Infractiunea de Omor Si Omor Calificat

Introducere

Capitolul I Considerații introductive

1.1. Aprecieri generale privind ocrotirea vieții prin normele de drept penal

1.2. Precedente legislative

Capitolul II Analiza infracțiunii de omor

2.1. Conținut legal

2.2. Obiect juridic și obiect material

2.3. Subiecții infracțiunii

2.4. Conținutul juridic

2.4.1. Latura obiectivă

2.42. Latura subiectivă

2.5. Forme, regim sancționator și aspecte procesuale

2.6. Asemănări și deosebiri între Codul penal de la 1969 și Codul penal actual

Capitolul III Analiza infracțiunii de omor calificat

3.1. Generalități

3.2. Examinarea infracțiunilor care califică fapta

3.2.1. Premeditarea

3.2.2. Din interes material

3.2.3. Pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspudere penală sau de la executarea unei pedepse

3.2.4. Pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni

3.2.5. De către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor

3.2.6. Asupra a două sau mai multor persoane

3.2.7. Asupra unei femei gravide

3.2.8. Prin cruzimi

3.3. Forme, modalități, sancțiuni și aspecte procesuale

Capitolul IV Aspecte de drept comparat

4.1. Reglementarea infracțiunii de omor în legislația penală spaniolă

4.2. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Referințe bibliografice

INTRODUCERE

Scopul acestei lucrări este cercetarea unor infracțiuni din Codul penal, care prezintă doar partea teoretică a infracțiunior de omor și omor calificat, asta deoarece în realitate aceste prevederi depășesc spațiul rigid al reglementării penale. Această depășire a legii penale, are aplicabilitate în domeniile științelor adiacente cum sunt criminologia, criminalistica, știința penitenciară, psihologia judiciară, psihiatria, sociologia, oferind un câmp de cercetare de natură intredisciplinară

Consider că cercetările de interes științific în materiile mai sus exemplificate pot aduce un aport important pentru cunoașterea conduitei infracționale și a comportamentului infractorului pe timpul și după executarea pedepsei.

Date fiind diversitatea și complexitatea lucrărilor de specialitate în această materie, cercetarea proprie dezbătută în următoarele pagini, devine fecundă în măsura în care beneficiază de aportul specialiștilor în materie penală și care au contribuit, prin lucrările de specialitate la redactarea acestei lucrări.

Alegerea acestei teme de licență a fost practic, dorința de a aprofunda cercetarea, spre a cunoște mai în detaliu fiecare aspect al infracțiunii de omor și omor calificat

Sunt unele dintre cele mai sensibile infracțiuni, deoarece ele aduc atingere dreptului la viață. Viața care este bunul cel mai de preț al unei persoane și care a fost protejată, încă din cele mai vechi timpuri, făcând obiectul multor cercetări juridice și nu numai. Aceasta deoarece cuprinde nu numai viața din punct de vedere biologic, adică faptul de fi viu, cu toate atributele pe care le oferă, sănătate, integritate fizică și socială, deasemenea și ansamblul fenomenelor biologice (naștere, creștere și reproducere). Ci trebuie să privim și viața din punct de vedere sociologic ca și activitate zilnică, rutina la care omul supus, precum și legătură omului cu mediul înconjurător.

Astfel dacă acest drept și bun de preț al omului, care este viața, sociologic vorbind, este atins de către o altă persoană, care atingere este contrară legilor și normelor sociale, se impune necesitatea tragerii la răspundere a persoanei care a efectuat această atingere. Dacă vom privi viața prin sensul biologic de a fi viu, iar o altă persoană atentează la ea, răspunderea penală trebuie să fie conformă cu urmarea imediată pe care acea persoană o provoacă, prin atentarea vieții.

Prezenta lucrare cuprinde analiza infracțiunilor împotriva vieții persoanei, astfel cum sunt ele reglementate în partea specială a Codului penal: omorul și omorul calificat.

Această lucrare are caracterul unei cercetări juridice, în care sunt analizate elementele constitutive ale fiecărei infracțiuni menționate, tentativa, formele de participație și pedepsele.

Această cercetare a infracțiunii de omor și omor calificat este structurată pe patru capitole, fiecare capitol având subcapitole, iar la finalul prezentei lucrări am încercat să imi expun un punct de vedere a unui jurist la început de drum, asupra infracțiunilor analizate.

În capitolul I am vorbit despre ocrotirea vieții prin normele de drept penal. S-a încercat o nuanțare a aspectelor obiectului juridic protejat, prin analizarea din punct de vedere juridic a protejării vieții. S-a evidențiat faptul că viața și dreptul la viață este garantat prin Constituția României, iar legea penală pedepsește cu pedespse privative de liberatate, pe cei care atentează la viața unei persoane. În subcapitolul doi, am discutat despre precedentele legislative care au existat în țara noastră, am prezentat modalitățile de incriminare aduse a faptei de ucidere a unei persoane , modificările care au fost aduse referitor la elementele circumstanțiale ale infracțiunii de omor, începând cu Codul de la 1864 și finalizând cu Codul în vigoare.

Capitolul II denumit „Analiza infracțiunii de omor”, a debutat cu descrierea conținutul legal al infracțiunii de omor prevăzut în art. 188 Cod penal. Ulterior am descris obiectul juridic și obiectul material, continuând cu analiza subiecților infracțiunii, a subiectului activ, subiectului pasiv și posibilitatea de se comite infracțiunea de omor în participație penală. Am explicat forma coautoratului, a autorului, a instigării și complicității, prin exemplificare teroretică și practică, dând exemple de spețe din jurisprudență.

Conțiunut juridic privind latura obiectivă și subiectivă, au făcut obiectul cercetării în subcapitolul 4. Aici am încercat explicarea cât mai elocventă a fiecărei laturi componente a conținutului juridic. Latura obiectivă a fost analizată prin prisma elementului material, a urmării imediate și a legăturii de cauzalitate, pentru care s-au purtat discuții despre părerile din literatura de specialitate și a jurisprudenței. Latura subiectivă, a fost cercetată sub forma intenției, cu toate formele sale și am încercat o detaliere a fiecărei forme prin partea de teorie, exemplificând cu spețe ale practicii judiciare.

Formele, regimul sancționator și aspecte procesuale au făcut parte din discuțiile subcapitolului 5. În acest subcapitol am discutat despre infracțiunea de omor ca faptă consumată și despre tentativa infracțiunii de omor cu cele două forme ale sale: perfectă și imperfectă. Regimul sancționator al omorului fapt consumat și fapt tentant au fost discutate în continuarea formelor infracțiunii de omor, după care am continuat cu aspecte de ordin procesual.

Pentru o mai bună evidențiere a situației tranzitorii în care ne aflăm acum, ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, s-a impus necesitatea de a face o comparație privind asemănările și deosebirile din vechiul Cod penal și actualul Cod penal. Aceasta a dus la inserarea subcapitolui 6, în care am dezbătut mai pe larg această problemă.

Capitolul III este rezervat analizei inftacțiunii de omor calificat. Pentru o mai bună înțelegere a acestei agravante, am început cu prezentarea generalităților privind această infracțiune. Am vorbit despre obiectul juridic general și special, obiectul material, subiect activ nemijlocit, subiect pasiv special și imediat, subiect pasiv general și mediat.

În continuarea capitolului III am examinat imprejurările care califică fapta de omor. Am început cu omorul cu premeditare, am continuat cu omorul din interes material; pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse; pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni; de către o presoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau tentativă la infracțiunea de omor; asupra două sau mai multor persoane; asupra unei femei gravide și am încheiat acest subcapitol cu analizarea omorului săvârșit prin cruzimi. Formele, modalitățile, sancțiunile și aspecte procesuale au făcut obiecul analizei ultimului subcapitol.

Capitolul IV debutează cu cercetarea aspectelor de drept comparat între legislația penală spaniolă și legislația penală română. Aici am încercat să prezint omuciderea ca formă simplă și asasinatul ca modalitate agravată prevăzute de Codul penal spaniol. Am examinat fiecare infracțiune în parte, încercânt să punctez similitudinile sau diferențele față de Codul penal român. În subcapitolul 2, mi-am expus punctul meu de vedere asupra infracțiunilor din prezenta lucrare și am făcut propuneri de lege ferenda privind infracțiunile care au făcut obiectul de studiu al acestei lucrări de licență.

CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1. APRECIERI GENERALE PRIVIND OCROTIREA VIEȚII ÎN NORMELE DE DREPT PENAL

Viața este un fenomen complex, pe lângă procesele biologice si psihice, ea este un fenomen și o valoare socială.„Trebuie deci să ținem seamă atăt de esența ei biologică, cât și de esența ei mai adâncă psihică (conștiința), dar să nu pierdem din vedere nici un moment cea mai profundă esenșă a ei, aceea socială, care-i dă calitatea cea mai înaltă, aceea de valoare socială – adică de relație socială, reglementată juridicește, consituie dreptul absolut la viață al persoanei umane”.

Titus Lucretius spunea vitaque mancipio nulli datus omnibus usu, adică, viața nu e proprietatea nimănui ci uzufructul tuturor. În acest sens putem deduce că viața este o valoare supremă și absolută, prin ea asigurându-se succesiunea generațiilor.

Pe orice traptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața, colectiv sau individual, anarhic sau sub rigorile legii, prin toate mijloacele de care a dispus în acest sens.

Înca de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea vieții se realiza fie prin modalități originare, fie potrivit unor cutume dintre cele mai diverse, care dacă ar fi examinate prin prisma societății de astăzi ar fi de o moralitate îndoielnică.

Apărarea persoanei si îndeosebi a vieții a fost o preocupare continuă a tutoror sistemelor de drept. În orice orânduire socială, viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății că viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi in viață.

Legea penală ocrotind, așadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei, valorile sociale legate de existența persoanei, apără,totodată, relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestor valori. Apărând, de pildă, persoana omului ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună în pericol sau să o vatăme, legea penală ocrotește implicit și relațiile sociale care se dezvoltă în jurul persoanei și a principalelor sale atribute. Așadar, când ne referim la obiectul juridic generic al grupului de infracțiuni contra persoanei, avem în vedere relațiile sociale care seformează în jurul valorilor sociale, constituite din principalele atribute ale persoanei : viața, integritatea corporală, sănătatea și onoarea.

Apărarea vieții persoanei prin toate mijloacele, inclusiv cu ajutorul legii penale, reprezintă una din îndatoririle statului, dreptul la viață fiind un drept funadmental protejat și garantat prin Constituția României.

Viața și moartea fiind realități bilogice , dreptul la viață fiind ocrotit și garantat, se impune precizarea ca protecția acesteia incepe cu Magna Carta Liberatatde a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății că viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi in viață.

Legea penală ocrotind, așadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei, valorile sociale legate de existența persoanei, apără,totodată, relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestor valori. Apărând, de pildă, persoana omului ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună în pericol sau să o vatăme, legea penală ocrotește implicit și relațiile sociale care se dezvoltă în jurul persoanei și a principalelor sale atribute. Așadar, când ne referim la obiectul juridic generic al grupului de infracțiuni contra persoanei, avem în vedere relațiile sociale care seformează în jurul valorilor sociale, constituite din principalele atribute ale persoanei : viața, integritatea corporală, sănătatea și onoarea.

Apărarea vieții persoanei prin toate mijloacele, inclusiv cu ajutorul legii penale, reprezintă una din îndatoririle statului, dreptul la viață fiind un drept funadmental protejat și garantat prin Constituția României.

Viața și moartea fiind realități bilogice , dreptul la viață fiind ocrotit și garantat, se impune precizarea ca protecția acesteia incepe cu Magna Carta Liberatatum, continuând cu Declarația Universală a Drepturilo Omului („orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”), iar dispozițiile articolului 2 din Convenția europeană a drepturilor omului prevăd ca „dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”.

Obiectul ocrotirii penale îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfașurare și dezvoltare normală implică respectul acestei valori umane și sociale care este viața omului.

Prin incriminarea infracțiunilor contra vieții, persoanei îi sunt ocrotite toate realțiile sociale normale și uitile pentru această valoare. Sunt relații sociale a căror existență este indisolubile legată de asigurarea fondului uman al societății, deci de ocrotirea vieții în orice stadiu s-ar afla. Aceasta ocrotire crează dreptul subiectiv la viață pentru oricine și naște obligațiaca toți ceilalți membrii ai sociețății de a respecta acest drept.

Se ocrotește nu numai viața în sens biologic, ci mai ales viața privită din punct de vedere sociologic, ca o condiție indispensabilă pentru existența a însăși societății omenești. Viața,din punct de vedere juridic, ca un atribut care ia forma dreptului absolut la viață și care interesează nu numai pe individ, ci și colectivitatea și ca atare este demn de a forma obiectul protecției juridice. Se ocrotește deci dreptul fiecăruia de a trăi, de a-si conserva și prelungi viața, cât și interesul societății ca viața fiecărui să fie păstrată și respectată de către ceilalți. Râul contra căruia legea penală reacționează este vătămarea care se aduce ființei umane și pericolul pe care îl constituie pentru societate, faptele care au ca rezultat distrugerea vieții umane.

În raport cu individul, infracțiunile contra vieții „ au ca specific atingerea pe care ele o aduc omului, adicp acelui atribut sintetic și fundamental al persoanei umane, atribut fără de care nu poate exista persoana și fără care celelate atribute ale persoanei (integritatea corporală, sănătate, libertate, demnitate) pierd orice relevanță umană și socială”

Viața este ocrotită de legea penală din momentul apariției și până la încetare. Nu are relevanță dacă corpul aparține unei persoane tinere sau în vârstă, dacă este în plenitudinea forțelor fizice sau psihice, este necesar însă să fie vorba de o persoană în viață. Deasemenea nu are relevanță faptul că de exemplu se afla în moarte cerebrală, că se apropia momentul decesului din cauza bolii suferite sau faptul ca și-a dat consimțământul. Nici dacă s-ar stabili cât ar mai fi trăit persoana dacă nu era ucisă, sub aspectul existenței infracțiunii. Toate acestea nu au nici o importanța, deoarece Codul Penal prin legiferarea acestor infracțiuni apară viața persoanei de acțiunea sau inacțiunea persoanelor care atentează la obiectul juridic specific protejat.

Infracțiunile cuprinse in TITULUL I, CAPITOLUL1, art.188 și art.189 denumite generic omorul și omorul calificat sunt îndreptate asupra vieții omului. Obiectul acestor infracțiuni poate fi deci considerat sub dublu aspect:

1. al relațiilor sociale a caror formare, desfașurare si dezvoltare normală implică respectul valorii vieții umane și al normelor care o ocrotesc și care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel să nu o lezeze – acesta este obiectul juridic generic al infracțiunilor de omor.

2. al expresiei corporale a vieții, adică a ansamblului de funcții si procese organice care asigură individului prezența biologică și care, odată distruse, suprimă calitatea de ființa vie a persoanei – acesta este obiectul material al infracțiunilor respective.

Apărarea ființei umane prin includerea dispozițiilor cuprinse in capitolul 1, Titlul I a părții speciale a Codului penal, priveste persoana umană fără atributele libertății, demnității sau a inviolabilității sexuale, ci doar cele legate de viață.

Incriminarea din Codul Penal fiind unul din mijloacele cele mai eficiente de garantare a dreptului la viață, iar în cazul infracțiunilor pe care le analizăm, acțiunea sau inacțiunea nu privește un drept subiectiv al persoanei , ci dimpotrivă, un drept material care înseamnă corpul unei persoane.

1.2 PRECEDENTE LEGISLATIVE

În Codul penal de la 1864, a apărut în contextul unirii Principatelor române. El răspunde atât necesității de unificare legislativă cât și a aspirației unei națiuni tinere de a se din punct de vedere juridic în spațiul civilizației occidentale. Modelul al acestui prim cod a fost Codul penal francez. Codul penal român de la 1864 avea la bază principiille școlii clasice a dreptului penal, cum ar fi legalitate incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii penale, stabilirea unor pedepse moderate etc. Principala caracteristică a fost stabilirea unor limite de pedeapsă foarte scăzute, în raport cu sancțiunile existente până la acea dată în legislația noastră penală, deasemenea s-a renunțat la aplicarea pedepsei cu moartea. Omorul se găsea în TITUL IV, Capitolul I numit Crime și delicte în contra persoanelor. Art.225 spunea că „omuciderea săvârșită cu voință se numește omor”, în acest articol fiind redată varianta simplă, iar în dispozițiile articolelor 226-234 sunt prezentate împrejurările care califică omorul: premeditarea, pândirea, patricidul, pruncuciderea, otrăvirea, folosirea de cazne sau chinuri, săvârșirea omorului, înainte, deodată sau după săvârșirea unei crime, săvârșirea pentru a înlesni sau ascunde comitrea ununi delict.

Codul penal de la 1936, cunoscut și sub denumirea de Codul Lui Carol al II-lea, răspunde unor necesități de unificare legislativă. Această necesitate a venit ca urmare a unificării teritoriale prin înfăptuirea României Mari. Modele Codului lui Carol al II-lea a avut ca model Codul penal italian și Codul penal austriac. Conceptele școlii pozitiviste au stat la baza elaborării acestui cod, instituindu-se în acest sens măsuri de siguranță și punându-se accentul pe rolul educativ al pedepsei.

Codul penal prevedea in art.464 următoarele agravante legale ale infracțiunii de omor: premeditarea, ascunderea unei crime sau a unui delict, sustragerea de la umărire sau arestare, săvârșirea faptei asupra unui ascendent sau descendent, frate sau soră, asupra soțului, asupra mai multor persoane cu aceași ocazie, iar in art.463 se incrimina varianta simplă a infracțiunii de omor „acela care ucide un om, comite crima de omor și se pedepsește cu muncă silnică dela 10 la 25 ani și degradare civică de la 3 la 8 ani.”

În Codul penal de la 1969 a adus o modificare esențială la nivelul structurii sociale și politice a României. După Primul Război Mondial, în țara noastră s-au plasat inflențele sovietice care a dus la instaurarea regimului comunist. Obiectvul protecției penale era dat de primul articol, în sensul că apără suveranitatea, independența și unitatea statului, proprietatea, persoan și drepturile acesteia. Factorii politici ai regimului totalitar au situat pe ultimul loc necesitatea protejării persoanei.

S-au adus unele schimbări față de Codul penal din 1936, spre exemplu se păstrează parțial enumerarea agravantelor, se prevăd noi împrejurări: din intreres material, profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra, prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane etc și se face o împarțire a agravantelor, în două forme agavate, fiecare având un nomen juris propriu: omor calificat și omor deosebit de grav.

După mai mult de 40 de ani, în care Codul penal de la 1969 a fost în vigoare, în țara noastră s-a adoptat Codul penal la 1 februarie 2014, care a adus o legislație care să satisfacă cerințele scenei politice și sociale a secolului XXI. Pentru adoparea Codului au fost avute în vedere elaborarea unui plan care să conțină reglementări adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție.

În actuala regelementare s-au adus modificări, prevăzându-se o singură variantă agravată – omorul calificat. În această agravantă se grupează atât elemente circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav, cât și o parte a agravantelor omorului calificat ale Codului penal din 1969. S-a renunțat la unele elemente circumstanțiale agravante datorită faptului că se regăsesc în conținutul agravantelor generale, de exemplu omorul asupra unei persoane aflate în neputință de a se apăra sau datorită reglementărilor în alte texte sau pentru că nu se mai justifică, cum ar fi omorul săvârșit în public. În conținutul art.189 s-au păstrat acele agravante care justifică posibilitatea aplicării detențiunii pe viață.

CAPITOLUL II – ANALIZA INFRACȚIUNII DE OMOR

2.1. CONȚINUT LEGAL

188 Omorul

(1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi

(2) Tentativa se pedepsește

2.2. OBIECT JURIDIC ȘI OBIECT MATERIAL

Obiectul juridic generic este comun infracțiunilor contra persoanei și este constituit din relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt condiționate de existența persoanei umaneprotejate prin sancționarea faptelor ce alcătuiesc grupul infracțiunilor contra persoanei.

Societatea este formată din persoane, iar protejarea lor este vitală pentru însăși existența ei, iar omul, ființă biologică și socială este celula de bază a societății, fiind expresia unei valori sociale care necesită apărare prin normele de drept penal.

Obiectul juridic specific al infracțiunii de omor este dat de relațiile sociale care se referă la dreptul la viață, recunoscut și ocrotit de norma de drept penal sau altfel spus formarea, desfășurarea și dezvoltarea normală implică repectarea valorii umane care este viața.

Prin incriminarea infracțiunilor contra vieții persoanei sunt ocrotite toate relațiile sociale normale si utile pentru aceasta valoare. Sunt relații care sunt legate de asigurarea bazei societății, ocrotind viața oricărei persoane, indiferent de stadiul in care se află, dând astfel dreptul la viață pentru oricine și naște în același timp obligația de a respecta acest drept.

Se protejează nu doar viața din punct de vedere biologic, ci și din punct de vedere sociologic și juridic. Se ocrotește deci atât dreptul fiecarui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața (dată o singură data), cât și interesul societații ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți.

Relația socială protejată ne arată de ce acolo unde nu avem o astfel de relație nu avem nici infracțiunile de omor și omor calificat, de exemplu nu exista infracțiune de omor când se trage cu arma într-un cadavru, făptuitorul crezând ca este un om în viață, nu va fi infracțiune de omor ci eventual profanare de morminte. Este pedepsită nu numai fapta consumtă, dar și tentativa de omor, când viața în sens biologic nu a fost atinsă, este pedesită pentru că și încercarea de a ucide o persoană pune in pericol relațiile sociale privind viața acesteia, prezintând pericol social pentru existența sa.

Toate persoanele vii se bucură de protecția legii penale, fara a se face distincție din punct de vedere a stării, al mediului din care provine, având sau nu un handicap fizic sau psihic. Pentru a încadra fapta ca si infracțiune de omor, persoana, adica victima, trebuie să se afle intr-un anumit stadiu de dezvoltare biologică, deoarece de exemplu fătul nu poate fi catalogat ca și o persoană. deoarece nu este un organism de viață de sine stătător, ci este dependent de corpul mamei, deci o speranță de viață (spes hominis).

Obiectul material al infracțiunilor contra vieții persoanei îl reprezintă corpul persoanei a cărei viață a fost suprimată, dacă este să pornim de la definirea conceptului de obiect material, ca fiind format din bunul, lucrul, persoana sau valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea incriminată și asupra cărora se răsfrâng urmările provocate prin săvârșirea faptei, aducându-se atingere relațiilor sociale ocrotite de norma de drept penal. Iar pe de altă parte, în cazul infracțiunilor pe care le analizăm, acțiunea sau inacțiunea nu privește un drept subiectiv al persoanei , ci dimpotrivă, un drept material care înseamnă corpul unei persoane. Ceea ce este obiect material, adică corpul persoanei în viață, nu se confundă cu subiect pasiv al infracțiunii de omor, subiect pasiv este persoana căreia i s-a suprimat viața ori a încercat s-a încercat suprimarea vieții. Numai după consumarea omorului , subiectul pasiv devine victimă, adică din subiect pasiv devine obiect material, in acest caz obiect material este corpul lipsit de viață al persoanei ucise. În cazul tentativei, trăsăturile subiectului pasiv se confundă cu cele ale obiectului material, victima având ambele calități, atât de subiect pasiv cât și de obiect material.

Ocrotirea vieții persoanei este legată de două momente între care aceasta se întinde și anume cel al nașterii și cel al morții. Cu privire la primul moment, unii autori consideră ca momentul nașterii coincide cu separarea fatului de corpul mamei, alții că acesta ar fi momentul când copilul a inspirat aer în plămâni. În alte opinii, momentul ar fi al expulzării sau când copilul ar putea fi vătamat fără o vătămare a corpului mamei. În practica judiciară cel mai întâlnit este momentul expulzării fătului din corpul mamei, cel mai frecvent necesitatea expertizei medico-legale pentru clarificarea acestui fapt, fiind de necontestat . Momentul de final al vieții unei persoane tradițional se consideră că o persoană a decedat în momentul în care inima a încetat să respire și inima a încetat să îi mai bată. Medicina a făcut progrese mari, în legătură cu medicina de terapie, astăzi fiind posibil ca o persoană să fie ținută în viața în mod artificial prin echipament medicinale, chiar dacă nu mai există activitate cerebrală. Din acest considerent, juriștii au trebuit să țină cont de această evoluție medicală.

Din punct de vedere juridic, plecând de la o bază științifică modernă, se consideră că o persoană este decedată atunci când activitatea cerebrală a încetat. Importanța practică are relevanță asupra delimitării infractiunilor contra vieții de infracțiunea de profanare de morminte sau de a decide dacă este posibilă din punct de vedere legal efectuarea unei operații prelevare a organelor de la persoana decedată, în acest sens,nu comite omor, medicul care, constatând că victima unui accident rutier nu mai are activitate cerebrală, decide , deși inima și plămânii acestuia mai funcționau, deconectarea de la aparate, cu scopul de a-i preleva rinichii necesari unui alt pacient.

2.2. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană fizică responsabilă din punct de vedere penal, legea nu cere nici o calitate subiectului activ.

Infracțiunea de omor poate fi comisă de un singur autor sau în participație penală, în oricare dintre formele sale: coautor , instigator sau complice.Când uciderea persoanei se realizează prin contribuția mai multor făptuitori, care colaborează, răspunderea acestora se stabilește în temeiul dispozițiilor privind participația penală. Deși există mai mulți făptuitori, fapta de ucidere este unică, așa că fiecare dintre participanți răspunde pentru totalitatea ei și, în concret, în raport cu contribuția adusă în obținerea rezultatului. În dreptul penal român s-a adoptat linia clasică a teoriei „complicității delict unic”, iar nu teoria „complicității delict distinct.

Pentru a putea fi coautorat la infracțiunea de omor, e necesară existența unei intenții comune a participanților la savârșirea ei, hotărârea putând fi luată înainte de comiterea ei sau concomitent. E necesară reprezentarea mentală a coautorilor asupra producerii rezultatului prevăzut, umărit și acceptat. Cu alte cuvinte, fiecare act de violență conține un dinamism propriu, fizic și psihic, prin care participă la fapta în ansamblu, demonstrând astfel unitatea structurală a acesteia.

Potrivit doctrinei juridice, condițiile coautoratului sunt:

a) unitatea indivizibilă a acțiunilor mai multor făptuitori;

b) cooperarea subiectivă a făptuitorilor. În acest sens dispozițiile Codului Penal în art.46, alin.2 spune că „coautorii sunt persoanele care savârșesc nemijlocit aceeași fapta prevăzuta de legea penală”

Pentru ca unul dintre coautori să răspundă pentru omor, el trebuie să fi săvârșit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv, un act de violență. În același timp, actul de violență al făptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera actului tipic, căci el nu se privește izolat, ci în raport cu totalitatea actelor săvârșite de coautori. În cele mai multe cazuri, contribuțiile coautorilor sunt inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceștia săvârșesc acte specifice de ucidere, iar ceilalți săvârșesc acte care, în sine, nu posedă eficiența necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependență cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracționat contribuțiile, nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului juridic al coautoratului.

Există de exemplu coautorat, dacă făptuitorii au acționat împreună, lovind victima în cadrul unei activități indivizibile în realizarea intenției de a ucide, dacă ei au îndeplinit fiecare în parte o acțiune simultană, fiind conștienți de urmările pe care le vor produce și dorind sau acceptând consecințele acțiunii lor comune, nefiind relevant care dintre loviturile aplicate au fost mortale. În practică s-a decis că există caracter de acte de coautorat la omor: lovirea victimei cu cuțitul, chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistență și de apărare, permițând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală;aplicarea de lovituri peste spate, în timp ce alt inculpat lovește victima în cap; lovirea victimei cu obiecte și cu picioarele, ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistenței acesteia și a posibilității de apărare.

Coautorul nu acționează singur, ci în cooperare cu alt făptuitor sau mai mulți, iar în situațiile în care, după o înțelegere expresă sau tacită, toți făptuitorii atacă victima și îi aplică lovituri sau acționează într-o modalitate care, în ansamblu, îi cauzează moartea, nu mai are relevanță împrejurarea că unele lovituri au fost de mai mică gravitate și nu puteau – singure – să producă rezultatul, căci intenția de coautori la omor rezultă din materialitatea actelor săvârșite. Aceeași situație este și în cazul în care, fără consens prealabil, unul din inculpați acționează agresiv, cunoscând intenția celorlalți și asociindu-se astfel conștient la realizarea uciderii.Nu constituie coautorat, dacă fiecare inculpat a acționat independent și în momente diferite, lovind mortal victima, iar simpla prezența la locul și momentul săvâșirii nu constituie coautorat.

Participația penală la infracțiunea de omor în forma complicității putem spune că are caracter accesoriu fața de faptă, legându-se de infracțiunea de omor indirect și nemijlocit, unită sub aspect subiectiv, cu intenția de a ajuta, înlesni comiterea infracțiunii. În acest sens Codul penal în articolul 48 alineatul 1 ne dă definiția complicității „ complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală”.

Putem să separăm autorul de complice prin prezența elementului material descrisă de legiuitor, autorul fiind cel care prin acțiune sau inacțiune săvârșește fapta, iar complicele ajută la comiterea acțiunii sau inacțiunii înainte sau concomitent comiterii faptei, spre exemplu complicele care cunoaște intenția de a ucide, procură arma cu care autorul comite infracțiunea de omor.

Putem avea o complicitate morală sau materială. Există complicitate morală cand se întărăște intenția autorului de a comite fapta, spre exemplu s-a arătat ca activitatea unor persoane de a însoți, înarmate cu diferite obiecte contondente, pe inculpat, care a comis fapta de de omor, cunoscând intenția lui, constituie complicitate, întrucât desi nu au avut contribuție materială la săvărșirea faptei, ele au înlesnit realizarea faptei prin întărirea și întreținerea hotărârii autorului de a săvârși fapta.

În literatura de specialitatese face diferența dintre complicitate negativă și complicitate prin inacțiune. Autorul ne spune despre complicitatea negativă ca fiind complicitatea posterioară si ne dă ca și exemplu nedenunțarea infracțiunii de omor de care o persoană are cunoșiință. Legiuitorul nu incriminează complicitatea posterioară în art. 48 Cod penal, dar este incriminată expres verbis in alte infracțiuni, cum ar fi cea de favorizare a făptuitorului.

Același autor ne vorbește si despre complicitatea prin inacțiune, el ne spune că se înscrie în interiorul complicității concomitente, cand complicele îl ajută pe autor să săvârșească infracțiunea prin inacțiune. Această formă de complicitate respectă criteriile incriminării complicității, fapta de complicitate se produce înainte sau concomitent, doar elementul material al faptei de complicitate se săvârșește prin inacțiune. În practică sunt puține cazuri, dar spre exemplu există un caz când doi ciobani s-au bătut, pe viață și pe moarte, iar mai multa lume asista printre care și alți ciobani. Unuia dintre ciobani care se bătea, i se rupe bâta, iar rămas fără armă, se îndreaptă spre un cioban care privea, îi ia bâta, se întoarce și îl omoară pe adversar, ciobanul caruia i s-a luat bâta a fost trimis în judecată și condamnat pentru complicitate prin inacțiune.

În privința instigării, articolul 47 Cod penal, ne spune că „instigator este persoana care, cu intenție determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală”, altfel spus acțiunea sau inacțiunea instigatorului trebuie să fie determinantă pentru săvârșirea de către autor a infracțiunii de omor, în sensul că nu ar fi săvârșit fapta dacă nu exista îndemnul instigatorului.

În practica judiciarăfapta unei persoane de a îndemna altă persoană să lovească victima punându-i în același timp la dispoziție ciomagul necesar săvârșirii acțiunii, constitiuie instigare, nu complicitate la infracțiunea de omor comisă prin lovire repetată a victimei cu acest ciomag. Referitor la această speță, în literatura de specialitates-a arătat că punând la dispoziție instrumentul cu care s-a realizat elementul material, participantul a săvârșit și un act de complicitate ca formă de participație secundară, iar datorită caracterului absorbant al formelor de participație, instigarea a absorbit complicitatea, deoarece avea caracter secundar față de participația principală, aceea a instigării. În speță instigatorul l-a îndemnat pe autor să lovească victima cu ciomagul pe care i l-a dat, iar în raport cu situația concretă, instigatorul a prevăzut și a acceptat rezultatul activității infracționale a autorului, tocmai de aceea activitatea de instigare este forma de participație principală care absoarbe complicitatea. În cazul în care fapta are rezultat mai grav, decât fapta la care s-a instigat, agravarea se răsfrânge asupra instigatorului, doar dacă a cunoscut sau a prevăzut că autorul va comite acea faptă mai gravă.

Subiect pasiv general și mediat este statul ca titular al acțiunii penale, prin organele de specialitate, iar subiect pasiv special și imediat este persoana a cărei viață a fost suprimată datorită acțiunii subiectului activ.

Legiuitorul nu cere nici o calitate subiectului pasiv, deasemenea nu interesează vârsta, sexul sau condițiile fizice sau psihice, important este însă ca subiectul pasiv să fie o persoană în viață, pentru că după consumarea infracțiunii, subiectul pasiv devine victimă. Astfel este exclusă infracțiunea de omor când subiect pasiv este fătul sau un cadavru, întrucât atunci când subiect pasiv este fătul, vom avea infracțiunea de întrupere a cursului sarcinii prevăzută de art.201 Cod penal, iar în cazul cadavrului, vom avea infracțiunea de profanare de cadavre prevăzută de art.383 Cod Penal

2.4. CONȚINUT JURIDIC

Art.188. Omorul (1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepsește.

2.4.1. LATURA OBIECTIVĂ

Latura obiectivă a infracțiunii de omor este alcătuită dintr-un element material, o urmare imediată și legătura de cauzalitate.

Elementul material

În cazul infracțiunii de omor, acțiunea constă în „ucidere”, altfel spus acțiunea prin care este suprimată viața unei persoane. Activitatea de „ucidere” poate fi realizată prin acte comisive, care sunt îndreptate direct sau indirect asupra victimei, acte care se pot concretiza în acțiuni fizico-mecanice (lovire, tăiere, împușcare), acțiuni chimice (otrăvire) și actiuni psihice. În această ulimă ipoteză, pentru a fi în prezența unei infracțiuni de omor, se cere dovedirea raportului de cauzalitate între acțiunea psihică de ucidere și moartea persoanei, deasemenea fapta trebuie săvârșită cu intenție. Ca și exemplu se poate da fapta autorului, care având cunoștință de boala de inimă de care suferea victima, a provocat o spaimă puternică pentru a-i provoca decesul. Infracțiunea se poate comite și prin acte omisive, atunci când faptuitorul era obligat/putea să intervină pentru a evita pentru producerea rezulatului, adică moartea victimei. Un exemplu elocvent este cel al medicului care refuză să administreze un anumit medicament pacientului, medicament care i-ar fi putut salva viața, refuzului lui ducând la decesul pacientului. Medicul era obligat să facă tot ce îi stătea în putință pentru a-i salva viața, dar refuzul lui, dat în cunostiință de cauză, că fară respectivul medicament pacientul va deceda, în acest caz el va răspunde penal pentru infracțiunea de omor.

Unii autori spun despre acțiunea de ucidere care poate fi comisă chiar de fapta victimei. În acest caz autorul nu comite el, în mod nemijlocit omorul, ci determină victima să realizeze un act care-i va produce decesul. Este cazul aici de exemplu când victima este constânsă de către autor să se arunce singură de la o anumită înaltime sau să se otravească.

Existența infracțiunii nu depinde de modul cum a fost săvîrșită fapta, nici de formele prin care autorul a suprimat viața victimei, desemenea nu are relevanță dacă rezultatul a fost urmarea activității făptuitorului sau dacă autorul s-a folosit de anumite cauze preexistente, concomitente sau survenite pentru săvârșirea infracțiunii de omor.

Pentru a se constitui elementul material în infracțiunea de omor calificat, actul de violență trebuie să indeplinească anumite condiții:

1. să fie săvârșită de o persoană contra altei persoane

2. să fie apt de a suprima viața

3. să fie ilicit

Aceste condiții au fiecare particularitățile ei, care se cer a fi analizate.

Să fie savârșită de către o persoană contra altei persoane; Moartea violentă poate surveni atât din cauza unor factori externi, străine de voința omului, cum ar fi un accident de mașină, dar și prin fapta ori acțiunea directă sau indirectă a unei alte persoane. Această condiție leagă acțiunea faptuitorului de moartea violentă a victimei. Este necesar ca acțiunea sau inacțiunea faptuitorului să se exercite asupra victimei, iar în urma acestora sa survină decesul, doar în acest fel este satisfăcută cerința elementului material.

Să fie apt de a suprima viața; Se referă la actul de violență îndreptat asupra victimei, iar pentru a fi infracțiune de omor e necesar ca actul în sine să fie îndreptat asupra obiectului juridic specific protejat, adică viața persoanei. El trebuie să aibă aptitudine distructivă, suprimarea vieții rezultând din materialitatea sa, fiind dependentă de mai mulți factori cum ar fi: instrumentul, obiectul folosit (armă de foc, topor, cuțit, par, etc.), apt prin natura lui de a ucide, regiunea anatomică vizată, cum ar fi regiunea inimii, intensitatea loviturii și repetarea, pot să indice intenția de a ucide.

Pentru a fi în prezența unei infracțiuni de omor violența exercitată trebuie să corespundă condiției examinate, deoarece nu orice fel de violență va produce moartea unei persoane. Deasemenea trebuie să ținem cont de starea particulară a victimei, de exemplu exercitarea de fapte sau acțiuni asupra unui copil de 3 ani vor avea altă intensitate, decât exercitarea lor asupra unui bărbat de 30 de ani, deoarece corpul unui copil este mai fragil, iar violențele exercitate asupra lui vor fi de intensitate mai mică, decât cel necesar suprimării unei persoane adulte.

Un alt aspect de care trebuie să mai ținem cont în cadrul acestei condiții este aptitudinea cu care care se suprimă viața, a mijloacelor prin cere se acționează asupra persoanelor cu grave suferințe și maladii ale cordului, hipertensiune arterială, pentru a căror ucidere este suficientă amenințarea, provocarea unei spaime, provocându-le pentru a urmari rezultatul dorit sau acceptat, adica moartea persoanei.

Chiar dacă se vorbește de omisiune, ea poate fi încadrată tot in categoria violențelor, întrucât chiar dacă nu este săvârșit omorul prin mijloace fizice, specifice violenței, ea are ca rezultat o suferință a victimei, am exemplificat mai sus cazul medicului care refuză administrarea unui medicament care i-ar fi putut salva viața victimei. În acest caz putem spune că victima a suferit dureri, dacă ne-am gândi spre exemplu că suferea peritonită cauzată de apendicită, iar doctorul avea obligația de a-l opera pe pacient, dar nu face acest lucru, iar pacientul decedează din cauza septicemiei, este un caz de omisiune al medicului, care îi cauzează victimei o moarte violentă.

Când se va analiza o infracțiune de omor, nu ne vom limita doar la acțiunea sau inacțiunea aptă de a provoca moartea, în materialitatea ei, ci vom avea o privire de ansamblu a faptei, se vor lua în calcul toți factorii care sunt de natură a provoca moartea unei persoane, deoarece actul în sine de violență poate fi singur apt de a produce decesul, dar în același timp nu ar fi suficient pentru a se produce urmarea imediată. În acest sens în practica judiciară s-a reținut „fapta inculpaților, aflați pe malul unui râu, de a determina victima care nu știa să înoate, prin amenințări cu acte de violență, să sară în apă, la o temperatură scăzută și de a arunca crengi în apă pentru a împiedica victima să revină pe mal, urmată de plecarea inculpaților de la locul faptei, victima decedând prin înec, constituie infracțiunea de omor”.

Actul de violență sa fie ilicit; Chiar dacă această condiție pare să fie inutilă, întrucât prin ea însăși violența nu este acceptată, iar uneori sancționată prin lege, există situații când este permisă, ieșite din sfera ilicitului penal, cum ar fi: jocurile sportive (boxul) sau a cărora se legitimează (legitima apărare). Trebuie să facem diferența între infracțiunea de omor și alte infracțiuni care aduc atingere integrității corporale sau sănătății, deasemenea și a intenției cu care se acționează. Aici intervine delimitarea actelor de violență permise sau chiar obligatorii, care sunt excluse din caracterizrea omorului, dar sunt rezultate expres, neindoielnic, fie din prevederile legii, fie a regulamentelor care stabilesc condițiile și limitele de exercitare a unei anume acțiuni sau activități. Nu va fi infracțiune de omor, când un pugilist va lovi adversarul, iar acesta din cauza unui anevrism nedescoperit, decedează, deoarece s-a rupt și a sângerat în creier, deasemenea nu va fi infracțiune de omor când în prezența unui atac material, direct și injust se trage cu o arma de foc asupra autorului atacului, acesta decedând.

b) Urmarea imediată

Urmarea imediată presupune ca rezultat moartea victimei. Pentru relevanța existenței infracțiunii de omor, acțiunea sau inacțiunea ca și act de violență asupra unei persoane, e necesar ca să producă moartea persoanei asupra căreia s-au exercitat violențele. În absența acestui rezultat nu vom mai fi în prezența infracțiunii de omor ca și formă consmată, ci în formă neconsumată, care reprezintă tentativă la infracțiunea de omor. Împrejurarea că moarte survine imediat sau mai târziu, nu are relevață sub aspectul existenței infracțiunii.

Rezultatul este cerut de însăși redactarea textului de lege „uciderea”, care ne indică în același timp și cerința elementului material cât și rezultatul socialmente periculos, adică moartea victimei, ca o consecință a acțiunii sau inacțiunii. Putem spune că urmarea imediată, înpreună cu acțiunea sau inacșiunea reprezintă infracțiunea prevazută de articolul 188 Cod penal.

În literatura de specialitate noțiunea de rezultat al unei fapte prevăzute de legea penală, element constituiv al infracțiunii, a fost abordată sub dublu sens. Unul restrâns care coincide cu urmarea descrisă și cerută de norma de incriminare și care constă în modificările aduse lumii exterioare și unul larg care constă în strea de pericol creată și care derivă din însăși săvârșirea faptei prevăzută de legea penală pe care o caracterizează ca infracțiune, stând la baza acestia și fiind prezentă la toate infracțiunile, inclusiv cele formale.

Prin urmarea sa imediată omorul intră în categoria infracțiunilor pentru care se cere producerea unui rezultat determinat, fiind o infracțiune materială, iar elementul material este reprezentat de decesul persoanei, din acest punct de vedere omorul este o infracțiune instantanee sau momentană, întrucât momentul final este fixat de clipa în care moartea biologică s-a instalat in organismul victimei. Dacă s-ar săvârși alte acte asupra victimei, nu ar mai avea relevanță cu privire la infracțiunea de omor, deasemenea s-ar face o acțiune asupra oranismului victimei de catre o altă persoană, alta decât făptuitorul sau dacă provine de la un factor străin ( de exemplu accidentarea victimei în drum spre spital), în acest fel întreruptându-se acțiunea sau inacțiunea de rezultatul cerut de norma de incriminare. Dar există situații când rezultatul cerut de norma de incriminare survine mai târziu. În acest caz vom fi in prezența unei infracțiunii progresive, atunci când rezultatul letal survine după o perioadă de timp, ca urmare a evoluției a stării de sănătate a victimei, afectată în urma agresiunii.

Durata de executare a acțiunii sau inacțiunii poate să fie mai mare sau mai mică, dar fără relevanță asupra caracterizării infracțiunii de omor ca infracțiune momentană, ci pentru momentul consumării executării care va fi dat de moartea victimei, spre exemplu prin otrăvire moartea victimei se va produce după un timp mai îndelungat, față de alte mijloace de ucidere care ar fi apte sa producă moartea după o perioadă imediată sau relativ scurtă.

Dacă rezultatul cerut nu s-a produs, faptuitorul va fi trimis în judecata pentru tenatativă de omor, dar în cazul în care în cursul judecății, victima decedează, se va schimba și încadrarea juridică, fiind în acest caz în fața unei infracțiuni de omor caracterizată ca și infracțiune de omor. Există cazuri când rezultatul morții se produce după rămânerea definitivă a infracțiunii de omor, în acest caz nu se va mai putea schimba încadrarea, deoarece ne aflăm în prezența autorității de lucru judecat.

În practica judiciară s-a rețiunut că „amenințarea repetată a unei persoane cu moartea, o durată mai mare de timp, urmată de deplasarea inculpatului înarmat cu topor și cuțit la domiciliul victimei și uciderea acesteia, întrunește elementele caracteristice ale infracțiunii de omor”, iar „omorul săvârșit asupra unui polițist, de către inculpatul condamnat anterior pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj asupra victimei, pe care, după liberarea din penitenciar, a amenințat-o că o va ucide din cauza acestei condamnări”constituie tot infracțiune de omor.

c) Legătura de cauzalitate

Latura obiectivă a infracțiunii de omor este completă numai atunci când acțiunea sau inacțiunea și mijoacele folosite de făptuitor să fie cauza morții în cazul omorului consumat sau să fie susceptibile de a produce acest rezulat în cazul tentativei la infracțiunea de omor. Prin urmare existența unui raport de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este indispensabil pentru existența infracțiunii. Dar existența legăturii de cauzalitate nu este condiționată de suficiența acțiunii de ucidere, a produce moartea victimei, pentru nu se vorbește de o legătură exclusivă ci de un raport de cauzalitate, deoarece li se pot adăuga și alte cauze fără excluderea acțiunii sau inacțiunii de ucidere: preexistente (victima suferea de o boală), concomitente (primirea de lovitori și de la alte persoane) sau survenite (neperezentarea la medic). În consecință, între acțiunea de ucidere a faptuitorului și a rezultatului acțiunii moartea, trebuie să existe o legătură de cauzalitate care trebuie demonstrată și dovedită., iar raportul de cauzalitate există atunci moartea a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea exercitată.

Legătura de cauzalitate este specifică și necesară infracțiunilor de rezultat, a căror existență este condiționată de producerea unei anume urmări distincte de acțiunea sau inacțiunea însăși, fie că el apare explicit cerut de lege, fie că el este implicit desprins din verbum regens, așa cum este cazul infracțiunii de omor.

Dovedirea existenței legăturii de cauzalitate este necesară, întrucât nu trebuie să identificăm întotdeauna decesul unei persoane cu infracțiunea de omor, iar în această situație în literatura de specialitate s-au conturat anumite teorii care ar facilita stabilirea unui raport de cauzalitate dintre decesul unei persoane și acțiunea comisivă sau omisivă, cauzele precedente, concomitente sau survenite:

Teoria echivalenței condițiilor– care consideră drept cauză a rezultatului, condițiile care l-au precedat și făra de care acesta nu s-ar mai fi produs. Această teorie este cunoscută și sub denumirea de teoria sine qua non. Ea lărgește sfera persoanelor susceptibile de răspundere penală.

Teoria condiției adecvate – ia în considerare condiția capabilă prin natura ei să dea naștere efectului ori posibilitatea obiectivă de a produce efectul. În ambele cazuri se ridică problema care a ceea ce este obiectiv și adecvat.

Teoria cauzalității necesare – considera drept cauză orice condiție care a precedat efectul și a produs urmările necesare. Se nesocotește caracterul cauzal al întamplării, izolând întâmplarea de necesitate, deși în realitatea obiectivă întâmplarea este o formă de manifestare a necesității.

Teoria posibilității concrete – se axează pe ideea influenței pe care diferitele împrejurări o exercită asupra producerii efectelor ilicite. Când conduita ilicită joacă rolul unei posibilități abstracte, răspunderea este exclusă, dacă însă ea a determinat posibilitatea concretă a producerii rezultatului, răspunderea este angajată. Teoria nu permite o diferență clară între „cauză” și alte condiții in variatele lor forme.

În urma elaborării acestor condiții, s-a văzut necesară aplicarea lor în practică, astfel a fost adoptată teoria echivaneței condițiilor, care atribuie rol cauzal condiției necesare și care apare dominantă în jurisprudența română. În doctrina franceză, se spune că ar fi condiție necesară vinovăția faptuitorului, deoarece doar vinovăția ca și condiție necesară creată de persoana care a acționat cu vinovăție, ar putea avea caracter de cauză.

Instanța de judecată a avut de soluționat o speță, în care, după ce a aplicat victimei repetate lovituri cu cuțitul, în regiunea capului, doborând-o la pământ, făptuitorul a părăsit-o, lăsând-o fără ajutor, afară pe timp de iarnă, în frig, fără să fie nimeni în apropiere, aceasta decedând ca urmare a organismului slăbit și a vârstei înaintate. Instanța supremă a decis că a fost săvârșită infracțiunea de omor întrucât chiar dacă acțiunea de aplicare a loviturilor nu a fost, prin ea însăși, cauză unică a producerii morții, la aceasta contribuind și alte cauze, răspunderea pentru infracțiunea de omor nu este înlaturată, cauzele concomitente fiind cunoscute de făptuitor, care a prevăzut și a acceptat consecințele acțiunii sale, realizată în acest context.

Trebuie observat că în motivarea soluției, instanța a rețiunut și a făcut referire la cauzele concomitente, cunoscute de făptuitor, dând astfel semmificație factorului subiectiv, adică cunoașterea condițiilor de frig, noapte, izolarea în care a lasat victima, pe care le-a unit cu elementul material al infracțiunii. Prin soluția dată, instanța a confirmat caracterul specific al acțiunii sau inacțiunii și a stabilit legătura de cauzalitate, având în vedere toate elementele, pe care făptuitorul le-a unit sub aspect subiectiv.

Tot așa, prin prisma vinovăției făptuitorului, în cazul factorilor cunoscuți și acceptați de acesta în acțiunea sa, pentru a realiza rezultatul urmărit sau acceptat, adică moartea victimei, nu este necesar ca acțiunea sau inacțiunea, în materialitatea sa, să fie aptă de a produce această urmare, ci doar faptul că a știut că prin cunoșterea și acceptarea factorilor care au contribuit la moartea victimei, că rezultatul se va produce.

2.4.2. LATURA SUBIECTIVĂ

Din punct de vedere al poziției subiective a faptuitorului, omorul se săvârșește cu intenție, în ambele forme de manifestare a acesteia. Acest lucru reiese din prevederile art.16, alin.4, lit. a și b Cod Penal care definește intenția directă și inidrectă. Așadar infracțiunea de omor se poate comite cu intenție directă sau indirectă, după cum autorul faptei a prevăzut și a urmărit moartea victimei, ori chiar dacă nu a prevăzut acel rezultat, a acceptat producerea lui.

Doctrina penală ne spune că pentru a exista intenție ca formă de vinovăție a infracțiunii de omor, este necesar ca voința autorului și prevederea că prin acțiunea sau inacțiunea lui se va produce moartea persoanei, rezultat pe care fie îl urmărește, fie îl acceptă. Sau altfel spus factorul volitiv trebuie și factorul intelectiv, trebuie să fie cumulate sub aspectul existenței intenției de a ucide.

Uneori intenția rezultă din chiar materialitaea faptelor dolus re, astfel că poziția subiecivă a făptuitorului reiese din datele exterioare, obiective ale acesteia, a împrejurărilor cu care a fost comisă. Criteriul obiectiv rezultat din maetrialitatea faptelor, relevă cel mai bine criteriul subiectiv al faptuitorului, în sensul că faptele unoi om vor caracteriza cel mai bine intenția lui. În cadrul criteriul obiectiv se situează obiectul cu care s-a acționat, apt sau inapt de a ucide, regiunea anatomică vizată, dacă e vitală sau nu și repetarea acțiunii, a loviturilor, astfel, fapta inculpatului care, refuzând să oprească autoturismul la cererea victimei, o determină pe aceasta să sară din mașină și să se accidenteze mortal, constituie infracțiunea de omor, iar nu infracțiunea de ucidere din culpă. Tot astfel există intenția de aucide în cazul lovirii cu intensitate a victimei în cap cu o sticlă de șampanie, cu urmarea producerii unei fracturi temporale ce a dus la meningo-encefalită acută, complicată cu bronho-pneumonie, cu rezultatul decesului. Lovirea repetată a victimei cu pumnii și cu picioarele în zonele vitale, cum este cea a capului sau a toracelui, producându-i leziuni grave ce i-au cauzat moartea, evidențiază că inculpații au avut reperezentarea rezultatului acțiunii lor pe care l-au prevăzut și acceptat, chiar dacă nu l-au urmărit, ceea ce caracterizează intenția de a ucide, specifică infracțiunii de omor.

Sunt situații când intenția de a ucide nu rezultă din acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, mai ales când prin respetiva activitate nu s-ar fi putut cauza moartea, dar alături de cauzele preexistente, concomitente sau survenite, care împreună vor constitui cauza morții. În acest caz trebuie cercetat dacă există intenție, în ce măsură făptuitorul a știut și s-a prevalat de acele cauze și dacă a urmărit sau acceptat producerea rezultatului, adică moartea victimei.

Pornind de la principiul de bază, că viața trebiuie protejată, legea penală incriminează fapta, oricare ar fi victima, astfel că eroarea asupra persoanei (error in persona) și devierea acțiunii ca urmare a mânuirii greșite a mijlocelor întrebuințate pentru executarea acțiunii sau inacțiunii(aberatio ictus), pedepsește făptuitorul indiferent de intenția lui, fiind victimă altă persoană decât cea care era dorită sau acceptată moartea, pentru infracțiunea de omor. Există păreri diferite în doctrină asupra erorii asupra persoanei sau de deviere a acțiunii, cum că ar exista concurs de infracțiuni între infracțiunea de omor și tentativă de omor asupra persoanei pe care faptuitorul a intenționat să o ucidă. Alții susțin că există concurs între o tentativă de omor, în raport cu victima din reperzentarea autorului și o ucidere din culpă rețiuntă în raport cu victima ucisă. Error in persona și aberatio ictus sunt imprejurări care se răsfâng și asupra participanților, deoarece acceptă riscul ca autorul din eroare asupra persoanei sau ca urmare a mânuirii defectuoase a mijloacelor folosite, să ucidă altă persoană decât cea vizată.

Mobilul și scopul care au determinat uciderea unei persoane, nu condiționează infracțiunea de omor de existența ei, ci pentru o încadrare juridică exactă și pentru individualizarea judiciară a pedepsei.

Pentru a înțelege mai bine „mecanismul îmbinării” laturii obiective cu latura subiectivă, profesorul universitar doctor Avram Filipaș ne spune „trebuie să extragem o regulă, aceasta: laura subiecțivă extrasă din elementele laturii obiective. Oricâte spețe am avea, cred că cel mai bine este atunci când latura subiectivă se desprinde din orice faptă prin elementele obiective. Nu trebuie să pornim de la ideea că totdeauna avem o translare a laturii subiective de la o victimă la alta, cum s-a întâmplat în speța în care C se interpune între făptuitor și victimă. A avut loc o translare a laturii subiective și spunem că dacă A a intenționat să-l ucidă pe B și l-a ucis pe C, faptele, ambele, și tentativa și omorul consumat, sunt fapte intenționate. Nu totdeauna putem face din aceasta o regulă. Regula ar fi că totdeauna din elementele laturii obiective se desprinde latura subiectivă. Latura subiectivă foarte greu poate fi desprinsă din alte elemente”.

2.5. FORME, REGIM SANCȚIONATOR ȘI ASPECTE PROCESUALE

Infracțiunea de omor prevăzută de art.188 Cod penal este o infracțiune comisivă, realizată prin acțiune sau inacțiune, materială, de rezultat, putând avea o desfășurare în timp fiind susceptibilă de forme imperfecte, ca actele preparatorii și tentativa.

Actele preparatorii, pot fi posibile, dar nu sunt pedepsite, existând posibilitatea ca actele preparatorii efectuate de altă persoană să fie pedepsite, dacă ar avea caracter de complicitate.

Tentativa se pedesește conform art.188, alin.(2) Cod Penal. Există tentativă conform art.32,alin.(1) Cod Penal, când „punerea în executare a intenției de a săvărși infracțiunea, a fost întreruptă sau nu și-produs efectul”. Putem fi în prezența unei tentative perfecte, când autorul faptei duce acțiunea sau inacțiunea până la capăt, dar nu s-a produs rezultatul (de exemplu faptuitorul trage un foc de armă asupra victimei, dar rana nu îi este letală sau glonțul nu o atinge), întreruptă, când un eveniment străin de persoana făptuitorului, împiedică acțiunea de ucidere (când este pregătit sa tragă un foc de armă asupra victimei, dar o altă persoană îl imobilizează) și improprie, când din cauza mijloacelor folosite sunt insuficiente ori defectuoase. Fapta inculpatului de a procura un termometru cu mercur, de a aștepta ocazia pentru a pătrunde în locuința victimei – soția sa cu care se afla în proces de divorț – și de a introduce mercurul din termometru în țigările victimei, într-o cantitate suficientă pentru a produce, prin inhalare sub formă de vapori, decesul victimei, rezultat care nu s-a produs întrucât victima a sesizat greutatea țigărilor cu mercur, întrunește Elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat, săvârșită cu premeditare, asupra soțului, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. a) și c) [art.32 raportat la art.189, alin.(1), lit. a) noul Cod penal)].

Pentru existența tentativei de omor este necesară stabilirea intențieide a ucide, considerându-se început de execture, orice act care ar fi putut produce urmarea imediată. Un alt element pentru existența infracțiunii, ține de faptul că victima trebuie să fie în viață în momentul sâvărșirii acțiunii sau inacțiunii, în caz contrar fapta are caracter putativ, nefăcând parte din sfera ilicitului penal. Nu va exista tentativă ci omor în formă consumată, dacă rezultatul, adică moartea victimei s-a produs după o perioadă mai îndelungată de timp, dacă există legătură de cauzalitate între acțiunea faptuitorului și urmarea imediată.

Dacă se exercită violențe asupra victimei, dar se aduce doar lezarea intergrității corporale a acesteia, trebuie să se facă distincția între tenativă la infracțiunea de omor și una din infracțiunile care aduc atingere sănatății și integrității corporale sau când acțiunea sau inacțiunea nu produce nici o leziune, situație care poate să apară când s-a încercat o serie de acte, unele întrerupe, iar alte terminate, dar fără rezultat. Pentru a face diferența, se apelează la stabilirea laturii subiective, adică a intenției făptuitorului, ținând seama și de elementele laturii obiective. În acest sens practica judiciară a decis că fapta inculpatului de a stropi victima cu benzină și de a-i da foc, provocându-i arsuri pe 10% din suprafața corpului, ce au necesitat pentru vindecare 45 de zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 175 lit. e) C. pen. (art.32 raportat la art. 189, alin.(1), lit.a Noul Cod Penal), referitor la omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane, iar nu pe cele ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, întrucât prin modul de săvârșire a faptei, provocând combustia victimei, inculpatul a urmărit sau a acceptat posibilitatea producerii decesului acesteia.

Infracțiunea de omor prevăzută în art.188 Cod Penal, constituie forma tipică, modalitatea simplă a acțiunii de ucidere. În varianta sa simplă ea poate avea și variate modalități faptice determinate de împrejurările în care a fost săvârșită, cum ar fi: mijloacele folosite, locul și timpul săvârșirii, relațiile dintre făptuitor și victimă, mobilul faptei.

Există împrejurări prin care omorul capătă o periculozitate sporită, aceste împrejurări care califică fapta sunt prevăzute în art.189 Cod Penal, primind un nomeniuris propriu (omor calificat), devenind infracțiuni de sine stătătoare.

În privința aspectelor procesuale, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, urmărirea penală se face de către procuror, judecata în primă instanță revine tribunalului. Pentru stabilirea cauzelor morții, se poate dispune efectuarea autopsia medico-legală (art.185 Cod proc.pen).

2.6. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE CODUL PENAL DE LA 1969 ȘI CODUL PENAL ACTUAL

Infracțiunea de omor prevăzuta de art.188 Cod Penal, are un conținut identic cu cea a infracțiunii din vechiul Cod Penal, iar limitele de pedeapsă sunt identice.

Spre deosebire de Codul Penal din 1969, care consacră atât omorul calificat (art.175), cât și omorul deosebit de grav (art.176), Codul Penal actual prevede o singură agravantă care constă în omorul calificat prevăzut în art.189.

Cu unele deosebiri, cele opt circumstanțe, din șaisprezece câte existau în vechea reglementare, care îi conferă omorului forma calificată, sunt preluate dintre circumstanțele care califică omorul în cazul omorului calificat (art.175) și omorului deosebit de grav (art.176) din vechiul Cod Penal. Se renunță așadar la unele circumstanțe care califică fapta în cazul omorului calificat (profitând de starea de neputință a victimei de a se apărea, prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane, țn legătură cu îndatoririle de serviciu sau publice ale victimei, în public), cât și a omorului deosebit de grav (pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii, asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, de către un judecător, procuror, polițist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora).

Așadar, în actuala reglementare, legiutorul nu a mai menținut împarțirea bipartită a infracțiunii de omor în omor calificat și omor deosebit de grav, rămânând la o singură modalitate de variantă agravată, cea a omorului calificat, pe lângă cea a omorului în formă simplă.

Omorul săvârșit cu premeditare art.189, lit.a) Cod Penal, are același conținut cu prevederile art.175, lit.a din vechiul Cod Penal, iar omorul din interes material [art.189, lit.a Cod Penal, este preluat identic din art.175, lit.b) vechiul Cod Penal.

Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea de la răspunderea penală ori de la executarea unei pedepse art.189, lit.c) Cod penal, are corespondent în în prevederile art.175, lit.g) vechiul Cod Penal, cu precizarea că în actualul Cod, regelementarea este mai cuprinzătoare, avându-se în vedere și „sustragerea de la tragerea de la răspundere penală ori executarea unei pedepse”.

Art.189, lit.d) Cod Penal, constituie omor calificat, săvârșirea faptei pentru a înlesni sau ascunde săvărșirea altei infracțiuni, are același conțiunut cu prevedrea din art.175. lit.h) al vechiului Cod penal.

Săvârșirea unui omor de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor (art.189, lit.e Cod penal), are corespondent în conținutul art.175, lit.c) al vechiului Cod penal, ale omorului deosebit de grav „săvârșit de către o persoană care a mai comis săvârșit un omor”, diferența dintre cele două reglementări constă în antecedența făptuitorului, în actualul Cod penal se prevede și comiterea anterioară a unei tentative, pe când în vechea reglementare nu se preciza aceasta.

Omorul săvărșit asupra a doua sau mai multe persoane din actualul Cod penal (art.189, lit.f) are același conținut cu prevederile art.176, lit.b Codului Penal din 1968, ale omorului deosebit de grav, în aceași situație regăsim și prevederile art.189, lit.g Cod Penal, omorul săvârșit asupra unei femei gravide (art.176, lit.e vechiul Cod Penal în omorul deosebit de grav) și omorul săvârșit prin cruzimi art.189, lit.h Cod Penal (art.176, lit.a Codul Penal din 1968, omorul deosebit de grav).

CAPITOLUL III – ANALIZA INFRACȚIUNILOR DE OMOR CALIFICAT

3.1. GENERALITĂȚI

În cele mai multe cazuri, uciderea cu inteție a unei persoane se săvârșește în anumite circumstanțe care, fără a-i schimba esența, îi accentuează gravitatea, periculozitatea socială.

Din această realitate a apărut necesitatea unei reacții penale mai severe, corespunzătoare gradului de pericol social ridicat, al omorului săvârșit in anumite circumstanțe, realizată legislativ prin incriminarea omorului calificat, prin prevederile art. 189 Cod penal.

Elementele circumstanțiale se alătură fie laturii obiective a infracțiunii, fie latura subiective. Alteori împrejurările agravate privesc subiectul activ sau pasiv.

Conținut juridic al infracțiunii de omor calificat este construit pe conținutul juridic al infracțiunii de omor simplu, la care se adaugă unele elemente circumstanțiale prevăzute de textul incriminator. Diferența dintre aceste elemente și circumstanțele agravante legale, constă în faptul că elementele circumstanțiale, prin voința legiuitorului, fac parte integrantă din conținutul constitutiv al infracțiunii, pe când circumstanțele agravante legale sunt exterioare conținutului infracțiunii.

Omorul calificat poate fi comis în unele circumstanțe, inclusiv agravante, care vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei. Nu se va ține cont însă, cu acest prilej de acele circumstanțe devenite elemente circumstanțiale, deoarece nu este admisibilă o dublă valorificare a acelorați împrejurări. Rezultă că omorul calificat nu diferă de omorul simplu, decât prin elementele circumstanțiale.

Omorul calificat aparține grupului de infracțiuni contra persoanei, întocmai ca și omorul simplu. Prezină aceleași element material si urmare imediată, acțiunea de a ucide o persoană și moartea victimei ca urmare a acțiunii făptuitorului, dar este săvârșită sub caracterizarea elementeleor circumnstanțiate agravante ale textului incriminator.

În privința obiectului juridic general al infracțiunii de omor calificat, îl formează ansamblul relațiilor sociale ce constituie obiect comun al tuturor infracțiunilor contra persoanei.

Obiectul juridic special este dat de relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu sunt posibile fără protejarea vieții persoanelor.

Obiectul material al infracțiunii de omor calificat este identic cu cel al omorului in varianta tip, adică corpul persoanei în viață.

Subiect activ nemijlocit poate fi orice peroană fizică responsabilă din punct de vedere penal, legea necerând nici o calitate.

Participația este posibilă sub toate formele.

Subiect pasiv special și imediat este persoana asupra căreia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și care a fost suprimată într-una dintre modalitățile prevăzute în art.189 Cod Penal.

Subiect pasiv general și mediat este statul ca titular al valorilor sociale protejate.

În cele ce urmează nu vom mai relua explicațiile referitoare la structura și conținutul constituiv al infracțiunii de omor, ci ne vom limita la a cerceta elementele și împrejurările care prevăzute în art.189 Cod Penal, definesc și particularizează omorul calificat.

3.2. EXAMINAREA ÎMPREJURĂRILOR CARE CALIFICĂ FAPTA DE OMOR

Adeseori uciderea cu intenție a unei persoane se săvârșește în anumite circumstanțe care fără a-i schimba esența, îi accentuează periculozitatea socială, tocmai din acest motiv a apărut necesitatea unei reacții penale mai severe, datorită valorii sociale protejate și a pericolului sporit al omorului săvărșit în anumite circumstanțe realizată legislativ prin incriminarea omorului calificat.

Elementele, împrejurările care definesc omorul calificat se alătură ca cerințe ale laturii obiective sau subiective ori privesc subiecții activi sau pasivi ai infracțiunii sau legăturii care există între aceștia.

Omorul calificat este varanta agravată a infracțiunii de omor în varianta tip, prevăzută de art.188 Cod Penal, în alte cuvinte omorul calificat are conținutul juridic construit pe varianta simplă a art.188 Cod Penal, la care se adaugă unele elemente circumstanțiale prevăzute de textul incriminator al art.189 Cod Penal. Aceste elemente circumstanțiale au la origine circumstanțe agravante, care prin voința legiutorului au fost ridicate la rang de infracțiune, adică elementele circumstanțiale sunt parte intergantă a infracțiunii de omor, iar circumstanțele agravante sunt exterioare conținutului infracțiunii.

Elementul circumstanțial are rol de circumstanță legală specială agravantă, iar în cazul în care ar veni în concurs cu o circumstanță agravantă generală, de aceeași natură și cu același conțiunut, se va aplica circumstanța specială, deoarece nu se poate reține dublarea aceeași agravante în sarcina făptuitorului. Este posibil ca omorul calificat să fie săvârșit sub incidența mai multor circumstanțe generale, legale sau judiciare, agravante sau atenuante, care vor fi avute în vedere în momentul individualizării pedepsei.

În concluzie, omorul calificat diferă de omorul simplu prin elementele circumstanțiale, care indică periculozitatea ridicată, care în concepția legiuitorului trebuie să fie sancționate mai aspru.

3.2.1.PREMEDITAREA

În ceea ce privește condițiile preexistente ale infracțiunii – obiect juridic generic, obiect juridic special,obiect material, subiecții infracțiunii – vom face trimitere la explicațiile date la infracțiunea de omor.

Prima împrejurare care califică infracțiunea de omor, poate fi privită sub dublu înțeles, din înțelesul obișnuit al cuvântului și din punct de vedere al accepțiunii penale.

În înțeleseul obișnuit al cuvântului, premeditarea este o acțiune îndelung gândită sau desfășurată pe baza unei deliberări anterioare. În accepțiunea penală, premeditarea are sensul de luare în mod deliberat al rezoluției infracționale, exteriorizată prin activități de pregătire a săvărșirii infracțiunii.

Premeditarea nu are o definiție legală a noțiunii, iar sarcina de a da o definiție a revenit doctrinei și jurisprudenței.

În doctrină s-a opinat că există premeditare atunci când rezoluțiunea de a săvârși o infracțiune este anterioară executării infracțiunii, fiind necesară trecerea unui interval de timp între luarea hotărârii și punerea în executare a rezoluției infracționale. În acest interval de timp făptuitorul va desfășura o activitate de pregătire a săvârșirii actului infracțional prin culegerea de informații, procurarea mijloacelor, căutarea de complici, modul de săvârșire etc.

În sensul legii penale, hotărârea anterioară de săvârși infracțiunea, nu trebuie neapărat materializată în acte de pregătire, fiind suficientă trecerea unui interval de timp între hotărârea luată și săvârșirea omorului.

La baza conceptului de premeditare stau două elemente, un prim element se referă la luarea hotărârii și la factorul cronologic, cănd se ia rezoluția infracțională care poate fi sau nu materializată în acte materiale și trecerea unui interval de timp. Iar un al doilea element, care îl completează pe primul formând un întreg, se referă la momentul punerii în executare actului infracțional, materializat în uciderea unei persoane.

Aceste elemente se transpun în condițiile existenței premeditării, întrucât pentru reținerea premeditării ca circumstanță agravantă trebuie îndelinite cumulativ cele două condiții care se refreră la trecerea unui anumit interval de timp între luarea rezoluției infracționale și executarea acțiunii și a doua condiție care se referă la concretizarea hotărârii luate anterior matrializată în anumite acte de pregătire a infracțiunii.

În literatura de specialitate se conturează existența a trei condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru reținerea premeditării:

1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul săvârșirii. Aceasta durată nu este fixă și nici nu este stabilită de dinainte. Organul judiciar si instanța însarcinată cu judecarea cauzei, vor trebui să aprecieze în concret și în mod obiectiv, dacă se poate reține premeditrea. Sarcina stabilirii acestei condiții va reveni organului judiciar, care va verifica dacă această cndiție ste sau n îndeplinită, deoarece unele persoane au nevoie de o perioadă mai lung de timp pentru a chibzui, iar altele pot să ia această hotărâre într-un timp mai scurt.

În practica judiciară fapta inculpatului care, pe un fond de gelozie, în scop de răzbunare, a luat hotărârea de a ucide victimele – fosta sa soție și prietenul acesteia -, s-a înarmat, a pătruns în locuința fostei sale soții, a așteptat sosirea victimelor și, în momentul în care acestea au intrat în locuință, le-a aplicat mai multe lovituri de cuțit, care datorită intervenției unei persoane nu au condus la decesul victimelor, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. a) și art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. În acest caz, circumstanța agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., referitoare la săvârșirea infracțiunii din motive josnice, nu poate fi reținută, întrucât luarea hotărârii de a ucide victimele, pe un fond de gelozie, în scop de răzbunare a fost reținută ca împrejurare caracterizând premeditarea și a constituit – alături de împrejurarea că inculpatul a chibzuit asupra faptei, s-a înarmat, a pătruns în locuință și a așteptat sosirea victimelor – temeiul încadrării juridice a faptei în forma calificată a infracțiunii de omor prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen.

2) efectuarea unor acte de pregătire materială în vederea săvârșirii faptei. Aceste acte trebuie îndeplinite în intervalul de timp cuprins între momentul luării rezoluției infracționale șimomentul săvârșirii faptei.

În acest sens s-a stautatcă premeditarea implică existența unui interval de timp între luarea rezoluției infracționale și executarea infracțiunii, chibzuirea făptuitorului asupra modului în care va săvârși infracțiunea și concretizarea rezoluției infracționale în acte de pregătire, de natură a înlesni comiterea acesteia. Prin urmare, dacă între momentul luării rezoluției infracționale și executarea infracțiunii de omor a trecut un interval de timp, în care făptuitorul a chibzuit asupra modului de ucidere al victimei și a efectuat acte de pregătire, constând în înarmarea acestuia cu un cuțit și procurarea mijloacelor pentru imobilizarea victimei, iar apoi a pătruns în imobilul în care locuia victima, a stat ascuns în imobil mai multe ore, așteptând ca victima să rămână singură, și a ucis-o, fapta se încadrează în prevederile art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen. referitoare la omorul calificat săvârșit cu premeditare.

Pentru a considera că omorul a fost săvîrșit cu premeditare, este necesar să se constate că luarea hotărârii infracționale a premers cu o anumită perioadă de timp săvârșirea faptei, în care autorul să reflecteze și să efectueze acțiuni concrete de de pregătire a comiterii infracțiunii. În prezenta speță aceste condiții nu sunt îndeplinite, în cazul unei altercațiiproduse în apropierea locuinței inculpatului care petru a se răzbuna, a intrat în casă, s-a înarmat cu un cuțit, după care, găsind pe partea vătămată a încercat să o ucidă

3) efectuarea unor acte de pregătire morală, psihică, în vederea comiterii infracțiunii. Și aceste acte de pregătire morală trebuie efectuate între momentul luării hotărârii de a comite fapta și momentul săvârșirii ei.

Într-o altă opinie premeditarea presupune doar două condiții, intervalul de timp și efectuarea unor acte de pregătire, putem spune că efectuarea unor acte de pregătire morală, rezultă implicit și sunt în strănsă legătură cu efectuarea de acte de pregătire materială. În acest sens Tribunalul Suprem a statuat că pentru existența premeditării se cere îndeplinirea a două condiții: existența unui interval de timp suficient între luarea hotărârii de a comite infracțiunea și exteriorizarea acesteia și acetă hotărâre să fie concretizată în activități de pregătire.

Referitor la intervalul de timp dintre luarea rezoluției infracționale și săvârșirea materială a infracțiunii, nu se poate spune cu precizie de cât timp necesar, deoarece acesta ține de faptuitor, putând fi o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, iar în acest caz va reveni instanței rolul de constata dacă fapta este comisă cu premeditare.

În practica judiciară s-a considerat că această condiție este îndeplinită, în situația în care, în urma unui confilct cu victima, inculpatul a plecat de acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind victima și aplicându-i acesteia o lovitură în inimă, aceasta decedând.

Dimpotrivă, nu va exista premeditare daca inculpații au comis fapta în urma unui incident cu victima, produs întâmplator, în afara localului unde se aflaseră împreună, și pe care au lovit-o cu ciomegele si cu cuțitul, ce le aveau asupra lor, deoarece, în condițiile date, ei nu au fost în situația de a cântării posibilitățile de săvârșire a faptei si nici consecințele legate de hotărârea luată.

Relativ recent, s-a decis că pentru a se reține premeditarea, este necesar ca făptuitorul să filuat rezoluția infracțională, cu suficient timp înainte pentru a reflecta asupra împrejurărilor, locului și momentului de săvârșire a faptei ți de a persista în această hotărâre, deasemena este necesar ca în acest timp el să fi întreprins acțiuni specifice de pregătire în acest scop.

Tot astfel, pentru a se reține săvârșirea omorului cu premeditare, nu este suficient ca autorul să comită acțiunea agresivă după câteva minute de la de la momentul conflictului, ci după o perioadă de timpîn care să poată reflecta asupra săvârșirii faptei, să ia hotărârea de a comite și să facă acte concrete de pregătire în acest scop

Premeditarea are caracter subiectiv, care constă întro chibzuință mai îndelungată decât cea obișnuită, o stare de relativ calm cu privire la acțiunea sau inacțiunea infracțională, timp, loc și mod se săvârșire a faptei. Nu se poate reține premeditarea dacă acțiunea sau inacțiunea de ucidere a fost pusa imediat în executare, fără trecerea unui interval de timp.

Existența actelor de pregătire, nu îndeplinesc existența premeditării dacă autorul nu a avut timpul necesar pentru chibzuirea acțiunii sale. Aceasta înseamnă că intervalul de timp nu i-a dat posibilitatea de a se gândi și a reflecta supra faptei pe care vrea să o comită.

Actele de pregătire sunt compatibile cu beția voluntară și completă anume provocată pentru săvârșirea infracțiunii, deoarece din acel moment el a prevăzut și acceptat rezultatul faptei sale.

S-a discutat în doctrină dacă este posibilă coexistența premeditării cu provocarea. Deși premeditarea presupune o stare de calm iar provocarea presupune o stare de tulburare, nu este exclusă existența ambelor circumstanțe. De exemplu este posibil ca făptuitorul să premediteze omorul ca și consecință a provocării comise de victimă, iar omorul premeditat să fie comis după scurgerea unui interval de timp în care, faptuitorul să mediteze asupra hotărârii luate și să efectueze acte de pregătire, instanței revenindu-i datoria de a aprecia dacă cele două au legătură. În aceeași măsură poate coexista și pot fi rețiunte în cadrul omorului cu premeditare și în cazul error in persona și aberratio ictus.

În privința participanților, agravanta nu se va răsfrânge asupra lor, dacă prticiparea lor la săvârțirea infracțiunii a fost spontană, deoarece premeditatrea este o circumstanță personală care nu se răsfrânge asupra participanților, doar în masură în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o, per a contrario, se va răsfrânge asupra lor dacă au avut cunoștință sau au prevăzut că omorul se va comite cu premeditare.

În practica judiciară s-a statuat că „premeditarea, ca agravanta a infractiunii de omor, presupune luarea hotarârii de a ucide victima cu un oarecare timp înainte de a actiona iar actul meditativ coincide cu vointa ferma de a suprima viata victimei , alegând în acelasi timp momentul si locul unde va savârși actul sau o actiune astfel încât sa împiedice descoperirea sa”.

După ce a constatat că este însărcinată, inculpata a ascuns sarcina, s-a sustras de la orice control medical ori înscriere în vreo evidență a gravidelor,iar în data de 06.01.2006 în apartamentul în care domiciliază a dat naștere la termen unui copil viu si viabil. Inculpata nu a acordat copilului primele îngrijiri medicale necesare unui nou născut, fapt ce a dus la decesul nou-nascutului.

Există tentativă de omor cu premeditare si când fapta inculpatului de a procura un termometru cu mercur, de a aștepta ocazia pentru a pătrunde în locuința victimei – soția sa cu care se afla în proces de divorț – și de a introduce mercurul din termometru în țigările victimei, într-o cantitate suficientă pentru a produce, prin inhalare sub formă de vapori, decesul victimei, rezultat care nu s-a produs întrucât victima a sesizat greutatea țigărilor cu mercur. Într-un astfel de caz există o tentativă pedepsibilă la infracțiunea de omor calificat, deoarece substanța utilizată de inculpat era aptă și suficientă pentru a produce decesul victimei, numai diligența acesteia făcând posibilă evitarea producerii rezultatului, iar mijloacele utilizate, prin natura lor, în orice condiții și de oricine ar fi folosite, să nu poată duce, în nici o împrejurare, la producerea rezultatului.

3.2.2. DIN INTERES MATERIAL

Caracterul grav al acestei circumstanțe agravante este dat de scopul cu care acționează făptuitorul, acesta fiind interesul patrimonial. Acțiunea de ucidere este datorată folosului sau beneficiului de care faptuitorul va profita după moartea victimei. Nu interesează dacă s-a obținut acel avantaj patrimonial, fiind suficient ca el să fi fost urmărit de către făptuitor.

În literatura de specialitate se vorbește despre diferența dintre tâlhăria urmată de moartea victimei și omorul săvârșit din interes material. Diferența dintre cele două constă în modul prin care făptuitorul intră în posesia bunurilor. În cazul omorului din interes material, bunurile sau vor intra în patrimoniul făptuitorului „pe față”, invocându-se în acest caz vocația patrimonială din faptul morții, în schimb în cazul tâlhăriei urmată de moartea victimei, bunurile nu vor intra în patrimoniul făptuitorului în mod legal ci „clandestin”, bunuri pe care le ascunde pentru a nu fi decoperite. De aceea scopul omorului poate fi variat: dobândirea unei succesiuni, obținerea unui spațiu locativ, încasarea unei asigurari, evitarea pierderii unor bunuri etc.

În acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că fapta inculpatului de a-și ucide soția , hotărârea de divorț nefiind definitivă, s-a comis cu premeditare și din interes material, întrucăt autorul a reflectat asupra curmării vieții victimei, a gândit asupra ascunderii urmelor infracțiunii și că el a fost preocupat că în urma partajului va rămâne fără o parte din bunuri, despre care afirma că îi aparținea în totalitate, soția neavând nici o contribuție.

Nu interesează valoarea avantajelor obținute, nici faptul că folosul obținut este nereal, cerința legii fiind îndeplinită, deoarece relevant este scopul, iar nu realizarea lui. Nu se va reține agravanta dacă omorul este sâvârșit din alte motive decât interesul material, chiar dacă i-ar aduce anumite avantaje materiale.

Omorul săvârșit din interes material este o circumstanță personală, nu se transmite participanților, doar în măsura în care au cunoscut-o. Dacă se va reține interesul material acesta se va menține și în cazul în care există eror in personam sau aberatio ictus.

3.2.3. PENTRU A SE SUSTRAGE ORI PENTRU A SUSTRAGE PE ALTUL DE LA TRAGEREA LA RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU DE LA EXECUTARAREA UNEI PEDEPSE

Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la răspunderea penală sau de la executarea unei pedepse [art.189 lit.c)], are corespondent în în prevederile art.175 lit.g) din vechiul Cod Penal. În actualul Cod Penal reglementarea este mai cuprinzătoare, având în vedere și sustragerea de la executarea de la răspundre penală sau de la executarea unei pedepse, în timp în vechiul Cod se avea în vedere doar sustragerea de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse.

În cazul agravantei de la lit.c) se ia în considerare că prin săvârșirea omorului se aduce atingere și obictului specific secundar al relațiilor sociale referitoare la activitatea de înfăptuire a justiției pe lăngă atingerea adusă relațiilor sociale care formează obiectul juridic al infracțiunii de omor.

Situația premisă a omorului astfel calificat este reprezentată de împrejurarea că autorul omorului sau o terță persoană se află în situația de a fi trasă la răspundere penală sau de a executa o pedeapsă.

Tragerea la răspundere penală semnifică ansamblul normelor actelor procedurale și procesuale, desfășurate în faza de urmărire penală sau de judecată, în fond ori în căile de atac, având drept finalitate stabilirea săvârșirii faptei, a identității autorului, a formei de vinovăție necesare pentru existența infracțiunii, în vederea aplicării pedespsei corespunzătoare. Executarea unei pedepse semnifică măsura luată pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor privind executarea pedepselor principale, complementare sau accesorii.

Această agravantă ține de scopul infractorului și anume acela de a se sustrage sau a sustrage pe altul, prin comiterea omorului, de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. Cu toate acestea nu este necesar ca acest scop să se împlinească, fiind suficient ca atunci când se comite omorul, infractorul să îl comită cu acest scop. Dacă scopul lipsește această agravantă nu mai poate fi aplicată. Îm practica judiciară, agravanta nu a fost reținută în cazul omorului săvârșit în următoarele împrejurări: fiind invitat de organele de poliție pentru cercetări într-o cauză penală, inculpatul a părăsit localul poliției, deși prezența sa era necesară în continuare. Observând acesata, victima (un elev practicant al școlii de subofițeri), s-a deplasat la domiciliul inculpatului unde a fost ucisă cu mai multe lovituri de cuțit. Instanța de judecată a considerat că lipsește scopul cerut de lege, deoarece împotriva inculpatului nefiind luată măsura reținerii sau arestării, nu se poate vorbi despre agravanta de la art. 175 lit.g) vechiul Cod Penal [art.189 lit.c) actualul Cod Penal].

Acțiunea autorul se îndreaptă către persoana chemată să îndeplinească măsurile de tragere la răspundere penală ori să execute mandatele emise împotriva persoanei în cauză sau a altor persoane.

În literatura de specialitate se cere pentru reținerea acestei agravante îndeplinirea următoarelor cerințe:

1. făptuitorul să se sustragă de la tragerea la răspundere penală ori de la executarea unei pedepse;

2. făptuitorul să înlesnească sau să ajute în orice mod, o altă persoană să se sustragă de la răspunderea penală sau de la executarea unei pedepse.

3.făptuitorul să realizeze acțiunea de ucidere în scopul dejudecării procedurii judiciare de tragere la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse.

Fapta se comite de regulă cu intenție directă, deoarece autorul urmărește un anumit scop special, dar se poate comite și cu intenție indirectă. Această circumstanță agravantă are caracter personal, răsfrăngându-se și asupra participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

3.2.4. PENTRU A ÎNLESNI SAU ASCUNDE SĂVÂRȘIREA ALTEI INFRACȚIUNI

Infracțiunea de la art.189, alin.(1), lit.d) Cod Penal, are același conținut incriminator ca în art.175 lit.h) din vechiul Cod Penal, iar justificarea păstrării aceluiași conținut și în noua legislație penală, din pricina gradului sporit de pericol social pe care îl reprezintă o astfel de faptă, pericol relevat de scopul urmărit de către făptuitor.

Împrejurarea agravantă constă în aceea că făptuitorul săvârșește omorul în scopul fie de a înlesni săvârșirea unei infracțiuni, fie de a ascunde și împiedica descoperirea altei fapte.

Agravanta ia în considerare faptul că omorul este conceput și realizat ca o infracțiune mijloc, pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni. Prin săvărșirea omorului se poate inlesni sau ascunde orice infracțiune, indiferent de gravitatea ei sau dacă este consacrată de Codul Penal sau o lege specială.

În cazul acestei modalități de omor calificat hotărârea de ucidere se ia și se aduce la îndeplinire sub presiunea unui scop, ce constituie el însuși o infracțiune, ceea ce presupune o amplificare a câmpului infracțional sau cum numește literatura de specialitate „obiective infracționale în lanț sau în sistem”.

În literatura de specialitate s-a arătat că fapta de omor comisă în această împrejurare aduce atingere, pe lânga obiectul juridic principal care constă în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, valoare fundamentală protejată în mod egal, indiferent de titular, avem și un obiect juridic adiacent sau secundar. Elementul circumstanțial fiind în acest caz dual și include doua ipoteze distincte, iar în funcție de acestea, sfera obiectului juridic adiacent este diferită.

În ipoteza comiterii omorului ca infracțiune-mijloc, pentru a înlesni comiterea altei infracțiuni, infracțiunea-scop nu interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la săvârșirea infracțiunii, iar dacă participă nu interesează ce calitate ar urma să aibe, de autor, coautor, instigator sau complice. Deasemenea nu va interesa dacă omorul se va comite anterior sau concomitent cu respectiva infracțiune. În practica judiciară s-a statutat că există omor săvârșit pentru a înlesni săvârșirea altei infracțiuni [art.175 alin.(1) lit.h) Codul Penal din 1989, respectiv art.189 alin.(1) lit.d) actualul Cod Penal] dacă inculpatul, intenționând să violeze victima, nu a oprit autovehiculul, deși victima a insistat, pentru a o determina la un raport sexual, violențe de o asemenea intensitate încât i-au provocat moartea, rezultat pe care inculpatul l-a prevăzut și l-a acceptat [inculpatul va răspunde pentru infracțiunea prevăzută în art.175 alin.(1) lit.h) Codul Penal din 1989, respectiv art.189 alin.(1) lit.d) actualul Cod Penal, în concurs cu infracțiunea prevăzută în art.197 alin.(1) vechiul Cod Penal, respectiv art.218 alin.(1) Cod Penal].

Tot astfel, s-a subliniat, că fapta inculpaților de a încerca să violeze victima, stăruid și după ce aceasta i-a avertizat că va sări pe fereastră de la mare înalțime, ceea ce s-a și întâmplat, constituie infracțiunea de omor calificat prevăzută de art.175 alin.(1) lit.h) Codul Penal din 1989 [art.189 alin.(1) lit.d) actualul Cod Penal], infracțiune săvârșită cu intenție, iar nu tentativă la infracțiunea de viol urmată de sinuciderea victimei, care se săvârșește cu intenție depășită. Obiectul juridic adiacent al omorului calificat este identic cu obiectul juridic principal. Nu interesează dacă infracțiunea-scop se consumă sau nu, fiind suficientă constatarea că omorul a fost săvârșit pentru a inlesni comiterea ei.

În ipoteza ascunderii săvârșirii altei infracțiuni, nu interesează dacă omorul s-a săvârșit după sau concomitent cu acea infracțiune, dacă făptuitorul a participat sau nu la comiterea ei și dacă participând, a avut calitatea de autor, coautor, instigator sau complice. Ea presupune ascunderea săvârșirii altei infracțiuni prin comiterea omorului, pentru a șterge urmele infracțiunii comise anterior. În practică s-a decis că uciderea victimei infracțiunii de viol, după săvârșirea violului, pentru a o împiedica să țipe și a ascunde astfel infracțiunea, constituie infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin.(1) Codul Penal din 1969 [art. 218 alin.(1) Cod Penal] și infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. h) Codul Penal din 1969 [art.188 alin. (1) raportat la art. 189 alin. (1) lit. d) Cod Penal] aflate în concurs, iar nu cea de viol urmată de moartea victimei prevăzută de art. 197 alin. (3) Codul Penal din 1969 [art. 218 alin. (4) Cod Penal].

Nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de omor calificat comis pentru ascunderea altei infracțiuni, dacă respectiva altă infracțiune este absorbită în mod natural în infracțiunea de omor. Pentru încadrarea faptei prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. d), este necesară stabilirea faptului că omorul a fost comis pentru a ascunde o altă infracțiune. Nu va exista o astfel de situație atunci când faptele inculpatului întrunesc elementele obiective și subiective a înfracțiunii de omor alături de infracțiuni concomitente urmărind aceeași finalitate. În speță, inculpatul a lovit în abdomen, cu pumnii, pe fiul său în vârstă de 6 ani, provocându-i o vătămare foarte gravă, după care l-a aruncat în râul Bistrița, unde acesta a decedat prin asfixie mecanică. Prima instanță l-a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de omor prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. h) Codul Penal din 1969 [art. 189 alin. (1) lit. d) Cod Penal]. Încadrarea juridică a faptelor inculpatului este greșită, deoarece actele sale de lovire a victimei și apoi aruncarea acesteia în apă fac parte intergantă din conținutul infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 combinat cu art.175 alin. (1) lit.c) și d) Codul Penal din 1969 (omorul săvârșit asupra unei rude și care se află în neputința de a se apăra), lipsind deci elementul circumstanțial privind ascunderea săvârșirii unei infracțiuni.

În doctrină, pentru existența omorului calificat prevăzut de art. 189 lit.d), se precizează necesitatea îndeplinirea următoarelor condiții:

a) să existe o altă infracțiune. Legea cere ca omorul să fie săvârșit fie pentru ascunderea ei, fie pentru înlesnirea ei.

b) scopul înlesnirii sau ascunderii altei infracțiuni să fie determinant. Trebuie să existe o concordanță subiectivă între omor și cealaltă infracțiune.

Acest element atribuie agravantei caracter personal, ce nu se va răsfrănge asupra participanților, doar în măsura în care au acționat în realizarea scopului, situație în care agravanta se va reține și în cazul lor. Deasemenea pentru încadrarea omorului potrivit art. 189 alin. (1) lit. d) C.pen., nu prezintă importanță dacă infracțiunea – a cărei înlesnire sau ascundere s-a urmărit prin săvârșirea acestuia – s-a consumat sau a rămas în faza tentativei ori a actelor premergătoare.

3.2.5. DE CĂTRE O PERSOANĂ CARE A MAI COMIS ANTERIOR O INFRACȚIUNE DE OMOR SAU O TENTATIVĂ LA INFRACȚIUNEA DE OMOR

Codul Penal a preluat elementul circumstanțial din reglementarea anterioară – pe baza cărora s-a constituit omorul deosebit de grav – prevăzându-se în actuala reglementare, în mod explicit și forma tentativei.

Prin noua redactare a acestei agravante, legiuitorul a căutat să înlăture posibilitățile de interpretare a expresiei „a mai săvârșit un omor”, prin precizarea că „a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor”.

Circumstanța agravantă se referă la un antecedent al făptuitorului astfel cum este prevăzut „a mai comis anterior un omor sau o tentativă la infracțiunea de omor”, fapt ce denotă persistența sa în săvîrșirea faptei și caracterizarea lui ca fiind deosebit de periculos.

Prin infracțiunea de omor comisă anterior se înțelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârșită cu intenția prevăzută de art. 16 alin. (3) Cod Penal, cu excepția uciderii la cererea victimei (art.190 Cod pen.), uciderea nou-născutului săvârșită de către mamă [art. 200 alin. (1) Cod pen.], infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.195 Cod pen.), aceasta fiind comisă cu preterintenția prevăzută de art. 16 alin. (5) Cod pen. și violul prin care s-a cauzat moartea victimei [art. 218 alin. (4)].

Pentru reținerea agravantei nu interesează dacă pentru infracțiunea săvârșită anterior autorul a beneficiat de o cauză de atenuare a pedepsei, dar se va avea în vedere în momentul individualizării pedepsei pentru cel de al doilea omor săvârșit.

Deasemenea nu va interesa nici faptul că autorul faptei a fost reabilitat sau nu ori dacă a executat sau nu pedeapsa , totodată faptul ca fapta de omor a fost amnistiată sau a intervenit prescripția.

Amnistia intervenită pentru omorul anterior sau pentru o tentativă la infracțiunea de omor nu înlătură reținerea agravantei, deoarece amnistia nu exclude existența faptei anterioare în materialiatea ei, iar legea nu prevede nici o excepție de la aplicarea acestei agravante.

Pentru reținerea agravantei este necesară condamnarea definitivă a făptuitorului, în caz contrar, dacă omorurile săvârșite vor constitui o pluralitate de infracțiuni, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni sau a recidivei. În acest sens, instanța supremă a pronunțat o soluție care prezintă două condiții alternative pentru reținerea agravntei: pentru încadrarea juridică a infracțiunii în prevederile art. 176 alin. (1) lit. c) Cod pen. Din 1969 [art. 189 alin. (1) lit. e) Cod pen.], este necesar fie să existe o condamnare anterioară definitivă a inculpatului pentru prima faptă, fie ca ambele omoruri, comise în împrejurări diferite, să fie judecate împreună în condițile concursului. Rezultă din aceasta că principala condiție care trebuie îndeplinită pentru reținerea acestui element circumstanțial este existența unei condamnări definitive pentru omorul comis anterior, fie trebuie ca omorurile comise în împrejurări diferite să fie judecate împreună.

În literatura de specialitatese apreciază că pentru reținerea acestei agravante este necesar îndeplinirea următoarelor cerințe:

-făptuitorul să fi comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;

-pentru infracțiunea de omor sau pentru tentativa la infracțiunea de omor să fi intervenit o hotărâre definitivă de condamnare;

-infracțiunile de omor să fi fost săvârșite prin acțiuni distincte, nu cu aceeași ocazie.

Între două sau mai multe omoruri se realizează o pluralitate de infracțiuni, în legătură cu aceasta în literatura noastră s-a exprimat opinia potrivit căreia pentru existența circumstanței agravante pe care o examinăm, nu mai prezintă interes forma pluralității, fiindcă în acest caz nu mai sunt aplicabile regulile referitoare la concursul de infracțiuni sau la recidivă, sancțiunea stabilindu-se potrivit art. 176 C. pen din 1969 (art.189 Cod pen).

Trebuie precizat că „în concepția instanței supreme intervenția vreuneia din situațiile prevăzute în art. 38 Cod pen. din 1969 (art. 42 Cod pen.), în raport cu prima infracțiune de omor, înlătură numai posibilitatea aplicării agravantei recidivei (postcondamnatorii ori postexecutorii), dar nu înlătură încadrarea juridică a faptei în art. 176 lit.c) Cod pen din 1969 [art.189 lit.e)]; aceasta subzistă indiferent de poziția în care s-ar afla primul omor în raport cu al doilea”.

Se apreciază în doctrină și prin decizia instanței supreme că uciderea a două persoane într-o perioadă scurtă de timp, de câteva ore, în împrejurări diferite, pe baza unor rezoluții diferite, va atrage pentru cea de a doua infracțiune încadrarea în omorul săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior anterior o infracțiune de omor, prima fiind încadrată în raport cu elementele ce o caracterizează, iar cea de a doua va constitui infracțiunea de omor calificat, prevăzută în art.189 lit.e) Cod pen., făcându-se și aplicarea art.39 lit.a) și art. 45 Cod pen.

Când prima faptă este o tentativă la infracțiunea de omor sau un omor în formă consumată, forma agravantă se reazlizează și dacă subiectul pasiv este același, obiectul juridic al infracțiunii de omor calificat îl constituie relațiile ce ocrotesc viața omului ca valoare socială și nici un text de lege nu prevede că fapta repetată de omor să fie îndreptată împotriva unor persoane diferite. De exemplu, infractorul a încercat să își ucidă soția, fiind condamnat pentru această faptă, după care a încercat să o ucidă din nou. S-a exprimat și părerea că subiecții pasivi ai celor două forme de omor trebuie să fie persoane diferite, deoarece fapta consumată nu se poate realiza decât asupra unor persoane diferite. Uciderea repetată a aceleiași persoane nefiind posibliă, rezultă că nici tentativa repetată nu este posibilă, când subiectul pasiv este același.

Agravanta are caracter personal astfel încât nu se răsfrange asupra participanților. Va exista tentativă dacă o persoană care a mai săvârșit un omor, începe executarea altui omor, executare care este însă întreruptă sau rămasă fără rezultat din cauza unor împrejurări independente de voința autorului.

3.2.6. ASUPRA A DOUĂ SAU MAI MULTOR PERSOANE

Omorul calificat săvârșit asupra două sau mai multor persoane art.189 lit. f) Cod pen., are un conțiunut identic cu prevederile omorului deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. b) din vechiul Cod penal.

Această circumstanță agravantă este reglementată de legiuitor ca o infracțiune complexă, în condițiile art. 35 alin. (2) Cod pen, adică în conținutul ei intră o faptă prevăzută de legea penală, deoarece prezintă pericol social deosebit, iar dacă s-ar aplica regulile concursului de infracțiuni, nu s-ar impune exigențele necesare pedespsirii unei asemenea fapte. Urmarea imediată a infracțiuni, moartea a două sau mai multor persoane, califică fapta de omor.

Acest element circumstanțial a fost reglementat inițial în Codul din 1937 și sancționa „omorul sâvârșit asupra a doua sau mai multor persoane cu aceeași ocazie”, ceea ce însemna că făptuitorul săvârșea o singură activitate, cât și activități distincte, dar corelate între ele voit sau accidental, iar rezultatul era moartea a doua sau mai multor persoane. Decretul nr. 469/1957 a adus o modificare prin sancționarea omorului „ a două sau mai multor persoane deodată sau prin acțiuni diferite”, extinzând asfel și la acțiunile care nu au nici o legătură între ele. Codul din 1969 a renunțat la precizarea „deodată sau prin acțiuni diferite”, iar actualul Cod a preluat întocmai conținutul omorului deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit.b) vechiul Cod pen.

Tocmai din pricina lipsei precizării în legătură cu cerințele de existență a agravantei, au generat diferite opinii în literatura de specialitate. Conform unei opinii împrejurarea agravantă privitoare la pluralitatea de victime trebuie să fie rezultatul unei singure acțiuni, de exemplu folosirea unei explozii care provoacă moartea mai multor persoane. În argumentare acestei opinii s-a subliniat voința legiutorului de a nu mai preciza în actuala regelementare „deodată sau prin acțiuni distincte”, interpretându-se în sensul că agravanta se va aplica doar în situația în care moartea a două sau mai multor persoane a fost consecința unei singure acțiuni. Atunci când moartea a două sau mai multor persoane se datorează unor acțiuni distincte, se va face aplicare agravantei prevăzută de art. 189 lit.e) Cod pen., privind omorul săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor.

Într-o altă opinie se apreciază că această agravantă se poate comite prin mai multe acțiuni săvârșite consecutiv, cu aceeași ocazie de exemplu împușcarea pe rând a mai multor persoane. Astfel se respectă ideea unității de împrejurare, adică a conexiunii de timp și loc în care se consumă actele de violență.

Această ultimă opinie a fost de adoptată și practica judiciară, astfel a reținut că inculpatul, care se certase cu partea vătămată, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri de cuțit în piept și la spate, iar la intervenția celei de-a doua părți vătămate, i-a aplicat și acesteia două lovituri de cuțit în zona inghinală și în șold. Încadrarea juridică a fost aceea de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit.b) Codul pen. din 1969 [art.189 lit.f) Cod pen], deoarece lovirea celor două părți vătămate a avut loc în aceeași împrejurare, concomitent, cu același cuțit, în zone vitale și cu intenția de a ucide. S-a decis ca uciderea a două persoane, în aceași împrejurare, ca urmare unui conflict cu acestea, constituie infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit.b) Codul pen. din 1969 [art.189 lit.f) Cod pen], iar nu infracțiunea de omor prevăzută în art.174 Cod pen. din 1969 (art.188 Cod pen), aflată în concurs cu cea de omor deosebit de grav prevăzută prevăzută de art.176 lit.c) Codul pen. din 1969 [art.189 lit.e) Cod pen], dacă între cele două fapte nu a trecut decât un interval foarte scurt.

Din considerentele expuse mai sus, în literatura de specialitate se arată necesitatea îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

1. pluralitatea de victime. În acest caz nu se poate vorbi de de o simplă potențialitate de pune în pericol viața mai multor persoane, ci uciderea a două sau mai multor persoane, ca finalitate axată pe realitatea lucrurilor. Ceea ce atribuie caracter calificat este numărul persoanelor ucise, pentru a se aplica agravanta este necesară moartea a cel puțin două persoane.

2. unitatea de împrejurare. Norma incriminatorie nu menționează nimic cu caracterul acțiunii de ucidere a doua sau mai multe persoane, dacă ea treabuie să fie unică (provocarea unei explozii) sau poate să corespundă cu mai multe acțiuni săvârșite consecutiv asupra mai multor persoane (aplicarea de lovituri de cuțit mai multor persoane). Astfel că Înalta Curte de Casație și Justiție a statutat că uciderea a două persoane în aceeași împrejurare, întrunește elementele constitutive ale omorului deosebit de grav (omorul calificat în actuala reglementare), chiar dacă făptuitorul a folosit pentru uciderea acestora, mijloace diferite, o atare împrejurare fiind lipsită de relevanță sub aspectul încadrării juridice.

3. intenția de a ucide două sau mai multe persoane. Pentru aplicarea agravantei făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea consecințelor acțiunii, constând în suprimarea vieții a două sau mai multe persoane, să urmărească sau să accepte un asemenea rezultat în cadrul împrejurării în care acționează. Este necesară stabilirea prin examinarea mijloacelor și a împrejurărilor că autorul a avut reprezentarea morții a două sau mai multor persoane, pentru a avea indicații susceptibile asupra finalității acțiunii. Nu este necesară intenția autorului de la început de ucide doua sau mai multe persoane, fiind suficient ca intenția respectivă să semanifeste în succesiunea faptelor.

Conform unei alte opiniipentru reținerea agravantei este necesar și suficient ca autorul să fi acționat cu intenție, urmărind și acceptând uciderea a doua sau mai multor persoane.

În privința tentativei se impun unele precizări după cum fie nu decedează nici una dintre victime, fie decedează numai două sau mai multe, sau doar una dintre ele. În ipoteza în care nu decedează nici una din victime, de exemplu, inculpatul care aplică cumnatului său o lovitură de cuțit în regiunea costală, iar imediat după aceea aplică și soției două lovituri de cuțit în regiunea abdominală, victimele fiind salvate prin intervenție chirurgicală, va răspunde pentru tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit. b) vechiul Cod pen. [infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 189 lit. f) Cod pen.].

Dacă decedează numai două sau mai multe, omorul va avea caracter agravat, deoarece îndeplinește condiția din norma de incriminare, astfel autorul aplică mai multe lovituri de cuțit, consecutiv, la mai multe persoane, dintre care două sunt ucise, iar două sunt grav vătămate, autorul va săvârși o infracțiune de omor calificat prevăzută de art. 189 lit. f).

În cazul în care doar o persoană decedează practica a oferit soluții divergente, unele instanțe au reținut un concurs de infracțiuni, între o infracțiune consumată de omor simplu, calificat sau deosebit de grav și o tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. b) vechiul Cod pen. [infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 189 lit. f) Cod pen.].

Soluțiile contadictorii au impus necesitatea declarării unei recurs în interesul legii. Astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul apreciind că „actele de violență cu intenția de a ucide, săvârșite în aceeași împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracțiunea de omor – simplu, calificat sua deosebit de grav – comisă asupra unei singure persoane, cât și tentativă la infracțiunea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs”.

Tentativa la infracțiunea de omor deosebit de grav săvârșit asupra a două sau mai multor persoane, prevăzută în art. 20 Cod pen. din 1969 raportat la art. 174 alin. (1) și art. 176 alin. (1) lit. b) Cod pen. din 1969 [ art. 32 Cod pen. raportat la art.188 și art. 189 alin. (1) lit. f) Cod pen.], presupune stabilirea existenței intenției de a ucide în raport cu fiecare dintre persoanele împotriva cărora se îndreaptă acțiunea făptuitorului, acțiune care nu a produs moartea niciuneia dintre acestea.   

În practica judiciară s-a statuat că „fapta inculpatului de a fi tras cu o armă automată asupra a trei persoane, urmând să le ucidă, constituie, chiar în cazul în care numai una dintre ele a fost lovită, dar fără a fi ucisă, tentativă la infracțiunea de omoe deosebit de grav prevăzută art. 176 lit. b) vechiul Cod pen. [infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 189 lit. f) Cod pen.], iar nu cea de omor simplu. Împrejurarea că doar una dintre cele trei persoane vizate a fost atinsă, precum și faptu că nici una din ele nu a fost omorâtă nu au relevanță decât pentru a distinge între forma tentantă și forma consumată a infracțiunii de omor deosebit de grav, dispozițiile art. 176 lit. b) vechiul Cod pen. [infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 189 lit. f) Cod pen.] fiind aplicabile în orice caz”.

Ca și în cazul omorului simplu, intenția de a ucide se constată prin examinarea unor aspecte obiective legate de obiectul vulnerabil, intensitatea loviturilor și zona vizată.

3.2.7. ASUPRA UNEI FEMEI GRAVIDE

Rațiunea agravantei se justifică prin aceea că uciderea unei femei gravide (subiect pasiv) implică și uciderea fetusului, care ar echivala cu o pluralitate de victime și o dublă atingere adusă vieții umane. Acest element circumstanțial are ca particularitate calitatea de subiect pasiv circumstanțiat, respectiv femeia însărcinată.

Starea de graviditate există din momentul concepției și până la naștere, iar pentru a opera această agravantă, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut că victima este însărcinată, raportat la momentul săvârșirii omorului.

Stadiul în care se afla sarcina nu prezintă importanță pentru reținerea agravantei, în sensul că sarcina poate fi la început, într-o fază intermediară sau aproape de momentul nașterii. Deasemenea tipul sarcinii nu are relevanță pentru reținerea agravantei, putând fi vorba de o sarcină normală sau extrauterniă, dacă există șanse ca victima să poată duce sarcina la termen sau nu, nu are relevanță nici dacă produsul concepției este sănătos sau nu. În cazul în care făptuitorul nu cunoștea starea de graviditate a victimei, agravanta analizată nu va opera, aplicându-se cauza de imputabilitate referitoare la eroarea de fapt, prevăzută de art. 30 alin. (3) Cod pen. Cunoașterea stării de graviditate a victimei se poate realiza atât obiectiv, atunci când victima se prezintă într-o stare care nu lasă nicio îndoială asupra situației de femeie gravidă, cât și subiectiv, atunci când această situație a fost adusă la cunoștința infractorului.

În literatura de specialitate s-a exprimat necesitatea îndeplinirii a două condiții cumulativ:

1. femeia să fie gravidă. Starea de graviditate a victimei trebuie să fie reală. Dacă făptuitorul avea convingerea fermă că victima este însărcinată, dar în realitate nu era, fapta nu va fi încadrată în cadrul acestui element circumstanțial. Deasemenea nu se va reține acest element în situația error in persona , de exemplu atunci cănd făptuitorul vrea să ucidă o femeie despre care știa că este gravidă, dar acțiunea sa se îndreaptă, din eroare, spre o altă persoană, care nu este gravidă. Agravanta nu se va aplica în caz de aberatio ictus, atunci când făptuitorul intenționează să ucidă o femeie gravidă, dar acțiunea sa este deviată asupra altei femei care nu este gravidă.

2. cunoașterea stării de graviditate de către făptuitor. Cunoașterea stării de graviditate trebuie să existe în momentul săvârșirii infracțiunii de omor, deoarece așa cum am arătat, în cazul necunoașterii ca victima este însărcinată nu se va reține această agravantă.

Trebuie făcută distincția între omorul comis asupra unei femei gravide și infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, în variantă agravată, când fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate prevăzută de art. 201 alin. (3) Cod pen. Astfel că în cazul omorului calificat, sub aspectul laturii subiective, făptuitorul acționează cu intenția de a suprima viața femeii gravide, suprimarea vieții produsului de concepție are o consecință inevitabilă, indiferent că făptuitorul o urmărește sau o acceptă. În schimb, în cazul întreruperii cursului sarcinii, făptuitorul acționează cu intenția de a întrerupe cursul sarcinii, moartea femeii producându-se din culpă, latura subiectivă fiind în acest caz caracterizată de existența praeterintenției.

Existența împrejurării referitoare la femeia gravidă, care califică fapta de omor, are multiple justificări. În primul rând, starea în care se află femeia gravidă, aceasta fiind vulnerabilă, în sensul că ea are o capacitat scăzută de autoapărare sau se poate afla chiar în neputința de a se apăra. În al doilea rând „sporul de agravare pentru această împrejurare se justifică prin aceea că uciderea femeii gravide implică și uciderea fructului concepțiunii (fetusului) care fără a echivala cu o pluralitate de victime, înseamnă totuși o dublă atingere adusă vieții umane”. Din aceste rațiuni decurge caracterul extrem de periculos al persoanei capabile de a comite o astfel de faptă și impactul produs asupra opiniei publice, produs de această agravantă.

3.2.8. PRIN CRUZIMI

Omorul calificat săvârșit prin cruzimi prevăzut de art. 189 lit. h) Cod pen., are un conținut identic cu prevederile omorului deosebit de grav, art. 176 lit. a) Cod pen din 1969.

Expresia „prin cruzimi” nu este explicată de legiuitor, deși în partea generală a Codului penal, în art. 77 lit. b) teza I, se găsește circumstanța agravantă cu un conțiunut asemănător agravantei studiate, respectiv „săvârșirea infracțiunii prin cruzimi”. Această expresie trebuie cautată sub prisma limbajului comun și a interpretărilor date de doctrină. În limbajul comun termenul de cruzime are semnificația unei fapte care provoacă unei persoane suferințe grele prin felul în care este săvârșită fapta de omor. Doctrina a dat expresiei „cruzimi” două înțelesuri, astfel că va avea un element intrinsec acțiunii de ucidere, în sensul folosirii de către făptuitor a unor tratamente inumane și inutile victimei înainte de survenirea decesului. Al doilea înțeles se referă la un element extrinsec, constând în oroarea și groaza pe care acesta o inspiră opiniei publice.

Într-o altă opinieomorul săvârșit prin cruzimi se referă la la acțiunile chiuitoare și schingiuirile pe care autorul le provoacă prin voința sa, cauzându-i suferințe puternice, prelungite în timp.

Modalitatea faptică a acestei agravante califică omorul prin metodele și mijloacele de chinuire a victimei a actul de ucidere, altele decât cele care însoțesc în mod obișnuit uciderea unei persoane.

S-a exprimat opinia că legiuitorul a încercat incriminarea a doua fapte în cadrul aceleiași infracțiuni, sub aspect obiectiv și subiectiv. Sub aspect obiectiv, legiuitorul a incriminat atât acțiunea de ucidere, cât și fapta de chinuire a victimei, dublând astfel suferințele victimei. Sub aspect subiectiv, această agravantă arată ferocitatea făptiutorului, adică a intenției lui de a supune victima la chinuri, altele decât cele inerente omorului propriu-zis. În acest caz se poate vorbi de o „dublă” intenție, atât cea sub formă directă sau indirectă, cât și intenția de a chinui victima și de a o supune unor suferințe groaznice.

În doctrinăse evidențiază caracterul complex al acestei agravante și se analizează prin prisma a două teorii, o teorie clasică și o teorie modernă. În concepția teoriei clasice, în omorul săvîrșit prin cruzimi intră două infracțiuni, cu trăsături diferite, care ajung într-un punct comun, adică moartea victimei. Se are în vedere elementele infracțiunii de omor cu obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă, prin care autorul urmărește sau acceptă moartea persoanei și infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prin care autorul urmărește și acceptă lovirile sau vătămările. Astfel că făptuitoru este conștient ca moarte victimei se va produce, iar loviturile și vătămările sunt întrebuințate pentru cauzarea de suferințe fizice. Specific teoriei clasice este că suferințele suplimentare, pot fi depistate separat de chinurile aferente omorului. Aceastea vor fi desprinse din materialitatea faptei, raportul medicului legist, fiind cauzate de acțiuni diferite de cele specifice omorului, ceea ce face posibilă deosebirea dintre omorul calificat prin cruzimi și loviturile și vătămările cauzatoare de moarte. Viziunea clasică asupra omorului calificat, presupune existența distinctă a două feluri de acțiuni, acelea prin care se săvârșește omorul și acela prin care se chinuie victima.

Teoria modernă se completează cu teoria clasică, deciziei instaței supreme având următorul conțiunt: „făptuitorul s-a dus în pădure să fure lemne. Le-a furat, a încărcat căruța cu ele și a dat bici cailor, dar a apărut pădurarul care a oprit căruța în loc și i-a cerit actele. Acesta pentru că nu avea acte și dorea să scape, a vrut să treacă cu căruța peste pădurar. Caii nu au vrut, deși a dat cu biciul în ei. Atunci pădurarul i-a oprit calul. Văzând că nu poate să fugă, făptuitorul a coborât din căruță, a luat coasa pe care o avea la el și l-a decapitat dintr-o singura lovitură”. Tribunalul Suprem a decis că este un omor săvârșit prin cruzimi, pentru că autorul a dovedit o ferocitate ieșită din comun, chiar dacă instanțele nu l-au condamnat pentru omorul comis prin cruzimi, stabilindu-și soluțiile pe teoria clasică. În această viziune jurisprudența a modificat teoria clasică, stabilind această agravantă pe ferocitatea și modul de comitere a omorului, renunțând la dubla faptă.

În practica Înaltei Curți s-a stabilit mai recent că cruzimile, ca element circumstanțial de agravare al omorului, implică, pe de o parte, ferocitatea acțiunii violente comise asupra victimei, iar pe de altă parte, sentimentul de oroare pe care aceasta îl provoacă.

Fapta inculpatului de a aplica victimei pe o durată mare de timp, cu intensitate deosebită, lovituri repetate pe aproape întreaga suprafață a corpului, folosindu-se de o bâtă și o coadă de târnăcop confecționate din lemn de esență tare și a părăsi apoi victima noaptea, pe timp rece, determinându-i astfel încetarea din viață după circa 5 ore, în chinuri mari, întrunește elemetele omorului săvârșit prin cruzimi. Modul în care autorul a săvârșit fapta evidețiază intenția indirectă a infracțiunii de omor și nu existența intenției depășite, ce caracterizează infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte.

Omorul săvârșit prin lovirea repetată a victimei cu un corp dur în zona capului, până la zdrobirea craniului, se încadrează în prevederile art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. referitoare la omorul deosebit de grav săvârșit prin cruzimi, deoarece în acest caz violența exercitată de făptuitor în suprimarea vieții depășește caracteristicile unei acțiuni violente ce are ca scop uciderea persoanei.

Cruzimea, circumstanță de determinare a omorului calificat are o natură bivalentă determinată de modul de săvârșire a omorului și de periculozitatea socială deosebită a autorului acesteia.

Conform unei păreri, pentru existența infracțiunii este necesară realizarea unei singure condiții, și anumea aceea ca uciderea victimei să fie săvârșită prin cruzimi.

O altă opinieface referire la noțiunea de cruzimi prezentată sub două înțelesuri, unul intrinsec și altul extrinsec, iar prin aceste înțelesuri se necesită îndeplinirea următoarelor condiții:

1. ferocitatea sau sadismul făptuitorului. Această condiție relevă procedeele cauzatoare de suferințe prelungite și de mare intensitate, rezultatul fiind supunerea victimei la chinuri fizice și morale și suprimarea vieții ei.

2. provocarea unui sentiment de oroare. Metodele și mijoacele folosite de făptuitor trebuie să provoace un sentiment de oroare, care să însoțească sentimentul de inumanitate al infractorului.

În practica judiciară s-a stauat că torturarea victimei, timp de peste trei ore, prin lovirea ei cu pumnii, cu picioarele, cu bâta, cu o cărămidă și, în final, cu toporul, cauzându-i moartea în chinuri  și incendiind apoi cadavrul, constituie fapte de o cruzime ieșită din comun pentru care aplicarea pedepsei detențiunii pe viață este justificată.

În practica judiciară mai veche s-a decis că fapta este comisă cu cruzime, dacă autorul a folosit mijloace sălbatice și nemiloase. Dacă a provocat victimei suferințe grele, prelungite prin modul cum a acționat sau a inspirat oroare și groază atât victimei, cât și celor din jur.

Instanța supremă inițial punea acentul pe influența pe care o provoca actele violente ale omorului săvârșit prin cruzimi asupra celor din jur. Apoi a considerat că este omor săvârșit prin cruzime acela care provoacă victimei suferințe grele, ce depășesc limita actului violent cu care se înfăptuiește acțiunea de ucidere, indiferent de influența omorului asupra populației civile. Oroarea și indignarea stârnite de acțiunile făptuitorului vor avea relevanță doar asupra încadrării juridice, numai dacă se datorează lui modus operandi prin care autorul a comis omorul, fiind consecința directă a actelor violente de ucidere prin care victimei i s-au provocat suferințe grele și prelungite.

În prezent practica judiciară nu este unitară, dând soluții nuanțate. Astfel că unele instanțe consideră că fapta este comisă cu cruzime dacă inculpatul prin acțiunile sale de ucidere, a provocat chinuri și suferințe grele victimei, pe parcursul ununi interval mare de timp.

Cruzimile, ca element circumstanțial de agravare al omorului prevăzut în art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., implică, pe de o parte, ferocitatea acțiunii violente comise asupra victimei, iar pe de altă parte, sentimentul de oroare pe care aceasta îl provoacă. Aplicarea a 36 de lovituri de cuțit victimei, în prezența copilului minor al acesteia, faptă care nu și-a produs efectul datorită intervenției medicale prompte, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav săvârșit prin cruzimi (omor calificat săvârșit prin cruzimi în actuala reglementare).

Omorul este săvârșit prin cruzimi atunci când ucidere s-a comis prin schingiuri de natură a produce victimei suferințe mari având ca rezultat moartea victimei în chinuri. Cruzimile arată cu claritate din multitudinea și amploarea actelor de violență extinse în timp, care au produs multiple leziuni ce demostrează persistența agresiunii și caracterul îndelungat al chinurilor pe care le-a suferit victima înainte de a muri. Aplicarea de numeroase lovituri cu corpuri dure, timp de aproape două ore, asupra capului, trunchiului și membrelor victimei, cu urmarea unor leziuni traumatice pe 40% din suprafața corpului și a decesului acesteia după două ore de la încetarea agresiunii caracterizează fapta ca omor deosebit de grav prevăzut în art.176 lit.a C.pen.

Alte instanțe au statuat că agravanta rezultă din suferințele deosebite ale victimei și din săvârșirea faptei cu ferocitate, de natură a produce un sentiment de oroare în rândul celor care au cunoștință de faptă.

Instanța a reținut că, în urma unei cerți, inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri și deosebit de intense în zona gâtului, a toracelui și a abdomenului care i-au cauzat moarte, suferințele mari cauzate victimei și ferocitatea cu care a acționat impun concluzia că inculpatul a săvârșit fapta prin cruzimi.

Inculpatul a lovit victima timp de peste trei ore, cu toporul, cu o bâtă și cu alte obiecte contondente, după care a incendiat cadavrul, împrejurările și modalitatea comiterii faptei dovedesc ferocitatea ieșită din comun a inculpatului.

Instanța a stabilit că din modalitatea de comitere a faptei de către inculpat, respectiv prin lovirea repetataă cu toporul, obiect vulnerant, despicător, aplicându-i victimei, unchiul inculpatului, cu cruzime și sadism 20 de lovituri în cap și peste corp, cauzându-i leziuni de o gravitate maximă, culminând cu dilacerarea craniului, despârțindu-i oasele acestuia, răsucind toporul în creierul victimei, scoțând cu mâna o parte din creierul victimei pentru a-l examina, dezbrăcarea victimei, tăierea protezei de la piciorului acesteia, punerea capului victimei într-un ceolofan și luarea unui sac în care a pus 8 cărămizi, legănd sacul de corpul victimei, introducându-l într-un cazan de fabricat țuică cu capul în jos și picioarele în sus, în același cazan introducând și sacul cu tărâțe amestecat cu sângele ce provenea de la victimă, după ce a deplasat cazanul în beciul locuinșei și în dimineața următoare l-a umplut cu apă, l-a legat cu o folie și cu cablu la suprafață, acesta a acționat cu intenție directă, având reprezentarea rezultatului letal al faptei și urmărind producerea acestuia, inculpatul a dat dovadă de ferocitate, sadism prin modalitatea de comitere, obiectul și metodele folosite în uciderea victimei.

Suferințele pe care le suportă victima până în momentul trebuie să fie conștientizate de autor și asumate, iar în cazul în care acele chinuri care au cauzat moartea au surevnit ca urmare a folosirii altor mijloace care în mod direct au condus la deces, nu se va reține agravanta a omorului săvârșit prin cruzimi.

Pentru reținerea acestei agravante nu are relevanță faptul că victima datorită chinurilor la care a fost supusă, a ajuns în stare de inconștiență și nu mai poate avea nici o reacție față de surghiunurile la care este supusă de către făptuitor.

Tentativa este posibilă astfel că fapta inculpatului care, pe un fond de gelozie, în scop de răzbunare, a luat hotărârea de a ucide victimele – fosta sa soție și prietenul acesteia -, s-a înarmat, a pătruns în locuința fostei sale soții, a așteptat sosirea victimelor și, în momentul în care acestea au intrat în locuință, le-a aplicat mai multe lovituri de cuțit, care datorită intervenției unei persoane nu au condus la decesul victimelor, întrunește elementele constitutive ale tentativei.

Elementul circumstanțial analizat constituie o circumstanță reală și se va răsfrânge asupra participanților doar în măsura în care aceștia au prevzut-o sau au cunoscut-o.

Circumstanța agravantă specială prevăzută de art. 189 lit. h) Cod penal și circumstanța agravantă generală prevăzută de art. 77 lit. b) Cod penal, având același conținut, se aplică numai circumstanța agravantă specială.

3.3. FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI ȘI ASPECTE PROCESUALE

A. Forme

Omorul calificat este o infracțiune comisivă care se poate comite prin acte comisive sau omisive. Totodată omorul este o infracțiune de rezultat susceptibilă de forme imperfecte prin desfășurarea ei în timp.

a) Actele preparatorii, deși posibile, nu sunt incriminate.

b) Tentativa este prevăzută în art. 189 alin. (2) și va avea loc când executarea omorului în condiții care îi conferă caracter calificat faptei, a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.

c) Consumarea infracțiunii când victima omorului comis în condițiile uneia din circumstanțele a decedat fie imediat, fie după un interval de timp.

d) Epuizarea infracțiunii are loc în momentul în care nu se mai produc consecințe ulterioare consumării.

B. Modalități

Infracțiunea de omor calificat se poate înfățișa în una din modalitățile normative prevăzute în art. 189 lit. a)-h) și totodată poate avea nenumărate modalități faptice de loc, timp, mijoace, mobil, participanți etc., în raport de modul cum a fost comisă fapta de omor. Aceste modalități faptice vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

C. Aspecte procesuale

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, competența de cercetare revine procurorului, iar cercetarea judecătorească în primă instanță revine tribunalului.

D. Sancțiuni

Omorul calificat este sancționat cu închisoarea de la 15 – 25 de ani sau detențiunea pe viață ți interzicerea exercitării unor drepturi, indiferent dacă fapta s-a comis în condițiile uneia sau mai multor elemente circumstanțiale.

CAPITOLUL IV – ASPECTE DE DREPT COMPARAT

4.1. REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII DE OMOR ÎN LEGISLAȚIA PENALĂ SPANIOLĂ

Codul penal spaniol a intrat în vigoare în data de 23 noiembrie 1995, fiind structurat pe trei Cărți, iar fiecare Carte cuprinde Titluri și Capitole.

Omorul este reglementat în Partea Specială a Codului penal spaniol, Cartea II sub denumirea de Delictele și pedepsele acestora, iar articolele corenspunzătoare infracțiunilor contra vieții sunt regelementate în Titulul I , denumit Despre omucidere și formele acesteia.

În Titlul I, se protejează viața umană independentă (deoarece în Titlul II se protejează viața umană dependentă, adică infracțiunea de avort, ceea ce înseamnă că obiectul material este dependent de corpul mamei) clasificând omuciderea ca variantă tip în art. 138, iar în art. 139 și art. 140 este regelmentat asasinatul, ca variantă agravată. În art. 141 se reglementează provocarea, conspirația și propunerea de a comite delictele de omucidere și asasinat.

Omuciderea în formă simplă se comite împotriva vieții umane independente. Obiectul juridic protejat este dreptul la viață, prevăzut ăn art.15 a Constituției Spaniei, care spune că „toți au dreptul la viață, la integritate fizică și morală”. De altfel, în legislația românească, este protejat dreptul la viață prin Constituție, iar în cadrul infracțiunii de omor. obiectul juridic specific este dat de relțiile sociale care privesc dreptul la viață al oricărei persoane.

Cu caracter general,omorul presupune cauzarea morții unei persoane, recunoscută de legislația penală spaniolă sub mai multe forme, omorul inteționat, omorul prin imprudență și asasinatul.

În dreptul penal român omorul este reglementat în forma sa tip în art. 188 Cod penal și o variantă agravată în art. 189, cu opt modalități faptice ce califică omorul, cu nomen juris de omor calificat.

Varianta tip a delictelor contra vieții, este omuciderea prevăzut de art. 138 Cod penal spaniol, având următorea reglementare „persoana care ucide o altă persoană va fi pedepsită, pentru omor, cu pedeapsa închisorii de la 10 la 15 ani”. Altfel spus omuciderea este provocarea morții a unei persoane, de către o altă persoană.

În dreptul penal român, în cadrul infracțiunii de omor simplu vom avea următorul conțiunut „uciderea unei persoane se pedesește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani.”

Subiectul activ al delictului de omucidere este comun tuturor delictelor, deoarece poate fi orice persoană, la fel ca și în cazul legislației penale române. Subiectul pasiv coincide cu obiectul material, fiind vorba de o persoană în viață. În dreptul penal spaniol, subiectul pasiv nu poate fi orice persoană, cum este cazul în legislația țării noastre. Aceasta deoarece, sunt anumite persoane protejate, iar atentarea vieții acestora, se va încadra în conținutul altor delicte. De exemplu în art. 485 Cod penal spaniol se incriminează uciderea Regelui sau a oricăror ascendeți și descendenți, în art. 605 Cod penal spaniol este incriminată uciderea unui șef de stat sau a unei persoane protejată de un tratat, deasemnea dacă subiectul pasiv este victima unui delict de terorism sau victima unui delict de genocid, încadrarea nu va fi în cadrul omuciderii sau asasinatului, ci vor fi încadrate conform delictelor din care fac parte aceste subiecte pasive.

Acțiunea constă în uciderea altei persoane, permițându-se forma comisivă și omisivă, întocmai ca în Codul penal al țării noastre. Acțiunea nu este condiționată de timp, loc sau mod de operare pentru producerea rezultatului.

Omuciderea este o infracțiune de rezultat, iar pentru determinarea legăturii de cauzalitate dintre acțiune și rezultat, trebuie să se utilizeze teoria echivalenței condițiilor sau a condiției sine qua non, poziția doctrinei române fiind de aceași părere.

Discuțiile referitoare la latura obiectivă și latura subiectivă sunt relativ identice ca în doctrina română, micile diferențe au fost notate mai sus.

Un aspect asemănător al legislației penale spaniole și a celei române, este modalitatea agravată a omuciderii dacă se săvârșesc sub aspectul circumstanțelor agravante generale. Aceste circumstanțe agravante generale sunt aplicate în momentul individualizării pedepsei, care agravează pedeaspsa fiind reținute obligatoriu. Diferențierea dintre cele două Coduri este conținutul lor.

În Codul penal spaniol se regăsesc următoarele agravante generale, în art. 22:

„1. Înfăptuirea cu premeditare a faptei. Există premeditare când învinuitul comite oricare din delicte împotriva persoanei, folosind în comiterea faptei mijloace, moduri sau forme care, în mod direct și în mod special, au menirea să asigure realizarea faptei, fără ca pentru persoana sa să existe vreun risc cauzat de apărarea părții vătămate.

2. Realizarea faptei prin deghizare, cu abuz de superioritate sau profitând de circumstanțele de loc, de timp sau de ajutorul altor persoane, care slăbesc capacitatea de apărare a părții vătămate sau facilitează nepedepsirea făptuitorului.

3. Executarea faptei pentru o sumă de bani, recompensă sau promisiune.

4. Comiterea delictului din motive rasiste, antisemite sau alt tip de discriminare cu privire la ideologia, religia sau convingerile victimei, etnia, rasa sau naționalitatea căreia îi aparține, sexul sau orientarea sexuală, boala sau handicapul de care suferă victima.

5. Să mărească, în mod deliberat și inuman, suferința victimei, cauzându-i acesteia suferințe inutile pentru înfăptuirea delictului.

6. Realizarea faptei cu abuz de încredere.

7. Dacă învinuitul se prevalează de caracterul public pe care îl are.

8. Dacă este recidivist. Există recidivă când, în momentul înfăptuirii faptei infracționale, învinuitul a fost condamnat cu executarea pedepsei pentru un delict cuprins în același titlu al prezentului Cod, când natura infracțiunii este aceeași”.

Dintre aceste agravante generale, înfăptuirea cu premeditare a faptei, executarea faptei pentru o sumă de bani, recompensă sau promisiune, să mărească, în mod deliberat și inuman, suferința victimei, cauzându-i acesteia suferințe inutile pentru înfăptuirea delictului, nu vor fi luate în considerare la individualizarea pedespsei, deoarece acestea sunt împrejurări care califică omorul, având un nomen juris propriu în legislația spaniolă, și anume asasinat.

„Comiterea delictului din motive rasiste, antisemite sau alt tip de discriminare cu privire la ideologia, religia sau convingerile victimei, etnia, rasa sau naționalitatea căreia îi aparține, sexul sau orientarea sexuală, boala sau handicapul de care suferă victima” prevăzut de art. 22 Cod penal spaniol are corespondent în art. 77 lit.h) Cod penal român, sub următoarea reglementare: săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționaitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vărstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte.

Celelalte agravante generale din Codul penal spaniol nu iși găsesc corespondent în legislația românească, nici în cadrul circumstanțelor agravante generale, nici în textul normativ al omorului calificat.

Regimul sancționator diferă, în Codul penal spaniol, omuciderea se pedesește cu închisoare de la 10 la 15 ani, iar omorul simplu în Codul penal român se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În legislația spaniolă, elementele circumstanțiale care califcă omuciderea, da naștere unui nomen juris, care în Codul penal nu se regăsește, și anume asasinat.

„Articolul 140, Cod penal spaniol – Va fi pedepsită cu pedeapsa cu închisoarea de la 15 la 20 de ani, pentru asasinat, persoana care va ucide o altă persoană când concură una din următoarele circumstanțe:

1. cu premeditare.

2. pentru o sumă de bani, recompensă sau promisiune.

3. cu cruzime, mărind deliberat și inuman suferința victimei.”

Se poate observa numărul mic de circumstanțe care agravează fapta de omor în legislația spaniolă, spre deosebire de țara noastră, unde avem un număr de opt agravante, aceastea au fost reduse după intrarea în vigoare a Codului penal român din 1 februarie 2014.

Aceste agravante iși găsesc corespondent și în reglementarea penală română, în conțiutul omorului calificat prevăzut de art. 189 Cod penal, și anume: omorul săvârșit cu premeditare la lit.a); executarea omorului pentru o sumă de bani, în legislația românească fiind denumită omorul din interes material, cu toate că există o deosebire referitor la scopul urmărit, deoarece interesul material poate să nu conste neapărat într-o sumă de bani, putând fi considerat interes material și de exemplu uciderea defunctului pentru moneștenirea unui imobil.

În completarea agravatei asasinatului, Codul penal spaniol prevede că recompensă sau promisiunea sunt circumstanțe care califică fapta de omucidere. Recompensa și promisiunea nu se regăsesc în Codul penal român, nici ca și circumstanță agravantă generală, nici ca și element circumstanțial de agravare al omorului.

Există premeditare când învinuitul comite oricare din delicte împotriva persoanei, folosind în comiterea faptei mijloace, moduri sau forme care, în mod direct și în mod special, au menirea să asigure realizarea faptei.

Premeditarea, în doctrina juridică spaniolă se cunosc trei tipuri de modalități, prin care autorul faptei iși asigură rezultatul dorit:

1.premeditarea prin înșelătorie – se efectuează omuciderea prin ambuscadă sau capcană.

2. premeditarea prin surprindere – caracterizat prin actul subit, neașteptat, brusc sau rapid.

3. prin prevalare de circumstanța în care se află victima de imposibilitate de a se apăra.

Codul penal român nu cunoște această clasificare a premeditării, astfel că în legislația noastră premeditarea este luarea în mod deliberat a hotărârii de a comite o anumită infracțiune, exteriorizată prin activități de pregătire a condițiilor de săvârșire a acesteia. Această definiție se poate regăsi în modalitatea de premeditare a faptei prin înșelătorie din doctrina spaniolă.

Omuciderea unei persoane pentru o sumă de bani, recompensă sau promisiune este dat de mobilul economic sau de promisiunea care se va înfăptui dacă se va realiza urmarea imediată. Trebuie să existe două persoane, una care promite și oferă, iar cealaltă care comite delictul.

Legislația românească cunoaște circumstanța agravantă a interesului material, dar nu prevede condiția existeței a două persoane, una care promite și oferă, iar una care comite omorul. Interesul material este agravanta care autorul faptei, comite omorul pentru un folos patrimonial ori foloase patrimoniale prin uciderea victimei. Doctrina spaniolă condiționează această agravantă de înțelegrea dintre două persoane, una care oferă și promite, iar cealaltă care comite omorul pentru a primi suma de bani, recompensa sau promisiunea. Legislația română nu condiționează agravanta de aceste condiții, ci de mobilul omorului, acela de a obținerea unui folos material pe care le obține prin uciderea victimei, de exemplu făptuitorul ucide defunctul pentru a moșteni bunurile.

Omuciderea cu cruzime, mărind deliberat și inuman suferința victimei, califică fapta, primind denumirea de asasinat. În art. 22 Cod penal spaniol se face referire la mărirea, în mod deliberat și inuman, suferința victimei, cauzându-i acesteia suferințe inutile pentru înfăptuirea delictului. În ambele cazuri se face referire la modul de a acționa a autorului în cursul executării acțiunii și perseverența de a acționa. Difernța dintre circumstanța agravantă generală și cea a asasinatului, constă în perseverența și brutalitatea cu care acționează autorul pentru a cauza victimei suferințe suplimentare care cauzează moartea ei. Altfel spus suferințe inutile cauzate pentru simpla plăcere de a face rău, ceea ce presupune o mai mare gravitate decât circumstanța agravantă generală prevăzută de art. 22 Cod penal spaniol.

Să mărească, în mod deliberat și inuman, suferința victimei, cauzându-i acesteia suferințe inutile pentru înfăptuirea delictului are corespondent în Codul penal român, varianta agravată a omorului săvârșit prin cruzimi. Disctuțiile din doctrină sunt asemănătoare și au aplicabilitate pentru ambele agravante, atât din Codul penal spaniol, cât și din Codul penal român.

Dacă va exista concurs între circumstanțele agravante generale și circumstanțele agravante speciale, cele speciale vor avea întâietate și se vor aplica conform regulilor de la art. 66 Cod penal spaniol.

Regimul sancționator este diferit față de legislația noastră, în Codul penal spaniol se prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 15 la 20 de ani. În Codul penal român limitele de pedeapsă sunt de la 15 la 25 de ani, prevăzându-se și pedeapsa detențiunii pe viață în cazul omorul calificat. Alături de aceste pedepse privative de liberate, în România este prevăzută și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.

În art. 140 Cod penal spaniol se regăsește o agravare a răspunderii penale în cazul în care, fapta se comite sub aspectul concursului de agravante prevăzute de art. 139 Cod penal spaniol.

Articolul 140, Cod penal spaniol – „Când la comiterea unui asasinat concură mai mult de una din circumstanțele prevăzute în articolul anterior, se va aplica pedeapsa cu închisoarea de la 20 la 25 de ani”.

Aceasta este o modalitate agravată a asasinatului prevăzut de art. 140 Cod penal spaniol. În Codul penal român nu se regăsește o astfel de reglementare. Eventualul concurs de agravante se va reține și în țara noastră, dar nu este prevăzut ca și modalitate de agravare a omorului. La individualizarea pedepsei se va ține cont de eventualul concurs de înfracțiuni, instanța putând să aplice maximul special, adică 25 de ani sau pedeapsa detențiunii pe viață.

În legislația penală spaniolă, pentru infracțiunile de omucidere și asasinat nu este prevăzută pedeapsa detențiunii pe viață, maximul fiind 25 de ani în cazul asasinatului agravat.

Tentativa se pedepsește în același mod ca și în legislația română, adică cu pedeapsa prevăzută de lege, ale căror limite se reduc la jumătate.

4.2. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Perioada de tranziție pe care România o parcurge în acest moment a dus la necesitatea adoptării unei legislații conforme cu realitatea istorică, politică și juridică în care țara noastră se află. În acest sens, întregul sistem de drept a fost dezvoltat și modificat, în conformitate cu transformările economice și sociale. Dreptul penal nu este o excepție în acest caz, fapt care a condus la adoptarea Codul penal la data de 1 februarie 2014, după o perioadă de 25 de ani de democrație, în care Codul penal de la 1969 adoptat în era comunismului, a avut aplicabilitate. Necesitatea unui nou Cod a fost consecința aderării țării noastre la Uniunea Europeană, fapt care a condus la uniformizarea legii penale la necesitățile comunității europene.

Necesitatea schimbării Codului penal de la 1969, a apărut încă din momentul schimbării regimului politic din 1989, aceasta nu s-a putut realiza peste noapte, i s-au adus multiple modificări punctuale. Dincolo de Codul penal în sine, dar în strânsă legătură cu aceasta, în anii de tranziție prelungită s-au acumulat aproximativ 250 de lei penale speciale sau legi extrapenale care conțin dispoziții penale.

În aceste condiții a devenit tot mai evident, că tactica legislativă de „cârpeală” nu mai putea continua, s-a elaborat proiectul noului Cod penal, care în 2014 a intrat în vigoare, fiind un cod legiferat de o putere democratică, de actualitate politică și socială.

Societatea este într-o continuă schimbare, iar cadrul legislativ trebuie să satisfacă nevoile ei, prin protejarea și pedepsirea celor care nu respectă legea. În momentul de față este mai mult decât necesar prevederea acestor elemente circumstanțiale ale omorului, iar faptul că s-a contopit omorul calificat și omorul deosebit de grav din vechea reglementare, nu a fost altceva decât ceva natural, deoarece nu se vedea necesitatea acestor agravante prevăzute în articole diferite.

În actuala legislație, după modelul legislațiilor europene, s-a prevăzut o singură agravantă a infracțiunii de omor – omorul calificat. Această agravată regrupează atât circumstanțele agravante ale omorului deosebit de grav, cât și o parte din cele ale omorului calificat. Reunirea tuturor circumstanțelor într-un singur articol a constituit un pas important în acest sens.

Consider că legiutorul român, pe bună dreptate a acordat prioritate ocrotirii persoanei în actualul Cod penal, considerând că această valoare socială trebuie în principal apărată, spre deosebire de vechea lege care avea la bază soluția contrară de sistematizare, punând pe primul loc suveranitatea statului și proprietatea.

O faptă de omor va fi întodeauna cea mai gravă infracțiune pe care o persoană o poate comite, iar pedeapsa trebuie să fie pe măsură. De aceea consider că agravantele omorului calificat fiind fapte de omor mai grave decât omorul simplu, în mod corect au fost sistematizate ca și circumstanțe care califică fapta, iar regimul sancționator este suficient de aspru pentru pedepsirea unor astfel de fapte.

Partea generală și partea specială a dreputului penal sunt în strânsă legătură și se completează una pe cealaltă, dar aceasta este doar baza teoretică, imperativă în cazul comiterii unei infracțiuni. În raport de acestea se va putea face o cercetare penală corespunzătoare.

Modalitățile faptice sunt numeroase, deseori punându-se problema încadrării faptei în cazul omorului calificat. Se pot regăsi mai multe agravante în cadrul aceleiași infracțiuni de omor, care trebuie bine delimitate. Pentru o justă încadrare juridică, procurorii au la îndemănă probe pentru a-i ajuta: raportul medico-legal, cercetarea la fața locului crimei, persoana făptuitorului și declarațiile sale, declarațiile martorilor dacă există, precum a cunoscuțiilor și familiile victimei și a făptuitorul.

Trebuie cercetate cu atenție toate aspectele pentru a stabili dacă de exemplu într-adevăr dacă fapta a fost comisă cu intenție sau ca urmare a legitimei apărări. Totodată poate apărea iresponsabilitatea sau costrângerea fizică, iar în aceste condiții fapta îi este neimputabilă făptuitorului.

Cunoașterea dreptului nu este suficientă pentru cercetarea unui omor, ci e nevoie de de un minim de cunoștinte generale din: medicină, psihologie, sociologie, criminologie, criminalistică, pentru că doar în acest mod se va putea face o cercetare corectă a faptei și a făptuitorului.

În practica judiciară de multe ori se vor găsi soluții contrare a aceleiași fapte pentru că de multe ori este extrem de dificil de stabilit în cadrul cărei circumsanțe agravante speciale, se va încadra fapta care face obiectul judecății.

În lumina acestui impediment, consider că pentru a uniformiza practica judiciară, se impune necesitatea ca de lege ferenda să fie specificat în conțiunut incriminator condițiile sub care trebuie săvârșită o anumită agravantă.

În acest sens în cazul agravantei prevăzută de art. 189 lit. f) asupra două sau mai multor persoane împreună, consider că ar fi potrivit ca legiuitor să precizeze faptul că uciderea se va putea realiza printr-o singură acțiune sau prin acțiuni diferite, dar cu aceași împrejurare. Astfel agravanta va putea avea următorul conținut: asupra două sau mai multor persoane impreună, realizată printr-o singură acțiune sau prin acțiuni diferite . Precizarea acestor elemente va avea ca efect uniformizarea părerilor din doctrină și din practica judiciară.

Deasemnea agravanta omorului săvârșit prin cruzimi, se impune necesitatea precizării despre ferocitatea cu care făptuitor comite fapta și provocarea unui sentiment de oroare, putând avea următorul conținut: prin cruzimi, când ferocitatea făptuitorului provoacă un sentiment de oroare.Practica judiciară, inclusiv instanța supremă a rețiunut diferit această agravantă, din cauza problemelor referitoare la condițiile care trebuie îndeplinite pentru reținerea ei.

O precizare în textul legii al acestori propuneri de lege ferenda ar avea ca finalitate stoparea discuțiilor și formarea opiniilor contrare în aceste probleme.

Discuțiile doctrinare și opiniile contrare vor continua, dar acest fapt în ciuda faptului că poate nu pare tocmai un fapt pozitiv pentru cei care se fac vinovați de săvârșirea unei infracțiunii, pentru întreaga comunitate juridică sunt foarte benefice. Aceasta, deoarece, dreptul nu este o știință exactă care să se aplice întocmai, ci se aplică conținutul incriminator la fiecare faptă și persoană diferit, în raport de modul de săvârșire a faptei.

Voi încheia această lucrare citându-l pe filosoful Nae Ionescu: “ o lucrare nu este niciodată gata făcută, căci trebuie să fie o gândire în veșnică mișcare, o gândire în căutarea unor puncte de sprijin pentru orientarea noastră în mijlocul realității”.

BIBLIOGRAFIE

CURSURI ȘI TRATATE

Antoniu, George; Duvac, Constantin; Lămășanu, Iuliana, Daniela; Pascu, Ilie; Sima, Constantin; Toader, Tudorel; Vasiu, Ioana., Explicații preliminare ale Noului Cod Penal, vol.III, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Bogdan, Sergiu; Drept Penal. Parte Specială, EdituraUniversul Juridic, București, 2009.

Barbu, Constantin; Ocrotirea Persoanei în Dreptul Penal al R.S. România, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977.

Basarab, Matei; Pașca, Viorel; Mateuț, Gheorghță; Medeanu, Tiberiu; Butiuc, Constantin; Bădilă, Mircea; Bodea, Radu; Dungan, Petre; Mirișan, Valentin; Mancaș, Ramiro; Miheș, Cristian; Codul Penal Comentat, Parte specială, volumII, Editura Hamangiu, 2008.

Boroi, Alexandru; Drept Penal. Parte Specială, Editura CH Beck, București, 2011

Cioclei, Valerian; Drept Penal.Parte Specială, Editura Universul Juridic, București, 2007.

Cioclei, Valerian; Drept penal. Parte specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009), Editura CH Beck, București, 2009

Cioclei, Valerian; Drept Penal. Parte Specială. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Editura CH Beck, 2013.

Diaconescu, Horia; Drept penal. Parte Specială, volum I, ediția a 2-a, Editura CH Beck, București, 2005.

Dicționar de maxime comentat, Edituta Științifică, București, 1971

Dobrinescu, Ion; Infracțuni contra persoanei, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.

Dobrinoiu, Vasile; Drept Penal.Parte Specială.Teorie și practică judiciară, volum I, Ed. Lumina Lex, 2000.

Dongoroz, Vintilă, Explicații Teoretice ale Codului penal român, volum II, Editura Academiei Române, București, 1971.

Dongoroz, Vintilă; Kahne, Siegfied; Oancea, Ion; Fodor, Iosif; Iliescu, Nicoleta; Bulai, Constantin; Stănoiu, Viorica; Explicații teoretice ale Codului Penal Român, volum I, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Editura All Beck, București, 2003.

Dongoroz, Vintilă; Kahne, Siegfied; Oancea, Ion; Fodor, Iosif; Iliescu, Nicoleta; Bulai, Constantin; Stănoiu, Viorica;Explicații teoretice ale Codului Penal Român, volum III, ed. a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, București, 2003.

Dungan, Petre; Medeanu, Tiberiu; Pașca,Viorel , Manual de drept penal. Parte Specială, volum I, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Dungan, Petre; Medeanu, Tiberiu; Pașca,Viorel, Drept Penal. Parte Specială, volum I, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Filipaș, Avram; Drept Penal Român. Parte Specială, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Mancaș, Ramiro, Virgil; Tentativa, Editura Helicon, Timișoara, 1996

Pașca, Viorel; Curs de Drept Penal. Parte Generală, ediția a 2-a actualizată cu modificările noului Cod Penal, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Păvăleanu, Vasile; Drept Penal Special, Editura Universul Juridic, București, 2014.

Ivan, Gheorghe; Invidualizarea pedepsei, Editura CH Beck, București, 2007.

Rătescu , Constantin G.; Ionescu-Dolj, I.; Aznavorian, H.; Periețeanu, Gr., I.; Dongoroz, Vintilă; Pop, Traian; Papadopolu, Mihail; Pavelescu, N.;Codul penal adnotat, volum III, Partea specială, Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A., București, 1937.

Rîpeanu, Grigore; Curs de Drept Penal al Republicii Socialiste România, Partea Specială, București, 1969.

Udroiu, Mihail; Fișe de Drept Penal. Parte Specială. Noul Cod Penal, Editura Universul Juridic, București, 2014.

Stoica, Aug., Oliviu; Drept penal. Parte Specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

Toader, Tudorel; Drept Penal Român. Parte Specială, ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2010.

Vitu, A.; Merle, R.; Traite de droit criminel. Droit penal special II, Editura Cujaj, 1982.

Ivan, Gheorghe; Ivan, Mari-Claudia; Drept Penal. Parte Specială conform Noului Cod Penal, Editura CH Beck, București, 2014.

ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Curierul Judiciar nr. 9/2006

Dreptul nr.5/2004

Revista de Drept Penal nr. 2/2003

Revista de Drept Penal nr. 1/2003

Dreptul nr. 8/2001

Dreptul nr. 10 – 11/1991

Revista Română de Drept nr.2/1986

Dreptul nr. 1 – 2/1990

Revista Română de Drept nr.2/1986

Revista Română de Drept nr. 6/1995

Revista de Drept Penal nr. 12/1984.

Culegere de Decizii pe 1982

Culegere de Decizii pe 1980

Revista Română de Drept nr. 8/1979

Culegere de Decizii pe 1979

Revista Română de Drept nr. 12/1977

JURISPRUDENȚĂ

Antoniu, George; Bulai, Costică; Practică Judiciară Penală, vol.III, partea specială, Ed. Academiei Române, bucurești, 1992.

Antoniu, George; Brutaru, Vasile; Revista de drept penal. Studii și practică judiciară(1994-2007), ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, București.

Culegere de Practică Judiciară Penală 1994 – 1998, Ed. All Beck, București, 1999.

De la Curtea Supremă de Justiție la Înalta Curte de Casație și Justiție. Buletinul jurisprudenței 1990-2003, Ed. All Beck, București, 2004.

De la Curtea Supremă de Justiție la Înalta Curte de Casație și Justiție. Culegere de decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, București, 2005.

Ionescu, G.; Ionescu, I.; Probleme de drept din jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală, 1999-2000, Editura Juris Argessis, Curtea de Argeș, 2000.

Papadopol, Vasile; Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, Justiția Nouă nr.7/1963.

Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai;Repertoriu de practică judiciarăîn materie penală pe anii1969-1975, Editura Șiințifică și Enciclopedică, București, 1977.

Papadopol, Vasile; Daneș, Stefan;Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Repertoriu Alfabetic de Practică Judiciară în Materie Penală pe anii 1976 – 1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 287.

LEGISLAȚIE

Codul Penal al României 1864.

Codul Penal al României 1936.

Codul Penal al României 1969.

Codul Penal al României 2014.

Codul Penal Spaniol.

PAGINI WEB

http://www.scj.ro

biblioteca juridică online

BIBLIOGRAFIE

CURSURI ȘI TRATATE

Antoniu, George; Duvac, Constantin; Lămășanu, Iuliana, Daniela; Pascu, Ilie; Sima, Constantin; Toader, Tudorel; Vasiu, Ioana., Explicații preliminare ale Noului Cod Penal, vol.III, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Bogdan, Sergiu; Drept Penal. Parte Specială, EdituraUniversul Juridic, București, 2009.

Barbu, Constantin; Ocrotirea Persoanei în Dreptul Penal al R.S. România, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977.

Basarab, Matei; Pașca, Viorel; Mateuț, Gheorghță; Medeanu, Tiberiu; Butiuc, Constantin; Bădilă, Mircea; Bodea, Radu; Dungan, Petre; Mirișan, Valentin; Mancaș, Ramiro; Miheș, Cristian; Codul Penal Comentat, Parte specială, volumII, Editura Hamangiu, 2008.

Boroi, Alexandru; Drept Penal. Parte Specială, Editura CH Beck, București, 2011

Cioclei, Valerian; Drept Penal.Parte Specială, Editura Universul Juridic, București, 2007.

Cioclei, Valerian; Drept penal. Parte specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009), Editura CH Beck, București, 2009

Cioclei, Valerian; Drept Penal. Parte Specială. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Editura CH Beck, 2013.

Diaconescu, Horia; Drept penal. Parte Specială, volum I, ediția a 2-a, Editura CH Beck, București, 2005.

Dicționar de maxime comentat, Edituta Științifică, București, 1971

Dobrinescu, Ion; Infracțuni contra persoanei, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.

Dobrinoiu, Vasile; Drept Penal.Parte Specială.Teorie și practică judiciară, volum I, Ed. Lumina Lex, 2000.

Dongoroz, Vintilă, Explicații Teoretice ale Codului penal român, volum II, Editura Academiei Române, București, 1971.

Dongoroz, Vintilă; Kahne, Siegfied; Oancea, Ion; Fodor, Iosif; Iliescu, Nicoleta; Bulai, Constantin; Stănoiu, Viorica; Explicații teoretice ale Codului Penal Român, volum I, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Editura All Beck, București, 2003.

Dongoroz, Vintilă; Kahne, Siegfied; Oancea, Ion; Fodor, Iosif; Iliescu, Nicoleta; Bulai, Constantin; Stănoiu, Viorica;Explicații teoretice ale Codului Penal Român, volum III, ed. a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, București, 2003.

Dungan, Petre; Medeanu, Tiberiu; Pașca,Viorel , Manual de drept penal. Parte Specială, volum I, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Dungan, Petre; Medeanu, Tiberiu; Pașca,Viorel, Drept Penal. Parte Specială, volum I, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Filipaș, Avram; Drept Penal Român. Parte Specială, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Mancaș, Ramiro, Virgil; Tentativa, Editura Helicon, Timișoara, 1996

Pașca, Viorel; Curs de Drept Penal. Parte Generală, ediția a 2-a actualizată cu modificările noului Cod Penal, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Păvăleanu, Vasile; Drept Penal Special, Editura Universul Juridic, București, 2014.

Ivan, Gheorghe; Invidualizarea pedepsei, Editura CH Beck, București, 2007.

Rătescu , Constantin G.; Ionescu-Dolj, I.; Aznavorian, H.; Periețeanu, Gr., I.; Dongoroz, Vintilă; Pop, Traian; Papadopolu, Mihail; Pavelescu, N.;Codul penal adnotat, volum III, Partea specială, Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A., București, 1937.

Rîpeanu, Grigore; Curs de Drept Penal al Republicii Socialiste România, Partea Specială, București, 1969.

Udroiu, Mihail; Fișe de Drept Penal. Parte Specială. Noul Cod Penal, Editura Universul Juridic, București, 2014.

Stoica, Aug., Oliviu; Drept penal. Parte Specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

Toader, Tudorel; Drept Penal Român. Parte Specială, ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2010.

Vitu, A.; Merle, R.; Traite de droit criminel. Droit penal special II, Editura Cujaj, 1982.

Ivan, Gheorghe; Ivan, Mari-Claudia; Drept Penal. Parte Specială conform Noului Cod Penal, Editura CH Beck, București, 2014.

ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Curierul Judiciar nr. 9/2006

Dreptul nr.5/2004

Revista de Drept Penal nr. 2/2003

Revista de Drept Penal nr. 1/2003

Dreptul nr. 8/2001

Dreptul nr. 10 – 11/1991

Revista Română de Drept nr.2/1986

Dreptul nr. 1 – 2/1990

Revista Română de Drept nr.2/1986

Revista Română de Drept nr. 6/1995

Revista de Drept Penal nr. 12/1984.

Culegere de Decizii pe 1982

Culegere de Decizii pe 1980

Revista Română de Drept nr. 8/1979

Culegere de Decizii pe 1979

Revista Română de Drept nr. 12/1977

JURISPRUDENȚĂ

Antoniu, George; Bulai, Costică; Practică Judiciară Penală, vol.III, partea specială, Ed. Academiei Române, bucurești, 1992.

Antoniu, George; Brutaru, Vasile; Revista de drept penal. Studii și practică judiciară(1994-2007), ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, București.

Culegere de Practică Judiciară Penală 1994 – 1998, Ed. All Beck, București, 1999.

De la Curtea Supremă de Justiție la Înalta Curte de Casație și Justiție. Buletinul jurisprudenței 1990-2003, Ed. All Beck, București, 2004.

De la Curtea Supremă de Justiție la Înalta Curte de Casație și Justiție. Culegere de decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, București, 2005.

Ionescu, G.; Ionescu, I.; Probleme de drept din jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală, 1999-2000, Editura Juris Argessis, Curtea de Argeș, 2000.

Papadopol, Vasile; Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, Justiția Nouă nr.7/1963.

Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai;Repertoriu de practică judiciarăîn materie penală pe anii1969-1975, Editura Șiințifică și Enciclopedică, București, 1977.

Papadopol, Vasile; Daneș, Stefan;Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Repertoriu Alfabetic de Practică Judiciară în Materie Penală pe anii 1976 – 1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 287.

LEGISLAȚIE

Codul Penal al României 1864.

Codul Penal al României 1936.

Codul Penal al României 1969.

Codul Penal al României 2014.

Codul Penal Spaniol.

PAGINI WEB

http://www.scj.ro

biblioteca juridică online