Infractiunea Continuata

CAPITOLUL 1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Noțiunea de infracțiune este folosită sub mai multe accepțiuni. Într-o primă accepțiune se afirmă că aceasta este o faptă a omului prin care se încalcă o normă imperativă, se aduce atingere, se vătăma ori se periclitează anumite valori sociale și pentru care cel ce a săvârșit o astfel de faptă urmează să suporte o pedeapsă. În această accepțiune infracțiunea capătă forme concrete.

Într-o altă accepțiune, conceptul de infracțiune se referă la fapta descrisă sau prevăzută de norma penală cu elementele sale componente și care definește o anumită faptă antisocială. Această accepțiunea este avută în vedere de legiuitorul care, analizând faptele periculoase pentru valorile sociale, le interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea lor în viitor.

Dacă în general legislația penală burgheză nu se ocupă de infracțiune, în schimb doctrina penală burgheză îi dă o atenție suficientă. „Toți autorii, toate tratatele de drept penal burghez încearcă să dea definiția infracțiunii ca noțiune generală”. F. Liszt afirma faptul că infracțiunea reprezintă o „acțiune ilicită amenințată cu o pedeapsă”. După Garraud infracțiunea este „o faptă căreia în complexul instituțiilor juridice ale statului, îi este atașată o pedeapsă ca o consecință și sancțiune”. Vouin și Leute susțin că infracțiunea este „un fapt material, prevăzut și pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exercițiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii și care poate fi imputat autorului”. Iar I. Tanoviceanu precizează următoarele când dă definiția infracțiunii: „Infracțiunea este acțiunea sau inacțiunea care, fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancționat-o penalicește”.

În viziunea doctrinei penale române infracțiunea este prezentată ca un segment de viață, o manifestare umană episodică care s-a produs cândva și s-ar putea să se mai producă, pe care legiuitorul o evaluează în raport cu criterii proprii ca prezentând un pericol pentru ordinea socială și impune împiedicarea repetării ei prin folosirea constrângerii. Dacă ar fi să reducem infracțiunea la forma ei cea mai simplă și mai schematică de exprimare am afirma că infracțiunea este o ciocnire de voințe, și anume cea a făptuitorului și cea a legiuitorului, precum și rezultatul produs, anume înfrângerea.

Infracțiunea poate fi prezentată ca o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancțiune specifică, represivă reprezentată de pedeapsă. Aceasta poate fi rezumată la săvârșirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare. Fiind o faptă contrară regulii de conduită și generatoare de conflict social, aceasta atrage aplicarea sancțiunii prevăzute pentru săvârșirea ei. Analizând termenul de „infracțiune” putem observa că acesta are înțeles de faptă prin care se încalcă o regulă de conduită cu caracter imperativ.

În literatura juridică, conceptul de infracțiune este considerată ca fiind o instituție fundamentală a dreptului penal care, alături de alte două instituții tot fundamentale, și anume răspunderea penală și sancțiunile de drept penal, alcătuiesc structura dreptului penal.

Din acest punct de vedere, infracțiunea presupune un ansamblu de norme penale prin care sunt reglementează, în general, condițiile de existență și trăsăturile caracteristice comune tuturor infracțiunilor descrise de legislația penală.

Cuvântul infracțiune provine din limba franceză „infraction” și limba latină „infractio-onis” și reprezintă o faptă care prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, în săvârșirea, cu vinovăție, a unei abateri de la legea penală, și care este sancționată de lege.

Noțiunea de faptă poate fi privita atât ca o acțiune, cât și ca o inacțiune. Astfel, acțiunea este percepută ca o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care acesta își mobilizează energia pentru a face ceva, pentru a produce o modificare în realitatea ce îl înconjoară.

Inacțiunea are la bază o comportare negativă, o neîndeplinire unei obligații impuse de lege (de exemplu, nehrănirea unui copil de vârstă fragedă și provocarea acestuia unor dureri cauzate de lipsa hranei reprezintă infracțiune prin omisiune, adică prin inacțiune).

În vechiul cod penal infracțiunile erau împărțite în trei categorii, și anume crime, delicte și contravenții. Codul penal francez, ce a reprezentat sursă de inspirație pentru cel românesc, a păstrat în articolul 1 această clasificare, în timp ce românii au modificat-o în sensul că, ultima categorie, contravențiile, nu mai reprezintă o categorie de infracțiuni, ci un mijloc punitiv de natură administrativă. Ce interesează însă la această clasificare, nu este neapărat tipul ramurii de drept ce creează răspunderea pentru anumite fapte, ci gravitatea lor. Crimele sunt cele mai grave infracțiuni. Trebuie faptul că noțiunea de crimă din limbajul comun nu are același înțeles cu noțiunea de crimă în sens juridic. Astfel, în această categorie nu sunt incluse doar omorul, („crimele” de sânge) ci și alte infracțiuni deosebit de periculoase care pun în pericol mari valori sociale. Spre exmplu, datorită unei pedepse aspre, infracțiunile contra siguranței statului, sunt incluse în această categorie. Delictele sunt infracțiuni cu un grad de pericol social mai mic (de exemplu furt, tâlhărie, etc). În dreptul românesc contravențiile nu mai sunt infracțiuni.

Conceptul de infracțiune redat de Codul penal prezintă importanță din trei puncte de vedere. În primul rând, acesta reprezintă o regulă de drept de care însuși legiuitorul se folosește în stabilirea faptelor care urmează să fie prevăzute de legea penală, în funcție de vinovăție și de gradul de pericol social ca infracțiuni, precum și pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a faptelor care nu mai prezintă pericol social sau nu mai sunt săvârșite. În al doilea rând este utilizat pentru delimitarea infracțiunilor de alte fapte care ies din sfera penală și, nu în ultimul rând, pentru practicieni reprezintă un ghid de care se folosesc în cadrul activității de aplicare a legii penale pentru a observa îndeplinirea sau regăsirea în fapta săvârșită a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii sau lipsa acestora cu consecința neconsiderării faptei respective ca infracțiune.

Din analiza conceptului de infracțiune rezultă că, pentru existența acesteia, trebuie să existe alte trei date ale realității, și anume o normă incriminatoare care să interzică o anumită acțiune ori omisiune, săvârșirea unei fapte concrete de natura celor prevăzute în norma incriminatoare și trăsăturile faptei să corespundă cu cele prevăzute de lege pentru caracterizarea faptei incriminatoare.

În aceeași ordine de idei, se poate observa că infracțiunea are ca și corespondent în realitatea obiectivă un fenomen complex care este, în același timp, un fenomen material, uman, social, moral-politic și juridic.

Din multitudinea de aspecte pe care le fenomenului infracțiunii numai aspectul juridic formează obiectul de studiu al științei dreptului penal. Cu toate acestea, pentru elaborarea noțiunii de infracțiune se ține cont de toate celelalte aspecte ale fenomenului infracțiunii și de datele furnizate de disciplinele care le analizează.

Având rolul instrumentului de cunoaștere științifică a fenomenului infracțional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia își aduce contribuția la procesul de perfecționare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanțe între legea penală și realitatea socială pe care o protejează.

Pentru a accentua importanța instituției infracțiunii, Mitrache afirma faptul că infracțiunea este „instituția fundamentală a dreptului penal care alături de alte două instituții, răspunderea penală și sancțiunile de drept penal, formează „pilonii” dreptului penal”. Același autor menționează că instituția infracțiunii este considerată de doctrina juridică ca fiind „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal.

Secțiunea 1.1: Infracțiunea în dreptul penal românesc

Pentru cunoașterea științifică a diferitelor infracțiuni și pentru asigurarea unei corecte caracterizări a acestora a fost elaborat conceptul de infracțiune. Acesta cuprinde trăsăturile esențiale comune tuturor infracțiunilor, și nu numai a unora dintre infracțiuni sau numai a anumitor categorii ale acestora.

Codul penal român din 1968 reglementa prin textul articolului 17 trăsăturile esențiale ale infracțiunii în general.

Noul Cod penal face referire la infracțiune în articolul 15 alineatul 1 în care sunt prezentate trăsăturile comune ale infracțiunilor. În alineatul 2 al articolului 15 este stipulat faptul că infracțiunea reprezintă singurul temei al răspunderii penale.

În doctrină, definițiile date infracțiunii de către diferiți autori reflectă numai aspectul juridic-formal al fenomenului, infracțiunea fiind definită ca un fapt incriminat de lege și sancționat cu o pedeapsă, la care se adaugă uneori trăsătura privitoare la vinovăție.

Infracțiunea este definită ca fiind o „acțiune sau inacțiune care, fiind socotită deloasă ori culpoasă, legiuitorul a sacționat-o penalicește” sau ca fiind un „fapt material prevăzut și pedepsit de lege și care poate fi imputat autorului său” ori pur și simplu ca „orice fapt incriminat de lege și sancționat cu pedeapsă”.

Acțiunea este o mișcare a corpului aptă să lezeze valoarea socială protejată de norma penală. Prin mișcare corporală urmează a se înțelege, de regulă, o mișcare a membrelor, dar ea se poate de asemenea concretiza și în cuvinte, într-o schimbare a mimicii etc.

Acțiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prin mai multe acte de executare. Spre exemplu, o persoană poate fi ucisă printr-o singură lovitură sau prin aplicarea în mod succesiv a mai multor lovituri.

Inacțiunea a fost definită ca nerealizarea unei acțiuni posibile pe care subiectul avea obligația juridică de a o realiza sau ca neefectuarea unei acțiuni așteptate din partea unei persoane.

În funcție de modalitatea de realizare a laturii obiective, infracțiunile se clasifică așadar în infracțiuni comisive, săvârșite printr-o acțiune și infracțiuni omisive, comise printr-o inacțiune.

Așa cum s-a subliniat în literatura românească de specialitate, reglementarea aspectelor comune infracțiunii, adică a răspunderii penale și sancțiunilor de drept penal, constituie un indiciu al superiorității reglementării juridice, deoarece „reglementarea juridică, la fel ca și gândirea, se adâncește atunci când trece de la cazurile particulare concrete la esența comună a acestora”.

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre acestea existența infracțiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracțiuni semnificând ilicit penal, delimitându-se astfel, atât de faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic, dar extrapenal.

Codul penal român în vigoare reglementează instituți infracțiunii în Titlul al II-lea al părții sale generale (articolele 15-52). În aceste capitole sunt concentrate toate reglementările privitoare la infracțiune, și anume dispozițiile generale în articolele 15-17, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în articolele 18-31, tentativa în articolele 32-34, unitatea și pluralitatea de infracțiuni în articolele 35-45 și participația în articolele 46-52. Aceste reglementări prezintă o importanță deosebită deoarece ele stabilesc trăsăturile generale și comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condițiile în care acestea sunt periculoase și atrag răspunderea penală a făptuitorilor, oricare ar fi infracțiunea concretă săvârșită.

Definiția legală a infracțiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate pentru teoria dreptului penal, dar și pentru practica judiciară, deoarece organele competente a aplica legea, raportând faptele concrete date lor spre soluționare la conceptul legal de infracțță deosebită deoarece ele stabilesc trăsăturile generale și comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condițiile în care acestea sunt periculoase și atrag răspunderea penală a făptuitorilor, oricare ar fi infracțiunea concretă săvârșită.

Definiția legală a infracțiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate pentru teoria dreptului penal, dar și pentru practica judiciară, deoarece organele competente a aplica legea, raportând faptele concrete date lor spre soluționare la conceptul legal de infracțiune, vor constata dacă acestea realizează sau un trăsăturile generale ale infracțiunii, dacă se încadrează sau un în sfera ilicitului penal.

Definiția infracțiunii este percepută ca rezultatul unui proces complex, comun formării oricărei noțiuni generale. Pe lângă noțiunea generală de infracțiune, Codul penal prezintă numeroase tipuri particulare ale infracțiunii, adică tot atâtea noțiuni abstracte ale unor infracțiuni determinate (de exemplu: omor, furt, delapidare, ultraj etc.). Așadar, examinând totalitatea acestor tipuri particulare ale infracțiunii, reies drept caracteristici esențiale și comune tuturor următoarele: pericolul social, vinovăția și incriminarea, cu corolarul său – sancțiunea. Aceste trei trăsături sunt întâlnite la toate faptele cărora legea penală le atribuie caracter infracțional. Metoda utilizate în vederea stabilirii noțiunii generale a infracțiunii și pentru definirea acesteia este cea obișnuită, adică metoda inductivă, plecând de la concret la abstract, prin înlăturarea caracteristicilor specifice și reținerea a tot ceea ce este comun și esențial.

Secțiunea 1.2: Formele infracțiunii

În viața socială pot fi săvârșite fapte neconvenabile, care au drept rezultat vătămarea sau punerea în pericol a interesele membrilor societății, fie că acestea aparțin colectivității în ansamblu ei, fie că ele aparțin numai unora dintre membrii ei. Toate aceste fapte sunt antisociale, însă nu pot fi caracterizate drept infracțiuni decât în măsura în care sunt prevăzute de legea penală și sancționate de acestea.

În teoria dreptului penal și în diferitele legislații ale lumii, infracțiunea este privită din două puncte de vedere, fie ca fenomen social, fie ca fenomen juridic.

Infracțiunea reprezintă o manifestare a omului în sfera relațiilor sociale, activitatea infracțională desfășurându-se, de regulă, în timp și spațiu.

Fazele de desfășurare a infracțiunii intenționate pot fi definite ca fiind acele etape pe care le parcurge activitatea infracțională din momentul conceperii sale până în momentul producerii urmărilor socialmente periculoase.

Doctrina penală este unanimă în a distinge perioadele în care se desfășoară activitatea infracțională și anume o perioadă internă sau psihică, de concepție și decizie, și o perioadă externă sau de execuție a deciziei de a săvârși  infracțiunea.

Formele infracționale determinate de fazele de desfășurare a activității infracționale privesc numai activitatea infracțională la baza căreia stă intenția, ca formă a vinovăției.

Legiuitorul incriminează ca infracțiuni faptele care au produs urmarea socialmente periculoasă, adică cele ajunse în faza consumării, întrucât acestea sunt de natură să prezinte pericol social.

Prin formele infracțiunii se înțeleg felurile sau variantele aceleiași infracțiuni care se deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care s-a oprit activitatea infracțională.

Ca act de conduită exterior, infracțiunea presupune o desfășurare în spațiu și timp. Desfășurarea activității infracționale spre rezultatul socialmente periculos cunoaște mai multe etape, momente, care sunt cercetate de doctrina penală, întrucat de ele se leagă consecințe juridice. Doctrina penală este unanimă în a distinge două perioade în care se desfășoară activitatea infracțională: perioada internă și perioada externă.

Perioada internă sau psihică este țărmurită de două momente, cel al încolțirii ideii de a săvârși o infracțiune, ca moment inițial, și luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea, ca moment final, între cele două momente se situează deliberarea sau lupta motivelor.

În perioada internă se disting trei momente, și anume al nașterii, al conceperii ideii de a săvârși o infracțiune, motivația acestei idei interesează pe criminolog și deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de individualizat pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită; următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântărește motivele pro și contra ideii de a săvârși o infracțiune; cel de al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârși o infracțiune, moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este întâlnită numai la infracțiunile intenționate.

Menționez faptul că infracțiunea consumată reprezintă forma tipică a infracțiunii descrise în norma penală. În anumite situații sunt incriminate și activitățile ajunse în faza executării infracțiunii, iar în cazuri cu totul deosebite chiar cele ce formează doar pregătirea infracțiunii.

Perioada externă sau de executare este țărmurită pe de o parte de actele și activitățile persoanei, efectuate în vederea pregătirii și realizării infracționale și obținerea rezultatului periculos, uneori la unele infracțiuni a ultimei evoluții a acestui rezultat.

În perioada externă a activității infracționale se disting mai multe momente sau etape în realizarea hotărârii infracționale, ce se succed spre obținerea rezultatului socialmente periculos. Aceste momente sau etape în desfășurarea activității infracționale pe drumul infracțional ,,iter criminis” capătă relevanță penală pe măsură ce se apropie de realizarea rezultatului socialmente periculos.

În perioada externă a activității infracționale se disting ca faze următoarele: faza actelor de pregătire, faza actelor de executare și faza urmărilor. Astfel de faze sunt posibile la orice infracțiune intenționată, însă nu sunt obligatorii toate. Poate, de exemplu, lipsi faza de pregătire a infracțiunii la infracțiunile ce se comit cu intenție repentină.

Perioada externă a activității infracționale în care se realizează latura obiectivă a infracțiunii este susceptibilă de etape sau faze. Aceste etape se autonomizează printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracționale și de periculozitate socială. Întrucât și aceste faze în care se poate afla activitatea infracțională prezintă pericol social, s-a pus în literatura juridică și în legislație, problema incriminării și sancționării lor, ca și necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea infracțiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective și a periculozității sociale.

În doctrina penală prin formele infracțiunii se face referire la formele pe care aceasta le poate lua în funcție de fazele de desfășurare a activității infracționale.

Formele infracțiunii intenționate recunoscute de legislația și doctrina dreptului penal sunt actele pregătitoare sau preparatorii, tentativa, fapta consumată și fapta epuizată.

Spre deosebire de infracțiunea consumată, actele de pregătire și tentativă constituie forme atipice ale infracțiunii.

Pornind de la modul de manifestare al actelor de pregătire și de la valorificarea lor în procesul  săvârșirii infracțiunii, în literatura juridică acestea au fost definite ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârșire a infracțiunii ori în crearea condițiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.

Tentativa este forma atipică a infracțiunii și se caracterizează prin faptul că punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, acțiunea care a fost însă întreruptă sau, cu toate că a fost efectuată în întregime, nu a produs rezultatul scontat pentru existența infracțiunii în forma tipică a acesteia. În comparație cu actele preparatorii, tentativa este încadrată în faza executării și debutează cu începerea executării faptei, iar ca punct final se caracterizează fie prin întreruperea, din diverse cauze, a executării, fie prin terminarea acesteia fără că rezultatul să se fi produs.

Prin infracțiunea consumată se înțelege forma tipică sau perfectă a infracțiunii. Ea se produce atunci când activitatea infracțională a dus la realizarea finalității infracționale și întrunește toate condițiile impuse de lege pentru existența infracțiunii în configurația tipică a acesteia.

Infracțiunea fapt epuizat are ca și caracteristici producerea după momentul consumării faptei, a unor urmări noi, datorate fie amplificării rezultatului produs inițial, fie continuării activității infracționale după ce aceasta a atins momentul consumării.

Fiind caracteristice formei atipice a infracțiunii, aceste urmări nu sunt posibile decât în cazul anumitor infracțiuni, cum ar fi infracțiunile continue, continuate, progresive și de obicei.

Infracțiunile continuate au ca și caracteristică principală săvârșirea de către aceeași persoană, la diferite intervale de timp, însă în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă separat conținutul aceleiași infracțiuni.

Infracțiunea, în formă tipică, se consumă în momentul în care s-a produs prima acțiune sau inacțiune și săvârșirea celorlalte este receptată ca o amplificare atât a activității infracționale, cât și a rezultatului inițial. Amplificarea se întinde în timp până la momentul săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.

Infracțiunea este caracterizată, de cele mai multe ori, prin realizarea unei singure acțiuni sau inacțiuni, având un singur rezultat, iar din punct de vedere subiectiv, are o singură formă a vinovăției. Infracțiunea simplă, sub aspect obiectiv, se poate realiza, fie printr-o singură intervenție a făptuitorului asupra obiectului infracțiunii, fie prin mai multe intervenții, care se succed imediat în timp asupra obiectului infracțiunii, de exemplu vătămarea corporală poate interveni, fie datorită unei lovituri, fie datorită mai multor lovituri. Esențial este că toate aceste acte, deși pot avea și semnificație proprie, în cazul infracțiunii simple sunt înglobate în aceeași acțiune, pierzându-și astfel această semnificație proprie. Este important de arătat că actele de executare multiple se integrează în mod natural în aceeași infracțiune. Infracțiunea simplă are ca particularitate faptul că momentul consumării coincide cu momentul epuizării.

CAPITOLUL 2: ASPECTE GENERALE DE DREPT PENAL PRIVIND UNITATEA ȘI PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

Atât în practica legislativă, cât și în jurisprudență, problema unității și pluralității de infracțiuni este pusă pe un loc important datorită consecințelor pe care acestea le atrag asupra răspunderii penale a făptuitorului, dar și prin diversitatea aspectelor sub care se înfațișează. Aceasta a condus, de altfel, la sistematizări diferite ale acestei materii: o parte din legislații o reglementează în cadrul dispozițiilor privitoare la infracțiune, de pildă, cum este cazul legii penale române sau a celei italiane, iar alte legislații o încadrează în capitolul referitor la pedeapsă, de exemplu legea penală franceză, legea penală germană.

În dreptul penal vorbim de unitate și pluralitate de infracțiuni, de unitate și pluralitate de infractori, de unitate și pluralitate de norme penale încălcate.

O primă încercare de a reglementa această materie în doctrina română a fost făcută Ion Tanoviceanu în anul 1912, acesta însă nu distingea destul de clar ipotezele în care unitatea de infracțiune avea la bază o unitate naturală a actului sau o pluralitate de acte, de unitatea legală de infracțiune când factorul comun este exclusiv legea penală.

Pe parcursul evoluției sale, doctrina românească a adâncit mai departe materia unității de infracțiuni, un rol important în această evoluție având lucrările profesorului V. Dongoroz care, pentru prima dată a tratat complet și a conceptualizat în mod desăvârșit această materie pornind de la logica internă a fenomenelor cercetate.

În prezent există o tendință modernă de a găsi formule care să mărească conceptul de unitate de infracțiune pentru a sustrage pluralitatea de acte sau acțiuni tratamentului concursului de infracțiuni. O astfel de preocupare se manifestă în mod limitat și în doctrina română, datorită că și la noi cumulul juridic poate să ajungă la totalizarea pedepselor, soluție pe care legea nu o interzice (articolul 34 alineatul ultim din Codul penal), oprind numai depășirea totalului pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiuni concurente.

Această tendință spre nuanțarea sistemului sancționator, spre înlăturarea rigidității și automatismelor, răspunde unor cerințe actuale îndreptate spre personalizarea sancțiunii penale și spre identificarea unui tratament modern cât mai adecvat fiecărui condamnat.

Este dificil de stabilit un singur criteriu de distincție între unitatea și pluralitatea infracțională, aceasta din urmă fiind cunoscută sub formele concursului real sau ideal și a recidivei, cadorită elementelor diverse care, în cadrul multiplicității interne, joacă rol unificator, determinând existența unei unități infracționale.

V. Dongoroz a tratat pentru prima dată în mod desăvârșit această materia infracțiunii plecând de la logica internă a fenomenelor cercetate. În prezent se observă o tendință manifestă de a găsi formule care să prezinte conceptul de unitate de infracțiune, spre a sustrage pluralitatea de acțiuni tratamentului concursului de infracțiuni. Această preocupare se manifestă în mod limitat și în doctrina română, dat fiind că și la noi cumulul juridic poate să ajungă la totalizarea pedepselor, soluție pe care legea nu o interzice, interzicând numai depășirea totalului pedepselor stabilite de instanța pentru infracțiuni concurente. Această tendință spre nuanțarea sistemului sancționator, spre înlăturarea rigidității și automatismelor, răspunde unor cerințe actuale îndreptate spre personalizarea sancțiunii penale și spre identificarea unui tratament modern, cât mai adecvat fiecărui condamnat.

A face referire la împrejurarea că unitatea implică un singur conținut de infracțiune, iar pluralitatea mai multe asemenea conținuturi, înseamnă a formula o caracterizare generală care nu oferă un criteriu de distincție, ci solicită astfel de criterii pentru a putea stabili când anume avem de-a face cu un singur conținut de infracțiune și când cu mai multe.

Un asemenea criteriu nu poate fi redus la un singur element unitar și permanent, datorită diversității formelor de unitate și a celor de pluralitate. Din această cauză, pentru a putea face distincție între unitatea și pluralitatea infracțională, trebui luate în considerare notele specifice ale fiecărei forme de unitate și ale fiecărei forme de pluralitate și, confruntându-le, să descifrăm care din aceste note sunt adecvate cazului concret la care ne referim, căruia în acest mod, îi vom putea defini caracterul de infracțiune unică sau de pluralitate de infracțiuni.

Încercarea de a rămâne la un singur criteriu nu va putea corespunde sferei elementelor care se înfățișează, se împletesc și se întrepătrund în caracterizarea fiecăreia din formele de unitate sau pluralitate infracțională.

Încercarea de a limita acest criteriu numai la acțiune, indiferent că este vorba de una sau mai multe, sau la rezultat, unul sau mai multe, sau la latura subiectivă, prevederea unui rezultat specific unei singure infracțiuni sau a mai multor rezultate specifice unor infracțiuni distincte, nu poate oferi o metodă certă de delimitare între unitate și pluralitate.

Se poate întâlni unitate infracțională cu mai multe acțiuni cum este cazul infracțiunii continuate, precum și pluralitate infracțională cu o singură acțiune ca în cazul concursului ideal de infracțiuni. Totodată, se poate întâlni unitate infracțională cu mai multe rezultate parțiale în situația infracțiunii complexe și a infracțiunii continuate și unitate infracțională cu o poziție subiectivă diversificată ca în situația infracțiunii praeterintenționate. Doar prin analiza fiecăreia dintre formele de unitate infracțională, cu toate caracterele sale specifice, se pot desprinde acele note multiple cu aspect constant și general care, caracterizând fiecare dintre formele de unitate infracțională, pot să determine și specificitatea elementelor distinctive între aceste forme și cele ale pluralității de infracțiuni. În acest fel se va putea discerne dacă elementele de diversitate pe care le întâlnim într-un anume caz concret prezintă multiplicitatea internă a uneia dintre formele de unitate infracțională sau pluralitatea externă specifică unor conținuturi distincte de infracțiuni.

Se vorbește despre unitate de infracțiune de fiecare dată când o persoană, prin activitatea desfășurată, a săvârșit o singură infracțiune, a realizat conținutul unei singure infracțiuni, iar despre pluralitate de infracțiuni, în cazurile în care aceeași persoană, printr-un singur act sau prin acte distincte, a realizat conținutul mai multor infracțiuni.

Problema unității și pluralității de infracțiune este ridicată atunci când există un complex de acte sau activități săvârșite de aceeași persoană și trebuie să se stabilească dacă acest complex formează o singură infracțiune sau două ori mai multe infracțiuni.

Există, de asemenea, unitate de infracțiuni în cazurile în care, în acțiunea desfășurată de o persoană, se identifică conținutul unei singure infracțiuni. Pluralitatea de infracțiuni este întâlnită atunci când în cadrul aceleiași activități infracționale sunt întâlnite conținuturile a două sau mai multe infracțiuni.

Unitatea de infracțiuni presupune că făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură infracțiune.

Unitatea de infracțiune nu a rămas doar la stadiul reglementării ei legale, ci a fost abordată fie integral, fie doar sub anumite aspecte în doctrină, încercându-se cristalizarea unor concepte specifice.

În concepția clasică s-a arătat că unitatea de infracțiune există când activitatea făptuitorului realizează conținutul unei singure infracțiuni. S-a explicat astfel că unitatea de infracțiune ori din mai multe acțiuni sau infracțiune, pentru care se aplică o sigură pedeapsă, sub aspect subiectiv existând o singură rezoluție infracțională.

Considerându-se că este o caracterizare prea generală faptul că unitatea de infracțiune implică un singur conținut de infracțiune, iar pluralitatea mai multe asemenea conținuturi, s-a exemplificat că la infracțiunea continuată, deși există o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la anumite intervale de timp, fiecare dintre ele putând constitui infracțiuni distincte, unitatea de rezoluție este cea care dă caracterul de unitate, după cum, de exemplu, la infracțiunea de obicei, elementul care unifică pluritatea actelor este obiceiul sau deprinderea.

Legiuitorul, în cadrul normei de incriminare, stabilește totalitatea condițiilor necesare pentru ca o faptă determinată să constituie infracțiune, adică stabilește conținutul juridic al infracțiunii respective. În consecință, criteriul de evaluare în vederea stabilirii unității sau pluralității de infracțiuni îl constituie conținutul infracțiunii. Deci, există unitate de infracțiune în cazul în care, în activitatea desfășurată de o persoană se identifică conținutul unei singure infracțiuni, iar pluralitate de infracțiuni în toate împrejurările în care, în acea activitate se stabilesc conținuturile a două sau mai multe infracțiuni.

De exemplu, atunci când făptuitorul pătrunde fără drept într-o locuință de unde sustrage mai multe bunuri, iar pe altele le distruge, ne aflăm în prezența unei pluralități de infracțiuni pentru că prin activitatea desfășurată s-au realizat trei conținuturi de infracțiuni diferite: violare de domiciliu, furt calificat și distrugere.

În literatura de specialitate penală s-a afirmat faptul că, pentru a putea face distincție în fiecare caz concret, între unitatea și pluralitatea infracțională, va trebui să se ia în considerare notele specifice fiecărei forme de unitate și de pluralitate, va trebui să se descifreze care dintre aceste note sunt adecvate cazului concret la care ne referim, căruia îi putem defini astfel caracterul de infracțiune unică sau pluralitate de infracțiuni.

Cu alte cuvinte, doar cunoașterea completă a diverselor tipuri și modalități sub care se prezintă unitatea infracțională și studierea formelor pluralității de infracțiuni cu elementele lor proprii va crea premise certe de a decide, într-un caz concret, dacă activitatea infracțională a unei persoane constituie o singură infarcțiune sau o pluralitate de infracțiuni.

Secțiunea 2.1: Formele unității de infracțiune

Interpretarea unei singure activități materiale complexe ca fiind o singură infracțiune sau ca mai multe infracțiuni se răsfrânge nemijlocit asupra încadrării juridice a acesteia și, pe cale de consecință, asupra tratamentului aplicabil făptuitorului.

Majoritatea instituțiilor dreptului penal funcționează în mod diferit, după cum sunt aplicate unei unități infracționale sau unei pluralități de infracțiuni.

La nivel doctrinar se poate observa o diferență nu numai cantitativă, dar și calitativă între gradul de periculozitate socială pe care îl prezintă autorul unei singure infracțiuni și gradul de periculozitate al celui care a săvârșit două sau mai multe infracțiuni.

Codul nostru penal nu conține o definiție a unității de infracțiune și nici nu dă o reglementare completă a formelor acesteia, menționând doar unele dintre formele unității legale.

Unitatea de infracțiune este definită în marea majoritate a lucrărilor de specialitate ca o activitate infracțională formată dintr-o singură acțiune sau inacțiune, ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni, care sunt strâns legate între ele prin natura faptei sau din voința legiuitorului, săvârșite de o persoană, în baza aceleiași rezoluții infracționale și care întrunesc conținutul unei singure infracțiuni.

Reprezentând o excepție referirea la unitatea sau multiplicitatea acțiunilor ori inacțiunilor, precum și de înscrierea condiției referitoare la unitatea de rezoluție, unitatea de infracțiune fiind un concept general ce nu poate fi restrâns la infracțiunile săvârșite cu intenție, putem concluziona că, prin unitate de infracțiune se înțelege acea situație în care făptuitorul prin activitatea sa a realizat conținutul unei singure infracțiuni.

Unitatea de infracțiune nu a rămas doar la stadiul reglementarii ei legale, ci a fost abordată fie integral, fie doar sub anumite aspecte în doctrină, încercându-se cristalizarea unor concepte specifice.

În concepția clasică s-a arătat că unitatea de infracțiune există când activitatea făptuitorului realizează conținutul unei singure infracțiuni. S-a ajuns la concluzia că unitatea de infracțiune poate fi formată dintr-o singură acțiune sau inacțiune ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni care, potrivit stării de fapt sau potrivit legii, constituie o singură infracțiune, pentru care se aplică o singură pedeapsă, sub aspect subiectiv existând o singura rezoluție infracțională.

Considerându-se că este o caracterizare prea generală faptul că unitatea de infracțiune implică un singur conținut de infracțiune, iar pluralitatea mai multe asemenea conținuturi, s-a exemplificat că la infracțiunea continuată, deși există o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la anumite intervale de timp, fiecare dintre ele putând constitui infracțiuni distincte, unitatea de rezoluție este cea care dă caracterul de unitate, după cum, de exemplu, la infracțiunea de obicei, elementul care unifică pluralitatea actelor este obiceiul sau deprinderea.

Așa cum menționam în capitolul precedent, prin unitate de infracțiune se dorește incriminarea unei singure fapte de natură penală. În legătură cu aceasta, trebuie specificate formele pe care le poate avea, și anume unitate naturală și unitate legală.

Unitatea naturală de infracțiune desemnează unitatea acțiunii sau inacțiunii care formează, datorită stării de fapt sau în mod natural, o activitate unică prin care se realizează conținutul unei singure infracțiuni.

În conținutul unității naturale de infracțiuni se pot distinge trei tipuri sau forme de unitate infracțională, în funcție de natura acțiunii sau inacțiunii ce formează elementul material al infracțiunii și anume: infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.

Infracțiunea simplă apare ca o formă a unității naturale de infracțiune întâlnită frecvent în legislația penală și constă, sub aspect obiectiv, într-o acțiune (inacțiune) care nu trebuie să dureze în timp, pentru realizarea conținutului infracțiunii respective.

Infracțiunea continuă este o formă a unității naturale de infracțiune, ce se caracterizează prin aceea că elementul său material, constând într-o acțiune sau inacțiune, se prelungește (continuă, durează) în timp, în mod natural după momentul consumării până la încetarea activității infracționale, care se poate datora intervenției făptuitorului, altor persoane, ori organelor competente.

Infracțiunea deviată reprezintă acea formă a unității naturale de infracțiune în care fapta penală se săvârșește fie prin devierea acțiunii de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, la un alt obiect sau la o altă persoană din cauza greșelii făptuitorului, fie prin îndreptarea acțiunii asupra altei persoane ori asupra altui obiect decât acela proiectat a fi vătămat sau periclitat, din cauza erorii în care s-a aflat făptuitorul.

Unitatea legală este prezentată ca o creație a legiuitorului care se caracterizează prin reunirea în conținutul unei singure infracțiuni a două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni care ar putea constitui fiecare în parte o infracțiune de sine stătătoare.

În cazul unității naturale, unitatea juridică este determinată de unitatea de fapt, adică situația din realitatea obiectivă îi corespunde conținutul unei singure infracțiuni.

În literatura juridică de specialitate unitatea naturală de infracțiuni este cunoscută sub trei forme, și anume infracțiunea simplă, infracțiunea continuă si infracțiunea deviată. Aspectele comune tuturor acestor trei forme ale unității naturale de infracțiuni privesc unicitatea elementului material, o singură acțiune sau inacțiune, ce produce un singur rezultat, fapta fiind comisă și imputabilă în baza unei singure forme de vinovăție care poate fi intenție sau culpă. Pe lângă aspectele comune, există și aspecte ce particularizează fiecare tip de infracțiune.

Unitatea legală este creată prin voința legiuitorului și din considerente de tehnică legislativă.

Unitatea legală de infracțiune se prezintă sub mai multe forme unele consacrate chiar în partea generală a Codului penal, și anume infracțiunea continuată si infracțiunea complexă, iar altele consacrate implicit în partea specială, adică infracțiunea progresivă și infracțiunea de obicei, forme care, fără a fi definite expres și consacrate prin norme generale, își găsesc consacrare prin dispozițiile părții speciale a Codului penal.

Pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni este evidentă în cazul infracțiunii continuate și al infracțiunii complexe, fiecare acțiune în parte putând constitui o infracțiune de sine-stătătoare. Prin intervenția legiuitorului, acestea își pierd autonomia, propria lor semnificație, reunirea prin lege configurând conținutul unei singure infracțiuni. Din această perspectivă, legiuitorul a înscris expres dispoziția potrivit căreia în cazul infracțiunii continuate și al infracțiunii complexe nu există pluralitate de infracțiuni.

Secțiunea 2.2: Infracțiunea continuată în cadrul unității de infracțiuni

În literatura juridică, infracțiunea continuată cunoaște o adevărată evoluție, plecând astfel de la reacția împotriva asprimii pedepselor din perioada feudală și ajungând la o unitate infracțională legală cum este definită în dreptul contemporan. În perioada evului mediu, această situație impunea un remediu, mai ales în legătură cu infracțiunea de furt, deoarece – așa cum arată Prosper Farinacius – pentru cel de-al treilea furt, chiar de importanță redusă, făptuitorul era pasibil de pedeapsa cu moartea. Doctrina penală a susținut că noțiunea de infracțiune continuată a fost elaborată mult înainte, în secolul al XII-lea de către glosatori, și anume de către Baldus și Bartolus.

Important este faptul că din pricina complexității infracțiunii continuate s-a impus o definire clară a acesteia. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multor acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul unei infracțiuni, în mod obișnuit determină existența unui concurs de infracțiuni, infracțiunea continuată constituind o excepție de la această regulă.

Structura infracțiunii continuate scoate în evidență un element principal de pluralitate și un element principal de unitate. Pluralitatea caracterizează latura obiectivă, iar unitatea este caracteristică laturii subiective. Din punct de vedere material, infracțiunea continuată are la bază mai multe acțiuni sau inacțiuni similare. Din punct de vedere subiectiv, ea se caracterizează prin existența unei singure rezoluții privind săvârșirea tuturor acțiunilor sau inacțiunilor.

Așa cum menționam anterior, unitatea de infracțiune este împărțită în unitatea naturală de infracțiune și unitatea legală de infracțiune. Infracțiunea ce face obiectul prezentei lucrări este inclusă în categoria unității legale de infracțiune, alături de infracțiunea complexă, infracțiunea de obicei și infracțiunea progresivă.

Plecând de la caracterele specifice formei de unitate a infracțiunii continuate, în practica judiciară s-a decis că există infracțiune continuată de delapidare, chiar dacă actele materiale repetate săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții nu sunt de aceeași natură, numai însușire, numai folosire sau numai traficare, ci sunt de natură diferită, din moment ce fiecare act în parte constituie o modalitate de comitere a uneia și aceleiași infracțiuni. Cu toate că este vorba de acțiuni repetate și de natură diferită, acestea nu au fost considerate ca înscriindu-se într-o pluralitate de infracțiuni ci, reunite, pe de o parte prin unitatea de rezoluție, iar pe de altă parte prin echivalența juridică a conținuturilor alternative, au fost caracterizate ca elemente de multiplicitate internă a unei singure infracțiuni continuate.

În vechiul Cod penal, aceasta era stipulată la articolul 41 alineat 2, iar în noul Cod penal este prevăzută în cadrul articolului 35 alineat 1.

În comparație cu unitatea naturală, unitatea legală reprezintă o creație a legiuitorului și se caracterizează fie prin săvârșirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni, fie prin cuprinderea în conținutul unei infracțiuni ca element sau circumstanță agravantă a unei acțiuni sau inacțiuni care ar putea constitui, prin ea însăși, o faptă prevăzută de legea penală.

Concordanța dintre unitatea juridică și cea de fapt, absolută în cazul unității naturale de infracțiune, nu mai este prezentă în cazul formelor de unitate legală (de exemplu, conținutul a două acțiuni distincte care, altfel, ar fi constituit elementul material al unor infracțiuni de sine stătătoare cum sunt furtul și lovirea sau vătămarea corporală).

Unitatea legală poate fi concepută fie printr-o normă de incriminare, fie printr-o dispoziție cuprinsă în Partea Generală a Codului penal .

Unitatea legală este, așadar, reglementată limitativ, neexistând posibilitatea să se extindă și la alte situații neprevăzute de lege fără pericolul încălcării principiului legalității, potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare, iar adăugarea la aceasta nu este permisă.

Cazul tipic al unității de infracțiune este acela al faptelor care sunt constituite printr-o acțiune simplă, adică al infracțiunilor la care este suficientă o singură acțiune sau inacțiune pentru realizarea conținutului lor. Marea parte a infracțiunilor prevăzute în Partea Specială a Codului penal sunt infracțiuni simple, datorită modului în care sunt incriminate de legea penală. Controversa unității de infracțiune apare în mod special în situația acelor infracțiuni al căror conținut complex se realizează nu printr-o singură acțiune sau inacțiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putând constitui o infracțiune, dar care în îmbinarea lor sunt considerate de legea penală drept o singură infracțiune.

Infracțiunea continuată este realizată în momentul în care o persoană săvârșește la intervale diferite de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care reprezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Ceea ce este caracteristic infracțiunii continuate este faptul că existența unei pluralități de fapte care, prezentând fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ar putea constitui tot atâtea infracțiuni autonome, însă acestea împreună alcătuiesc, prin voința legiuitorului, datorită unui element subiectiv comun, aflat la baza tuturor, o singură infracțiune, o formă specifică de unitate infracțională.

În mod obiectiv, din punct de vedere material, există mai multe fapte, dar, din voința legiuitorului, ele sunt reunite în conținutul unei singure infracțiuni. Pot fi amintite, cu titlu de exemplu, delapidarea de către gestionar a unei sume de bani prin sustrageri repetate de sume mai mici, furtul unei cantități mari de cereale din magazia unei ferme prin sustrageri repetate de cantități mai mici, infracțiunea de înșelaciune prin inducerea în eroare a mai multor persoane la diferite intervale de timp etc..

Trebuie menționat faptul că acțiunile sau inacțiunile care intră în alcătuirea infracțiunii continuate sunt legate între ele printr-o triplă unitate, și anume unitate de subiect, de rezoluție infracțională și de conținut de infracțiune.

Pentru a putea vorbi despre o infracțiune continuată, fapta trebuie să îndeplinească anumite condiții care stau la baza încadrării faptei ca făcând parte din această unitate de infracțiune. Pornind de la această premisă, este necesară existența unei pluralități de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la diferite intervale de timp, acțiunile sau inacțiunile să prezinte fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni, să fie săvârșite de aceeași persoană și să fie comise în baza aceleiași rezoluții infracționale.

În ceea ce privește unitatea de persoană, aceasta derivă din însăși natura infracțiunii continuate.

Infracțiunea continuată se poate săvârși și în participație penală chiar în oricare dintre formele ei.

Este pusă în discuție ipoteza în care instigatorul sau complicele a determinat și respectiv a ajutat autorul la unele acțiuni, iar la altele aceștia participă nemijlocit la săvârșirea lor împreuna cu autorul.

O parte din păreri afirmă că în această situație suntem în fața unui concurs real de infracțiuni pentru că persoana care a determinat ori a ajutat la comiterea unor acte, iar ulterior săvârșește nemijlocit altele împreuna cu autorul inițial a acționat pe baza a două rezoluții infracționale.

Alții sunt de părere că unitatea infracționala se păstrează, iar participantul va răspunde de principiu pentru calitatea care atrage pedeapsa cea mai gravă.

În legătură cu existența anumitor intervale de timp, subliniez faptul că aceste intervale sunt mai mari între actele de executare la infracțiunea continuată, pentru a nu se putea vorbi de aceeași acțiune așa cum se întâmplă în cazul unității colective. În cazul în care actele de executare se succed la intervale scurte, infracțiunea ar putea fi socotită simplă. Un timp mai lung scurs între actele de executare poate conduce la caracterizarea lor ca infracțiuni distincte, deoarece este posibilă schimbarea hotărârii infracționale. Așa cum am putut observa, legislația națională nu prevede în mod expres cât de mari sunt intervalele de timp care se intercalează între acțiunile sau inacțiunile ce se repetă.

De asemenea, este necesar ca înainte de începerea executării acțiunii făptuitorul să aibă aceeași rezoluție infracțională pentru toate acțiunile comise ulterior. Rezoluția unică presupune mai mult decât o simplă idee infracțională. Pentru a putea vorbi de o rezoluție infracțională este imperios necesar ca aceasta să fie determinată, adică făptuitorul să aibă în minte, cel puțin în linii mari, desfășurarea ulterioară a infracțiunii.

Prin „rezoluție” este prezentat elementul subiectiv al infracțiunii intenționate cu ambii săi factori: volitiv și intelectiv; dar aceștia au un specific, în cazul infracțiunii continuate, față de infracțiunea simplă. Din punct de vedere al factorului intelectiv, rezoluția unică ce caracterizează infracțiunea continuată constă în reprezentarea în ansamblu a activității infracționale, inclusiv a realizării ei prin acțiuni sau inacțiuni repetate și a rezultatului său global, iar, sub aspectul factorului volitiv, ea constă în voința de a săvârși treptat acțiunile sau inacțiunile componente ale acelei activități, ce trebuie apreciate în unitatea sa.

În practică, în vederea stabilirii unității de rezoluție infracțională, organele judiciare vor ține cont de unitatea obiectului material asupra căruia s-a acționat, de locul comiterii actelor, de partea vătămată prin activitatea infracțională, de identificarea mijloacelor ori modului de săvârșire a acțiunilor, precum și unitatea de scop sau mobil, de timpul scurs între acțiunile componente ale activității infracționale etc.

Rezoluția infracțională unică pentru toate actele de executare implică pe lângă prevederea rezultatelor actelor de executare și urmărirea sau acceptarea acestora, ceea ce caracterizează numai intenția, ca formă de vinovăție pentru infracțiunea continuată.

Rezoluția infracțională trebuie să fie anterioară activității infracționale și să se mențină în linii generale pe parcursul executării actelor ce compun acea activitate.

Pentru a reuni totalitatea actelor de executare, rezoluția infracțională trebuie să fie suficient de determinată, în sensul că infractorul are imaginea de ansamblu a activității sale ulterioare ce o va desfășura prin acte de executare separate, iar cu fiecare executare, hotărârea se concretizează.

Unitatea de rezoluție este menținută și în cazul în care a început procesul penal pentru actele de executare săvârșite anterior, iar autorul continuă săvârșirea altor acte în baza aceleiași rezoluții infracționale inițiale ca și atunci când în executarea unor acte ulterioare ce intră în conținutul aceleiași infracțiuni autorul este nevoit să execute în alt mod actele, să schimbe modul de executare datorită unei situații ivite.

Rezoluția infracțională unică, condiție a infracțiunii continuate, nu presupune reprezentarea de către infractor în detalii a tuturor actelor de executare, dar nici nu este suficientă dacă este prea generală, indeterminată. În astfel de situații rezoluția infracțională este prea generală și nu poate fi comună tuturor actelor de executare, de aceea se consideră că de fiecare dată când se ivește ocazia, infractorul va lua o nouă hotărâre. Dintre elementele care pot concura, alături de alte împrejurări, la stabilirea unității de rezoluție, pot fi avute în vedere unitatea obiectului infracțiunii, a locului, a persoanei vătămate, cât și unitatea de timp, folosirea acelorași procedee în săvârșirea acțiunilor componente ale activității infracționale, timpul scurs între actele de executare etc.

Organele judiciare, pentru stabilirea unității de rezouție vor ține cont de unitatea obiectului material asupra căruia s-a acționat, de locul comiterii actelor, de partea vătămată prin activitatea infracțională, de identificarea mijloacelor ori modul de săvârșire al acțiunilor, precum și de unitatea de scop sau de mobil, de timpul scurs între acțiunile componente ale activității infracționale și așa mai departe.

Totodată, ele trebuie să verifice dacă nu a intervenit vreo cauză care să determine pe făptuitor să renunțe la rezoluția inițială și să adopte o nouă rezoluție infracțională. O atare cauză o constituie, spre exemplu, punerea sub urmărire penală a făptuitorului așa încât comiterea unor noi acțiuni sau inacțiuni după această intervenție a organelor judiciare presupun o nouă rezoluție și constituie, în raport cu cele săvârșite anterior, un concurs omogen de infracțiuni și nu o infracțiune unică.

O altă condiție de o deosebită importanță o constituie unitatea de calificare juridică. Actele de executare de aceeași natură trebuie să prezinte fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. Deci, prin fiecare act de executare, ce constă în acțiune sau inacțiune, se realizează conținutul juridic al aceleiași infracțiuni.

De regulă, aceasta trasatură diferențiază concursul de infracțiunea continuată. Articolul 41 alineatul 2 din Codul pene dispune că acțiunile sau inacțiunile componente să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, textul legal având în vedere conținutul aceluiași tip particular de infracțiune (furt, distrugere, fals, omor etc.). Este important ca fiecare acțiune sau inacțiune să prezinte elementele esențiale ale conținutului, fără de care infracțiunea tip nu ar putea exista. Prezența în plus a unor elemente circumstanțiale, ce ar fi de natură să le dea o formă calificată (agravată sau atenuată), nu are nici o influență asupra caracterului continuat al infracțiunii. De asemenea, faptele componente pot fi comise în forme alternative ale infracțiunii, ori în forma consumată, doar tentativă sau acte pregătitoare, dacă sunt pedepsibile.

Actele de executare nu trebuie să fie identice, ci este necesar ca fiecare dintre ele să realizeze conținutul aceleiași infracțiuni. Așa cum am menționat anterior, este îndeplinită această condiție și atunci când actele de executare nu reprezintă toate infracțiuni consumate, unele putând rămâne în faza de tentativă, precum și atunci când actele de executare sunt realizate în variantele alternative ale elementului material al infracțiunii.

În practica judiciară s-a decis, întemeiat, că vor forma o unitate, sub forma infracțiunii continuate, și actele de executare care realizează unele varianta tip, iar altele varianta calificată a acelei infracțiuni, cu îndeplinirea, desigur, și a celorlalte condiții.

Ultima condiție este cea referitoare la unitatea de conținut al infracțiunii prevăzută în textul articolului 55 alineat 2 din Codul penal subordonează existența infracțiunii continuate condiției ca acțiunile (inacțiunile) componente să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Aceasta presupune ca acțiunile sau inacțiunile trebuie să fie omogene din punct de vedere juridic, să vatăme același obiect social juridic. De exemplu, este îndeplinită această condiție atunci când făptuitorul, gestionar, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a sustras în mai multe rânduri bunuri dintre cele pe care le gestiona. Fiecare acțiune în parte realizează conținutul infracțiunii de delapidare, vatămând același obiect social juridic.

Pentru a constata condiția la care se face refere, este necesar să se examineze ceea ce făptuitorul a realizat efectiv, iar nu ceea ce și-a propus inițial să înfăptuiască, deoarece în situația în care a proiectat comiterea unei pluralități de acțiuni-inacțiuni omogene din punct de vedere juridic, dar în timpul săvârșirii lor, în cuprinsul uneia dintre acestea s-au adăugat elemente susceptibile să schimbe tipul infracțiunii, în ceea ce privește acea acțiune-inacțiune, aplicarea articolul 55 alineatul 2 din Codul Penal nu este posibilă. De exemplu, dacă făptuitorul a hotărât să comită mai multe acțiuni de furt din patrimoniul aceleiași persoane însă după ce a comis două dintre acestea, cu ocazia săvârșirii celei de-a treia, fiind surprins de victimă, a folosit violența pentru a-și asigura scăparea, în sarcina sa urmează a se reține un concurs de infracțiuni – furt, continuat și tâlhărie – iar nu o singură infracțiune continuată de furt întrucât modificarea uneia din acțiunile proiectate, pe parcursul săvârșirii ei, a determinat, pe lângă schimbarea rezoluției, și o breșă în omogenitatea juridică, făcând ca una dintre acțiunile săvârșite să nu mai prezinte elementele aceleiași infracțiuni.

În ceea ce privește natura juridică a infracțiunii continuate, în doctrină și jurisprudență s-a afirmat uneori că aceasta nu ar fi decât un conglomerat artificial de mai multe infracțiuni distincte, constituit ca atare din considerații de ordin exclusiv sancționator. În acest sens, s-a făcut mențiunea că infracțiunea continuată reprezintă o pluralitate de infracțiuni sub toate aspectele, cu excepția pedepsei (ficțiune legală limitată), că ea nu este decât o ficțiune juridică sau că, în cazul infracțiunii continuate, ansamblul faptelor „este considerat și pedepsit ca o infracțiune unică”. Dintre elementele de unitate și pluralitate amintite, elementul care caracterizează infracțiunea continuată este unitatea rezoluției. Într-adevăr, nu doar infracțiunea continuată, dar și concursul real de infracțiuni presupun o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni care prezintă conținutul unei singure infracțiuni. În această situație poate fi amintit concursul real omogen, alcătuit din infracțiuni ce aparțin, toate, aceluiași tip particular de infracțiune, precum și o omogenitate juridică, care reprezintă una dintre condițiile esențiale ale infracțiunii continuate. Deoarece pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni și unitatea de încadrare juridică sunt comune atât concursului real de infracțiuni, atunci când este omogen, cât și infracțiunii continuate, rezultă că ceea ce caracterizează cu adevărat infracțiunea continuată este unitatea de rezoluție. În lipsa acesteia, atât acțiunile, cât și inacțiunile săvârșite de subiect la diferite intervale de timp, ar reprezenta entități infracționale distincte și independente, o pluralitate de infracțiuni autonome, în concurs.

Ceea ce le reunește, făcând ca ansamblul lor să alcătuiască o singură infracțiune, este factorul subiectiv, și anume unitatea rezoluției infracționale.

Considerarea acțiunilor sau inacțiunilor multiple care compun infracțiunea continuată ca și o unitate infracțională, deși acestea înfăptuiesc, fiecare în parte, conținutul unei infracțiuni, nu este rezultatul unei voințe arbitrare a legiuitorului nostru, ci reprezintă expresia legală a unei realități obiective.

Reunirea tuturor acestor acțiuni sau inacțiuni în conținutul infracțiunii ce se comite în mod continuat rezidă în elementul subiectiv ce funcționează ca liant al acestora. Unitatea pe latura subiectivă se referă la săvârșirea acțiunilor sau inacțiunilor în baza aceleiași rezoluții infracționale. Rezoluția trebuie să fie anterioară activității infracționale, să cuprindă și să se mențină pe întreaga amplitudine a faptei executate.

În teoria si practica penală se evidențiază unicitatea rezoluției și prin alte elemente de unitate ce privesc același obiect juridic (sau material), aceeași persoană vătămată sau chiar persoane diferite, atunci când se recurge la același mod de operare, în aceleași condiții de loc și timp etc..

Sunt susceptibile de comitere în mod continuat, de regulă, infracțiunile contra patrimoniului (furtul, înșelăciunea, delapidarea, distrugerea), infracțiunile de fals și altele. O infracțiune continuată poate fi săvârsită de o singură persoană, în calitate de autor, după cum se poate comite și în participație, care este posibilă sub toate formele- coautorat, instigare sau complicitate. După caz, participația poate fi parțială la o parte dintre acțiuni, sau totală, când se cooperează la toate acțiunile cu diferențieri pe planul răspunderii penale.

În practică s-a decis că fapta inculpatului de a fi indus în eroare în temeiul unei rezoluții unice mai multe persoane, promițându-le că le va procura unele bunuri si de a fi obținut astfel diferite sume de bani constituie infracțiunea de înșelăciune, săvârșită în mod continuat sau fapta unui gestionar de a-și însuși din gestiune, la diferite intervale de timp, dar în baza aceleiași rezoluții diverse sume de bani, constituie infracțiunea de delapidare comisă în mod continuat ori fapta inculpatului de fi avut, de repetate ori, în cursul aceleiași nopți raport sexual cu victima, sub amenințarea de a o lovi cu un cuțit, constituie infracțiunea de viol comisă în mod continuat.

Pentru a putea înțelege mai bine problema infracțiunii continuate, voi face o scurtă paralelă în care să evidențiez diferențele dintre această formă de infracțiune și concursul omogen de infracțiuni. Astfel, la infracțiunea continuată există o unitate de rezoluție, pe când la concursul omogen există o pluralitate de rezoluții. De regulă, se consideră că atunci când între acțiuni trec intervale de timp foarte lungi există mai multe rezoluții. Dacă infracțiunile sunt comise în modalități asemănătoare și vizează același obiect există, de regulă, o singură rezoluție. În aceeiași ordine de idei, în cazul infracțiunii continuate este obligatorie existența aceluiași subiect pasiv, în timp ce la concurs nu este cerută această condiție. Și nu în ultimul rând, la infracțiunea continuată se cere ca între acțiuni să existe anumite intervale de timp, pe când la concurs nu există această cerință. Ceea ce le deosebește este rezoluția infracțională unică pentru faptele continuate, în opoziție cu savârșirea faptelor concurente în baza unor hotărâri delictuoase distincte pentru fiecare dintre ele. Regula care se desprinde din cele menționate mai sus este aceea că un ansamblu de fapte penale constituie un concurs de infracțiuni, atrăgând regulile privitoare la acesta, numai în măsura în care legea nu a alcătuit din pluralitatea de fapte materiale comise, având semnificație juridică proprie, o unitate infracționala, pe cale de dispoziție specială.

În cadrul acestei secțiuni trebuie să prezentăm și efectele juridice produse de către infracțiunea continuată. Astfel, putem să amintim faptul că de la momentul epuizării infracțiunii începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, tot în funcție de momentul epuizării se stabilește incidența unui act de clemență, cum ar fi amnistia sau grațierea, aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare de la momentul epuizării infracțiunii, dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României și, un în ultimul rând, tot în raport de momentul epuizării se stabilește incidența legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea vârsta de 14 ani împlinită, aceste acte nu sunt luate în considerare, ci numai acelea săvârșite după împlinirea acestei vârste și, bineînțeles, dacă au fost săvârșite cu discernământ.

Tot în cadrul acestei secțiuni trebuie specificat faptul că există anumite categorii de infracțiuni care nu pot fi continuate. Infracțiunile excluse din categoria unității legale de infracțiune sunt infracțiunile al căror rezultat este definitiv, cum sunt infracțiunile de omor sau avort. Se discută în doctrină dacă tentativa de omor poate fi infracțiune continuată. Prin excepție, tentativa de omor poate fi comisă în formă continuată. Infracțiunile de omor nu sunt susceptibile de a fi comise în mod continuat atunci când sunt îndreptate împotriva unor subiecți pasivi diferiți, întrucât sunt infracțiuni contra persoanei. În situația în care acțiunile vizează aceeași persoană, dacă victima decedează după prima încercare, repetarea acțiunii nu mai este posibilă. Dacă victima a supraviețuit, iar făptuitorul, în baza aceleiași rezoluții, a repetat acțiunea, reușind în final să o ucidă, tentativa va fi absorbită în forma consumată și, deci, nu va exista infracțiune continuată. În ipoteza în care, după savârșirea tentativei, infractorul abandonează rezoluția inițială, iar apoi își reia activitatea în baza unei noi hotărâri, se impune reținerea unui concurs de infracțiuni. Există, totuși, posibilitatea unei tentative la infracțiunea de omor săvârsită în formă continuată în cazul în care făptuitorul, în baza aceleiași rezoluții, încearca de mai multe ori să suprime viața victimei, fără a reuși acest lucru.

În aceeași categorie intră și infracțiunile din culpă, deoarece în cazul acestora nu există rezoluție infracțională. Întrucât articolul 41 alineatul 2 din Codul penal, definind elementul subiectiv al infracțiunii continuate, se referă la unitatea de rezoluție ce stă la baza tuturor acțiunilor sau inacțiunilor, se impune concluzia că fiecare dintre acestea trebuie comise cu intenție. Pe cale de consecință, dacă se comit mai multe fapte din culpă, la diferite intervale de timp, ele vor constitui infracțiuni distincte aflate în concurs.

În literatura de specialitate s-a susținut și opinia potrivit căreia este posibilă săvârșirea infracțiunii continuate din culpă. Autorul dă ca exemplu infracțiunea de neglijență în serviciu săvârsită de către un gestionar, la aceeași unitate și într-o perioadă mai îndelungată de timp, prin acte repetate comise fără intenție. Făptuitorul, pentru fiecare act în parte, spera în mod ușuratic că actul nu își va produce efectele negative sau nici măcar nu prevede rezultatul negativ, deși ar fi putut sau ar fi trebuit să îl prevadă.

Alți autori citeză opinia exprimată anterior, fără să își menționeze poziția față de ea. Din aceeași rațiune nu pot fi comise sub forma infracțiunilor continuate nici infracțiunile praeterintenționate.

Este important de precizat că și unele infracțiuni omisive se pot comite în formă continuată. De asemenea și infracțiunile continue și cele de obicei se pot comite în formă continuată.

În aceeași ordine de idei, trebuie subliniat faptul că în cazul infracțiunilor cu conținuturi alternative, infracțiunea continuată se realizează chiar dacă acțiunile se manifestă sub modalități diferite prevăzute de lege. Acest lucru se datorează faptului că infracțiunea continuată impune condiția ca acțiunile să realizeze conținutul aceleiași infracțiuni și nu să se manifeste sub o singură modalitate de săvârșire a faptei. Totodată, unitatea infracțională apare și în situația în care unele acțiuni săvârșite au ajuns în forma consumării, iar altele în forma tentativei incriminate de lege.

Posibilitatea comiterii în mod continuat a infracțiunilor de obicei este disputată în literatura de specialitate. Majoritatea autorilor consideră că, dată fiind natura acestor fapte, ele sunt incompatibile cu forma continuată. Există și opinia potrivit căreia infracțiunea de obicei poate fi savârșită în mod continuat. Se arată că infracțiunea de obicei, odată realizată, se poate repeta în baza aceleiași rezoluții. Se mai argumentează și prin ideea că, din ansamblul actelor ce constituie infracțiunea de obicei, se pot contura grupe de acțiuni, care să aibă semnificația unui act material component al structurii infracțiunii continuate, grupe ce pot fi săvârșite la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții.

Esențial pentru structura infracțiunii continuate este însumarea tuturor rezultatelor acțiunilor sau inacțiunilor componente într-un rezultat global, unic și unitar, a cărui gravitate este mai mare decât a oricăruia dintre rezultatele componente. Gravitatea rezultatului global crește odată cu numărul faptelor componente, de aceea el apare ca un rezultat progresiv. Rezultatele componente nu pot fi despărțite unele de altele, rezultatul global fiind cel care interesează la infracțiunea continuată, căci raportul de cauzalitate se stabilește între ansamblul acțiunilor sau inacțiunilor care o compun și suma rezultatelor materiale pe care acestea le-au produs.

La infracțiunea continuată se poate distinge, pe de o parte, un moment al consumării, iar pe de altă parte un moment al epuizării. Momentul consumării infracțiunii continuate coincide cu momentul în care toate condițiile impuse de acest tip de infracțiune sunt întrunite. Practic, acest moment se realizează odată cu realizarea celei de-a doua acțiuni (inacțiuni) din componența infracțiunii continuate.

Datorită particularităților infracțiunii continuate, în mod logic, se pune problema determinării datei săvârșirii acesteia. Pentru a se evita apariția unor opinii diferite în literatura juridică ori soluții controversate în practica judiciară, Codul Penal, în articolul 139 alineatul 3, a stabilit ca dată a săvârșirii infracțiunii continuate aceea a comiterii ultimei acțiuni (inacțiuni) din componența sa, în raport cu care se produc consecințele juridice privitoare la tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

Datorită acestui fapt, stabilirea momentului final al executării infracțiunii continuate, a datei când se consideră săvârșită această infracțiune prezintă un interes practic deosebit în ceea ce privește aplicarea legii penale în timp și spațiu, a dispozițiilor actelor de clemență (amnistie, grațiere), a celor referitoare la prescripția răspunderii penale, precum și în legătură cu stabilirea răspunderii penale pentru fapta comisă în mod continuat dar începută în timpul minorității și epuizată în perioada în care făptuitorul a devenit major.

Astfel, în cazul în care infracțiunea continuată a început în momentul în care era în vigoare o lege penală, dar s-a epuizat când este în vigoare o nouă lege penală, se va aplica aceasta din urmă, chiar dacă este mai aspră pentru făptuitor, deoarece infracțiunea se consideră săvârșită sub imperiul său. Așadar, cu toate că unele acțiuni (inacțiuni) s-au comis sub puterea legii vechi, nu este aplicabil principiul legii mai favorabile, întrucât acest caz nu se încadrează în situațiile tranzitorii reglementate de articolul 6 Cod penal.

În situația în care unele acțiuni (inacțiuni) sau numai o singură acțiune (inacțiune) se comite după apariția actului de amnistie sau grațiere, acesta nu se aplică infracțiunii continuate, întrucât nu se consideră săvârșită ulterior acestui act.

Infracțiunea continuată este, fără îndoială, susceptibilă de a fi comisă și de un infractor minor. În cazul în care acțiunile (inacțiunile) s-au săvârșit în perioada cât făptuitorul a fost minor, se aplică regimul sancționator specific infractorilor minori. Dacă însă o parte din acțiuni (inacțiuni) s-au realizat după împlinirea vârstei majoratului, făptuitorul va răspunde potrivit regimului de sancționare a infractorilor majori, pentru că infracțiunea s-a epuizat când el a căpătat această nouă condiție juridică. Situația că unele acțiuni au fost săvârșite în perioada minorității poate fi apreciată de instanță ca o circumstanță atenuantă judiciară.

Codul penal prevede în textil articolului 139 alineatul 3 faptul că prescripția răspunderii penale curge de la data săvârșirii infracțiunii, dar tot în acest text de lege se arată că în cazul infracțiunii continuate termenul se socotește de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.

În ceea ce privește locul săvârșirii infracțiunii continuate se impun unele precizări. Infracțiunea continuată este considerată ca fiind săvârșită pe teritoriul României ori de câte ori toate acțiunile sau inacțiunile din componența sa și rezultatele acestora au avut loc pe teritoriul țării noastre, în sensul articolul 10 alineatul 2 Codul penal, sau pe o navă sau aeronavă română, precum și atunci când pe acest teritoriu sau pe o navă ori aeronavă română aflată în străinătate, s-a comis chiar și numai una dintre acțiunile (inacțiunile) respective ori s-a produs rezultatul acesteia (criteriul ubicuității). Locul săvârșirii infracțiunii continuate pe teritoriul țării noastre prezintă importanță pentru stabilirea competenței teritoriale a organelor judiciare, potrivit articolul 30 ultimul alineat din Codul de procedură penală.

Această unitate infracțională legală a luat naștere din rațiuni de răspundere penală și de tehnică legislativă, nefiind o creație arbitrară, deoarece are la bază anumite legături care unesc între ele faptele din care este alcătuită infracțiunea.

CAPITOLUL 3: TRATAMENTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII CONTINUATE

Potrivit articolului 42 din Codul penal, infracțiunea continuată etse sancționată cu o pedeapsă prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor potrivit dispozițiilor articolului 34 sau articolului 40 alineat 1 din Codul penal. Cu alte cuvinte, în caz de infracțiune continuată instanțele aplică o pedeapsă până la maximul special prevăzut de lege, iar dacă acest maxim se dovedește neîndestulător, se poate adăuga un spor. Sporul este cel prevăzut de lege în cazul concursului de infracțiuni, adică de până la 5 ani în cazul închisorii și, respectiv, de până la jumătate din maximul special în cazul amenzii, dacă este vorba despre o persoană fizică. Dacă în speță este vorba despre o persoană juridică, sporul poate fi de până la o treime din maximul special al amenzii.

Sporul este facultativ, ceea ce însemnă că instanța poate să rămână în cadrul limitelor prevăzute de norma de incriminare, chiar dacă fapta este comisă în formă continuată.

În noul Cod penal, infracțiunea continuată se sancționează în conformitate cu articolul 36 cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul închisorii, respectiv, cu cel mult o treime în cazul amenzii. Practic, sistemul de sancționare rămâne același, aplicarea pedepsei până la maximul special sau peste acest maxim în limita sporului, cu singura diferență că sporul în cazul pedepsei închisorii este de numai trei ani.

În conformitate cu articolul 37 din noul Cod penal, care reia dispoziția articolului 43 Codul penal, prevede că dacă după condamnarea definitivă pentru comiterea unei infracțiuni continuate, infractorul este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, se stabilește o pedeapsă ținând cont de infracțiunea săvârșită în întregul ei, pedeapsă care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată ulterior. Soluția este normală pentru că, în condițiile în care toate acțiunile sau inacțiunile fac parte din structura aceleiași infracțiuni, este evident că ele trebuie să primească o pedeapsă unică, corespunzătoare infracțiunii unice.

Procedând la recalculare, instanța poate să mențină pentru întreaga infracțiune pedeapsa aplicată inițial sau poate să o majoreze, mai ales atunci când acțiunile nou descoperite sporesc semnificativ periculozitatea faptei în ansamblu. Pedeapsa inițială nu va putea fi însă redusă, căci, dacă pentru un anumit număr de acțiuni s-a aplicat o pedeapsă, nu este de conceput aplicarea unei pedepse mai mici pentru un număr mai mare de acțiuni componente.

În cazul infrac’iunii continuate, nu se aplică alineatul final al articolului 34 din Codulul penal, potrivit căruia pedeapsa rezultantă nu poate depăși suma pedepselor individuale stabilite pentru fiecare faptă concurentă, iar, pe de altă parte, de aplicarea sporului într-un singur timp pentru infracțiunea continuată, față de aplicarea lui în doi timpi pentru concursul de infracțiuni.

Unitatea legală de infracțiune, fiind alcătuită din mai multe fapte materiale, lasă impresia unei pluralități infracționale. În realitate, toate faptele se integrează într-un singur conținut delictuos, ce se epuizează la momentul în care se comite ultima faptă continuată. În raport de acest moment se vor aplica actele de clemență, iar nu în funcție de fiecare acțiune sau inacțiune ce alcătuiește structura infracțiunii continuate. Din aceste motive, dacă parte din acțiunile ce se integrează în conținutul său se comit după apariția actelor de clemență, întreaga activitate fiind considerată săvârșită la data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni, fapta nu va putea beneficia de amnistia sau grațierea acordată de stat. Dacă, dimpotrivă, se va constata că acțiunile reprezintă infracțiuni independente, cazul concursului de infracțiuni, cele săvârșite înaintea apariției amnistiei sau grațierii vor beneficia de clemență, iar cele de după actul de clemență nu vor beneficia de efectele lui. Firește că, dacă după aplicarea actului de clemență rămâne o singură faptă pedepsibilă, nu se mai poate reține un concurs de infracțiuni.

Pedeapsa închisorii individualizată de instanța de judecată, ca mod de executare, se poate realiza prin suspendare condiționată, suspendare sub supraveghere, executare la locul de muncă, executare în regim de detenție și executare într-o închisoare militară.

Un prim aspect al problemei îl reprezintă posibilitatea stabilirii acestor forme de executare a pedepsei pentru fiecare dintre faptele care alcătuiesc o infracțiune continuată.

În literatura juridica s-a pus problema dacă pentru infracțiunea continuată poate începe urmărirea penală și judecata mai înainte de încetarea activității infracționale. În principiu, atâta timp cât în activitatea unei persoane se găsesc elementele constitutive ale unei fapte penale pedepsibile, acea persoană poate fi urmărită penal, judecată și pedepsită, căci singura cerință pentru aplicarea unei pedepse penale este ca fapta să prezinte conținutul unei infracțiuni. Și în cazul infracțiunii continuate aceste etape procesuale se pot declanșa încă după comiterea primei fapte, caz în care, însă, nu se va urmări o infracțiune continuată, ci una simplă. Pentru a se putea reține o infracțiune continuată trebuie ca actele procedurale mai sus amintite să fie începute după al doilea fapt care îndeplinește condițiile unei astfel de infracțiuni. Pentru concurs actele procedurale pot fi începute în orice moment, întrucât faptele concurente sunt autonome. Dacă actele vor fi incidente doar unei infracțiuni, nu se va putea reține un concurs, la fel ca în situația precedentă.

În practică este posibil ca, după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, făptuitorul să fie din nou condamnat, fără ca instanța să știe despre primul proces, pentru alte acțiuni sau inacțiuni componente ale unei infracțiuni continuate. Atunci când se constată o asemenea situație trebuie să se procedeze la modificarea pedepsei pronunțate și să se stabilească o pedeapsă corespunzătoare întregului fenomen infracțional. Pentru infracțiunea continuată, însă, se va stabili o singură pedeapsă corespunzătoare întregii activități infracționale.

Având în vedere gradul de pericol social mai accentuat al acestei forme de infracțiune, legea a prevăzut posibilitatea aplicării unei pedepse mai severe, chiar în lipsa circumstanțelor agravante.

Trebuie menționat faptul că, în situația în care infractorul, condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată, este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni ce intră în conținutul aceleiași infracțiuni, se aplică o pedeapsă corespunzătoare, ținându-se cont de infracțiunea săvârșită în întregul ei, pedeapsă care nu poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior.

O altă problemă care trebuie analizată este cea a calculului prejudiciului în cazul infracțiunii continuate care a produs consecințe deosebit de grave. Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că prejudiciile fiecărei fapte ce intră în conținutul unei singure infracțiuni săvârșite în formă continuată trebuie totalizate și în funcție de acest cuantum total se poate aprecia dacă infracțiunea săvârșită încorporează în ea agravanta „consecințe deosibit de grave”. În consecință, instanța, la pronunțarea hotărârii, trebuie să aibă în vedere întreaga pagubă obținută prin totalizarea prejudiciilor cauzate pentru fiecare activitate infracțională, componentă a infracțiunii continuate, și nu pedepsind făptuitorul mai ușor în funcție de prejudiciul mult mai mic vizat de o singură faptă „extrasă” din ansamblul tuturor faptelor componente ale conținutului infracțiunii continuate.

Alte păreri consideră că în cazul infracțiunii continuate cauzatoare de prejudicii cu consecințe deosebit de grave, această urmare trebuie constatată de organele judiciare în patrimoniul unei singure persoane fizice sau juridice, și nu prin totalizarea prejudiciilor suportate de mai multe persoane vătămate prin infracțiunea continuată.

Într-o altă opinie se consideră că prejudiciile aduse mai multor persoane prin acte care intră în conținutul infracțiunii continuate trebuie cumulate pentru ca, în funcție de cuantumul total, să se aprecieze dacă infracțiunea încorporează în ea agravanta „consecințe deosebit de grave”.

În ceea ce privește persoana fizică, infracțiunea continuată reprezintă o formă de agravare facultativă a pedepsei. Fiind o infracțiune unică, aplicarea pedepsei în cazul acestei infracțiuni se face într-o singură etapă, dintr-o dată, pedeapsa urmând să fie aplicată spre maximul special și dacă acesta este considerat neîndestulător să poată fi depășit cu până la 5 ani când pedeapsa este închisoarea. Atunci când pedeapsa este amenda, aceasta se aplică către maximul special, iar dacă acesta nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim al amenzii.

Și în cazul persoanei juridice dispozițiile privind tratamentul penal al infracțiunii continuate trimit la dispozițiile privind tratamentul penal al concursului de infracțiuni săvârsite de persoana juridică, prevăzute în articolul 401 alineatul 1 din Codul penal. Aceste reglementări prevăd aplicarea amenzii spre maximul special al acesteia, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate aplica un spor de până la o treime din acest maxim. Și în cazul infracțiunii continuate care este săvârșită de către o persoană juridică, pedeapsa se aplică tot într-o singură etapă între limitele ce rezultă din lege, adică între minimul special al pedepsei amenzii și maximul ei special depășit cu o treime. Dacă după condamnarea definitivă, au fost descoperite și alte acțiuni sau inacțiuni care fac parte din conținutul aceleiași infracțiuni, pedeapsa se recalculează în funcție de întreaga activitate infracțională, instanța putând aplica o pedeapsă mai aspră ori să mențină pedeapsa aplicată anterior, în nici un caz nu va putea aplica o pedeapsă mai mică decât cea stabilită anterior conform articolului 43 din Codul penal. Aceste reglentări sunt aplicabile în cazul infracțiunii continuate indiferent dacă aceasta a fost săvârșită de o persoană fizică ori de o persoană juridică. Infracțiunea continuată nu poate apărea în cazul infracțiunilor din culpă, la infracțiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare și nici la cele care presupun repetarea activității pentru a realiza conținutul infracțiunii, precum în cazul infracțiunilor de obicei.

Infracțiunea continuată este o infracțiune de durată care cunoaște momentul consumării și ulterior acestuia, ca moment final al activității desfășurate, momentul epuizării. Epuizarea are loc la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, când se consideră săvârșită infracțiunea continuată, acest moment interesând în legătură cu aplicarea legii penale în timp, incidența actelor de clemență, calcularea prescripției răspunderii penale în conformitate cu articolul 122 alineat 2 din Codul penal care prevede că, în cazul infracțiunilor continuate, termenul curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. Așa cum se subliniază în doctrină, pentru alte instituții ale dreptului penal, cum ar fi suspendarea condiționată a executării pedepsei, simplă sau sub supraveghere, liberarea condiționată, grațierea condiționată și altele, interesează data consumării când sunt întrunite elementele obiective și subiective ale infracțiunii continuate.

Infracțiunea continuată este o infracțiune ce iese din tipar întrucât acțiunile sau inacțiunile ce formează elementul material al acesteia sunt omogene din punct de vedere juridic. Având în vedere că se repetă la intervale de timp diferite în baza aceleiași rezoluții infracționale, acest lucru face ca activitatea infracțională, în ansamblul său să se întindă și dincolo de momentul consumării, să ia sfârșit odată cu încetarea definitivă a acesteia.

În cazul infracțiunii continuate se distinge un monent al consumării și, pe de altă parte, un moment al epuizării. Momentul consumării infracțiunii continuate coincide cu momentul în care toate condițiile cerute în cazul acestui tip de infracțiune sunt întrunite.

Datorită particularităților infracțiunii continuate în mod logic se ridică problema determinării datei săvârșirii acesteia. Pentru a se evita apariția unor opinii contradictorii, în practica judiciară, Codul penal în articolul 122 alineat ultim a stabilit că data săvârșirii infracțiunii continuate este ceea a comiterii ultimei acțiuni din componența sa în raport cu care se produc consecințele juridice privitoare la tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

Stabilirea momentului final al executării infracțiunii continuate, a datei când se consideră săvârșită această infracțiune, prezintă un interes practic deosebit deoarece în funcție de acesta se stabilește aplicarea legii penale în timp și spațiu, a dispozițiilor actelor de clemență, a celor referitoare la prescripția răspunderii penale, precum și în legătură cu stabilirea răspunderii penale pentru fapta comisă în mod continuat, dar începută în timpul minorității și epuizată în perioada în care făptuitorul a devenit major.

Astfel în situația în care infracțiunea continuată a început când în vigoare era o lege penală, dar a încetat când în vigoare era o nouă lege penală, se va aplica aceasta din urmă chiar dacă este mai aspră pentru făptuitor, pentru că infracțiunea se consideră săvârșită sub imperiul său.

În situația în care unele acțiuni sau numai o acțiune sunt comise după apariția actului de amnistie sau grațiere, acesta nu se aplică infracțiunii continuate încat se consideră săvârșită ulterior actului. Chiar dacă unele acțiuni au fost săvârșite anterior datei intrării în vigoare a legii de amnistie sau grațiere, întrucat celelalte acțiuni ce se succed sunt comise ulterior acestei date, iar infracțiunea continuată este o unitate infracțională ce nu poate fi disociată, momentul săvârșirii acesteia trebuie apreciat în raport cu data săvârșirii ultimei acțiuni.

În varianta în care acțiunile sau inacțiunile sunt săvârșite în perioada în care făptuitorul era minor, se va aplica regimul sancționator specific infractorilor minori, dar dacă o parte din acțiuni au fost săvârșite după împlinirea vârstei majoratului, făptuitorul va răspunde potrivit regimului de sancționare al infractorilor majori.

Conform dispozițiilor din articolul 55 Cod penal, în acest caz se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăși maximul general. Articolul 56 stipulează, în plus, că dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior.

Prescripția răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii, socotindu-se de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.

În ceea ce privește locul săvârșirii infracțiunii continuate trebuie făcute unele precizări, și anume că infracțiunea continuată se consideră săvârșită pe teritoriul României ori de câte ori toate acțiunile sau inacțiunile din componența sa și rezultatele acestora au avut loc pe teritoriul țării noastre sau pe o navă sau aeronavă română aflată în străinatate, s-a comis chiar și numai una din acțiunile respective ori s-a produs rezultatul acesteia. Locul săvârșirii infracțiunii continuate în interiorul teritoriului țării noastre are un rol important în vederea stabilirii competenței teritoriale a organelor judiciare.

Pe lânga stabilirea momentului epuizării infracțiunii continuate trebuie să stabilim și momentul consumării acestei infracțiuni. Din acest moment devin incidente anumite norme juridice legate de raportul juridic penal de conflict care s-au născut, cum sunt cele privitoare la întreruperea unor termene care curg în favoarea infractorului, și anume: termenul de încercare a cărui încălcare duce la revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere etc., care bineînțeles nu pot curge în favoarea lui atâta timp cât a redevenit infractor.

CAPITOLUL 4: COMPARAȚIE ÎNTRE INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ ȘI INFRACȚIUNEA CONTINUĂ

Infracțiunea continuă este o varietate a infracțiunii care se caracterizează prin prelungirea în mod natural a acțiunii sau inacțiunii, ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenția unei forțe contrare.

Infracțiunea continuă se desprende din partea specială a Codului penal, neavând dată o definiție expresă în cuprinsul părții generale a Codului.

Infracțiunea continuă aparține unității naturale de infracțiune spre deosebire de infracțiunea continuată care se încadrează în unitatea legală de infracțiune.

Trebuie amintit în primul rând, faptul că infracțiunea continuă este o formă a unității naturale de infracțiune, care se caracterizează prin aceea că elementul său material, constă dintr-o acțiune sau inacțiune susceptibilă a fi prelungită în timp prin voința autorului și după momentul consumării până la încetarea activității infracționale, care s-ar putea datora, fie intervenției unei voințe contrare a făptuitorului, fie a altor persoane, ori a organelor competente.

În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia elementul material al infracțiunii continue are ca element caracteristic faptul că el se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului; una comisivă care declanșează starea infracțională (de pildă, lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, intrarea în posesie fără drept a unei arme etc.) și alta omisivă, prin care se lasă ca starea infracțională să dureze fără a o opri. Așadar, fapta care constituie elementul material al infracțiunii continue durează până când un act contrar celui inițial stopează definitiv starea infracțională.

Acestei opinii i-au fost aduse o serie de obiecții. Unele dintre ele se referă la faptul că nici o normă de drept penal – în măsura în care prevede un singur conținut de infracțiune – nu cere persoanelor cărora li se adresează două conduite, una derivând din nerespectarea celeilalte, ci o singură conduită care rezultă din descrierea acțiunii sau inacțiunii incriminate sub amenințarea unei pedepse.

În ceea ce privește infracțiunea continuă, aceasta necesită o prelungire firească, de esență, a săvârșirii ei în timp, pentru că numai prin această prelungire de durată se consideră că ea atinge gradul de periculozitate socială necesar pentru a fi considerată infracțiune, deci incriminată și sancționată.

În comparație cu cele menționate anterior, așa cum aminteam în capitolele prezentate, în cazul infracțiunii continuate vorbim despre anumite intervale de timp a căror întindere un este specificată de legiuitor, dar, în același timp, acestea să un fie foarte mari.

Continuitatea actului infracțional specific infracțiunii continue nu influențează caracterul de act unic având la bază o unică rezoluție delictuoasă. Din acest punct de vedere apare o similitudine între cele două feluri de infracțiuni, deoarece ambele se realizează pe baza unei singure intenții, stabilită de la începutul acțiunii infracționale.

Trebuie specificat faptul că în cazul infracțiunii continue se prelungește în timp momentul consumativ al actului și un urmările acestuia.

Literatura juridică împarte infracțiunea continuă în permanente și sucesivă. În cazul infracțiunii continue permanente un apar întreruperi, pe când, în cazul celor succesive sunt permise unele întreruperi determinate de natura activității infracționale, cu condiția ca ele să un transforme unitatea de infracțiune într-o pluralitate de infracțiuni.

Importanța penală a acestei infracțiuni rezidă în faptul că prezintă interes în ceea ce privește aplicarea legii penale în timp și termenul de prescripție a răspunderii penale. În principiu, în ceea ce privește efectele juridice ale acestei infracțiuni, ele sunt asemănătoare cu cele ale infracțiunii continuate. Astfel, legea aplicabilă este cea în vigoare la data epuizării infracțiunii, moment de la care se calculează și termenul de prescripției a răspunderii penale, la fel ca în cazul infracțiunii continuate. De asemenea, în funcție de acest moment se stabilește și impactu unui act de clemență. Tot în același context vorbim și despre aplicarea legii penale în spațiu, fiind recunoscută incidența legii românești chiar dacă numai o parte din infracțiune sau un rezultat al acesteia a fost săvârșită pe teritoriul țării.

Ca și în cazul infracțiunii continuate, este necesar ca fapta să fie comisă de un singu autor, deci să existe unitate de subiect activ. Atunci când în momentul consumării infracțiunii, subiectul activ este minor, însă la data încetării activității infracționale acesta a devenit major, el va fi sancționat conform regulilor aplicabile majorului.

Din cele prezentate, rezultă faptul că infracțiunea continuă are ca specific prelungirea elementului material peste momentul consumării până la un moment denumit al epuizării faptei.

Prin urmare, în cazul infracțiunii continue se pot distinge, pe de o parte, momentul consumării care se înfăptuiește o dată cu realizarea conținutului infracțiunii, iar, pe de altă parte, momentul epuizării care coincide cu încetarea activității infracționale. De exemplu în situația infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, săvârșită prin modalitatea – deținere fără drept de arme și muniții – se consumă în momentul în care făptuitorul a intrat, fără drept, în posesia armei (munițiilor) și se epuizează odată cu încetarea activității infracționale care se poate datora făptuitorului (acesta predă arma), intervenției organelor competente (arma este ridicată de organele de poliție) ori s-a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru activitatea infracțională desfășurată până în acel moment.

Stabilirea momentelor care limitează acest tip de infracțiune prezintă o deosebită relevanță în tragerea la răspunderea penală a făptuitorului. Cu cât timpul care curge de la consumare până la epuizare este mai lung, cu atât pericolul social concret al faptei este mai mare.

Ca regulă generală, în cazul infracțiunilor cu durată de executare, raportarea altor instituții de drept penal se face la momentul epuizării infracțiunilor, însă există destul de multe excepții de la regulă.

Este important de precizat ca atât întreruperile judiciare ale actului de executare, cât și momentul epuizării infracțiunii sunt la fel reglementate în cazul tuturor infracțiunilor cu durată de executare.

Momentul consumării infracțiunii este momentul primului act de executare, iar momentul epuizării infracțiunii echivalează cu momentul ultimului act de executare. Singurul raționament după care se alege momentul la care ne raportăm e unul de natură pur practică, în baza căruia se urmărește ca făptuitorul să nu aibă o poziție mai bună decât cel care a comis fapta pe o perioadă mai scurtă.

În general cele două tipuri de infracțiuni sunt asemănătoare și datorită acestui lucru sunt foarte des confundate. Totuși există unele diferențe esențiale, cum ar fi unitatea juridică în care sunt încadrate, existența unor intervale de timp diferite și faptul că în cazul infracțiunii continuate momentul consumării corespunde cu cel al epuizării, pe când la infracțiunea continuă, acestea sunt diferite, între ele existând o anumită prelungire de timp care dă natură penală a faptei.

CAPITOLUL 5: CONCLUZII

Atât în practica legislativă, cât și în jurisprudență, problema unității și pluralității de infracțiuni ocupă un loc important prin consecințele pe care acestea le atrag asupra răspunderii penale a făptuitorului, ca și prin diversitatea aspectelor sub care se prezintă. Aceasta a condus la o serie de sistematizări ale acestei materii: unele legislații o reglementează în cadrul reglementărilor referitoare la infracțiune (de pildă, legea penală română, legea penală italiană); alte legislații o includ în capitolul privitor la pedeapsă (de exemplu, legea penală franceză, legea penală germană) și o altă parte sunt tratate în cadrul teoriei normei penale (de exemplu, aspectele privind concursul de norme penale).

Cu toate că marea majoritate a legislațiilor penale și a doctrinei europene consideră că definirea infracțiunii nu ar trebui să fie atributul legiuitorului, ci al științei dreptului penal, iar numeroase coduri penale europene nu prevăd o definiție a conceptului de infracțiune, articolul 17 din Codul penal român definește infracțiunea ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție si prevăzută de legea penală.

Mulți autori consideră că prima trăsătură, cea referitoare la pericolul social, ar trebui înlăturată, deoarece majoritatea definițiilor date în legislațiile și doctrinele țărilor europene nu prevăd o asemenea condiție. În plus, s-a ajuns la concluzia că în momentul în care este incriminată o faptă ca infracțiune, aceasta prezintă un anumit pericol social. Cu toate acestea, în practică pot fi întâlnite fapte care, cu toate că nu prezintă un pericol social important, sunt prevăzute de legea penală (de exemplu, insulta, calomnia, ultrajul).

Definiția infracțiunii ar trebui începută cu trăsătura principală privind fapta prevăzută de legea penală, deoarece în practică organele judiciare urmăresc în primul rând dacă fapta săvârșită se încadrează în norma de incriminare, urmărind apoi daca este îndeplinită și condiția cu privire la vinovăția penală.

Nici definiția cuprinsă în Noul Cod Penal nu este lipsită de critici din partea jurisprudenței. Astfel, articolul 15 stabilește că infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. cu toate că un aspect pozitiv constă în modificarea ordinii în care se enumeră trăsăturile esențiale, totuși definiția este criticată cu privire la noile trăsături care sunt introduse, și anume faptul că infracțiunea este o faptă nejustificată și imputabilă. Ambele noțiuni folosite sunt echivoce, iar într-o lege nu pot fi utilizate cuvinte care nu fac parte din limbajul de specialitate și care au sensuri multiple. Cuvântul „nejustificat” are o altă conotație în limba română decât „lipsa cauzelor justificative”, pe care ar trebi să o exprime codul, iar termenul de „imputabilitate” are în doctrina penală un sens dublu, în primal rând se poate vorbi depsre o imputabilitate de fapt care coincide cu legătura de cauzalitate sau despre imputabilitate psihică care este asimilată vinovăției, privind poziția subiectivă a făptuitorului.

Explicarea conceptului de infracțiune prin componentele sale (faptă concretă, prevăzută de legea penală, savârșită cu vinovăție) o regăsim în toate definițiile date conceptului de-a lungul timpului. În unele cazuri, acestei definiții i-au fost adăugate și alte trăsături esențiale, alteori această definiție este comprimată.

Sistematizarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii se impune și datorită faptului că a fost consacrată o nouă instituție în textul articolul 21 din Noul Cod penal, cea a cauzelor justificative, a căror incidență poate înlătura caraterul ilicit al faptei, chiar dacă sunt întrunite celelalte trăsături. Prevederea în Noul Cod penal a acestor cauze justificative a determinat includerea în trăsăturile indispendabile ale infracțiunii a noțiunii de antijuridicitate (contrarietatea în raport cu toate ramurile dreptului, cu cerințe superioare ordinii juridice), alături de tipicitate (conformitatea modelului legal cu cel al faptei concrete), pericol social și vinovăție, astfel că numai întrunirea acestor trăsături în cazul unei fapte concrete ar putea să-i confere caracterul de infracțiune.

O definiție care considerată ca putând fi reținută, propusă în literatura de specialitate, este cea conform căreia infracțiunea este o faptă prevăzută de legea penală, față de care nu a intervenit vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege, și săvârșită cu vinovăție.

Dar chiar tratarea unității de infracțiune în raport cu pluralitatea este diferit abordată în doctrina penală română. Unii autori analizează această materie înainte de pluralitatea de infracțiuni, considerând că, înainte de a clarifica conceptul de pluralitate este necesară investigarea conceptului de unitate ca element component al pluralității. Alți autori tratează materia unității de infracțiuni după pluralitatea de infracțiuni, având ca rezultat evidențierea opoziției dintre pluralitate și unitate, iar alții o tratează între instituția concursului de infracțiuni și recidivă, chiar dacă legea penală reglementează unele forme de unitate legală de infracțiuni după recidivă.

În teoria generală a infracțiunii, concursul de infracțiuni este opus instituției unității de infracțiune. Concursul de infracțiuni este de fapt o pluralitate de unități infracționale. Unitatea de infracțiune este rezultatul doar a unicității acțiunii sau inacțiunii ce formează elementul obiectiv al infracțiunii (unitate naturală), ci ea rezultă și din voința legii de a considera ca o unitate infracțională, o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni (unitate legală).

Prevederile Codului penal (articolul 41) nu reglementează întreaga materie a unității de infracțiune în ansamblu, ci doar acele situații care aveau nevoie de o caracterizare precisă. Stabilirea unei caracterizări precise a faptei în atare situații, constituie o regulă de drept care trasează o linie de demarcație între unitatea și pluralitatea de infracțiuni. Această delimitare nu prezintă doar o importanță teoretică, ci și una practică, pentru că o activitate infracțională concretă se încadrează în conținutul unei singure infracțiuni sau în conținuturile mai multor infracțiuni se răsfrânge asupra calificării faptei, asupra răspunderii penale a infractorului, asupra individualizării și aplicării pedepsei, precum și asupra curgerii termenului de prescripție sau, când este cazul, a termenului de introducere a plângerii prealabile, ori asupra beneficiului amnistiei sau grațierii, condiționată de data săvârșirii infracțiunii.

Cazul tipic al unității de infracțiune este acela referitor la faptele cu acțiune simplă, adică cel al infracțiunilor la care este suficientă o singură acțiune sau inacțiune pentru realizarea conținutului lor. Astfel, cea mai mare parte a infracțiunilor prevăzute în Partea specială a Codului penal sunt infracțiuni simple, datorită și modului în care sunt incriminate de legea penală.

Problema unității de infracțiune apare în primul rând în cazul acelor infracțiuni al căror conținut se realizează nu doar printr-o acțiune sau inacțiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putând constitui o infracțiune, dar care în îmbinarea lor sunt considerate de legea penală o singură infracțiune.

BIBLIOGRAFIE

1.Codul Penal

2. T. Pop- Drept penal comparat, partea generală, vol.II, Cluj, 1923

3. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, V. Roșca – Explicații teoretice ale Codului penal roman, Partea generala, ed. Academiei, Bucuresti, vol. I (1969) si II (1970)

4. I. Oancea- Drept penal, partea generală, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971

5. C. Bulai- Drept penal român, partea generală, vol.I, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992

6. V. Dobrinoiu- Drept penal, partea generală, ed. „Atlas Lex”, București, 1996

7. M. Zolyneak – Drept penal, partea generala, Ed. Fundației „Chemarea”, 1999

8. I. Pascu, V. Drăghici- Drept penal – partea generală, Editura Lumina Lex, 2004

9. C-tin Mitrache, Cristian Mitrache- Drept penal român – partea generală, Ed. Universul Juridic, 2005

10. A. Boroi- Drept penal. Partea generală, ed. C.H.Beck, 2006

11. C. Bulai, A. Filipaș, C-tin Mitrache- Instituții de drept penal, ed. Trei, 2006

12. C. Bulai și B. Bulai- Manual de drept penal partea generală, ed. Universul Juridic, 2007

13. G. Antoniu, V. Brutaru – Revista de drept penal. Studii si practică judiciară, 1994-2007, ed. Hamangiu, 2007

14. M. I. Michinici-Drept Penal Partea Generală I, 2008

15. A. T. Moldovan- Drept penal partea generală, ed. Lumina Lex, 2009

16. F. Streteanu- Drept penal partea generală

17. C. Butiuc- Drept penal partea generală

18. V. Suian- Drept penal partea generală

19. Gh. Ivan- Elemente de Drept Penal și Procedura Penala

20. M. Apetrei, C. Drimer- Drept penal – partea generală

21. Revista Dreptul

22. Repertoriu de practică judiciară