Influenta Experientelor Anterioare Perioadei de Detentie Asupra Comportamentului Detinutilor din Penitenciar

Influența experiențelor anterioare perioadei de detenție asupra comportamentului deținuților din penitenciar

Introducere

Lucrarea de față își propune să urmărească influența exteriențelor anteriore detenției cât și pe perioada detenției asupra comportamentului deținuților în penitenciar și totodată în contact cu alți deținuți.

În primul rând un lucuru foarte important se va baza pe experiențele anterioare care l-au determinat să comită fapta infracțională, dar și pe mediul familial, grupul de prieteni din care aceasta a facut parte anterior detenției.

Toate aceste experiențe și trăiri ale individului încarcerat au fost învățări din societate,dar și acte când acesta trecea printr-o perioada mai sensibilă a vieții.

O experiență negativă pentru o persoană care trăiește intr-un mediu precar( familia de provenienșă, familia de oricine) sau într-un cerc de prieteni cu abateri disciplinare grave poate avea consecințe grave.

Capitolul I

Delimitări conceptuale

Devianța

Devianța socială manifestată sub infracțiune este o problemă foarte complexă rezultată în urma interacțiunii unor cauze individuale și sociale.

Mai multe păreri spun că devianța este o abatere de la norme, deoarece comportamentul se abate sau intră în conflict cu strandardele din societate.

W. J. H. Sprott spune legat de conceptul de ordine că devianța include: ,, ansamblul comportamentelor care violează așteptările instituționalizate, adică acele așteptări care sunt împărtășite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social ˮ.( apud Ion . Pârvulescu și Raluca Pârvulescu)

Modelul teoretic al ,, patologiei sociale ˮ ( Samuel Smith)

Acest model este fondat pe analogia dintre organismul social și cel biologic, utilizând drept criteriu de definire a problemelor sociale moralitatea sau ordinea morală, că ar funcționa în mod universal.

Această interpretare se bazează pe următoarele mituri: ( Sorin Rădulescu apud Parvulescu)

problemele sociale sunt inevitabile; violența sau sărăcia de pildă, sunt conduite inevitabile ale unor segmente de populație;

problemele sociale se datorează incapacității sau imperfecțiunii morale a indivizilor; de exemplu, cei mai săraci sunt leneși, iar sărăcia la fel ca și lenea, este imorală antrnând devianța;

problemele sociale sunt consecințe rele ale unor condiții rele sau indezirabile; dacă există crime, acestea se datorează persoanelor sau grupuriloe cu conduite și valori indezirabile.

Delincvența

Delincvența nu trebuie sa fie confundată cu criminalitatea deoarece conceptul ,,delincvențăˮ are un înteles mult mai cuprinzător, cuprinzând atât crimele cât și delictele.

Sociologul David Matza caracterizeaza trecerea la act ca un proces mai mult sau mai puțin îndelungat în care are loc ,, alunecarea spre delincvență ˮ .

Situații ale comportamentului delincvent:

Factori economici individuali ( sărăcia, somajul prelungit, lipsa unui loc de muncă, etc)

Tulburări ale vieții intime ți tentații sexuale

Existența unei victime, caracterizată prin aceea ce incită trecerea la act

Starea de provocare

Acțiui determinate de consumul de alcool

Alte determinări ale dispozițiilor afective

Influența criminogenă în mass media

Închisoarea

Goffman vede închisoarea astfel: ,, un loc în care își desfăsoară viața și activitatea un număr mare de îndivizi cu statut similar, despărțiți de restul societății pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de către o instituție ˮ ( Goffman, 1961/2004 p. 11) .

Spațiul închisorii

Spațiul închisorii este un spațiu închis, astfel încarcerarea reprezintă elementul cheie al structurii și functionării sale.

Spațiul penitenciar din punct de vedere juridic este un spațiu penal, deoarece indica o faptă care nu a fost corectă și astfel implică și în mod obligatoriu disciplina penală. Penitenciarul este un spațiu al autorităților, această autoritate fiind bidimensională: penal este o autoritate penitenciară impunându-le deținuților o supunere aproape totală. Ceea ce se petrece în penitenciar este un adevărat spectacol la care actorii și spectatorii sunt atât deținuții cât și personalul aflați ca într-un univers al așteptării închise, în care timpul este cea mai grea pedeapsă.

Penitenciarul este o lume în permanență implozie psihologică având următoarele; crimă, eșec, neputință, stres, patologicul, disperarea. Penitenciarul are și motive pozitive, de optimism pentru ca prijeluiește experiențe autentice umane. Aici se cunoaște fiecare deținut , comportamentul fiecăruia, inclinațiile, aptitudinile și ameliorările intervenite.

Pedepsele scurte din închisoare sunt privite ca drame, pe când cele lungi ca și condamnări la moarte.

Închisoarea nu era o pedeapsă în sine, ci mai degrabă un moment de tranziție spre modalități de pedepsire.

Pentru execuții era un loc preferat care se numea Târgul Moților:

pentru a avea un efect mai mare la public, execuția era precedată de,, datul prin târgˮ , cu hotărârea de condamnare atârnată de gât, drzbrăcat pâna la brâu, cu mâinile legate, tras de un arnăut, iar altul îl lovea pe condamnat de mai multe ori pe spate, la fiecare răspântie de drumuri. Există obiceiul ca acela dus la spânzurătoare să strige cu voce tare,, iertați-mă, fraților ! ˮ, iar cei cu care se întâlnea răspundeau,, să fii iertat ! ˮ (Olteanu, 2002, p. 37).

Închisoarea nu trebuie doar să se ocupe cu regulile, ea trbuie să caute în permanență demersuri care să permită transformarea individului, în bine atât pentru el cât și pentru societate. Pentru deținut este o catastrofă limitarea spațiului și timpului liber, iar reducerea spațiului personal îl poate face pe acesta să-ți apere teritoriul cum ar fi: patul în care doarme, mănâncă, petrece timpul, etc. Acest fenomen îl face pe individ să devină agresiv și să devină frustrat odata cu trecerea timpului. La accentuarea frustrării se mai adaugă și pierderea unor obiecte la care este nevoie ca acesta să renunțe, neputâdu-se obișnui.

În aceste situații deținuții adoptă astfel reacții și atitudini ostile față de personalul închisorii, față de persoanele aflate în libertate, atitudini ce sunt în contradicție cu loialitatea față de ceilalți. Persoana închisă va încerca în permanență să se integreze în grupul informal și să se supună necondiționat liderului, chiar dacă în acest mod vor exista nereguli în relația lui cu cadrele.

,, Populația de deținuți din penitenciar constituie un grup uman care are particularitățile oricărui grup : există statusuri și roluri formale și informale, lideri formali sau informali. Se poate vorbi de existența unor norme, tradiții transmise de la o generație la alta, de un limbaj specific de camuflare a intențiilor, acțiunilor. Aceste norme, tradiții ca și limbaul, se mențin chiar dacă deținuții părăsesc penitenciarul. În ceea ce privește relațiile socio-afective, acestea sunt prezente și în grupul de deținuți. Prieteniile, ostilitățile pe viață și pe moarte pot afecta atât climatul organizațional, cât și disciplina din rândul deținuților ˮ

Indiferent de personalitatea fiecărui deținut aflat în detenție vor exista relaționări cu ceilalți.

Viorel Prelici și Carmen Bărbat il citează pe S. Harbordt (1972) astfel: ,, identificând în rândul deținuților tipuri prosociale, pseudosociale, antisociale și asociale. Demersurile reeducative trebuie să aibă în vedere apartenența la unul dintre aceste tipuri a deținuților pentru a se asigura colaborarea lor la propria reeducare. Condițiile de existență sunt determinate pentru fenomenele majore ale subculturilor delincvente. În mediul în care libertatea este valoarea fundamentală. Se va dezvolta un climat de securitate și încredere mutuală. Privarea de libertate, schimbarea modului de viață vor determina apariția unui climat de neîncredere și suspiciozitate atât în relațiile dintre deținuți cât și în relațiile dintre deținuți și personalˮ .

Penitenciarul este un mediu care il determină pe individ să devalorizeze lumea și pe el însuți. Aceștia având o viață de grup totul întâmplându-se sub ochii celorlalți, neavând posibilitatea de refugiu, de schimbare.

În penitenciar relațiile interpersonale sunt determinate de doi factori esențiali: primul fiind cadrul specific al penitenciarului ca o instituție, cu organizarea, normele, activitățile lui care este un cadru artificial și impus, aflat sub control și supraveghere permanent, iar cel de-al doilea pune în vedere specificul populației din penitenciar care are propiile particularități ce nu sunt favorabile constituirii unor relații psihosociale pozitive, nestimulând formare și manifestarea personalității deținuților.

Privarea de libertate

Cea mai mare suferință a încarcerării este privarea de libertate. Din lumea liberă, captivii sunt închiși în celule așezate de-a lungul unor coridoare identice. Privarea de libertate are doua roluri: în primul rând captivii sunt izolați de lumea din afară, iar în al doilea rând sunt izolați in celule în interiorul închisorii. În acel moment deținuții îți pierd nu doar libertatea ci ți suportul emoțional, ceea ce agravează ți mai mult această privațiune este faptul că ,,închiderea infractorului reprezintă o respingere morală deliberată a acestuia de catre comunitatea liberăˮ (Sykes, 1958/1974, p.65).

Pentru a putea supraviețui deținutul trebuie să-ți construiască un mecanism de respingere a celor care l-au respins. Astfel se explică de ce majoritatea deținuților deplâng calitatea actului de justiție sau legitimitatea unor instituții.

Zamble și Porporino (1988) pun în evidență ipoteza prin care ei consideră că deținutul trece printr-un proces de,, înghețare profundăˮ, toate înclinațiile, interesele fiind suspendate pe durata executării pedepsei, acestea putând fi reluate dupa eliberarea individului.

Gallo și Ruggiero (apud Liebling, Maruna, 2005) au descris închisorile ca find adevărate ,, fabrici de handicapați psihosocialiˮ , în care domină agresivitatea și depresia.

Dar efectele închisorii nu se resimt doar la individ si gardian ci și la nivelul copiilor deținuților.

Eu consider că încă de la aflarea acestei vești copiii deținuților suferă un șoc peste care vor trece foarte greu. Pe langă faptul că ei o să înțeleagă foarte greu de ce părintele este acolo se vor gandi și la ce vor spune cei din jur, colegii și prietenii.

Privarea de libertate și de o viață normală

Multe persoane sunt pedepsite în închisori, aflându-se acolo ca sancționate și nu pentru sancțiune. Pedeapsa acestora constă în pierderea libertății, așadar condițiile din închisoare nu ar trebui să fie folosite ca o sancțiune. Efectele necorespunătoare ale închisorii trebuie să fie date la o parte, cu toate că viața în inchisoare nu poate fi niciodată normală, condițiile ar trebui să fie cât mai apropiate de o viață normală, cu excepția pierderii libertății.

Datoria îngrijiri când statul privează o persoană de libertate este de a-i menține sănătatea și de a-i asigura bunăstarea individului.

Principiile fundamentale ale Standardului Națiunilor Unite ( SMR) sunt :

în penitenciar nu trebuie să apară nici o descriminare în tratamentul deținuților ;

închisorile trebuie să fie întreținute în societate și să fie așezate acolo unde nu există pericole pentru viața, sănătatea și integritatea persoanei ;

când tribunalul condamnă un infractor acesta având deja o pedeapsă care este foarte chinuitoare în mod inerent, condițiile inchisorii nu trbuie sa agraveze acest chin inevitabil ;

activitățile închisorii se vor centra pe reintegrarea în societate a deținuților după ce ți-au ispățit pedeapsa; pentru acest lucru regulile închisorii nu trebuie să limiteze libertățile persoanelor private de libertate, legătura cu exteriorul ți posibilitățile dezvoltării personalului, mai mult de atât regulile închisorii și sistemele ar trebui să determine adaptarea și integrarea într-o viață normală în societate.

În aplicarea regulilor nu trebuie să se facă diferențe de tratament bazate pe o prejudecată, în special de rasă, culoare, sex, religie, opinie publică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau orice altă situație.

Este foarte important să se respecte credințele religioase și perceptele morale ale grupului căruia aparține deținutul.

Capitolul al II-lea

Teorii

1. Teoria anomiei

Durkheim(1958)a fost primul care a utilizat acest concept. El consideră că o societate perfectă este cea care prescrie clar indivizilor, în funcție de statusul lor social, la ce pot aspira în mod legitim, oferind conceptului de anomie și conotația de ,,dereglare normativă, incapacitate și dirijare adecvată a conduitelor, dislocare a constiinței colective și a moralității etc.ˮ (apud Rădulescu, 1999, p. 65).

2. Teoria comportamentului delincvent ca produs al învățării-Bandura

Aceste teorii susțin că toate comportamentele – dezirabile sau indezirabile – sunt învățate în cadrul interacțiunilor sociale de zi cu zi. Bandura (1969) susține că cea mai cunoscută teorie a comportamentului delincvent ca produs al învățării este teoria învățării sociale. Aceasta a observat că învățarea umană se produce nu numai ca urmare a reflexului condiționat sau a condiționării operante, ci ți a observației. Comportamentul uman se învață și obsevându-l la alți oameni.

Comportamentul oamenilor se învață de la cei din jur prin simpla observare de zi cu zi. Acest comportament poate fi negativ sau pozitiv. In opinia mea eu am observat ca de cele mai multe ori comportamentul negativ este invățat și reprodus în societatea în care trăim.

3. Teoria imitației

Trade consideră comportamentul uman un rezultat al imitației. Imitația este foarte frecventă, apropiind-o de moda și producându-se de la superior la inferior.

4. Teoria ,,asocierilor diferențialeˮ

Dan Banciu îi citează pe următorii autori astfel:

,, Potrivit acestei teorii comportamentul delincvent este alcătuit din ,, elemente care intră în joc în momentul comiterii fapteiˮ (circumstanțele și împrejurările socio-economice și culturale), cât ți din ,, elemente care au influențat anterior viața delincventuluiˮ( ața numita anamneză socială), sociologul ți criminologul american E. A. Sutherland a elaborat o teorie ,,geneticăˮ a delincvenței ale cărei principii ți ipoteze sunt expuse în celebra lucrare Principles of Criminology. Acesta a făcut critică severă concepției lambrosiene privind delincventul ,, înnăscutˮ sau a transmiterii delincvenței pe cale ereditară, descriindu-se totodata. Idelile lui G. Trade privind explicarea delincvenței prin ,,imitațieˮ, introducând teza ,, învățării socialeˮ a comportamentului delincvent.

Sutherland (1939) avansează nouă principii importante în teoria asociațiilor diferențiale:

Comportamentul infracțional este învățat.

Comportamentul infracțional este învățat prin interacțiunea cu ceilalți, prin procesul de comunicare.

Părțile cele mai importante ale comportamentului infracțional se învață în mediul intim al persoanei (familie, prieteni).

Atunci când se învață comportament infracțional, se învață ți tehnicile de comitere, direcția motivelor impulsurilor, raționalozările ți atitudinile ce stau la baza acelui comportament.

Comportamentul infracțional poate lua națtere ți ca urmare a definirii legii ca fiind ceva ce poate fi încălcat.

Un individ devine infractor deoarece a fost expus unui exces de definiții favorabile încălcării legii.

Asociațiile diferențiale pot diferi ca frecvență, durată, prioritate ți intensitate.

Procesul învățării comportamentului infracțional respectă aceleasi mecanisme ca ți în cazul comportamentului convențional.

Nevoile și valorile care stau la baza comportamentului infracțional pot fi uneori aceleasi ca ale comportamentului convențional.

5. Teoria centrată pe rezolvarea de probleme

Mulți deținuți ajung în penitenciar cu o multidutine de probleme personale și sociale, care de obicei se amplifică pe durata detenției. Aceată teorie este specifică asistenței sociale ți se bucură de un succes real.

Teoria centrată pe rezolvarea de probleme propune o matrice logică de evaluare a problemei, de generare ți analiză a soluțiilor alternative ți de eleborare a unui plan de intervenție.

Etapele specifice acestui model sunt:

recunoașterea, identificarea ți definirea problemei;

stabilirea obiectivelor ;

culegerea informațiilor despre problemă ;

generarea soluțiilor ți analiza acestora dupa modelul avantaje/dezavantaje ;

alegerea soluției potrivite ;

întocmirea planului de intervenție ;

implementarea planului de intervenție ;

evaluarea și închiderea cazului.

6. Teoria personalității

Banciu il citează pe O. Kinnberg în ,, Probleme fundamentale ale criminologieiˮ, astfel: explică o teorie a formării personalității a formării persomalității criminale. El spune că în determinarea modului cum reacționeză la stimulii mediului ambiant, un rol important il are ,,structura biopsihicăˮ a fiecărui individ. Cunoațterea structurii personalității este foarte importantă pentru explicarea comportamnetului delincvent, aceasta fiind formată din:

nucleul constituțional,

varaintele patologice eventuale,

funcția morală

7. Teoria ,,rezistențeiˮ la frustrare

,,Această teorie a fost elaborată de W. C. Reckless. El încearcă consilierea punctului de vedere sociologic cu cel psihologic.

Din punct de vedere al structurii interne, Reckless consideră că poate fi cunoscută prin teste de personalitate în scopul prevenirii apariției sentimentului de frustrare ți agresivitate care poate conduce la acte deviante. Această stare de frustrare apare când persoana privată de libertate se confruntă cu un obstacol care îl impiedică să-ți satisfacă scopurile personale.

8. Teoria ,,dezorganizării socialeˮ

Această teorie reprezintă scăderea funcțiilor de socializare ți de control exercitate de comunitate ți vecinătate, de stabilirea ordinii sociale ți a coeziunii grupurilor datorită eterogenității populației ți varietății normelor de conduită, ca ți multiplicarea fenomenelor aculturative în cadrul orațului.

9. Teoria ,,etichetării socialeˮ

Dan Banciu îi citează pe următorii autori în această afirmație:

,, Reprezentanții etnometodologiei ți interacționalismului simbolic(H. Becken, K. Eriksen, M. Wolfgang, E. Ruglingten, E. Goffman etc.) au conceput delincvența nu ca o trăsătură internă a unui tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin putere ți care evaluează conduita ca deviantă.

Adepții acestei teorii consideră că nici un comportament nu este conformist sau deviant.

Teoreticienii ,,etichetării sociale,, concep delincvența ca tip special de ,, reacție socială,, de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura ți intensitatea acestei reacții, depinzând de o serie de factori, cum ar fi puterea, clasa privilegiată, bogăția, etc.

10. Teoria controlului social

Dan Banciu citează autorii:

,,I. Hirschi a dezvoltat cheia controlului social concepând conformitatea realizată prin socializare, ,,ca formarea unei puternice legătiri între individ ți societate caracterizată de patru elemente de bază: atațament, angajament, implicare (comportare) ți convingere (credință)ˮ.

Atațamentul are legătură cu relațiile afective dintre familie ți tineri sau cu alte persoane semnificative pentru ei.

Angajamentul are legătură cu aspirația tinerilor de a termina țcoala ți de a dobândi un statut socio-profesional ridicat.

Implicare (comportare)înseamnă participarea la activități care duc la succese valoroase din punct de vedere social ți la obiective legate de dobândirea statutului social.

Convingerea (credința) are legătură cu acceptarea adevărurilor morale a sistemului nervos central de valori sociale.

Teoriile agresivității

Teoria impulsului narativ

Mai mulți autori susțin mai multe teorii. S. Freud spune că agresiunea are la bază un instinct înnăscut, Konrad Lorenz ( 1966) în lucrarea ,, On aggression ˮ , pune accent pe natura instinctuală a agresivității care ii dă șansa individului de a supraviețui și a se reproduce pentru că asigură un acces la hrană și de a controla resurse noi.

Etologii susțin că se pune accentul pe funcțiile pozitive ale agresivității deoarece aceasta are o valoare adaptativă.

La oamenii bolnavi mintal există o agresivitate malignă cu tulburări instinctuale. E Fromm spune că există o relație între forma de agresivitate și sadism, deoarece se manifestă prin acestea o placere de a lovi, de a cauza suferinșe, deformari care-și au originea în tulburările instincului sexual.

,, În cadrul aceleiași specii, instinctul agresivității poate fi dublat în contextul unei confruntări violente de instinctul ce inhibă distrugerea totală a adversarului. În acest caz oprirea acțiunii agresive se rezolvă prin comportament agresiv ritualizat, în care, în desfășurarea luptei, apare evidentă superioritatea unuia. Adversarul învins, dând semne de recunoaștere ca atare, îl determină pe câștigător să se oprească și el curmând pericolul de distrugere cnspecifică. Etologii recunsoc că există factori sociali și culturali care îngradesc instinctul agresivității, dar ei subliniază că la om lipsește capacitatea inhibitivă înnăscută în a-l tempera ( Iluț, P. )ˮ .

Ceea ce influențează biologicul asupra declanșării reacțiilor agresive se evidențiază prin:

influențe neuronale; există câteva formațiuni nervoase care în urma stimulării electrice, declanșează agresivitatea, dar una de ordin reactiv;

influențe hormonale; bărbații sunt mult mai agrsivi decât femeile, datorită diferențelor de natură hormonală:

influențe biochimice; spre exemplu ar putea fi creșterea alcoolului în sânge și scăderea glicemiei care pot duce la apariția agresivității;

Sunt aduse argumente împotriva teoriei naturii instinctive din urma unor cercetări care arată că și la nivelul animalic se manifestă agresivitate si că toate aceste comportamente sunt învățate.

b) agresivitatea ca răspuns la frustrare

Teoria pune accentul pe adepții care pun accent pe determinarea agresivității de condițiile externe. Astfel teoria frustrare-agresivitate formulată de John Dollard a fost cea mai cunoscută. Autorul caută să explice cum o persoană devină agresivă datorită apariției unor frustrări (stări de tensiune nervoasă create prin apariția unui obstacol în calea realizării dorințelor unei persoane) .

În lucrarea ,, Frustrarea și agresivitatea ˮ sunt exprimate doua direcții:

Agresivitatea este întodeauna o consecință a frustrării;

Frustrarea conduce către o anumită formă de agresivitate.

În atingerea unor scopuri propuse uneori apare un blocaj care de obicei generează frustrări, care la rândul lor acestea constituie surse de agresivitate, dar nu întodeauna orice frustrare duce la agresivitate.

,, Pe traiectoria detensionării frustrare poate apărea o redirecționare, o deplasare( agresivitate deplasatp) către o altă țintă mai accesibilă pentru manifestarea agresivă. În acest sens, este concludent exemplul lui G. D. Myers ( 1990) cu anectoda privind omul care, fiind admonestat de șef, își muștruluiește zdravăn soția, care țipă puternic la copil, acesta lovește câinele, iar câinele îl mușcă pe poștaș. ˮ

În cadrul aceleași teorii agresivitate-frustrare, Alfred Adler vorbește de un complex de inferioritate care ii face susceptibili pe unii indivizi, astfel acestia fiind expuși să reacționeze agresiv la orice contrariere.

După ce teoria lui Dollard a fost revizuită, Leonard Berkowitz (1988) arată cum se exagerează în relația agresivitate-frustrare, spunând că frustrarea poate duce uneori la supărare, adică o stare emoțională pentru agresare. Persoana frustrată care dă curs furiei poate ajunge în anumite situații în care să manifeste agresiuni. Dar și stimulii asociați pot conduce la amplificarea agresivității.

c) agresivitatea ca trăsătură învățată

Comportamentul agresiv ca și alte forme de comportament social este o învătare din societate. Din procesul socializării răspunsurile agresive sunt achiziționate fie pe calea învățării directe ca urmare a acordării unor recompense sau pedepse, dar și prin observarea și imitarea conduitelor și a consecințelor lor de la alții care îi agresează.

Bandura( 1968),, lansează teoria învățării sociale a agresivității demonstrând rolul adultului ca model în însușirea agresivității la copii. Bandura a efectuat un experiment : un actor a dat un spectacol într-o gradiniță. În timpul spectacolului s-a comportat violent, agresând o păpușă mare de plastic. Copiii au fost puși, în zilele următoare, în situația de a avea ei însiși de-a face cu o serie de jucării printre care și păpușa respectivă. S-au comportat și ei agresiv, comparativ cu copiii care nu au asistat la spectacol. Mai mult s-a obsevat că agresivitatea a crescut atunci când modelul a fost recompensat. Astfel, chiar dacă copii nu sunt expres expuși la agresiuni, ei învață din experiența proprie prin reîntâlnirea sau imitarea persoanelor semnificative sau cu statut de autoritate. Acest fapt se explică prin teoria transferului de agresivitate și teoria modelului agresiv ( A. Bandura 1968, Ranschburg 1971) ˮ .

Bandura consideră că modelele agresive pot fi întâlnite în:

familie (părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați provin însuși din familii în care metodele educative disciplinare a copiilor au fost pedepse fizice);

mediul social (în culturile în care modelele de conduită agresive sunt acceptate și admirate, agresivitatea se transmite ușor noilor generații: de exemplu subcultura violentă a unor grupuri de adolescenți oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă) ;

mass-media (în special televiziunea prin oferirea aproape zilnică a modelelor de agresivitate fizică și verbală) ;

,, Perspectiva învățării sociale a agresivității pare mai convingătoare prin aria largă ce cuprinde de la experiența anterioară a individului, la reîntâlnirile prezente asociateacestor acte, la evaluarea situației și evaluarea consecințelor. ˮ

R. Baron și D. Byrne spun optimiști că agresivitatea ca dimensiune comportamentală învățată poate fi mult mai ușor controlată și prevenită, reducând violența.

d) catharsisul ca modalitate substitutivă de reducere a violenței

O ipoteză a catharsisului spune că oamenii se comportă agresiv fie că s-au înnăscut sau și-au indus acest comportament prin socializare prin comportamente și acțiuni substituitutive nenocive( nici pentru el, dar nici pentru alții) modalități de descărcare a tensiunii prin mijlocace inofensive de depărtare a agresivității.

Principalele căi cu efect benefic ale catharsisului sunt:

prin vizionarea unor materiale cu multe scene violente cum ar fi piesele de teatru, filme, spectacole sportive;

consumarea tendinței agresive la nivelul de imaginare, al fanteziilor;

angajarea în acțiuni violente, dar care nu comportă acte antisociale.

Experimentele în urma unor cercetări în legătură cu elefctele catharsisului prezintă:

majoritatea cercetărilor de specialitate au arătat că mass-media este una dintre sursele maligne care generează violența și nu o reduce în nici un fel și întărește tendințele spre violență.

Proiectarea acțiunilor substituitive ale agresivității pe planul imaginarului ca mecanisme de apărare a eului punctează rezultatele investigațiilor ca fiind contradictori. Consumarea indirectă a frustrării trebuie să se stingă prin mijloace artistice de tip pictură, scenarii scrise cu rol de descărcare în planul fanteziei mentale. Însă toate acestea pot avea efect doar de moment.

Realizarea unor eforturi din activități sportive care să implice o agresivitate ridicată, dar fară consecințe sociale sau umane. Acestea reduc doar temporar dispozițiile agresive față de persoanele care constituie ținta furiei lor ( Zillmann) .

Din urma cercetărilor efectuate de R. Baron si D. Byrne ( 1995) reiese că prin acțiunile prezumate ca având prin abordarea lor proiectivă vsloare de substituire a acțiunii agresive au mai degrabă un efect invers de sporire a probabilității unor acte violente antisoaciale.

Dincolo de artificialitatea generalizată de rezultatele negative, au reieșit și câștiguri înfavoarea acestei orientări, deoarece prin ceea ce s-a rezumat se pot aplana agresiunile pentru o perioadă de timp.

Specialiștii din diverse domenii de specialitate au încercat să-i dea o interpretare mai nuanțată fenomenului. Astfel I.Eibl-Eibesfeldt( 1991) evidențiază determinarea multiplă biologică, psihologică și socială a fenomenului de agresivitate.

Deci agresivitatea omului izvorăște la fel ca și alte reacții ale afectivității, dintr-un dinamism specific care face parte din echipamentul narativ, dar cu aceste lucruri afirmă N. Mailloux (1971) nu s-a găsit nici un mecanism specific al agresivității ca atare.

e) agresivitatea produs cultural

Agresivitatea atât la nivelul emoțiilor cât și la nivelul comportamentului este și un produs cultural. De aceea culturile și subculturile pot dezvolta diferite agresivități , frică, ură ceea ce înseamnă că în anumite condiții pot constitui premise ale declanșării unor comportamente deviante.

Astfel prin raportarea violențelor la culturi s-a născut teoria violenței politice.

De aici se analizează variabilele psihoogice ce fundamentează formele de contestare sau de luptă ce cuprind manifestări violente. Sentimentele de injustiție și angajarea activă în acțiuni revendicative, nu arareori de manieră violentă, se cuprind în teoria privării relative. Într-o legătură foarte strnsă cu privarea relativă apar întrebări: ,, Ce face posibil crizele și revolete sociale?; De ce în acceași societate, în acelesși condiții sociale unii indivizi se angajează activ în acțiuni colective în timp ce alții nu? ˮ .

Oamenii difera iar fiecare are o anumită gandire despre viață. Fiecare om în parte are un mod de viață pe care îl urmează.

Capitolul al III-lea

Factori sociali care influențează comportamentul delincvent

Factori de socializare

Socializarea morală a adolescentului întâmpină mai multe probleme care sunt datorate diferiților factori cum ar fi: familia, școala, grupul de prieteni, grupul de muncă, vecinii, grupul de joacă etc.

Pentru sociologul B. Bernstein, familia își realizează funcțiile sale socializatoare în patru situații și direcții compatibile între ele:

– situațiile de educație morală în care sunt esențiale relațiile de autoritate din interiorul familiei, prin care i se inculcă copilului regulile morale și fundamentale ale acestora;

– situațiile de învățare cognitivă, care îi formează copilului sistemul de cunoștiințe, aptitudini și deprinderi necesare conviețuirii sociale;

– situațiile de intervenție și imaginație, care dezvoltă fantezia și capacitățile creatoare;

– situațiile de comuniccare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană, având un rol important în echilibrul moral și psihologic al insului uman.

Alți autori spun că orice proces de învățare și educație este la fel ca orice interacțiune socială are un rol determinant acesta fiind imitația.

De exemplu în copilărie în afara educației afective oferită de familie, jocul cu prietenii reprezintă o socializare care utilizează imitația.

O altă formă de învățare spontană, care acționează ca mecanism de socializare este identificarea, proces care implică ,,asimilarea și internalizarea valorilor, standardelor, așteptărilor sau rolurilor sociale ale altor persoane ( de exemplu unul dintre părinți) în propriul nostru comportament și proproa noastră concepție de viațăˮ ( G.E. și A. G. Theodorson).

Familia ca factor de socializare are un rol foarte important în creșterea și dezvoltarea copilului. De aceea mai multe cercetări pun în evidență mai multe situații deficitare:

familii care practică un stil educativ deficitar, lipsit de valențe morale, care adoptă o atitudine tolerantă și permisivă față de conduitele deviante ale tinerilor;

familii care nu-și îndeplinesc sarcinile educative, realizând, de fapt o ,,subsocializareˮ a adolescentului, lipsindu-l de un model valoric și cultural adecvat;

3. familii care realizează, dimpotrivă o ,,suprasocializareˮ a adolescentului, ferindu-l de orice contact cu dificultățile vieții sociale, crescându-l într-un climat asigurator și protector, diminuându-i în felul acesta toleranța la frustrare;

4. familii care practică un stil educativ autoritar, ,, despoticˮ privându-l pe tânăr de afectivitatea și securitatea emoțională paternă, ceea ce conduce la tendințe de evaziune din familie, acte de violență și agresivitate;

5. familii care realizează o socializare ,,negativăˮ a tinerilor, inducându-le modele de conduită aflate în disconrdanță cu normele și valorile dezirabile social, favorizând, astfel, propensiunea spre devianță a acestora.

Pe langă socializarea din familie, un important factor educativ îl are școala. Printr-o comparație a familiei și a școlii , reiese că școala utilează o gamă variată de modalități de socializare.

Cu toate acestea există anumite grupuri ,,stradaleˮ unele care au fost constituite spontan altele organizate și structurate conduse de indivizi fără o ocupație care se ocupă cu ,,afaceri iliciteˮ , indivizi recidiviști sau cu antecedente penale, care reușesc să atragă adolescenții în aturajul lor . Adesori acești tineri sunt cei care au deficiențe de socializare morală în familie și la școală sau care prezintă serioase tulburări de comportament.

De cele mai multe ori aceste grupuri infracționale în care patrund adolescenții au o influență negativă asupra lor, amtrenându-i la acte și fapte deviante și delincvente cu o periculozitate crescută pentru societate (tâlhării, violuri, vătămări corporale, furturi etc.).

Astfel socializarea se realizează prin intermediul unor grupe cu caracter informal (familia, anturajul, grupul de prieteni) .

Disfuncționalități familiale

Factorii familiali care se implică în socializarea minorilor și a tinerilor sunt o cauză principală în determinarea delincvenței prin lipsa educației din familie, care favorizează inadaptarea sau dezadaptarea tinerilor.

R. Vincent spune: ,, pozițiile divergente ale părinților în abordarea permisivităților daca sunt trenate pe perioade lungi de timp, pot acționa ca factori de dezechilibrare a copilului ajungând, într-un final, la declanșarea unei predispoziții spre delincvențăˮ .

Rolul părinților este de a pregătii copiii pentru ceea ce urmează în viață, pentru confruntarea cu obstacolele sociale, astfel aceștia cladindu-le rezistența la frustrare și conflict. Astfel aceștia vor știi să adopte un comportament adecvat în cazuri la care ar fi supuși de acțiuni infracționale.

Mama din cauza unei atitudini hiperprotectoare și excesiv de afectuoasă poate să își piardă autoritatea în fața copilului, dar îi poate aduce acestuia și perturbări în maturizarea socială.

Atitudinea familială indiferentă și autocrată a părinților

Privarea copiilor de atitudini simpatetice din partea părinților și comportarea acestora prin atitudini reci și indiferente în comportamentului copilului lent se va instala agresivitatea.

Copiii respinși de părinți se comportă brutal, în grupul de prieteni nu suportă inferioritate în joc, sunt închiși în sine, iar din partea colegilor primesc respingere.

Indiferența cu care este tratat copilul sau antipatia pe care o suportă în mediul familial își pune amprenta pe conduita lui, iar reacțiile coportamentale vor fi antipatice și agresive.

Copilul are o atitudine de respingere față de tatăl demisionar care tot timpul este ocupat și plecat de acasă, care dorește să nu fie deranjat. Acesta va genera o frustrare față de abandonul lui datorită reacțiilor enumerate mai sus.

,,Părinții ,,demisionariˮ sunt considerați de mulți cercetători ( R. H. Walters-1963, Dragomirescu-1976) ca fiind una din cauzele majore ale disocialității și delincvenței minorilor și tinerilor.

Părinții care sunt autoritati operează, după K. Wolf, cu o devalorizare a copilului el fiind nedezvoltat( copilul-pitic) sau un sălbatic cu ieșiri necontrolate care trebuiesc reprimate .

R. Vincent descifrează în categoria părinților hiperseveri langă tatăl demisionar, dominator adăugând și pe cel de tată tiran.

Tatăl dominator- are o autoritate peste întreaga familie el crezînd că acestea sunt ființe slabe care trebuie să fie protejate. Copiii uneori cu un astfel de tată sunt adesea timizi și inhibați, dar se pot manifesta printr-un mod rebel si prin agresiune.

Tatăl tiran- este o persoană cu fire slabă, timidă, dar care are izbucniri sporadice de autoritate aberantă. În aceste situații copilul are stări de inhibiție, de frică, iar aceste trăiri oferite de tată pot determina fuga de acasă și vagabondajul.

Dezorganizarea familei.

În condiții de destrămare a familiei prin divorț copilul resimte aceste lucruri și tinde să alunece spre inadaptări sociale până la delincvență.

Climatul familial conflictual

Există familii care deși sunt organizate au în centrul lor stări conflictuale. Starea conflictuală în familie poate imbraca multiple forme de la ceartă, contraziceri, refuzul unor obligații familiale, ajungând la forme mai complexe cum ar fi: agresivitatea, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine.

Astfel climatul familial conflictual poate fi de cele mai multe ori din cauza alcoolismului, promiscuității morale ( prostituție), antecedente penale etc.

Violența familială și maltratarea copilului

Una dintre probleme sociale este creșterea violenței îndreptată asupra copilului. Mai mulți cercetători americani spun că în fiecare an, circa doua milioane de copii sunt victime ale violenței fizice a părinților, iar peste 2000 dintre acești copii își pierd viața și alți un milion sunt amenințați cu o armă de foc sau cu un cuțit.

Formele de agresare și maltratare a copiilor merg de la o simplă palmă, până la loviturile cu bățul și chiar cu aruncarea în obiecte în victimă. De cele mai multe ori aceste victime sunt baieți, iar majoritatea din ei au varste cuprinse între 12-17 ani potrivit unor studii.

Părinții care recurg la aceste tehnici numite agresiuni consideră că pedeapsa este un mijloc de disciplinare a copilului pentru ca acesta să se conformeze la regulile impuse de familie.

Mai multe date de la diverse cercetări spun că violența familială este strans legată de caracteristicile familiei, printre care se enumeră: status-ul ocupațional al părinților, sexul lor și al copiilor, nivelul de instruire și modele de autoritate parentală.

Violența familială nu se limitează doar la o singură clasă socială a părinților de cele mai multe ori se practică în familiile cu status socio-economic scazut, la părinții cu un nivel de instrucție scăzut, salarii mici și ocupații modeste. De obicei aceste familii cred că rezolvarea problemelor este mai ușor de rezolvat prin mijloace agresive și violente.

Aceste familii adoptă un comportament violent și din cauza săraciei și a dificultăților cu care trebuie să se confrunte . Ele se confruntă cu probleme foarte grave, venit sub pragul săraciei, șomajul, insatisfacția muncii, dezorganizarea familiei, alcoolismul, existența unor copii nedoriți.

Socializarea și devianța; Socializarea morală și integrarea socială

Creativitatea adolescentină și exigențele respectării normelor morale

( Parvulescu)

Transformările de natură biopsihosocială din perioada adolescentină marchează stabilirea persoalității, adolescența fiind cea mai complexă etapă a procesului de maturizare a individului.

În această etapă individul capată noi modele de viață, iși formează anumite deprinderi de comportament, își dă seama de anumite abilități pe care le are. Dar tot aici el învață de le cei din jur și lucruri bune, dar și lucruri mai puțin bune.

Etapa adolescenței ridică dificultăți legate de procesul de educație. Literatura de specialitate vorbește de o ,, crizăˮ care constă în mai multe conflicte interne și extrne ( numite ,,conflictele de dezvoltareˮ), acte impulsive sau deviante, exprimate prin ostilitatea față de părinți.

M. Debesse afirmă că: ,, nu există o perioadă de creștere în care evoluția să fie mai sensibilă decât în timpul adolescențeiˮ .

Când adolescenții se opun adulților, aceștia își afirmă dorința de a fi autonomi, de a avea o identitate personală.

O perioadă de criză este ruperea dintre copilărie și adolescență, care implică o serie de limitări ale libertății, pe care tânărul le resimte de cele mai multe ori ca pe o frustrare.

Socializarea ca proces de formare al personalității

De cele mai multe ori conduita adolescenților are cea mai mare legătură cu succesul sau eșecul procesului de socializare.

Socializarea – spune B. Bernstein –este procesul ,,prin care o ființă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specificeˮ , în cadrul căreia poate exercita, în mod corect, acțiuni pozitive, conforme cu standardele de normalitate și raționalitate ale grupului social în care este integrat.

Sociologul polonez Jan Szczepanski spune că: ,, societatea formează moduri de comportare, canalizează satisfacerea nevoilor și ceea ce se numește natură umanăˮ .

J. L. Child definea sociologia ca: ,,acel proces prin care individul este orientat în a-și dezvolta comportamentul său actual în concordanță cu standardele grupului din care face parteˮ .

Așadar procesul de socializare începe din copilărie, chiar de când apar primele lor impacte sociale și experiențele lor continua pe tot parcursul vieții.

Resocializarea delincvenților cuprinde mecanisme de protejare socială și prevenire a comiterii de noi delicte prin sistemul de sancțiuni și pedepse.

,,Resocializarea reprezintă o modalitate de reorientare și remodelare a personalității delincventului în vederea reconvertirii profunde a personalității, a comportamentelor acestuia, la normele și valorile acceptate de societateˮ .

Resocializarea se manifestă ca o ruptură de trecut, acționând la nivelul restructurării profunde a personalității delincvente, în scopul prevenirii recidivei, a asigurării unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană, precum și încadrarea în rolurile sociale și în relațiile interumane normale.

Caracteristicile personalității delincvente( marioara petcu)

Din punct de vedere psihologic se explică delincvența și în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă și volitivă, încât să mențină un echilibru între onteresele, nevoile și aspirațiile sale.

Perspectiva psihologică definește delincvența ca angajarea personalității individuale implicată în acte infracționale , pe baza conceptului de imaturitate socială.

Instabilitatea emotiv-acțională este în legătură cu profilul personalității delincvente. Instabilitatea emoțională s-a consemnat ca o trăsătură a personalității, insuficient maturizate a delincventului, iar aici apărând carențe ale dezvoltării personalității, traumatizările sale, decât la nivelul dimensiunii cognitive.

Inadaptarea socială apare ca o caracteristică a insuficienței maturizări sociale. Anamneza arată ca în majoritatea cazurilor, proveniența este din medii dezorganizate

(orfani, semiorfani, părinți divorțați, părinți infractori, alcoolici, consumatori de droguri).