Individualizarea Judiciara a Pedepselor

CAPITOLUL I. INDIVIDUALIZAREA SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL

I.1. Importanța și necesitatea individualizării.

Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, cu rol de apărare a valorilor promovate de societate împotriva infracțiunilor, scopul său coincide cu scopul legii și al politicii penale. Această apărare nu se poate realiza altfel decât făcând să nu se mai săvârșească în viitor fapte socialmente periculoase, adică prin prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. În mod firesc, nu trebuie să nu luăm în vedere și importanța constrângerii efective a infractorului la suportarea unei sancțiuni penale și a blamării publice cu rol de reacție imediată a societății dar și de reparație a răului adus colectivității. „Scopul pedepsei decurge, deci, din necesitatea vitală a apărării sociale împotriva infracțiunilor”.

În egală măsură, în virtutea principiului personalității sancțiunii penale, pedeapsa este o măsură de constrângere cu caracter strict personal. Ea se aplică persoanei infractorului cu scopul de a împiedica săvârșirea de noi infracțiuni din partea acestuia și, prin puterea exemplului său, din partea altor persoane, care ar putea săvârși asemenea fapte. Așadar, persoana infractorului este aceea asupra căreia trebuie să acționeze pedeapsa prin funcțiile sale. De aceea, aptitudinea funcțională a pedepsei depinde de măsura în care ea corespunde persoanei infractorului, adică de măsura în care la stabilirea ei se tine seama de periculozitatea socială a acestuia, exprimată prin conștiința, mentalitatea, deprinderile antisociale, temperamentul și caracterul infractorului. O pedeapsă aplicată cu neluare în seamă a tuturor particularităților persoanei infractorului se îndepărtează, inevitabil, de la scopul și funcțiile ei și poate duce la rezultate contrare celor urmărite prin aplicarea și executarea ei.

Aptitudinea funcțională a pedepsei este conditională de modul cum este organizată executarea pedepsei, adică de regimul de executare a pedepsei, de activitatea educativă dusă cu condamnați și de posibilitatea de adaptare a regimului de executare, și eventual, a duratei executării, la nevoile reale de influențare a condamnatului prin pedeapsă.

Pentru ca pedeapsa să-și poată îndeplini funcțiile pe care legea i le atribuite în vederea realizării scopului său ea trebuie să corespundă gravității infracțiunii și nevoilor de îndreptare ale infractorului. În mod concret, aducerea la îndeplinire a acestui scop va trebuie să se muleze după două coordonate principale: în primul rând, pedeapsa prevăzută va trebui să corespundă gradului de pericol social generic al infracțiunii așa cum este el concretizat în textul legii, iar, în al doilea rând, pedeapsa concretă trebuie să corespundă pericolului social efectiv, concret al infracțiunii dar și periculozității infractorului, asupra căruia ea trebuie să acționeze. Neconcordanța și disproporția dintre aceste două coordonate face ca pedeapsa și, odată cu ea, legea penală, să nu-și mai îndeplinească funcția preventivă generală ce i se atribuie și pe care ar putea să o îndeplinească. De asemenea, „neconcordanța dintre gradul de pericol social al faptei săvârșite și periculozitatea infractorului, pe de o parte, si pedeapsa aplicată de instanță, pe de altă parte, face ca pedeapsa să nu-și atingă scopul său, să ducă chiar Ia rezultate contrare acestui scop. De aceea, atât cu ocazia prevederii în lege a pedepsei pentru o anumită infracțiune, cât și cu ocazia stabilirii și aplicării pedepsei concrete pentru infracțiunea săvârșită, trebuie să se tină seama de necesitatea acestei concordanțe”.

În concluzie, pedeapsa nu-și poate îndeplini integral menirea și nu-și poate realiza scopul său decât dacă este perfect mulată cazului individual concret. În acest sens, pedeapsa va trebui să fie potrivită gradului de pericol social al făptuitorului și al faptei sale, și, în egală măsură, sa fie dată cu luarea în considerare a necesităților reale de îndreptare și reeducare a acestuia. Așadar, numai prin promovarea principiului pedepse reale aplicate unor infractori reali se poate ajunge la un act de justiție sănătos, oportun și echitabil, bazat pe promovarea principalelor valori ale societății în rândul infractorilor și, în egală măsură, pe apărarea acestora împotriva incluziunilor criminale.

I.2. Conceptul de individualizare a pedepselor

În sens său propriu, a individualiza înseamnă a scoate în evidență trăsăturile specifice ale unei persoane, ale unui fapt, ale unei situații etc. Din punct de vedere juridic, termenul de individualizare exprimă, în mod strict, adaptarea pedepsei în raport cu individualitatea, personalitatea fiecărui făptuitor.

În doctrina juridică, prima utilizarea a termenului de individualizare aparține juristului austriac Wilhelm Emil Wahlberg, însă generalizarea lui s-a realizat odată cu publicarea primei ediții a lucrării L’individualisation de La Peine: Étude de Criminalité Sociale scrisă de Raymond Saleilles în anul 1898.

Individualizarea pedepsei este una din instituțiile de bază ale dreptului nostru penal. Principiul individualizării pedepsei, căruia această instituție îi dă expresie, este un principiu fundamental, o linie directoare a politicii penale a statului nostru. Aptitudinea funcțională a pedepsei având un rol determinant în realizarea politicii penale, asigurarea ei se impune cu puterea unei necesități. Acestei cerințe esențiale îi dă satisfacție principiul individualizării pedepsei, la realizarea căruia concură, direct sau indirect, toate normele și instituțiile care reglementează răspunderea penală. Principiile dreptului penal, normele și instituțiile lui. în general, nu numai că nu pot nesocoti, în funcționarea lor. principiul individualizării pedepsei, dar nici nu și-ar putea realiza propriile lor funcții și propria lor finalitate, dacă ar nesocoti acest principiu sau dacă ar stânjeni realizarea lui deplină.

Profesorul Ion Tanoviceanu a ajuns la concluzia că „s-a dat în știința penală denumirea de individualizarea pedepsei (a), operațiunei prin care pedeapsa este proporționată cu natura infractorului”. Mai departe, renumitul penalist aprecia că „pedeapsa nu este o pură abstracțiune, ea este o armă reală cu care societatea luptă și se apără contra crimei. Ori, pentru ca pedeapsa să fie proporțională în sensul nevoilor represiunei ea trebue să fie adecuată naturei infractorului”. Așadar, se remarcă încă de la începutul secolului XX preocuparea marilor penaliști români de a sublinia importanța subiectului cât și a consecințelor pe care le comportă.

Mai târziu, profesorul Vintilă Dongoroz aprecia, în 1939 că „s-a dat denumirea de „ individualizarea pedepsei" operațiunii prin care sancțiunea penală este adecuată și proporționată față de fiecare infractor, după gradul exact de vinovăție și după necesitățile reale ale unei juste și utile reacțiuni represive”. Per a contrario, în următoarele paragrafe marele profesor susținea că termenul de individualizare ar trebui înlocuit cu cel de adaptare a sancțiunilor de drept penal deoarece nu avem numai o individualizare, „ci și o adaptare a sancțiunilor de drept penal, în raport cu finalitatea lor: reintegrarea ordinii juridice și apărarea socială”.

Recent, profesorul George Antoniu aprecia că individualizarea pedepsei este un „principiu de bază al dreptului penal, potrivit căruia prevederea în lege a naturii și a limitelor pedepsei aplicabile pentru o anumită infracțiune, precum și stabilirea și aplicarea pedepsei concrete pentru infracțiunea săvârșită trebuie să corespundă gravității infracțiunii, pericolului social concret al acesteia, determinat de împrejurările în care fapta a fost săvârșită, precum și de situația personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa fel încât pedeapsa prevăzută de lege, cât și pedeapsa concret aplicată să își poată îndeplini funcțiile și realiza scopul”.

Un alt autor susținea că „individualizarea pedepsei este o operație complexă, care presupune obligatoriu verificarea temeinică a trăsăturilor care caracterizează atât persoana infractorului cât și fapta săvârșită a împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală; individualizarea pedepsei presupune, în același timp, cunoașterea și înțelegerea din partea judecătorului a realităților sociale, economice și politice la momentul aplicării pedepsei, împrejurări care îl vor ajuta la sintetizarea tuturor elementelor cauzei în vederea evaluării gradului de pericolului social concret al faptei dar și al făptuitorului și, printr-o justă înțelegere a finalității măsurilor de constrângere penală raportate la fiecare caz dedus judecății, să poată stabili o pedeapsă dreaptă și umană.”

Un colectiv de autori susține că „Operația de adaptare — sau, în terminologia consacrată de lege și de știința dreptului penal, operația de individualizare — a pedepselor, în raport cu fiecare infracțiune concretă și cu fiecare infractor în parte, reprezintă deci condiția esențială pentru ca orice pedeapsă să-și valorifice funcțiile cu randamentul maxim și, astfel, preîntîmpinîndu-se săvîrșirea altor infracțiuni, scopul nu numai al pedepselor, dar și al politicii penale însăși, să poată fi atins”.

Un alt colectiv de autori afirmă că poartă denumirea de individualizarea pedepsei acea „operațiune prin care pedeapsa ca reacție antiinfracțională este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracțiunii cât și cu periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcțiilor și scopurilor acesteia”.

În doctrina franceză individualizarea sancțiunilor de drept penal este definită într-o manieră generală ca fiind conceptul care consistă în adaptarea unei măsuri la personalitatea proprie și la situația particulară a unui individ.

În urma unei examinări asupra evoluției în timp a individualizării pedepsei putem observa că doctrinarii penaliști definesc conceptul, în linii mari, asemănător, diferențele nefiind de fond.

Ampla operă de examinare expusă mai sus asupra individualizării pedepsei a autorilor citați scoate în evidență importanța instituției în cauză. A fortiori, ea pune în lumină valoarea dar și necesitatea individualizării pedepsei pentru fiecare individ în parte astfel încât pedeapsa să-și poată îndeplini scopul și funcțiile pe care i le dă legea penală.

În acord cu opiniile reținute de doctrină, apreciem că individualizarea pedepselor reprezintă acea operațiune care urmează prescripția legii prin care pedeapsa efectiv aplicată este adaptată fiecărei spețe luată în individualitatea ei, prin raportarea atât la gravitatea infracțiunii săvârșite cât și la persoana făptuitorului.

Nota bene: Am utilizat termenul de „individualizarea pedepselor” datorită utilizării sale tradiționale în doctrină dar și pentru a nu crea confuzii și ușoare neînțelegeri, mai ales pentru persoanele care nu sunt încă total obișnuite cu terminologia noului Cod penal. O denumire corectă a conceptului, care răspunde exigențelor legislației penale actuale, este cea de „individualizare a sancțiunilor de drept penal”. În acest sens, termenul de individualizare a pedepsei poate duce la greșita concluzie conform căreia doar pedepsele trebuie și pot fi individualizate. Or, sistemul sancționator al răspunderea penală cuprinde, pe lângă pedepse și alte două categorii de sancțiuni, respectiv: măsurile de siguranță și măsurile educative. Pentru identitate de rațiune cu doctrina vom utiliza termenul de individualizare a pedepselor.

De asemenea, trebuie să facem precizăm că operațiunea de individualizare nu presupune doar alegerea efectivă a unei sancțiuni, ci și alegerea modalității de executare a acestei sancțiuni.

Luând în considerare precizările de mai sus, înțelegem că individualizarea sancțiunilor reprezintă acea operațiune care urmează prescripția legii prin care pedeapsa efectiv aplicată și executarea ei, este adaptată atât fiecărei spețe luată în individualitatea ei cât și context social, prin raportarea atât la gravitatea infracțiunii săvârșite cât și la persoana făptuitorului, în așa fel încât să se realizeze în tandem atât eficiența funcțiilor cât și oportunitatea realizării scopului ei.

I.3. Forme de individualizare a sancțiunilor penale

Așa cum am precizat, individualizarea sancțiunilor de drept penal reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal care își exercită puterea atât în faza de elaborarea a normele de drept penal cât și în faza de aplicare dar și de executare a pedepsei. Această operațiune se concretizează prin trei forme de individualizare: legală, judiciară și administrativă.

I.3.1. Individualizarea legală este operațiunea de adaptare a pedepsei pe care o efectuează însuși legiuitorul în momentul elaborării legii, fiind o parte componentă a acestei elaborări și constituind o expresie a principiului legalității pedepsei încris în art. 1 alin. (1) C. pen. și în art. 2 C. pen., prin care se consacră principiile de drept roman nullum crimen sine lege, nula poena sine lege și nullum iudicium sine lege.

Stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune trebuie să fie însă expresia nu numai a principiului legalității, dar și a principiului individualizării pedepsei. De aceea pedeapsa pentru fiecare infracțiune trebuie să fie stabilită nu oricum, ci în concordanță cu pericolul social generic al infracțiunii și cu necesitatea generic evaluată a prevenirii săvârșirii infracțiunii respective. Gradul de pericol social al faptelor prevăzute de legea penală este variabil de la o infracțiune la alta, în raport cu importanța valorii sociale împotriva căreia este îndreptată, cu măsura în care această valoare este amenințată, iar în unele cazuri în raport cu periculozitatea generic evaluată a infractorului, cu frecvența infracțiunii etc. Pedeapsa prevăzută în lege trebuie să fie rezultatul evaluării tuturor acestor date ale realității și al adaptării pedepsei la necesitatea prevenirii infracțiunilor. Pedeapsa prevăzută de lege trebuie să fie expresia cât mai exactă a gradului de pericol social al faptei incriminate și periculozității anumitor tipuri de infractori. Această operațiune de individualizare își găsește expresia în natura și cuantumul său, durata pedepsei prevăzute de lege pentru fiecare infracțiune în parte.

În concret, mijloacele prin care se realizează individualizarea legală sancțiunilor de drept penal, sunt:

Identificarea valorilor sociale importante, valori care trebuie ocrotite prin dispozițiile de drept penal. În contextul dezvoltării actuale a societății umane, o sursă importantă de astfel de valori prețuite de omenire se regăsesc, a priori, în constituțiile fiecărei țări în parte. La nivel internațional, astfel de valori se identifică prin statuarea diferitelor drepturi și libertăți ale oamenilor în actele și tratatele internaționale. Nu în ultimul rând, valori importante se regăsesc în sânul fiecărei comunități în parte, fie ea mai mică sau mai mare, prin reguli cutumiare.

Determinarea limitelor generale ale sancțiunilor. Codul penal stabilește limitele generale minime și maxime pentru fiecare categorie de sancțiuni în parte ( pedepse, măsuri de siguranță și măsuri educative) limite care trebuie respectate atât de normele codului penal cât și de normele cu caracter penal din legile speciale.

Determinarea limitelor speciale pentru fiecare infracțiune în parte. Determinarea limitelor speciale minime și maxime aplicabile unei infracțiuni reprezintă o operațiune complexă prin care legiuitorul cuantifică gradul de pericol social concret pe care îl are fapta pentru valorile umane protejate prin norma de drept penal. Maximul special reprezintă transpunerea reacției sociale celei mai agresive cu privire la răul produs prin fapta penală iar minimul special reprezintă minima intervenție represivă prin care se garantează eficiența legii penale.

Stabilirea condițiilor de modificare a pedepselor. Modificarea pedepselor intervine ca urmarea efectului atât al stărilor de agravare și de atenuare a pedepselor cât și al participației penale. Stările de agravare sunt: infracțiunea continuată și ce complexă ( art. 35-37 C. pen.), concursul de infracțiuni ( art. 38-40 C. pen.) și recidiva ( art. 41- 43). Stările de atenuare sunt: tentativa ( art. 32-33) și cazurile speciale de reduce a pedepsei. Participația penală este reglementată în art. 46-52 C. pen., respectiv Capitolul VI ( Autorul și participanții) al Titlului II ( Infracțiunea) din Codul penal.

Stabilirea cadrului și mijloacelor de individualizare a individualizării judiciare și administrative. În opinia întemeiată a celor doi autori, înfăptuirea acestui mijloc se realizează prin:

Stabilirea cadrului legal de individualizare, criteriu format la rândul său din: determinarea relativă a pedepselor pentru diferitele infracțiuni, determinarea relativă a efectelor pe care le pot avea asupra pedepselor diferitele cauze de agravare ori de atenuare a pedepsei și din prevederea în lege a unor criterii generale de individualizare a pedepsei.

Stabilirea mijloacelor de individualizare, criteriu alcătuit din: prevederea de pedepse alternative, aplicarea facultativă a pedepselor complementare, prevederea în lege a circumstanțelor atenuante și agravante

Stabilirea formelor de executare a pedepselor atât odată cu prilejul pronunțării lor cât și în timpul executării, criteriu alcătuit din: renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și liberarea condiționată.

Precizarea unor norme complementare în materia individualizării măsurilor de siguranță și a măsurilor educative

Fiind opera legiuitorului, individualizarea legală este limitată la cazurile generale și oricât s-ar strădui legiuitorul, el nu poate depășească granițele unei evaluări generice ci doar creionează criteriile generale de care judecătorii trebuie să țină seama atunci când aplică pedeapsa în cazuri concrete. În acest sens s-a și afirmat că așa-zisa individualizare legală nu este decât o falsă individualizare, fiindcă legea nu poate recunoaște decât categorii de spețe și nu se poate referi la cazuri individuale, concrete.

I.3.2. Individualizarea judiciară se atribuie operei de individualizare pe care o înfăptuiește instanța de judecată, prin determinarea concretă a pedepsei. Individualizarea judiciară ocupă locul central în rândul formelor de individualizarea a pedepsei deoarece tocmai prin operațiunea de individualizare instanța de judecată stabilește răspunderea penală pentru faptă concretă si aplicarea unei pedepse infractorului.

Individualizarea judiciară a pedepsei continuă opera de individualizare legală a sancțiunii penale prin aplicarea unei sancțiuni precis determinată în acord cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului, sancțiune care exprimă, în egală măsură, gradul de pericol social concret a faptei și al făptuitorului dar și energia necesară constrângerii condamnatului pentru suportarea consecințelor. A fortiori, pedeapsa efectiv stabilită funcționează și ca o atenționare a celorlalți indivizi asupra consecințelor săvârșirii de fapte contrare ordinii de drept penal.

În literatura de specialitate s-a spus că „individualizarea pedepsei apare ca un corolar al determinării legale relative a pedepsei” și că ea reprezintă „un mijloc de determinare concretă a pedepsei în cadrul limitelor legale, deoarece rezultatul ei este stabilirea unei pedepse precis determinate și totodată un mijloc de realizare a unei adecvate constrângeri juridice penale”.

Individualizarea judiciară are, ca actor principal, pe judecătorul instanței. El vine în ajutorul legii, care nu poate crea pedepse absolut determinate datorită caracterul impersonal al legii. O operație reușită de individualizare, care să respecte finalitatea pedepsei, se bazează pe calitățile morale exemplare ale judecătorului ca etalon al societății a cărui justiție o îndeplinește. Mai mult, ea se bazează pe iscusimea judecătorului de a vedea dincolo de ecranul „poveștilor” ce i se derulează în sala de judecată tocmai pentru a culege datele reale de care are nevoie pentru determinarea unei pedepse potrivite pentru fiecare în parte. Nu în ultimul rând, operația de individualizare se bazează și pe buna-credință a judecătorului de a alege întocmai soluțiile potrivite pentru inculpat, în acord cu legea și cu împrejurările speței.

În rândurile de mai sus ne-am oprit asupra unor informații cu caracter general menite să ofere o idee de ansamblu asupra conceptului de individualizare judiciară deoarece individualizarea judiciară reprezintă tema acestei lucrări de cercetare și, ca atare, ea este tratată pe larg în următoarele capitole.

I.3.3. Individualizarea administrativă. În doctrină individualizarea administrativă este cunoscută ca fiind „forma de individualizare a pedepsei în cadrul căreia operațiunea de individualizare, efectuată de organele administrative de executare a pedepsei, privește executarea pedepselor și se realizează prin adaptarea regimului de executare a pedepselor […] în raport cu conduita condamnaților la locurile de executare a pedepselor”.

Individualizarea administrativă reprezintă etapa finală în opera de individualizare a pedepsei și se realizează de către organe specializate, precum administrațiile locurilor de deținere. În literatura de specialitate s-a subliniat că „practic, în cea mai mare parte, procesul de influențare morală, de reeducare a condamnatului se realizează în faza executării pedepsei”.

Individualizarea administrativă, ca și individualizarea judiciară a pedepsei, se realizează în cadrul general oferit de individualizarea legală înscris în Codul penal. Ca mijloace de individualizare a executării pedepsei, legea prevede instituții precum grațierea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiționată etc.

Dispoziții cu privire la individualizarea executării sancțiunilor de drept penal se regăsesc și în Codul de procedură penală, mai exact Titlul V – „Executarea hotărârilor penale”, în integralitatea lui, conține astfel de dispoziții.

Cadrul general al individualizării administrative a pedepsei este prevăzut în legile pentru executarea pedepselor. Aceste legi au fost regândite ca urmare a intrării în vigoare a noilor legislații penale pentru a satisface și a acoperi toate cerințele si soluțiile oferite de legea penală. Aceste legi sunt: Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, Legea nr. 253 /2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

CAPITOLUL II. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

Secțiunea I. Noțiuni preliminare

I.1. Noțiunea și importanța individualizării judiciare a pedepselor

Individualizarea pedepsei, „fiind o parte a activității de aplicare a legii penale — momentul ei final —, nu se poate înfăptui decît în baza, în condițiile și în limitele stabilite de lege. Legiuitorul, care nu poate adapta el însuși pedeapsa fiecărui caz concret, fixează, în schimb, anumite coordonate în cadrul cărora urmează a se realiza, de către judecători, operația, de stabilire și aplicare a pedepsei concrete. Aceste coordonate alcătuiesc, împreună, cadrul legal al individualizării, judiciare”.

Așa cum afirma și doctrina este nefiresc și inutil ca legiuitorul să realizeze o operă exhaustivă de „adaptare”, pentru simplul motiv că legile ar căpăta proporții uriașe prin enumerarea tuturor ipotezelor, devenind astfel greu de folosit aproape imposibil de cunoscut. Mai mult, legile ar trebui să fie în permanență schimbate, „fiindcă una și aceeași împrejurare poate avea altă valoare, după condițiunile în care se desfășoară viața de relațiune”.

Individualizarea judiciară a pedepsei continuă opera de individualizare legală a sancțiunii penale prin aplicarea unei sancțiuni precis determinată în acord cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului, sancțiune care exprimă, în egală măsură, gradul de pericol social concret a faptei și al făptuitorului dar și energia necesară constrângerii condamnatului pentru suportarea consecințelor. A fortiori, pedeapsa efectiv stabilită funcționează și ca o atenționare pentru ceilalți indivizi asupra consecințelor săvârșirii de fapte contrare ordinii de drept penal.

În doctrină s-a definit individualizarea judiciară ca reprezentând „operațiunea judecătorească de determinare a sancțiunii ce urmează să fie efectiv aplicată, în limitele impuse de tariful abstract cu modificările lui legale, sau chiar în afara acestor limite, dar în măsura îngăduită de lege”.

Un alt autor definește individualizarea pedepselor ca fiind acea „operație de alegere și proporționalizare a mijloacelor de represiune și prevenție pentru a le face să funcționeze în mod just și util”.

În sistemul de drept penal francez, termenul de „individualizare ” a sancțiunilor de drept penal a fost înlocuit cu termenul de „personalizare” a sancțiunilor odată cu intrare în vigoare a noului Cod penal. În 1994. În doctrină personalizarea judiciară a pedepselor este definită ca fiind acțiunea de adaptare a unei soluții conforme cu personalitatea celui la care se referă, – în general – la toate circumstanțele unei spețe.

În opinia noastră, individualizarea judiciară a sancțiunilor reprezintă acea operațiune prin care, ex lege, judecătorul adaptează pedeapsa efectiv aplicată fiecărui individ în parte, luând în considerare speța în individualitatea ei dar și în contextul social, prin raportarea atât la gravitatea infracțiunii săvârșite cât și la persoana făptuitorului, în așa fel încât să se realizeze în tandem atât eficiența funcțiilor cât și oportunitatea realizării scopului ei.

I.2. Individualizarea pedepsei în relație cu alte principii ale sancțiunilor de drept penal.

Individualizarea și principiul legalității. Esența principiului legalității este exprimată prin vechiul adagiu latin nulla poena sine lege, care exprimă regula potrivit căreia nu pot fi aplicate alte sancțiuni de drept penal, pentru o infracțiune, decât acelea pe care legea le indică in concreto pentru acea infracțiune. Mai mult, așa cum – pe bună dreptate – sesizează profesorul C. Bulai, adagiul nulla poena sine lege ar trebui deci înlocuit cu acela de nulla sanctio poenalis sine lege deoarece regula legalității nu privește doar pedepsele, ci și măsurile de siguranță și măsurile educative.

Conform principiului legalității, legea prevede un cadru legal de pedepse, condiții și criterii dar și instrumente cu ajutorul cărora judecătorului să poată alege. În etapa de individualizare judiciară a sancțiunilor, judecătorul își exercită prerogativa de a alege dintre soluțiile oferite de lege.

Individualizarea și principiul umanismului. Principiul umanismului își are originea în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (vezi, art. 3) dar și dispozițiile Legii fundamentale care proclamă demnitatea umană ca valoare supremă, garantată de statul de drept (vezi, art. 1 alin. (3) din Constituție).

Principiul umanismului impune recunoașterea faptului că făptuitorul, indiferent de infracțiunea pe care a comis-o și condițiile săvârșirii ei, este și va rămâne o persoană umană, care are dreptul dar și nevoia de a fi tratată ca atare. Sancțiunile de drept penal „trebuie să fie reglementate, aplicate și executate într-o manieră care să nu înjosească persoana condamnatului, astfel încât pedeapsa să constituie un mijloc de reeducare și nu o pură vindicta, incompatibilă cu statul de drept modem”.

În etapa individualizării judiciare judecătorul trebuie să se îngrijească să aleagă o sancțiune penală potrivită și, în egală măsură, justă, astfel încât să nu provoace făptuitorului suferințe nemeritate. Totuși, respectarea finalității acestui principiu nu trebuie să trimită judecătorul pe tărâmul compasiunii față de persoana infractorului deoarece ar face un deserviciu atât ordinii de drept penal dar și condamnatului care nu mai primește reeducarea de care are nevoie.

Individualizarea și principiul egalității. Principiul egalității presupune că sancțiunile penale sunt egale pentru toți, fără a se face distincție între persoane prin stabilirea de privilegii sau inegalități. Cu alte cuvinte, „legea trebue să facă abstracțiune de persoane, sau de clase sociale; ea nu trebue să vorbească decât de infracțiuni și pedepse, lăsând ca judecătorii să țină seama de persoane sau de circumstanțe”.

Rațiunea acestui principiu se explică prin faptul că infracțiunea produce același rezultat socialmente periculos indiferent de statutul social al persoanelor astfel că, societatea are interesul de a contracara acest rău indiferent individul infractor.

În virtutea celor precizare, nu trebuie ca, în virtutea principiului egalității, să ajungem la concluzia potrivit căreia instanța va pronunța aceeași pedeapsă tuturor persoanelor ce au comis aceeași infracțiune. Dimpotrivă, judecătorul va trebui să analizeze cu băgare de seamă circumstanțele fiecărei spețe în parte și, în baza criteriilor înscrise în lege, să hotărască aplicarea de sancțiuni penale personale, specifice fiecărui caz în parte.

Secțiunea a II-a. Criteriile generale de individualizare a pedepselor

II.1. Noțiuni generale – Concept și importanță

În contextul în care am realizat deja importanța reală a operei de individualizare pentru realizarea finalității pedepsei, individualizarea judiciară a pedepselor nu se face arbitrarium judicis de către instanța de judecată, ci aceasta trebuie să respecte anumite reguli de natură să orienteze operația de individualizare. Prin dispozițiile art. 74 din Codul penal legiuitorul a înscris anumite criterii generale de care instanța trebuie să țină cont atunci când procedează la aplicarea unei sancțiuni prevăzută de lege la un caz concret.

În temeiul acestor dispoziții, stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei, de către instanța de judecată la fiecare caz particular, se face bivalent, în raport cu două coordonate, respectiv: cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului. Conform art. 74 alin. (1) lit. a)-g) C. pen., greutatea acestor coordonate se evaluează după următoarele criterii:

împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedentele penale ale infractorului;

conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

După unii autori criteriile legale enumerate de la lit. a) până la e) servesc la evaluarea gravității infracțiunii săvârșite, iar ultimele trei [lit. e)-f)] servesc la determinarea periculozității infractorului. Nu putem fi de acord cu o astfel de opinie deoarece fiecare criteriu luat în individualitatea lui prezintă importanță atât pentru stabilirea gravității infracțiunii cât și pentru determinarea periculozității infractorului

Criteriile de individualizare a pedepsei au fost definite ca fiind „anumite norme sau principii referitoare la unele date sau elemente care caracterizează ori sunt de natură să ajute la caracterizarea faptelor penale și a infractorilor și de aceea sunt prevăzute de lege ca mijloace de care trebuie să se folosească instanța de judecată la individualizarea pedepsei”.

Într-o altă opinie, criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt definite ca fiind „acele reguli, principii prevăzute în Codul penal, de care instanța de judecată trebuie să țină seama la stabilirea felului, duratei ori a cuantumului pedepsei în cadrul operațiunii de individualizare a acesteia”.

În opinia noastră, criteriile generale de individualizare sunt acele reguli, principii diriguitoare înscrise în normele Codului penal care orientează activitatea de individualizare judiciară asupra categoriilor de informații pe care instanța trebuie să le adune și de care să țină cont atunci când stabilește durata sau cuantumul sancțiunii penale.

Criteriile generale de individualizare a pedepsei constituie, în sistemul reglementării din noul Cod penal, orientări obligatorii pentru instanța de judecată, ele indicând direcția în care trebuie să fie căutate datele și elementele de individualizare. Caracterul imperativ se deduce din interpretarea gramaticală a textului din alin. (1) art. 74 C. pen. care folosește expresia „…se evaluază”. Prin urmare pronunțarea unei pedepse cu nesocotirea vreuneia dintre aceste criterii va conduce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate, putând fi supusă cenzurii exercitate de către instanțele de control judiciar în cazul căilor ordinare de atac.

De criteriile generale de individualizare, instanța de judecată trebuie să țină seama atât la stabilirea pedepsei principale, cât și pentru stabilirea și aplicarea pedepselor complementare. Mai mult, legea precizează [art. 74 alin. (2) C. pen.] că atunci când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, pentru alegerea uneia dintre ele se va ține seama de criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 74 alin. (1) C. pen. În această ultimă situație, operația de individualizare cunoaște două trepte. în prima treaptă, instanța alege pedeapsa ce o va aplica, iar în treapta a doua, va proceda la dozarea pedepsei alese.

Mai mult, trebuie să precizăm că, în opinia noastră, dispozițiile art. 74 trebuie interpretate extensiv, adică, din formularea textului articolului nu trebuie să înțelegem că aceste criterii se folosesc doar pentru individualizarea pedepselor ci, acestea se aplică, în egală măsură, de către instanțele de judecată și pentru individualizarea celorlalte categorii de sancțiuni penale (masurile de siguranță și masurile educative).

Dispozițiile care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepsei în noul Cod penal (art. 74) prezintă unele diferențieri față de reglementarea existentă în Codul penal anterior, subliniate de unii autori în lucrări cu profil de analiză comparativă scrise înainte de intrarea în vigoare a acestuia. Diferențierile identificate de doctrină, se rezumă la observația că noul Cod penal nu mai menționează în mod explicit ca drept criterii de individualizare a pedepsei, dispozițiile părții generale și a limitelor de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, dar și a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală.

II.2. Observații cu privire la noua configurație a reglementării criteriilor generale de individualizarea a sancțiunilor de drept penal

Noua configurație a reglementării criteriilor generale de individualizare a pedepsei de către legiuitorul noului Cod penal prezintă diferențe esențiale față de Codul penal de la 1968 cu privire la viziunea pe care o abordează legiuitorul în materia criteriilor generale de individualizare a sancțiunilor penale .

În primul rând, dacă în Codul penal de la 1968 legiuitorul vorbea despre criteriile generale de individualizare a pedepsei cum că ele sunt necesare „la stabilirea și aplicarea pedepselor”, legiuitorul noului Cod penal, referindu-se la criteriile generale de individualizare a pedepsei, aprecizează că acestea sunt necesare numai „pentru stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei” . Rezultă că în concepția legiuitorului noului Cod penal, criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt călăuzitoare doar în ce privește „stabilirea duratei ori a cuantumul lui pedepsei”, nu și în alegerea efectivă a unui tip de sancțiune penală. Problema care se pune este cum trebuie să interpretăm această omisiune a legiuitorului noului Cod penal ale cărui criterii de individualizarea au valoare numai pentru stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei, nu și pentru aplicarea ei?

Pentru a răspunde , trebuie să ne întrebăm: este într-adevăr nevoie de codificarea unor criterii de individualizare pe care judecătorul să le aibă în vedere în momentul alegerii unui tip de sancțiune? Răspunsul este, evident, NU. Includerea unor asemenea criterii sau folosirea celor indicate în art. 74 din C. pen. ni se pare a fi lipsită de sens și ilogică de vreme ce legiuitorul stabilește pentru fiecare infracțiune în parte tipul de sancțiune aplicabil. Altfel spus, nu judecătorul stabilește pedeapsa pentru fapta socialmente periculoasă, ci legiuitorul în virtutea principiului legalității și al misiunii sale de a proteja valorile sociale cele mai de preț. Judecătorul este cel care adaptează sancțiunea specifică fiecărei infracțiuni la cazul individual după prescripția legii. În aceeași ordine de idei, ni se pare potrivit să precizăm că singura situație în care judecătorul alege efectiv tipul de pedeapsă pe care o va aplica infractorului, este atunci când legea prevede pedepse alternative pentru o anumită infracțiune. Totuși, deși este o posibilitate frecvent întâlnită în noua legislație penală, și în această situație instanța alege doar dintre variantele legale, ea neavând puterea de a alege arbitrar o sancțiune. Faptul că, alin. 2 al art. 74 din C. pen. face trimitere la utilizarea criteriilor înscrise la alin. 1 al aceluiași articol pentru alegerea dintre pedepsele alternative, nu ar putea da legitimitate unei eventuale opinii potrivit căreia criteriile generale de individualizarea a pedepsei trebuie folosite și la determinarea tipului de pedeapsă, ci doar reafirmă importanța circumstanțelor fiecărui caz individual în stabilirea răspunderii penale a făptuitorului.

În al doilea rând, se pune problema dacă renunțarea, în noul Cod penal, la menționarea explicită a „dispozițiilor Părții generale", a „limitelor de pedeapsă fixate în Partea specială", ca și criterii de individualizare a pedepsei, reprezintă un pas înapoi.

Părerile sunt împărțite. Pe de o parte, unii autori consideră că absența acestor criterii este „discutabilă” deoarece individualizarea judiciară nu se poate lipsi de cea legală. Pe de altă parte, majoritatea autorilor, pe care o împărtășim, consideră oportună formularea noului cod deoarece aceste criterii repere în încadrarea juridică a faptei și reprezintă șablonul pe care se face individualizarea judiciară.

În al treilea rând, se observă renunțarea și la ultimul criteriu general de individualizare din alin. (1) al art. 72 C. pen. 1968 – împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

La o primă vedere am fi tentați să credem că ar fi o greșeală regretabilă omisiunea includerii acestui criteriu. O asemenea ipoteză este greșită! Într-adevăr, existența unor împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală influențează „durata sau cuantumul pedepsei” dar efectul acestora – de atenuare sau agravare a duratei sau cuantumului pedepsei – se produce de abia după ce judecătorul, folosindu-se de criteriile înscrise în art. 74 C. pen., stabilește efectiv o pedeapsă. În plus, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală nu pot fi incluse decât în categoria unor situații speciale care apar, chiar și într-o societate cu număr mare de infracțiuni, la o parte minoritară de infractori. Astfel, nu se găsește întemeiată introducerea în rândul criteriilor generale de individualizare a unor dispoziții de care judecătorul este obligat să țină seama la stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei care să se aplice numai unei clase minoritare de infractori.

Nu în ultimul rând, în doctrină s-a pus, îndreptățit, problema modalității de aplicare in conceto a criteriilor generale de individualizare, adică dacă instanța este obligată să țină seama de toate criteriile sau numai de unele dintre ele ori dacă instanța poate să atribuie greutate mai mare unora dintre criterii și însemnătate mai mică altora.

În literatura juridică s-a exprimat opinia conform căreia „fapta, făptuitorul și toate împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea – indiferent dacă prin ponderea lor au sau nu caracter de circumstanțe atenuante sau agravante – trebuie analizate în ansamblu, căci ele se condiționează reciproc și, ca atare, își sporesc sau își reduc gradul de pericol social”. Prin urmare, nu se poate da unui criteriu o valoare mai mare față de altul și, a fortiori, nu se poate utiliza în opera de individualizare doar unele criterii și să se elimine altele; interpretarea datelor și elementelor obținute despre infractor și infracțiune se vor interpreta global. Faptul că aceste criterii sunt înșiruite într-o anumită ordine nu trebuie să nutrească concepția ca legiuitorul ar prefera utilizarea unora aspra celorlalte. Mai mult, judecătorii nu trebuie să cadă în plasa rutinei și grabei și să utilizeze doar primele criterii a căror denumire par avea o rezonanță mai mare.

II.3. Gravitatea infracțiunii săvârșite

Din interpretarea normelor înscrise în art. 74 C. pen. rezultă că, în realitate, stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se realizează prin acțiunea concertată a două criterii universale, respectiv: gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului. Așa-numitele „criterii” reglementate în art. 74 alin. (1) lit. a)-g) reprezintă grup de indicatori evaluatori care, luați împreună, formează un șablon creat de legiuitor după care instanța trebuie să se ghideze atunci când extrage informațiile necesare operației de individualizare judiciară a sancțiunii penale. În cele ce urmează vom analiza criteriul universal al gravității infracțiunii săvârșite, urmând ca al doilea să fie analizat în secțiunea următoare.

În opinia noastră, gravitatea infracțiunii săvârșite este evaluată în două etape. Într-o primă etapă – abstractă – se evaluează gravitatea faptei de către legiuitor odată cu incriminarea acesteia. În mod concret, legiuitorul evaluează gravitatea unei anumite infracțiuni prin stabilirea tipului de pedeapsă aplicabil, respectiv, amenda penală pentru infracțiuni a căror gravitate este considerată mică și nu necesită izolarea infractorului de societate, evoluează la închisoare pentru infracțiuni medii și grave și se încheie cu detențiunea pe viață, pentru infracțiuni deosebit de grave. Legiuitorul continuă opera sa de individualizare de stabilire a gravității infracțiunii prin indicarea aleasă în textul incriminator, pentru categoria de pedeapsă aleasă, a unor limite relative, cu un minim și un maxim aplicabil, limite prin care cuantifică răul produs societății – în speță, gravitatea infracțiunii. Trebuie să precizăm că această etapă reprezintă prerogativa legiuitorului și se identifică cu individualizarea legală a sancțiunilor penale.

Într-o a doua etapă, judecătorul evaluează gradul de pericol social concret al infracțiunii prin utilizarea tuturor criteriilor înscrise în art. 74 alin. (1) lit. a)-g) iar în situația în care are de ales între pedepse alternative, se va folosi de aceleași criterii atât pentru alegerea tipului de pedepsei cât și pentru evaluarea gravității infracțiunii [alin. (2) al aceluiași articol], stabilindu-se, astfel, gravitatea infracțiunii săvârșite in concreto.

Dacă procesul de incriminare a unei fapte periculoase pentru valorile sociale se încheie – așa cum am demonstrat mai sus – prin înscrierea în textul de lege a unei pedeapse prevăzută între un minim și maxim exprimând gradul de pericol social generic al infracțiunii, în realizarea operei de individualizare judiciară contează stabilirea pericolului social concret al faptei. Pentru cunoașterea acestuia trebuie analizat întregul complex de împrejurări în care s-a comis fapta. În ajutorul judecătorului legiuitorul noului Cod penal a introdus cei 7 indicatori după care trebuie să se ghideze în activitatea sa de determinare a pericolului social concret. Mai mult, analiza pericolului social concret prin prisma acestor indicatori este obligatorie – lucru dedus din folosirea imperativului în exprimarea legii –și nu se poate ajunge la o valoare oarecare prin analiza lor trunchiată. Credem că, de lege lata legiuitorul a dorit să creeze atât un instrument ajutător dar și un cadru legal de egalitate de tratament din partea legii atunci când se evaluează in concreto gravitatea infracțiunii.

Per a contrario, legislația anterioară nu apus la dispoziția instanțelor instrumentele necesare evaluării pericolului social și a preferat să lase acest lucru la luminile și înțelepciunea judecătorilor care, în calitatea lor de modele ale societății, să aprecieze gravitatea infracțiunii. Această situație a persistat până în anul 2010, odată cu introducerea în codul penal de la 1968 prin Legea 202/2010 privind unele măsuri de accelerare a proceselor, a art. 181 care preciza că „ La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului”. Observăm că o bună parte din criteriile introduse prin dispozițiile art. 181 C. pen. 1968 se regăsesc și în conținutul art. 74 alin. (1) din C. pen. dar într-o sistematizare mult mai bună. De aceea nu putem decât să apreciem evoluția viziunii legiuitorului.

În completarea celor de mai sus, credem că este necesară pentru stabilirea cât mai precisă a gravității infracțiunii, raportarea datelor obținute prin folosirea celor 7 indicatorilor evaluatori la elementele ce compun conținutul infracțiunii a cărei gravitate se dorește a fi stabilită. În teoria penală noțiunii de conținut al infracțiunii i se recunosc două sensuri, departajate prin gradul de generalizare al elementelor componente. Pe de-o parte, întâlnim conținutul legal sau abstract care, la rândul său, poate fi simplu sau circumstanțiat , și, de altă parte, un conținut concret „în care, pe lângă ansamblul elementelor legale în forma tip sau calificate, se identifică și împrejurări exterioare conținutului care nu influențează calificarea juridică, dar care au însoțit săvârșirea infracțiunii, au creat ambianța faptică și au rolul de a colora de o manieră specifică atmosfera comiterii acesteia”.

Gravitatea infracțiunii săvârșite și obiectul juridic. Obiectul juridic constă în valoarea socială protejată de norma penală căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. Obiectul juridic nu acționează direct asupra intensității gradului de pericol social concret al infracțiunii comise, ci doar indirect prin definirea în cadrul individualizării legale a limitelor speciale ale acesteia. Putem spune că analiza obiectului juridic este mai potrivită în cadrul etapei individualizării legale. Totuși, întâlnim și infracțiuni care au, pe lângă un obiect juridic principal, și alte obiecte juridice suplimentare. Este cazul infracțiunilor complexe, infracțiuni prin care se aduce la cel puțin două valori sociale. Menționăm, ultrajul, care ca și obiect juridic principal protejarea respectului datorat autorităților de stat și funcționarilor și obiecte juridice secundare protejarea libertății psihice, protejarea integrității corporale cât și protejare sănătății acestor funcționari; tâlhăria, care are pe lângă un obiect juridic principal – protejarea patrimoniului – și unul secundar referitor la integritatea fizică și altul referitor la libertatea fizică sau psihică; cercetarea abuzivă, care are ca obiect principal protejarea înfăptuirii justiției dar și obiecte juridice secundare care protejează libertatea psihică a persoanei ori integritatea corporală a acesteia; delapidarea, care protejează buna desfășurare a serviciului, în principal, dar și protecția patrimoniului, în subsidiar; și exemplele ar putea continua. Prin urmare, este lesne de înțeles că gravitatea infracțiunii crește proporțional cu numărul de valori sociale protejate, lucru ce are importanță în opera de individualizare judiciară a instanței.

Instanțele judecătorești au avut ocazia să se pronunțe în practică asupra condițiilor în care atingerea adusă unei valori prezintă sau nu importanță pentru a se reține sau nu gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Astfel, într-o speță, instanța a stabilit că lovirea victimei cu pumnul, cu consecința producerii unor leziuni care au necesitat pentru vindecare 75-85 de zile îngrijiri medicale, nu poate fi socotită ca o faptă lipsită în mod vădrt de importanță. Însuși faptul că vătămarea corporală gravă este exceptată de la beneficiul suspendării executării pedepsei și al grațierii demonstrează gradul sporit de pericol social pe care îl prezintă și, deci, prevederile art. 181 C. pen. de la 1968, nu pot fi aplicate.

Într-o altă speță, C.S.J. a hotărât că fapta inculpatului oare, după expulzarea din țara unde a executat o pedeapsăprivativă de libertate, aflat în stare de recidivă în raport cu mai multe condamnări suferite în România, pentru care a fost dat în urmărire generală, își atribuie o falsă identitate în fața organelor poliției de frontiera, în scopul de a se sustrage de la executarea pedepselor și de a putea obține un nou pașaport pe numele său real, constituie o faptă care prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, prevederile art. 181 C. pen. de la 1968, nefiind aplicabile.

Fapta inculpatului, de a fi intrat în locuința părții vătămate prin forțarea și escaladarea ferestrei, după ce a întrerupt curentul electric de la rețeaua publică și a sărit peste gard în curte, însușindu-și apoi dintr-un dulap o haină de blană pe care a ascuns-o la domiciliul său, cu scopul de a o vinde ulterior, nu poate fi considerată, prin modul în care a fost săvârșită și conținutul ei concret, că este în mod vădit lipsită de importanță. Împrejurarea că partea vătămată a evaluat haina la un milion de lei și că salariații unei societăți comerciale private au estimat că valoarea ei ar fi numai de 93.707 lei, ca și conduita anterioară bună a inculpatului nu justifică aprecierea că fapta ar fi vădit lipsită de importanță, cât timp modul în care el a acționat și locul din care a sustras bunul în timpul nopții demonstrează că, dimpotrivă, o atare faptă prezintă un accentuat grad de pericol social.

Gravitatea infracțiunii și latura obiectivă. Conform teoriei penale, latura obiectivă există la orice infracțiune și este compusă din trei elemente: elementul material – constând în acțiunea sau inacțiunea prohibită de lege, urmarea imediată – constând în starea de pericol produsă prin elementul material și legătura de cauzalitate, element ce se materializează prin raportul de cauză-efect ce trebuie să existe între elementul material și urmarea imediată. Toate aceste elemente, raportate la situația de fapt, determină o anumită gravitate a infracțiunii.

Elementul material. Elementul material reprezintă actul de conduită interzis de legea penală. Intra în această categorie atât acțiune – de departe, mult mai numeroase – cât și inacțiuni, incriminate într-un procent mult mai mic. De aici, tragem o primă concluzie: activitatea cunoaște mai mult implicații decât inactivitatea. Prezintă relevanță pentru individualizarea judiciară modul în care s-a comis fapta, respectiv maniera în care s-a realizat elementul material. Există aici mai multe posibilități: comiterea faptei prin acțiune sau prin inacțiune, realizarea concomitentă a modalităților alternative de comitere a acțiunii, pluralitatea de acte de executare, neconsumarea infracțiunii etc. Fiecare dintre aceste modalități presupune o anumită manifestare a conduitei ilicite și prin urmare poate determina un anumit grad de pericol social.

Urmarea imediată. Esențială pentru determinarea gravității infracțiunii în concret va fi și gravitatea urmării produse prin comiterea faptei, respectiv întinderea și intensitatea atingerii aduse obiectului juridic. Noțiunea de urmare a primit în doctrină un sens larg, înțelegând prin aceasta atingerea adusă valorii sociale ocrotite (în sens juridic) și un sens restrâns, reprezentând modificarea produsă în realitatea exterioară (rezultatul). Urmarea în sens larg există în cazul oricăror infracțiuni, în timp ce urmarea în sens restrâns se regăsește numai în cazul infracțiunilor susceptibile de a produce o schimbare în lumea înconjurătoare și care este prevăzută de norma de incriminare. Aceste din urmă infracțiuni se numesc și infracțiuni de rezultat.

Urmarea imediată reprezintă un elementul definitor al gravității infracțiunii concrete Amploarea rezultatului infracțiunii este întotdeauna relevantă pentru gradul de pericol social al faptei, două exemple sunt definitorii în acest sens. Pe de-o parte, cazul infracțiunilor cu durată de consumare, unde rezultatul vătămător se amplifică pe măsură ce procesul de executare a elementului material se desăvârșește, atingând relevanță penală (momentul consumării), dar putând să și depășească acest moment dincolo de ceea ce este necesar pentru consumare (momentul epuizării). Este evident că între momentul consumării și cel al epuizării, prelungirea procesului de producere a rezultatului va caracteriza și gradul de pericol social al faptei concrete. Pe de altă parte, gradul de pericol social poate fi influențat și de natura rezultatului, în cazul infracțiunilor ce conțin variante alternative, unde elementul susceptibil de valori diferite este tocmai rezultatul. Exemplificăm: infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe sau înscrisuri (art. 275), traficul de persoane (art. 210), distrugerea (art. 253), luarea de mită (art. 289), darea de mită (art. 290), traficul de influență (art. 291), traficul și consumul ilicit de droguri (art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri), ș. a. Între rezultatele prevăzute alternativ în cadrul aceleiași incriminări există o echivalență, dar nu absolută, ci relativă, gradul de relativitate fiind cel responsabil pentru gradul de pericol social.

În practică s-a stabilit că în raport cu dispozițiile art. 150 alin. (1) din Constituție și cu prevederile art. 249 C. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 140/1996, încălcarea din culpă, de către președintele consiliului de administrație al unei case de ajutor reciproc, a îndatoririlor de serviciu prin neîndeplinirea acestora sau prin îndeplinirea lor defectuoasă, dacă s-a cauzat o pagubă patrimoniului C.A.R., nu constituie infracțiunea de neglijență în serviciu, lipsind urmarea imediată specifică acestei infracțiuni.

Legătura de cauzalitate. Deși pentru multe infracțiuni legătura dintre acțiunile/inacțiunilor inculpatului și rezultatul infracțiunii este evidentă, aplecarea asupra acestui ultim element al laturii obiective din conținutului constitutiv al infracțiunii în operația de individualizare nu trebuie neglijat deoarece el stabilește legătura logică de la cauză la efect între elementul material și urmarea imediată.

Instanțele au găsit subliniat importanța raportului de cauzalitate în deciile pronunțate. Astfel, o instanța a observat că fără acțiunea inculpatei de traversare a șoselei în fugă și prin loc nepermis, conducătorul auto nu ar fi fost pus în situația de a face, precipitat, manevra care a dus la ieșirea autotunsmului din șosea și accidentarea celor două victime, încât legătura de cauzalitate dintre fapta ei imprudentă și producerea rezultatului este evidentă.

O alta, a subliniat că împrejurarea că exista posibilitatea ca, în ipoteza purtării centurilor de siguranță, părțile vătămate să fi suferit leziuni mai puțin grave nu înlătură legătura de cauzalitate directă dintre acțiunea inculpatului și urmarea imediată constând în vătămarea corporală a părților civile.

Gravitatea infracțiunii și latura subiectivă. Cuantificarea in concreto a gravității faptei nu poate să fie realizată de către judecător fără a se determina cu ce tip de vinovăție a acționat inculpatul. În doctrină vinovăția a fost definită ca fiind constituită din ansamblul proceselor psihice (volitive, intelective sau afective) care stau la baza relației dintre autor și fapta comisă. Formele de vinovăție necesare pentru existența infracțiunii (art. 16 C. pen.) imprimă faptei un grad de pericol social distinct, fiind evidentă diferența dintre comiterea faptei cu intenție (directă, indirectă, depășită) sau din culpă (cu sau fără prevedere). Astfel, s-a considerat că intenția calificată prin scop indică o gravitate mai mare față de intenția directă, așa cum intenția directă conferă faptei o gravitate mai mare decât forma intenției indirecte. Tot astfel, culpa cu prevedere imprimă faptei un pericol mai crescut în raport cu neglijența (culpa simplă) sau culpa profesională este mai gravă decât culpa generică.

Determinarea elementului subiectiv reprezintă unul din elementele cele mai importante după care se ghidează judecătorul în stabilirea pedepsei, fiind relevante pentru acest scop și mobilul făptuitorului, scopul infracțiunii, premeditarea, impulsivitatea etc. Trebuie să precizăm că mobilul și scopul au relevanță în opera de individualizare numai când nu sunt incluse în conținutul legal al infracțiunii, situație în care valoarea lor a fost deja evaluată de legiutor.

Dacă prin analiza tuturor acestor aspecte referitoare la determinare concretă a gravității infracțiunii prin raportarea la analiza sistematică a elementelor conținutului infracțiunii judecătorul constată o atingere minimă a valorilor societății, el se va orienta spre pronunțarea unei pedepse orientate către minimul înscris în textul de lege, iar dacă, dimpotrivă, judecătorul constată o atingere gravă a valorii protejate, se orienta spre aplicarea maximului indicat în lege.

Nu în ultimul rând, este posibil ca pericolul social al aceleiași infracțiuni să fie variabil de la o etapă a dezvoltării societății la alta. De aceea, judecătorul trebuie să aibă rădăcinile înfipte în evoluția reală a societății fiind posibil ca o împrejurare care nu avea în trecut caracter socialmente periculos să dobândească ulterior un astfel de caracter, tot așa cum o împrejurare care a avut caracter socialmente periculos ridicat poate sa-și piardă însemnătarea ca urmare a evoluției societății.

II.4. Periculozitatea infractorului.

Periculozitatea infractorului este cel de-al doilea criteriu general la care judecătorul trebuie să se raporteze în etapa individualizării judiciare atunci când stabilește durata sau cuantumul pedepsei. De altfel, credem că operația de individualizare judiciară nici nu ar fi mai posibilă fără prezența infractorului având în vedere că întreaga filozofie acestei etape este de a adapta sancțiunea aplicată la situația concretă a fiecărui individ în parte. Pe de altă parte, aplicarea unei sancțiuni penale independent de persoana infractorului nu prezintă interes deoarece nu este eficientă de vreme ce nu poate asigura realizarea funcțiilor sale.

Așadar, individualizarea trebuie să se realizeze în funcție de fiecare individ privit individual, deoarece „aceeași pedeapsă – identică ca gen și cuantum – nu produce același efect educativ asupra tuturor infractorilor cărora le eșțe aplicată; în cazul unora ea determină transformări reale și profunde ale conștiinței individuale și, pe cale de consecință, modificări statornice, de durată, ale comportamentului; în cazul altora, ea are doar un efect inhibitor temporar, care durează numai atîta vreme cît persistă teama generată de amenințarea sa; în fine, în cazul unui alt grup de infractori, mai pervertiți, mai recalcitranți, aceeași pedeapsă nu produce nici un efect, nici măcar unul trecător. Or, în aceste condiții este de domeniul evidenței că pedeapsa trebuie adecvată nu numai în raport cu fapta săvîrșită – care rămîne totuși, în centrul procesului de individualizare –, dar și cu periculozitatea infractorului, cu gradul său de moralitate și cu șansa de reeducare pe care el o prezintă”. Mai mult, „făptuitorul trebuie studiat nu numai ca tip biologic, cu anumite particularități psihice și fizice, dar și ca membru al societății în care el a crescut, a fost educat și desfășoară o activitate socialmente utilă”.

În literatura de specialitate s-a susținut că elementele după care se stabilește valoarea acestui criteriu sunt: starea psihofizică a individului, nivelului său de pregătire profesională și culturală, antecedentele judiciare și sociale, atitudinea acestuia după săvârșirea faptei, comportarea infractorului față de persoana vătămată.

Un colectiv de autori a susținut că elementele caracterizante ale persoanei infractorului sunt: starea psihofizică și structura biologică a infractorului, particularitățile psihice ale persoapei infractorului, micromediul persoanei infractorului cu legăturile sale și comportarea infractorului înainte și după săvîrșirea infracțiunii.

În fine, mai recent, un alt autor susține că periculozitatea infractorului se măsoară după următoarele elemente: starea psihofizică a individului, situația personală a individului și conduita individului.

Revenind la cadrul legal în vigoare, trebuie să precizăm ab initio că teoriile expuse mai sus, asupra elementelor pe care judecătorul ar trebui să le aibă în vedere despre persoana infractorului atunci când stabilește pedeapsa, au fost dezvoltate în perioada vechii legislații penale a cărui legiuitor nu a considerat necesară introducerea unor „criterii” legale care să ghideze activitate judiciară. Legiuitorul noului cod penal a surprins nevoia codificării unor criterii clare după care judecătorul să stabilească in contreto periculozitatea infractorului, lucru pe care l-a și făcut prin dispozițiile art. 74 C. pen., și a acoperit vidul legislativ în materie sesizat de doctrinari.

Astfel, periculozitatea infractorului va fi stabilită după următorele „criterii” sau indicatori de evaluare [alin. (1) lit. a)-g), loc.cit.]: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială. Cei 7 indicatori de evaluare se folosesc – în totalitatea lor – pentru evaluarea atât a periculozității infractorului cât și a gravității infracțiunii săvârșite (vezi, supra, II.2.3.).

După cum se poate observa, legiuitorul a pus la dispoziția judecătorului un număr suficient de evaluatori astfel încât opera de individualizare judiciară să își îndeplinească finalitatea. Totuși, discuțiile doctrinarilor – deși purtate pe fondul unui vid legislativ – nu ar trebui considerate desuete deoarece reprezintă în continuare valoare științifică și poate oferi instanțelor lămuriri cu privire la aplicarea noilor dispoziții legale.

Importanța persoanei infractorului în opera de individualizare a pedepsei a fost surprinsă și de jurisprudență. Astfel, Instanța supremă a stabilit că stabilirea pedepsei la câte 3 ani închisoare pentru trei infracțiuni de furt calificat săvârșite în timpul nopții și prin escaladare, constând în sustragerea din coteț a șase găini ale părții vătămate, nu constituie o corectă individualizare a pedepselor.

Ținând seama că inculpatul nu are antecedente penale, că în cursul procesului a avut o comportare sinceră și a reparat în timpul cercetărilor paguba pricinuită, instanța trebuia să rețină aceste împrejurări ca circumstanțe atenuante și să stabilească pedepsele sub minimul special prevăzut în art. 209 alin. (1) C. pen. de la 1968.

De asemenea, Î.C.C.J. a stabilit într-un recurs în interesul legii că în domeniul dreptului penal principiul proporționalității își găsește expresia specifică în criteriile generale de individualizare a pedepselor, în raport cu care la stabilirea și aplicarea acestora trebuie să se țină seama atât de gradul de pericol social abstract, astfel cum el este determinat în textul de lege incriminator, cât și de împrejurările concrete ale săvârșirii faptei și toate trăsăturile ce îl caracterizează pe infractor.

Or, sub acest aspect, este de observat că, pe lângă limitele de pedeapsă fixate în lege și gradul de pericol social al faptei săvârșite, pedepsele trebuie să mai reflecte și persoana infractorului, cu toate trăsăturile și particularitățile ce îl caracterizează, precum și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea sa penală.

II.5. Criterii de evaluare a gravității infracțiunii săvârșite și a periculozității infractorului

II.5.1. Clarificări de ordin conceptual și terminologic

Simțim încă o dată nevoia de a atenționa asupra noii configurații legale cu privire la individualizarea legală, configurație regândită de legiuitorul noilor coduri și care pune la dispoziția judecătorului o mai mare varietate de criterii după care să evalueze în concret infracțiunea și persoana infractorului și să pronunțe sancțiunea penală cea mai potrivită speței.

În rândurile care urmează, vom evidenția punctele care ni se pare de cel mai mare interes:

noul sistem se va folosi numai la determinarea duratei și a cuantumul pedepsei, nu și la stabilirea pedepsei;

nu judecătorul stabilește pedeapsa – acesta fiind atributul legiuitorului, ci numai cuantumul ori durata acesteia. A susține opusul înseamnă a încălca principiile democrației fondată pe separația puterilor în stat;

durata și cuantumul pedepsei se va stabili în raport cu două criterii generale, respectiv: gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului;

stabilirea de către instanțe a gravității infracțiunii săvârșite și a periculozității infractorului se fac prin raportare la conținutul legal al infracțiunii tip – pentru care legiuitorul a stabilit deja felul pedepsei aplicabile între limite relative ca expresie a răului minim și maxim pe care îl poate avea infracțiunea. Așadar, judecătorul nu va evalua gravitatea infracțiuni comise și periculozitatea la totalitatea infracțiunilor incriminate penal la un moment dat în societate, ci va raporta aceste două criterii numai la valoarea socială efectiv protejată prin textul de lege care incriminează infracțiunea dată;

datele obținute cu ajutorul „criteriilor” de evaluare, înscrise în alin. (1), lit. a)-g) al art. 74 C. pen., nu se folosesc pentru determinarea duratei sau cuantumului pedepsei efectiv aplicate, ci se folosesc pentru evaluarea valorii criteriilor generale de individualizare judiciară ( gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului), criterii generale după care – print-o interpretare concertată – duc la stabilirea duratei ori cuantumului pedepsei.

În sensul celor evidenția mai sus, așa cum s-a observat de-a lungul lucrării, propunem de lege ferenda utilizarea termenului de „indicatori de evaluare a criteriilor generale de individualizare judiciară a sancțiunilor de drept penal” în locul celui preferat de legiuitor, respectiv, de „criterii de evaluare a gravității infracțiunii săvârșite și periculozității infractorului”. Precizăm că utilizarea acestui termen ar fi benefică deoarece ar evita confuzia între criteriile generale și criteriile de evaluare a acestora din urmă înscrise în alin. (1), lit. a)-g) al art. 74 C. pen. În plus, se va evidenția și relația de ierarhie dintre criteriile generale – ca este cuplul regal al individualizării judiciare -, și criteriile de evaluare, care sunt consilierii regali în domenii diferite.

II.5.2. Împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite

Împrejurările comiterii infracțiunii sunt acele „date, stări, situații sau circumstanțe de fapt care pun în lumină conținutul concret al acesteia și care îi imprimă o anumită gravitate, un anumit caracter (penal sau extrapenal), o anumită coloratură și semnificație proprie, specifică”.

Sfera împrejurărilor de comitere de infracțiunii este una extrem de variată, preactic nelimitată. Cel mai adesea, constituie împrejurări în care a fost săvârșită infracțiunea, locul și timpul comiterii acesteia. Spre exemplu, gravitatea infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății ( ex: lovirea sau alte violențe – art. 193 C. pen.), infracțiunile săvârșite contra unui membru de familie ( ex: violența în familie – art. 199 C. pen.) ori infracțiunile contra libertății persoanei ( ex: amenințarea – art. 206 C. pen.) va fi mai mare când s-a comis în public ( o piață, o sală de teatru, un mijloc de transport în comun, o școală, etc.) în raport cu situația în care aceasta a fost săvârșită într-un loc privat. Infracțiunile contra patrimoniului ( ex: infracțiunea de furt – art. 228 C. pen.) prezintă o gravitate mai ridicată când a fost comisă în timpul unei calamități, față de aceeași faptă săvârșită în afara acestei situații. De asemenea, infracțiunile contra capacității de luptă a forțelor armate (ex: dezertarea – art. 414 C. pen.) au un caracter mai grav atunci când sunt comise în perioade de război decât în vremuri de pace. Infracțiunile de serviciu ( ex: delapidarea – art. 293 C. pen.) ori infracțiunile de corupție ( ex: luarea de mită – art. 289 C. pen.) sunt mai grave în perioade de recesiune economică decât în periodele de boom economic. Și exemplele pot continua.

Pot fi avute în vedere și alte împrejurări, cum ar fi comiterea faptei asupra unei singure persoane sau asupra mai multora ori comiterea prin luarea sau nu de diferite precauțiuni de zădărnicire a descoperirii acesteia etc.

În egală măsură și modul de săvârșire a infracțiunii influențează gravitatea infracțiunii. Modul de săvârșire a infracțiunii se analizează în două etape care se succed temporal. În prima etapă se analizează modul în care a fost pregătită comiterea infracțiunii – dacă s-au procurat ilicit instrumente, dacă s-au cules date privind locul și timpul comiterii infracțiunii ori privind victima etc. În a doua etapă, se analizează modul în care a fost efectiv săvârșită infracțiunea – dacă acțiunea sau inacțiunea tipică prevăzută de norma de incriminare s-a realizat printr-un singur act sau prin acte repetate, dacă infractorul a acționat spontan ori premeditat, singur sau în participație etc.).

Mijloacele folosite pentru comiterea infracțiunii pot dezvălui și ele gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului. De exemplu, folosirea unor mijloace moderne de comunicații, cum ar fi internetul pentru comiterea de înșelăciuni, folosirea unor mijloace tehnice pentru donarea cardurilor, folosirea unor mijloace de transport rapide pentru părăsirea locului infracțiuni, etc.

II.5.3. Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită

Starea de pericol creată prin activitatea infracțională pentru valoarea socială ocrotită prin norma de incriminare constituie un indicator de evaluare în baza căruia instanța poate evalua, alături de ceilalți indicatori, gravitatea infracțiunii și periculozitatea făptuitorului. Astfel, dacă fapta judecată constituie doar un act pregătitor asimilat tentativei sau o tentativă s, ori în cauză s-a produs desistarea ori s-a împiedicat producerea rezultatului, toate aceste date reflectă starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită prin norma penală mai mică decât consumarea infracțiunii în totalitate. De asemenea, sunt situații când pericolul creat pentru valoarea socială ocrotită este grav, cum ar fi, spre exemplu, cazul unei infracțiuni contra vieții. În acest sens o instanță a decis că, fapta inculpatului de a-i aplica victimei mai multe lovituri cu un scaun, în zona capului, scaun care în urma loviturilor s-a si rupt, lovituri care au condus la decesul victimei, constata intentia inculpatului de a ucide, chiar daca nu este vorba de intentie directa, poate fi retinuta intentia indirecta a acestuia, deoarece chiar daca prin loviturile aplicate nu a urmarit moartea victimei, a acceptat producerea acestui rezultat. În cauza nu sunt aplicabile nici disp.art.73 lit.b Cod penal, privind starea de provocare, deoarece asa cum corect a retinut instanta de fond, inculpatul a aplicat lovituri victimei dupa ce i-a luat cutitul din mâna, astfel ca nu se afla sub stapânirea unei puternice tulburari sau emotii.

În legislația penală întâlnim, în funcție de starea de pericol creată pentru valoarea socială protejată, două categorii de infracțiuni: infracțiuni de pericol și infracțiuni de rezultat. Infracțiunile de pericol de împart la rândul lor în infracțiuni de pericol abstract și infracțiuni de pericol concret. Distincția dintre cele două categorii, și chiar între subcategoriile fiecărei tip de infracțiune este importantă.

Astfel, infracțiunile de pericol abstract ( vezi, de ex: mărturia mincinoasă – art. 273 C. pen.) nu necesită dovedirea existenței unui pericol, acesta fiind prezumat ope legis, prin însăși incriminarea faptei în norma legală. În cazul infracțiunilor de pericol concret, spre exemplu infracțiunea de neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă ( art. 329 C. pen.), trebuie dovedit că fapta era aptă să producă rezultatul vătămător pentru a se putea trage la răspundere penală persoana inculpată. În cele din urmă, în cazul infracțiunilor de rezultat, trebuie dovedit nu numai că fapta era aptă să producă rezultatul vătămător, ci trebuie dovedită producerea unui rezultat vătămător concret în realitatea înconjurătoare pentru ca persoana inculpată să fie pedepsită.

II.5.4. Natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii

Rezultatul faptei constă în modificarea pe care o produce fapta vătămătoare în lumea exterioară. În acest context rezultatul faptei se confundă cu urmarea imediată, componentă a laturii obiective din conținutul constitutiv al infracțiunii.

Natura rezultatului produs caracterizează schimbarea concretă, ca rezultat al acțiunii/inacțiunii vătămătoare. Astfel, întâlnim, pe de o parte, schimbări produse în lumea concretă, materială, care au ca rezultat modificarea stării unui obiect sau a unei ființe. Intră în această categorie infracțiunile de rezultat, infracțiuni a căror rațiune este tocmai acela de a sancționa schimbările materiale vătămătoare în lumea exterioară. Pe de altă parte, întâlnim schimbări în lumea spirituală, abstractă care au ca rezultat amenințarea percepțiilor asupra unei idei, credințe care prezintă valoare pentru societatea omenească. Sunt astfel de infracțiuni cele de pericol abstract.

Gravitatea rezultatului produs este mai redus sau mai ridicat în funcție de intensitatea cu care s-a manifestat în exterior acțiunea sau inacțiunea făptuitorului. Între gravitatea rezultatului produs și gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infracțiunii există o relație de directă proporționalitate, pe cale de consecință, durata sau cuantumul pedepsei în concret aplicată este întotdeauna influențată de gravitatea rezultatului produs. Sunt situații în care gravitatea, mai mare sau mai mică a rezultatului produs, influențează încadrarea juridică a infracțiunii, plecând de la infracțiunea varianta tip – pentru gravitatea cea mai mică a rezultatului produs – și ajungând la variantele calificate, pentru gravitatea crescută a rezultatului. Un astfel de exemplu îl reprezintă infracțiunea de lovire sau alte violențe ( art. 193 C. pen.). care se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă pentru variata cea mai ușoară; în situația în care prin fapta de lovire se produc leziuni traumatice ce necesită îngrijiri medicale de până la 90 de zile, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amendă [art. 193 alin. (2) C. pen.], iar dacă numărul de zile de îngrijiri medicale este mai mare de 90, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani [art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.].

Alte consecințe ale infracțiunii. În practică se întâlnesc situații în care unele infracțiuni care sunt susceptibile să producă și alte consecințe decât cele cerute de norma de incriminare, rezultate care nu conduc la reținerea de infracțiuni distincte spre a se putea reține existența unei pluralități de infracțiuni. De pildă, o persoană, conducând în stare de ebrietate autoturismul său, provoacă un accident de circulație în care este avariat un alt autoturism și cladirea în care funcționează un minimarket. Cum distrugerea din culpă nu constituie infracțiune decât dacă fapta a fost săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc și dacă rezultă pericol public, se pune problema dacă avarierea autovehiculului și a cladirii poate fi luată în considerare la evaluarea gravității infracțiunii săvârșite.

Aceste urmări, deși exced textul incriminator ori nu cad sub incidența unei alte norme penale, sunt totuși urmări sau consecințe dăunătoare concrete ale faptei săvârșite și, ca atare, sunt susceptibile să influențeze gravitatea faptei săvârșite, motiv pentru care trebuie luate în considerare în procesul individualizării pedepsei.

II.5.5. Motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit

Prin motivul sau mobilul infracțiunii se înțelege impulsul infern al făptuitorului ( sămânța) care a dus la săvârșirea infracțiunii. Motivul este specific activității voluntare a omului și apare ca un element psihic care contribuie la luarea deciziei de a acționa într-un anumit atât în direcția activității socialmente utile, cât și în directia activității antisociale. În cazul acesteia din urmă, mobilurile au ele însele un caracter antisocial. Astfel, „pot apărea ca mobiluri ale infracțiunii dorința de a obține pentru sine anumite bunuri sau avantaje de orice natură, tendința de îmbogățire fără muncă, impulsurile sexuale normale sau aberante, un sentiment de ură, lăcomie, răzbunare, gelozie etc”.

Cunoașterea motivului infracțiunii este întotdeauna important pentru determinarea gravității și periculozității infracțiunii. În cazul în care instanța nu poate identifica un motiv al săvârșirii infracțiunii se impune o examinare atentă a responsabilității subiectului, lipsa acestuia constituind un motiv de anormalitate psihică.

Prin scopul infracțiunii se înțelege finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei ce constituie elementul material al infracțiunii. Dacă motivul infracțiunii reprezintă necesitatea unei anumite activități, scopul presupune prefigurarea clară a rezultatului acelei activități.

Deși în cazuri restrânse la număr, motivul și scopul infracțiunii pot apărea în conținutul constitutiv al infracțiunii. În aceste cazuri, constatarea lor este necesară pentru existența acelei fapte incriminate. Sunt astfel de infracțiuni: infracțiunea de abuz în serviciu săvârșită pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică etc. [ art. 297 alin. (2) C. pen.], înșelăciunea ( art. 274 C. pen.), tâlhăria ( art. 233 C. pen.), etc. În alte cazuri, motivul și scopul apare în norma de incriminare ca element circumstanțial în conținutul agravat al unei fapte incriminate. Exemplicăm, omorul calificat săvârșit din interes material [ art. 189 alin. (1) lit. b) C. pen.],, înșelăciunea calificată [ art. 244 alin. (2) C. pen.], ultrajul judiciar săvârșit asupra unui membru de familie în scop de intimidare a judecătorului sau procurorului [ art. 279 alin. (3) C. pen.], etc. Mai mult, mobilul este inclus în art. 77 lit. (h) C. pen ca circumstanță agravantă legală generală.

II.5.6. Natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului

Pentru stabilirea periculozității infractorului este necesar să se examineze și antecedentele penale ale acestuia. Prin antecedente penale înțelegem acele coliziuni pe care l-ea avut inculpatul cu legea penală în trecut.

Așadar, instanța, în opera sa de individualizare a pedepsei, nu poate face abstracție de faptul că infractorul pe care-l judecă are sau nu are antecedente penale, iar dacă are, ea va trebui să cerceteze natura infracțiunilor săvârșite anterior cât și frecvența lor. Prin urmare, dacă infractorul nu are antecedente penale, acest lucru poate caracteriza o persoană cu un grad redus de pericol social, față de o persoană care are antecedente penale.

Dacă instanța nu găsește antecedente penale în trecutul infractorului, atunci ea va constata pericolul social scăzut al acestuia și va trece mai departe la verificarea altor criterii de evaluare. Situația este cu totul alta atunci când se vor găsi antecedente penale în cazierul inculpatului. În acest caz, așa cum ne indică și evaluatorul dat de lege, judecătorul trebuie să verifice natura și frecvența infracțiunilor trecute. Natura infracțiunilor săvârșite este indicată de codul penal în partea specială a acestuia care le grupează în familii de infracțiuni care protejează valori sociale de aceeași natura. Întâlnim, spre exemplu, infracțiuni contra vieții – care sunt considerate cele mai grave infracțiuni, infracțiuni contra patrimoniului – care protejează avutul persoanelor, infracțiuni de fals, care protejează autenticitatea documentelor oficiale. Frecvența infracțiunilor comise în trecut reprezintă, așa cum este lesne de înțeles, repetarea regulată a săvârșirii de infracțiuni. Frecvența poate fi mare sau mai mică, în funcție durata intervalului de timp scursă între comiterea infracțiunilor trecute.

Credem că, adevărata provocare a judecătorului constă în valoarea pe care o dă acestui indicator din combinarea naturii cu frecvența antecedentelor penale. Astfel, săvârșirea de infracțiuni de aceeași natură la intervale mai mari de timp reprezintă un grad de pericol social mai mic decât săvârșirea de infracțiuni de aceeași natură la intervale mai mici de timp; mai apoi, escaladarea în timp de la infracțiuni ușoare la infracțiuni grave indică un pericol social mai ridicat decât cel care comite infracțiuni din ce în ce mai ușoare, chiar și cu o frecvență mai ridicată. În realitate combinațiile care pot apare sunt nelimitate, judecătorul revenindu-i misiunea de a le interpreta valoarea. În orice caz, prezența antecedentelor penale indică evoluția inculpatului in concepțiile sale antisociale.

Nu în ultimul rând, credem că este necesar să precizăm că judecătorul nu va trebui să atribuie valoare acelor împrejurări – legate de frecvența infracțiunilor care reprezintă antecedente penale – care sunt sancționate separat de dispozițiile legale. Sunt astfel de împrejurări: pluralitatea de infracțiuni și recidiva. Considerăm că, a lua în considerare la stabilirea gravității infracțiunii și a periculozității infractorului și, pe cale de consecință, la stabilirea duratei și cuantumului pedepsei în baza art. 74 C. pen., ar reprezenta o greșeală deoarece legea sancționează separat periculozitatea ivirii unor astfel de situații. Practic, s-ar ajunge la o dublă sancționare a aceleiași împrejurări, lucru pe care îl găsim de neacceptat pentru că s-ar ajunge la pedepse mai aspre decât este necesar. Răul produs prin săvârșirea infracțiunii trebuie combătut cu o energie egală din partea societății pentru a se menține în echilibru balanța universului. Plusul de energie folosit va avea pentru infractor tocmai natura răului pe care societatea dorește să îl reprime, ajungându-se ca rolurile de atacator și victimă se vor schimbe iar societate să redevină, la rându-i, un infractor.

II.5.7. Conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal

Potrivit acestui indicator de evaluare a criteriilor generale folosite la stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei, instanța de judecată va trebui să ia în seamă, pe de o parte, conduita infractorului după săvârșirea infracțiunii, iar, pe de altă parte, conduita acestuia în cursul procesului penal.

Prin conduita infractorului înțelegem comportamentul și atitudinea acestuia față de urmările infracțiunii și față de organele statului implicate în procesul penal.

Privitor la conduita infractorului după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, organul judiciar trebuie să stabilească în ce măsură acesta a avut o atitudine pozitivă față de persoana vătămată și făță de organele judiciare implicate ( spre exemplu: a reparat paguba pricinuită prin comiterea faptei ori a recunoscut producerea pagubei și a dat asigurări credibile că o va repara; a acordat asistență victimei și a înlăturat pericolul vătămată, a recunoscut fapta, nu s-a sustras de la urmărire, sinceritatea și atitudinea umilă în fața instanței, prezentarea de bunăvoie, etc.) sau, dimpotrivă, dacă a avut o atitudine negativă ( s-a sustras de la urmărire, neagă comiterea faptei, adresează injurii oranelor de urmărire penală, amenință în continuare victima, etc.). O influență asupra aprecierii periculozității infractorului o va avea comportarea acestuia în cursul procesului penal prin recunoașterea sau, dimpotrivă, negarea săvârșirii infracțiunii, prezentarea de bunăvoie la organele judiciare ori sustragerea acestuia, atitudinea infractorului față de eventuali participanți la săvârșirea infracțiunii etc.

II.5.8. Nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială

Nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială reprezintă ultimul indicator de evaluare folosit de lege pentru a evalua gravitatea infracțiunii și a periculozității infractorului.

Faptul că este la sfârșitul enumerării din textul de lege nu trebuie să alimenteze impresia că ar avea cea mai mică contribuție în stabilirea gravității infracțiunii și a periculozității infractorului. Dimpotrivă, evidențiem încă o dată – deși am făcut-o pe tot parcursul lucrării –, că cei 7 indicatori au aceeași importanță iar enumerarea din textul de lege nu trebui privită ca o ierarhizare.

Revenind, credem că enumerarea din interiorul indicatorului nu este întâmplătoare și că referă la amprenta psihologică a persoanei inculpate, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială reprezentând puncte de urmărit atunci când judecătorul descifrează personalitatea inculpatului.

Nivelul de educație reprezintă un indicator important al personalității infractorului. Prin procesul de educare individul își însușește cele mai importante valori ale societății, învăță despre relațiile interumane, despre societatea în care trăiește și despre lumea înconjurătoare, despre știință, artă, muzică, lectură, și multe altele. Practic, individul ajunge să realizeze ce este respectul, demnitatea, iubirea, comportamentul civilizat dar, cel mai important, el învață să își autoevalueze consecințele faptelor sale.

Vârsta infractorului are și ea importanță. În primul rând contează pentru a se stabili dacă făptuitorul răspunde penal. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal dacă a săvârșit fapta cu discernământ. În al doilea rând, omul strânge cât mai multă experiență de viață cu trecerea timpului și acționează sau reacționează în societate conform cu acestea. Prin urmare, un tânăr de 18 ani nu realizează urmările faptelor sale ca un adult de 40 de ani. Totuși, de la o anumită vârstă, omul nu mai are aceeași viteză de reacție și nici nu își mai poate da seama de unele consecințe ale faptelor sale datorită procesului natural de îmbătrânire, proces prin care funcțiile corpului uman se deteriorează.

Starea de sănătate poate influența periculozitatea infractorului. Un infractor a cărui facultăți mintale sunt alterate de o boală ori de alte cauze care îi diminuează capacitatea de a discerne între bine și rău indică o periculozitatea mai mică decât un infractor care își poate da seama de urmările faptei sale.

Situația familială și socială au contribuția lor la stabilirea personalității infractorului. Credem că situația familială și socială trebuie analizată coroborat cu vârsta persoanei inculpate deoarece informațiile cu importanță vor fi unele pentru un adolescent și cu totul altele pentru un adult. Astfel, în primul caz, judecătorul va verifica familia din care provine adolescentul, tipul de educație pe care îl primește, resursele pe care le investește familia în el. În al doilea caz, judecătorul se va uita la armonia din familia pe care inculpatul și-a întemeiat-o, la condițiile de trai, dacă este integrat în muncă, dacă este conștiincios și disciplinat la locul de muncă, dacă schimbă ori nu frecvent locul de muncă, felul în care ete văzut de cei cu care interacționează, etc.

II.6.. Jurisprudență recentă potrivit noului Cod penal

Secțiunea a III-a. Cauzele de atenuare și cauzele de agravare a duratei sau cuantumului pedepsei

III.1. Concept și rațiune

Noțiunea de cauze de atenuare și agravare a pedepsei are o însemnătate generală și înglobează atât noțiunea de circumstanțe, ce reprezintă acele „stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității, care stau în afara conținutului infracțiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului”, cât și noțiunea de stări, care fără a fi legată direct de comiterea faptei este totuși de natură să caracterizeze gradul de pericol social al acesteia sau periculozitatea socială a infractorului. Prin urmare, cauzele de atenuare sau de agravare reprezintă genul iar circumstanțele și stările, speciile.

Cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei nu fac parte din conținutul legal al infracțiunii, așa cum a fost ea incriminată de lege, dar sunt împrejurări care influențează pedeapsa în concret aplicată. Rațiunea introducerii acestor instituții de drept penal în cadrul operațiunii de individualizare a pedepselor este aceea de a sancționa – pozitiv ori negativ – unele împrejurări care, deși nu pot funcționa ca evaluatori pentru determinarea gradului de pericol al infracțiunii și infractorului tocmai pentru că nu apar la fiecare infracțiune în parte, se repetă îndeajuns de multe ori încât legiuitorul să le atribuie valoare juridică.

Circumstanțele se împart în două subcategorii, respectiv: circumstanțele atenuante ( art. 75 C. pen.) și circumstanțe agravante ( art. 77 C. pen.). Stările se împart și ele, la rândul lor, în două categorii: stări de atenuare ( tentativa) și stări de agravare (concursul de infracțiuni, infracțiunea continuată, recidiva și pluralitatea intermediară.)

III.2. Clarificări de ordin conceptual și terminologic

1. Trebuie să subliniem, ab initio¸ că toate cauzele care influențează răspunderea penală sunt exterioare conținutului legal al infracțiunii, în sensul că nu influențează încadrarea juridică a faptei și au caracter accidental. În acest sens, credem că acesta a fost și motivul pentru care legiuitorul noului Cod penal a eliminat „împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală” ca și criteriu general de individualizare a pedepselor tocmai pentru că nu are influență asupra evaluării gravității infracțiunii și periculozității infractorului în mod universal – în toate cazurile –, ci numai accidental, atunci când aceste împrejurări apar în săvârșirea infracțiunii.

În aceeași ordine de idei, trebuie să înțelegem că dispozițiile art. 74 C. pen. se aplică pentru stabilirea răspunderii penale de bază pentru toate infracțiunile, indiferent că sunt prevăzute în partea specială a codului penal, fie în legile penale speciale ori în alte legi care, deși nu sunt de sorginte penală, conțin și reglementarea unor infracțiuni. Pe baza acestor dispoziții judecătorul stabilește pedeapsa în concret aplicată fără a putea, însă, să depășească limitele relative stabilite în norma de incriminare. A contrario, dacă judecătorul constată existența cauzelor de atenuare sau de gravare a pedepsei, el poate de lege lata să modifice durata sau cuantumul pedepsei în concret aplicate prin depășirea limitelor speciale. Încălcarea limitelor speciale – minime ori maxime – nu se face oricum, ci matematic, cu procentajul exact stabilit de lege [spre exemplu, în cazul reținerii circumstanțelor atenuante limitele speciale prevăzute de lege se reduc cu o treime – art. 76 alin. (1) C. pen.].

În mod concret, judecătorul, pe baza probatoriului expus la dosar, va proceda mai întâi la verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor din conținutul legal al infracțiunii, certificând existența acesteia cât și săvârșirea ei de către inculpat. Într-o a doua etapă, acesta stabili durata ori cuantumul pedepsei raportându-se la criteriile generale de individualizare a pedepsei, urmând mai apoi să cerceteze cauza asupra împrejurărilor exterioare infracțiunii, exclusiv pentru aplicarea pedepsei.

2. Referitor la împrejurările care întră în conținutul cauzelor de atenuare ori de agravare a duratei sau cuantumului pedepsei, credem că se impun unele nuanțări. Din interpretarea dispozițiilor art. 74 C. pen. și a celorlalte dispoziții care reglementează cauzele de atenuare ori de agravare a pedepselor, rezultă că întâlnim două categorii de împrejurări.

Pe de-o parte întâlnim acele împrejurări care deși influențează gravitatea infracțiunii comise, sau periculozitatea infractorului, nu au suficientă intensitate pentru a determina atenuarea, respectiv agravarea răspunderii penale înafara limitelor stabilite de lege. Asemenea împrejurări contribuie la adapdarea duratei sau cuantumul pedepsei în concret aplicată, care va fi proporțională cu pericolul în concret creat pentru valoarea socială protejată, raportat la un minim și un maxim considerat ca natural ( normal) de legiuitor. În concret, rolul lor este de a-1 ghida pe judecător pentru a orienta pedeapsa între limitele speciale prevăzute de lege și nu în afara lor.

Pe de altă parte, întâlnim împrejurări care sunt suficient de energice și care conțin suficientă însemnătate pentru legiuitor încât acesta a considerat necesar să le atribuie valoare juridică separată. Cum este lesne de înțeles, aceste împrejurări sunt acelea care întră în conținutul cauzelor de atenuare sau de agravare a duratei sau cuantumului pedepselor și sunt reglementate în mod expres de către legiuitor, atât în privința conținutului cât și a efectelor pe care le produc.

Distincția dintre cele două categorii este foarte importantă deoarece împrejurările încadrate în prima categorie au ca efect modificarea duratei sau cuantumului pedepsei în concret aplicate numai între limitele speciale prevăzute de lege, pe când cauzele de atenuare sau de agravare a duratei sau cuantumului pedepsei au ca efect modificarea, cu fracția prevăzută de lege, a însăși limitelor speciale fapt care atrage o pedeapsă mai mare sau mai mică decât cea prevăzută de lege pentru o infracțiunea săvârșită. Un rol foarte important în materie îl are instanța de judecată care va trebui, în opera sa de individualizare, să deslușească ițele fiecărei spețe și să atribuie însemnătatea corespunzătoare fiecărei împrejurări în parte.

3. În cadrul cauzelor de atenuare ori de agravare a pedepselor nu intră acele împrejurări pe care legislatorul le-a inclus deja în conținutul legal al infracțiunii ca elemente ale unor forme agravate. Aceste împrejurări nu se iau în considerare pentru modificarea duratei sau cuantumului pedepsei deoarece agravarea sau atenuarea răspunderii penale a fost deja determinată ope legis.

4. Nu în ultimul rând, credem că este necesară delimitarea speciilor din cadrul cauzelor de atenuare sau de agravare duratei sau cuantumului pedepsei, respectiv, delimitarea dintre circumstanțe și stări.

Circumstanța constituie o împrejurare care nu există anterior comiterii infracțiunii, ci apare doar odată cu începerea activității infracționale, însoțind în mod accidental săvârșirea ori consecințele faptei sau persoana făptuitorului. Circumstanțele nu au existență de sine stătătoare ci apar doar pe fondul comiterii activității infracționale. Stările sunt acele împrejurări care există anterior comiterii infracțiunii și subzistă în cursul săvârșirii acesteia, având o existență de sine stătătoare.

În contextul celor de mai sus, delimitarea între stări și circumstanțe apare ca esențială în situația în care judecătorul se confruntă cu existența unui concurs de circumstanțe și stări. În caz de concurs mai multe circumstanțe, efectul lor nu acționează succesiv, ci concomitent, antrenând doar o singură agravare sau atenuare, indiferent de numărul lor . Per a contrario, stările, care au existență autonomă, se vor aplica fiecare în parte, antrenând câte o agravare sau atenuare pentru fiecare caz de incidență. Mai mult, concluzia la care am ajuns este susținută, pe lângă reglementările specifice fiecărei cauze de atenuare sau de agravare, și de art. 79 C. pen., care stabilește regulile concursului între cauzele de atenuare sau de agravare, unde efectul circumstanțelor este unic, pe când efectul stărilor – de atenuare sau de agravare – se produce pentru fiecare în parte.

III.3. Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante

III.3.1. Circumstanțele atenuante și efectul lor

Reglementare. Circumstanțele atenuante și efectul lor sunt reglementate în Secțiunea a 2-a, intitulată Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante, din Capitolul V, Titlul III a Părții generale a Codului penal ( art. 75 și 76).

Concept. Circumstanțele atenuante sunt acele stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității – concomitente sau subsecvente săvârșirii unei infracțiuni –, care nu fac parte din conținutului legal al infracțiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului.

Conținut. Din reglementarea art. 75 C. pen., înțelegem că circumstanțele atenuante sunt de două feluri: circumstanțe atenuante legale [ alin. (1)] și circumstanțe atenuante judiciare [ alin. (2)]. Circumstanțele atenuante legale sunt precis determinate de legiuitor [ alin. (1) lit. a)-d), loc. cit.], instanța de judecată neputând să facă abstracție de acestea din momentul în care se dovedește existența lor. A contrario, circumstanțele atenuante judiciare [ alin. (2) lit. a)-b), loc. cit.], sunt la aprecierea instanței, deși sunt enumerate limitativ de lege.

Circumstanțele atenuante legale sunt:

a) Provocarea [ art. 75 alin (1) lit. a)]. Este reprezentată de acea împrejurare în care săvârșirea infracțiunii se face sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă. Îndeplinirea tuturor condițiilor de mai sus cu privire, pe de o parte, la actul provocator și, pe de altă parte, la răspunsul celui provocat trebuie să se face neapărat cumulativ, altfel circumstanța atenuantă a provocării nu își găsește aplicare.

b) Depășirea limitelor legitimei apărări [ art. 75 alin (1) lit. b)]. Excesul scuzabil de apărare– așa cum mai este denumit în doctrina penală – este reprezentat de acea împrejurare în care cel aflat în legitimă apărare depășește limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului provenit din partea victimei printr-o apărare excesivă care nu a fost de natură să creeze în psihicul celui ce se apără o stare de tulburare sau, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală.

c) Depășirea limitelor stării de necesitate [ art. 75 alin (1) lit. c)]. Ca și în cazul depășirii limitelor legitimei apărări, legiuitorul a considerat să acorde un tratament sancționator atenuat celui care a acționat depășind limitele stării de necesitate, pentru a salva de la un pericol imediat valorile enumerate în art. 20 alin. (2) C. pen.

d) Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei [ art. 75 alin (1) lit. d)]. Această circumstanță atenuantă funcționează numai pentru anumite infracțiuni, infracțiuni care nu se încadrează în enumerarea din partea a 2-a a lit. d) alin. (1) art. 75. Credem că legiuitorul a introdus această nouă circumstanță atenuantă din dorința de a găsi o modalitate legală prin care persoanele, care prin săvârșirea de infracțiuni produc prejudicii materiale să fie cointeresate să-l acopere sub recompensa reducerii pedepsei conform art. 76 C. pen.

Circumstanțele atenuante judiciare sunt:

a) Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii [ art. 75 alin (2) lit. a)];

b) Împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului [ art. 75 alin (2) lit. b)].

Legiuitorul noului Cod penal a ales să limiteze numărul circumstanțelor atenuante ce pot fi reținute de judecător la un număr de doar două. Din acest punct de vedere, credem că viziunea legiuitorului s-a schimbat profund deoarece nu se mai pot da valoare atenuantă oricărei împrejurări legate de persoana infractorului. Practic, singura împrejurare legată de persoana infractorului care mai poate avea caracter atenuant, rămâne cea expusă la lit. a) alin. (2) din art. 75 C. pen. Celelalte împrejurări legate de persoana infractorului [spre exemplu, atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii – lit. c) alin. (1) al art. 74 C. pen. de la 1968], nu scapă judecătorului, deoarece acestea constituie, în concepția noului Cod penal, un indicator de evaluare a gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului [ vezi, art. 74 alin. (1) lit. f)]. Pe acest plan, considerăm că noua viziunea a legiuitorului creează instrumentele pentru o mai bună individualizarea a pedepsei pentru o faptă antisocială concretă deoarece oferă predictibilitate pe planul împrejurărilor care pot constitui circumstanțe atenuante și elimină din câmpul lor situații care reprezintă indici de comportament normal al unui individ care încalcă legea penală.

Cât privește împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului, credem că situațiile de fapt oferă indicii despre pericolul social mai scăzut al unei infracțiuni, indicii cărora judecătorul trebuie să le atribuie însemnătatea reală.

Efectul circumstanțelor atenuante. Sediul reglementării îl găsim în art. 76 C. pen., care stabilește următoarele reguli:

– în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, în cazul reținerii circumstanțelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, și

– în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea ori amenda, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime.

Foarte importantă, în domeniul efectului circumstanțelor atenuante, este regula statuată în alin. (3) conform căreia reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute.

III.3.2. Circumstanțele agravante și efectul lor

Reglementare. Circumstanțele agravante și efectul lor sunt reglementate în Secțiunea a 2-a, intitulată Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante, din Capitolul V, Titlul III a Părții generale a Codului penal ( art. 77 și 78).

Concept. Circumstanțele agravante sunt acele stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității – concomitente sau subsecvente săvârșirii unei infracțiuni –, care nu fac parte din conținutului legal al infracțiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, indică un grad mai mare de pericol social al faptei ori al periculozității infractorului.

Conținut. Spre deosebire de reglementarea circumstanțelor atenuante, art. 77 C. pen. reglementează numai circumstanțe agravante legale. Noul Cod penal nu mai prevede posibilitatea reținerii de circumstanțe agravante judiciare deoarece contravenea prevederilor art. 7 din Convenția europeană a Drepturilor Omului întrucât presupune o aplicare a legii penale prin analogie care produce efecte în defavoarea inculpatului.

Circumstanțele agravante sunt:

– Săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună [art. 77 lit. a) C. pen.]. Circumstanța agravantă în cauză presupune conlucrarea concomitentă a trei sau mai multe persoane indiferent că sunt autori, coautori sau complici concomitenți la săvârșirea aceleiași fapte penale. Așadar, nu prezintă importantă dacă unii dintre făptuitori nu sunt răspunzători, atâta timp cât cel puțin unul dintre participanți poate fi tras la răspundere.

– Săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante [art. 77 lit. b) C. pen.]. Această circumstanță agravantă înglobează în conținutul său două împrejurări care, deși li se atribuie același efect în plan juridic, au totuși însemnătate diferită. Săvârșirea infracțiunii prin cruzimi presupune utilizarea unor procedee feroce, nemiloase asupra victimei și care-i cauzează suferințe ieșite din comun – fizice ori psihice – procedee care imprimă groază și revoltă în rândul celor care iau cunoștință de faptă. Supunerea victimei la tratamente degradante, nu are același efect de înspăimântare a maselor, dar presupune folosirea unor mijloace de comitere a faptei care provoacă umilință victimei, atât fizic cât și psihic.

– Săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri [art. 77 lit. c) C. pen.]. Prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri se înțeleg orice metode sau mijloace care, prin folosire, sunt capabile de a produce urmări grave atât aspra vieții, integrității corporale sau sănătății unui număr de persoane, cât și asupra bunurilor acestora. Asemenea metode sau mijloace pot fi: incendiul, exploziile, răspândirea de substanțe chimice vătămătoare, toxice ori radioactive, etc.

– Săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta fost comisă împreună cu un minor [art. 77 lit. d) C. pen.]. Această circumstanță agravantă sancționează infractorul major care profită de capacitatea redusă a minorului de a înțelege consecințele faptelor sale, atrăgându-l în activități potrivnice legii penale. Trebuie să precizăm că agravanta se aplică numai dacă majorul nu se află în eroare cu privire la vârsta minorului.

– Săvârșirea infracțiunii profitând de starea vădită de vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate sau altor cauze [art. 77) lit. e) C. pen.]. Este o circumstanță agravantă nouă, care nu exista în C. pen. de la 1968. Credem că această nouă agravantă umple un gol legislativ existent anterior deoarece practica judiciară a demonstrat frecvența crescută a infracțiunilor împotriva persoanelor vulnerabile, prin urmare, rațiunea introducerii acesteia a fost de a proteja mai bine persoanele vârstnice, bolnave sau care au diferite dizabilități, de a nu cădea victime ale unor activități infracționale.

– Săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii [art. 77 lit. f) C. pen.]. Dacă în reglementarea Codului penal anterior starea de beție voluntară completă, provocată întâmplător, putea constitui și o circumstanță atenuantă, noul Cod penal, face ca această circumstanță să funcționeze numai ca agravantă, ea nemaiavând un caracter bivalent. Desigur, o asemenea împrejurare nu rămâne neluată în seamă, ci ea va fi luată în calcul de instanță la individualizarea duratei sau cuantumului pedepsei între limitele speciale prevăzută de lege, în conformitate cu prevederile art. 74 C. pen. Pe de altă parte, precizăm că noul cod penal a inclus și intoxicația cu substanțe psihoactive, ceea ce ni se pare o evoluție la nivel legislativ în contextul societății moderne de astăzi.

– Săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență [art. 77 lit. g) C. pen.]. Codul penal în vigoare a extins situațiile din vechea legislație adăugând starea de asediu și starea de urgență. Toate aceste trei împrejurări apar numai în situații speciale, caracterul agravat al infracțiunilor comise fiind dat faptul că societatea înțelege să protejeze cu mai multă intensitate unele valori sociale pe durata acestor perioade datorită pericolelor specifice ( de ordin economic, politic, natural) care fac mult mai vulnerabilă.

– Săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA, ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte [art. 77 lit. h) C. pen.]. Așadar, legiuitorul atribuie caracter agravant periculozității sporite a infractorului care săvârșește o infracțiune având la bază unul din.mobilurile menționate de legiuitor în art. 77 alin. (1) lit. h) C. pen.

Efectul circumstanțelor agravante.. Sediul reglementării se regăsește în art. 78 C. pen., care stabilește în alin. (1) următoarele reguli:

– în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, și

– în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este amenda, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, se poate adăuga un spor de cel mult o treime din maximul special.

Ca și în cazul circumstanțelor atenuante, foarte importantă, în domeniul efectului circumstanțelor agravante, este regula statuată în alin. (2) al art. 78 C. pen., conform căreia majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor agravante reținute.

III.4. Stările de atenuare și de agravare a duratei sau cuantumului pedepsei

III.4.1. Tentativa. Singura stare de atenuare în legea penală actuală

Tentativa ( art. 32 C. pen.) se caracterizează prin punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deși a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existența infracțiunii în forma tip a acesteia.

Codul penal în vigoare a modificat definiția tentativei, expresia de punerea în executare a hotărârii fiind înlocuită cu punerea în executare a intenției. Trimiterea expresă la noțiunea de intenție pune capăt unor dezacorduri dintre doctrinari și jurisprudență, stabilind că tentativa poate fi săvârșită atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă.

De asemenea, codul penal nu a mai găsit necesară împărțirea tentativei în funcție de cauzele care conduc la neproducerea rezultatului infracțiunii în tentativa proprie și improprie (relativ sau absolut), neexistând o prevedere similară cu cea din art. 20 alin. (2) C. pen. 1968, considerându-se că este lipsit de importanță motivul pentru care nu se produce rezultatul în cazul tentativei. Astfel, potrivit art. 32, tentativa va fi idonee [alin. (1)] sau neidonee [alin. (2)], menținându-se totodată distincția în ceea ce privește tentativa idonee între cea perfectă și imperfectă.

Revenind pe tărâmul individualizării pedepselor, mai exact la efectele pe care le are tentativa asupra pedepsei în concret stabilită de instanță, art. 33 stabilește prin alin. (1) că tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta ( sistemul incriminării limitate). Prin urmare, legiuitorul ales să pedepsească tentativa numai pentru unele infracțiuni grave și în cazul cărora, deși rezultatul prevăzut de lege nu a fost îndeplinit, se consideră că îndeplinirea actelor de executare rămase fără efect prezintă pericol social și, ca atare, sunt pedepsite. În ceea ce privește sancționarea tentativei propriu-zise, alin. (2) loc. cit. recurge la sistemul diversificării pedepselor. Astfel, în cazul infracțiunilor tentate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau amenzii, se va aplica o pedeapsă ale cărei limite speciale sunt înjumătățite raportat la limitele infracțiunii consumate; în cazul detențiunii pe viață, tentativa se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani.

La o primă vedere s-ar putea spune, pe bună dreptate, că efectele tentativei nu se manifestă sub imperiul individualizării judiciare a pedepselor, ci țin de voința legiuitorului în etapa individualizării legale. Totuși, credem că o astfel de afirmație nu acoperă totalitatea situațiilor și că ar trebui adoptată o poziție mai nuanțată. Codul penal în vigoare a adoptat o poziție mai relaxată în privința pedepselor aplicabile majorității infracțiunilor incriminate în partea specială dar și în legile penale speciale, unul dintre elementele clare în acest sens fiind creșterea exponențială a numărului de infracțiuni ori a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică, dar mai ales, ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii (de la aproximativ 60 în C. pen. de la 1968, la peste 170 în C. pen. în vigoare). La o inventariere mai riguroasă a infracțiunilor din partea specială, vom întâlni – rar, ce-i drept – infracțiuni pentru care legiuitorul a prevăzut pe lângă un sistem sancționator format din pedepse alternative și incriminarea formei tentate a infracțiunii. Sunt astfel de infracțiuni: întreruperea cursului sarcinii – forma tip [ art. 201 alin. (1) C. pen.], furtul ( art. 228 C. pen.), abuzul de încredere contra creditorilor – forma tip [ art. 239 alin. (1) C. pen.], trecerea frauduloasă a frontierelor de stat – forma tip [ art. 262 alin. (1) C.pen.], falsificarea de timbre sau efecte poștale ( art. 312 C. pen.), frauda la vot ( art. 387 C. pen.), ș.a.

Conform alin. (2) al art. 74 C. pen., când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de criteriile prevăzute în alin. (1) – gravitatea infracțiunii comise și periculozitatea infractorului – și pentru alegerea uneia dintre acestea. Or, săvârșirea infracțiunii în formă tentată indică tocmai un grad de pericol social al faptei dar și al făptuitorului mult redus față de infracțiunea consumată. În această situație credem că este firesc ca judecătorul să țină cont de această împrejurare – bineînțeles, în contextul tuturor datelor obținute pe baza indicatorilor de evaluare a gravității infracțiunii săvârșite și periculozității infractorului – la alegerea tipului de pedeapsă aplicabil și să tindă spre aplicarea unei pedepse cu amenda penală. Precizăm că, prin luarea în considerare a împrejurării conform căreia infracțiunea s-a comis în forma tentată nu trebuie să se înțeleagă că dispozițiile art. 33 alin. (2) C. pen. devin inaplicabile, ci ele își vor produce efectul ope legis, fiind o atributul legiuitorului de a stabili limitele speciale ale pedepsei aplicabile.

Desigur, deodată ce am luat în calcul valoarea tentativei în alegerea tipului de pedeapsă dintre închisoare și amendă, de ce nu am putea să o luăm în calcul și la alegerea tipului de pedeapsă dintre detențiunea pe viață și închisoare? Teoretic, analogia este perfect aplicabilă. Practic, însă, credem că o astfel de afirmație nu are o bază concretă, de vreme ce pedeapsa detențiunii pe viață se aplică numai în cazuri extreme și pentru foarte puține infracțiuni. Or, forma tentată indică tocmai un grad de pericol social mai scăzut decât rarele infracțiuni consumate care au aptitudinea de a atrage aplicarea detențiunii pe viață.

În concluzie, tentativa, ca singură stare de atenuare a pedepsei, influențează opera de individualizare judiciară a pedepselor ajutând judecătorul să adapteze mai bine pedeapsa la nevoile fiecărei spețe cu care se confruntă.

III.4.2. Stările de agravare a pedepsei

III.4.2.1. Infracțiunea continuată

Conform art. 35 alin (1) C. pen., infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracținale și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Prin urmare, ceea ce caracterizează infracțiunea continuată este exsitenta unei pluralități de fapte care, prezentând fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni, ar putea constitui tot atâtea infracțiuni de sine stătătoare, deci o pluralitate de infracțiuni. Această pluralitate de infracțiuni poartă denumirea de unitate legală de infraccțiuni și nu poate exista oricum, ci numai prin respectarea cumulativă a legăturilor impuse de lege, legături care sunt caracterizare de cvadruplă unitate: unitate de subiect activ, unitate de rezoluție infracțională, unitate de subiect pasiv și unitate de infracțiune.

În mod concret, judecătorul va trebui să verifice mai întâi îndeplinirea cumulativă a condițiilor de existență a infracțiunii continuate urmând ca într-o a doua etapă să stabilească cuantumul sau durata pedepsei aplicabile, pe baza art. 74 C. pen. Îndeplinirea condițiilor unității legale de infracțiune este foarte importantă deoarece atrage un sistem sancționator diferit față de o eventuală pluralitate de infracțiuni sau, mai mult, poate coexista cu o pluralitate diferită.

Referitor la evaluarea gravității infracțiunii și a periculozității infractorului, criterii după care instanța stabilește in concreto durata sau cuantumul pedepsei aplicate, trebuie să înțelegem că aceasta se face într-o singură etapă. Suportul acestei afirmații este dat de dispozițiile alin. (1) al art. 36 C. pen., care stabilesc regimul sancționator aplicabil infracțiunii continuate. Astfel, infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim special se poate majora cu cel mult 3 ani, în cazul închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. În concret, judecătorul evaluează gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului urmărind indicatorii de evaluare din alin. (1) al art. 74 și va avea grijă să atribuie valoarea corectă a datelor obținute, date care includ evaluarea pluralității de fapte care alcătuiesc infracțiunea continuată. Faptul că stabilirea pedepsei se face într-o singura etapă reprezintă diferențierea față de concursul de infracțiuni, în cazul căruia stabilirea se face în două etape: stabilirea câte unei pedepse pentru fiecare infracțiune și, apoi, aplicarea sporului obligatoriu impus de lege.

Un rol deosebit în adaptarea pedepsei la cazul concret „trebuie să-l aibă amploarea activității infracționale, exprimată de numărul acțiunilor-inacțiunilor componente și de gravitatea rezultatului global produs prin sâvîrșirea acestora. Nu trebuie să se piardă din vedere că infracțiunea continuată are caracter progresiv și, odată cu sâvîrșirea fiecărei noi acțiuni sau inacțiuni componente, are loc și o amplificare a rezultatului socialmente periculos”.

Un alt aspect foarte important este acela de a stabili cu exactitate momentul epuizării infracțiunii continuate (ultima acțiune/inacțiune comisă) deoarece acela reprezintă momentul în funcție de care se face aplicarea în timp a legii penale. Astfel, dacă ultima acțiunea/inacțiune s-a comis sub imperiul noului Cod penal, o discuție despre aplicarea legii penale mai favorabile nu are fundament deoarece legea aplicabilă este noul Cod penal. Pe de altă parte, dacă ultima acțiune/inacțiune s-a comis sub imperiul C. pen. de la 1968, atunci se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, lege care se va stabili în funcție de fiecare infracțiune în parte.

Infracțiunea continuată, deși nu presupune în toate cazurile urcarea pedepsei în concret aplicată peste limita specială maximă a infracțiunii de bază, reprezintă totuși o stare de agravare a pedepsei căreia judecătorul trebuie să-i atribuie valoare atunci când realizează individualizarea judiciară a pedepsei, mai ales că alin. (1) al art. 36 C. pen. îl obligă să țină cont de ea odată cu stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei.

III.4.2.2. Concursul de infracțiuni

În dreptul penal român concursul este o instituție care prevede tratamentul penal pentru situația în care o persoană a cărui activitate infracțională, formată din mai multe fapte materiale sau omisiuni sau chiar dintr-o singură faptă, îndeplinește conținutul mai multor infracțiuni înainte de a se pronunța o condamnare pentru una dintre ele. Conform art. 38 C. pen., concursul de infracțiuni este de două feluri: concurs real și concurs formal.

Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni [ art. 38 alin. (1)]. Pe de altă parte, concursul formal de infracțiuni există atunci când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni [ art. 38 alin. (2)].

Din cele expuse mai sus rezultă că pentru existența concursului de infracțiuni trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiții: să fie comise două sau mai multe infracțiuni, să existe unitate de subiect activ, să nu fi intervenit condamnarea definitivă pentru una dintre ele și pentru cel puțin două infracțiuni să se poată da o soluție de condamnare.

Din interpretarea dispozițiilor din art. 39 C. pen., înțelegem că aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni, spre deosebire de aplicarea în cazul infracțiunii continuate, se face în două etape. Astfel, potrivit alin. (1) al aceluiași articol, în caz de concurs de infracțiuni se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și, mai apoi, se aplică o pedeapsă globală în conformitate regulile specifice concursului.

În ceea ce privește prima etapă, se fac necesare o serie de precizări. Stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei se face pentru fiecare infracțiune în parte, componentă a concursului, prin raportarea la criteriile generale de individualizare a pedepsei și fără a se ține cont de existența concursului. Pentru fiecare infracțiune în parte pedeapsa se va stabili respectându-se limitele speciale – minime și maxime – stabilite de lege. Periculozitatea crescută a infractorului reprezintă un indiciu de necontestat în privința infractorului; totuși, de această împrejurare nu se va ține cont de la stabilirea pedepsei concrete pentru fiecare infracțiune deoarece ea va fi sancționată corespunzător în a două etapă, în care se va stabili pedeapsa globală pentru toate infracțiunile.

În ceea ce privește a doua etapă – cea a stabilirii pedepsei globale aplicabile concursului de infracțiuni – art. 39 C. pen., prin alin. (1) lit. a)-e), stabilește următoarele reguli:

a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă

se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

După cum se poate observa, legislatorul s-a folosit în această etapă de trei sisteme de sancționare a concursului de infracțiuni: sistemul absorbției – [ lit. a)], sistemul cumulului juridic- [ lit. b), c) și e)] și sistemul cumulului aritmetic – [ lit. d)].

În alin. (2) art. 39 C. pen. stabilește o regulă specială în domeniul pedepsei cu închisoarea. Astfel, dacă s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, iar prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață. Practic, textul enunțat instituie o facultate de care judecătorul se poate folosi și nu o obligație. Credem că pedeapsa detențiunii pe viață se poate aplica numai după ce judecătorul va face o evaluare globală a gravității tuturor infracțiunilor componente ale concursului dar și a periculozității infractorului și numai în situații foarte grave.

Cele două etape de aplicare a pedepsei sunt caracterizate de o autonomie relativă a uneia față de cealaltă, ceea ce face posibilă aplicarea altor instituții de drept penal care pot avea incidență pentru unele infracțiuni componente ale concursului de infracțiuni. Pot fi astfel de instituții prescripția, dezincriminarea, grațierea, împăcarea, amnistia, etc. Ca atare, incidența acestora nu se va raporta la pedeapsa globală stabilită ca urmare a regulilor de mai sus, ci se va raporta la fiecare infracțiune în parte componentă a concursului de infracțiuni.

Concluzionând, subliniem încă o dată importanța concursului de infracțiuni, ca stare de agravare a pedepsei, în opera complexă de individualizare judiciară a pedepselor. Pe de o parte, eșalonarea stabilirii pedepsei concret aplicate în două etape îngrădește judecătorului posibilitatea folosirii tuturor împrejurărilor speței la determinarea pedepsei aplicabile pentru fiecare infracțiune în parte. Pe de altă parte, opțiunile judecătorului din prima etapă – asupra pedepselor concret aplicate fiecărei infracțiuni privită individual – vor determina și tipul de sistem sancționator aplicabil în a doua etapă.

III.4.2.3. Recidiva

Recidiva este o formă a pluralității de infracțiuni care constă în faptul că inculpatul săvârșește iarăși, după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau la împlinirea termenului de reabilitare, o infracțiune sau mai multe infracțiuni intenționate sau preaterintenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii egală sau mai mare cu un an. Așadar, deosebirea față de concursul de infracțiuni este dat de intervenția unei hotărâri de condamnare pentru cel puțin o infracțiune anterioară, hotărâre care a avut rolul de a atenționa inculpatul asupra comportamentului său antisocial și de care acesta nu a ținut seama prin continuarea săvârșirii de activități infracționale.

Codul penal în vigoare reglementează recidiva în art. 41-43 și art 45 aducând modificări substanțiale ale instituției. Astfel, structura instituției a fost regândită, legiuitorul formulând o definiție comună pentru această pluralitate de infracțiuni, diferențele între recidiva postcondamnatorie, postexecutorie și pluralitatea intermediară fiind realizate în cadrul articolelor care reglementează regimul sancționator. În viziunea reglementării în vigoare, recidiva apare în două situații: după condamnare și până la executarea pedepsei (postcondamnatorie) și după executarea pedepsei și până la împlinirea termenului de reabilitare (postexecutorie).

Similar recidivei în cazul persoanei fizice, instituția recidivei a fost simplificată și pentru persoana juridică. Astfel, există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită ( art. 146 C. pen.). Prin urmare, și recidiva în cazul persoanei juridice cunoaște aceleași două forme legale: recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie.

Spre deosebire de mecanismul de individualizare a pedepsei în cazul concursului de infracțiuni, din interpretarea dispozițiilor din art. 43 C. pen., înțelegem că aplicarea pedepsei în caz de recidivă, se face diferențiat, în funcție de forma de recidivă aplicabilă. Mecanismul individualizare se diferențiază și în funcție de subiectul activ al infracțiunii/infracțiunilor. Vom analiza – separat – modalitățile de individualizare a pedepselor pentru infractorul-persoană fizică și, respectiv, pentru infractorul-persoană juridică.

A. Persoana fizică.

1. Potrivit alin. (1) al art. 43 C. pen., în caz de recidivă postcondamnatorie, individualizarea judiciară a pedepsei se face în două etape. Așadar, judecătorul va stabili mai întâi pedeapsa pentru noua infracțiune ( /pentru fiecare infracțiune în parte) și, mai apoi, se aplică o pedeapsă globală în conformitate regulile specifice înscrise în art. 43 C. pen. alin. 1-4.

În ceea ce privește prima etapă, se fac necesare o serie de precizări. Stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei se face pentru noua infracțiune (noile infracțiuni) – săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie –, prin raportarea la criteriile generale de individualizare a pedepsei din art. 74 C. pen. și fără a se ține cont de existența recidivei. Pentru noua infracțiune ( noile infracțiuni) pedeapsa se va stabili respectându-se limitele speciale – minime și maxime – stabilite de lege. Periculozitatea crescută a infractorului ca urmare a coliziunii repetate cu legea penală, chiar și după ce a fost condamnat înainte, reprezintă un indiciu de necontestat în privința infractorului; totuși, de această împrejurare nu se va ține cont de la stabilirea pedepsei concrete pentru infracțiunea/infracțiunile comise după condamnare deoarece ea va fi sancționată corespunzător în a două etapă, în care se va stabili pedeapsa globală pentru toate infracțiunile.

În ceea ce privește a doua etapă – cea a stabilirii pedepsei globale aplicabile recidivei postcondamnatorii – art. 43 C. pen., prin alin. (1)-(4), stabilește următoarele reguli:

(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.

După cum se poate observa, legislatorul s-a folosit în această etapă de două sisteme de sancționare a recidivei postcondamnatorii: sistemul cumulului aritmetic – [ alin. (1) și (2)] și sistemul absorbției – [alin. (4)]. Cazul de la alin. (3) reprezintă o regulă specială, pe care o întâlnim și în cazul concursului de infracțiuni. Textul enunțat instituie o facultate de care judecătorul se poate folosi și nu o obligație. Credem că pedeapsa detențiunii pe viață se poate aplica numai după ce judecătorul va face o evaluare globală a gravității tuturor infracțiunilor comise în stare de recidivă dar și a periculozității infractorului și numai în situații foarte grave.

2. Potrivit alin. (5) al art. 43 C. pen., în caz de recidivă postexecutorie, individualizarea judiciară a pedepsei se face doar într-o singură etapă. În mod concret, dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate. Prin urmare, în cazul recidivei postexecutorii, în etapa individualizării judiciare, stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei în concret aplicate se va face ab initio în raport de limitele speciale majorate – minime și maxime –, judecătorul neputând să facă abstracție de agravarea survenită ca urmare a recidivei.

Dar, ce se întâmplă dacă inculpatul a comis un concurs de infracțiuni în stare de recidivă postexecutorie? Undele dezvoltări apar ca necesare. Așa cum am arătat, concursul de infracțiuni presupune, în esență, existența a cel puțin două infracțiuni pedepsibile săvârșite înainte de a se pronunțarea unei hotărâri definitive pentru una dintre ele și pentru care legea, prin art. 39 C. pen., a stabilit un regim sancționator specific. Dar și în cazul recidivei postexecutorii se stabilește un regim sancționator specific prin alin. (5) al art. 43 C. pen. Așadar, care dintre aceste sisteme se aplică cu prioritate? Răspunsul, prin care se dă rezolvare ambelor întrebări, este că se va aplica prioritar regimul recidivei postexecutorii și, mai apoi, regimul concursului de infracțiuni, cu toate implicațiile specifice lui. Explicație stă în faptul că, fiecare infracțiune privită în individualitatea ei – componentă a concursului – este comisă în stare de recidivă; condițiile stării de recidivă se îndeplinesc înainte de formarea concursului. Practic, în opera sa de individualizare, va parcurge următorii pași: 1 – va stabili existența fiecărei infracțiuni și comiterea lor de către inculpat; 2 – va majora cu jumătate limitele speciale ale fiecărei infracțiuni în parte; 3 – va stabili, în conformitate cu dispozițiile art. 74 C. pen., cuantumul sau durata pedepsei pentru fiecare infracțiune ținând cont de limite majorate; 4 – va stabili o singură pedeapsă globală prin aplicarea regulilor de la concurs.

B. Persoana juridică

1. Potrivit, alin. (3) al art. 146 C. pen., în caz de recidivă postcondamnatorie, individualizarea judiciară a pedepsei (în cazul nostru, amenda – ca singura pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice) se face în două etape. Mai întâi, se majorează cu jumătate limitele speciale a pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune/noile infracțiuni și, mai apoi, se stabilește o pedeapsă globală prin adăugarea acesteia/acestora la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat. În prima etapă, stabilirea cuantumului pedepsei pentru noua infracțiune se face între limitele majorate ale pedepsei aplicabile, prin raportare la dispozițiile art. 74 C. pen, Dacă avem de-a face cu un concurs de infracțiuni comis în stare de recidivă, judecătorul va stabili cuantumul amenzii pentru fiecare infracțiune în parte, urmând ca după această operațiune să le contopească potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni. În a două etapă, judecătorul va adăuga cuantumul amenzii stabilit potrivit primei etape la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul de pedeapsă rămas neexecutat.

Cu privire la cele de mai sus, se impun o serie de precizări. Majorarea în prima etapă a limitelor speciale ale pedepsei/pedepselor se face cu privire la numărul zilelor-amendă și nu la cuantumul amenzii. Atunci când se stabilește pedeapsa globală, deoarece se lucrează cu sume de bani și nu cu zile-amendă, cuantumul nu este restrâns la o anumită valoare. În orice caz, credem că – la nivel teoretic – nu poate depăși totuși suma de 6 milioane RON ( de două ori maximul general posibil – unul pentru pedeapsa anterioară neexecutată, și unul pentru noua noile infracțiuni comise în stare de recidivă). Prin analogie, aceeași regulă este aplicabilă și persoanei fizice în caz de recidivă postcondamnatorie, adică nu se poate depăși suma de 400,000 RON ( de două ori maximul general la care s-ar putea ajunge). Această concluzie privind amenda se regăsește în textele art. 146 alin. (3) C. pen. – pentru persoana juridică –, și în art. 43 alin. (1) și (2) C. pen. – pentru persoana fizică – care stabilesc că pedeapsa stabilită pentru recidivă „se adaugă” la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Or, potrivit art. 61 alin. (1) C. pen., „amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului”. Prin urmare, amenda nu reprezintă un anumit număr de zile-amendă ci se stabilește cu ajutorul zilelor-amendă, astfel că, nu credem a fi aplicabilă o amendă până la maximul de zile-amendă. Mai mult, credem că o astfel de interpretare este necesară pentru întărirea principiului egalității de tratament juridic penal între cetățeni, cei conștiincioși în a plăti amenzile penale fiind clar dezavantajați.

2. Potrivit alin. (2) al art. 146 C. pen., pentru persoana juridică, în caz de recidivă postexecutorie, individualizarea judiciară a pedepsei se face doar într-o singură etapă. În mod concret, dacă, după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate. Prin urmare, în cazul recidivei postexecutorii, în etapa individualizării judiciare, stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei în concret aplicate se va face ab initio în raport de limitele speciale majorate – minime și maxime.

Concluzionând, instituția recidivei, ca stare de agravare a pedepsei, are un rol foarte important în opera complexă de individualizare judiciară a pedepselor. Judecătorul trebuie mai întâi să stabilească de felul recidivei pentru a ști exact tratamentul sancționator aplicabil, tratament care, după cum am văzut, este diferit după cum recidiva este postcondamnatorie sau postexecutorie. În cazul recidivei postcondamnatorii, instanța va eșalona stabilirea pedepsei în concret aplicate în două etape, împrejurare care îl îngrădește în privința posibilității folosirii tuturor împrejurărilor speței la determinarea pedepsei aplicabile pentru fiecare infracțiune în parte; starea de recidivă fiind luată în calcul în a doua etapă, cea cumulului aritmetic cu pedeapsa anterioară sau cu restul de pedeapsă rămas neexecutat. În plus, opțiunile judecătorului din prima etapă – asupra pedepselor în concret aplicate fiecărei infracțiuni privită individual – vor determina și tipul de sistem sancționator aplicabil în a doua etapă. Pe de altă parte, recidiva postexecutorie presupune un tratament sancționator diferit care presupune aplicarea pedepsei într-o singură etapă.

În acest context, munca judecătorului, de a da o corectă valoare juridică tuturor împrejurărilor care gravitează în jurul unei spețe, apare ca o condiție sine qua non pentru înfăptuirea actului de justiție.

III.4.2.4. Pluralitatea intermediară

Deși nu este tradițional inclusă de doctrinari în rândul cauzelor de agravare și nici chiar de dispozițiile noului Cod penal atunci când stabilește regulile aplicabile în caz de concurs de cauze de atenuare sau de agravare a pedepsei (vezi, art. 79), considerăm că și pluralitatea intermediară trebuie inclusă în rândul stărilor de agravare a pedepsei, chiar dacă regimul sancționator aplicabil este „împrumutat” de la concursul de infracțiuni.

Conform art. 44 alin. (1), pluralitatea intermediară reprezintă acea situație în care condamnatul, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, săvârșește din nou o infracțiune si nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. În concret, infracțiunea comisă în stare de pluralitate intermediară poate fi una pentru care legea prevede numai pedeapsa amenzii penale, pedeapsa închisorii mai mică de 1 an sau infracțiunea este săvârșită din culpă.

Pluralitatea intermediară se diferențiază de concursul de infracțiuni, întrucât, pentru cel puțin o infracțiune, infractorul a fost condamnat definitiv anterior. Distincția față de recidivă este ceva mai dificil de făcut tocmai pentru că infracțiunea comisă în stare de pluralitate intermediară este, cel puțin la nivel conceptual, tot o recidivă căruia, însă, legiuitorul nu a considerat necesar să-i aplice același tratament agravant ca și recidiva propriu-zisă. Dacă e să depășim bariera politicii penale folosite de legiuitor, credem că o stare intermediară concursului și recidivei nici nu poate exista de vreme granița dintre concurs și recidivă este însăși hotărârea definitivă de condamnare, neexistând un interval temporar rămas neatribuit. În acest sens, doctrina a apreciat că „nu există posibilitatea unei pluralități care să se situeze între concurs de infracțiuni și recidivă; așa-zisa pluralitate intermediară nu este decât o recidivă postcondamnatorie de fapt, și nu de drept”. Totuși, credem că legiuitorul a apelat la crearea unei instituții separate pentru a nu se complica instituția recidivei și, mai ales, tratamentul sancționator al acesteia.

La fel ca și recidiva, pluralitatea intermediară poate fi postcondamnatorie sau postexecutorie. Din interpretarea alin. (1) al art. 44 C. pen., tragem concluzia că legiuitorul a incriminat numai pluralitatea intermediară postcondamnatorie; pluralitatea intermediară postexecutorie, chiar dacă este o formă a pluralității de infracțiuni, nu a fost incriminată de lege și, ca atare, nu este primitoare de un tratament sancționator special.

Tratamentul sancționator aplicabil în caz de pluralitate intermediară postcondamnatorie, conform alin (2) al art. 44, este cel aplicabil concursului de infracțiuni. Cu restricțiile impuse de însăși rațiunea existenței pluralității intermediare – poate consta numai în infracțiuni pentru care se prevede doar pedeapsa amenzii penale, pedeapsa închisorii mai mică de 1 an sau infracțiunii săvârșite din culpă, dezvoltările tratate în capitolul dedicat concursului de infracțiuni sunt întru totul valabile și pentru pluralitatea intermediară (supra, III.4.2.2.). Totuși, este important să precizăm că pedeapsa stabilită pentru pluralitate se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni, cu întreaga pedeapsă anterioară ( chiar dacă s-a executat parțial), urmând ca din pedeapsa anterioară să se scadă perioada deja executată. Dacă primul termen al pluralității intermediare postcondamnatorie este formată dintr-un concurs, atunci se vor aplica prioritar regulile de la pluralitatea intermediară, urmând ca după această operațiune să se aplice regulile concursului.

Așadar, credem că pluralitatea intermediară își câștigă și ea statutul de stare de agravare iar dispozițiile sale trebuie luate în considerare de judecător atunci când stabilește durata sau cuantumului pedepsei în concret aplicată, altfel ar pronunța o pedeapsă nelegală și va fi desființată ca urmare a controlului de legalitate făcut de instanța ierarhic superioară. În ceea ce privește pluralitatea intermediară postexecutorie, chiar dacă nu are atribuit un tratament sancționator special, credem că nu va fi scăpată din vederea judecătorului atunci când stabilește, cu ajutorul dispozițiilor art. 74 C. pen., durata sau cuantumul pedepsei comise după executare și până la reabilitarea pedepsei anterioare.

III.5. Concursul între cauzele de atenuare sau de agravare

Codul penal în vigoare stabilește un nou „regulament” în privința mecanismului de atenuare sau agravare a pedepselor în caz de incidență a unui concurs între cauzele de atenuare ori a unui concurs între cauzele de agravare. În plus, pentru completarea tuturor situațiilor care se pot ivi în practică, se stabilește și pașii de urmat atunci când instanța se confruntă cu un concurs bivalent, de cauze de atenuare și cauze de agravare în aceeași cauză.

Sediul legal al instituției îl regăsim în dispozițiile art. 79 C. pen, articol care reprezintă, în integritatea lui, materializarea noului regulament la care am făcut referire mai sus.

Astfel, potrivit art. 79 alin. (1) atunci când sunt incidente numai împrejurări care au ca efect reducerea pedepsei, legiuitorul a stabilit ca limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită să se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă [art. 33 alin. (2) C. pen.], circumstanțe atenuante (art. 76 C. pen.) și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.

Exempli gratia, dacă infractorul comite o tentativă la infracțiunea de trafic și alte operațiuni ilicite cu substanțe aflate sub control național, pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani – infracțiune prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri; în favoarea infractorului se reține și circumstanța atenuantă judiciară prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și, totodată, și cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 16 din aceeași lege. De lege lata, se va reduce, mai întâi, limitele speciale cu jumătate ca efect al tentativei, acestea fiind închisoare de la 1 an la 3 ani și 6 luni; devin apoi incidente dispozițiile art. 76 C. pen – reducerea cu o treime –, noile limite fiind de la 8 luni la 2 ani și 4 luni; în final, devin incidente dispozițiile art. 16 din Lege, care prevăd reducerea cu jumătate a limitelor, pedeapsa finală fiind de la 4 luni la 1 an și 2 luni închisoare.

Atunci când sunt incidente numai cauze de agravare, potrivit art. 79 alin. (2) C. pen., devine incidentă următoarea ordine obligatorie de aplicare: circumstanțele agravante, infracțiune continuată și concurs sau recidivă postcondamnatorie. Atenționăm că, atunci când se rețin atât concursul de infracțiuni, cât și recidiva postexecutorie sau pluralitatea intermediară (s.n.), dispozițiile relative la recidivă/pluralitate se vor aplica înaintea celor de la concurs. Astfel, dacă maximul special nu este îndestulător, poate fi adăugat un spor de 2 ani, conform art. 78 alin. (1) C. pen., fără a se depăși o treime din maxim. Mai apoi, la această limită superioară poate fi aplicat un spor de 3 ani sau de o treime în cazul amenzii penale, conform art. 36 alin. (1) C. pen. În ultimă instanță, se va aplica regimul sancționator al pluralității de infracțiuni.

În situația în care cu privire la aceeași infracțiune sunt incidente atât cauze de micșorare, cât și de majorare a pedepsei prevăzute de lege, se va da efect mai întâi cauzelor de atenuare și ulterior cauzelor de agravare [spre exemplu, atunci când inculpatul săvârșește o tentativă la infracțiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) – în timpul nopții ( închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi), fapta fiind săvârșită de trei sau mai multe persoane împreună; mai întâi, instanța va reduce limitele speciala la jumătate, conform regimului sancționator al tentativei ( noile limite fiind de la 1 an și 6 luni la 5 ani); ulterior, ca efect al circumstanței agravante, instanța poate aplica un spor de maxim 1 an și 8 luni (sporul prevăzut de lege este de până la 2 ani, însă fără a depăși 1/3 din acest maxim – 5 ani/3 = 1 ani și 8 luni), pedeapsa maximă aplicabilă fiind de 6 ani și 8 luni și interzicerea unor drepturi].

Secțiunea a IV-a. Individualizarea judiciară a executării pedepselor

IV.1. Preliminarii

Dacă în prima parte a lucrării am studiat procesul de individualizare judiciară a pedepselor cu privire la stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei în concret aplicată prin raportare, pe de o parte, la gravitatea faptei dar și a periculozității infractorului și, pe de altă parte, la cauzele modificatoare de pedeapsă, în a doua parte vom studia individualizarea judiciară a executării pedepsei stabilite potrivit primei etape și vom evidenția importanța rolului judecătorului în stabilirea modalității concrete de executare a pedepsei.

Codul penal în vigoare adus modificări substanțiale în domeniul modalităților de individualizare judiciară a executării pedepselor, prin crearea unor soluții variate pe care judecătorul le poate aplica în funcție de împrejurările fiecărei cauze. Întâlnim instituții a căror rațiune are la bază soluții cât mai puțin invazive, cu rol doar de atenționare a inculpatului asupra comportamentului său antisocial, și se ajunge la instituții mult mai energice, care reglementează soluțiile pe care le poate da instanța pentru un condamnat aflat în executarea unor pedepse privative de libertate.

Noua configurație a instituțiilor din domeniu este alcătuită din: renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și liberarea condiționată. Comparând reglementarea în vigoare cu cea a C. pen. de la 1968, vom observa că: au fost introduse două noi instituții – renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, s-a renunțat la suspendarea condiționată a executării pedepsei și că s-a pus liberarea condiționată în rândul soluțiilor destinate individualizării judiciare a pedepselor și nu în rândul dispozițiilor referitoare la pedepse.

În ceea ce privește maniera de abordare a individualizării judiciare a executării pedepselor, credem că este util să studiem instituțiile reglementate de legiuitor după următoarea împărțire: soluții care nu presupun condamnarea inculpatului, soluții care presupun condamnarea inculpatului și soluții care pot interveni în cursul executării unei pedepse privative de libertate. Observăm că legislația în vigoare și-a creat instituțiile necesare unei cât mai bune individualizări a executării pedepsei în jurul unei singure constante, și anume, dacă este necesară sau nu privarea de libertate a inculpatului.

Trebuie să precizăm că, studiul realizat în această secțiune nu este destinat să facă o expunere exhaustivă a materiei, ci are ca scop evidențierea rolului pe care îl au instituțiile create de legiuitor în procesul complex al individualizării judiciare a pedepselor.

IV.2. Soluții care nu presupun condamnarea inculpatului

IV.2.1. Renunțarea la aplicarea pedepsei

Sediul legal al acestei noi instituții îl găsim în Capitolul V – „Individualizarea pedepsei", Secțiunea a 3-a, articolele 80-82, unde se stabilesc condițiile în care aceasta este devine aplicabilă.

Renunțarea la aplicarea pedepsei este o măsură de individualizare a executării pedepselor și constă în prerogativa judecătorului de a renunța la stabilirea și aplicarea unei pedepse persoanei inculpate, pentru îndreptarea căruia nu este necesară intervenția statului ci, este se consideră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece aplicarea unei pedepse este considerată inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei sale. Renunțarea la aplicarea pedepsei nu se face arbitrar ci ținând seama de gravitatea infracțiunii [ art. 80 alin. (1) lit. a) C. pen.], de periculozitatea infractorului precum și de posibilitățile sale de îndreptare [ art. 80 alin. (1) lit. b) C. pen.].

Renunțarea la aplicarea pedepsei pare a fi descendentul art. 181 din codul penal anterior, denumit marginal fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. Precizăm că punerea celor două instituții pe picior de egalitate ar fi greșită. În primul rând, art. 181 avea ca rațiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret, fapta lui fiind vădit lipsită de importanță, în condițiile atingerii minime a valorilor apărate de lege – în conret, fapta care se încadra în aceste criterii nu era infracțiune. A contrario, fapta pentru care se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei este infracțiune, însă gravitatea ei și periculozitatea infractorului sunt scăzute astfel că nu se impune aplicarea unei pedepse. În al doilea rând, dispozițiile art. 181 trimiteau numai la gravitatea infracțiunii, pe când renunțarea la aplicarea pedepsei se dispune ținând cont de gravitatea infracțiunii, de periculozitatea infractorului precum și de posibilitățile sale de îndreptare dar și de o serie de alte restricții impuse de dispozițiile alin. (2) și (3) al art. 80 C. pen.

Din interpretarea dispozițiilor art. 80 C. pen., înțelegem că instanța nu mai ajunge până la stadiul în care stabilește durata sau cuantumul pedepsei în concret aplicate, urmărind criteriile generale de individualizare a pedepsei din art. 74 C. pen. ci, constatând că sunt îndeplinite condițiile renunțării, dublate și de convingerea instanței că o astfel de măsură este oportună, nu mai parcurge procesul de stabilire in concreto a unei pedepse și dispune motivat renunțarea la aplicarea pedepsei și atenționează inculpatul asupra conduitei sale viitoare și asupra consecințelor care decurg din comiterea altor infracțiuni. Cu privire la condițiile înscrise în alin. (1) al art. 80, credem că judecătorul nu va trebui să verifice gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului de două ori – odată, conform art. 74 C. pen. cât și a doua, conform alin. (1) al art. 80 – deoarece se face referire la aceleași criterii de evaluare, art. 80 alin. (1) lit. b) impunând în plus și luarea în considerare a posibilităților infractorului de reeducare.

Așadar, în considerarea celor subliniate mai sus, credem că instituția renunțării la aplicarea pedepsei este strâns legată de procesul mult mai extins al individualizării judiciare pedepsei deoarece apelează la indicatorii de evaluare a gravității infracțiunii și periculozității infracțiunii dar și la înțelepciunea judecătorului de a stabili pentru fiecare inculpat în parte tratamentul pe care îl primește din partea societății. Mai mult, renunțarea la aplicarea pedepsei și stabilirea cuantumului sau duratei pedepsei nu se delimitează ci sunt interconectate, renunțarea mulându-se pe dispozițiile art. 74 C. pen; în procesul mai larg al individualizării pedepsei, cele două etape nu pot fi delimitate temporal una de cealaltă.

IV.2.2. Amânarea aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei, ca și renunțarea la aplicarea pedepsei, este o instituție nou introdusă de Codul penal în vigoare, sediul legal fiind regăsit în Capitolul V – „Individualizarea pedepsei", Secțiunea a 4-a, articolele 83-90.

Amânarea aplicării pedepsei este o măsură de individualizare a executării pedepselor și constă în prerogativa instanței de a amâna aplicarea pedepsei în concret aplicată inculpatului în virtutea îndeplinirii unor condiții de natură obiectivă (stabilite de lege) dar și subiectivă (ce țin de atitudinea inculpatului și convingerea judecătorului) și care întăresc credința instanței în baza căreia, pentru îndreptarea conduitei inculpatului, nu este necesară aplicarea unei pedepse dar se impune supravegherea lui pe o durată determinată.

Deși asemănătoare, această instituție nu trebuie confundată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, prevăzută de C. pen. de la 1968, chiar dacă efectul ambelor instituții constă în absența decăderilor, interdicțiilor sau incapacităților ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită. Astfel, suspendarea condiționată a executării pedepsei presupune condamnarea pe când în cazul amânării nu se poate ajunge în acest punct; pedeapsa în concret stabilită din care se poate suspenda ( 3 ani) este mai mare decât cea din care se poate amâna ( 2 ani); amânarea se poate dispune numai pentru infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa închisorii până în 7 ani [ art. 83 alin. (3) C. pen] pe când suspendarea nu are o astfel de limită stabilită; etc.

Amânarea aplicării pedepsei nu trebuie să se confunde nici cu amânarea executării pedepsei, prevăzută de art. 589 C. proc. pen. În primul rând, prima este o instituție de drept penal substanțial, când cea de-a doua este o instituție de drept procesual penal. În al doilea rând, în cazul amânării aplicării pedepsei nu se pronunță o hotărâre de condamnare pe când în cazul amânării executării pedepsei ne aflăm în prezența unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate pentru care inculpatul poate obține doar o amânare a punerii în executare a hotărârii pentru motive strict și limitativ prevăzute de lege.

Din ansamblul reglementării, putem concluziona că amânarea aplicării pedepsei constituie o individualizare judiciară care este aplicabilă pentru fapte cu un caracter antisocial mai pronunțat decât cele care pot intra sub sfera renunțării la aplicarea pedepsei, reacția societății fiind mult mai energică decât cea prevăzută la 80 C. pen. privind renunțarea la aplicarea pedepsei. Astfel, în cazul amânării aplicării pedepsei, instanța stabilește în mod concret o pedeapsă a cărei aplicare este amânată, inculpatului fiind abligat să suporte anumite măsuri de supraveghere dar și să respecte unele obligații pe parcursul termenului de supraveghere. În plus, infracțiunile pentru care se poate dispune amânarea la aplicarea pedepsei sunt mult mai numeroase decât cele pentru care se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei pentru simplul fapt că instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 7 ani față de renunțare, unde instanța este limitată la infracțiuni pentru care legea prevede închisoarea de maxim 5 ani.

Atunci când am definit instituția amânării aplicării pedepsei, am apreciat că prerogativa instanței de a amâna aplicarea pedepsei în concret aplicată inculpatului se face în virtutea îndeplinirii unor condiții de natură obiectivă dar și subiectivă. Credem că aceste condiții sunt foarte importante în procesul de individualizare concretă a pedepsei (în cazul de față, individualizarea executării pedepsei).

Condițiile de natură obiectivă sunt stabilite ope legis¸ misiunea judecătorului fiind doar de a constata realitatea existenței lor. Acestea se folosesc, pe de o parte, la stabilirea gravității infracțiunii [pedeapsa stabilită a cărei aplicare poate fi amânată, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani [ art. 83 alin. (1) lit. a) C. pen.]; pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă să fie până în 7 ani] și, pe de altă parte, la stabilirea periculozității infractorului [infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare [ art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen.]; infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată sau să fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților [ art. 83 alin. (2) C. pen.] ].

Condițiile de natură subiectivă, apreciem că se împart în două categorii: condiții ce țin de atitudinea și persoana infractorului și, separat, o condiție ce ține de convingerea judecătorului. Condițiile ce țin atitudinea și persoana infractorului sunt înscrise în art. 83 alin (1) lit. c) și lit. d C. pen. și sunt cuprind: acordul – afirmativ sau negativ – al infractorului de a presta muncă în folosul comunității, și evaluarea periculozității infractorului pe baza împrejurărilor concrete ale comiterii infracțiunii. Condiția care trimite la convingerea judecătorului are la bază aprecierea din partea instanței, în considerarea tuturor împrejurărilor ce caracterizează infracțiunea și infractorul, că nu este oportună aplicarea pedepsei pentru infractor și că reeducarea lui se poate face printr-o supraveghere a comportamentului său pe o perioadă determinată.

Din construcția art. 83 C. pen., observăm că amânarea aplicării pedepsei se face într-o etapă diferită a individualizării judiciare a pedepsei, după ce judecătorul stabilește durata sau cuantumul pedepsei în concret aplicabile. În concret, instanța va verifica, mai întâi, încadrarea în cadrul condițiilor de natura obiectivă – stabilite de legiuitor și a căror neîndeplinire scot din discuție aplicabilitatea instituției amânării – și, mai apoi, va trece la verificarea condițiilor de natură subiectivă care pun în discuție atitudinea infractorului, urmând ca, la final, în considerarea tuturor împrejurărilor concrete ale faptei, să aprecieze asupra oportunității aplicării instituției. Un pas important în tot acest proces îl reprezintă obligația judecătorului întreba inculpatul dacă este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunității, de răspunsul acestuia – afirmativ sau negativ – depinzând dacă se mai aplică sau nu instituția amânării aplicării pedepsei.

La o privire generală asupra instituției amânării la aplicarea pedepsei credem că este important să apreciem efortul legiuitorului de a crea cât mai multe pârghii judecătorului pentru a putea să adapteze pedeapsa cât mai fidel fiecărei cauze concrete. Mai mult, ea face parte din noua pereche de instituții (renunțare și amânare) care prevăd soluții neprivative de libertate și care nu presupun condamnarea inculpatului – chiar și pentru infracțiuni cu un grad de pericol social mai ridicat. Prin urmare, inculpatul nu va suferi decăderi, interdicții sau incapacități ce pot decurge din comiterea faptei considerându-se că este mai potrivită supravegherea comportamentului inculpatului pentru o perioadă limitată de timp. În acest context, rolul judecătorului este de maximă importanță; în primul rând, pentru că el reprezintă instrumentul prin care legiuitorul aplică tratamentul penal cel mai potrivit, și, în al doilea rând, pentru că el este cel la a cărui intuiție, experiență de viață și înțelepciune aceeași legea apelează pentru a se doza intervenția societății potrivit cu gravitatea faptei și periculozitatea făptuitorului.

IV.3. Soluții care presupun condamnarea inculpatului. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Sediul legal al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în codul penal în vigoare, este reglementat în Capitolul V – „Individualizarea pedepsei", Secțiunea a 5-a, articolele 91-98.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o măsură de individualizare a executării pedepselor și constă în prerogativa instanței de a dispune suspendarea executării unei pedepse de maxim 3 ani închisoare, pronunțată prin hotărârea de condamnare, pe un termen de supraveghere ce nu poate fi mai mare de 4 ani dacă judecătorul apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, inculpatul nu va mai comite infracțiuni.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este ultima modalitate de individualizare judiciară a pedepsei prin care cel condamnat la pedeapsa închisorii de până la 3 ani nu-și execută pedeapsa în regim de detenție. Codul penal în vigoare a preferat menținerea numai a suspendării executării sub supraveghere față de reglementarea anterioară, care prevedea două modalități ale suspendării executării pedepsei, și anume suspendarea condiționată a executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Prevederile celor două tipuri de suspendare a executării pedepsei au fost unificate parțial și îmbunătățite cu elemente noi, păstrându-se aceeași finalitate dar într-o reglementare simplificată. Printre modificările notabile de numără scăderea pragului maxim pentru care poate fi aplicabilă de la 4 la 3 ani, necesitatea obținerii acordului inculpatului de a presta muncă neremunerată în folosul comunității și faptul că nu se poate suspenda executarea numai a pedepsei cu amenda.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă o instituție care se situează cu o treaptă mai sus de amânarea aplicării pedepsei atunci când caracterizăm energia cu care răspunde societatea la faptele antisociale ale indivizilor. Instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere se aseamănă cu amânarea aplicării pedepsei în multe privințe dar credem că ceea ce le diferențiază are importanță importantă în opera de individualizare a executării pedepsei. Astfel, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere legea nu impune respectarea unei anumite limite a gravității infracțiunilor pentru care devine aplicabilă așa cum o face în cazul amânării aplicării pedepsei, unde instituția devine inaplicabilă pentru infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare; pedeapsa în concret stabilită de instanța de judecată, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere este de maxim 3 ani față de maxim 2 ani ; în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere pedeapsa amenzii nu se poate suspenda față de cazul amânării aplicării pedepsei; amânarea aplicări pedepsei devine inaplicabilă dacă condamnatul a suferit o condamnare în trecut, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, pe când suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă chiar dacă condamnatul a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mică sau egală cu un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.

Ceea ce este de esența acestei instituții, în configurația legii penale în vigoare, este că instanța stabilește pedeapsa aplicabilă ( închisoarea de până în 3 ani) și pronunță motivat hotărârea de condamnare. Prin urmare inculpatul va avea de suportat toate consecințele corelative comiterii infracțiunii – decăderi, incapacități, ori interdicții. Totuși, judecătorul, după ce verifică încadrarea în peisajul tuturor condițiilor legale, va putea să suspende executarea pedepsei dacă ajunge la concluzia că inculpatul poate fi reeducat și fără executarea propriu-zisă a pedepsei. Totuși, chiar dacă nu execută pedeapsa pronunțată, inculpatul va fi supravegheat pe durata unei termen de supraveghere, în interiorul căruia va respecta unele măsuri de supraveghere și de îndeplinit unele obligații.

Instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere încheie triada noilor măsuri de individualizare judiciară a pedepsei care nu privează inculpatul de libertate. Și ea, ca și celelalte două, este foarte importantă pentru realizarea noii politici penale care se îndreaptă spre promovarea recurgerii la modalității de executare neprivative de libertate și care apelează la reeducarea inculpatul în sânul societății și nu izolat. În mod practic, judecătorul poate să aplice clemența legii și să suspende executarea pedepsei pentru orice fel de infracțiune ( chiar și mai gravă) dacă, în baza evaluării tuturor aspectelor referitoare la personalitatea inculpatului, chibzuiește că finalitatea pedepsei se atinge și fără privarea sa de libertate.

IV.4. Soluții care pot interveni în cursul executării unei pedepse privative de libertate. Liberarea condiționată.

Sediul legal al liberării condiționate, în codul penal în vigoare, este reglementat în Capitolul V – „Individualizarea pedepsei", Secțiunea a 6-a, articolele 99-106.

Liberarea condiționată este o modalitate de individualizare a executării pedepselor privative de libertate și constă în prerogativa instanței de judecată de a dispune, la cerere, eliberarea inculpatului înainte de termen dacă are convingerea că acesta s-a îndreptat și se poate reintegra în societate, cu condiția de a se fi executat fracția obligatorie cerută de lege și de a se fi achitat obligațiile civile la care a fost obligat prin hotărârea de condamnare.

Codul penal în vigoare a regândit instituția liberării condiționate a cărei reglementare se găsea în dispoziții disparate situate în cadrul capitolului care reglementa pedepsele. Opțiunea legiuitorului de a include reglementarea liberării condiționate în capitolul privitor la individualizarea pedepselor este pe deplin justificată având în vedere că liberarea condiționată este considerată ca fiind un mijloc legal cu ajutorul căruia este posibilă individualizarea pedepselor privative de libertate în cursul executării lor.

Dacă instituția liberării condiționate, în legislația anterioară, nu obliga pe condamnat ca pe durata termenului de supraveghere să continue reintegrarea concretă, ci doar să nu săvârșească noi infracțiuni, codul penal în vigoare promovează o nouă viziune, aplecată spre reintegrarea și reeducarea condamnatului și după liberarea propriu-zisă, continuând activitățile de reeducare prin îndeplinirea de către cel liberat a unor măsuri de supraveghere dar și respectarea de obligații sub controlul serviciilor de probațiune.

Modificări substanțiale găsim pentru liberarea condiționată din pedeapsa detențiunii pe viață. Astfel, în privința fracției obligatorii, durata este aceeași în ambele coduri, de 20 de ani executați efectiv. În C. pen. de la 1968 liberarea condiționată se realiza diferențiat, în funcție de sexul condamnatului; pentru condamnații bărbați care au trecut vârsta de 60 de ani și de 55 de ani femeile, putea fi acordată după 15 ani de executare efectivă. În C. pen. în vigoare, vârsta nu mai poate influența liberarea condiționată.

În analiza cererii de liberare condiționată instanța nu va mai avea în vedere antecedentele penale ale condamnatului, acestea fiind deja valorificate în cadrul procesului de individualizare judiciară, singura condiție corelativă din legea penală în vigoare fiind buna conduită pe toată durata executării pedepsei.

Deși incidența instituției apare numai post iudicium, adică nu poate interveni în cursul procesului penal prin care inculpatul primește condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, credem că apartenența liberării condiționate la celelalte instituții care reglementează modalități de individualizare a executării pedepsei este justificată. Astfel, ea este intim legată de pedeapsa în concret stabilită de judecător, tipul și durata pedepsei la care s-a ajuns prin aplicarea art. 74 C. pen. influențând în mod real și instituția liberării condiționate. Apoi, judecătorul este cel care hotărăște, punând cap la cap toate informațiile puse la dispoziție de instituțiile competente, dacă reeducarea inculpatului poate continua în libertate sau dacă, dimpotrivă, acesta nu este încă pregătit și nici îndeajuns de „șlefuit” pentru contactul cu societatea.

Instituția liberării condiționate are un caracter global, adică beneficiul ei poate fi aplicabil atât condamnatului la pedeapsa închisorii, indiferent de durata acesteia, cât și condamnatului la pedeapsa detențiunii pe viață. Totuși, acest beneficiu nu este un drept, ci numai o vocație pentru condamnat, instanța de judecată este aceea care, în fiecare caz în parte, hotărăște dacă este sau nu oportună acordarea liberării condiționate. În acest sens, credem că măsura liberării condiționate are o dublă valoare; în primul rând, condamnatul ca trebui să își concentreze eforturile de însușire a valorilor sociale încă din prima zi a detenției deoarece judecătorul va urmări parcursul acestuia încă de la începutul detenției pentru a e convinge dacă inculpatul s-a îndreptat și e poate integra în societate; în al doilea rând, odată eliberat, condamnatul este nevoit să continue reeducarea prin respectarea unor măsuri de supraveghere și îndeplinirea unor obligații pe durata termenului de supraveghere, altfel i se va revoca beneficiul liberării înainte de termen și se va întoarce în detenție.

Analizând reglementarea întregii instituții liberării condiționate, nu putem decât să o trecem tot în tabăra măsurilor de individualizare a executării pedepselor alternative la soluțiile de privare de libertate a condamnatului, chiar dacă aplicarea ei devine posibilă decât după executarea propriu-zisă a fracției impuse de lege. Așadar, această instituție nu se raportează la întreaga durată a pedepsei privative de libertate ci numai la o parte din ea. În acest sens, rolul judecătorului are o importanță aparte deoarece el va analiza întreg procesul de reeducare al inculpatul pe perioada cât a fost privat de libertate și, dacă procesul de reeducare și de însușire a valorilor sociale s-a dovedit productiv și dacă a înțeles să își îndeplinească obligațiile impuse prin hotărârea de condamnare (obligațiilor civile), va „premia” eforturile condamnatului cu eliberarea din detenție.

IV.5. Examen de jurisprudență

Prin sentința penală nr.32 din 27 februarie 2013, pronunțată de Judecătoria Costești, în temeiul art. 182 alin. 1 C. pen., a fost condamnat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, la pedeapsa de 3 ani închisoare, iar în temeiul art. 180 alin. 2 C. pen., a mai fost condamnat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, la pedeapsa de 6 luni închisoare […], inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, în condițiile art. 57 C. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o sub aspectul individualizării judiciare atât a pedepsei, la care a fost condamnat, cât și a modalității de executare a acesteia, arătând, totodată, că s-a împăcat cu partea vătămată DD, în ceea ce privește infracțiunea reglementată de dispozițiile art.180 alin.2 Cod penal.

Examinând hotărârea recurată, Curtea a considerat că recursul inculpatului este fondat.

Din perspectiva dispozițiilor art.72 Cod penal, raportat la art.52 Cod penal, individualizarea judiciară a pedepsei, în opinia Curții, satisface exigențele legale în materie, cu consecința realizării scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În argumentarea punctului de vedere exprimat anterior, se impune a se reaminti că infracțiunea de vătămare corporală gravă are consecințe deosebite, fie sub aspectul numărului mare de zile de îngrijiri medicale, fie sub aspectul consecințelor cauzate, respectiv infirmitatea.

Cuantumul pedepsei aplicate de către prima instanță reflectă atât gravitatea faptei săvârșite de către inculpat, cât și persoana acestuia, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, motiv pentru care nu se impune reducerea.

Sub aspectul individualizării judiciare a modalității de executare, totuși, aplicarea dispozițiilor art.57 Cod penal este excesivă și nu se corelează cu dispozițiile art. 52 Cod penal. Aceasta, întrucât încarcerarea inculpatului ar produce suferințe mult mai mari decât cele ce rezultă din condamnare și ar compromite scopul preventiv-educativ al pedepsei.

Un argument în plus în favoarea executării pedepsei în condiții neprivative de libertate este și împăcarea inculpatului cu partea vătămată DD, pentru săvârșirea infracțiunii de loviri și alte violențe. Prin urmare, nemaifiind vorba de un concurs de infracțiuni, iar inculpatul a recunoscut, cu ocazia judecării cauzei în recurs, că a săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnat, se impune și schimbarea modalității de executare a pedepsei.

In acest sens, Curtea consideră că instituirea în sarcina inculpatului a unor obligații pe parcursul termenului de încercare sunt suficiente pentru ca inculpatul să conștientizeze însemnătatea valorii sociale pe care a vătămat-o prin infracțiune și să-și modeleze conduita, în sensul valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Toate acestea pot fi realizate prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și, mai ales, prin interzicerea în mod suplimentar, pe lângă obligațiile prevăzute de art.86/3 alin.1 lit.a-d Cod penal și instituite în sarcina inculpatului, de a frecventa restaurante, baruri și alte asemenea locuri, unde se consumă băuturi alcoolice, pe durata termenului de încercare.

Interdicția de mai sus poate contribui, în viitor, la evitarea săvârșirii unor infracțiuni de violență de genul celei pentru care inculpatul a fost deja condamnat.

Comentariu: Din interpretarea dată de C. A. Constanța, observăm cât de importantă este și etapa individualizării executării pedepsei în concret aplicate atunci când se dozează gradul de intervenție al statului asupra persoanelor care comit infracțiuni. În cazul de față suntem în prezența unei infracțiuni grave – vătămare corporală gravă, cu o importantă rezonanță în mentalul colectiv. Totuși, în deplin acord cu opinia noastră, trebuie să recurgem la o modalitate de executare cât mai potrivită care să fie corelativă gradului de pericol social dar și nevoii de reeducare a condamnatului, caz în care acesta poate beneficia de o măsură care să nu presupună eliminarea lui din societate. Astfel, condamnatul va suporta consecințele omiterii infracțiunii dar nu va pierde contactul cu lumea reală, ci va învăța să respecte valorile ei.

CAPITOLUL III. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ÎN SITUAȚII SPECIALE

III.1. Amenda penală

III.1.1. Cadrul general. Sistemul zilelor-amendă

În reglementarea C. pen. în vigoare, pedeapsa amenzii cunoaște o noua reglementare dar și o sferă de aplicare lărgită față de Codul penal în vigoare, prin creșterea semnificativă a numărului infracțiunilor ori a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică, dar mai ales, ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii (de la aproximativ 60 în legislația actuală, la peste 170 în noul Cod penal).

Procesul de individualizare judiciară a pedepsei cu amenda penală necesită unele precizări din pricina noii viziuni penale prin care pedeapsa se stabilește prin sistemul zilelor-amendă, sistem care funcționează în multe state europene dar și de pe alte continente. Potrivit acestui sistem amenda este prevăzută de lege nu sub forma unei grile standard de sume de bani, ci sub forma unui număr de zile-amendă, iar suma corespunzătoare unei zile-amendă urmează să fie stabilită de instanță între anumite limite prevăzute de lege.

Potrivit acestui sistem, stabilirea cuantumului amenzii se face în raport cu doi factori: numărul zilelor-amendă, pe de o parte, și valoarea unei zile-amendă, pe de altă parte, iar cuantumul amenzii se stabilește în concret prin înmulțirea numărului zilelor-amendă cu suma corespunzătoare unei zile-amendă. Conform art. 61 alin. (2) Teza a II-a C. pen., „suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă care este cuprins între 15 zile și 400 de zile”, ceea ce înseamnă că, exprimate în lei, limitele generale ale amenzii sunt minimum 300 lei și maximum 200.000 lei. Pentru sancționarea persoanei juridice se folosește tot sistemul zilelor-amendă. Conform art. 137 alin. (3) C. pen. Teza a II-a, suma corespunzătoare unei zile -amendă, este cuprinsă între 100 și 5.000 lei. Aceasta se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 zile și 600 de zile. Astfel, amenda minimă cu care poate fi sancționată persoana juridică nu va fi mai mică de 3.000 lei și nici mai mare de 3.000.000 lei.

Imediat, vom observa înăsprirea categorică a pedepsei prin creșterea de trei ori a minimului general și de patru ori a maximului, pentru persoana fizică, respectiv, înăsprirea cu 1/6 a minimului și cu jumătate a maximului pentru persoana juridică. Acest lucru este de înțeles, având în vedere că peste 170 de infracțiuni au ca pedeapsă alternativă amenda. În plus, nu trebuie omitem a lua în calcul și reducerile, în unele cazuri deloc nesemnificative, ale pedepselor cu închisoarea.

Individualizarea pedepsei amenzii, în sistemul zilelor-amendă, sub aspectul determinării concrete a sumei corespunzătoare unei zile-amendă, reprezintă trăsătura caracteristică definitorie a acestui sistem. Prin aceasta se determină de fapt conținutul pedepsei amenzii și se asigură aplicarea unei pedepse corespunzătoare cu gradul de pericol social al infracțiunii și cu periculozitatea infractorului, fiind totodată aptă să-și îndeplinească funcțiile de constrângere și, de asemenea, să-și atingă scopul față de condamnați cu situații financiare diferite, respectându-se principiul legalității pedepsei. Desigur, pentru realizarea, sub acest aspect, a operațiunii de individualizare a pedepsei amenzii, este necesară o bună cunoaștere a situației financiare reale a inculpatului, atât sub aspectul activului patrimonial al acestuia, cât și asupra obligațiilor legale ale acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa. Trimiterea la acest criteriu special de individualizare, pe care legea o face, are drept scop să asigure, pe cât posibil, caracterul personal al pedepsei, împiedicându-se pe cât se poate răsfrângerea efectelor coercitive ale pedepsei amenzii asupra persoanelor aflate în întreținerea condamnatului.

III.1.2. Individualizarea amenzii penale în cazul infractotului persoană fizică

Amenda fiind o pedeapsă pecuniară, iar patrimoniul infractorilor putând fi diferit ca întindere și ca sarcini de ordin social-uman, se impune ca la stabilirea amenzii în concret să se aibă în vedere și alte criterii decât cele care servesc la individualizarea pedepsei în general.

1. Din reglementarea art. 61 C. pen. înțelegem că instanța trebuie să țină cont la stabilirea amenzii de mai multe criterii. Potrivit acestei dispoziții, criteriile de individualizare a pedepsei amenzii sunt de două feluri: criterii generale, comune tuturor pedepselor, prevăzute în art. 74 C. pen. și criterii specifice amenzii, prevăzute în cuprinsul alin. (3) al art. 61 C. pen. Așadar, individualizarea judiciară a pedepsei amenzii se face de către instanța pe baza criteriilor arătate în art. 74 combinate cu criteriile speciale prevăzute în art. 61 alin. (3).

În concret, judecătorul va determina, mai întâi, tipul de pedeapsă aplicabilă infracțiunii. Dacă amenda nu este prevăzută ca pedeapsă unică, judecătorul va utiliza, conform alin (2) al art. 74 C. pen., criteriile generale de individualizare pentru a alege sau nu amenda penală.

Într-o a doua etapă, se trece la individualizarea propriu-zisă a pedepsei cu amenda penală. Astfel, instanța se va folosite de criteriile generale de individualizare comune tuturor pedepselor, gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, pentru a stabili în concret pedeapsa. Limitele speciale ale pedepsei se stabilesc după 3 praguri, conform alin. (4) al art. 61 C. pen., prin raportarea la limitele pedepsei închisorii stabilite pentru fiecare infracțiune în parte. Precizăm că, în această a doua etapă, ca urmarea a folosirii criteriilor generale de individualizare, pedeapsa se va raporta la un număr definit de zile-amendă și nu va avea un cuantum anume concretizat într-o sumă de bani.

În final, într-o a treia etapă, judecătorul va trebui să se raporteze la criteriile de individualizare specifice amenzii pentru a stabili valoare unei zile-amendă. Acestea din urmă sunt în număr de două: situația materială a condamnatului și obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa. Prin introducerea acestor două criterii legiuitorul a avut în vedere ca instanțele să realizeze o cât mai bună individualizare a pedepsei raportat la situația personală a inculpatului. În această etapă se stabilește în concret cuantumul amenzii (suma de bani) pe care inculpatul trebuie să o plătească. Criteriile specifice amenzii trebuie studiate atent de către instanță și tratate cu altfel nu se realizează adaptarea cât mai bună la cazul individual, cel condamnat suportând suferințe fie mai mari decât necesar, fie mai mici.

2. Cu caracter de noutate, și cu mare importanță în domeniul individualizării judiciare a pedepsei cu amenda penală pentru persoana juridică, sunt dispozițiile art. 62 care prevăd nu posibilitatea, ci obligația aplicării amenzii pe lângă pedeapsa închisorii ca și pedeapsă principală complementară facultativă pentru situația în care infracțiunea a fost săvârșită cu scopul de a obține foloase materiale.

Prin excepție de la prevederile art. 61 alin. (6), în cazul în care amenda însoțește pedeapsa închisorii, limitele speciale ale zilelor de amendă se determină în raport cu pedeapsa stabilită de instanță și nu în raport de limitele închisorii prevăzute în norma de incriminare. De asemenea, ele nu vor fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor de agravare sau atenuare a răspunderii penale. În acest caz, instanța va stabili numărul de zile-amendă, conform criteriilor generale de individualizare aplicabile tuturor pedepselor, în raport cu pedeapsa privativă de libertate pe lângă care se aplică amenda. La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit[ art. 62 alin. (3)]. Așadar, criteriile specifice amenzii nu mai corespund cu cele din alineatul (3) al art. 61 C. pen. – situația materială a condamnatului și obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa –, ci face abstracție de acestea pe considerentul periculozității crescute a infractorului care urmărește obținerea de foloase patrimoniale prin comiterea de infracțiuni.

III.1.3. Individualizarea amenzii penale în cazul infractorului persoană juridică

Conform art. 187 C. civ. „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general”. Fiind singura pedeapsă principală care poate fi aplicată infractorului persoană juridică individualizarea amenzii penale trebuie făcută ținând seama de specificul acesteia.

Similar persoanei fizice, criteriile de individualizare a pedepsei amenzii pentru persoana juridică sunt de două feluri: criterii generale, comune tuturor pedepselor, prevăzute în art. 74 C. pen. și criterii specifice amenzii, prevăzute în cuprinsul alin. (3) al art. 137 C. pen.

De vreme ce este singura pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice, judecătorul va trece direct la stabilirea numărului de zile-amendă pe baza criteriilor generale, aplicabile individualizării tuturor pedepselor. Limitele speciale ale pedepsei se stabilesc după 5 praguri, conform alin. (4) al art. 137 C. pen., prin raportarea la limitele pedepsei închisorii stabilite pentru persoana fizică.

Într-o a doua etapă, judecătorul va trebui să se raporteze la criteriile de individualizare specifice amenzii pentru a stabili valoare unei zile-amendă. Acestea din urmă sunt, la fel ca și în cazul persoanei fizice, tot în număr de două: cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, și celelalte obligații ale persoanei juridice. Prin introducerea acestor două criterii legiuitorul a avut în vedere ca instanțele să realizeze o cât mai bună individualizare a pedepsei raportat la atât la puterea financiară a infractorului persoană juridică cât și la alte obligații ( spre exemplu, numărul, mai mare sau mai mic, de angajați).

Comună atât persoanei fizice cât și persoanei juridice este prevederea din alin. (5) art. 61 C. pen. și din alin. (5) 137 C. pen., care prevede o cauză de majorare facultativă cu o treime a limitelor speciale prevăzute de alineatele (4) din ambele articole, în cazul în care inculpatul a urmărit obținerea unui folos patrimonial. Pentru aplicarea acestei cauze de agravare nu este necesară obținerea efectivă a folosului patrimonial, persoana fizică/juridică trebuie numai să urmărească obținerea acestuia prin săvârșirea infracțiunii.

III.2. Pedepsele complementare

Pedeapsa complementară constă în aplicarea unei măsuri coercitive suplimentare pedepsei în concret stabilită în situația în care instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, persoana infractorului sau împrejurările cauzei, această pedeapsă este necesară.

Conform art. 55 C. pen., lit. a)-c), pedepsele complementare pentru persoana fizică sunt: interzicerea exercitării unor drepturi [ art. 66 alin. (1)], degradarea militară ( art. 69) și publicarea hotărârii de condamnare ( art. 70). Pedepsele complementare pentru persoana juridică [ art. 136 alin. (3)] sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Codul penal, prin dispozițiile sale, a realizat o creștere a posibilităților de individualizare judiciară a pedepselor. Față de C. pen. de la 1968, codul penal în vigoare acordă posibilitatea instanței de a aplica pedeapsa complementară și în cazurile în care pedeapsa principală este amenda penală. În plus, condiția existenței unei pedepse cu închisoarea de minimum 2 ani este înlăturată, instanța putând aplica pedeapsa complementară indiferent de durata pedepsei cu închisoarea și chiar dacă executarea acesteia a fost suspendată sub supraveghere.

De asemenea, posibilitatea aplicării pedepsei complementare nu este condiționată de aplicarea pedepsei închisorii, pedeapsa complementară putând fi dispusă fie atunci când instanța dispune o soluție de condamnare (cu executarea pedepsei ori cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei), fie în cazul dispunerii unei pedepse cu amenda penală. Stabilirea unei/mai multor pedepse complementare este strâns legată de procesul de individualizare judiciară a pedepselor. De altfel, chiar în alin. (1) al art. 67 C. pen. legiuitorul impune raportarea judecătorului la natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului – practic, la criteriile generale de individualizare a pedepsei – dacă consideră necesară aplicarea unei pedepse complementare. Mai mult, credem că misiunea judecătorului este foarte importantă deoarece legea lasă la aprecierea judecătorului dacă este necesară sau nu impunerea unei astfel de pedepse. În concret, judecătorul va trebui să pună în balanță natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului și intuiască care sunt nevoile de reeducare și care sunt domeniile care trebuie protejate de acțiunile periculoase a le inculpatului, nevoi și domenii care necesită atenție suplimentară.

În lege regăsim situații în care aplicare unor pedepse complementare este obligatorie. Întâlnim astfel de situații atunci când legea prevede în mod expres în textul de incriminare al infracțiunii interzicerea obligatorie a exercitării unor drepturi. Cu titlu de exemplu, menționăm infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) – va fi interzis dreptul de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia inculpatul a săvârșit fapta; infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) – va fi interzisă exercitarea unor drepturi (oricare dintre cele enumerate în art. 66 și care se fac aplicabile); infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 – va fi interzisă exercitarea dreptului de a ocupa o funcție publică; etc. în aceste situații judecătorul trebuie să țină cont de comanda legii, omisiunea de a aplica pedeapsa complementară fiind nelegală.

Aplicarea unei pedepse complementare, constând în interzicerea exercitării a unuia sau mai multor drepturi din alin. (1) art. 66 C. pen., face obligatorie și aplicarea pedepsei accesorii corelative, soluție dată de lege în art. 65 alin. (1) C. pen. De altfel, o opinie contrară ar fi nefirească deoarece neagă ideea de continuitate care este avută în vedere de lege. Astfel, dacă unui condamnat i se aplică, pe lângă pedeapsa cu închisoarea, pedeapsa complementară a interzicerii de a ocupa o funcție publică. După executarea fracției de pedeapsă în regim de detenție, acesta este liberat condiționat iar, conform art. 68 alin. (3), teza finală, executarea pedepsei complementare începe după expirarea termenului de supraveghere. Dacă nu s-ar aplica și pedeapsa accesorie inculpatul, între data liberării și data împliniri termenului de supraveghere, nu este supus niciunei interdicții, ceea ce i-ar da dreptul să ocupe o funcție publică. Așadar, lipsa continuității duce la anormalități, un inculpat neputând fi considerat o perioadă de timp – culmea, mai apropiată temporal de comiterea infracțiunii – vrednic de a își exercita un drept și, într-o perioadă de timp ulterioară, nevrednic. Totuși, discuția aplicării pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa complementară își găsește aplicare numai în caz de condamnare la pedeapsa închisorii, în cazul amenzii executarea pedepsei complementare începând de la rămânea definitivă a hotărârii de condamnare.

III.3. Pedepsele accesorii

În conformitate cu prevederile art. 54 C. pen., „pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate”.

Așadar, pedeapsa accesorie are caracter complementar, cu rolul de a completa pedeapsa principală. În concret, instanța de judecată aplică, prin hotărârea pe care pronunță, pe lângă pedeapsa principală, interzicerea exercitării unor drepturi din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau până la considerarea pedepsei ca executată.

Spre deosebire de pedeapsa complementară, pentru a putea aplica pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor, este necesară stabilirea unei pedepse principale privative de libertate, precum și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Dacă sunt întrunite ambele condiții, instanța de judecată va putea aplica pedeapsa accesorie numai cu privire la drepturile care au fost interzise și ca pedeapsă complementară. Această interpretare se desprinde din dispozițiile art. 65 alin. (1) C. pen. Din interpretarea acelorași dispoziții, credem că instanța este obligată să aplice de fiecare dată pedepse accesorii atunci când a considerat necesară aplicarea de pedepse complementare, sau când legea impune aplicarea obligatorie a unei pedepse complementare.

Cu titlu de pedeapsă accesorie care însoțește pedeapsa închisorii pot fi interzise aceleași drepturi ca în cazul pedepsei complementare [ art. 66 alin. (1)], cu excepția dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. c), drept care poate fi interzis cu titlu de pedeapsă accesorie numai în cazul în care pedeapsa principală aplicată este detențiunea pe viață.

Stabilirea unei/mai multor pedepse accesorii este strâns legată de procesul de individualizare judiciară a pedepselor. Instanța de judecată, urmărind stabilirea duratei pedepsei va evalua gravitatea infracțiunii comise dar și a periculozității infractorului. În funcție de situația concretă a fiecărei spețe, acesta poate stabili în sarcina inculpatului anumite decăderi, interdicții ori incapacități [ înscrise în art. 66 alin. (1) C. pen.] care au rolul de a-l atenționa asupra comportamentului său negativ. Acestea au un dublu rol: în primul rând obligă inculpatul să nu mai poată întreprinde anumite acțiuni în moduri care sunt vătămătoare societății ( de exemplu, conducerea de anumite categorii de autovehicule conduce, implicit, și la imposibilitatea de a mai pune în pericol circulația pe drumurile publice); în al doilea rând, au rol de reeducare deoarece obligă inculpatul să își corecteze comportamentul și să înțeleagă valoare dreptului pierdut.

Nu în ultimul rând, trebuie să precizăm că în noul Cod penal aplicarea pedepselor accesorii a devenit facultativă, instanța nefiind obligată să dispună această pedeapsă nici atunci când inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii, și nici în cazul în care pedeapsa principală este detențiunea pe viață. Această alegere, are influență în opera de individualizare a pedepsei deoarece permite judecătorului să adapteze pedeapsa mult mai bine fiecărui caz individual, aplicarea unei pedepse accesorii nefiind justificată pentru toate cazurile. Totuși, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că aplicarea pedepsei accesorii devine obligatorie atunci când instanța a găsit necesară aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare.

CAPITOLUL IV. CONSIDERAȚII PRIVIND INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ÎN CODUL PENAL DE LA 1968 PRIN RAPORTARE LA CODUL PENAL ÎN VIGOARE. APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE

IV.1. Individualizarea judiciară a pedepselor în Codul penal de la 1968

Criterii generale. În C. pen. de la 1968, criteriile generale de individualizare sunt prevăzute în art. 72. Conform alineatului (1) al acestui articol, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale ale codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Dacă e să comparăm dispozițiile art. 74 C. pen. cu cele cuprinse în art. 72 C. pen. de la 1968 nu putem decât să constatăm că reglementarea din cele două codificări sunt cel puțin diferite, viziunea reducându-se la două criterii generale, criterii care se folosesc doar la stabilirea duratei sau cuantumului.

Prima deosebire constă în renunțarea, în noul Cod penal, la menționarea explicită, ca și criterii generale de individualizare a pedepsei, a „dispozițiilor Părții generale” și a „limitelor de pedeapsă fixate în Partea specială”. Considerăm că, aceste criterii nu folosesc la stabilirea cuantumului sau duratei pedepsei propriu-zise ci sunt doar atributul legiuitorului de a stabili limitele intervenției statului asupra persoanelor care comit fapte antisociale – ele nefiind elemente care caracterizează fapta concretă –, integrarea lor în textul legal care coordonează procesul de individualizare a pedepsei nu prezintă interes, o atitudine contrară din partea judecătorului ar avea ca rezultat pronunțarea unei hotărâri nelegale supusă căilor de atac. De asemenea, renunțarea la menționarea împrejurărilor „care atenuează sau agravează răspunderea penală”, nu ni se pare un impediment deoarece art. 74 C. pen. are în vedere individualizarea pedepselor la modul general, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt doar situații cărora legiuitorul le-a dat o valoare aparte – de agravare sau de atenuare – și care doar modifică pedeapsa stabilită conform art. 74.

A altă deosebire constă în însăși procesul de individualizare judiciară a pedepsei, proces care, deși are la bază doar două criterii la care se raportează stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei, a devenit mult mai clar prin indicarea unei grile de 7 indicatori de evaluare [ lit. a)-g) alin. (1) art. 74] pe baza cărora judecătorul să poată face o apreciere mai bună, atât asupra gravității infracțiunii săvârșite, cât și asupra periculozității infractorului.

Circumstanțele atenuante și circumstanțe agravante. Ca și în cazul criteriilor generale de individualizare, legiuitorul noului cod penal a schimbat reglementarea circumstanțelor simțitor, atât în ceea ce privește împrejurările ce pot fi reținute ca și circumstanțe, cât și în privința efectelor pe care le au acestea asupra duratei sau cuantumului pedepsei.

Reglementarea circumstanțelor atenuante rămâne împărțită în două categorii respectiv, circumstanțe legale și circumstanțe judiciare. Cele legale rămân la conținutul C. pen. de la 1968, la care se mai adaugă una nouă, respectiv „acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune”. În schimb, reglementarea circumstanțelor atenuante judiciare se schimbă, noul legiuitor preferând să renunțe la vechile atenuante și să introducă un număr limitat de numai două circumstanțe atenuante judiciare: eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea ori diminuarea consecințelor infracțiunii și împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracțiunii ori periculozitatea infractorului. Majoritatea vechilor criterii nu au rămas fără folos iar ele vor intra sub imperiul art. 74 C. pen.

Cât privește circumstanțele agravante, noua reglementare cuprinde numai circumstanțe agravante legale, renunțându-se la cele judiciare deoarece reținerea lor contravenea Convenției Europene a Drepturilor Omului. Circumstanțele agravante legale rămân, în mare parte, aceleași cu cele din art. 75 C. pen. de la 1968. Astfel, s-a renunțat la „săvârșirea infracțiunii din motive josnice” datorită ambiguității sale dar s-a introdus agravanta care constă în „săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate datorită vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze” și s-a completat circumstanța agravantă a comiterii infracțiunii de către o persoană în stare de intoxicație voluntară cu alcool și cu posibilitatea reținerii caracterului agravant al intoxicației voluntare cu substanțe psihoactive, împrejurarea care este deja o realitate a societății moderne în care trăim.

Efectul – de agravare/atenuare – al circumstanțelor este și el schimbat, noul cod introducând o reglementare simplificată, cu mult mai ușor de înțeles și de aplicat.

Stările de atenuare sau de agravare. În domeniul împrejurărilor cărora legiuitorul le-a dat valoare ori de atenuare ori de agravare, nu s-au produs schimbări majore în domeniul „jucătorilor” din acest domeniu. Singura modificare notabilă este dispariția „minorității” din câmpul stărilor de atenuare pentru simplu motiv că regimul sancționator aplicabil minorilor a fost profund schimbat, sistemul mixt format din pedepse și măsuri educative fiind înlocuit cu un sistem unic de sancționare, format numai din măsuri educative.

Chiar dacă stările au rămas în mare marte aceleași, rațiunea existenței lor fiind aceeași, reglementarea fiecăreia în parte a suferit modificări majore, în special, pe tărâmul stărilor de agravare. Menționăm, tratamentul agravat al concursului de infracțiuni dar și simplificarea instituției recidivei care a rămas numai de două feluri, postcondamnatorie și postexecutorie.

Individualizarea judiciară a executării pedepsei. În primul rând, apreciem efortul legiuitorului noii codificări care a unit dispozițiile disparate ale C. pen. de la 1968, atribuind câte o secțiune distinctă fiecărei instituții, în interiorul căreia găsim reglementarea integrală pentru fiecare în parte. În acest sens, nu mai găsim dispoziții privitoare la liberarea condiționată în capitolul dedicat pedepselor ci le vom găsi în capitolul dedicat individualizării, așa cum este și firesc. De asemenea, apreciem și sistematizarea și gruparea instituțiilor după efectul pe care îl au, și anume: soluții care nu presupun condamnarea inculpatului, soluții care presupun condamnarea inculpatului și soluții care pot interveni în cursul executării unei pedepse privative de libertate.

O noutate în domeniu o reprezintă introducerea a două noi instituții, instituții care oferă o gamă mai largă de posibilități și care contribuie la o individualizarea mai bună a pedepsei. În acest sens, nu trebuie să ne aplecăm doar spre crearea unor instrumente cât mai bune de individualizare a duratei sau cuantumului pedepsei, ci va trebui să diversificăm și modalitățile concrete de executare ale acestora, modalități care să fie suficient de variate și care să corespundă necesităților de reeducare ale fiecărui inculpat în parte. Noul Cod penal a înțeles importanța acestui lucru prin introducerea renunțării la aplicarea pedepsei și amânării aplicării pedepsei, soluții care sunt menite să corecteze comportamentul deviant al unor categorii de infractori și prin modalități de ispășire a pedepsei fără izolarea lui de societate. Practic, inculpatul nu va suferi interdicții, incapacități sau decăderi corelative comiterii infracțiunii dar se va supraveghea comportamentul său pe o perioadă determinată de timp.

Codul penal în vigoare a preferat menținerea numai a suspendării executării sub supraveghere față de reglementarea anterioară, care prevedea două modalități ale suspendării executării pedepsei, și anume suspendarea condiționată a executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Prevederile celor două tipuri de suspendare a executării pedepsei au fost unificate parțial și îmbunătățite cu elemente noi, păstrându-se aceeași finalitate dar într-o reglementare simplificată. Printre modificările notabile de numără scăderea pragului maxim pentru care poate fi aplicabilă de la 4 la 3 ani, necesitatea obținerii acordului inculpatului de a presta muncă neremunerată în folosul comunității și faptul că nu se poate suspenda executarea numai a pedepsei cu amenda.

Liberarea condiționată este ultima instituție care face parte din domeniul modalităților de individualizare a executării pedepsei, incidența ei intervenind în cursul executării unei pedepse privative de libertate, deci a detențiunii pe viață sau închisorii. Regulile privitoare la durata obligatorie de timp de executat din pedeapsă, diferențierea fracțiunilor obligatorii în raport de natura pedepsei, durata acesteia, participarea la activități productive, precum și vârsta au fost preluate din legislația anterioară. S-a renunțat la conceptul de „dovezi temeinice de îndreptare” ori la diferențierea regulilor în raport de sexul condamnaților. În plus, reglementarea liberării condiționate a minorilor a dispărut total ca efect al eliminării pedepselor pentru infractorii minori.

La analizarea cererii de liberare condiționată nu se mai face trimitere la „stăruința în muncă” și „dovezile temeinice de îndreptare" ca modalități de evaluare a oportunității incidenței instituției, ci se face trimitere la „îndeplinirea integrală a obligațiilor civile", „convingerea instanței că persoana condamnată s-a îndreptat", „prezentarea motivelor de fapt ce au determinat liberarea condiționată”, împrejurări care permit judecătorului să adune informații pertinente despre incidența beneficiului dat de această instituție. De asemenea, liberararea condiționată din pedeapsa detențiunii pe viață a fost regândită într-o manieră care să permită continuarea procesului de reeducare și după liberarea propriu-zisă a condamnatului.

IV.2. Aplicarea legii penale mai favorabile

IV.2.1. Preliminarii

Aplicarea legii penale nu se face oricum, ci în raport cu anumite elemente îi determină incidența concretă. În primul rând, incidența legii penale este declanșată de comiterea de către indivizi a unor fapte care intră în conținutul legal al unei infracțiuni. În al doilea rând, aceste fapte nu se produc oricum ci existența lor este dependentă de cadrul spațio-temporal în care sunt comise.

Așadar, o condiție sine qua non – desigur, pe lângă celelalte elemente de mai sus – este reprezentată de localizarea temporală a faptelor care intră sub incidența legii penale. Această „localizare” oferă date importante despre faptă, precum: sezonul în care s-a comis infracțiunea (care poate avea importanță pentru infracțiuni ce privesc fondul cinegetic), partea din zi în care a avut loc infracțiunea ( lumină/noapte), alte perioade de timp, precum calamități, stare de urgență (cu importanță în domeniul legii penale temporare), dar și în privința succesiunii de legi penale unde se pune problema aplicării legii penale mai favorabile.

Legea penală mai favorabilă apare în situația unei succesiuni de legi penale, care reglementează diferit tratamentul faptele antisociale, și presupune alegerea unei singure legi penale, lege care se dovedește a fi mai favorabilă inculpatului.

Codul penal consacră principiul aplicării legii penale mai favorabile în art. 5 și 6, fiecare articol fiind dedicat reglementării unui tratamentului penal diferit în funcție de stadiul în care se afla procesul penal la momentul intervenției succesiunii de legi penale. Primul articol ( art. 5) face referire la succesiunea de legi penale intervenită până la judecarea definitivă a cauzei iar al doilea articol ( art. 6) face referire la intervenția unei succesiuni de legi penale după judecarea definitivă a cauzei. Determinarea încadrării concrete în una din cele două categorii este foarte importantă deoarece modalitățile de determinare a legii penale mai favorabile aplicabile cauzei concrete sunt simțitor diferite.

Câmpul de aplicare a art. 5 și 6 C. pen. vizează numai situația când se succed două sau mai multe legi penale, fapta fiind incriminată în toate legile succesive care vin în concurs. Este important să nu se confunde cu situația în care una dintre legi dezincriminează fapta, în acest caz nefiind incidentă aplicarea art. 5 și 6, ci aplicarea art. 4 – aplicarea legii penale de dezincriminare.

Așa cum am văzut pe parcursul acestei lucrări, procesul de individualizare a pedepsei este unul extrem de complex care presupune analiza concertată a unui număr mare de instituții de drept penal.

Trebuie să precizăm, ab initio, că modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile a fost tărâmul unor opinii contradictorii, atât la nivelul instanțelor dar mai ales la nivelul doctrinei, obiectul acestora fiind reprezentat de viziunile diferite cu privire la granița dintre mitior lex și lez tertia. Intrarea în vigoare a noului Cod penal a reaprins aceste discuții, discuții care au creat confuzie în practică. Pe de o parte, o mare parte din doctrină și instanțe considera că diferitele instituții de drept penal se pot îmbina, de la caz la caz, după cum sunt sau nu favorabile inculpatului, fără a se crea o lex tertia pe motiv că individualizarea pedepsei se află în etape diferite, independente una de cealaltă ( spre exemplu, se poate folosi limitele de pedeapsă dintr-o lege și dispozițiile referitoare la concurs, din alta). Pe de altă parte, s-a susținut că recurgerea la un astfel de proces presupune însăși crearea unei lex tertia și că normal ar fi să se procedeze la o raportare generală a instituțiilor – adică, folosirea tuturor dispozițiilor unei legi fără posibilitatea combinării instituțiilor, mitior lex urmând să fie considerată legea care are ca rezultat tratamentul sancționator cel mai blând pentru infractor. Această dispută a fost tranșată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265/2014 care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în Dosarul nr. 5.714/118/2012 și constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Așadar, surprinzător, Curtea a dat câștig de cauză opiniei minoritare pentru a evita, – credem – din motive de operativitate, complicarea procesului de aplicare a noilor dispoziții penale.

IV.2.2. Determinarea legii penale mai favorabile până la judecarea definită a cauzei

Sediul legal al acestei operațiuni este reglementat în interiorul art. 5 C. pen care prevede că în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Comparând textul art. 74 C. pen. cu textul art. 72 C. pen. de la 1968, se observă că, deși unele dispoziții sunt asemănătoare, viziunea noului Cod referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor este diferită. În primul rând, trei dintre criteriile generale de individualizare prezente în legea veche nu se mai regăsesc în cea nouă: dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Așa cum am precizat și în alte ocazii, acestea fac parte din etapa individualizării legale și au mai degrabă rolul de a stabili limitele de pedeapsă între care se face individualizarea propriu-zisă sau chiar de a agrava pedeapsa în concret stabilită ( vezi, spre exemplu, stările de agravare), iar instanța trebuie oricum să țină cont de ele în virtutea principiului legalității. În al doilea rând, noua reglementare preia celelalte două criterii de individualizare, gradul de pericol social al faptei și periculozitatea infractorului, dar creează instrumente precise cu ajutorul cărora judecătorul poate evalua, in concreto, mult mai bine gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului.

Determinarea legii penale mai favorabile până la judecata definitivă a cauzei depinde de împrejurările fiecărui caz în parte. A afirma că una dintre legi este cu certitudine mai favorabilă, în toate cazurile, decât cealaltă este o greșeală. Dacă e să ne raportăm strict la dispozițiile art. 74 C. pen., prin comparație cu dispozițiile art. 72 C. pen. de la 1968, credem că legea penală mai favorabilă este noul Cod penal care stabilește limite de pedeapsă simțitor mai mici față de codul penal de la 1968, limite între care judecătorul trebuie să se încadreze atunci când stabilește durata sau cuantumul pedepsei aplicabile. Totuși, dacă ne desprindem de limitele de pedeapsă ale noului cod și ne raportăm la împrejurările din vechiul cod penal – nu puține la număr – care intrau sub incidența circumstanțelor atenuante judiciare, împrejurări care, în noua legislație, și-au pierdut caracterul atenuant și constituie doar elemente după care se evaluează gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului, vom observa că pedeapsa nu se mai reduce ca efect al unei circumstanțe atenuante ci, împrejurarea respectivă va milita la alegerea unei durate sau unui cuantum al pedepsei mai mic. În aceste condiții, putem oare afirma că limitele reduse de pedeapsă la care se adaugă o eventuală reducere a duratei sau cuantumului pedepsei ( care s-ar reține potrivit dispozițiilor C. pen.), în contradictoriu cu reducerea rezultată din reținerea unei circumstanței atenuante judiciare ( potrivit C. pen. de la 1968) conduc la o pedeapsă mai blândă pentru infractor? În niciun caz. Răspunsul variază de la infracțiune la infracțiune, de la caz la caz. Așadar, numai din prezentarea acestor două aspecte se observa magnitudinea unui asemenea proces și adevăratele sale implicații, fără a mai face referire la cauzele de atenuare sau de agravare sau chiar la individualizarea judiciară a executării pedepsei.

În concret, raportându-se la interpretarea dată de Curtea Constituțională prin decizia nr. 265/2014, judecătorul va trebuie să facă câte o individualizare a pedepsei pentru fiecare lege în parte, urmând ca ulterior să compare rezultatele și să aleagă pedeapsa mai blândă pentru infractor.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 632/2014, care a reținut existența anumitor deosebiri între aplicarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013)

IV.2.3. Determinarea legii penale mai favorabile după judecarea definită a cauzei

Sediul legal al acestei operații îl găsim în art. 6 C. pen., care reglementează, restrictiv, condițiile în care se poate discuta de aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Spre deosebire de situația reglementată de art. 5 C. pen., aplicarea mitior lex cauzelor definitiv soluționate, cunoaște o reglementare foarte restrictivă care dă posibilitate raportării numai la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de cele două legi.

Cazul pedepsei cu închisoarea [ art. 6 alin. (1)]. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii […] a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. Așadar, în acest caz, misiunea judecătorului este relativ simplă deoarece nu mai este nevoit să individualizeze pedeapsa pentru fiecare lege ci va trebui doar să compare pedeapsa anterior aplicată cu maximul prevăzut de legea în vigoare.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat într-o decizie că, referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Cazul pedepsei cu amenda penală [ art. 6 alin. (1)]. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei […] amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. Față de închisoare, aplicarea legii penale mai favorabile pentru pedepsele cu amenda penală este mai complexă deoarece presupune individualizarea pedepsei aplicabile potrivit cu noile dispoziții în materia amenzii penale prevăzute de art. 61 C. pen.. Mai exact, judecătorul va trebui să stabilească amenda prin raportarea la sistemul zilelor-amendă. Totuși, stabilirea cuantumului unei zile-amendă nu se face prin raportare la dispozițiile art. 61 alin. (3) ci se va avea în vedere dispozițiile art. 13 din legea de punere în aplicare a noului Cod penal care stabilesc un cuantum de referința al unei zile-amendă este de 150 lei, pentru persoana fizică, respectiv, de 2.000 lei, pentru persoana juridică. Așadar, numărul de zile-amendă obținut în urma individualizării pedepsei se va înmulți cu 150 sau cu 2.000, urmând ca suma astfel obținută să fie comparată cu amenda stabilită potrivit legii penale vechi.

Înlocuirea pedepsei cu detențiunea pe viață cu închisoarea [ art. 6 alin. (2)]. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune. La fel, judecătorul nu trebuie să individualizeze pedeapsa între noile limite de pedeapsă ci va trebui doar să aplice maximul prevăzut în legea în vigoare.

Înlocuirea pedepsei cu închisoarea cu amenda penală [ art. 6 alin. (3)]. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Credem că în această situație judecătorul va transforma pedeapsa închisorii anterior aplicată în zile, urmând ca apoi să echivaleze o zi de închisoare cu o zi-amendă. Cum maximul de zile-amendă aplicabil este de numai 400 [ art. 61 alin. (2)], acesta va fi și numărul de zile-amendă maxim aplicabil, indiferent de numărul de zile de închisoare la care fusese condamnat anterior inculpatul. În ultimă instanță, judecătorul trebuie să se îngrijească să reducă numărul de zile-amendă cu numărul de zile-închisoare executate, putându-se chiar înlătura întru totul executarea amenzii. Numărul de zile-amendă rămase în urma operației de mai sus se va înmulți cu 150 ( art. 13 legea de punere în aplicare a C. pen.), rezultând suma de bani pe care inculpatul este dator să o plătească.

CAPITOLUL V. EXAMEN DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

Conform art. 72 C. pen. de la 1968, la individualizarea pedepsei trebuie să se țină seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, gradul de pericol social concret, limitele speciale ale pedepsei, cauzele ce agravează sau atenuează răspunderea penală, împrejurările comiterii faptelor, urmările lor, cât și de persoana făptuitorului. În cauză faptele au fost comise în aprilie 2006, au fost săvârșite doar 2 acte materiale, iar de la data comiterii până în prezent apelanții nu au mai intrat în conflict cu legea penală. Apoi inculpații B. și G. au colaborat cu organele de urmărire penală ajutând la identificarea și prinderea întregului grup infracțional, iar inculpatul M.E. este grav bolnav. în aceste împrejurări, sporurile de câte 6 luni închisoare, aplicat inculpatului B.H., 2 luni închisoare, aplicat inculpatului M.E., și 4 luni închisoare, aplicat inculpatului M.E., nu se mai justifică, motive pentru care în urma admiterii apelurilor aceste sporuri au fost înlăturate.

La stabilirea și dozarea pedepsei, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. de la 1968 și anume: împrejurările concrete de săvârșire a faptei, respectiv modalitatea concretă în care aceasta a fost săvârșită, inculpatul conducând pe drumurile publice aflându-se sub influența băuturilor alcoolice, gradul de pericol social concret al acesteia ce reiese din importanța valorilor sociale ocrotite – și anume relațiile sociale care privesc respectul datorat vieții, integrității corporale și a sănătății și siguranței circulației pe drumurile publice, limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală dar și de persoana inculpatului care a adoptat o atitudine sinceră pe durata procesului penal și nu este cunoscut cu antecedente penale.

În condițiile în care inculpatul este de fapt veriga finală a unui lanț infracțional laborios, cel ce desfășoară activitatea cea mai simplă și mai puțin riscantă, respectiv de scoatere a banilor din bancomat, în urma acestei activități primind un comision de 10%, apare ca surprinzătoare abstențiunea organelor de urmărire penală care l-au trimis în judecată doar pe inculpat, având în vedere că acesta a declarat poreclele celor ce i-au dat cârdurile și a arătat că îi poate recunoaște de pe planșele fotografice. Ținând seama și de lipsa de antecedente penale a acestuia, comportamentul sincer în faza de judecată și denunțarea coparticipanților, este justificată aplicarea unei pedepse neprivative de libertate, pe un termen de încercare mai lung.

La aplicarea sancțiunilor penale, instanțele judecătorești trebuie se conducă după principiul legalității pedepsei respectînd dispozițiile \ale care stabilesc limitele sancțiunii pentru fiecare infracțiune, și să tă seama, totodată, de gradul de pericol social concret pe care îl prezintă fracțiuea și infractorul.

În vederea stabilirii gradului de pericol social concret trebuie să se amineze împrejurările privitoare la faptă — valoarea socială lezată, urmările imediate și mediate ale infracțiunii, existența vreunui prejudiciu, timpul și mijloacele folosite pentru săvîrșirea infracțiunii —, precum și datele și toate celelalte elemente referitoare la persoana infractorului — mobilul și scopul urmărit de infractor, pregătirea cu minuzitate a săvârșirii infracțiunii, luarea măsurilor de zădărnicire ori, dimpotrivă, de înlesnire a descoperirii infracțiunii și a cercetărilor, atitudinea factorului față de victimă după săvârșirea faptei, trecutul făptuitorului […].

Când legea prevede pedepse alternative pentru infracțiunea să- vîrșită, alegerea pedepsei mai ușoare trebuie făcută cu o deosebită atenție în cazul in care infracțiunea a fost săvîrșită în condițiile existenței unei cauze legale de agravare a pedepsei.

Starea de boală a inculpatului, reală fiind, nu poate determina îngreunarea celorlalte componente ale individualizării pedepselor.

Dacă inculpatul a săvârșit o tentativă la infracțiunea pentru care legea prevede pedepse alternative, instanța se va fixa mai întâi asupra uneia dintre acestea, aceea pe care ar fi pronunțat-o dacă infracțiunea s-ar fi consumat, după care va aplica prevederile referitoare la tentativă.

Instanța de fond nu poate dispune achitarea inculpatului pentru o acțiune componentă a infracțiunii continuate de furt și să-l condamne pentru restul actelor. în acest caz, instanța reține numai existența infracțiunii continuate de furt iar la individualizarea pedepsei nu va fi luată în seamă acțiunea de furt care nu poate fi reținută în sarcina inculpatului.

Individualizarea pedepsei trebuie să țină seama de gradul de pericol social ridicat al faptei și de periculozitatea făptuitorului. Chiar dacă utilizarea de instrumente de plată electronică falsificate a înregistrat o creștere alarmantă în ultima perioadă, la individualizarea unei pedepse nu trebuie să se țină seama doar de pericolul social generic dat de legiuitor, ci mai ales de condițiile concrete de săvârșire a acesteia și de activitatea infracțională a fiecărui inculpat în parte.

Ar fi absurd să se susțină că doar mijloacele de individualizare a pedepsei care sunt reglementate în Titlul V („Minoritatea”) s-ar putea aplica minorilor, pe motiv că legiuitorul ar fi stabilit condiții speciale de aplicare a acestora […]. Normele de drept penal prevăzute în celelalte titluri ale Codului penal se aplică minorilor, în aceleași condiții legale ca și pentru majori, dacă nu sunt prevăzute expres derogări, interziceri sau condiții diferențiate pentru minori.

În concluzie, instanțele de judecată, în operațiunea de individualizare a pedepselor, pot aplica minorilor, sancționați cu pedepse, în raport cu criteriile generale de individualizare și condițiile legale, oricare dintre mijloacele de individualizare, inclusiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (legea neinterzicând și nelimitând acest mod de individualizare a pedepsei pentru minori).

Evident, restrângerea unor drepturi ca urmare a interzicerii exercitării lor o anumită perioadă dc timp, strict limitată prin hotărârea de condamnare, nu poate fi dispusă decât cu scopul de ansamblu și finalitatea specifică a fiecărei pedepse, determinată dc mecanismul ce realizează individualizarea acesteia.

Neîndoielnic, nu se poate considera, de principiu, că străinul nu s-ar bucura de exercitarea măcar a unora dintre drepturile la care se referă art. 64 din Codul penal de la 1968 sau a unor prerogative similare acestora, astfel că, prin individualizarea lor, el devine, ca subiect activ de drept penal, susceptibil și de un tratament sancționator complet, urmând ca, în ipoteza extrădării sale, instanța penală națională să-i reindividualizeze pedeapsa complementară, în raport cu particularitățile specifice de reglementare din țara respectivă.

Instanța de fond nu poate dispune măsura de siguranță a confiscării speciale în mod global cu privire la bunurile sustrase și vândute de inculpați, ci trebuie să individualizeze această măsură, care constituie o sancțiune de drept penal, între participanți neputând fi concepută o obligație solidară a acestora pentru valoarea bunurilor care urmau să fie confiscate în condițiile art. 118 lit. d) C. pen. de la 1968.

Instanța a reținui că, în după amiaza zilei de 5 august 2002, inculpatul, în vârstă de 15 ani, a smuls de la gâtul părții vătămate, în timp ce aceasta cobora din tramvai, lănțișorul de aur cu 3 medalioane pe care ulterior le-a vândut.

Ancheta socială efectuată în cauză șî expertiza psihiatrică a minorului au relevat starea sa fizică și mintală necorespunzătoare, din cauza condițiilor precare de dezvoltare, opinându-se pentru internarea lui într-un institut de reeducare.

Familia inculpatului, având și alți copii și grave dificultăți materiale, a ajuns chiar să tolereze acțiuni de genul celei de față, de vreme ce tatăl a acceptat 1.500.000 de lei de la inculpat din banii obținuți prin vânzarea obiectului furat, fără să-l intereseze proveniența banilor.

Ca atare, resocializarea inculpatului nu se asigură în cadrul familiei; într-un institut de reeducare inculpatul va avea posibilitatea reeducării într-un cadru organizat, supravegheat, în care va putea fi tratat medical și va dobândi o pregătire profesională, având posibilitatea reală de a se integra în societate.

Faptul că inculpatul nu s-a prezentat în instanță pentru a se apăra nu poate constitui, prin el însuși, un motiv de agravare a tratamentului juridic, atâta timp cât, potrivii art. 291 alin. (2) C. proc. pen. de la 1968, prezentarea la judecată este un drept al inculpatului, și nu o obligație ( cu excepția cazului în care instanța consideră necesară prezenta acestuia).

La individualizarea pedepselor […] s-a ținut seamă de gradul de pericol social al faptei, de natura lor, împrejurările și modalitatea de comitere (racolarea prin răpire a părții vătămate C.V. iar în cazul celorlalte victime, recrutare prin inducerea în eroare în scopul exploatării sexuale, procedeu folosit de inculpați pentru a convinge victimele să accepte propunerile lor, constrângerea la practicarea prostituției, în cazul celor care nu acceptau să practice prostituția; asupra mai multor persoane, atât majore cât și minore la data recrutării, profitând și de imposibilitatea acestora de a se apăra, de a cere ajutor – dată fiind vârsta, personalitatea imatură, lipsa de experiență de viață, nivelul redus de educație și instruire, structura psihică fragilă, starea materială precară – contribuția concretă a fiecăruia în contextul activității infracționale, urmările produse, relațiile sociale cărora li s-a adus atingere – relații care ocrotesc bunele moravuri din cadrul relațiilor de conviețuire socială și de asigurare licită a mijloacelor de existență, dreptul la libertate de voință și acțiune, demnitatea, integritatea corporală, sănătatea sau viața victimei, sănătatea fizică și psihică putând suferi grave tulburări și de lungă durată limitele speciale de pedeapsă, precum și de datele privind persoana inculpaților), așa cum rezultă din probele în circumstanțiere și referatele de evaluare.

Față de pericolul social al faptelor, de circumstanțele reale și cele personale, instanța s-a orientat la stabilirea unor pedepse cu închisoarea, cu executare în regim privativ de libertate, în cuantum situat între minimul și media prevăzută de textele de incriminare care să corespundă pericolului social concret al faptelor, ecoului social negativ, contribuției fiecărui inculpat, circumstanțelor personale ale acestora, scopului prevăzut de art. 52 C. pen. de la 1968, de reeducare și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului s-au avut în vedere limitele minime și maxime ale pedepselor prevăzute de textele de lege încriminatoare, gradul de pericol social al faptelor penale comise de către inculpat, modalitatea concretă de săvârșire a acestora, cât și dispozițiile prevăzute de art. 3201 alin. (1) și urm. C. proc. pen. de la 1968, urmare recunoașterii faptelor comise în modalitatea descrisă în actul de sesizare al instanței.

Totodată, la individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, s-a ținut seama și de starea de recidivă în care se află acesta și care denotă perseverența infracțională și periculozitate sporită.

Referitor la individualizarea pedepsei, în raport de criteriile prevăzute de art.72 C. pen. de la 1968, printre care pericolul social concret al faptei – dat de împrejurările comiterii acesteia, pătrunderea în plină zi într-o locuință (ceea ce demonstrează o îndrăzneală deosebită din partea inculpatului), prin escaladare, sustragerea unui bun de valoare, ușor de valorificat, precum și față de circumstanțele personale inculpatului, cooperant pe parcursul anchetei, dar condamnat anterior pentru săvârșirea unor fapte de același gen, pedeapsa trebuie să fie aspră, de natură să răspundă sentimentelor opiniei publice de indignare, frustrare, insecuritate, respectiv să asigure prevenția generală și reeducarea inculpatului.

Însă, față de sustragerea unui singur bun – o brățară, de natura acestuia, cuantumul pedepsei de 6 ani închisoare este exagerat, impunându-se redozarea în sensul reducerii pedepsei aplicate spre minimul prevăzut de textul incriminator; dar, în contextul activității infracționale, față de persistența inculpatului în activitatea infracțională, neînțelegând să se adapteze comportamentului unei societăți civilizate deși a fost mai multe perioade în detenție, poziția procesuală cooperantă nu poate constitui o circumstanță atenuantă în sensul art.74C. pen. de la 1968.

Din probele administrate rezultă că inculpatul a condus un autoturism pe drumurile publice fără a avea permis de conducere, deși anterior a mai fost condamnat la pedepse cu închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, pentru alte două infracțiuni, prevăzute în art. 37 și, respectiv, în art. 38 din Decretul nr. 328/1966. Prin săvârșirea, în cursul termenului de încercare, a unei noi fapte penale care aduce atingere regimului circulației pe drumurile publice, inculpatul a dovedit perseverență în comiterea acestui gen de fapte, aplicarea în cauză a prevederilor art. 181 C. pen., nefiind justificată.

Împrejurarea că, ulterior, inculpatul a obținut permisul de conducere, iar la momentul soluționării recursului în anulare era angajat în calitate de șofer în cadrul unei stații de salvare, precum și conduita bună la locul de muncă reprezintă circumstanțe personale care au fost avute în vedere de instanța de recurs la individualizarea pedepsei.

Împrejurarea că, la scurt timp după săvârșirea infracțiunilor, inculpatul s-a debarasat de anturajul nefast pe care îl frecventa, s-a încadrat în muncă și are o bună comportare în familie și în societate, în mod corect a fost apreciată drept circumstanță atenuantă și evaluată în cadrul dispozițiilor art. 72 C. pen. privind individualizarea pedepselor, nefiind relevantă sub aspectul existenței pericolului social al faptelor.

Stabilirea modalității de executare a pedepsei este de atributul exclusiv al instanței de prim grad și al instanței de apel, instanța de recurs neputând cenzura modul de individualizare a pedepsei, întrucât nici unul din cazurile de casare prevăzute de lege nu se referă la posibilitatea reaprecierii pedepselor în situația în care au fost aplicate în limitele legale.

Instanța de apel, aplicând prevederile legii penale mai favorabile, ca urmare a modificării art. 146 C. pen. prin O.U.G. nr. 207/2000, a schimbat în mod corect încadrarea juridică a faptelor de furt cu consecințe deosebit de grave reținute în sarcina inculpaților, în infracțiunea de furt calificat fără asemenea consecințe, dar a menținut, totuși, pedeapsa aplicată de prima instanță.

Or, schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea agravantei privind consecințele deosebii de grave trebuia să aibă ca efect și o nouă individualizare a pedepsei, în sensul reducerii duratei acesteia.

În consecință, recursurile au fost admise și s-a aplicat o pedeapsă mai ușoară, în limitele noii încadrări juridice.

Trecând de la limite de sancționare între 3-12 ani închisoare la limite între 2-7 ani închisoare, Tribunalul Constanța era obligat să reevalueze gravitatea faptelor în raport cu noua încadrare juridică.

CAPITOLUL VI. PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Instituția individualizării sancțiunilor de drept penal este deosebit de vastă și complexă, constituind un deziderat al ultimului secol și, totodată, un instrument fundamental de drept penal. Prin intermediul acestui mecanism se desfășoară în mod concret operațiunea de adaptare la nivel legal, judiciar și administrativ a tuturor măsurilor de constrângere penală ca expresie a reacției societății la comportamentul antisocial al persoanelor. Raportarea la cazul individual, prin luarea în considerare a persoanei infractorului, periculozității și aptitudinilor lui de a se îndrepta, are ca scop îndeplinirea cu maximă eficiență a funcțiilor și scopului sancțiunii de drept penal.

În încercarea sa de a realiza un cadru legal cât mai potrivit, legiuitorul a recurs, de-a lungul timpului, la diferite soluții care s-au mulat, mai mult sau mai puțin, realităților sociale din diferitele etape ale istoriei. Chiar dacă viziunea despre conceptul de individualizare a pedepsei a suferit transformări, o constantă a rămas aceeași: o dată cu trecerea timpului societatea, prin legiuitor, a simțit nevoia de a crea instrumente din ce în ce mai performante cu ajutorul cărora judecătorul să aplice o pedeapsă care să răspundă nevoilor specifice fiecărui individ în parte.

Deși cu mult îmbunătățite față de legislațiile anterioare, soluțiile la care s-a oprit legiuitorul nu reflectă întotdeauna în mod fidel întreaga realitate concretă. Acest lucru se datorează, pe de o parte, evoluției constante a societății care se află într-o continuă transformare și, pe de altă parte, diversității comportamentelor umane. De aceea este nevoie de o adaptare continuă a posibilităților de personalizare a sancțiunilor de drept penal la situația concretă a fiecărui făptuitor. Astfel, creșterea comportamentelor umane și a valorilor sociale ce trebuie protejate, trebuie să aibă ca efect atât creșterea instrumentelor de personalizare cât și transformarea lor în acord cu ritmul de evoluție al societății.

Cum nicio lege nu este imuabilă, credem că este normal ca legiuitorul să ia în considerare unele propuneri venite atât din partea instituțiilor competente cât și din partea societății civile, prin soluțiile oferite de doctrinari. Având în vedere demersul științific al acestei lucrări, credem că este oportună luarea în considerare a următoarelor propuneri de lege ferenda:

cu privire la dispozițiile generale referitoare la individualizarea pedepselor:

înlocuirea termenului de individualizare cu cel de personalizare a sancțiunilor de drept penal. Performanța penală a arătat că principiul individualizării penale nu mai răspunde la realitatea penală a secolului XXI și se impune adoptarea unei noi strategii care să complinească deficiențele din actualul sistem. Se impune, așadar, trecerea de la principiul individualizării, la principiul personalizării sancțiunilor de drept penal. În acest sens, credem că se va face tranziția de la dozarea pedepsei bazată pe retribuția gradată a societății ca răspuns la răului produs prin comiterea infracțiunii, la dozarea pedepsei prin luarea în considerare a persoanei făptuitorul și va avea ca scop principal păstrarea demnității umane. În acest fel, sancțiunea penală nu va mai avea caracter retributiv, ci de tratament și nu va mai reflecta disprețul societății ci lupta ei de a combate criminalitatea prin instrumente științifice și nu empirice.

în completarea propunerii de mai sus, credem a fi imperativ necesar ridicarea la nivel constituțional a principiului personalizării sancțiunilor de drept penal tocmai pentru a da substanță acestei noi politici penale care pune accent pe persoana făptuitorului. În acest sens, propunem introducerea în art. 23 din Constituție a unui nou alineat, respectiv 121 care să aibă următorul conținut:

121) orice sancțiune penală trebuie să fie adaptată persoanei făptuitorului astfel încât să asigure o solidă recuperare în profitul lui dar și al societății.

schimbarea denumirii de Individualizarea pedepselor a Capitolului V, din Titlul II al codul penal în vigoare, în cea de Personalizarea sancțiunilor. Credem că această schimbare este oportună deoarece dispozițiile din interiorul acestui capitol folosesc la personalizarea tuturor sancțiunilor de drept penal – deci, și a măsurilor educative ori a măsurilor de siguranță – și nu doar a pedepselor.

Introducerea unui nou articol care să reprezinte debutul reglementării din Titlul II – Pedepsele, prin care să stabilească în mod concret funcțiile și scopul sancțiunilor de drept penal. În acest sens, exemplificăm reglementarea din art. …… C. pen. de la 1968…..

Subliniem că o astfel de reglementare a fi benefică deoarece ar ajuta judecătorul să știe exact care sunt funcțiile și finalitatea sancțiunii pe care o va pronunța și își va dedica opera de personalizare judiciară a sancțiunii ce urmează să o pronunțe îndeplinirii acestor deziderate.

Exemplu de articol ….

Introducerea unui nou alineat în cadrul art. 74 C. pen, respectiv alin. (3) în care să se dispună obligativitatea întocmirii unui raport de evaluare de către serviciul de probațiune, raport care ar ajuta judecătorul să obțină o gamă largă de informații despre parcursul social al făptuitorului dar și prin care să se propună eventuale măsuri ce se pot aplica făptuitorului. Desigur, un astfel de demers necesită munca concertată a mai multor instituții dar credem că rezultatul final se va resimți în beneficiul făptuitorilor și, pe cale de consecință, bunului mers al societății

Cu privire la stările de atenuare sau de agravare a pedepsei

Se impune intervenția legiuitorului spre a delimita exact împrejurările care atenuează răspunderea penală și care au calitatea de circumstanțe atenuante judiciare sub imperiul alin. (2) lit. b) al art. 75 C. pen. Scopul acestei propuneri este de a se face diferențierea între împrejurările de mai sus și împrejurările legate de comiterea faptei care intră în înțelesul formulării de la art. alin. (1) lit. a) din art. 74 C. pen.; altfel spus, granița la care se sfârșesc primele și de la care încep celelalte.

Introducerea expresă a obligației de a se evidenția efectul reținerii circumstanțelor cât și obligativitatea motivării acestor efecte. În acest fel, instanțele vor fi mult mai responsabile atunci când aplică efectul agravant sau atenuat al reținerii de circumstanțe deoarece s-ar da și posibilitatea efectuării unui mai bun control judiciar al instanțelor superioare cu privire la aceste efecte. Mai mult, credem că ar avea și un beneficiu în plan procesual, condamnatul putând să atace hotărârea instanței numai în privința sporului de pedeapsă; instanța de apel nu va mai verifica întreaga individualizarea a pedepsei ci numai aplicarea corectă a sporului reținut ca suficient de instanța de fond.

CONCLUZII

În acest context, rolul judecătorului este de maximă importanță; în primul rând, pentru că el reprezintă instrumentul prin care legiuitorul aplică tratamentul penal cel mai potrivit, și, în al doilea rând, pentru că el este cel la a cărui intuiție, experiență de viață și înțelepciune aceeași legea apelează pentru a se doza intervenția societății potrivit cu gravitatea faptei și periculozitatea făptuitorului.

Judecătorul nu trebuie să vadă pedeapsa doar ca pe o retribuție din partea societății, corelativă comiterii infracțiunii, fiindcă în acest fel el ar fi doar un instrument de măsură al răzbunării societății pentru răul produs de făptuitor.

Judecătorul are o misiune mult mai importantă. El trebuie să culeagă nu doar informații despre faptă și făptuitor în contextul singular al comiterii faptei, ci și informații despre parcursul social al făptuitorului anterioare comiterii faptei. Doar în acest fel, judecătorul va putea să afle adevărata natură a celui adus în fața sa pentru judecată – lucru practic imposibil dacă judecătorul s-ar limita la cercetarea izolată a faptei și făptuitorului. Dacă personalitatea și credințele făptuitorului se dovedesc nepervertite în activități antisociale, atunci pedeapsa nu trebuie să îl pervertească și mai mult, ci va trebui să îl ajute și să îl ghideze spre îndreptare dar și să conștientizeze natura greșită a comportamentului său. A contrario, dacă făptuitorul se dovedește a fi incorigibil ori prea periculos, atunci pedeapsa va trebui să îl izoleze de societate, atât pentru a opri viitoarele agresiuni la adresa valorilor societății cât și pentru a descuraja posibile comportamente latente de aceeași natură.

Totuși, nu trebuie să se înțeleagă că cei izolați temporar de societate nu sunt încurajați să se reabiliteze ci, dimpotrivă, eforturile de susținere a acestora sunt mult mai intense, potrivite cu gravitatea înrădăcinării răului în fiecare individ. Izolarea de societate nu trebuie privită ca o respingere din partea societății ci, trebuie privită ca o perioadă de „dezintoxicare”, liberă de ispitele „lumii libere”. Doar în ultimă instanță, când tratamentul legal se dovedește ineficace pentru că infractorul nu dorește să se îndrepte, putem spune că izolarea – închisoarea – are scopul de a elimina comportamentele periculoase, fiind o modalitate de auto-apărare pentru societate împotriva indivizilor persistenți în comportamente deviante în ciuda atenționării primite.

În considerarea celor de mai sus, credem că pedeapsa nu trebuie să fie dată numai pentru a răspunde răului cu rău – prin raportarea la trecut – deoarece ar pune accent pe caracterul vindicativ și cel de exemplaritate al pedepsei. Credem că pedeapsa trebuie dată, mai degrabă, prin raportarea la viitor, luând în considerare posibilitățile concrete de recuperare ale individului. Considerăm că, un răspuns din partea societății cu un rău cuantificat, relativ, egal cu cel produs de infractor, ar fi o greșeală și nu ar conduce la nimic bun, ci ar încuraja o segregare între diferitele clase de oameni ale societății – ceea ce ar echivala, empiric, cu o impunere a credințelor părții majoritare, părții minoritare. Or, pedeapsa nu trebuie să fie instrumentul unei astfel de politici penale ci, ea trebuie să urmărească să corecteze comportamentele umane greșite și care nu favorizează evoluția societății. În fond, toate aceste comportamente umane, ce intră sub imperiul legii penale, sunt carențe dovedite ale neputinței societății de a-și educa proprii indivizi și de a le imprima în conștiință iubirea pentru valorile umane prețuite de societate; individul nu se naște cu toate aceste valori, ci și le înmagazinează în conștiință o dată cu trecerea timpului, copiind din jurul său comportamente care să-i asigure bunăstarea. Așadar, răspunsul cu un rău la un comportament greșit, care are la bază chiar eșecul societății de a-și educa indivizii, este un paradox alimentat de o tradiție îndelungată a societății a tratamentului aplicabil criminalității. Revenind, o atitudine îndreptată spre viitor, adică cu aplecare asupra reeducării individului, reprezintă o atitudine normală din partea societății care trebuie să creeze posibilitatea pedepsei de a îndrepta comportamentul deviant al unui individ. Raportarea la trecut nu trebuie să fie centrată doar pe infracțiunea propriu-zisă, ci mai mult pe cauzele care au dus la comiterea ei, cauze care vor indica judecătorului măsurile care trebuie luate pentru fiecare caz în parte.

Bibliografie

www.scj.ro

www.legalis.ro.

Nu uita să adaugi și art. de g antoniu din 99 care nu e citat din mendaley