Imunitatile Si Privilegiile
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – Noțiuni fundamentale în diplomație
1.1. Definiții și caracteristici ale diplomației
1.2. Forme ale diplomației
1.3. Rolul diplomației între state
CAPITOLUL II – Rolul imunităților și privilegilor în diplomație
2.1. Noțiuni de imunități și privilegii diplomatice
2.2. Clasificarea imunităților și privilegilor diplomatice
2.3. Privilegile servicilor misiunilor diplomatice
2.4. Inviolabilitățile diplomatice
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
I. Noțiuni generale despre diplomație
Dominant, în contextul vieții internaționale este apariție unui mare număr de state independente care intră ca subiecți noi în evenimentele mondiale, unde aduc o vigoare proaspătă și o problematică nouă. Preocuparea fundamentală a acestor țări este dezvoltarea rapidă, concentrarea tuturor resurselor pentru depășirea stadiului lor actual, asigurarea independenței economice, ca și a celei politice. Ele militează pentru asigurarea unui cadru internațional care să asigure dezvoltarea lor liberă în condiții de egalitate, de securitate, justiție și pace. În consecință, diplomația, ca instituție care servește aplicarea politicii externe, este mai mult ca niciodată integrată în efortul național, urmărind realizarea obiectivelor prioritare ale politicii generale a statelor, cu toate laturile ei de dezvoltare internă și de legături internaționale.
Tema predominantă a dezvoltării are o interesantă și inegală calitate, care se răsfrânge puternic asupra modului de a concepe diplomația în zilele noastre: pe de o parte scoate în relief realizățile interne și eforturile proprii și, pe de altă parte, pledează pentru caracterul global al problemelor vitale, pentru solidaritatea internațională și cooperarea de mari proporții pe care ele le atrag. Hrana omenirii, populația, energia resurselor prime, marea și oceanele, cosmosul, urbanizarea, mediul înconjurător, știința, tehnologia și educația și chiar crearea unei noi ordini economice și politice reprezintă probleme a căror soluție iese din limitele competenței oricărei țări luate în parte, neputând izvorî decât din voința înmănunchiată a statelor. Prin ele organismele internaționale din familia Națiunilor Unite, creația specifică a diplomației acestui secol, și-au găsit o nouă vocație în inițierea și ducerea la bun sfârșit a unor proiecte atotcuprinzătoare de interes universal. Ambele tendințe, de fapt legate între ele, aduc cu sine o deschidere a activității profesionale a diplomației, o asociere a ei cu totalitatea specialităților ce formează substanța schimburilor între state, o alianță cu toate disciplinele, ale căror concluzii sunt utile pentru rezolvarea problemelor internaționale, o conlucrare cu toate ramurile de activitate chemate să asigure ritmuri stabile de dezvoltare.
Asociată, prin înspși natura ei, metodelor pașnice și căilor politice de rezolvare a diferendelor și a situațiilor conflictuale din viața internațională, diplomația se găsește întotdeauna în raport invers proporțional cu politica de forță.
Toate meseriile cer cultură, dar, în lumina chemării ei specifice de a îngloba în imagini unitare fapte disparate, diplomația are un consum mai ridicat de cultură decât multe alte profesiuni. Ea se bazează, mai mult decât orice alt domeniu, pe capacitatea de a asocia și lega fenomene în structuri coerente explicative și chiar predicative.
În ciuda unor preziceri grăbite, activitatea diplomatică nu este pe cale de a fi deosebită de alte profesiuni, după cum nici știința și arta diplomației nu sunt reductibile la alte ramuri de cercetare. Dimpotrivă, mai mult ca oricând, ele ăși cristalizează personalitatea, beneficiind desigur de progresul tuturor științelor și al gândirii formale.
1.1 Definiții și caracteristici ale diplomației
Termenul de diplomație își are originea la grecii antici, de unde a fost preluat, intrând apoi în nomenclatorul politic și diplomatic modern. Cuvântul diplomație vine din grecescul DIPLOZ (dublez) care desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în 2 exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Purtătorul unui asemenea dublat se numea diplomat, iar activitatea desfășurată de el, diplomație.
Potrivit acestor considerente, definim diplomația ca activitate a unor organe ale statului, de stabilire, menținere și dezvoltare de relații cu alte state,,apărând drepturile și interesele lui în exterior, pentru realizarea scopurilor urmărite de politica externă.
Diplomația, este acea activitate cu caracter general reprezentativ, desfășurată de anumite persoane care trebuie să îndeplinească două condiții cumulative:
a) să dețină funcții generale de reprezentare a statului în numele căruia îndeplinesc sarcini în domeniul relațiilor externe, potrivit legii interne;
b) să fie mandatate cu misiuni diplomatice de șeful statului, pe baza deplinelor puteri sau a altor forme de împuternicire, recunoscute de dreptul diplomatic, guvernul poate da și el mandat de negociere și de semnare a acordurilor internaționale, încheiate în numele său, sau la nivel departamental. Negocierea unui acord poate fi făcută fără depline puteri de însărcinarea Guvernului sau Ministerului de Externe pe baza unei notificări corespunzătoare, împuternicirea de semnare a unui acord trebuie aprobată însă, întotdeauna cu depline puteri date de președinte sau de Guvern și certificate de Ministerul de Externe, care se eliberează formal. Șeful statului, șeful Guvernului, Ministerul de Externe, sunt de drept reprezentanții statului în politica externă; eu nu au nevoie de depline puteri (art.8 alin.2 din Legea nr.4 din 1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor).
Diplomații, indiferent de grad și funcție, care lucrează în Ministerul de Externe, pot negocia în numele statului acorduri internaționale numai dacă sunt împuterniciți în această calitate, în formele și cu procedura recomandată de normele Dreptului Internațional. Șefii unei misiuni diplomatice sunt reprezentanții, cu titlu de general, ai statului, dar pentru semnarea unui acord internațional concret, ei trebuie să prezinte depline puteri, ca orice alt reprezentant ad-hoc al statului, desemnat pentru semnarea tratatelor internaționale.
Diplomația a fost prezentată în literatura de specialitate, fie ca o știință, fie ca o artă. Ca știință, diplomația ar avea drept obiect, studierea relațiilor juridice și politice ale diverselor state, precum și a intereselor care le guvernează. Ca artă, diplomația avea ca obiect administrarea afacerilor internaționale și ar implica aptitudinea (capacitatea) de a ordina și de a conduce negocierile politice.
Profesiunea diplomatică este foarte veche, inscripții aflate pe unele dintre cele mai vechi monumente istorice atestă existența, în acele epoci îndepărtate, aa unor tratate de pace sau alianțe, pentru perfectarea cărora se duseseră tratative între reprezentanții respectivelor comunități. Dar chiar și preistoria trebuie să fi avut diplomații ei care aveau rolul de a negocia armistițiile din timpul luptelor dintre triburi sau alte chestiuni de interes comun.
Aceste negocieri și înțelegeri erau doar forme primare și sporadice de activitate "diplomatică", întrucât despre diplomație ca instrument de aplicare a politicii externe a statelor se poate vorbi abia după apariția formațiunilor statale. Diplomația s-a dezvoltat odată cu societatea, urmând procesul general de evoluție a raporturilor dintre indivizi și colectivități, în decursul acestei continue dezvoltări, diplomația cunoscând modificări calitative profunde, atât în conținut, cât și în metodele ei de bază.
Formele diplomației depindeau de caracterul orânduirii de stat. Astfel, în teocrațiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democrațiile sclavagiste din Grecia Antică, de către adunările populare. În Roma veche, activitatea diplomatică era condusă de senat, iar mai târziu de împărați.
Egiptenii, asirienii, perșii ș.a. foloseau în relațiile lor practica negocierilor. Regula inviolabilității solilor a apărut încă din acele timpuri.
În orânduirea feudală, în condițiile nenumăratelor războaie dintre feudali, activitatea diplomatică nu a cunoscut decât o slabă dezvoltare.
În perioadele dintre războaie, feudalii purtau tratative și încheiau tratate de pace, alianțe militare etc. Misiunile extraordinare temporare se alcătuiau, de obicei, din reprezentanți ai clerului, care își întăreau actele diplomatice prin practici religioase.
Bizanțul, spre deosebire de statele feudale din vestul Europei, avea relații diplomatice mult mai întinse, creîndu-și chiar un departament special pentru afacerile externe, cu ceremonial diplomatic.
Odată cu formarea marilor state absolutiste centralizate, care duceau o politică de hegemonie, pe lângă armate permanente, se creează și servicii diplomatice cu caracter permanent. Acestea se dezvoltă în cursul secolelor XVI-XVII în întreaga Europă.
Un moment de răscruce în istoria diplomației clasice îl reprezintă apariția primelor misiuni permanente, în secolul al XV-lea, moment care a marcat nașterea diplomației, practic a însemnat crearea unor instituții și metode diplomatice în sensul lor modern (vezi pg.5).
În epoca dezvoltării capitalismului, diplomația este folosită în lupta statelor capitaliste pentru cucerirea de piețe, iar apoi în epoca imperialismului, pentru reîmpărțirea lumii, în vederea obținerii dominației economice și politice.
Autorii obișnuiți să simplifice situațiile și caracterizările fenomenelor istorice afirmă că diplomația greacă a fost o diplomație abilă, nuanțată, ingenioasă, plină de resurse și variată în formele ei de manifestare, în timp ce, dimpotrivă, diplomația română a păcătuit prin rigiditate, lipsă de imaginație și chiar prin primitivism.
Diplomația bizantină trebuie privită prin prisma istoriei lor zbuciumate care a determinat formarea unei diplomații de prestigiu, din care s-au inspirat vreme de secole popoarele Europei de Apus și Răsărit, iar între acestea și poporul nostru.
Diplomația italiană, în contextul evoluției diplomației mondiale se remarcă prin creearea ambasadelor permanente. Acestea au luat naștere în Italia și de acolo s-au extins în Europa Occidentală și mai apoi în cea Răsăriteană. Deci, secolul al XV-lea a reprezentat un moment esențial în istoria diplomației și anume apariția ambasadelor permanente.
Secolul al XVII-lea și parte din secolul următor sunt marcate de școala diplomatică franceză și metodele pe care le-a introdus aceasta. Între altele se remarcă înlocuirea limbii latine cu limba franceză care va rămâne limba discuțiilor diplomatice, prin excelență, pentru două secole. Până la începutul secolului al XX-lea, congresele (de ex., cel de la Viena), se țineau în limba franceză, diplomația rusă utiliza limba franceză și în corespondența interioară; la noi în țară până în 1924 telegramele ambasadorilor români către propriul minister erau scrise în limba franceză. În prezent, limba francecză a cedat întâietatea limbii engleze, dar există 5 limbi internaționale, fiecare cu drepturi egale și care sunt folosite la marile congrese internaționale iar acestea sunt: engleza, franceza, rusa, spaniola și chineza.
Secolul al XVIII-lea este marcat de competiția pentru supremație dintre școala franceză și școala engleză, Regatul Angliei reușind să ajungă, la începutul secolului al XIX-lea (1815), ca principal învingător al lui Napoleon I, deținătorul unui rol esențial în definirea unei noi Europe.
Diplomația românească a avut relații strânse cu diplomația Imperiului Otoman și cu școala rusă de diplomație, ambele punându-și amprenta asupra diplomației românești. Astfel, Țările Române și-au menținut un statut specific, de relativă independență cu Poarta pe toată durata Imperiului Otoman. Relațiile diplomației românești cu Rusia au existat încă din timpul domniei lui Ștefan cel Mare când s-a format și primul stat național rus.
De aseențial în definirea unei noi Europe.
Diplomația românească a avut relații strânse cu diplomația Imperiului Otoman și cu școala rusă de diplomație, ambele punându-și amprenta asupra diplomației românești. Astfel, Țările Române și-au menținut un statut specific, de relativă independență cu Poarta pe toată durata Imperiului Otoman. Relațiile diplomației românești cu Rusia au existat încă din timpul domniei lui Ștefan cel Mare când s-a format și primul stat național rus.
De asemenea, școala românească de diplomație a fost mereu în relații cu școala diplomatică habsburgică.
Diplomația secolului al XIX-lea are ca trăsături transformarea instituțiilor diplomatice regale în instituții naționale, ambasadorii și trimișii diplomatici nu se mai prezintă în numele suveranului lor, ci în numele statului. Diplomația începe să capete trăsături distincte, determinate de noile condiții ale vieții social-economice.
Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se caracterizează printr-o intensificare a luptelor în vederea cuceririi de noi piețe de desfacere și în acest context crește rolul diplomației cu mijloacele ei pașnice de reglementare a diferendelor naționale, având un rol important în asigurarea păcii. O trăsătură caracteristică a diplomației secolului al XX-lea o constituie afirmarea în relațiile internaționale, a statelor mici și mijlocii.
O altă trăsătură esențială, specifică a diplomației secolului al XX-lea o constituie apariția unui mare număr de organizații internaționale universale și regionale, în vederea colaborării dintre state în domeniul politic, economic, cultural, științific. Dezvoltarea colaborării prin intermediul organizațiilor internaționale a făcut să se vorbească de "o nouă diplomație", cu un caracter multilateral, în contrast cu "diplomația tradițională", clasică. Trăsăturile specifice ale acestei "noi" forme de diplomație față de cea "tradițională" sunt constituite de apariția a două noi forme de diplomație, și anume: diplomația prin organizații internaționale și diplomația la nivel înalt.
Adeziunea a numeroase state la principiile dreptului internațional, existența unor forțe specifice și sociale progresiste puternice care acționează în favoarea păcii și securității internaționale fac ca în secolul nostru mijloacele de promovare a unor relații pașnice de colaborare între state – între care diplomația prin organizații internaționale sau noua diplomație să aibe un rol esențial – să dețină o pondere din ce în ce mai mare în relațiile internaționale.
Organizațiile internaționale reprezintă un fenomen caracteristic al epocii culturale, ele constituie în zilele noastre o componentă majoră a relațiilor mondiale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înțelegerii și colaborării dintre state, la asigurarea păcii și securității în lume. Instituția organizației internaționale a apărut ca o necesitate a vieții internaționale și acest fenomen marchează un pas important în direcția democratizării ei.
Una dintre caracteristicile marcante ale relațiilor internaționale actuale constă tocmai în rolul crescând pe care îl joacă instituția organizațiilor internaționale, statele nu pot renunța la organizațiile internaționale; aceste instrumente de securitate colectivă, de cooperare economică și tehnică, de unificare a eforturilor colective, pentru soluționarea unor probleme arzătoare de interes comun: O.N.U. și sistemul O.N.U. sunt mai necesare ca oricând, iar în unele privințe au devenit chiar indispensabile.
În ultima jumătate de secol, organizațiile internaționale s-au extins considerabil, constituindu-se într-un complex de organizații cu caracter universal sau regional, în organizații cu profil general sau supra-național și confederale, permanente sau temporare, peace-making sau peace-keeping, policy-deliberating sau program-implimenting, regulatoare sau adjudecătoare.
Noua diplomație (denumită, când diplomație multilaterală, când diplomație prin organizațiile internaționale, când diplomație parlamentară) corespunde noului mecanism și metodelor de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state.
Noua diplomație are ca obiectiv principal soluționarea problemelor de colaborare dintre state; una din funcțiile esențiale ale organizațiilor internaționale este "de a acționa permanent pentru generalizarea și aprofundarea schimbului de valori materiale și spirituale între toate țările de a facilita tuturor națiunilor accesul neângrădit la binefacerile științei și tehnologiei moderne, de a contribui la promovarea susținută a bunelor relații între popoare".
Noua diplomație este în plină dezvoltare și afirmare, iar "dreptul diplomatic" al organizațiilor internaționale s-a format treptat, desprinzându-se din dreptul diplomatic general al statelor. Cu toate acestea, normele care guvernează acest domeniu al diplomației sunt neuniforme și lipsite de rigoarea necesară, ansamblul normelor de drept diplomatic care reglementează noua diplomație, fiind încă vag și confuz.
1.2. Forme ale diplomației
Acțiunea diplomatică, în diversele ei forme, cuprinde practic toate domeniile relațiilor internaționale: politic, economic, social, cultural, științific, militar etc.
Diplomația se desfășoară nu numai în domenii diferite dar și în dicerse forme, ceea ce face posibilă casificarea diplomației după mai multe criterii:
După domeniul de activitate:
Diplomația politică prin care se urmărește promovarea intereselor politice ale unui stat (grup de state), în scopul garantării securității lui și apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor etc. În domeniul politic s-a detașat diplomația parlamentă- adică aceea desfășurată de către parlamentari. Ei pot acționa în numele propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu acesta. Ei pot participa la analizarea situației de fapt dintr-o anumită , pot acționa pentru deblocarea unor negocieri (toate acestea fără angajamentul propriului guvern). Mai există și parlamentari interneționali care pot acționa fie individual (ca raportori ai unor comisii perlamentare), fie în grup (parlamentarii Adunării Parlamentare ai Consiliului Europei, ai Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare internaționale. În practica internațională regăsim o diplomație parlamentară internă (ex. Diplomația orientată către rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizații), și o diplonație parlamentară externă (diplomație orientată catre rezolvarea problemelor externe ale unei organizații).
Diplomație economică care are în vedere reprezentarea intereselor economice ale unui stat dar și ale agenților economic din respectivă în strainătate. Are ca obiect ansamblul tuturor negocierilor economice, finalizate cu încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale economice. Această diplomație îmbracă diferite forme: diplomația dezvoltării, diplomația resurselor, diplomația integrării mediului, diplomația mediului etc.
Diplomația culturală prin care se urmărește intărirea cooperării bi și multilaterale în domeniul culturii.
Diplomația științifică are în vedere întărirea cooperării în domeniul instituțiilor de cercetare din diferite zone ale lumii.
Diplomația militară ansamblul acțiunilor de cooperare legate de domeniul militar în scopul prevenirii războiului nuclear (diplomația atomică) etc.
Diplomația socială care urmărește stabilirea de relații, dialog și negociere între entitățile vieții internaționale.
După forma de reprezentare:
Diplomație guvernamentală activitatea desfăsurată de unele persoane care, prin activitatea lor angajează statele în realizarea unor obiective de politică externă,
Diplomație integrată atunci când unele organisme și instituții internaționale, prin activitatea lor angajează din punct de vedere diplomatic atât instituția respectivă, cât și tările membre ale acesteia (Comisia Europeană a Uniunii Europene).
Diplomația neguvernamentală se desfășoare fără a angaja guvernele de anumiri reprezentanți ai unor instituții neguvernamentale (ex.ONU)
Diplomația personală desfășutrată de anumite persoane (politice), care pot determina apoi acțiuni pe linie guvernamentală. (ex. acestă diplomație este atribuită lui Stalin și ).
După spațiul de desfășurare:
Diplomație bilaterală care se desfășoară numai între două părți (țări).
Diplomație multilaterală cea desfășurată cu participarea unui numări mare de țări, în special prin conferințe, organisme organizații și progreme internaționale. La rândul ei acesta poate fi: o diploamție triunghiulară (SUA, URSS și în anii 60), sau diplomație trilaterală care poate desemna acțiuni întreprinse de state din aceeași zonă geografică, posibil cu frontiere comune (ex triada România-Polonia-Ucraina).
După timpul de desfășurare:
Diplomație permanentă desfășurată prin instituții cu caracter permanent (ex. Prin misiuni diplomațice, oficii consulare, organizații internaționale etc)
Diplomație ad-hoc care cuprinde activitățile diplomatice desfășurate temporar, prin trimiși speciali delegați la conferințele internaționale, misiuni speciale etc.
Din punct de vedere al transparenței:
Diplomație deschisă, care permite opiniei publice să cunoască conținutul și modalitățile de desfășurare ale acțiunilor diplomatice.
Diplomația secretă sau confidențială în care negocierile și acțiunile diplomatice sunt desfășurate fără informarea opiniei publice
1.3. Rolul, esența și diplomația între state
În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toți marii șefi de stat au recurs la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiența sporită în mediul continental și mondial.
Diplomația definită ca „știință și artă“, ca „o profesiune distinctâ, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința dreptului și relațiilor internaționale (New Approaches to International Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputați analiști ai relațiilor internaționale.
Nicolae Titulescu apreciază ca „diplomația sintetizează mai multe științe“, prin care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați“.
Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a incredințat misiunea să negocieze tratate de pace sau de alianță, înțelegeri în probleme de însemnatate majoră pentru statele respective, conventii mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cât mai bine reflectate.
Națiunile lumii au cunoscut momente de confruntare și colaborare, de bătălii militare și relații pașnice, de unitate și dezbinare. Rolul avut de diplomație și diplomații în aceste evoluții a fost acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistițiilor și pentru încetarea ostilităților; pentru încheierea păcii și convenirea condițiilor menținerii și consolidării unor relații pașnice, după semnarea tratatelor de pace.
Complexitatea mandatului diplomatic și dificultățile – nu de puține ori greu de depășit – în finalizarea sa conferă diplomației „un statut distinct“, situând-o intre „cele mai complicate profesiuni“, atrăgea atenția cercetatorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referință Systems, States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968).
Printre aspectele politice care au suscindat interesul față de această zonă se numără și rolul jucat de diplomație în planul politicii externe. Se poate porni de la o sumă de concepte și principii ferme ale politici interne și externe constând în preluarea inițiativelor și angajarea totală în abordarea intereselor externe precum și efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trasături poate fi facută după zonele de interes prin îndepărtarea axelelor disptelor zonale, conformarea față de prevederile legale internațonale, nerecurgerea la forța în reglementarea conflictelor,contribuția exprimată pentru înlăturarea divergențelor pe plan zonal și internațional.
În baza acestor concepte s-a format treptat nuanțe specifice ale desfășurării și derulării actelor diplomatice, existența sa fiind ca o garanție de natură socială de exprimare la nivel internațional al formelor și intereselor entitaților statale.
Amatorismul și improvizația în sistemul diplomatic implică riscuri imense și pot avea consecințe de o gravitate deosebita.
Denumirea în funcții diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu problematica existența în relațiile internaționale și nici o bună instruire va fi pus în situația să semneze acte prin care angajeaza statul, ale căror consecințe nu vor fi în masură să le inteleagă. Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat și se vor produce schimbări în multe privințe prin încheierea și desfacerea alianțelor, prin întocmirea și semnarea de noi acorduri și tratate, prin noi înțelegeri și noi forme de cooperare instituite, care nu de puține ori au fost încalcate sau modificate.
Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.
Charles Maurice de Talley Perigort( 1754-1838), unul dintre cei mai diplomați ai Franței și ai lumii, a jucat un rol important în conturarea și adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (814- 1815). Congresul de la Viena delimita crearea unor forme stabile și a unor reguli ce caracteriză diplomația cu privire la autonomia, caracterul și relațiile specifice ale clasei alcătuitoare descriind-o în două ipostaze deschisă și secretă. Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.
Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomaților și protecția acestora factor ce crează un mediu de desfășurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul cel reprezintă.
Deplina protecție și inviolabilitatea diplomațiilor servește încrederii reciproce și bunei conviețuiri a popoarelor ( De lingua , Cartea a IIIa, Nonis Marcelus ).
Rolul diplomației pe aria politică este o adaptare continuă la climatul și dezvoltarea societații umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntăriilor militare. Evoluția relațiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase tranzacții se arată ca o noua cale în crearea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.
CAPITOLUL II
II. ROLUL IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGILOR DIPLOMAȚIE
2.1. Noțiuni de imunități și privilegii diplomatice
Imunitatea de jurisdicție este o excepție care se aduce principiului general, potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale. În raport cu principiul de drept internațional care statuează că străinii care se găsesc pe teritoriul unui stat se află sub jurisdicția teritorială a acestuia și, în consecință, sunt ținuți să respecte legile statului respectiv, imunitatea de jurisdicție constă într-un tratament ce se acordă în mod special misiunilor și membrilor lor, constituind deci o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sancțiunea legală. Această abatere de la principiu corespunde unei necesități și nu se poate contesta că imunitatea și inviolabilitatea diplomatică constituie condiția indispensabilă în lipsa căreia raporturile dintre state ar fi impracticabile. Imunitatea de jurisdicție, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar sau protecția împotriva legii acestuia, răspunde nevoii de a asigura o independență completă agentului diplomatic care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-și putea exercita funcțiile. În această privință Grotius remarca: "Omnis coactio abesse a legato debet", iar Curtea de Apel din Ronen declara la 12 iulie 1933, în cauza Salm C. Frazier "principiul imunității de jurisdicție al agenților diplomatici este fondat pe interesul statelor care mențin relații diplomatice între ele, de a garanta respectul și independența reprezentanților lor". În principiu, sfera jurisdicției teritoriale se suprapune cu aceea a suveranității de stat, de aceea, orice excludere sau limitare a jurisdicției teritoriale contravine prezumției de suveranitate, iar această excludere sau limitare nu poate fi presupusă, ci trebuie să fie explicită, mai mult, această excludere sau limitare apare ca o excepție și trebuie, deci, să fie interpretată restrictiv. Asemenea restrângeri pot fi făcute în baza dreptului internațional cutumiar, a tratatelor ori în temeiul principiilor generale de drept recunoscute de state. Principiul imunității este comun tuturor sistemelor de drept. Într-un proces care s-a întins pe parcursul a multor secole, dreptul imunităților diplomatice s-a dezvoltat din practica "safe conduct" (bilet dee liberă trecere) individual, care a fost acordat, ajungându-se la regulile dreptului internațional cutumiar care s-au format pe acest temei solid. Se poate afirma că însăși absența deciziilor internaționale atesta stabilitatea regulilor relevante ale dreptului internațional (cazurile în care Curtea Internațională de Justiție ar fi putut avea ocazia să se pronunțe asupra anumitor aspecte ale dreptului diplomatic – de exemplu, cauza Borchgrave (1937) dintre Belgia și Spania a fost retrasă de la Curte prin acord comun).
Natura juridică a imunității de jurisdicție
Imunitatea de jurisdicție acordată unui agent diplomatic are, în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un caracter procedural. S-a afirmat într-un caz celebru că: "privilegiul diplomatic nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, cu numai exceptarea de la jurisdicția locală".
În cauza Lotus (1927) Curtea Internațională de Justiție a reținut că, în limitele dreptului internațional, titlul statului de "a exercita jurisdicția se bazează pe suveranitatea sa". Imunitatea de jurisdicție nu înseamnă imunitate de la dreptul substanțial. Cu excepția cazurilor care țin de rolul oficial al îndeplinirii dispozițiilor guvernului său, agentul diplomatic are îndatorirea să observe legile în vigoare din statul primitor – cel puțin acele dispoziții care sunt în mod normal aplicabile față de toate persoanele care, aflându-se pe teritoriul său, cad sub jurisdicția acestuia. Agentul diplomatic, fiind supus legilor și regulamentelor statului acreditar, este ținut de obligația de a se supune regulilor de poliție, nu-i este permis să comită furturi, trebuie să se conformeze contractelor încheiate ca oricine altcineva, chiar dacă nu i se poate intenta o acțiune în justiție în cazul în care nu-și onorează obligațiile asumate. Această exceptare nu face să dispară obligațiile și eventuala răspundere penală, civilă sau administrativă care izvorăște din dreptul intern al statului acreditar, chiar și față de persoana investită cu o misiune diplomatică. Deși este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia; nu poate fi chemat în justiție, nu se pot întreprinde față de el măsuri de constrângere (arestare, reținere) sau alte sancțiuni. Această concepție este confirmată și în practica internațională. Când, în 1935, organul de poliție din Elkton (SUA) l-a arestat pe ministrul Iranului la Washington, al cărui șofer violase regulamentul de trafic rutier, secretarul de stat american Cordell Hull a considerat necesar să menționeze că, potrivit părerii Guvernului SUA, beneficiul imunităților diplomatice impune agenților diplomatici obligația de a se conforma riguros legilor și regulamentelor atât naționale, cât și locale ale țării în care este acreditat. Trebuie precizat că imunitatea de jurisdicție nu este unul și același lucru cu lipsa de jurisdicție, cu incompetența tribunalelor locale de a judeca anumite cauze, în timp ce imunitatea de jurisdicție limitează puterea de jurisdicție a statului (jurisdicție care, în mod normal, este aplicabilă), absența de jurisdicție a statului ține de eficiența ordinii juridice, în vreme ce imunitatea de jurisdicție are ca efect paralizarea activității de aplicare a sancțiunii unei legi, deși această lege este incidentă față de persoana care se bucură de imunitate, cea de a doua face ca acțiunea intentată în fața unui tribunal să fie inadmisibilă, deoarece cauza nu se încadrează în ordinea juridică internă pe care tribunalele sunt ținute să-i asigure respectarea.
Rezultă că imunitatea de jurisdicție creează un obstacol în calea aplicării normelor de drept procesual, în vreme ce absența de jurisdicție constă într-o limitare a dreptului substanțial. În timp ce imunitatea de jurisdicție este un fenomen tranzitoriu, destinat să dureze numai atât cât subzistă situația juridică care-l justifică (existența calității de agent diplomatic), extraneitatea la ordinea juridică, incompetența absolută este. în schimb, un fapt permanent. În sfârșit e de observat că imunitatea de jurisdicție nu exclude posibilitatea ca persoana care beneficiază de aceasta să intenteze o acțiune în justiție, însă această posibilitate nu subzistă în cazul în care este vorba de absența de jurisdicție.
Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție
Imunitatea de jurisdicție se ridică în raport cu o anumită jurisdicție, aceea a statului acreditar, pentru că acea condiție juridică a agentului diplomatic – statutul diplomatic – se stabilește prin raportare la acest stat. La întrebarea dacă agentul diplomatic poate beneficia de imunitate în afara țării unde este acreditat, jurisprudența a răspuns totuși afirmativ – cel puțin în privința țărilor pe care traversează pentru a merge la misiune sau a reveni. Într-un asemenea caz, imunitatea se justifică, însă, pe alte temeiuri – caracterul reprezentativ al agentului (în acest sens sunt și prevederile art. 40 din Convenția de la Viena), iar conținutul și sfera acestei imunități nu sunt aceleași. Imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicție a statului acreditar; ca atare, există imunitate nu numai în ceea ce privește jurisdicțiile penale, de poliție sau civilă, ci cu privire la orice fel de jurisdicție care ar putea exista într-o țară, cum ar fi tribunalele comerciale, de muncă, asigurări sociale etc. Prin imunitate de jurisdicție se blochează acțiunea unui organ, autorități sau agent al statului acreditar. manifestarea jurisdicției acestuia nefiindu-i opozabilă agentului diplomatic. Aceasta rezultă din generalitatea termenilor folosiți de art.31 din Convenția de la Viena (în special termenul de jurisdicție administrativă), cât și în Comentariul de la proiectul de articole al comisiei ("jurisdicțiile menționate cuprind toate tribunalele speciale din categoriile indicate, de exemplu, tribunalele de comerț, tribunalele create pentru aplicarea legislației sociale și toate autoritățile administrative coercitive cu funcție judiciară").
Subiecții din raporturile de drept internațional care acordă
imunitate de jurisdicție
Obligația juridică de a acorda imunitate de jurisdicție agentului diplomatic este în sarcina statului acreditar. În virtutea raportului de misiune diplomatică, stabilit între statul acreditant și statul acreditar, acesta din urmă a consimțit să recunoască un statut special pentru reprezentanții celuilalt stat. Sunt, de asemenea, ținute să acorde imunitate de jurisdicție și statele neacreditare (state terțe), deși nu se află în raporturi de misiune cu statele cărora le aparțin agenții diplomatici în cauză; este vorba, în special, de statele pe teritoriul cărora agenții diplomatici trebuie să tranziteze pentru a ajunge la sediul misiunii diplomatice sau pentru a reveni la aceasta (eundo ac redeundo). Titularul dreptului subiectiv al imunității este statul acreditant. Agenții diplomatici nu sunt decât beneficiari ai situației juridice create de normele dreptului internațional în materie de imunitate de jurisdicție – terți beneficiari. Ei sunt titulari ai unui drept subiectiv la imunitate, însă nu pe planul dreptului internațional, ci în baza dreptului intern al statului acreditar. În baza normelor dreptului internațional, statul acreditar este ținut față de statul acreditant să acorde agenților diplomatici ai acestuia din urmă imunitate de jurisdicție; el prevede reguli în ordinea sa juridică internă pentru această finalitate. Dacă statul acreditar a prevăzut o imunitate de jurisdicție cu un conținut mai larg decât cel stabilit de dreptul internațional, agentul diplomatic poate beneficia de acest drept subiectiv, dacă, dimpotrivă, normele dreptului intern nu sunt adaptate în mod complet la dreptul internațional și stabilesc o imunitate de jurisdicție mai redusă decât era prevăzută de normele dreptului internațional, agentul diplomatic este beneficiar al acestor drepturi mai reduse. În ceea ce privește sfera persoanelor care beneficiază de imunitate, trebuie menționat că această categorie este în mod expres determinată ținându-se seama de calitatea pe care o au, precum și de alte condiții pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetățenie, domiciliu etc.), acordarea beneficiului sau întinderea acestuia variază de la o categorie la alta de persoane. Beneficiază de imunitate următoarele categorii de persoane: șeful de misiune și ceilalți membri ai personalului diplomatic (consilieri, secretari, atașați) notificați ca atare la M.A.E. și înscriși în lista Corpului diplomatic, precum și membri lor de familie, personalul administrativ și tehnic și personalul de serviciu, personalul caree se găsește în serviciul personal al șefului misiunii. Este de relevat – de iure condendo – că în practica recentă a statelor se conturează tendința de a extinde imunitățile de jurisdicție la toate persoanele care fac parte din efectivul misiunii diplomatice. Se ridică problema, însă, cum se stabilește calitatea de beneficiar al statutului diplomatic. În unele cazuri s-a spus că, ori de câte ori se ridică o asemenea problemă, M.A.E. este cel care confirmă calitatea de beneficiar al statutului diplomatic, pentru că acest minister este cel mai în măsură să știe care este rațiunea prezenței agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar; această conformare nu are doar caracterul unei probe ce poate fi evaluată, ci este o declarație pe care suveranul o face printr-unul din ministerele sale, despre o problemă care ține în mod specific de competența sa. Înscrierea pe lista Corpului diplomatic pe care o publică M.A.E. constituie, de asemenea, o dovadă sau, mai exact, un început de dovadă, întrucât lista diplomatică, neavând un caracter constitutiv, nu conferă prin ea însăși statutul diplomatic. Se consideră că acordarea unei vize pe pașaport diplomatic nu implică necesarmente și recunoașterea acestui statut din partea statului acreditar (viza care i-a fost aplicată pe pașaportul acuzatului nu a constituit, prin ea însăși, o acordare de imunitate diplomatică sau că nu este determinată în această privință). Astfel, în cauza United States v. Caplon and Gubitchev (1949) i s-a negat statutul diplomatic al lui Gubitchev care era acuzat de spionaj, deși fusese trimis în SUA în calitate de funcționar ONU și se afla în posesia unui pașaport diplomatic și viză diplomatică la data arestării sale. S-a motivat că SUA nu acordă imunitate diplomatică decât dacă persoana care o invocă are nu numai statut diplomatic, dar se află, de asemenea, într-o "relație intimă cu munca unei misiuni diplomatice". În speță, acuzatul nu a pretins această calitate. Viza aplicată pe pașaportul acuzatului nu constituie prin ea însăși acordarea de omunitate diplomatică, iar statutul diplomatic, fiind o chestiune politică și o problemă de stat, trebuie să fie luate în considerare cele atestate de Departamentul de Stat. De asemenea, în nota adresată la 21 ianuarie 1961 de Consiliul Federal Elvețian, Guvernului Cehoslovac în legătură cu arestarea a doi cetățeni titulari de pașapoarte diplomatice s-a spus că: "deținerea de pașaport diplomatic poate da dreptul la o anumită considerație, dar nu conferă purtătorului său nici o imunitate".
Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice
Caracterul relativ conturat al instituției
Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice nu a reținut atenția nici doctrinei și nici nu este reflectată în convențiile sau proiectele de convenții privind dreptul diplomatic (este cazul proiectului lui Harvard Law School. precum și al Convenției de la Havana și al aceleea de la Viena), doctrina și practica s-au ocupat de imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic, iar pe cea a misiunii diplomatice au dedus-o din imunitatea de jurisdicție a statului (misiunea fiind un organ al statului acreditant, actele ce i-ar putea fi ei imputate sunt, până la urmă, actele statului). La aceasta ar trebui adăugată o explicație de ordin istoric și anume, numai recent – și aceasta nu cu deplină consecvență – misiunea diplomatică a început să fie tratată ca organ de relații externe, în trecut accentul se punea nu pe instituția misiunii diplomatice, ci pe aceea a șefului de misiune și așa se explică de ce toate privilegiile și imunitățile au fost concepute și elaborate prin raportarea lor la agentul diplomatic și mai puțin sau deloc la misiunea diplomatică.
Imunitatea de jurisdicție
Trebuie precizat de la început că problema imunității misiunii diplomatice se poate pune numai în legătură cu jurisdicția civilă și administrativă și cu măsurile de executare. Pentru a determina întinderea și conținutul imunității de jurisdicție a misiunii diplomatice, în literatură se face distincție între diferitele categorii de acte pe care misiunea diplomatică le exercita, precizând că problema imunității de jurisdicție nu se ridică decât în legătură cu unele dintre acestea. Într-o primă categorie se cuprind actele îndeplinite de misiunea diplomatică în calitatea sa de organ al relațiilor externe ale statului acreditant, adică actele legate de îndeplinirea sarcinilor ce-i revin efectuarea unei notificări sau comunicări, a unui demers sau a unui protest, încheierea unui acord și actele referitoare la negocierea acestuia ș.a.m.d. Toate acestea sunt acte de drept internațional, producând efecte de drept internațional și aparținând exclusiv sferei ordinii juridice internaționale: ca atare, ele rămân absolut străine ordinii juridice locale și nu cad sub incidența jurisdicției statului acreditar, iar tribunalele locale nu sunt în măsură și nici competente să aprecieze legalitatea acestor acte. În cazul în care, îndeplinindu-și sarcinile, misiunea este implicată în anumite acțiuni care nu sunt admise (întreține, de exemplu, comploturi contra statului acreditar), fapta este apreciată în lumina dreptului internațional și poate angaja responsabilitatea statului acreditant și nu pe aceea a misiunii. O a doua categorie de acte ale misiunii diplomatice sunt cele care țin de ordinea juridică internă a statului acreditant, deci acte pe care le îndeplinește nu esențialmente în calitatea sa principală de ordin diplomatic, de instrument al relațiilor internaționale, ci în calitatea sa de organ de stat, de subiect al ordinii juridice proprii, cum ar fi concedierea unui funcționar, probleme privind relațiile de muncă (retribuire, disciplinare etc.). Asemenea acte nu fac parte din ordinea juridică a statului acreditar, ci se află exclusiv în sfera ordinii juridice a statului acreditant. Litigiile care se pot ivi în legătură cu aceste acte juridice nu cad în competența instanțelor locale și, deci, problema imunității de jurisdicție nu se pune nici în acest caz. În acest sens sunt și soluțiile date de instanțele franceze în 1933 și a Curții de Casație italiene în 1947 care s-au declarat incompetente în legătură cu acțiunile în despăgubire pretinse pentru faptul desfacerii contractului de muncă cu membri ai personalului. Cea de a treia categorie de acte ale misiunii diplomatice o constituie acele acte care țin de ordinea juridică internă a statului acreditar, deci acte pe care le îndeplinește în calitatea sa completamente diferită de aceea de subiect de drept internațional. Este vorba de actele inerente multiplelor raporturi juridice pe care statul al cărui organ este misiunea diplomatică le poate face acționând "iure privati" ca orice subiect al ordinii juridice interne a statului în care a fost acreditată misiunea diplomatică respectivă. Contractul de muncă încheiat cu membri ai personalului tehnico-administrativ și ai personalului de serviciu, contractul de cumpărare a autovehiculelor, contracte pentru producerea unor materiale și servicii, contracte pentru repararea clădirii și renovarea mobilierului etc., în afară de răspunderea izvorâtă din contracte, misiunea poate fi responsabilă și pentru alte fapte cauzatoare de prejudicii – o răspundere extra contractuală (un accident etc.). În aceste cazuri este vorba de acte care intră în sfera dreptului intern al statului acreditar, ele producându-și efectele în cadrul ordinii juridice a acestui stat; deoarece în privința acestor acte nu mai există nici o îndoială cât privește competența tribunalelor locale, se ridică problema în ce mod poate fi neutralizată acțiunea tribunalelor care, în mod normal, sunt competente. Și, de vreme ce numai aceste acte cad sub incidența statului acreditar, numai cu privire la acestea se pune și problema acordării imunității de jurisdicție. Identificând sfera actelor de legătură cu care se poate pune problema imunității dejurisdicție, se ridică însă și o a doua problemă: pe ce s-ar putea întemeia acordarea acestei imunități, unii autori o deduc din imunitatea de jurisdicție a statului. Dar, există dificultăți în această deducere și s-ar ajunge, potrivit practicii unor state în problema imunității de jurisdicție a statelor, la o negare completă a acesteia în cazul misiunii diplomatice. Statele abordează în mod profund diferit această problemă, dacă în statele anglo-saxone nu se admitea ca un stat, indiferent de caracterul actului, să fie supus jurisdicției altui stat (par in parem non habet jurisdictionem), în alte state (India, Belgia), dimpotrivă, există tendința constantă, atât în jurisprudență, cât și în legislație, și anume, se consideră că nu există nici o normă care să excludă, ca atare, de la jurisdicția statului de reședință, actele de drept privat efectuate în cadrul ordinii interne a acestui stat. Aceasta înseamnă, în mod efectiv, că, neputându-i-se deduce imunitatea de jurisdicție din aceea a statului (pe care nici el n-o are), misiunea diplomatică nu ar beneficia de imunitate de jurisdicție din aceea a statului – ceea ce este fals și absurd. Dacă stadiul actual al dreptului internațional nu există – după cum afirmă Philippe Cahier – o regulă precisă în domeniul imunității de jurisdicție a statelor, trebuie, cu atât mai mult, să constatăm necesitatea imunității de jurisdicție a misiunilor diplomatice ca organe ale unui stat care își desfășoară activitatea în străinătate și să confirmăm existența acesteia ca ceva de sine-stătător. Nici chiar o imunitate de jurisdicție calificată, ca aceea a statului (duăî distincția "acte iure imperii" și "acta iure gestionis"), nu se potrivește misiunii diplomatice, este de notat că autori ca Lauterpacht și Lavile au simțit nevoia să corecteze anomalia care rezultă din acest raționament și de aceea au propus ca, în cadrul distincției care ar opera, să fie incluse și imunitățile și privilegiile diplomatice pe lista materiilor la care ei sugerează să nu se aplice această imunitate calificată, deoarece beneficiul imunității de jurisdicție a misiunii decurge din alte comandamente juridico-politice. Dar, rațiunea de a fi a imunității de jurisdicție a misiunii diplomatice reclamă o instituție proprie și nu preluarea uneia imperfecte și complet neadecvate în speță. Este de regretat că nici Convenția de la Viena – tributară într-o anumită măsură unor concepții depășite – nu s-a ocupat de problema imunității de jurisdicție a statului, problemă ce reprezintă obiect de studiu al Comisiei de Drept Internațional. Chiar în absența unei reglementări, socotim că imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice, ca imunitate proprie, nu poate fi contestată.
Imunitatea de executare
De noțiunea de "imunitate de jurisdicție" este strâns legată aceea a imunității de executare, potrivit însă practicii și doctrinei dominante, imunitatea de executare este chiar mai puternică decât imunitatea de jurisdicție. La baza soluției stau câteva considerente de mare importanță. A pronunța o hotărâre de condamnare este grav, dar mult mai gravă este folosirea constrângerii pentru executarea acelei hotărâri, deoarece aceasta aduce o atingere directă a intereselor fundamentale ale statului pe care misiunea diplomatică îl reprezintă. Dacă un stat nu poate fi supus executării hotărârilor date de propriul tribunal, ar fi cu atât mai nepotrivit să supui un stat străin unor măsuri mai severe. Mai mult, executarea forțată a unei hotărâri contra unui stat străin ar tulbura și mai mult relațiile între statele în cauză. În cazul misiunii diplomatice, măsura de executare a bunurilor este blocată și de inviolabilitatea de care beneficiază în privința bunurilor sale, iar ignorarea acesteia constituie un act ilicit care angajează responstabilitatea internațională a statului acreditar. Imunitatea de executare asupra bunurilor constituie un principiu admis în dreptul internațional, în doctrina ca și în practica statelor. Întrucât misiunea diplomatică nu poate fi urmărită în justiție, se ridică problema dacă există vreun mijloc la dispoziția unui subiect de drept civil – persoană fizică sau juridică.
În acest caz, trei căi sunt deschise: persoana lezată poate să intenteze o acțiune la instanțele judecătorești din statul acreditant, această cale este costisitoare și, uneori, nesigură cât privește rezultatul; posibilitatea reclamantului de a se adresa propriului său guvern cu rugămintea ca acesta să întreprindă demersuri cu titlu de protecție diplomatică, statul respectiv poate să nu dea urmare cererii pentru că nu este obligat, din punct de vedere legal, să exercite protecția sa legală și face acest lucru în funcție de considerații de oportunitate politică, includerea în contract a unei clauze de arbitraj în baza căreia orice litigiu care s-ar ivi în legătură cu contractul să fie supus unui tribunal arbitrar, soluția dată de arbitraj poate fi executată fără dificultăți pe o bază amiabilă.
Noțiunea, trăsăturile juridice și prezentarea privilegiilor și facilităților diplomatice conform Convenției de la Viena din 1961
Noțiune
Misiunile diplomatice au un regim juridic recunoscut de normele dreptului diplomatic sub forma obligațiilor statului acreditar de a lua măsuri speciale de protecție și ocrotire a unor valori care asigură reprezentanțelor diplomatice și personalului acestora nu numai funcționalitatea lor, dar și să se bucure de respectarea demnității și prestigiului datorate calității lor de reprezentanți oficiali. În comparație cu oficiile consulare, care au un nivel de reprezentare mai scăzut și se bucură de un regim mai restrâns al imunităților și inviolabilităților, în principiu, privilegiile sunt aceleași. Ocrotirea valorilor se realizează prin exceptarea de la coercițiunea statului acreditar, înțelegând prin aceasta exceptarea de la judecată și de la executarea hotărârilor judecătorești sau administrative, am definit această exceptare ca fiind imunitatea de jurisdicție și inviolabilitate. Excepțiile sunt și în alte domenii. Misiunile diplomatice și personalul acestora sunt exceptate de la plata unor impozite și taxe, bunurile importate de acestea nu sunt expuse controlului vamal, sarcinile parafiscale (asigurări sociale etc.) sau de contribuție în natură (sechestrații, rechiziții, încartiruiri etc.) sunt fie inexistente pentru misiunile diplomatice și membrii lor, fie se execută în anumite condiții privilegiate. Aceste din urmă exceptări se numesc privilegii.
Trăsături juridice
Pe când imunitatea de jurisdicție și inviolabilitatea sunt obligații de drept internațional, prevăzute în Convențiile internaționale, pentru statele care sunt părți la acestea sau de cutumă, între statele care nu sunt obligate convențional, privilegiile sunt norme de drept cuprinse în dispozițiile legii interne, norme de drept pozitiv ale statelor. Imunitățile sunt și ele garantate de dreptul intern al statelor, care exceptează de la jurisdicția penală a statului acreditar persoanele care beneficiază de acest drept "în conformitate cu dreptul internațional". Art.8 din Codul Penal român prevede "Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției statului român". Privilegiile sunt stabilite de legea internă în ce privește conținutul; ele derivă din obligațiile de drept internațional revenite statelor sau asumate de acestea în scopul de a acționa în acest sens, garantând un minimum de drepturi. Astfel, art.35 al Convenției de la Viena (1961) prevede că: "Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public….", expresie care constituie o obligație pentru stat și numai în mod indirect, corelativ, acordă un drept pentru agentul diplomatic. Și mai precis, art.36 al aceleeași convenții formulează ideea obligațiilor viitoare ale statului acreditar: "Potrivit dispozițiilor legale și reglementare pe care le poate adopta statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plată a drepturilor de vamă a bunurilor destinate uzului oficial al misiunii sau agenților diplomatici". De aceea, M.A.E. al Norvegiei a precizat în "Diplomatic and Consular privileges and Immunities in Norway" (Oslo 1990) că imunitpțile și privilegiile diplomatice și consulare sunt prevăzute în Convențiile de la Viena din 1961 și 1963 și adaugă: "În plus față de prevederile acestor convenții, anumite drepturi garantate exclusiv de legea norvegiană sau prin acorduri bilaterale".
Prezentarea privilegiilor misiunii diplomatice și agenților diplomatici, conform Convenției de la Viena (1961)
Misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii:
a) scutirea de impozite și taxe (art.23);
b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art.36, al.1, lit.a).î
Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:
a) scutirea de plata asigurărilor penale (art.33);
b) scutirea de impozite și taxe (art.34);
c) scutirea de prestații persoane (art.35);
d) scutirea de taxe și control vamal (art.36, al.1, lit.b, al.2);
e) libertatea de deplasare și de circulație (art.26);
f) facilități de sejur (art.10);
g) exceptarea de prestații obligatorii (art.35);
Drepturi speciale acordate misiunii diplomatice:
a) scutirea de taxe și impozite pentru drepturile și redevențele
percepute de misiune (art.28);
b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art.21);
c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile
misiunii diplomatice, la reședința șefului de misiune și pe
mijloacele de transport ale acestuia (art.20).
Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în principiu, de aceleași privilegii, dacă pot face parte din gospodăria acestuia și nu sunt cetățeni ai statului acreditar. Membrii personalului administrativ și tehnic sunt scutiți de obligația de a plăti asigurări sociale, impozite și taxe, sunt exceptate de la prestații personale.
Membrii personalului de serviciu sunt scutiți de impozite pe venituri salariale și de plata asigurărilor sociale.
2.2. Clasificarea imunităților și privilegilegilor diplomatice
Din punct de vedere al obiectului lor:
– reale, cele care vizează bunurile misiunii ori ale personalului diplomatic;Personale, cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitățile de jurisdicție).
După sfera lor de aplicare:
– funcționale, cele care privesc actele împlinite în exercițiul funcțiilor oficiale;
– extrafuncționale, cele care se referă la viața particulară a diplomatului ;
Din punct de vedere al normelor de reglementare:
– prevăzute de dreptul internațional (rezultate de cutumă sau cele stabilite prin Convenții colective);
– imunități decurgând din dreptul internațional special (cele rezultate din Convenții încheiate între grupuri de state).
Din punct de vedere al beneficiarului pot fi:
cele acordate misiunii diplomatice ca instituție;
cele acordate personalului diplomatic ca persoane fizice.
2.3. Privilegile misiunilor diplomatice
Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice
Caracterul relativ conturat al instituției
Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice nu a reținut atenția nici doctrinei și nici nu este reflectată în convențiile sau proiectele de convenții privind dreptul diplomatic (este cazul proiectului lui Harvard Law School. precum și al Convenției de la Havana și al aceleea de la Viena), doctrina și practica s-au ocupat de imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic, iar pe cea a misiunii diplomatice au dedus-o din imunitatea de jurisdicție a statului (misiunea fiind un organ al statului acreditant, actele ce i-ar putea fi ei imputate sunt, până la urmă, actele statului). La aceasta ar trebui adăugată o explicație de ordin istoric și anume, numai recent – și aceasta nu cu deplină consecvență – misiunea diplomatică a început să fie tratată ca organ de relații externe, în trecut accentul se punea nu pe instituția misiunii diplomatice, ci pe aceea a șefului de misiune și așa se explică de ce toate privilegiile și imunitățile au fost concepute și elaborate prin raportarea lor la agentul diplomatic și mai puțin sau deloc la misiunea diplomatică.
4.3.2. Imunitatea de jurisdicție
Trebuie precizat de la început că problema imunității misiunii diplomatice se poate pune numai în legătură cu jurisdicția civilă și administrativă și cu măsurile de executare. Pentru a determina întinderea și conținutul imunității de jurisdicție a misiunii diplomatice, în literatură se face distincție între diferitele categorii de acte pe care misiunea diplomatică le exercita, precizând că problema imunității de jurisdicție nu se ridică decât în legătură cu unele dintre acestea. Într-o primă categorie se cuprind actele îndeplinite de misiunea diplomatică în calitatea sa de organ al relațiilor externe ale statului acreditant, adică actele legate de îndeplinirea sarcinilor ce-i revin efectuarea unei notificări sau comunicări, a unui demers sau a unui protest, încheierea unui acord și actele referitoare la negocierea acestuia ș.a.m.d. Toate acestea sunt acte de drept internațional, producând efecte de drept internațional și aparținând exclusiv sferei ordinii juridice internaționale: ca atare, ele rămân absolut străine ordinii juridice locale și nu cad sub incidența jurisdicției statului acreditar, iar tribunalele locale nu sunt în măsură și nici competente să aprecieze legalitatea acestor acte. În cazul în care, îndeplinindu-și sarcinile, misiunea este implicată în anumite acțiuni care nu sunt admise (întreține, de exemplu, comploturi contra statului acreditar), fapta este apreciată în lumina dreptului internațional și poate angaja responsabilitatea statului acreditant și nu pe aceea a misiunii. O a doua categorie de acte ale misiunii diplomatice sunt cele care țin de ordinea juridică internă a statului acreditant, deci acte pe care le îndeplinește nu esențialmente în calitatea sa principală de ordin diplomatic, de instrument al relațiilor internaționale, ci în calitatea sa de organ de stat, de subiect al ordinii juridice proprii, cum ar fi concedierea unui funcționar, probleme privind relațiile de muncă (retribuire, disciplinare etc.). Asemenea acte nu fac parte din ordinea juridică a statului acreditar, ci se află exclusiv în sfera ordinii juridice a statului acreditant. Litigiile care se pot ivi în legătură cu aceste acte juridice nu cad în competența instanțelor locale și, deci, problema imunității de jurisdicție nu se pune nici în acest caz. În acest sens sunt și soluțiile date de instanțele franceze în 1933 și a Curții de Casație italiene în 1947 care s-au declarat incompetente în legătură cu acțiunile în despăgubire pretinse pentru faptul desfacerii contractului de muncă cu membri ai personalului. Cea de a treia categorie de acte ale misiunii diplomatice o constituie acele acte care țin de ordinea juridică internă a statului acreditar, deci acte pe care le îndeplinește în calitatea sa completamente diferită de aceea de subiect de drept internațional. Este vorba de actele inerente multiplelor raporturi juridice pe care statul al cărui organ este misiunea diplomatică le poate face acționând "iure privati" ca orice subiect al ordinii juridice interne a statului în care a fost acreditată misiunea diplomatică respectivă. Contractul de muncă încheiat cu membri ai personalului tehnico-administrativ și ai personalului de serviciu, contractul de cumpărare a autovehiculelor, contracte pentru producerea unor materiale și servicii, contracte pentru repararea clădirii și renovarea mobilierului etc., în afară de răspunderea izvorâtă din contracte, misiunea poate fi responsabilă și pentru alte fapte cauzatoare de prejudicii – o răspundere extra contractuală (un accident etc.). În aceste cazuri este vorba de acte care intră în sfera dreptului intern al statului acreditar, ele producându-și efectele în cadrul ordinii juridice a acestui stat; deoarece în privința acestor acte nu mai există nici o îndoială cât privește competența tribunalelor locale, se ridică problema în ce mod poate fi neutralizată acțiunea tribunalelor care, în mod normal, sunt competente. Și, de vreme ce numai aceste acte cad sub incidența statului acreditar, numai cu privire la acestea se pune și problema acordării imunității de jurisdicție. Identificând sfera actelor de legătură cu care se poate pune problema imunității dejurisdicție, se ridică însă și o a doua problemă: pe ce s-ar putea întemeia acordarea acestei imunități, unii autori o deduc din imunitatea de jurisdicție a statului. Dar, există dificultăți în această deducere și s-ar ajunge, potrivit practicii unor state în problema imunității de jurisdicție a statelor, la o negare completă a acesteia în cazul misiunii diplomatice. Statele abordează în mod profund diferit această problemă, dacă în statele anglo-saxone nu se admitea ca un stat, indiferent de caracterul actului, să fie supus jurisdicției altui stat (par in parem non habet jurisdictionem), în alte state (India, Belgia), dimpotrivă, există tendința constantă, atât în jurisprudență, cât și în legislație, și anume, se consideră că nu există nici o normă care să excludă, ca atare, de la jurisdicția statului de reședință, actele de drept privat efectuate în cadrul ordinii interne a acestui stat. Aceasta înseamnă, în mod efectiv, că, neputându-i-se deduce imunitatea de jurisdicție din aceea a statului (pe care nici el n-o are), misiunea diplomatică nu ar beneficia de imunitate de jurisdicție din aceea a statului – ceea ce este fals și absurd. Dacă stadiul actual al dreptului internațional nu există – după cum afirmă Philippe Cahier – o regulă precisă în domeniul imunității de jurisdicție a statelor, trebuie, cu atât mai mult, să constatăm necesitatea imunității de jurisdicție a misiunilor diplomatice ca organe ale unui stat care își desfășoară activitatea în străinătate și să confirmăm existența acesteia ca ceva de sine-stătător. Nici chiar o imunitate de jurisdicție calificată, ca aceea a statului (duăî distincția "acte iure imperii" și "acta iure gestionis"), nu se potrivește misiunii diplomatice, este de notat că autori ca Lauterpacht și Lavile au simțit nevoia să corecteze anomalia care rezultă din acest raționament și de aceea au propus ca, în cadrul distincției care ar opera, să fie incluse și imunitățile și privilegiile diplomatice pe lista materiilor la care ei sugerează să nu se aplice această imunitate calificată, deoarece beneficiul imunității de jurisdicție a misiunii decurge din alte comandamente juridico-politice. Dar, rațiunea de a fi a imunității de jurisdicție a misiunii diplomatice reclamă o instituție proprie și nu preluarea uneia imperfecte și complet neadecvate în speță. Este de regretat că nici Convenția de la Viena – tributară într-o anumită măsură unor concepții depășite – nu s-a ocupat de problema imunității de jurisdicție a statului, problemă ce reprezintă obiect de studiu al Comisiei de Drept Internațional. Chiar în absența unei reglementări, socotim că imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice, ca imunitate proprie, nu poate fi contestată.
4.3.3. Imunitatea de executare
De noțiunea de "imunitate de jurisdicție" este strâns legată aceea a imunității de executare, potrivit însă practicii și doctrinei dominante, imunitatea de executare este chiar mai puternică decât imunitatea de jurisdicție. La baza soluției stau câteva considerente de mare importanță. A pronunța o hotărâre de condamnare este grav, dar mult mai gravă este folosirea constrângerii pentru executarea acelei hotărâri, deoarece aceasta aduce o atingere directă a intereselor fundamentale ale statului pe care misiunea diplomatică îl reprezintă. Dacă un stat nu poate fi supus executării hotărârilor date de propriul tribunal, ar fi cu atât mai nepotrivit să supui un stat străin unor măsuri mai severe. Mai mult, executarea forțată a unei hotărâri contra unui stat străin ar tulbura și mai mult relațiile între statele în cauză. În cazul misiunii diplomatice, măsura de executare a bunurilor este blocată și de inviolabilitatea de care beneficiază în privința bunurilor sale, iar ignorarea acesteia constituie un act ilicit care angajează responstabilitatea internațională a statului acreditar. Imunitatea de executare asupra bunurilor constituie un principiu admis în dreptul internațional, în doctrina ca și în practica statelor. Întrucât misiunea diplomatică nu poate fi urmărită în justiție, se ridică problema dacă există vreun mijloc la dispoziția unui subiect de drept civil – persoană fizică sau juridică.
În acest caz, trei căi sunt deschise: persoana lezată poate să intenteze o acțiune la instanțele judecătorești din statul acreditant, această cale este costisitoare și, uneori, nesigură cât privește rezultatul; posibilitatea reclamantului de a se adresa propriului său guvern cu rugămintea ca acesta să întreprindă demersuri cu titlu de protecție diplomatică, statul respectiv poate să nu dea urmare cererii pentru că nu este obligat, din punct de vedere legal, să exercite protecția sa legală și face acest lucru în funcție de considerații de oportunitate politică, includerea în contract a unei clauze de arbitraj în baza căreia orice litigiu care s-ar ivi în legătură cu contractul să fie supus unui tribunal arbitrar, soluția dată de arbitraj poate fi executată fără dificultăți pe o bază amiabilă.
2.4. Inviolabilitățile diplomatice
. Noțiunea de inviolabilitate. Prezentarea "inviolabilităților"
conform Convenției de la Viena din anul 1961
Inviolabilitatea, denumită și "imunitate de constrângere", constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic, fiind cunoscută încă din antichitate. Noțiunea de "inviolabilitate" are două înțelesuri: în sens larg este echivalentă cu "imunitatea", iar în sens restrâns desemnează acel tratament la care este îndreptățit agentul diplomatic, statul acreditar fiind răspunzător față de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecții a persoanei agentului diplomatic și a persoanei față de acele de autoritate, de violențe sau de insulte. Convenția de la Viena a adoptat sensul cel mai general și, totodată, cel mai corect pe care îl are această noțiune, nemaifăcând confuzie între imunitatea de jurisdicție și inviolabilitate. Pentru a asigura o securitate apropiată persoanelor îndrituite la o protecție internațională specială, în anul 1973 s-a adoptat Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională specială, în același context plasându-se și Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. cu privire la "Examinarea măsurilor eficace vizând întărirea protecției și securității misiunilor și reprezentanților diplomatici și consulari". Existența în legislația statului acreditar a unor dispoziții legale cuprinzând sancțiuni speciale pentru fapte de încălcare a inviolabilităților diplomatice, ar eșua din punct de vedere legal îndeplinirea de către statul în cauză a obligației de protecție a reprezentanților diplomatici. Într-o serie de state ca Guatemala, Cuba, Norvegia, Egipt, Brazilia, Argentina, Elveția, există asemenea prevederi legale, iar ca expresie a respectării dreptului internațional și a principiului imunității diplomatice, România a adoptat în legislația sa penală (art.171 Cod Penal) o dispoziție potrivit căreia calitatea de reprezentant al unui stat străin constituie o circumstanță agravantă a infracțiunilor contra vieții, integrității corporale, sănătății, libertății.
5.2. Inviolabilitatea sediului misiunii și a reședinței private a agentului diplomatic
5.2.1. Inviolabilitatea sediului misiunii
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice presupune obligația statului acreditar de a nu permite funcționarilor și agenților săi pătrunderea și îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta localurilor misiunii, obligația specială de a lua măsurile care se impun pentru a proteja localurile împotriva pătrunderii sau producerii de daune din partea persoanelor particulare, precum și împiedicarea oricărui act care ar duce la tulburarea liniștii localurilor misiunii. Originea inviolabilității localurilor misiunii diplomatice este legată de un concept care astăzi este absolut depășit . extrateritorialitatea sediului diplomatic. De asemenea, inviolabilitatea misiunii diplomatice a fost și o consecință a inviolabilității persoanelor a șefului de misiune ("Act of Anne", legea S.U.A., Convenția de la Havana din 1928). În prezent, această inviolabilitate este un atribut al statului acreditant, pe motiv că localurile sunt folosite ca sediu al misiunii. Convenția de la Viena prevede în art.22:
"1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimțământul șefului misiunii.
"2. Statul acreditar are obligația specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniștii misiunii sau micșorarea demnității acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii".
Imobilul misiunii diplomatice se află, totuși, sub jurisdicția legislativă a statului acreditar; i se aplică legea locului (lex rei sitae), adică legea care reglementează contractul de închiriere, ca și tranzacțiile comerciale perfectate asupra sediului misiunii, inclusiv toate taxele referitoare la asemenea tranzacții. Obligația statului acreditar de a asigura inviolabilitatea misiunii diplomatice reprezintă mai mult decât o simplă obligație de non facere, are un caracter general, cuprinzător, activ, de efectivitate, statul primitor fiind ținut pe mai multe planuri, măsurile pe care le ia au un caracter special, depășesc îndatoririle generale de asigurare a ordinii publice. Măsurile trebuie să fie complete, exhaustive și operatorii din punct de vedere al neutralizării factorilor provocatori, îndreptate în toate direcțiile și tinzând la asigurarea nu numai a apărării împotriva actelor de ingerință din partea persoanelor parrticulare, ci și la abținerea agenților săi de la acte care ar înfrânge inviolabilitatea. Al doilea aspect al statului acreditar este de a acorda protecție localurilor misiunii: luarea unor măsuri de securitate din partea poliției statului acreditant; supravegherea, însă, se va efectua în anumite limite rezonabile. Conținutul inviolabilității rezidă în faptul că fără consimțământul șefului de misiune, nimeni – indiferent de calitate și sub nici un pretext – nu poate să pătrundă în incinta localurilor misiunii, să cauzeze daune bunurilor acestuia ori să-i împiedice activitatea și să-i tulbure liniștea. În incinta misiunii nu se va putea amâna vreo atenție ori notifica o chemare în fața instanței pentru o persoană care se găsește acolo, chiar dacă nu se bucură de privilegii diplomatice. Legislațiile unor țări prevăd că actele judiciare trebuie trimise pe cale diplomatică. Inviolabilitatea subzistă nu numai față de statul în care ființează misiunea diplomatică acreditată, dar și față de statul terț care s-ar întâmpla să exercite controlul asupra teritoriului acelui stat – puterea ocupantă. Dacă în condiții obișnuite trebuie asigurată de poliție doar o anumită supraveghere a localului misiunii, atunci când există indicii că vor avea loc manifestații, statul acreditar trebuie să întărească protecția de către poliție. În caz contrar, își angajează responsabilitatea sa internațională. La fel, în cazul în care autoritățile au date cu privire la unele acțiuni care se pun la cale împotriva localurilor misiunii – cum a fost cazul Legației Române la Berna. Această obligație de protecție a statului acreditar este dublă: pe de o parte, el trebuie să preîntâmpine orice agresiune în mod rezonabil previzibilă, iar, pe de altă parte, datorează o asistență rapidă a șefului misiunii pentru a-i permite să-și îndeplinească în mod liber funcțiile. Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice are un caracter absolut, în nici o împrejurare nu se admite pătrunderea agenților statului acreditar în incinta misiunii, afară dacă există consimțământul în acest sens al șefului de misiune. S-a ridicat problema însă dacă acestei reguli n-ar trebui să i se aducă anumite limitări, mai ales în cazul în care membrii misiunii au abuzat în mod manifest și grav de inviolabilitate? Tendința care prevalează în practică și doctrină este de a exclude orice excepție adusă normei generale. Prin cuprinderile pe care le are Convenția de la Viena a consacrat principiul inviolabilității absolute a localurilor misiunii diplomatice. Din examinarea legislației statelor constatăm că majoritatea acestora prevăd inviolabilitatea fără nici o excepție; în unele statate (S.U.A.) se prevede posibilitatea de a pătrunde în localurile diplomatice în caz de incendiu sau calamitate, în alte legislații se prevede că judecătorul va trebui să ceară autorizația șefului de misiune, dar în caz de refuz sau dacă nu răspunde în 12 ore, decizia va aparține Ministerului de Justiție sau puterii executive. În cazul în care s-ar pune problema efectuării unor lucrări care implică folosirea terenului pe care se află clădirile misiunii, statul acreditant are numai o obligație morală și nu legală să coopereze cu statul acreditar. Protecția localurilor misiunii diplomatice are în vedere imobilele sau părțile din imobile folosite pentru nevoile misiunii, terenul pe care sunt situate și care le înconjoară, alte dependințe, grădina, garajul și locul de parcare. Nu este relevant titlul de proprietate, ci afecțiunea pe care a primit-o clădirea. Inviolabilitatea începe în momentul în care imobilul este efectiv afectat scopului misiunii și durează până când imobilul nu mai este folosit pentru nevoile misiunii diplomatice; Convenția de la Viena cuprinde în art.45: "În caz de rupere a relațiilor diplomatice între dou[ state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar. Statul acreditar este ținut. chiar și în caz de conflict armat, să respecte și să protejeze localurile misiunii, precum și bunurile și arhivele sale". Această dispoziție vine să prelungească durata inviolabilității, însă aceasta nu ar mai putea fi pretinsă când cauza ruperii relațiilor diplomatice ar fi fost tocmai abuzul la această inviolabilitate din partea misiunii diplomatice respective. Art.41 al Convenției de la Viena impune ca localurile misiunii să nu fie folosite în alte scopuri decât pentru îndeplinirea funcțiilor misiunii. Ce se întâmplă dacă, cu încălcarea acestor obligații, localurile misiunii sunt o sursă de pericol public? O parte a teoriei dreptului diplomatic, bazată pe interpretarea art.31 al Chartei Națiunilor Unite, recunoaște dreptul statului acreditar de a pătrunde, în legitimă apărare, în localurile misiunii, atunci când există un pericol grav contra populației locale, când securitatea de stat e amenințată, cu condiția ca faptul să fie urgent și decizia să fie luată de puterea executivă a statului acreditar. Mulți autori, între care și doctor Ion M. Anghel susțin că inviolabilitatea este absolută și în aceste cazuri.
5.2.2. Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic
Inviolabilitatea sediului misiunii acoperă și pe aceea a reședinței statului șefului de misiune (ca urmare a faptului că, potrivit definiției, reședinței acestuia face parte din localurile misiunii) chiar a celorlalți agenți diplomatici, afară dacă reședința acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legație. Nu există nici o diferență pe plan practic între inviolabilitatea localurilor misiunii și aceea a locuințelor membrilor personalului diplomatic, iar gradul de inviolabilitate nu variază de la o categorie diplomatică la alta. Distincția ce s-ar putea enunța se limitează doar la fundamentarea lor juridică: în vreme ce inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice constituie o distinctă "formă a imunității de stat care se referă la o clădire folosită în scopuri guvernamentale", inviolabilitatea reședinței rămâne o consecință a statului diplomatic a celui care o ocupă, decurge din inviolabilitatea sa personală. În Convenția de la Viena, art.30, paragraful 1 prevede că: "Locuința particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeași ocrotire ca și misiunea".
Pentru ca autoritățile locale să fie ținute a asigura respectarea inviolabilității reședinței diplomatice, este nevoie ca această reședință să-i fie notificată în prealabil Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar. Norma inviolabilității reședinței agentului diplomatic are ca obiectiv exclusiv protecția persoanei agentului diplomatic. Protecția documentelor și a bunurilor care se află în localul misiunii sau la reședință decurge din inviolabilitatea de care acestea se bucură. De aceeași protecție se bucură și celelalte bunuri, indiferent unde s-ar afla, pentru că regula de drept internațional prevede că, în măsura în care este legat de funcțiile diplomatice, un bun beneficiază dee un regim de imunitate completă. Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate fi sechestrat sau percheziționat, iar în unele țări este exceptat chiar și de regulile de parcare, un cont bancar are același regim, deoarece nu se poate determina ușor ce proporție din cont este necesară pentru asigurarea funcțiilor diplomatice, cât și pentru asigurarea existenței sale demne. Nu există o regulă de drept internațional care să confere inviolabilitate tuturor bunurilor unui agent diplomatic, cu toate acestea nici nu s-ar putea susține că numai proprietatea care este deținută în virtutea funcției salese bucură de inviolabilitate, pentru că, așa cum s-a arătat încă pe timpul lui Grotius, pentru deplina securitate a unui ambasador "tot ceea ce-i aparține trebuie protejat de la orice constrângere". Documentele, corespondența și, cu unele excepții, proprietatea agenților diplomatici beneficiază dee inviolabilitate în baza art.30, paragraful 2. În Comentariul Comisiei de Drept Internațional se arată că proprietatea mobiliară respectivă este în primul rând cea din reședința privată a agentului, dar include și autoturismul, contul bancar, precum și alte bunuri necesare pentru folosința personală ori sunt esențiale pentru existența lui. Contul bancar nu este supus restricțiilor, sechestrului sau executării și, de asemenea, acțiunile pe care un agent diplomatic le deține. Este de menționat că regula inviolabilității bunurilor unui agent diplomatic întâlnește aceleași limite în cadrul cărora se află fixată și imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic însuși: acțiunile reale imobiliare și acțiunile privind succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar. Din principiul exceptării de la jurisdicția civilă a statului primitor rezultă că nici o notificare, fie judiciară, fie executorie nu poate fi îndreptată împotriva proprietății agentului diplomatic. Ca atare, instanța nu va emite un ordin pentru executarea sau sechestrarea bunurilor unui trimis, inclusiv autoturismul său, mobilierul casnic și alte bunuri de folosință personală. De asemenea, poliția sau autoritățile executive nu pot sechestra nici un articol aparținând unui diplomat, în cadrul îndeplinirii îndatoririlor lui de serviciu pe baza legilor locale. Comisia de Drept Internațional a înțeles că nu există nici un motiv să se acorde jurisdicție instanțelor locale în legătură cu proprietatea imobiliară privată a unui agent diplomatic în statul acreditar, afacerile sau activitățile sale personale și cazurile în care acționează ca executor sau administrator, dacă nu este posibil să se satisfacă hotărârea prin punerea ei în executare; era totuși important să se asigure ca inviolabilitatea persoanei sau reședinței sale să nu fie încălcată. De aceea a produs ca măsurile de executare să poată fi luate în legătură cu aceste acțiuni cu condiția ca ele să poată fi luate fără încălcarea inviolabilității persoanei diplomatului sau a reședinței sale.
5.3. Inviolabilitatea arhivelor, bunurilor misiunii diplomatice, a corespondenței, valizei și curierului diplomatic
5.3.1. Inviolabilitatea arhivelor
Asigurarea inviolabilității arhivelor prezintă o importanță deosebită pentru funcționarea unei misiuni diplomatice. Drepturile trimisului ar fi cu totul imperfecte și secretele sale divulgate dacă arhivele ar fi susceptibile a fi cercetate, confiscate ori i s-ar cere să fie produse în instanță. Inviolabilitate arhivelor se asigură prin însuși faptul că se află în incinta localurilor misiunii diplomatice – fapt care face ca, prin extindere, interdicția pătrunderii în aceste localuri să antreneze aplicarea acestui beneficiu și pentru ceea ce se află înăuntrul lor. Art. 24 al Convenției de la Viena prevede: "Arhivele și documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment și în orice lor s-ar afla". Se desprinde intenția de a înlătura orice îndoială că inviolabilitatea acestor obiecte este independentă de aceea a persoanei căreia îi pot fi încredințate sau de locul unde sunt ținute în mod normal. Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este absolută, nu poate fi încălcată în nici un caz și sub nici un pretext, ea supraviețuiește ruperii relațiilor diplomatice și chiar stării de război. Importanța asigurării confidențialității este așa de mare încât, de obicei, membrii misiunii procedează la distrugerea ei înainte de plecare. Simplul fapt al existenței arhivelor într-un edificiu, după ce misiunea diplomatică a încetat să funcționeze, continuă să imprime edificiul respectiv calitatea de sediu diplomatic – cu toate consecințele pe care această calitate le antrenează.
5.3.2. Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice
Art.22, al.3 din Convenția de la Viena din 1961 precizează: "mobilierul și celelalte obiecte care se găsesc în localurile misiunii diplomatice, precum și mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii". Iată câteva ipoteze de examinat. Pot autoritățile locale să percheziționeze un autoturism al unei misiuni diplomatice dacă se presupune că ar transporta obiecte nepermise? Art.36 al Convenției de la Viena prevede posibilitatea controlului bagajelor agentului diplomatic, dacă acesta este de acord, în cazul că există serioase motive să se presupună că ar conține obiecte interzise, chiar periculoase. Convenția nu spune nimic despre acest drept asupra autoturismelor diplomatice. Considerăm că forma imperativă a art.22 al.3 se impune. Nu pot fi urmărite și blocate nici conturile bancare ale unei misiuni diplomatice, întrucât acestea fac parte din mijloacele de îndeplinire a funcțiilor acesteia, ori, conform art.25 al Convenției de la Viena, statul acreditar are obligația specială de "a acorda toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcțiilor misiunii".
5.3.3. Inviolabilitatea corespondenței, valizei și curierului diplomatic
Corespondența diplomatică este separată de arhiva diplomatică; în Convenția cu privire la relațiile consulare din 1963, corespondența este componentă a noțiunii de "arhive consulare", ceea ce nu face convenția diplomatică. Inviolabilitatea corespondenței diplomatice este consacrată de art.27, paragraful 2 al Convenției de la Viena care mai precizează, în plus, că prin expresia "corespondență oficială" se înțelege întreaga corespondență referitoare la "misiune și funcțiile sale". Obligația statului acreditar de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice este distinctă de obligația de a asigura secretul ei. Obligația de neviolare înseamnă că statul acreditar nu are dreptul să intercepteze și nici să descifreze mesajele cifrate ale misiunii, dar nici de a viola valiza diplomatică care, potrivit art.27, paragraful 3 "nu trebuie să fie nici deschisă, nici reținută". Coletele diplomatice nu pot conține decât "documente diplomatice sau documente de uz oficial". Dar, cum practica o arată, sunt colete de câte 300 kg, 500 kg de "documente diplomatice" într-o valiză diplomatică și nu de puține ori prin valiza diplomatică se transmit devize, produse interzise, stupefiante. Cu toate acestea, atât Comisia de Drept Internațional, cât și Conferința de la Viena au exclus orice posibilitate de a deschide valiza diplomatică dar, prin interdicția statului acreditar de a deschide sau reține valiza diplomatică nu s-a exclus posibilitatea ca, după un control radiologic care nu este interzis să nu se admită importul acesteia, dispunând trimiterea ei la expeditor.
Curierul diplomatic se bucură de inviolabilitate personală, dar nu și de imunitate de jurisdicție, ca agentul diplomatic; inviolabilitatea sa este numai personală, nu se extinde asupra bunurilor. Instituția curierului diplomatic este bine încetățenită în dreptul diplomatic, fiind reglementarea în patru dintre convențiile încheiate sub auspiciile O.N.U., precum și în numeroase tratate și convenții bilaterale – surselee ei fiind deci, în principal, convenționale. Cu toate acestea nici una dintre aceste convenții nu definește instituția "curierului diplomatic" și a altor curieri și nici nu precizează ce condiții trebuie să îndeplinească pentru a fi curier diplomatic. Totuși, practica nu are nici un fel de ezitare în a recunoaște și folosi curierul diplomatic. Pentru țările în curs de dezvoltare, o importanță deosebită o prezintă instituția curierului ad-hoc și a valizei neînsoțite, pentru că aceste țări nu-și pot permite să aibă curieri diplomatici profesioniști.
5.4. Inviolabilitatea personalului misiunii
5.4.1. Personalul oficial
Principala imunitate de care beneficiază agentului diplomatic este inviolabilitatea personală. Philippe Cahier constata, pe bună dreptate, că, "deși caracterul sacru al diplomatului a dispărut, nu este mai puțin adevărat că el nu-și poate îndeplini liber sarcinile, dacă trăiește sub amenințarea că va putea fi arestat". Cahier citează cazul ambasadorului rus Matveiev, arestat la Londra pentru neplata unor datorii. Regina Ana a trimis țarului un emisar special pentru a cere scuze și a promulgat legea internă privind inviolabilitatea diplomaților străini. Așadar, temeiul inviolabilității nu poate fi altul decât asigurarea îndeplinirii funcțiilor oficiale, așa cum subliniază și Preambulul Convenției de la Viena din 1961. Potrivit art.29 al Convenției diplomatice: "Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detențiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine și ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale". Rezultă că inviolabilitatea privește două aspecte:
a) Interdicția autorităților statului acreditar de a exercita orice act de coercițiune asupra persoanei agentului diplomatic;
b) Obligația statului acreditar de a impune autorităților sale să trateze agentul diplomatic cu respectul cuvenit și să-i asigure respectul libertății, demnității etc., inclusiv ca acestea să nu fie lezate chiar de particulari.
Primul aspect care trebuie lămurit constă în limitele acestei inviolabilități. Problema se pune întrucât art.76 al Rezoluției Institutului de Drept Internațional, la sesiunea de la New York din anul 1929 interpretează inviolabilitatea ca fiind o interdicție de la orice constrângere cum ar fi arestarea, extrădarea, expulzarea. Cecil Hurst susținea că statele în legitimă apărare pot impune constrângerea pentru expulzarea unui diplomat care a acționat împotriva intereselor statului acreditar. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută; majoritatea statelor au consemnat această măsură în legislațiile lor interne. Comisia de Drept Internațional a precizat, însă, că acest drept este absolut, dar că statul acreditar poate lua măsuri "care să împiedice comiterea de crume sau delicte" și, continuăm noi, fără a dispune măsuri de limitare a libertății personale prin arest sau detențiune. Și, continuând ideea referitoare la dreptului statului de a expulza un diplomat, considerăm că, potrivit art.9 din Convenția diplomatică din 1961, misiunea unui agent diplomatic încetează dacă statul acreditar l-a declarat "persona non grata" și statul acreditant nu l-a rechemat într-un termen rezonabil acordat, potrivit art.39, paragraful 2 din Convenție, de către statul acreditar. Expulzarea, prin urmare, este interzisă "manu militari" atâta timp cât diplomatul este în funcție; ea este admisă când el a încetat a mai fi considerat că îndeplinește atribuțiile oficiale la misiunea diplomatică respectivă. Potrivit art.32 al Convenției de la Viena "statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art.37". Observăm că art.29 prevede inviolabilitatea, iar art.37, imunitatea. Rezultă că imunitatea personală a agentului diplomatic este absolută și nici chiar statul acreditant, care poate fi de acord cu o judecată a agentului său în statul acreditar; nu poate renunța la ea și să accepte ca acesta să fie arestat în statul acreditar. Care este situația bunurilor unui agent diplomatic? Desigur, corespondența diplomatului, bunurile sale mobile, salariul, conturile bancare etc. sunt tot atâtea mijloace de a asigura îndeplinirea funcțiilor sale. În anul 1926 Guvernul Elveției, la o întrebare a Națiunilor Unite, răspundea în acest sens, invocând practica statelor și făcând observația că ar putea fi sesizabile unele bunuri pe care le posedă diplomatul, cu titlu particular, în statul acreditar. Anumite bunuri pot fi urmărite. Este cazul prevăzut la art.30, paragraful 3 al Convenției de la Viena – bunurile asupra cărora agentul poate fi chemat în judecată în statul acreditar, beneficiind de imunitate de jurisdicție civilă.
Al doilea aspect al inviolabilității este obligația statului acreditar de a lua măsuri generale ca valorile personale ale agentului diplomatic (libertatea, demnitatea etc.) să nu fie atinse, sub nici o formă, de autorități sau de particulari. Aceste obligații se asigură prin luarea unor măsuri de protecție specială, ale cărei forme sunt lăsate la latitudinea statului acreditar. Dacă se solicită o formă anume de protecție, de exemplu – paza militară, statul care o solicită o face contra retribuție sau plată a serviciilor speciale prestate. Există o obligație a statului acreditar de a lua măsuri ca împotriva unei misiuni diplomatice să nu se exercite presiuni sa ca în rândul populației locale să nu se creeze o stare de spirit care ar împiedica exercitarea misiunii? Răspunsul este afirmativ și în multe legi penale se prevăd sancțiuni împotriva celor care ar acționa în public ultragiind un șef de misiune sau discreditându-l altfel.
5.4.2. Personalul administrativ și tehnic
Membrii personalului administrativ și tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază "dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu își au reședința permanentă în acest stat, de privilegiile și imunitățile acordate, menționată la paragraful 1, art.31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcțiilor lor" (art.37 al Convenției diplomatice).
Rezultă că aceștia beneficiază de imunitate de jurisdicție penală absolută și de imunitate de constrângere, care este inviolabilitatea penală însă, pot fi urmăriți în bunurile lor, pentru acte îndeplinite în afara atribuțiilor oficiale (chemați în judecată civilă pentru neplata unor comenzi de bunuri, pentru neonorarea unor obligații contractuale etc.). Totuși, se consideră că salariile acestei categorii de personal sunt neurmăribile, constituind mijlocul de îndeplinire a sarcinilor aferente.
5.4.3. Personalul de serviciu
Membrii personalului de serviciu beneficiază de imunități funcționale, iar oamenii de serviciu particulari nu au decât câteva privilegii, pe care le vom examina. Ei pot fi judecați, condamnați și arestați pentru fapte care nu au legătură cu serviciul.
5.5. Sancționarea cazurilor de nerespectare a inviolabilității
Protecția datorată agentului diplomatic își găsește exprimarea nu numai în măsurile de poliție necesare pentru a preveni ofensele, ci, în special, în pedepsirea severă a ofensatorilor. În cazul în care s-a produs un atac împotriva persoanei agentului diplomatic, statul acreditar este ținut să ia orice măsură pentru ca autorul atacului să fie prins, judecat și pedepsit, astfel, el va fi responsabil din punct de vedere internațional pentru omisiunea sa. Materializând această obligație, un număr de state au prevăzut în legislația lor că persoanele vinovate de atac asupra diplomaților vor fi pasibile de pedepse severe, altele califică infracțiunea de inviolabilitate ca infracțiune de drept internațional (S.U.A. și Belgia). Curtea Supremă a S.U.A. a suținut că persoana unui ministru public este sacră și inviolabilă și oricine comite o violare lovește securitatea comună și bunăstarea națiunilor. Nu există totuși o regulă de drept internațional care să stabilească că dreptul național trebuie să prevadă o pedeapsă mai grea pentru fapta din care s-a produs un prejudiciu diplomaților. Din punct de vedere practic gradul mai ridicat de protecție datorat unui agent diplomatic poate avea un înțeles numai atunci când o penalitate specială însoțește comiterea unui act care atinge demnitatea diplomatică. În scopul garantării unei protecții mărite pentru agenții diplomatici, legile penale ale unor țări cuprind dispoziții speciale și se poate constata că, îndeobște, legile interne reprimă violarea acestui principiu. În dreptul unor țări continentale s-a prevăzut infracțiunea de insultă adusă ambasadorului. În cazul în care s-ar comite de către un agent public un act care ar viola imunitatea unui trimis, se impune o reparație adecvată. Spre exemplu, un ambasador special a fost acreditat de Marea Britanie pentru a transmite țarului, într-o audiență publică, expresia regretului Reginei pentru insulta adusă ambasadorului. Pe de altă parte, este de așteptat ca un reprezentant diplomatic să respecte legile și regulamentele pentru menținerea ordinii și siguranței publice în statul în care este trimis, pentru a nu-și limita singur exercitarea efectivă a funcțiilor sale. În noiembrie 1935, autoturismul ministrului iranian la Washington a fost oprit pentru depășirea limitei de viteză și ministrul a fost imobilizat atunci când s-a dedat la violențe împotriva forțelor de poliție, deși au exprimat un regret formal pentru incident, guvernul SUA a menționat că privilegiul imunității diplomatice impune persoanei în cauză obligația de a respecta legile țării. Dacă comiterea unei ofense împotriva unui agent diplomatic este consecința logică a conduitei și a situației la care s-a ajuns din cauza diplomatului însuși, se poate spune cu temei că ofensa nu este o violare a imunității sale diplomatice. În 1973, a fost elaborată "Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici". Statele părți și-au asumat obligația să reglementeze în legislația internă fapta internațională de omor, răpire, orice alt act împotriva integrității corporale sau libertății unei persoane care se bucură de protecție internațională. Statele s-au obligat să sancționeze aceste infracțiuni ținând seama de gravitatea lor și să ia măsurile ce se impun în vederea stabilirii competenței lor în cazul comiterii acestora, fiind ținute să ia măsuri necesare, potrivit legislației lor interne, în vederea pornirii urmăririi lor penale sau pentru a-i extrăda pe infractori. Statele s-au angajat să colaboreze la prevenirea acestor infracțiuni, mai ales prin măsurile menite să prevină pregătirea pe teritoriul lor a unor astfel de fapte, prin schimbul de informații și coordonarea măsurilor administrative (comunică Secretariatului General O.N.U. rezultatul definitiv în procedura penală contra autorului prezumat al infracțiunii) și prin asistența juridică în orice fază a procedurii penale angajate pentru orice infracțiune. În cazul în care nu-l extrădează, statul respectiv este obligat să supună cazul, fără excepție și fără întârzieri nejustificate, autoritățile sale competente să exercite acțiunea penală după o procedură conformă cu legislația acestuia.
5.6. Azilul diplomatic
Dreptul de azil în cadrul misiunilor diplomatice este negat de majoritatea statelor europene și de S.U.A., el este recunoscut de statele Americii Latine. Acest drept este prevăzut în Convenția privind drepturile de azil, semnată la Havana în 1928 și modificată la Caracas în 1954 și în alte Convenții între statele Americii Latine. Comisia de Drept Internațional și Conferința de la Viena, care au aprobat Convenția din 1961, au refuzat să abordeze aceste probleme sub cuvânt că urmează a fi rezolvate ulterior. Azilul diplomatic ca și cel teritorial sunt acordate în baza unor considerente de ordin umanitar, unii autori considerând că acest drept ar trebui inclus în categoria drepturilor recunoscute persoanei. Azilul diplomatic și azilul teritorial sunt două instituții distincte, cu o configurație proprie bine conturată. În cazul azilului diplomatic, beneficiarul azilului se găsește pe teritoriul statului de refugiu și în afara țării unde pretinsa infracțiune a fost comisă, statul respectiv exercitând în mod cu totul normal suveranitatea sa.
În cazul azilului teritorial, beneficiarul azilului, care se găsește refugiat într-o ambasadă sau pe un vapor străin ancorat în apele teritoriale, se află pe teritoriul statului unde pretinsul delict a fost comis; acordarea azilului diplomatic se limitează la persoanele acuzate de comiterea unor infracțiuni politice ori sunt victime ale persecuției politice; azilul teritorial îl sustrage tribunalelor locale în mod normal competente și constituie din partea statului o veritabilă intervenție. În vreme ce azilul teritorial nu este încă o regulă pozitivă, dar este pe cale de a deveni, azilul diplomatic nu are existență legală decât în America Latină. Statele sud-americane au acceptat ca trimișii străini să poată oferi azil refugiaților politici în timp de revoluție sau de război civil; dreptul de azul a fost recunoscut astfel, atât prin cutumă, cât și prin tratat, totuși acest drept nu se bazează pe o regulă de drept internațional, ci pur și simplu pe uzanțele locale. În baza dreptului internațional, nici un stat nu are obligația de a recunoaște unui agent diplomatic străin dreptul de a acorda azil persoanelor care au săvârșit o infracțiune sau altor persoane care nu aparțin misiunii sale. Statele Americii Latine au prevăzut dreptul la azil prin Convenția de la Havana din 1928, modificată ulterior în 1954 la Caracas. Comisia de Drept Internațional și Conferința de la Viena care au aprobat Convenția din 1961 au refuzat să abordeze aceste probleme sub cuvânt că urmează a fi rezolvate ulterior. Mai târziu, Curtea Internațională de Justiție a avut de aplicat Convențiile statelor sud-americane în cauza Haya de la Torre. Curtea a statuat că acordarea azilului nu a fost corectă sau, și mai exact, că azilul diplomatic nu există decât în conformitate cu prevederile convenționale, că acestea sunt de drept strict și că orice facultate sau obligație care nu este prevăzută în convenție nu are existență legală. În doctrină s-a susținut însă, că azilul diplomatic ar avea atât un caractr cutumiar, cât și convențional. Curtea Internațională de Justiție a interpretat azilul diplomatic într-un mod restrictiv (acordarea azilului implică o derogare de la suveranitatea statului, pentru că sustrage infractorul de la jurisdicția statului de reședință și constituie o intervenție în domenii care țin exclusiv de competența acestui stat; de aceea, o asemenea derogare nu poate fi recunoscută decât dacă baza ei legală este stabilită în fiecare caz separat) și a statuat că azilul este legitim acordat numai în cazul unui pericol iminent și persistent, și în acest caz, nu constituie o chestiune de drept, ci de acțiune umanitară. Majoritatea țărilor din America Latină au fost nemulțumite de această abordare restrictivă și aceasta a condus la încheierea Convenției Inter-americane cu privire la azilul diplomatic (Caracas 1954). Instituția azilului diplomatic aduce în discuție o situație contradictorie, generatoare de dificultăți pentru state. Pe de o parte, azilul diplomatic constituie o excepție de la jurisdicția autorităților locale, o formă de intervenție în treburile interne ale statului primitor; acordarea de azil fiind, de multe ori, în dauna bunelor relații între două state – putându-se ajunge până la ruperea relațiilor diplomatice sau declararea șefului de misiune ca "persona non grata". Pe de o parte, refuzul de a acorda azil unei anumite persoane urmărite pentru atitudine politică poate să se dovedească neinspirat în cazul unei opoziții victorioase. În doctrină, s-a reținut ca principale caracteristici ale azilului diplomatic următoarele:
– exercitarea jurisdicției de către un stat străin asupra naționalilor suveranilor teritoriali oferindu-le protecție împotriva statului lor național trebuie să rămână în toate cazurile o derogare strictă de la regula generală a supremației teritoriale;
– nu există un drept de azil, azilul constituie un atribut discreționar al statului acreditant, pentru că nu implică obligația de a-l acorda și nici nu trebuie să-și motiveze refuzarea cererii făcute;
-azilul nu este subiect de reciprocitate;
– calificarea delictului imputat beneficiarului diplomatic aparține statului care-l acordă; deși șeful de misiune diplomatică este îndreptățit să determine dacă există un caz de acordare a azilului în conformitate cu tratatul, o asemenea determinare nu este concludentă, pentru că principiile dreptului internațional nu recunosc nici un drept de calificare unilaterală sau definitivă a dreptului de a acorda azil de către statul care îl acordă.
În caz de dezacord între statele în chestiune, dacă azilul a fost în mod corespunzător acordat în conformitate cu tratatul, statul teritorial nu este în drept să întreprindă o acțiune unilaterală pentru a impune predarea persoanei în cauză; recursul trebuie făcut la un organ judiciar imparțial.
Cetățenia refugiatului nu afectează dreptul de acordare a azilului; pentru a preîntâmpina un posibil abuz la dreptul de azil, statul teritorial are dreptul să ceară ca refugiatul să fie trimis în afara teritoriului său cât mai urgent posibil; în schimb, cealaltă parte este îndreptățită la un "safe-conduct" pentru refugiat.
Misiunea diplomatică care a acordat azilul are obligația strictă de interzicere a oricărei activități politice din partea beneficiarului azilului, căruia nu i se mai permite să mențină contacte politice.
B I B L I O G R A F I E
LEGISLAȚIE INTERNĂ
1. Constituția României
2. Codul penal
3. Legea nr.4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor
4. Statutul Corpului Diplomatic și Consular aprobat prin H.G. nr.1070 din 6 oct.1990
5. Regulamentul privind regimul vamal aplicabil misiunilor diplomatice și
oficiilor consulare aprobat prin H.C.M. nr.1944 din 11 septembrie 1966
CONVENȚII INTERNAȚIONALE
6. Convenția de la Viena din 1961 ratificată de România prin Decretul 111-56 din
1968, publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., partea 1, nr.69.
7. Convenția privind dreptul tratatelor din 1969
8. Convenția privind privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate din 1947
9. Convenția privind dreptul la azil de la Havana din 1928, modificată la Caracas
în 1954.
10. Convenția asupra misiunilor specializate de la New York din 1969
11. Convenția privind funcționarii diplomatici, adoptată la a VI-a Conferință
americană internațională, semnată la Havana în 20 februarie 1928
12. Resolution de 1929 de l'Institut de droit international sur les immunites
diplomatiques
13. Draft Convention of the Harvard Law School of 1932 on Diplomatic Privileges
and Immunities
CURSURI UNIVERSITARE ȘI MONOGRAFII
14. Dumitra POPESCU, Adrian NĂSTASE – Drept internațional public, Ed.Șansa, 1997
15. Grigore GEAMĂNU – Drept internațional contemporan, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1983.
16. Grigore GEAMĂNU – Principiile fundamentale ale Dreptului internațional
contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967
17. Ion M. ANGHEL – Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex., București, 2002
18. Marțian I. NICIU – Drept internațional public, Ed. Servosat, 2000
19. C. ALEXANDRESCU, O. BĂRBULESCU, N. FOTINO, A.IOSIPESCU-MIC, București, 1967
20. Mircea MALIȚA – Diplomația, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
21. Philippe CAHIER – Le droit diplomatique contemporain, Geneva, 1962
22. Adolfo MARESCA – Lemissione diplomatica, Milano, 1959
23. L. DEMBINSKI – The modern Law of Duplomacy, 1988
24. P. FAUCHILLE – Traite de droit international publique, Paris, 1926
25. Hugo GROTIUS – Dreptul războiului și al păcii, Amsterdam, 1724
26. Cecil HURST – Les immunites diplomatiques, 1926
27. Harold NICOLSON – Arta diplomatică, Ed. Politică, București, 1966
28. Annuaire de la Comission du droit international, vol.1, 1957 și 1958
29. Yearbook of International Law Comission, 1957 și 1958
B I B L I O G R A F I E
LEGISLAȚIE INTERNĂ
1. Constituția României
2. Codul penal
3. Legea nr.4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor
4. Statutul Corpului Diplomatic și Consular aprobat prin H.G. nr.1070 din 6 oct.1990
5. Regulamentul privind regimul vamal aplicabil misiunilor diplomatice și
oficiilor consulare aprobat prin H.C.M. nr.1944 din 11 septembrie 1966
CONVENȚII INTERNAȚIONALE
6. Convenția de la Viena din 1961 ratificată de România prin Decretul 111-56 din
1968, publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., partea 1, nr.69.
7. Convenția privind dreptul tratatelor din 1969
8. Convenția privind privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate din 1947
9. Convenția privind dreptul la azil de la Havana din 1928, modificată la Caracas
în 1954.
10. Convenția asupra misiunilor specializate de la New York din 1969
11. Convenția privind funcționarii diplomatici, adoptată la a VI-a Conferință
americană internațională, semnată la Havana în 20 februarie 1928
12. Resolution de 1929 de l'Institut de droit international sur les immunites
diplomatiques
13. Draft Convention of the Harvard Law School of 1932 on Diplomatic Privileges
and Immunities
CURSURI UNIVERSITARE ȘI MONOGRAFII
14. Dumitra POPESCU, Adrian NĂSTASE – Drept internațional public, Ed.Șansa, 1997
15. Grigore GEAMĂNU – Drept internațional contemporan, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1983.
16. Grigore GEAMĂNU – Principiile fundamentale ale Dreptului internațional
contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967
17. Ion M. ANGHEL – Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex., București, 2002
18. Marțian I. NICIU – Drept internațional public, Ed. Servosat, 2000
19. C. ALEXANDRESCU, O. BĂRBULESCU, N. FOTINO, A.IOSIPESCU-MIC, București, 1967
20. Mircea MALIȚA – Diplomația, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
21. Philippe CAHIER – Le droit diplomatique contemporain, Geneva, 1962
22. Adolfo MARESCA – Lemissione diplomatica, Milano, 1959
23. L. DEMBINSKI – The modern Law of Duplomacy, 1988
24. P. FAUCHILLE – Traite de droit international publique, Paris, 1926
25. Hugo GROTIUS – Dreptul războiului și al păcii, Amsterdam, 1724
26. Cecil HURST – Les immunites diplomatiques, 1926
27. Harold NICOLSON – Arta diplomatică, Ed. Politică, București, 1966
28. Annuaire de la Comission du droit international, vol.1, 1957 și 1958
29. Yearbook of International Law Comission, 1957 și 1958
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imunitatile Si Privilegiile (ID: 128101)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.