Imunitatile DE Jurisdictie In Cadrul Relatiilor Diplomatice

IMUNITĂȚILE DE JURISDICȚIE ÎN CADRUL RELAȚIILOR DIPLOMATICE

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

Dreptul diplomatic. Concept, evoluție, izvoare, codificare

Capitolul 2

Relațiile diplomatice

Secțiunea 1. Noțiunea de relații diplomatice

Secțiunea 2. Stabilirea și încetarea relațiilor diplomatice

Secțiunea 3. Organele statului pentru relații externe

Secțiunea 4. Începutul și sfârșitul activității agenților diplomatici

Capitolul 3

Noțiunea de imunității și privilegii diplomatice și clasificarea acestora

Secțiunea 1. Noțiunea de imunitate diplomatică

Sectiunea 2. Distincția dintre imunități și privilegii diplomatice

Secțiunea 3. Clasificarea imunităților și privilegiilor diplomatice

Capitolul 3

Imunitățile de jurisdicție ale agenților diplomatici

Secțiunea 1. Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție

Secțiunea 2. Subiecții din raporturile de drept internațional care acordă imunitatea de jurisdicție

Secțiunea 3. Imunitatea de jurisdicție penală

Secțiunea 4. Imunitatea de jurisdicție civilă

Secțiunea 5. Imunitatea de jurisdicție administrativă

Secțiunea 6. Modul în care este invocată imunitatea

Concluzii

Studiu de caz

Bibliografie

Sentimentul unui agent diplomatic cu experiență profundă este că „mereu, vizibil,diplomatul trăiește sub un clopot de sticlă –este imun (…) imunitatea înseamnă să te afli sub un clopot de sticlă al imunității , incasabil; cel care se fisurează este diplomatul”

Couve de Murville

Introducere

Norma juridică este o regulă generală și abstractă, care descrie în mod formal conduita subiecților. Pentru a se realiza în relațiile interindividuale ea trebuie să treacă de la universal la particular, trebuie să facă trecerea de la abstract la concret. Realizarea dreptului implică legarea unui raport între faptele concrete ale oamenilor și norma abstractă care stabilește conduita dreaptă, calea ideală de acțiune individuală pentru ca libertatea unui subiect să nu afecteze celelalte libertăți.

În materia aplicării legii persoanelor, principiul este că toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat se supun legilor statului respectiv. Totuși acest principiu al teritorialității nu este absolut, deoarece necesitatea menținerii și dezvoltării relațiilor cu alte state – a relațiilor internaționale – impun admiterea unor excepții de la acest principiu, derogări care se numesc „exceptii ale extrateritorialității”.

Excepțiile de extrateritorialitate se stabilesc de regulă prin tratate sau convenții bilaterale sau multilaterale dintre state, pe bază de reciprocitate sau se acordă în mod unilateral.

În condițiile în care, în aplicarea excepțiilor de extrateritorialitate se ține seama de principiile dreptului internațional, de principiile egalității suverane a statelor, al reciprocității, al liberului consimțământ, ele nu afectează principiul suveranității naționale. Dimpotrivă, ele facilitează expansiunea relațiilor internaționale.

Anumite persoane sunt sustrase mai mult sau mai puțin de la aplicarea anumitor legi. Se instituie, astfel, anumite privilegii și imunități. În acest fel unele persoane se bucură de privilegii și imunități în virtutea funcției pe care o dețin. Lor nu le sunt aplicabile anumite legi. Imunitățile și privilegiile pot ține de dreptul intern sau de cel internațional.

Legea națională nu poate fi aplicată, în temeiul dreptului internațional, anumitor categorii de persoane. Este vorba de imunitatea personalului diplomatic. Acest concept este de altfel tema prezentei lucrări și va fi tratat ca atare în continuare.

Instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanția activității diplomatice însăși pentru că, fără acordarea de imunități și privilegii, care creează pentru agenții diplomatici acea condiție juridică de natură să le asigure libertatea deplină și securitatea necesară, exercitarea funcțiilor de către aceștia nu ar putea avea loc.

Capitolul 1

Dreptul diplomatic. Concept, evoluție, izvoare, codificare

Concept

Diplomația poate fi definită ca fiind activitatea unor organe ale statului, de stabilire, menținere și dezvoltare de relații cu alte state, apărând drepturile și interesele lui în exterior, pentru realizarea scopurilor urmărite de politică externă.

Apariția relațiilor diplomatice ne este semnalată încă din antichitate, fapt ce subliniază vechimea acestei instituții.

Activitatea diplomatică se desfașoară de către state, în primul rând, în vederea dezvoltării relațiilor existente între ele, iar, în al doilea rând, pentru a-și proteja cetățenii pe teritoriul acelui stat, cu care întreține relații diplomatice.

În cadrul activității diplomatice își face aplicabilitatea principiul suveranității, potrivit căruia un stat își exercită suveranitatea asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său. Excepție, de la principiu, fac misiunile diplomatice și personalul lor. Ca o consecință a principiului suveranității se desprinde concluzia că, nici o activitate a unui alt stat nu se poate desfășura pe teritoriul său, fără permisiunea sa.

În mod normal, fără o astfel de permisiune, nici o misiune diplomatică nu și-ar putea exercita atribuțiile, iar membrii ei nu ar mai putea beneficia de imunități și de privilegii specifice, care alcătuiesc statutul diplomatic.

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor și regulilor, care reglementează activitatea diplomatică. Aceste norme și reguli sunt supuse jurisdicției dreptului internațional public.

Evoluție

Rădăcinile istorice ale diplomației se regăsesc în antichitate fiind legate de declararea războiului, încheierea tratatelor de pace, tratamentul solilor, etc.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul diplomație vine din limba greacă, fiind folosit pentru a desemna redactarea actelor oficiale in două exemplare ( un exemplar era încredințat solului, iar cel de-al doilea era păstrat în arhivă ). Prin urmare, purtătorul actului a primit denumirea de diplomat.

Utilizarea frecventă a termenului de diplomație a avut însă loc începând cu secolul al XVIII-lea.

Tratatul de pace de la Westfalia din anul 1648 reprezintă un pas important în dezvoltarea dreptului diplomatic prin faptul că a contribuit la generalizarea misiunilor diplomatice permanente.

Pâna la Congresul de la Viena din anul 1815 misiunile diplomatice nu reprezentau statele care le-au instituit, ci pe suveranii acestor state. Ulterior însă, situația s-a schimbat, misiunile diplomatice reprezentând statele, iar activitatea acestora se desfățura în consens cu relațiile interstatale.

Rezultatele celor două războaie mondiale au provocat o serie de transformări asupra activității misiunilor diplomatice.

Fundamentul internațional al dreptului diplomatic îl constituie cele două Convenții de la Viena din 1961 si 1963, prima referitoare la misiunile diplomatice iar cea de-a doua referitoare la misiunile consulare.

Alături de aceste convenții, relațiile diplomatice mai sunt reglementate de tratate internaționale, care stabilesc anumite reguli referitoare la desfașurarea activității diplomatice.

Practica și doctrina internațională folosesc doi termeni specifici pentru a desemna cele doua state care stabilesc un raport diplomatic, și anume:

stat acreditant-reprezintă statul ce trimite misiunea diplomatică;

stat acreditar – acel stat pe teritoriul căruia se constituie misiunea diplomatică.

Izvoare

Prin izvoare de drept înțelegem modalitățile specifice de exprimare a conținutului unei norme de drept. Ca urmare a faptului că dreptul diplomatic s-a desprins din sfera dreptului internațional public, izvoarele sale se regăsesc atât în categoria izvoarelor dreptului internațional public, cât și în dreptul intern.

În categoria izvoarelor dreptului diplomatic intră:

cutuma internațională;

tratatul internațional;

principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

analogia;

doctrina;

practica internațională;

curtoazia internațională;

norme de drept intern.

1.Cutuma este practica generală, relativ îndelungată si repetată a statelor constând în acte și atitudini în raporturile lor internaționale și considerată de ele ca dând expresie unei reguli de drept.

Statutul Curții Internaționale de Justiție definește cutuma ca fiind o „dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept”.

Sursele dreptului diplomatic pot fi găsite în principal în regulile cutumiare ale dreptului internațional.

Ca și în dreptul internațional clasic cutuma presupunea existența a trei elemente de ordin material si subiectiv:

existența unei practici generale, comune, repetate;

existența unei perioade de timp relatin îndelungate în care se manifestă aceste practici;

acceptarea ei de către subiectele dreptului internațional public ca fiind o regulă obligatorie de conduită;

Deosebirea cutumei de curtoazia internațională constă tocmai în caracterul obligatoriu al cutumei.

Întrucât curtoazia internațională și obiceiul nu au o recunoaștere juridică nu implică răspunderea internațională a statelor în cazul încălcării lor.

Dreptul diplomatic, datorită evoluției rapide a relațiilor internaționale consacră numai două elemente ale cutumei, respectiv obligativitatea și repetabilitatea acesteia.

Cutuma reprezintă cel mai vechi izvor al dreptului internațional public. În prezent, cutuma, este aplicată de regulaă, atunci când unele din clauzele trataelor internaționale fac trimitere la ea. Dovada existenței cutumei revine statului care o invocă, indiferent de scopul lui ( fie că revendică un drept, fie că se apară împotriva unei pretenții emisă de alt stat).

Conflictul între normele convenționale și cele cutumiare se rezolvă în felul următor: normele imperative ( jus cogens), convenționale sau cutumiare împiedică formarea oricăror norme particulare, normele speciale indiferent de izvoare, prevalează față de normele generale. În caz de conflict între norme cu caracter general sau conflict între norme cu caracter particular se aplică ultima din ele, după principiul „lex posteriori derogat priori”.

2.Tratatul internațional reprezintă principalul izvor de drept internațional public, fapt reieșit și din Preambulul Cartei O.N.U.

Tratatul internațional este definit ca fiind un acord între două sau mai multe state, încheiat pentru a reglementa o afacere, a determina drepturile și obligațiile lor sau pentru a stabili normele de conduită pe care se obligă să le respecte.

Reglementarea internațională a tratatului o regăsim în Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, document care reprezintă o codificare a normelor juridice din acest domeniu.

Ca izvoare de drept internațional public, tratatele se caracterizează prin două particularități:

pe baza acordului de voință al statelor se stabilesc drepturile și obligațiile corelative ale acestora;

sunt flexibile, fapt ce permite continua adaptare a dreptului internațional public la dinamica relațiilor internaționale.

Dacă în prima perioadă de existență a dreptului internațional public cutuma constituia principalul mijloc de exprimare a normelor de drept internațional, după cea de-a două conflagrație mondială, tratatul devine principalul mijloc de exprimare a acestor norme.

Convenția de la Viena din 1961 este cea care transferă dreptul diplomatic din zona cutumiară în zona normativă.

3.Principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate sunt folosite în situația în care cutuma sau tratatul nu sunt edificatoare.

În doctrină, au existat discuții pe marginea încadrării acestor principii generale. Unii doctrinari susțin că asemenea principii aparțin dreptului internațional, pe când alții susțin că aceste principii generale sunt ale dreptului național. Practica internațională a confirmat însă ambele noțiuni, fapt atestat și de deciziile tribunalelor internaționale.

4.Doctrina dreptului internațional ca izvor de drept, are un rol activ, în sensul că, ea este cea care comentează, interpreteatză sau cuantifică dreptul diplomati continua adaptare a dreptului internațional public la dinamica relațiilor internaționale.

Dacă în prima perioadă de existență a dreptului internațional public cutuma constituia principalul mijloc de exprimare a normelor de drept internațional, după cea de-a două conflagrație mondială, tratatul devine principalul mijloc de exprimare a acestor norme.

Convenția de la Viena din 1961 este cea care transferă dreptul diplomatic din zona cutumiară în zona normativă.

3.Principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate sunt folosite în situația în care cutuma sau tratatul nu sunt edificatoare.

În doctrină, au existat discuții pe marginea încadrării acestor principii generale. Unii doctrinari susțin că asemenea principii aparțin dreptului internațional, pe când alții susțin că aceste principii generale sunt ale dreptului național. Practica internațională a confirmat însă ambele noțiuni, fapt atestat și de deciziile tribunalelor internaționale.

4.Doctrina dreptului internațional ca izvor de drept, are un rol activ, în sensul că, ea este cea care comentează, interpreteatză sau cuantifică dreptul diplomatic. Doctrina presupune lucrările marilor specialiști în dreptul internațional, lucrările organizațiilor științifice internaționale ( cele ale Comisiei de Drept Internațional, ale Asociației de Drept Internațional, ale Institutului de Drept Internațional), opiniile separate formulate de judecătorii Curții Internaționale de Justiție, care sunt anexate deciziilor pronunțate în diverse spețe.

5.Practica internațională se fundamentează pe uzanțe si pe regulile de ceremonial diplomatic.

Uzanța este o practică, un obicei în raporturile diplomatice, fără să se fi primit o deplină consacrare juridică, fără a fi obligatorie, dar având o anumită semnificație și importanță, este preluată și deci practicată.

6.Curtoazia internațională este alcătuită din totalitatea regulilor comportamnetale folosite în cadrul relațiilor dintre state. Deși nu au un caracter obligatoriu, ele sunt folosite frecvent deoarece se fundamentează pe respect, politețe, amiciție, onoare, etc.

Prin introducerea acestor reguli în cadrul unor tratate, curtoazia dobândește un caracter normativ, având la bază principiul reciprocității.

Anumite reguli de cutoazie au devenit treptat norme de drept diplomatic, cum ar fi, cele referitoare la imunitățile și privilegiile diplomatice.

7.Analogia constă în extinderea unor reguli, deja existente, la situații, care nu sunt identice, cu cele pentru care aceste reguli au fost elaborate, dar prezintă puncte de asemănare între ele.

Analogia legii reprezintă procedeul folosit atunci când se constată că un anumit domeniu nu are reglementare juridică, și, ca atare, legea nu poate fi aplicată.

Prin analogie pot fi rezolvate anumite situații care nu au reglemetare juridică, și la care se aplică, prin extensie, o instituție juridică asemănătoare.

8.Normele de drept intern constituie izvor al dreptului diplomatic numai în măsura în care reglementează anumite relații diplomatice. Aceste norme de drept intern trebuie să se coroboreze perfect cu prevederile dreptului internațional din acest domeniu, pentru a nu apărea contradicții în ceea ce privește aplicarea lor.

Codificarea

Noțiunea de codificare semnifică o operație de sistematizare a unor norme juridice în vederea asigurării unei concordanțe între conținutul lor și, în același timp, înlăturarea discrepanțelor ce pot exista între ele.

Codificarea dreptului diplomatic are ca obiect normele juridice ce guvernează raporturile internaționale din acest domeniu.

Codificarea se structureză pe două nivele: codificarea neoficială și codificarea oficială.

Criteriul pe baza căruia se efectuează această clasificare este acela al autorului codificării.

Codificarea neoficială este facută de regulă de către doctrina de specialitate și datorită acestui fapt nu este obligatorie pentru subiectele dreptului internațional public.

Codificarea oficială este efectuată de către instituții specializate care își desfășoară activitatea pe baza acordului de voință al statelor.

Codificarea oficială are un caracter obligatoriu, ea realizându-se de regulă, în cadrul organizațiilor sau al conferințelor internaționale.

Un exemplu de organism specializat care realizează codificări oficiale este reprezentat de Comisia de Drept Internațional.

Actul fnal al Congresului de la Viena din 1815 reprezintă una dintre primele încercări de codificare a dreptului diplomatic. Prin acest act s-a realizat o nouă ierarhie a agenților diplomatici, făcută de această dată pe criterii obiective.

Activitatea Comisiei de Drept Internațional s-a materializat în acest domeniu, într-un proiect de de convenție, care a fost definitivat în anul 1957.

Proiectul a fost transmis statelor membre ONU în vederea îmbunătățirii acestuia.

După doi ani proeictul este finalizat și este supus Adunării Generale ONU, care hotărăște convocarea unei conferințe, care să adopte aceste reglementări, la Viena, în anul 1961.

Rolul acestei conferințe era acela de a codifica și a consacra normele din domeniul dreptului diplomatic.

Convenția de la Viena din 1961, constituie decât prima fază a codificării normelor dreptului diplomatic, ea realizând numai o normativizare a diplomației bilaterale.

Ulterior, prin Convențiile de la Viena din 1969 ( care a reglementat misiunile diplomatice speciale ) si 1975 ( care a reglementat raporturile dintre state și organizațiile internaționale, s-a materializat și ultima fază a codificării dreptului diplomatic.

Convenția de la Viena din 1961 are marele merit de a deplasa dreptul diplomatic din sfera cutumiară în sfera normativistă.

Capitolul 2

Relațiile diplomatice

Secțiunea 1. Noțiunea de relații diplomatice

Relațiile diplomatice reprezintă o parte din sfera relațiilor internaționale și sunt reglementate de normele dreptului diplomatic. Aceste relații au loc între reprezentanții statelor, au un caracter oficial și sunt fundamentate pe principiul acordului de voință.

Evoluția accelerată a relațiilor diplomatice a dus la lărgirea sferei subiectelor dreptului diplomatic, astfel încât, pe lângă subiectele tradiționale, și anume, statele, au apărut și alte subiecte derivate, organizațiile internaționale.

În general relațiile diplomatice se caracterizează prin continuitate, dar există și situații speciale în care pot apărea unele excepții concretizate prin suspendarea sau ruperea relațiilor diplomatice.

Secțiunea 2. Stabilirea și încetarea relațiilor diplomatice

Stabilirea relațiilor diplomatice se fundamentează pe acordul de voință al celor două state care doresc să încheie astfel de relații.

Pentru înființarea realțiilor diplomatice este necesară îndeplinirea cumulativă a unor condiții:

existența calității de subiect de drept internațional deoarece numai acesta are personalitate juridică internațională, care îi conferă posibilitatea de a intra în raporturi de drept internațional;

recunoașterea reciprocă a statelor ca subeicte de drept internațional;

existența acordului de voință al celor două state de a încheia relații diplomatice.

Această ultimă condiție este menționată expres în art. 2 al Convenției de la Viena din 1961 „ stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământ mutual”.

Durata relațiilor diplomatice nu poate fi precizată deoarece se urmărește o colaborare cât mai strânsă între cele două state, fără a fi limitată de existența unui anumit interval de timp.

Încetarea relațiilor diplomatice cunoaște două forme de manifestare: încetare temporară care se caracterizează de regulă prin suspendarea relațiilor diplomatice și încetare definitivă caracterizată prin ruperea relațiilor diplomatice.

Aceste două forme ale încetării relațiilor diplomatice deși se aseamănă sub aspectul producerii efectelor, ele sunt instituții juridice separate.

Suspendarea relațiilor diplomatice presupune încetarea temporară a activității misiunii diplomatice și se manifestă prin faptul că, membrii personalului diplomatic evită implicarea în cadrul oricărui tip de relație oficială cu reprezentanții statului acreditar.

Ruperea relațiilor diplomatice are umătoarele consecințe:

întreruperea relațiilor oficiale dintre statele implicate;

închiderea sediului misiunii diplomatice;

Retragerea personalului misiunii diplomatice

Secțiunea 3. Organele statului pentru relații externe

Reprezentarea statelor în relațiile cu alte state se realizează prin două mari categorii de organe: organe interne si organe externe.

Organele interne ale statului pentru relații internaționale sunt:

Șeful statului;

Guvernul;

Ministerul Afacerilor Externe

Șeful statului este admis de practică și doctrină ca fiind cel mai înalt reprezentant al statului din domeniul afacerilor externe, fie că este un organ unipersonal, o persoană în calitatea sa de președinte al republicii, de rege sau împărat, fie că este un organ colegial.

Șeful statului are o serie de atribuții în domeniul relațiilor externe, și anume: încheierea unor tratate internaționale, declararea stării de război și de pace, acreditarea și rechemarea diplomaților români precum și primirea scrisorilor de acreditare sau de rechemare a diplomaților străini, emiterea deplinelor puteri, acordarea dreptului de azil.

Alături de aceste atribuții, șeful statului se bucură de o serie de imunități atunci când se află în străinătate. Aceste imunități decurg din dreptul diplomatic și se concretizează în: imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă, inviloabilitatea persoanei, inviolabilitatea reședinței șefului statului, privilegii fiscale și vamale. Persoanele din anturajul șefului statului se bucură de asemenea de drepturi și privilegii în virtutea etichetei internaționale.

Eticheta internațională este un ansamblu de uzaje și de cutume cristalizate în decursul unei practici îndelungate, care regelementeză relațiile în utilizarea titlurilor și rangurilor etc, reflectând aspectul exterior al manierei de a înțelege drepturile și datoriile.

Guvernul reprezintă organul suprem al administrației de stat, el fiind acela care stabilește politica externă a statului.

Activitatea guvernului poate privi următoarele: adoptarea unor norme referitoare la activitatea politică externă a statului, luare unor măsuri privind încheierea unor acorduri internaționale, coordonarea activității din domeniul relțiilor externe.

Șeful guvernului are o serie de atribuții în cadrul relațiilor externe, în principal, în ceea ce privește funcția de reprezentare. Aceste atribuții se concretitează în: perfectarea de acorduri și ducerea tratativelor pentru semnarea unui tratat internațional, primirea reprezentanților oficiali ai statelor străine, adresarea de invitații unor reprezentanți ai statelor străine, participarea la reuniuni internaționale, etc.

Pe teritoriul statului străin șeful guvernului beneficiază de drepturile și întregul ansamblu de imunități ale reprezentanților diplomatici.

Ministerul Afacerilor Externe

Existența acestei instituții se datorează faptului că, nici șeful statului și nici guvernul, nu au posiblitatea de a întreține zilnic relații cu celelalte state ale lumii.

De aceea a fost înființat Ministerul Afacerilor Externe, care are rolul de a coordona politica externă a statului său.

Astfel Ministerul Afacerilor Externe, are următoarele atribuții:

dirijarea activităților misiunilor diplomatice;

purtarea de tratative cu misiunile diplomatice străine;

elaborarea unor proiecte de tratate internaționale;

protejarea cetățenilor străini aflați în străinătate;

rechemarea agenților diplomatici;

notificarea numirii agenților diplomatici;

supravegherea executării unor tratate internaționale, etc.

Angajarea statului prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe se poate face doar în limita competenței sale.

În străinătate, Ministerul Afacerilor Externe se bucură de următoarele imunități și privilegii: imunitatea personală, imunitatea de jurisdicție civilă și penală, inviolabilitatea bagajelor.

Organele externe ale statului pentru relații internaționale

Statul, în virtutea suveranității sale poate, pe bază de reciprocitate și consimțământ, să stabilească relații diplomatice cu alte state și să creeze misiuni diplomatice și consulare pe teritoriul acestora.

Secțiunea 4. Începutul și sfârșitul activității agenților diplomatici

Numirea agenților diplomatici cade în sarcina statului acreditant.

Convenția de la Viena, din 1961, în art. 4, alin. 1 stipulează că „statul acreditant trebuie să se asigure că, persoana pe care intenționează să o acrediteze ca șef al misiunii în statul acreditar, a primit agremenetul acestui stat.”

În cazul refuzului acestui agrement, statul acreditar nu este obligat să comunice motivele pentru care a luat această hotărâre.

Convenția de la Viena din 1961 menționează că statul acreditar nu poate fi constrâns să primească un agent diplomatic, care aparține statului acreditant, atunci când consideră că acesta nu își poate îndeplini misiunea asumată.

Actul prin care se solicită agrementul este confidențial și se numește „cerere de agrementare”.

Scrisorile de acreditare reprezintă un document oficial, care atestă calitatea șefului misiunii diplomatice.

Ele sunt adresate șefului statului acreditar, fiind semnate de șeful statului acreditant.

Scrisorile de acreditare cuprind următoarele mențiuni:

denumirea șefului statului acreditant,

denumirea șefului statului acreditar,

numele, titlul și rangul diplomatic al persoanei numite ca șef al misiunii.

Intrarea în funcție a șefului misiunii diplomatice se face în momentul prezentării scrisorilor de acreditare. Prezentarea acestora se face intr-un cadru solemn.

În mod excepțional, Convenția de la Viena din anul 1961, referitoare la misiunile diplomatice stabilea că acest moment al intrării în funcție poate fi și cel al notificării sosirii șefului misiunii diplomatice în statul acreditar.

În situația în care este numit un șef de misiune diplomatică pentru mai multe state, se impune obținerea unui acord prealabil de la fiecare stat acreditar.

Personalul misiunii diplomatice este numit de către statul acreditant, fără a mai fi necesar vreun agrement din partea statului acreditar.

Pentru personalul de serviciu, statul acreditant are obligația să notifice aceste numiri Ministerului Afacerilor Externe ale statului acreditar.

Sfârșitul misiunii agenților diplomatici este rezultatul unui act unilateral, care emană fie de la statul acreditant, fie de la statul acreditar.

Capitolul 3

Noțiunea de imunității și privilegii diplomatice și clasificarea acestora

Secțiunea 1. Noțiunea de imunitate diplomatică

Imunitățile și privilegiile diplomatice decurg din principiul funamental potrivit căruia statele au controlul asupra teritoruiului și asupra persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu.Acest principiu fundamental al dreptului internațional creează și nevoia pentru imunități si privilegii , pentru că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituție ,agenții diplomatici ar fi supuși și ei controlului statului pe teritoriul căruia își desfașoară actvitatea generând dificultăți în desfașurarea activității lor.

Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, această poziție fiind confirmată de apariția simultană a acesteia cu dreptul diplomatic,deoarece nu a existat trimis diplomatic și deci nici diplomație , decât atunci când s-a admis că acestui rerezentant trebuie sa i se acorde anumite garanții.

În literatura de specialitate expresia de „imunități și privilegii” desemnează întregul complex de garanții de care se bucură o misiune diplomatică și prsonalul acesteia din partea statului acreditar. În realitate însă regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice și personalului său este format nu numai din imunități și privilegii , ci și din drepturi , facilități, scutiri,libertăți,care pot fi examinate separat.

În sens larg prin imunitate diplomatcă se înțelege tratamentul pe care , în baza dreptului internațional ,statele sunt obligate să-l acorde organelor străine acreditate în aceste state.

În sens restrâns , imunitatea diplomatcă reprezintă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile și obligațiile de care sunt ținute alte subiecte de drept care se află pe teritoriul statului acreditar , precum și scoaterea lor de sub jurisdicția penală și civilă a statului acreditar . Astfel imunitatea apare ca o excepție de la principiul teritoialității (supunerea față de juridicția locală a individului aflat pe teritoriul statului).

Imunitățile reprezintă elementul cel mai impotant petru activitatea diplomatică, ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaților și care se bazează pe regulile dreptului internațional , care obligă statele să acorde personalului diplomatic imunitățile necesare pentru desfășurarea în bune condiții a activității lor.

„ În literatura de specialitate , când se definește noțiunea de imunitate , se insistă asupra faptului că imunitate înseamnă numai imunitate de la exercitarea jurisdicției și nu imunitate de la jurisdicția insăși, adică de la răspundere legală”

Noțiunea de privilegii diplomatice

Privilegiile dipomatice constituie , de asemenea , un tratament special datorat agenților diplomatici ,conținutul lor constând în acordarea accesului la unele facilități determinate de prestații speciale și se exprimă în acordarea de către statul de reședință a unor înlesniri excepționale și care au un conținut, în principal pozitiv, neimplicând în mod necesar , o activitate specială din partea beneficiarilor.

În consecință privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și agenților diplomatici, un tratament juridic aparte , favorabil , aplicat acestora , atât in raport cu străinii obișnuiți cât și chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar.

Sectiunea 2. Distincția dintre imunități și privilegii diplomatice

Este necesar de arătat că în Convenția de la Viena , deși sunt tratate ca noțiuni diferite nu se face distincție clară între imunități și privilegii și acestea nu sunt definite în mod separtat.De asemenea nu există nici criterii care să conducă la separarea lor.

Din practică, apare evident insă faptul că imunitatea de jurisdicție , de exemplu, este altceva decât un privilegiu oarecare.

Alegerea criterilor pentru diferențierea imunităților de privilegii s-a făcut în funcție de epoca istorică și de stadiul evoluției acestor instituții , un rol important fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordate-aici avem vedere temeiul legal sau ideea de curtoazie.În prezent atât imuitățile cât și privilegiile apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale.

Cu toate acestea ce le diferențiază în primul rând este gradul sporit de importanță pe care imunitățile par să-l aibă pentru funcționarea misiunii diplomatice , implicațiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activității dipomatice.

În al doilea rând , poziția imunităților și privilegilor față de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică:în vreme ce imunitățile țin de dreptul procesual , ceea ce are drept consecință imposibilitatea de a sancționa neobservarea unei norme de drept material, iar privilegiile țin de dreptul material.În cazul privilegiilor nu există o obligație pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligație.

În ciuda tuturor acestor argumente diferențele dintre imunități și privilegii sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru că în realitate ele reprezintă un ansamblu de condiții favorabile , necesare pentru desfășurarea activității diplomatice.

Facilitățile diplomatice reprezintă posilbiltatea juridică a organului dipomatic de a desfășura o activitate care îi este proprie.Facilitățile au conținut cu caracter pozitiv și de natură activă(de exemplu :procurarea localului misiunii , dreptul șefului misiunii de a fi primit de șeful de stat).

Secțiunea 3. Clasificarea imunităților și privilegiilor diplomatice

În categoria imunităților sunt incluse:

Imunitatea de jurisdicție : – penală

– civilă

– adimistrativă

Imunitatea de executare

Inviolabilitatea localurilor

Inviolabillitatea bunurilor și arhivelor diplomatice

Inviolabilitaea personală a agentului diplomatic, a reședinței și a bunurilor sale

Exceptarea de la obligația de a depune ca martor

Privilegiile diplomatice sunt:

Libertatea de comunicare

Libertatea de mișcare

Privilegii de ordin fiscal

Privilegii de ordin vamal

Dreptul la arborarea drapelului național

Facilități de sedere

Scutirea de prestațiile personale

Scutirea de obligațiile prevăzute de legislația asigărărilor sociale

Dreptul la capelă

Excetarea de la legislația privind donândrea cetățeniei

Privilegiul administrării justiției

Din punctul de vedere al obiectului lor

Reale: privesc un anumit bun:inviolabilitatea localului misiunii, a arhivelor

Personale : privesc persoana agentului diplomatic:imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea personală

Din punctul de vedere al sferei de aplicare:

Funcționale:cele care privesc actele îndeplinite în exercițiul funcției

Extrafuncționale: cele care se referă la viața personală a diplomatului

Capitolul 3

Imunitățile de jurisdicție ale agenților diplomatici

Imunitățile și privilegiile diplomatice constituie un ansamblu de condiții juridice speciale acordate diplomaților pentru a-și exercita într-un mod cât mai liber funcțiile în calitatea lor de reprezentanți ai unui stat într-un alt stat. Acest ansamblu de exceptări este cunoscut și sub noțiunea de statut diplomatic. Un asemenea statut este necesar nu numai pentru desfășurarea relației bilaterale ci și pentru desfășurarea relațiilor internaționale în general și de aceea, normele acestui statut au un caracter de normă generală în cadrul dreptului diplomatic.

Imunitatea are două accepțiuni:

În sens larg, prin imunitate se înțelege tratamentul special pe care statele sunt obligate, în baza dreptului internațional, să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate pe teritoriul său.

În sens restrâns, ea semnifică scutirea de care se bucură organele diplomatice față de obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept care se află pe teritoriul acelui stat; mai exact scoaterea agenților diplomatici de sub jurisdicția penală, administrativă și civilă a statului acreditar.

Statul acreditar nu poate, deci să-i tragă la răspundere pe diplomați, putând doar să-i declare persona non grata și să-i expulzeze.

Din categoriile de imunitati acordate personalului diplomatic face parte si imunitatea de jurisdictie penala, civila și administrativă.

Imunitatea de jurisdicție constă într-un tratament ce se acordă în mod special misiunilor și membrilor acestora, constituind o excepție de la principiul de drept potrivit căruia orice persoană se supune jurisdicției teritoriale a statului în care se găsește la un moment dat. Ea constă mai exact în scoaterea misiunii și a agentului diplomatic de sub sancțiunea legilor teritoriale.

Natura juridică a imunității de jurisdicție trebuie înțeleasă ca având caracter procedural, ceea ce înseamnă că imunitatea exceptează pe diplomat de la aplicarea jurisdicției locale nu și de răspunderea legală în general. Așadar, imunitatea de jurisdicție îl scoate pe diplomat nu de sub incidența legii, ci de sub incidența procedurilor legale locale, care nu pot fi puse în mișcare față de agentul diplomatic.

Convenția de la Viena din 1961 stipulează ca și regulă generală faptul că „ agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar”.

Această abatere de la principiu corespunde unei necesități și nu se poate contesta că imunitatea și inviolabilitatea diplomatică constituie condiția indispensabilă în lipsa căreia raporturile dintre state ar fi inpracticabile. Imunitatea de jurisdicție, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar răspunde nevoii de a asigura o independență completă agentului diplomatic care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-și exercita funcțiile .

Deoarece sfera jurisdicției teritoriale se suprapune cu aceea a suveranității de stat, orice excludere sau limitare a jurisdicției teritoriale contravine prezumției de suveranitate, iar această excludere sau limitare apare ca o excepție și trebuie, deci să fie interpretată restrictiv. Principiul imunității este comun tuturor sistemelor de drept.

Atât imunitatea de jurisdicție, cât și inviolabilitatea împiedică autoritățile statului acreditar să întreprindă împotriva agentului diplomatic acțiuni judiciare și orice altă măsură coercitivă privind persoana și bunurile sale; dar această exceptare nu face să dispară obligațiile și eventuala răspundere penală, civilă, sau administrativă care izvorăște din dreptul intern al statului acreditar, chiar și față de persoana învestită cu o misiune diplomatică.

Deși este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia sau cu alte cuvinte, nu poate fi constrâns direct –așa cum se procedează cu celelalte persoane fizice și juridice – adică nu-l poate chema în justiție, întreprinde față de el măsuri de constrângere (arestare, reținere) sau alte sancțiuni.

Această concepție se regăsește confirmată în practica internațională și în doctrină, în special cât privește legile penale și regulamentele de poliție ale statului acreditar.

Secțiunea 1. Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție

Imunitatea de jurisdicție se pune, în mod normal, în raport cu o anumită jurisdicție, și anume cu aceea a statului acreditar, pentru că acea condiție juridică a agentului diplomatic -statutul diplomatic- se stabilește prin raportarea la acest stat.

Trebuie subliniat că imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicție a statului acreditar, ca atare, există imunitate nu numai în ceea ce privește jurisdicțiile penală, de poliție sau civilă, ci și cu privire la orice fel de jurisdicție care ar putea exista într-o țară cum ar fi, tribunalele comerciale, de muncă, asigurări sociale etc. Aceasta rezultă din generalitatea termenilor folosiți de art. 31 din Convenția de la Viena (în special termenul ”jurisdicție administrativă” ), cât și din Comentariul de la Proiectul de articole al Comisiei (”Jurisdicțiile menționate cuprind toate tribunalele speciale din categoriile indicate, de exemplu tribunalele de comerț, tribunalele create pentru aplicarea legislației sociale și toate autoritațile adminsitrative coercitive cu funcție judiciară”)

Secțiunea 2. Subiecții din raporturile de drept internațional care acordă imunitatea de jurisdicție

Obligația juridică de a acorda imunitate de jurisdicție agentului diplomatic cade în sarcina statului acreditar.

Sunt de asemenea ținute să acorde imunitate de jurisdicție și statele neacreditare (statele terțe ), deși acestea nu se află în raportul de misiune cu statele cărora le aparțin agenții diplomatici în cauză, este vorba în special, de statele pe teritoriul cărora agenții diplomatici trebuie să tranziteze pentru a ajunge la sediul misiunii diplomatice sau pentru a reveni la aceasta.

Titularul dreptului subiectiv al imunității este statul acreditant. Agenții diplomatici nu sunt decât beneficiari ai situației juridice create de normele dreptului internațional în materie de imuniatate de jurisdicție –terți beneficiari; ei sunt titulari ai unui drept subiectiv la imunitate, însă nu pe planul dreptului internațional, ci în baza dreptului intern al statului acreditar.

În baza normelor dreptului internațional, statul acreditar este ținut față de statul acreditant să acorde agenților diplomatici ai acestuia din urmă imunitate de jurisdicție, drept urmare, el instituie reguli în ordinea sa juridică internă pentru această finalitate.

În ceea ce priveste sfera persoanelor care beneficiază de imunitate, trebuie menționat că această categorie este în mod expres determinată, ținându-se seama de calitatea pe care o au, precum și de alte condiții pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetățenie,domiciliu etc.)

Beneficiză de imunitate următoarele categorii de persoane : șeful de misiune și ceilalți membri ai personalului diplomatic (consilieri, secretari, atașați) notificați ca atare de ministerul de externe și înscriși în lista Corpului diplomatic; precum și membrii lor de familie, membrii personalului administrativ și tehnic și ai personalului de serviciu; personalul care se găsește în serviciul personal al șefului de misiune.

Se ridică problema însă cum se stabilește calitatea de beneficiar al statutului diplomatic. În unele cazuri, s-a spus că, ori de câte ori se ridică o asemenea problemă, ministerul afacerilor externe este cel care confirmă calitatea de beneficiar al statutului diplomatic, pentru că acest minister este cel mai în măsură să sție despre rostul prezenței agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar.

Înscrierea pe lista Corpului diplomatic pe care o publică Ministerul afacerilor externe constituie, de asemenea, o dovadă sau, mai exact, un început de dovadă, întrucât lista diplomatică neavând un caracter constitutiv, nu conferă prin ea însăși statut diplomatic.

Se consideră că acordarea unei vize pe un pașaport diplomatic nu implică și recunoașterea acestui statut din partea statului acreditar sau că nu este determinată în această privință.

Secțiunea 3. Imunitatea de jurisdicție penală

Imunitatea de jurisdicție penală constă în exceptarea agentului diplomatic de la jurisdicția penală a statului acreditar. Aceasta înseamnă că el nu poate fi urmărit, chemat în fața instanțelor judecătorești și condamnat pentru faptele sale penale săvârșite prin încălcarea ordinii juridice a statului acreditar. Într-o asemenea situație, statul acreditar poate să atenționeze statul acreditant despre acest fapt, poate cere condamnarea agentului infractor de către instanțele statului acreditant, dar nu poate realiza el însuși urmărirea și pedepsirea acestuia. Caracterul absolut și complet acreditat de art. 31 al Convenției de la Viena din 1961 ,constă în aceea că această imunitate se aplică agentului diplomatic indiferent dacă este vorba de actele săvârșite în exercitarea funcției diplomatice sau pentru faptele private, chiar și pentru cazuri grave cum ar fi complotul și spionajul împotriva statului acreditar, când răspunderea în mod neîndoielnic este dovedită.

În situația săvârșirii unor asemenea infractiuni, agentul diplomatic poate fi declarat persoana „non-grata”, după care ulterior este expulzat.

Imunitatea de jurisdicție penală apare ca o regulă necesară pentru a evita atingerea adusă libertății diplomatice prin acțiunea procedurilor penale , promovată în mod constant de către guverne și în practica tribunalelor; ea este de maximă importanță pentru agentul diplomatic și ocupă în cadrul sistemului de imunități, privilegii și facilități, un loc central.

Norma din care rezultă obligația statului acreditar de a excepta pe ambasador de la jurisdicția penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea; în prezent această normă generală este adânc și definitiv imprimată în conșțiinta și practica comunității internaționale.

Obligația statului acreditar de a excepta total pe șeful misiunii diplomatice de la jurisdicția penală este recunoscută ca ceva absolut,necontroversat și definitiv ,dobândit din partea comunității internaționale.

Imunitatea unui agent diplomatic în materie penală, imunitatea cea mai completă, este absolută, aplicându-se atât actelor săvârșite în exercitarea funcțiilor diplomatice (deși nici o funcțiune nu îi cere agentului diplomatic să se dedea la acte penale ), cât și pentru actele private, agentul diplomatic nu poate în nici un caz, să fie judecat sau pedepsit de către instanțele penale locale ale țării în care este acreditat, indiferent de cât de gravă ar fi fapta savârșită .

Cu toate acestea, doctrina subliniază faptul că, deși imunitatea de jurisdicție penală are un caracter absolut, ea suportă anumite limitări.

Astfel, unele acte săvârșite de agenții diplomatici sunt incompatibile cu imunitatea, fapt ce dă posibilitatea organelor competente să intervină. Sunt exemple în acest sens:

folosirea forței atunci când agentul se dedă la acte criminale;

intrarea în sediul misiunii diplomatice, atunci când șeful acesteia refuză să predea un criminal de drept comun.

Secțiunea 4. Imunitatea de jurisdicție civilă

Imunitatea de jurisdicție civilă a statului acreditar este, într-un anumit sens, privilegiul cel mai important de care se bucură un organ diplomatic, datorită numărului mare de situații în care agentul diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, în condițiile în care această imunitate îi este necesară pentru a-i permite să-și îndeplinească în mod nestingherit funcțiile; imunitatea de la jurisdicția civilă este sub acest aspect foarte largă.

Regula imunității de la jurisdicția civilă impune obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cazurile civile, în care agentul diplomatic ar figura ca pârât. Nici o acțiune civilă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu poate fi intentată împotriva lui în fața instanțelor civile ale statului acreditar. Cel care vrea să intenteze o acțiune civilă împotriva unui agent diplomatic trebuie să se adreseze instanțelor judecătorești ale statului căruia îi aparține agentul diplomatic ,ori să determine intervenția diplomatică a guvernului propriu pentru a exercita ori pentru a transmite plângerea către acesta din urmă.

Principiul imunității de jurisdicție civilă a fost, de multă vreme, consacrat de majoritatea jurisprudenței tribunalelor naționale și chiar de anumite convenții sau acorduri internaționale.

Recunoașterea instituției imunității de jurisdicție civilă s-a produs ceva mai târziu și mai anevoios, decât a imunității de jurisdicție penală, până în secolul al XVIII-lea tribunalele pretinzând să supună pe diplomații străini jurisdicției lor; abia în secolul următor, principiul a ajuns să se contureze în practica statelor. Explicația acestei diferențe în modul de consacrare al instituției rezidă în aceea că, în vreme ce decizia inițierii unei acțiunii penale era în largă măsură în mâinile autorităților publice, în cazul acțiunii civile declanșarea mecanismului judiciar depindea de cetățeanul de rând.

Cât privește actele pentru care agentul diplomatic beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă, în doctrină s-a propus o distincție între actele săvârșite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în nume propriu, urmând ca imunitatea să-i fie acordată pentru actele din prima categorie, și să-i fie negate pentru ce-a de-a doua. Distincția este însă greu de făcut și mai ales poate conduce la soluții greșite, deoarece cea mai mare parte din acte sunt îndeplinite în baza instrucțiunilor statului acreditant și îi sunt imputabile acestuia. Există astfel o serie de dificultăți, atât în ceea ce privește modul în care s-ar cuveni a fi administrată dovada cu privire la caracterul oficial al actului, cât și în ceea ce privește întinderea imunității acordate.

Din punct de vedere al categoriilor de persoane care beneficiază de imunitatea de la jurisdicția civilă, Convenția de la Viena este văzută ca o soluție de compromis, bazată pe o diferențiere pronunțată între persoanele privilegiate (categoriile de personal, calitatea de membru al familiei, cetățeni ai statului acreditant etc.)

Excepții ale imunității de jurisdicție civilă

O prima exceptie se refera la faptul că imunitatea agentului dipomatic de la jurisdicția civilă nu se extinde și la acțiunile reale privind proprietatea imobiliară situată pe teritoriul statului acreditar și care este deținută de agent cu titlu privat și nu în numele statului acreditant pentru scopurile misiunii.

În ipoteza în care ar exista un proces în care se dispută titlul de proprietate, agentul diplomatic nu va putea să împiedice instanța să dea o hotărâre. Această posibilitate de a intenta o acțiune în justiție contra reprezentantului diplomatic străin este expres menționată de numeroase legislații naționale și declarații oficiale ale diferitelor guverne, excepția fiind recunoscută de o mare parte a doctrinei.

Această regulă se găsește în articolul 31 paragraf 1 alin. a din Convenția de la Viena, care consacră imunitatea de la jurisdicția civilă pentru diplomați, cu excepția cazului când este vorba de „o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în numele statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii”.

O altă excepție în materie, face referire la succesiunile în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar. Există suficiente motive pentru ca agentul diplomatic să nu se bucure de imunitate față de acțiunile referitoare la succesiune, în care el apare ca persoană privată. De exemplu, dacă o persoană ar dori să conteste drepturile succesorale ale unui agent diplomatic, iar acesta ar refuza să renunțe la imunitate, situația ar rămâne fără un remediu legal. Această excepție este stipulată în Convenția de la Viena. Astfel, agentul diplomatic se bucură de imunitate civilă și administrativă dacă nu este vorba „de o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar, nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular”.

O a treia excepție de la principiul acordării imunității de jurisdicție civilă se referă la situația în care agentul diplomatic ar desfășura o altă activitate comercială sau profesională care nu corespunde în mod propriu funcției cu care este acreditat. Prin urmare, dacă vorbim „de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitatã de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale”, acesta nu beneficiază conform Convenției de la Viena de imunitate de jurisdicție civilă.

De asemenea, ipoteza în care un agent diplomatic intentează el însuși o acțiune în justiție, reprezintă tot o excepție a principiului imunității de jurisdicție civilă, fiind considerată mai degrabă o renunțare la imunitatea de jurisdictie, întrucât se presupune că, din moment ce recurge la justiție, agentul diplomatic însuși se supune jurisdicției instanței și în ceea ce privește orice acțiune pe care pârâtul o va intenta împotriva lui. Pentru ca pârâtul să se poată apăra, trebuie restabilită egalitatea procesuală a părților și aceasta se poate realiza numai prin restrângerea beneficiului imunității de jurisdicție. În acest fel, imunitatea de jurisdicție nu mai poate intra în joc în cazul în care pârâtul prezintă o contrareclamație, intentând o acțiune reconvențională.

Acest raționament este susținut și în Convenția de la Viena din 1961, care în art. 32 prevede că „ Dacã un agent diplomatic sau o persoană care beneficiazã de imunitate de jurisdicție în baza articolului 37 intentează o acțiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție față de nici o cerere reconvenționalã direct legatã de cererea principală”

Secțiunea 5. Imunitatea de jurisdicție administrativă

Imunitatea de jurisdicție administrativă este reglementată de art. 31 al Convenției de la Viena din 1961 și se referă la exceptarea de la plata amenzilor date pentru nerespectarea dispozițiilor legilor circulației.

Una dintre formele imunității de jurisdicție administrativă este exceptarea de la regulile de poliție din statul acreditar, ordinele și regulamentele de poliție, nelegându-l în nici un mod pe trimisul diplomatic. Prin imunitate de jurisdicție de la simpla poliție se întelege că, în caz de violare a regulilor de poliție, nu se vor lua măsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amendă sau aducându-l în fața unui organ care se ocupă de contravenții, ori să-l citeze în instanță ).

Această imunitate de simplă poliție rezultă din articolul 31 din Convenția de la Viena care menționează imunitatea de jurisdicție administrativă. Aceasta nu înseamnă că trimisul diplomatic se poate comporta oricum, el fiind ținut să respecte legile și regulamentele de poliție, chiar dacă în virtutea imunității de jurisdicție, îi este inaplicabilă sancțiunea legală; în plus se așteaptă de la el să se conformeze în mod voluntar ordinelor și regulamentelor poliției locale întrucât nu-l stânjenesc în exercitarea efectivă a misiunii sale și pentru că respectarea lor prezintă importanță pentru ordinea și siguranța generală a statului.

De exemplu în situația accidentelor rutiere, agentul diplomatic poate invoca imunitatea, dar acest lucru, nu îl scutește, în situația în care se face vinovat de producerea accidentului, de plata despăgubirilor. De asemenea, el nu trebuie să împiedice desfașurarea anchetei referitoare la producerea accidentului.

Cazurile cele mai frecvente de încălcări ale regulamentelor de poliție privesc regulile de circulație, în special cu privire la parcarea autovehiculelor. Deoarece respectarea regulilor de circulație, în majoritatea orașelor lumii, este esențială pentru securitatea populației, există obiceiul ca autoritățile locale să informeze pe șefii de misiune despre cazurile de violare a acestor reguli din partea membrilor misiunii lor.

Secțiunea 6. Modul în care este invocată imunitatea

În cazul în care un agent diplomatic este deferit justiției pentru violarea unor legi sau este chemat in judecată civilă, se poate pune problema în ce mod va lua la cunoștință instanță despre faptul că persoana respectivă face parte din categoria persoanelor învestite cu imunitate de jurisdicție.

Într-un asemenea caz în care este invocată imunitatea, instanța in cauză are o dublă sarcină: să aprecieze dacă persoana ce pretinde a fi titulara beneficiului imunității de jurisdicție este într-adevăr îndreptățită la acest beneficiu, iar apoi să se pronunțe cu privire la consecințele legale ale acestei constatări.

Se ridică și problema dacă este suficient să se invoce beneficiul imunității ( personale sau în legătură cu bunurile sale), pentru ca instanța să procedeze de îndată la recunoașterea ei, punând astfel capăt procesului sau instanța însăși trebuie să recunoască din oficiu imunitatea de jurisdicție. Astfel că în unele țări instanța nu procedează din oficiu, ci trebuie ca titularul să invoce această imunitate, pentru că instanța nu este în măsură să cunoască situația și nu poate declara din proprie inițiativă că nu are jurisdicție, ci trebuie să i se ridice această problemă. În alte țări (Franța), deoarece imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic este considerată ca un principiu care vizează ordinea publică, excepția trebuie să fie declarată de instanța sesizată.

Practica generală este că instanța apelează la avizul organului executiv, atât pentru că acesta este în măsură să cunoască situația, cât și pentru motivul, că în acest fel, menține o măsură unitară în contactele externe pe care fiecare stat le are. Certificatul care emană de la Ministerul Afacerilor Externe are valoarea unei declaratii prin care acesta atestă fapte pe care este competent să le cunoscă și anume, poziția oficială a persoanei respective, cât și alte probleme importante cum ar fi aceea dacă guvernul statului acreditar a recunoscut sau continuă să recunoască statutul oficial al persoanei respective ș.a.

Cât privește valoarea certificatului respectiv, instanțele pornesc de la confirmarea primită de la organele executive și se constată, în practica țărilor europene, cât și a S.U.A., tendința acestora de a se conduce după atitudinea executivului în acest domeniu- reprezentantul guvernului, în baza instrucțiunilor primite, invocă imunitatea în numele agentului diplomatic respectiv. Rămâne ca instanța să dea o hotărâre finală cât privește consecințele, în condițiile legii locale, imunității acordate.

În cazul în care instanța constată existența imunității de jurisdicție, cel care are de valorificat un drept împotriva unei asemenea persoane are posibilitatea să se adreseze instanțelor statului acreditant. Deși exceptați de la jurisdicția statului acreditar, membrii misiunii diplomatice rămân supuși jurisdicției instanțelor din statul lor, neputând invoca statutul lor de imunitate de jurisdicție față de acestea.

Ridicarea imunității de jurisdicție nu se poate face decât de către statul acreditant, în baza unei cereri adresate acestuia, de către o persoană lezată, care este cetățean al statului acreditar.

Cererea este adresată prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar. Dacă ea vizează pe șeful misiunii diplomatice va fi înaintată guvernului statului acreditant, iar dacă vizează un agent diplomatic va fi înaintată misiunii diplomatice respective.

Atunci când se dă curs cererii iar imunitatea agentului diplomatic este ridicată, instanțele locale devin competente.

Posibilitatea ridicării imunității de jurisdicție este prevăzută în Convenția de la Viena din 1961, in cadrul art. 37.

Renunțarea la imunitate se face de către agentul diplomatic. În doctrină s-a stabilit insă că în principiu un agent diplomatic nu poate să renunțe din proprie inițiativă la imunitate deoarece aceasta nu îi este acordată în interesul său personal, ci în interesul statului acreditant. De aici putem trage concluzia că agentul diplomatic nu poate renunța la imunitate decât cu acordul statului acreditant.

Renunțarea poate fi făcută în formă expresă sau tacită, cu condiția ca aceasta să fie certă și nu ambiguă.

În privința efectelor renunțării, practica internațională nu este uniformă. Astfel, în principiu, renunțarea este irevocabilă, dar, uneori există excepții, cum ar fi cazul unui proces penal, în care o persoană care a renunțat la imunitatea de jurisdicție penală este numită într-un post diplomatic. În acest caz procedura se oprește întrucât persoana respectivă beneficiază de o nouă imunitate.

Concluzii

După cum putem observa, exceptarea agentului diplomatic de la jurisdicția statului acreditar prezintă unele inconveniente pentru ceilalți subiecți de drept care s-ar afla într-un raport juridic cu el, pentru că nu ar avea căi de valorificare în justiție a dreptului lor.

Pentru aceasta, există unele căi de remediere care, într-o anumită măsură, pot reduce din aceste inconveniente și prin urmare, putem trage următoarele concluzii:

deși calitatea de beneficiar împiedică inițerea unei proceduri pe teritoriul statul acreditar, nu se exclude totuși posibilitatea ca procedura să aibă loc în statul acreditant;

procedura poate avea loc și în statul acreditar, după ce persoana respectivă a încetat să mai aibă calitatea de agent diplomatic care atrăgea și beneficiul imunității de jurisdicție;

statul acreditant poate autoriza renunțarea la imunitatea de jurisdicție de care se bucură agentul diplomatic respectiv;

agentul diplomatic rămâne ținut de morala de a nu lăsa nesoluționate datoriile sale;

statul acreditar poate recurge la măsura extremă, declarându-l pe agentul diplomatic persona non grata;

Studiu de caz

Ahmed Mahamdia

împotriva

Republicii Algeriene Democratice și Popular

Hotărâre

1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 18 alineatul (2) și a articolului 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Mahamdia, angajat în cadrul ambasadei din Berlin (Germania) a Republicii Algeriene Democratice și Populare, pe de o parte, și angajatorul său, pe de altă parte.

 Cadrul juridic

 Dreptul internațional

 Convenția de la Viena

3        Potrivit articolului 3 alineatul 1 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961:

„Funcțiile misiunii diplomatice constau în special în:

a)      a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;

b)      a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;

c)      a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

d)      a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;

e)      a promova relații de prietenie și a dezvolta relațiile economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.”

 Dreptul Uniunii

 Regulamentul nr. 44/2001

4        Considerentul (2) al Regulamentului nr. 44/2001 are următorul cuprins:

„Anumite disparități între normele interne care reglementează competența judiciară și recunoașterea hotărârilor împiedică buna funcționare a pieței interne. Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială […] este indispensabilă.”

5        Considerentele (8) și (9) ale acestui regulament, referitoare la dispozițiile care privesc pârâții care au domiciliul într-un stat terț, sunt formulate după cum urmează:

„(8)      Trebuie să existe o legătură între litigiile care intră sub incidența prezentului regulament și teritoriul statelor membre unde se aplică. În consecință, trebuie să se aplice norme comune privind competența, în principiu, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unuia dintre aceste state membre.

(9)      Pârâții care nu au domiciliul pe teritoriul unui stat membru se supun, în general, normelor de drept intern privind competența aplicabile pe teritoriul statului membru al instanței sesizate, iar pârâții care au domiciliul pe teritoriul unui stat membru căruia nu i se adresează prezentul regulament trebuie să rămână, în continuare, supuși dispozițiilor [Convenției din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive privind aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare «Convenția de la Bruxelles»)].”

6        Considerentul (13) al regulamentului menționat, care se referă, printre altele, la normele de competență în materia contractelor individuale de muncă, are următorul cuprins:

„În cazul contractelor de asigurare, al contractelor încheiate cu consumatorii și al contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament.”

7        Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 definește domeniul de aplicare ratione materiae al acestuia după cum urmează:

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.”

8        În ceea ce privește acțiunile în justiție formulate împotriva unei persoane care are domiciliul într-un stat terț, articolul 4 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor articolelor 22 și 23.”

9        Articolul 5 punctul 5 din regulamentul menționat prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru „în privința unei contestații privind exploatarea unei sucursale, agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză”.

10      Secțiunea 5 a capitolului II din Regulamentul nr. 44/2001, care cuprinde articolele 18-21, prevede normele de competență referitoare la litigiile care au ca obiect contracte individuale de muncă.

11      Articolul 18 din Regulamentul nr. 44/2001 are următorul cuprins:

„(1)      În materia contractelor individuale de muncă, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 4 și articolului 5 punctul 5.

(2)      Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însă are o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul contestațiilor privind exploatarea sucursalei, agenției sau unității, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.”

12      Articolul 19 din acest regulament prevede:

„Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție:

1.      înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau

2.      în alt stat membru:

(a)      înaintea instanțelor din locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea sau

(b)      dacă angajatul nu-și desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.”

13      Articolul 21 din regulamentul menționat are următorul cuprins:

„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții atributive de competență:

1.      ulterioare nașterii litigiului sau

2.      care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni.”

 Dreptul german

14      Articolul 25 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania (Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland) prevede:

„Normele generale ale dreptului internațional fac parte din dreptul federal. Acestea au prioritate în raport cu legile și creează direct drepturi și obligații pentru locuitorii teritoriului federal.”

15      Articolul 18 din Legea privind organizarea judiciară (Gerichtsverfassungsgesetz), în forma publicată la 9 mai 1975, prevede:

„Membrii misiunilor diplomatice stabilite pe teritoriul în privința căruia este aplicabilă prezenta lege, membrii familiilor lor, precum și personalul de serviciu particular al acestora beneficiază de imunitate de jurisdicție din partea instanțelor germane, în conformitate cu Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18 aprilie 1961. […]”

16      Articolul 20 din Legea privind organizarea judiciară are următorul cuprins:

„(1)      Nu sunt supuși jurisdicției instanțelor germane nici reprezentanții altor state și însoțitorii acestora care se află pe teritoriul în privința căruia este aplicabilă prezenta lege în urma unei invitații oficiale din partea Republicii Federale Germania.

(2)      În plus, nu sunt supuse jurisdicției instanțelor germane nici alte persoane decât cele menționate la alineatul (1) și la articolele 18 și 19, în măsura în care imunitatea de jurisdicție a acestora este acordată în temeiul normelor generale ale dreptului internațional, al acordurilor internaționale sau al altor dispoziții legale.”

17      Articolul 38 din codul de procedură civilă german (Zivilprozessordnung), în forma publicată la 5 decembrie 2005, având titlul „Convenții atributive de competență autorizate”, prevede la alineatul (2):

„Competența unei instanțe de prim grad de jurisdicție poate fi de asemenea convenită în cazul în care, în privința a cel puțin uneia dintre părți, nu există niciun motiv general de stabilire a competenței pe teritoriul național. Convenția trebuie să fie încheiată în scris sau, în cazul în care este încheiată oral, trebuie să fie confirmată în scris. […]”

 Acțiunea principală și întrebările preliminare

18      Domnul Mahamdia, care are dublă cetățenie, algeriană și germană, locuiește în Germania. Acesta a încheiat cu Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Algeriene Democratice și Populare, la 1 septembrie 2002, un contract de agent contractual pentru o durată de un an, cu posibilitatea prelungirii, privind exercitarea activității de șofer în cadrul ambasadei din Berlin a acestui stat.

19      În acest contract, redactat în limba franceză, figurează o clauză atributivă de competență, cu următorul cuprins:

„VI.      Soluționarea litigiilor

În cazul unor divergențe de opinie sau al unor litigii rezultate din prezentul contract, competența aparține exclusiv instanțelor algeriene.”

20      Din decizia de trimitere reiese că, în cadrul exercitării atribuțiilor sale, domnul Mahamdia trebuia să conducă oaspeții și personalul cu mașina și, în mod interimar, și pe ambasador. În plus, acesta trebuia să transporte corespondența ambasadei la autoritățile germane și la poștă. Corespondența diplomatică era preluată sau transmisă de un alt lucrător al ambasadei, care era de asemenea condus cu mașina de domnul Mahamdia. Pe de altă parte, din decizia de trimitere reiese de asemenea că există o controversă între părți cu privire la aspectul dacă domnul Mahamdia furniza și servicii de interpretariat.

21      La 9 august 2007, domnul Mahamdia a acționat în justiție Republica Algeriană Democratică și Populară în fața Arbeitsgericht Berlin, solicitând să fie remunerat pentru orele de muncă suplimentare pe care pretindea că le-a efectuat în perioada 2005-2007.

22      La 29 august 2007, printr-o scrisoare a însărcinatului cu afaceri al ambasadei, domnul Mahamdia a fost concediat începând cu data de 30 septembrie 2007.

23      În aceste condiții, reclamantul a formulat în fața Arbeitsgericht Berlin o cerere suplimentară în raport cu cererea sa principală prin care, pe de o parte, a contestat legalitatea rezilierii contractului său de muncă și, pe de altă parte, a solicitat acordarea de despăgubiri care să compenseze drepturile salariale de care ar fi beneficiat pe perioada preavizului de concediere și continuarea raportului de muncă până la soluționarea litigiului.

24      În cadrul procedurii privind concedierea, Republica Algeriană Democratică și Populară a ridicat o excepție de necompetență a instanțelor germane, invocând atât normele internaționale referitoare la imunitatea de jurisdicție, cât și clauza atributivă de competență care figura în contractul de muncă.

25      Prin sentința din 2 iulie 2008, Arbeitsgericht Berlin a admis această excepție și, în consecință, a respins cererea domnului Mahamdia. Instanța a considerat că, în conformitate cu normele dreptului internațional, statele beneficiază de imunitate de jurisdicție în ceea ce privește exercitarea competențelor din sfera suveranității lor și că, în cazul activităților reclamantului, care aveau o legătură funcțională cu activitățile diplomatice ale ambasadei, era exclusă competența instanțelor germane.

26      Reclamantul din acțiunea principală a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Landesarbeitsgericht Berlin-Brandenburg, care, prin decizia din 14 ianuarie 2009, a anulat în parte hotărârea pronunțată de Arbeitsgericht Berlin.

27      Landesarbeitsgericht Berlin-Brandenburg a reținut că, întrucât reclamantul era șofer în cadrul ambasadei, atribuțiile sale nu intrau în sfera exercitării autorității publice a statului pârât, ci constituiau o activitate auxiliară în raport cu exercitarea suveranității acestuia. Prin urmare, Republica Algeriană Democratică și Populară nu beneficia în cadrul acestui litigiu de imunitate. În plus, Landesarbeitsgericht Berlin-Brandenburg a considerat că instanțele germane erau competente să se pronunțe cu privire la respectivul litigiu, întrucât ambasada constituia o „unitate” în sensul articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001. Prin urmare, ar fi aplicabile normele prevăzute la articolul 19 din acest regulament. În această privință, instanța a subliniat că, deși este adevărat că o „unitate” este în mod normal un loc în care sunt desfășurate activități comerciale, articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 se putea aplica în cazul unei ambasade, întrucât, pe de o parte, regulamentul în cauză nu cuprindea nicio dispoziție care să excludă reprezentanțele diplomatice ale statelor din domeniul de aplicare al acestuia și, pe de altă parte, o ambasadă are o conducere proprie, care încheie în mod independent contracte, inclusiv contracte civile precum contractele de muncă.

28      Landesarbeitsgericht Berlin-Brandenburg a exclus de asemenea aplicarea clauzei atributive de competență prevăzute de contractul de muncă în cauză. Instanța menționată a considerat că respectiva clauză nu îndeplinea condițiile stabilite la articolul 21 din Regulamentul nr. 44/2001, dat fiind că fusese încheiată anterior nașterii litigiului și permitea lucrătorului să sesizeze numai instanțele algeriene.

29      Republica Algeriană Democratică și Populară a formulat recurs la Bundesarbeitsgericht, invocând atât imunitatea de jurisdicție de care trebuia să beneficieze, cât și clauza atributivă de competență menționată.

30      Prin decizia din 1 iulie 2010, Bundesarbeitsgericht a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Landesarbeitsgericht Berlin-Brandenburg. Bundesarbeitsgericht a dispus în special ca instanța de trimitere să efectueze, pe baza elementelor de probă prezentate, calificarea activităților reclamantului din acțiunea principală, în special a celor de interpretariat, pentru a stabili dacă se putea considera că acestea se încadrau în sfera exercitării unor atribuții de suveranitate ale statului pârât din acțiunea principală. În plus, în cazul în care ar reieși în urma cercetării judecătorești că acest stat nu beneficiază de imunitate de jurisdicție, instanța de recurs a dispus ca Landesarbeitsgericht Berlin-Brandenburg să stabilească instanța competentă să se pronunțe cu privire la acțiunea principală, având în vedere în special articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, precum și articolul 7 din Convenția europeană privind imunitatea statelor, elaborată în cadrul Consiliului Europei și deschisă spre semnare de către state la Basel la 16 mai 1972.

31      În ceea ce privește legea aplicabilă contractului în discuție în acțiunea principală, Bundesarbeitsgericht a decis că instanța de apel trebuia să examineze dacă, în lipsa unei alegeri explicite a părților, acestea au stabilit în mod implicit că legea aplicabilă contractului era legea algeriană. În această privință, elemente precum limba în care a fost redactat contractul, originea solicitantului sau natura activităților sale puteau constitui indicii.

32      În cadrul deciziei sale de trimitere, Landesarbeitsgericht Berlin-Brandenburg consideră că, în conformitate cu articolul 25 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, statele nu pot invoca imunitatea de jurisdicție decât în litigiile care privesc exercitarea suveranității lor. Or, potrivit jurisprudenței Bundesarbeitsgericht, litigiile de dreptul muncii dintre angajații unei ambasade și statul în cauză intră în sfera competenței jurisdicționale a instanțelor germane în cazul în care lucrătorul nu a îndeplinit pentru statul al cărui angajat este activități care țin de atribuțiile de suveranitate ale acestui stat.

33      În speță, instanța de trimitere „prezumă” că domnul Mahamdia nu a îndeplinit astfel de activități, întrucât Republica Algeriană Democratică și Populară nu a dovedit participarea acestuia la astfel de atribuții.

34      Instanța menționată consideră, în plus, că competența jurisdicțională a instanțelor germane rezultă din articolele 18 și 19 din Regulamentul nr. 44/2001, însă că, în vederea aplicării acestor articole, este necesar să se stabilească dacă o ambasadă constituie „o sucursală, agenție sau altă unitate” în sensul articolului 18 alineatul (2) din acest regulament. Într-adevăr, numai într-un astfel de caz s-ar putea considera că Republica Algeriană Democratică și Populară este un angajator domiciliat într-un stat membru.

35      În plus, în acest caz, conform articolului 21 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, clauza atributivă de competență care figurează în contractul în discuție în acțiunea principală nu ar putea, în principiu, să fie aplicată astfel încât să fie exclusă competența instanțelor germane.

36      În temeiul acestor considerații, Landesarbeitsgericht Berlin-Brandenburg a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Ambasada, situată pe teritoriul unui stat membru, a unui stat care nu se încadrează în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 […] este «o sucursală, agenție sau altă unitate» în sensul articolului 18 alineatul (2) din [acest] regulament […]?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: o clauză atributivă de competență, încheiată anterior nașterii litigiului, poate avea ca efect atribuirea competenței unei instanțe care nu se încadrează în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 în cazul în care prin această clauză atributivă de competență ar fi înlăturată competența întemeiată pe articolele 18 și 19 din Regulamentul nr. 44/2001?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

37      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o ambasadă constituie o „unitate” în sensul acestei dispoziții și dacă, în consecință, acest regulament este aplicabil în vederea stabilirii instanței competente să soluționeze o acțiune formulată împotriva unui stat terț de un angajat al unei ambasade a acestuia din urmă situate într-un stat membru.

38      Trebuie arătat, cu titlu introductiv, că Regulamentul nr. 44/2001, care prevede normele de stabilire a competenței instanțelor din statele membre, se aplică tuturor litigiilor în materie civilă și comercială, cu excepția anumitor materii expres indicate în acest regulament. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 10 din prezenta hotărâre, secțiunea 5 a capitolului II din regulamentul menționat, care cuprinde articolele 18-21, prevede normele de competență referitoare la litigiile care au ca obiect contracte individuale de muncă.

39.      În ceea ce privește domeniul de aplicare teritorial al Regulamentului nr. 44/2001, reiese din considerentul (2) al acestuia și din Avizul 1/03 din 7 februarie 2006 (Rec., p. I-1145, punctul 143) că acest regulament are ca obiect unificarea normelor de competență ale statelor membre, atât în ceea ce privește litigiile din cadrul Uniunii, cât și în ceea ce privește litigiile care prezintă un element de extraneitate, urmărind obiectivul de a elimina obstacolele din calea funcționării pieței interne care pot rezulta ca urmare a disparităților dintre legislațiile naționale existente în materie.

40 .     Astfel, Regulamentul nr. 44/2001 și, în special, capitolul II din acesta, în care este cuprins articolul 18, conține un ansamblu de norme care formează un sistem global, care se aplică nu numai în ceea ce privește raporturile dintre diferitele state membre, ci și în ceea ce privește raporturile dintre un stat membru și un stat terț (a se vedea Avizul 1/03, citat anterior, punctul 144).

41 .     În special, articolul 18 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede că, în cazul în care un angajat încheie un contract de muncă cu un angajator care are domiciliul în afara teritoriului Uniunii Europene, însă are într-un stat membru o sucursală, o agenție sau o altă unitate, trebuie să se considere, în contextul stabilirii instanței competente, că acest angajator are domiciliul în acest stat.

42 .     Pentru a asigura deplina eficacitate a acestui regulament și, în special, a articolului 18 menționat, noțiunile juridice care figurează în acesta trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome, care să fie astfel comună tuturor statelor (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește interpretarea Convenției de la Bruxelles, în special Hotărârea din 22 noiembrie 1978, Somafer, 33/78, Rec., p. 2183, punctul 8).

43 .     În special, pentru a stabili care sunt elementele care caracterizează noțiunile „sucursală”, „agenție” și „altă unitate” cuprinse în articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, este necesar, în lipsa unor indicații în textul regulamentului, să se ia în considerare finalitatea acestei dispoziții.

44      În ceea ce privește litigiile referitoare la contractele de muncă, secțiunea 5 a capitolului II din Regulamentul nr. 44/2001 prevede o serie de norme care, astfel cum reiese din considerentul (13) al acestui regulament, au ca obiectiv să protejeze partea contractantă defavorizată prin intermediul unor norme de competență mai favorabile intereselor acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 mai 2008, Glaxosmithkline și Laboratoires Glaxosmithkline, C-462/06, Rep., p. I-3965, punctul 17).

45      Aceste norme permit în special lucrătorului să își acționeze în justiție angajatorul în fața instanței pe care o consideră ca fiind cea mai apropiată de interesele sale, acordându-i posibilitatea de a formula acțiunea în fața unei instanțe din statul pe teritoriul căruia este domiciliat, din statul în care își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau din statul în care se află întreprinderea angajatorului. Dispozițiile din secțiunea menționată limitează de asemenea posibilitatea angajatorului care acționează în justiție lucrătorul de a alege instanța competentă, precum și posibilitatea derogării de la normele de competență stabilite de regulament.

46      Astfel cum reiese din jurisprudența Curții privind normele de competență în materia contractelor de muncă prevăzute de Convenția de la Bruxelles (a se vedea Hotărârea din 26 mai 1982, Ivenel, 133/81, Rec., p. 1891, punctul 14, Hotărârea din 13 iulie 1993, Mulox IBC, C-125/92, Rec., p. I-4075, punctul 18, Hotărârea din 9 ianuarie 1997, Rutten, C-383/95, Rec., p. I-57, punctul 22, și Hotărârea din 10 aprilie 2003, Pugliese, C-437/00, Rec., p. I-3573, punctul 18), dispozițiile cuprinse în secțiunea 5 a capitolului II din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie să fie interpretate ținând seama de preocuparea de a asigura o protecție adecvată lucrătorului, în calitate de parte contractantă defavorizată.

47      În plus, pentru a asigura continuitatea între acest regulament și Convenția de la Bruxelles, noțiunile „sucursală”, „agenție” și „altă unitate” cuprinse în regulament trebuie să fie interpretate potrivit criteriilor indicate de Curte în jurisprudența sa referitoare la articolul 5 punctul 5 din Convenția de la Bruxelles, care folosește aceleași noțiuni și cuprinde normele de competență speciale referitoare la litigiile care privesc exploatarea unui sediu secundar al unei întreprinderi. Această dispoziție este de altfel reprodusă literal la articolul 5 punctul 5 din Regulamentul nr. 44/2001.

48      Pentru interpretarea respectivelor noțiuni „sucursală”, „agenție” și „altă unitate”, Curtea a identificat două criterii care stabilesc dacă o acțiune în justiție referitoare la exploatarea uneia dintre aceste categorii de unități prezintă o legătură cu un stat membru. În primul rând, noțiunile „sucursală”, „agenție” și „altă unitate” presupun existența unui centru al operațiunilor care se manifestă în mod permanent către exterior ca o extensie a unei entități-mamă. Acest centru trebuie să fie dotat cu o conducere și să fie echipat din punct de vedere material pentru a putea negocia cu terții, care nu mai trebuie astfel să se adreseze direct entității-mamă (a se vedea Hotărârea din 18 martie 1981, Blanckaert & Willems, 139/80, Rec., p. I-819, punctul 11). În al doilea rând, litigiul trebuie să privească fie acte referitoare la exploatarea acestor entități, fie angajamente asumate de acestea în numele entității-mamă, în cazul în care acestea din urmă trebuie să fie executate în statul în care sunt situate respectivele entități (a se vedea în acest sens Hotărârea Somafer, citată anterior, punctul 13).

49.      În acțiunea principală, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că funcțiile unei ambasade, astfel cum reiese din articolul 3 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, constau în principal în reprezentarea statului acreditant, în ocrotirea intereselor acestuia, precum și în promovarea relațiilor cu statul acreditar. În exercitarea acestor funcții, ambasada, ca orice altă entitate publică, poate acționa iure gestionis și poate deveni titulara unor drepturi și obligații cu caracter civil, în special în urma încheierii unor contracte de drept privat. Aceasta este situația când ambasada încheie contracte de muncă cu persoane care nu îndeplinesc atribuții care se înscriu în sfera exercitării autorității publice.

50  .    În ceea ce privește primul criteriu evocat la punctul 48 din prezenta hotărâre, trebuie arătat că o ambasadă poate fi asimilată unui centru al operațiunilor care se manifestă în mod permanent către exterior și care contribuie la identificarea și la reprezentarea statului de la care emană.

51  .    În ceea ce privește al doilea criteriu prezentat la punctul menționat, este evident că obiectul acțiunii principale, și anume o contestație din domeniul raporturilor de muncă, prezintă o legătură suficientă cu funcționarea ambasadei în cauză în ceea ce privește gestionarea personalului său.

52   .   Prin urmare, în ceea ce privește contractele de muncă încheiate de o ambasadă în numele statului, aceasta constituie o „unitate” în sensul articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul în care atribuțiile lucrătorilor cu care a încheiat aceste contracte sunt legate de activitatea de gestionare îndeplinită de ambasadă în statul acreditar.

53      În fața instanțelor germane, precum și în cadrul observațiilor sale transmise în cursul prezentei proceduri privind pronunțarea unei hotărâri preliminare, Republica Algeriană Democratică și Populară a susținut că recunoașterea competenței unei instanțe a statului acreditar al unei ambasade ar determina încălcarea normelor de drept internațional cutumiar privind imunitatea de jurisdicție și că, ținând seama de aceste norme, Regulamentul nr. 44/2001 și, în special, articolul 18 din acesta nu ar fi aplicabil în cazul unui litigiu precum cel în cauză în acțiunea principală.

54 .     În această privință, trebuie subliniat că principiile de drept internațional general recunoscute în materia imunității de jurisdicție exclud posibilitatea ca un stat să fie acționat în justiție în fața instanțelor unui alt stat într-un litigiu precum cel din acțiunea principală. O astfel de imunitate de jurisdicție a statelor este consacrată în dreptul internațional și se întemeiază pe principiul par in parem non habet imperium, un stat neputând fi supus jurisdicției unui alt stat.

55  .    Cu toate acestea, astfel cum arată avocatul general la punctele 17-23 din concluzii, în starea actuală a practicii internaționale, această imunitate nu are o valoare absolută, ci este în general recunoscută atunci când litigiul privește acte de suveranitate îndeplinite iure imperii. Aceasta poate fi în schimb exclusă în cazul în care acțiunea în justiție privește acte îndeplinite iure gestionis, care nu se încadrează în sfera autorității publice.

56  .    În consecință, având în vedere conținutul respectivului principiu de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor, trebuie să se considere că acesta nu se opune aplicării Regulamentului nr. 44/2001 în cazul unui litigiu, precum cel din acțiunea principală, în cadrul căruia un lucrător solicită plata unor despăgubiri și contestă rezilierea contractului de muncă pe care l-a încheiat cu un stat, atunci când instanța sesizată constată că atribuțiile îndeplinite de acest lucrător nu se înscriu în sfera exercitării autorității publice sau atunci când acțiunea în justiție nu riscă să afecteze interesele statului în ceea ce privește securitatea. Pe baza acestei constatări, instanța sesizată cu un litigiu precum cel din acțiunea principală poate de asemenea considera că acest litigiu se încadrează în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001.

57  .    Reiese din cele de mai sus că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o ambasadă a unui stat terț aflată pe teritoriul unui stat membru constituie o „unitate” în sensul acestei dispoziții, în cadrul unui litigiu referitor la un contract de muncă încheiat de aceasta în numele statului acreditant, atunci când atribuțiile îndeplinite de lucrător nu se înscriu în sfera exercitării autorității publice. Instanța națională sesizată va trebui să stabilească natura exactă a atribuțiilor îndeplinite de lucrător.

 Cu privire la a doua întrebare

58 .     Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 21 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o convenție atributivă de competență încheiată anterior nașterii unui litigiu este cuprinsă în sfera acestei dispoziții atunci când respectiva convenție stabilește competența exclusivă a unei instanțe care nu se încadrează în domeniul de aplicare al acestui regulament, excluzând competența întemeiată pe normele speciale din articolele 18 și 19 din acest regulament.

59  .    Republica Algeriană Democratică și Populară consideră că articolul 21 menționat nu se opune posibilității ca, printr-o clauză cuprinsă într-un contract de muncă, părțile să atribuie instanțelor dintr-un stat terț competența de a soluționa litigii referitoare la acest contract. În speță, această alegere nu ar determina niciun dezavantaj pentru lucrător și ar coincide cu voința părților contractante de a supune contractul dreptului respectivului stat.

60   .   Astfel cum reiese din considerentul (13) al Regulamentului nr. 44/2001, obiectivul acestor norme speciale din secțiunea 5 a capitolului II este de a asigura o protecție adecvată lucrătorului. Potrivit jurisprudenței Curții, amintită la punctul 46 din prezenta hotărâre, acest obiectiv trebuie să fie luat în considerare în cadrul interpretării acestor norme.

61 .     Articolul 21 din Regulamentul nr. 44/2001 limitează posibilitatea părților la un contract de muncă de a încheia o convenție atributivă de competență. Astfel, o asemenea convenție trebuie să fi fost încheiată ulterior nașterii litigiului sau, în cazul în care este încheiată anterior, trebuie să permită angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele cărora le conferă competența respectivele norme.

62 .     Ținând seama de finalitatea articolului 21 din Regulamentul nr. 44/2001, această din urmă condiție, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 58 și 59 din concluzii, trebuie să fie înțeleasă în sensul că o astfel de convenție, încheiată anterior nașterii litigiului, trebuie să atribuie competența privind soluționarea acțiunii formulate de lucrător unor instanțe care se adaugă celor prevăzute de articolele 18 și 19 din Regulamentul nr. 44/2001. Această convenție nu are, așadar, drept efect excluderea competenței acestora din urmă, ci extinderea posibilității lucrătorului de a alege dintre mai multe instanțe competente.

63   .   În plus, din modul de redactare a articolului 21 din Regulamentul nr. 44/2001 reiese că convențiile atributive de competență pot „permit[e]” angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate la articolele 18 și 19 din acesta. Rezultă că această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că o clauză atributivă de competență s-ar putea aplica în mod exclusiv și ar putea interzice astfel lucrătorului să sesizeze instanțele care sunt competente în temeiul articolelor 18 și 19 menționate.

64 .     Astfel, obiectivul de a proteja lucrătorul în calitate de parte contractantă defavorizată, amintit la punctele 44 și 46 din prezenta hotărâre, nu ar fi atins în cazul în care instanțele prevăzute la respectivele articole 18 și 19 cu scopul de a asigura această protecție ar putea fi excluse printr-o clauză atributivă de competență convenită anterior nașterii litigiului.

65 .     Pe de altă parte, nu reiese nici din textul, nici din finalitatea articolului 21 din Regulamentul nr. 44/2001 că o astfel de convenție nu ar putea atribui competența instanțelor dintr-un stat terț, cu condiția să nu o excludă pe cea stabilită pe baza articolelor regulamentului.

66   .   Rezultă din cele de mai sus că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 21 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o convenție atributivă de competență, încheiată anterior nașterii unui litigiu, este cuprinsă în sfera acestei dispoziții în măsura în care oferă lucrătorului posibilitatea de a sesiza, pe lângă instanțele care sunt în mod normal competente în conformitate cu normele speciale din articolele 18 și 19 din acest regulament, și alte instanțe, inclusiv, dacă este cazul, instanțe din afara Uniunii.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

67 .     Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o ambasadă a unui stat terț aflată pe teritoriul unui stat membru constituie o „unitate” în sensul acestei dispoziții, în cadrul unui litigiu referitor la un contract de muncă încheiat de aceasta în numele statului acreditant, atunci când atribuțiile îndeplinite de lucrător nu se înscriu în sfera exercitării autorității publice. Instanța națională sesizată va trebui să stabilească natura exactă a atribuțiilor îndeplinite de lucrător.

2)      Articolul 21 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o convenție atributivă de competență, încheiată anterior nașterii unui litigiu, este cuprinsă în sfera acestei dispoziții în măsura în care oferă lucrătorului posibilitatea de a sesiza, pe lângă instanțele care sunt în mod normal competente în conformitate cu normele speciale din articolele 18 și 19 din acest regulament, și alte instanțe, inclusiv, dacă este cazul, instanțe din afara Uniunii.

Bibliografie

ANGHEL Ion M., Drept diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, 1996

BOGDAN Adrian, Drept diplomatic si consular, Ed. Universitaria Craiova

BONCIOG Aurel, Drept diplomatic, Ed. Fundației “ România de mâine”

DĂNIȘOR Dan Claudiu, DOGARU Ion, DĂNIȘOR Ghe., Teoria generală a dreptului, Ed. C. H. Beck București, 2006

HARDY Michael, Modern diplomatic law, University Press, 1968

POPESCU Dumitra, NĂSTASE Adrian, Drept internațional public, Ediție revăzută și adăugată, Casa de editură și presă “Șansa”, București 1997

SIDA Andrei, Drept diplomatic și consular, Ed. Augusta- Timișoara 1997

■ Adrian NĂSTASE, Bogdan AURESCU, Ion GÂLEA,„Drept diplomatic și consular”,Ed.Allbeck

▪ Grigore GEAMĂNU,„Drept internațional public”, Ed.Didactică și Pedagogică,București

Textul Convenției de la Viena din 1961

www.eur.lex.europa.eu

Bibliografie

ANGHEL Ion M., Drept diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, 1996

BOGDAN Adrian, Drept diplomatic si consular, Ed. Universitaria Craiova

BONCIOG Aurel, Drept diplomatic, Ed. Fundației “ România de mâine”

DĂNIȘOR Dan Claudiu, DOGARU Ion, DĂNIȘOR Ghe., Teoria generală a dreptului, Ed. C. H. Beck București, 2006

HARDY Michael, Modern diplomatic law, University Press, 1968

POPESCU Dumitra, NĂSTASE Adrian, Drept internațional public, Ediție revăzută și adăugată, Casa de editură și presă “Șansa”, București 1997

SIDA Andrei, Drept diplomatic și consular, Ed. Augusta- Timișoara 1997

■ Adrian NĂSTASE, Bogdan AURESCU, Ion GÂLEA,„Drept diplomatic și consular”,Ed.Allbeck

▪ Grigore GEAMĂNU,„Drept internațional public”, Ed.Didactică și Pedagogică,București

Textul Convenției de la Viena din 1961

www.eur.lex.europa.eu