Imunitatea de Jurisdictie a Statelor Si a Organizatiilor Internationale
INTRODUCERE
Imunitatea statelor față de jurisdicția altor state este o consecință a suveranității și egalității statelor. Ea protejează bunurile unui stat aflate pe teritriul străin și actele sale juridice, care, în general, nu pot fi contestate în străinătate.
Imunitatea de jurisdicție a statelor are la bază două reguli fundamentale, și anume: egalitatea sau par in parem non habet jurisdictionem, în acest sens conflictele dintre entitățile juridice aflate pe aceeași poziție nu pot fi supuse instanțelor uneia dintre acestea, și, respectiv, principiul non-intervenției în treburile interne ale altor state.
Dacă în trecut această imunitate era absolută, astfel cum vom arăta pe parcursul acestei lucrări, dreptul internațional contemporan cunoaște o imunitate limitată, restrictivă, în sensul că se bucură de această imunitate doar actele statelor iure imperii, adică actele de suveranitate.
În măsura în care statele acționează ca entități de drept privat, în special de drept comercial, ele sunt supuse jurisdicției statului în care acționează, sau unde se produc efectele acestor acțiuni. Principiul imunității restrictive este recunoscut și de Convenția Europeană asupra Imunității Statelor, adoptată în anul 1972 ca și de practica dominantă a statelor.
Imunitatea se manifestă sub două forme principale, și anume imunitatea de jurisdicție, tema principală a acestei lucrări, și imunitatea de execuție. În temeiul imunității de jurisdicție, statele, organizațiile internaționale, șefii de stat nu pot fi supuși autorităților jurisdicționale ale altor state. Imunitatea de execuție presupune exceptarea acestor entități sau persoane de la orice măsuri de executare silită din partea autorităților altui stat.
Lucrarea de față își propune, în Capitolul I, să prezinte căteva aspecte introductive referitoare la stat, ca subiect primar în dreptul internațional public, jurisdicția acestuia, și, respectiv, referitoare la organizațiile internaționale, ca subiecte derivate ale dreptului internațional public.
Capitolul II își propune o analiză a imunității de jurisdicție a statelor și a organizațiilor internaționale, respectiv noțiunea de imunitate de jurisdicție, conceptele de imunitate de jursidicție, imunitatea de jurisdicție a statelor din punct de vedere al cadrul juridic convențional și al practicii, imunitatea de jurisdicție a organizațiilor internaționale, cât și câteva repere referitoare la imunitatea diplomatică, ca formă particulară a imunității de stat.
Capitolul III al lucrării de față constă într-un studiu de caz în ceea ce privește jurisprudența relevantă în materia imunității de jurisdicție a statelor și organizațiilor internaționale.
CAPITOLUL I
Aspecte introductive
Statul – subiect primar în dreptul internațional public
În viziunea Curții Internaționale de Justiție, în dreptul internațional public noțiunea de subiecte de drept desemnează acele entități care posedă personalitate juridică internațională, adică sunt capabile de a avea drepturi și obligații pe plan internațional, ca și de a își menține aceste drepturi prin acțiuni în justiție. Subiectul de drept internațional este, așadar, văzut ca fiind titularul unor drepturi și obligații pe planul dreptului internațional și titularul unui drept la acțiune în fața instanțelor internaționale.
Statele constituie principalele subiecte ale dreptului internațional. În dreptul internațional clasic ele constituiau singurele subiecte de drept internațional, deși existau și opinii contrare, în sensul că adevăratele subiecte de drept internațional ar fi persoanele fizice, opinii nevalidate, însă, de realitatea raporturilor internaționale. Statul participă în relațiile internaționale ca purtător de suveranitate.
Statele sunt subiecte directe și nemijlocite ale dreptului internațional, ele au capacitate
deplină și aceste trăsături decurg din calitatea lor de purtătoare ale atributului de suveranitate, care le conferă nu numai calitatea de subiecte esențiale ale dreptului internațional, ci și vocația de a avea deplinătatea capacități juridice internaționale. Statele au drepturi și îndatori fundamentale în cadrul comunității internaționale, ele fiind subiecte tipice de drept internațional. În literatura de specialitate, una din clasificările statelor a fost aceea care le împarte în: state independente, dependente și teritorii sub mandat sau tutelă.
Statele independente au o poziție centrală în societatea internațională, ele sunt cea mai importantă categorie printre subiectele de drept internațional. Statele cu suveranitate deplină sunt subiecte de drept perfecte, având suveranitate completă, ele sunt subiecte reale de drept.
Statele care nu au suveranitate deplină constituie subiecte de drept internațional imperfecte, deoarece sunt numai în unele privințe subiecte de drept internațional. Neavînd suveranitate completă ele sunt aparent suverane și nu reale. Este generalmente acceptat că și organizațiile internaționale au calitatea de subiect de drept internațional. Deși subiectele de drept internațional, ca și statele, organizațiile internaționale nu au trăsăturile caracteristice ale
statelor suverane-teritoriu.
Beligeranții și națiunile care luptă pentru eliberare pot dobândi anumite drepturi și obligații și devin în anumite condiții, subiecte de drept internațional, numai dacă întrunesc o serie de elemente cu caracter statal, respectiv crearea a unui organ reprezentativ, care se manifestă în numele națiuni, pe un anumit teritoriu.
Statele au personalitate juridică internațională indiferent de întinderea lor teritorială, de mărimea populației, de forța economică și militară sau de gradul de dezvoltare, deoarece nu în virtutea acestor caracteristici, au calitatea de subiect de drept internațional; calitatea lor decurge din faptul că sunt suverane.
Personificarea statului prezintă interes, deoarece ea permite să se explice coeziunea acestei entități statale și perpetuarea statului. Noțiunea de personalitate statală este transpunerea juridică a faptului că milioanele de indivizi formează împreună o colectivitate, ca ființă în mod organic unificată, în ceea ce privește continuitatea, în timp ce indivizii care îl compun sînt în continuă mișcare, statul rămâne perpetuu.
Suveranitatea este o caracteristică esențială și necesară a fiecărui stat, un atribut intrinsec, inerent al acestuia. Ca atribut esențial al statului, suveranitatea înseamnă, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, supremația puterii de stat pe plan intern și independența acestuia față de orice altă putere în sfera raporturilor internaționale.
În doctrina de specialitate, s-au conturat următoarele trăsături ale suveranității statelor:
caracterul originar, inerent, ceea ce înseamnă că suveranitatea aparține statului, nefiindu-i atribuită din afară;
caracterul deplin, puterea de stat suverană manifestându-se în toate domeniile de activitate, politic, economic, social, militar;
indivizibilitatea, în sensul că suveranitatea nu poate fi fragmentată, ea aparținând unui singur titular, puterea de stat, care deține totodată și toate modalitățile de exercitate a acesteia;
exclusivitatea, pe teritoriul unui stat neputând exista în același timp decât o singură suveranitate;
inalienabilitatea, atribuțiile suveranității neputând fi transferate altor state sau unor entități cu caracter internațional.
Din punct de vedere al dreptului internațional, suveranitatea constă în independența deplină a statului, în dreptul acestuia de a stabili și a înfăptui o politică internă și externă independentă. Statul suveran este un stat care nu este supus niciunui alt stat, exercitându-și puterea politică asupra întregului teritoriu al țării și a tuturor cetățenilor săi, precum și în relațiile sale internaționale.
În virtutea suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a-și organiza viața internă fără niciun amestec sau constrângere din afară și de a-și stabili propria politică internă și externă în mod independent, cu respectarea evident a personalității celorlalte state, a drepturilor inerente suveranității acestora.
Activând pe planul relațiilor dintre ele potrivit suveranității lor, statele creează principiile și normele de drept internațional, iar principiile si normele dreptului internațional sunt destinate să asigure și să garanteze tocmai înfăptuirea suveranității statelor.
Statele sunt, în virtutea suveranități lor, egale în drepturi, chiar dacă de-a lungul istoriei inegalitatea lor de fapt din punct de vedere al teritoriului, al populației, al forței economice, militare sau tehnice a fost transformată și concretizată adesea în raporturile dintre ele și într-o inegalitate de drept.
Egalitatea juridică exclude subordonarea unor state față de altele și pune pe picior de egalitate în fața dreptului toate statele, indiferent de existența unor elemente de fapt ce ar reflecta o inegalitate între ele.
„Declarația Adunării Generale a ONU referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state conform Cartei Națiunilor Unite”, adoptată în 1970, prevede în acest sens că „Toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai comunității internaționale indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de alta natură”.
Ca principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, egalitatea suverană a statelor presupune, potrivit aceleiași declarații, următoarele aspecte:
• Statele sunt egale din punct de vedere juridic;
• Fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranități;
• Fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea celorlalte state;
• Integritatea teritorială și independența politică a statului sunt inviolabile;
• Fiecare stat are dreptul de a alege și a dezvolta în mod liber sistemul sau politic, social, economic și cultural;
• Fiecare stat are obligația de a respecta deplin și cu bună-credință obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu celelalte state.
Statele sunt subiecte tipice, fundamentale, ale dreptului internațional, constituind entitățile politice și juridice care întrunesc în cea mai mare măsură capacitatea de a avea raporturi juridice guvernate de dreptul internațional și au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internațional. Ele sunt, de asemenea, subiecte de drept internațional universale, singurele care au capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.
Conceptul de stat, așa cum rezultă din constituțiile țărilor lumii, implică o colectivitate umană instalată cu caracter permanent pe un anumit teritoriu și având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate. În doctrina clasică a dreptului internațional se are în vedere, pentru a se caracteriza o anumită entitate ca stat, cu personalitate juridică internațională, ca aceasta să întrunească anumite elemente: populația, teritoriul și existența unui guvern independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în cuprinsul Tratatului de la Montevideo din anul 1933 încheiat între S.U.A. și statele latino-americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor, în care se stipula că statul, pentru a fi subiect de drept internațional, trebuie să întrunească următoarele condiții:
• O populație permanentă: populația reprezintă o comunitate umană permanentă și organizată, relativ numeroasă pentru a putea subzista prin resurse proprii și a forma rațiunea și substanța unui stat. În ceea ce privește aspectul mărimii populației, nu există un criteriu anume, dacă sunt întrunite celelalte caracteristici, de-a lungul istoriei.
• Un teritoriu determinat: teritoriul de stat delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, atât sub aspect intern, cât și în raporturile cu alte state.
Teritoriul de stat are mai multe componente: ul sau politic, social, economic și cultural;
• Fiecare stat are obligația de a respecta deplin și cu bună-credință obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu celelalte state.
Statele sunt subiecte tipice, fundamentale, ale dreptului internațional, constituind entitățile politice și juridice care întrunesc în cea mai mare măsură capacitatea de a avea raporturi juridice guvernate de dreptul internațional și au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internațional. Ele sunt, de asemenea, subiecte de drept internațional universale, singurele care au capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.
Conceptul de stat, așa cum rezultă din constituțiile țărilor lumii, implică o colectivitate umană instalată cu caracter permanent pe un anumit teritoriu și având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate. În doctrina clasică a dreptului internațional se are în vedere, pentru a se caracteriza o anumită entitate ca stat, cu personalitate juridică internațională, ca aceasta să întrunească anumite elemente: populația, teritoriul și existența unui guvern independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în cuprinsul Tratatului de la Montevideo din anul 1933 încheiat între S.U.A. și statele latino-americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor, în care se stipula că statul, pentru a fi subiect de drept internațional, trebuie să întrunească următoarele condiții:
• O populație permanentă: populația reprezintă o comunitate umană permanentă și organizată, relativ numeroasă pentru a putea subzista prin resurse proprii și a forma rațiunea și substanța unui stat. În ceea ce privește aspectul mărimii populației, nu există un criteriu anume, dacă sunt întrunite celelalte caracteristici, de-a lungul istoriei.
• Un teritoriu determinat: teritoriul de stat delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, atât sub aspect intern, cât și în raporturile cu alte state.
Teritoriul de stat are mai multe componente: solul, subsolul, apele interioare și apele maritime interioare, marea teritorială și spațiul aerian de deasupra acestora, cu alte cuvinte, teritoriul poate fi terestru, maritim și aerian.
După opinia generală a specialiștilor, conținutul noțiunii de teritoriu de stat depășește accepțiunea etimologică și originară a termenului, deoarece teritoriul înglobează, alături de suprafața terestră și acvatică-fluvială și apele interioare și apele din zona mării teritoriale și prelungirile verticale, atât în subsol cât și spațiul aerian care se află deasupra acestor suprafețe. Prin urmare teritoriului statului cuprinde: teritoriu terestru, inclusiv zonele fluviale,
teritoriu maritim, precum și spațiu aerian.
Teritoriul prezintă un interes major pentru edificiul juridic al statului, dat fiind faptul că el constituie suportul material pe care se instalează comunitatea națională; teritoriul constituie baza materială asupra căruia statul își exercită autoritatea, acesta fiind legat de populația pe care o stabilizează în interiorul granițelor sale.
În ceea ce privește competențele sale, teritoriul joacă și rolul de prezumție, întrucât orice act al statului menit a-și produce efectele pe teritoriul său este prezumat a fi regulat. Din același motiv statul este răspunzător pentru ceea ce se întâmplă pe teritoriul său; orice acțiune care are loc pe teritoriul unui stat generează obligații pentru el. Pe teritoriul său statul își exercită autoritatea statală, cu excluderea oricărui alt stat. Criteriu teritoriu definit este interpretat ca însemnând că statul trebuie să aibă un teritoriu care poate fi delimitat. Dreptul internațional nu impune ca teritoriul de stat să aibă o dimensiune minimă. Unele entități din cauza că au un teritoriu foarte redus, se abțin să-și revendice calitatea de stat.
• Un guvern: acesta presupune totalitatea structurilor instituționale care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului populației și a teritoriului. Formele în care se exercită puterea, structura organelor de stat investite cu această putere, ca și mijloacele și metodele de exercitare a puterii diferă de la un stat la altul, pentru dreptul internațional important fiind ca exercițiul autorității de stat să fie exclusiv și efectiv.
Exclusivitatea presupune ca statul în cauză să-și exercite autoritatea singur, deci să nu existe o altă autoritate căreia să i se supună aceeași populație și același teritoriu, iar efectivitatea implică exercitarea în mod real a puterii și nu doar aparent sau nominal.
• Capacitatea de a intră în relații cu alte state: acest element implică suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, ca atribut intrinsec al statului. Capacitatea de a intra în relații cu alte state, ca element al existenței unui stat, presupune, între altele, următoarele:
capacitatea de a încheia acte juridice internaționale, de a fi parte la tratate sau alte instrumente juridice internaționale;
dreptul de a deveni membru al unei organizații internaționale și de a participa la activitatea acesteia;
dreptul de a utiliza mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor și de a prezenta reclamații în fața unor instanțe internaționale;
dreptul de a-și asigura propria securitate, de a participa la sisteme internaționale de garantare a securității și de a recurge, în condițiile legii, la forță, inclusiv la forța armată împotriva unui act de agresiune;
capacitatea de a stabili relații diplomatice și consulare cu alte state.
Dispariția unuia dintre criteriile expuse mai sus are drept consecință inevitabilă dispariția statului ca subiect de drept internațional. Totodată, aceste criterii stabilite au fost utilizate în mod constant în practica Națiunilor Unite în problemele privind dobândirea calității de membru al organizației.
În legatură cu capacitatea statului de a intra în relații cu alte state și de a-și asuma drepturi și obligații, s-a pus problema în dreptul internațional de a se stabili care sunt drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor. Deși până în prezent nu s-a ajuns încă la un acord deplin asupra unor criterii unitare pentru stabilirea unei clasificări generale și uniforme a drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale statelor, în documentele amintite cât și în literatura juridică sunt consacrate o serie de asemenea drepturi și îndatoriri.
Astfel, drepturile fundamentale ale statelor sunt: dreptul la existență; dreptul la suveranitate și independență; dreptul de a dispune asupra propriilor destine; dreptul la pace și securitate; dreptul la integritatea teritoriului și la inviolabilitatea frontierelor; dreptul la autoapărare; dreptul asupra resurselor naturale; dreptul la egalitate suverană; dreptul de a participa la rezolvarea problemelor internaționale; dreptul la cooperare; dreptul de a face comerț; dreptul de acces la cuceririle științei și tehnicii; dreptul de a face parte din organizațiile internaționale; dreptul de a participa la tratatele internaționale; dreptul la un
tratament nediscriminatoriu.
În ceea ce privește obligațiile internaționale, acestea sunt corelative drepturilor și se referă în general la: respectarea personalității celorlalte state și a drepturilor acestora, astfel cum acestea au fost enumerate; nerecurgerea la forța sau la amenințarea cu forța; rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor lor; îndeplinirea cu bună-credință a tratatelor și a tuturor obligațiilor asumate; protecția mediului înconjurător.
Întrunirea celor patru elemente, respectiv: populație, teritoriu guvern propriu și capacitatea de a intra în relații cu alte state, constituie premiza, dar nu conduce totuși direct și inexorabil la recunoașterea ca stat în sensul dreptului internațional a entității și nu explică această calitate; aceste elemente caracterizează statul din punct de vedere politic și social.
Statul, ca fenomen social, a cunoscut în dezvoltarea sa istorică diverse forme dintre care, pentru înțelegerea conceptului actual al noțiunii de stat, prezentăm următoarele tipuri:
Uniuni personale – au fost constituite în trecut, atunci când suveranul unui stat a devenit în același timp și suveranul altui stat, prin alegere sau jocul succesiunii. Este cazul, de exemplu al regelui Spaniei Carol I, care a fost și împărat al Germaniei (1519-1556). Deși sub domnia aceluiași suveran, cele două state au rămas independente, uniunea personală nu a condus la crearea unui stat unitar.
Uniuni reale – au fost create prin acordul încheiat între două monarhii care s-au înțeles să fie conduse de același monarh. Deși formal, cele două state își păstrează dreptul de a încheia tratate cu alte state, ele urmau aceeași politică în raporturile externe și în domeniul apărării. Uniuni reale au existat între Austria și Ungaria între 1703-1918 și între Suedia și Norvegia între anii 1815-1905.
Confederația – este o uniune de state independente care-și păstrează atât suveranitatea internă cât și cea externă. A fost cazul S.U.A. între anii 1778 și 1989, al Germaniei între 1815 și 1866, al Elveției , în două rânduri, de la 1291 la 1793 și de la 1815 la 1848.
Federația – din punct de vedere al dreptului internațional, federațiile nu se deosebesc de statele unitare. Statele federale, deși păstrează anumite atribute pe plan local, nu sunt subiecte distincte de drept internațional. Ele urmează aceeași politică externă și în domeniul apărării, încredințată guvernului federal, care, de fapt conduce și politica internă.
Protectoratele – dintre cele trei categorii de protectorate cunoscute, protectorate coloniale, protectorate internaționale și state cu statut protector, ultima formă, în funcție de natura acordului încheiat cu statul protector, ar putea păstra trăsăturile de stat independent în cazurile în care ar exercita drepturi de reprezentare diplomatică și conducerea afacerilor externe. În privința protectoratelor internaționale, Marocul, sub protectorat (Acordul din 1812) și Brunei, sub protectoratul englez (Acordul din 1888) înainte de a deveni independent, și-au păstrat asemenea prerogative.
Mini statele – nu există reguli acceptate în baza cărora să se aprecieze de la ce suprafață a teritoriului sau la ce număr al populației un stat poate fi calificat mini stat.
Recunoașterea internațională, ca instituție a dreptului internațional, este strâns legată de schimbările care se petrec în viața internațională ca urmare a apariției de noi subiecte de drept internațional public. Ea servește dezvoltării relațiilor pașnice și de cooperare între toate statele și popoarele fără vreo discriminare. Această instituție se aplică nu numai statelor noi apărute, ci și guvernelor ajunse la putere pe cale constituțională, națiunii sau poporului care luptă pentru independență, precum și insurgenților în cazul războiului civil.
Instituția recunoașterii internaționale are un profund caracter politic (de clasă), deoarece ea exprimă atitudinea statului față de noul subiect de drept internațional sau față de alte categorii cărora se aplică recunoașterea. Până în anul 1975, dreptul internațional cunoștea puține reguli privind această instituție și ele sunt de natură cutumiară.
Recunoașterea internațională este actul unilateral al unui stat prin care el constată apariția unui nou subiect de drept internațional sau a altor categorii (guvern, națiune care luptă pentru independență sau insurgenții într-un război civil) și de cele mai multe ori își manifestă dorința de a stabili relații oficiale cu ele.
Statul are personalitate juridică ca și alte entități, subiecte de drept internațional public și privat, dar această împrejurare nu este suficientă pentru a-l defini și a-i găsi fundamentarea. Trebuie să avem în vedere pentru acest scop că statul este singurul dotat cu o putere de comandament, cu o putere supremă pe care nu o au celelalte subiecte de drept internațional, care este de obicei desemnată prin expresia de suveranitate.
Suveranitatea constituie criteriul, elementul definitoriu al statului, trăsătura esențială a puterii de stat. Esența suveranității nu poate fi explicată fără a se ține seama de legătura indisolubilă care există între suveranitate și puterea de stat; ea se manifestă ca atribut fundamental al statului, deoarece constituie o însușire esențială a puterii de stat.
Jurisdicția statelor
Jurisdicția statelor reprezintă consecința firească a calități de suveran, este elementul central al atributului de suveranitate. Jurisdicția statului include atât prerogativa de a stabili reguli, respectiv competența legislativă, cât și pe cea de a le aplica, respectiv competența jurisdicțională.
După unii autori de specialitate, jurisdicția statului decurge din atributul de suveranitate, după alții, jurisdicția ar constitui doar o competență care le este atribuită statelor de dreptul internațional; competențele statului s-ar fundamenta pe dreptul internațional, el este cel care le stabilește și le ordonează și condiționează exercitarea lor.
În literatura de drept internațional, sunt folosite și alte expresii echivalente pentru a desemna această instituție-jurisdicție internațională, iar în literatura occidentală este cunoscut termenul competență a statului.
Materia jurisdicției statelor în dreptul internațional public are la bază principiile suvernaității și egalității statelor. Principalele consecințe ale acestora în materie de jurisdicție, astfel cum rezultă din doctrina juridică, sunt:
suvernaitatea implică în primul rând jurisdicția exclusivă asupra unui teritoriu determinat și asupra populației ce îl ocupă;
suveranitatea implică obligația de non-ingerință a altor state în zona de jurisdicție exclusivă a statului.
Noțiunea de jurisdicție a statelor poate fi definită ca acel aspect al suvernaității ce se referă la competența lor legislativă, administrativă și judiciară. În această accepțiune, jurisdicția poate fi teritorială și personală. O definiței mai exactă este aceea conform căreia jurisdicția este puterea statului de a guverna persoanele și bunurile, prin dreptul său intern: puterea de a edicta reguli – jurisdicția prescriptivă – și puterea de a impune respectarea acestora – jurisdicția executivă și judiciară.
În sens material, jurisdicția sau competența se prezintă sub forma suveranității interne și a suveranității externe a statului.
Referitor la competențele interne, este vorba de actele pe care statul poate să le adopte pe teritoriul pe care îl guvernează și îl controlează; el este competent să organizeze în modul în care înțelege puterile sale politice, inclusiv organizarea sa constituțională.
Referitor la competențele externe, este vorba de toate competențele pe care statul le exercită în calitatea sa de membru al comunității internaționale și este vorba de relațiile internaționale înțelese în sensul cel mai larg – încheierea de tratate, participarea la organizațiile internaționale, trimiterea și primirea de misiuni diplomatice etc.
Jurisdicția statului în sens formal, cu sensul de iuris dicere înseamnă puterea statului de a edicta o regulă de drept și de asemenea, de a asigura executarea ei. Referitor la capacitatea statului de a edicta o regulă de drept, precizăm că statul este competent să adopte reguli de drept prin care să reglementeze conduita subiectelor de drept din ordinea internă; el adoptă reguli de drept civil, comercial, administrativ, penal. Dar statul trebuie să aibă și căi de executare silită, pentru a asigura aplicarea a ceea ce el a legiferat.
Ca urmare, în literatura de sepcialitate, se face distincție și între jurisdicția civilă și jurisdicția penală a statelor.
Din punctul de vedere al dreptului internațional public, jurisdicția civilă a statului ține în primul rând de standardele acestuia privind tratamentul aplicat străinilor. Statul trebuie ca, prin sistemul său legislativ și judiciar, să asigure soluționarea conflictelor de jurisdicție, prin edictarea și aplicarea regulilor de drept internațional privat.
În materia penală, conflictele de jurisdicție produc o serie de efecte specifice în dreptul internațional public. Principiul general consacrat este cel al teritorialității, judecarea unie infracțiuni fiind de competența instanțelor de pe teritoriul unde a fost comisă. Este și cea mai bună soluție din punc de vedere practic, deoarece pentru aceste instanțe este mai mai ușoară stabilirea circumstanțelor săvârșirii faptei, iar protecția intereselor statului respectiv împotriva fenomenului criminalității este evidentă.
În acest domeniu intervine, de multe ori, în practica statelor, acordarea jurisdicției personale, sau a aplicării subiective a principiului teritorialității, asupra anumitor fapte, comise de proprii cetățeni, indiferent de locul săvârșirii acestora. Cu toate acestea, principiul teritorialității este recunoscut și aplicat de majoritatea statelor în componenta sa obiectivă: un stat are jurisdicție asupra judecării unei infracțiuni atunci când unul din elementele esențiale ale acesteia a fost comis pe teritoriul său. Atunci când fapta a fost comisă pe o navă aflată în marea liberă, jurisdicția aparține statului al cărui pavilion îl poartă nava potrivit dispozițiilor art. 92 al Convenției din 1982 privind dreptul mării.
Un alt principiu aplicabil în practică privind jurisdicția statelor este cel al cetățeniei. Potrivit acestui principiu, cetățenia este un aspect al suvernaității statului care constituie baza pentru exercitarea jurisdicției extrateritoriale a acestuia, în cazul săvârșirii unor fapte penale de către proprii cetățeni aflați în străinătate. Deși poate duce la conflicte serioase de jurisdicție între state, aplicarea principiului cetățeniei poate fii utilă în spații nesupuse niciunei suveranități teritoriale, cum ar fi Antarctica.
Potrivit principiului personalității pasive, cetățenii străini pot fi supuși jurisdicției penale a statului ai cărui cetățeni sunt victimele infracțiunii comise.
Un alt principiu aplicat în practica statelor este cel al securității. Astfel, majoritatea statelor își asumă jurisdicția asupra infracțiunii comise de străini, în afara teritoriului lor, dar care afectează siguranța statului: poate fi vorba, în acest caz, de infracțiuni cu caracter politic, economic, privind trecerea frontierei, falsificarea monedei.
Unul din cele mai importante principii în materie este principiul universalității de jurisdicție. Acesta semnifică asumarea jurisdicției tuturor statelor asupra unor fapte comise de cetățeni străini, determinată fie de circumstanțele săvârșirii faptei, de exemplu o infracțiune săvârșită de un apatrid pe un teritoriu nesupus niciunei jurisdicții statale, fie de natura infracțiunii care afectează întreaga comunitate internațională: piraterie, deturnarea unei aeronave, comerț cu sclavi, acte de terorism, trafic de stupefiante.
De asemenea, principiul universalității de jurisdicție se aplică în cazul crimelor de război, a crimelor împotriva umanității.
Principiul de bază în materia măsurilor ce exced competența teritorială a statului este cel potrivit căruia un stat nu poate lua măsuri de aplicare a dreptului său pe teritoriul altui stat fără consimțământul acestuia din urmă. Astfel, nu se pot efectua arestări, investigații judiciare, investigații fiscale, decât în baza unui tratat sau a acordului exprimat în mod expres al statului respectiv.
Competența teritorială
Teritoriul conferă unui stat dreptul de a acționa prin simpla sa existență. Competența teritorială a statului prezintă două caracteristici clasice, tradiționale, și anume, plenitudine și exclusivitate (aceste trăsături au fost discutate în sentința arbitrală din Iles des Palmas – dintre SUA și Olanda – care a fost dată în cadrul Curții Permanente de Arbitraj de juristul elvețian Max Huber).
Jurisdicția teritorială a fost definită în doctrină ca fiind autoritatea statului asupra teritoriului, persoanelor, bunurilor și actelor comise în limitele frontierelor acestuia.
Competența este exclusivă – principiul competenței exclusive a statului în ceea ce privește propriul său teritoriul constituie punctul de plecare al reglementări celor mai multe probleme care privesc raporturile internaționale. Exclusivitatea competenței teritoriale a statului este un principiul cutumiar. Faptul că statul este suveran pe teritoriul său și că această suveranitate este exclusivă, împiedică un stat terț să exercite cel mai mic act de autoritate pe teritoriul primului stat.
Din această exclusivitate a competenței teritoriale, rezultă două consecințe, și anume:
• Neaplicarea pe teritoriul unui stat a reglementării juridice edictate de un stat străin. De regulă, se poate afirma că acest principiu potrivit căruia legile naționale nu produc efecte extrateritoriale, validitatea lor opunându-se în limitele teritoriului unde statul își execută jurisdicția.
Cu toate acestea, există legi naționale care, prin definiție, își produc efectele lor în ordinea lor juridică a altor state. Dreptul internațional privat, ramură a dreptului intern al statelor, are ca menire să găsească soluția pentru cazul raporturilor civile cu element de extraneitate, care pun în conflict reguli concurente.
• Un stat trebuie să respecte suveranitatea teritorială a altor state și să nu exercite acte de constrângere pe teritoriul acestora. Acest principiu de drept cutumiar a fost recunoscut de judecătorii de la Haga în cauza „Lotus”, fiind înscrisă în Carta ONU ca unul din fundamentele relațiilor internaționale contemporane. Un stat terț nu ar putea să aducă atingere jurisdicției altui stat, exercitând acte de autoritate pe teritoriul acestuia.
Prin urmare, orice violare a suveranității teritoriale a unui stat de către agenți sau cetățeni ai altui stat, constituie în mod clar, acte contrare dreptului internațional și ca atare sunt susceptibile să antreneze responsabilitatea internațională a statului pentru acte delictuale comise.
Exercitarea jurisdicției de către un stat este supusă dreptului internațional. Competența teritorială deplină și exclusivă a statului nu înseamnă că poate face orice; condițiile de exercitare a suveranității teritoriale sunt supuse regulilor dreptului internațional, statele având nu mai drepturi, ci și obligații. Aceste obligații impuse statelor provin unele din delimitarea teritorială, iar altele din conținutul competenței teritoriale.
Respectul drepturilor statelor terțe constituie obligația generală a statului teritorial: un stat nu ar putea tolera pe teritoriul său acte care aduc atingere integrității teritoriale a altui stat. Dacă are loc un accident pe teritoriul unui stat și este susceptibil să producă daune transfrontaliere, există obligația de notificare imediată (de exemplu accidentul nuclear de la Cernobîl din 1986), obligația generală de a nu polua teritoriul unui stat vecin a fost recunoscută și la Conferința de la Stockholm în 1972 privind protecția mediului și prin numeroase convenții.
Statul teritorial trebuie să respecte nu numai drepturile prevăzute în tratatele și convențiile încheiate cu statul cetățenilor străini, ci și pe cele care provin din dreptul cutumiar, el are obligația generală de a proteja străinii. Statul teritorial are obligația de a respecta interesele comunității internaționale, să-și exercite jurisdicția în conformitate cu normele generale ale dreptului internațional reprezentând interesele fundamentale ale comunității internaționale în ansamblu ei. Trebuie să respecte normele de ius cogens, să-și exercite competența într-un mod care să mențină libertatea de comunicare internațională.
Competența personală
Statul deține un titlu propriu de acționa, pentru că are o populație care îi este atașată. În acest sens, statul posedă un titlu dublu de a acționa – ca stat suveran teritorial și ca stat suveran personal. De aceea, competența sa este de a stabili reguli față de cei care sunt cetățenii săi.
Prin naționalitate se înțelege legătura juridică care are la bază un fapt social de legătură, o solidaritate efectivă de existență, de interese, sentimente, alăturate unei reciprocități de drepturi și obligații. Statul acordă cetățenie persoanelor fizice și naționalitate, persoanelor morale, dar și anumitor obiecte (de exemplu: nave, aeronave, sateliți și instalații spațiale).
Jurisdicția personală reprezintă autoritatea statului exercitată față de proprii cetățeni, chiar și atunci când aceștia se află în afara teritoriului național. În temeiul acestei jurisdicții, statul exercită deplina suveranitate legislativă, executivă și judiciară asupra propriilor cetățeni, asupra persoanelor juridice având naționalitatea sa, precum și asupra navelor și aeronavelor înmatriculate sub autoritatea sa.
Statul are competența de a atribui cetățenie/naționalitate indivizilor care se nasc pe teritoriul său – ius soli – ori sunt născuți în străinătate din părinți care au cetățenie – ius sanguinis. Această competență nu este discreționară și există anumite condiții de fond pentru ca aceasta atribuire să fie opozabilă din punct de vedere internațional.
Competența statului teritorial este exclusivă pentru acordarea cetățeniei. Este vorba de principiul cutumiar al drept internațional, potrivit căruia statul are o competență deplină pentru a stabili condițiile de acordare sau de retragere a cetățeniei. Pot exista limitări sau condiționări aduse prin convențiile internaționale acestei prerogative, mai ales pentru a evita cazurile de dublă cetățenie și cele de apatridie. Numai angajamentele convenționale exprese sau regulile de drept cutumiar pot limita această competență.
Există o opozabilitate condiționată în ceea ce privește actul de acordare sau de retragere a cetățeniei. Astfel, dacă un stat este liber să acorde, printr-un act unilateral, cetățenia sa unei persoane, niciun stat nu este obligat să o recunoască. Cetățenia acordată de un stat este valabilă în primul rând pe plan intern; nu este însă, în toate cazurile, valabilă și la nivel internațional, se cere pentru aceasta legături reale sau o naționalitate efectivă.
Referitor la consecințele care decurg din acordarea cetățeniei/naționalității, se aplică ordinea juridică a statului național față de indivizi, societăți, nave, aeronave și sateliți. Se aplică legile statului respectiv cu privire la persoanele și lucrurile care se află pe teritoriul său pe baza localizării teritoriale și a legăturii de naționalitate. Statul național, de asemenea, aplică legile sale indivizilor, persoanelor morale, obiectelor care se află în spațiul internațional, în marea liberă și în cosmos. Această preocupare se aplică pentru a evita vidul juridic, în baza legăturii de naționalitate, adică a competenței personale.
1.3 Organizațiile internaționale – subiecte derivate ale dreptului internațional public
Dacă statele sunt subiecte primare de drept internațional, organizațiile internaționale sunt subiecte derivate întrucât statele le-au instituit prin acorduri încheiate între ele. Este vorba de organizațiile guvernamentale internaționale pentru că există și numeroase organizații neguvernamentale care funcționează potrivit normelor dreptului intern al statului pe teritoriul căruia se află.
Organizațiile internaționale neguvernamentale sunt persoane juridice create, de regulă, din inițiativă privată, care grupează persoane fizice sau juridice de naționalități diferite pentru realizarea unor scopuri nelucrative. Ele se constituie potrivit legii interne a statului în care sunt înregistrate și sunt, deci, persoane juridice de drept intern, făcând parte din categoria asociațiilor și urmând statutul juridic al acestora.
În raporturile cu organizațiile internaționale interguvernamentale, organizațiile internaționale neguvernamentale pot fi admise ca participanți la activitatea acestora sau în forme asociative, dar numai dacă organizațiile interguvernamentale vizate au prevăzut în statutul lor posibilitatea unor asemenea relații. Organizațiilor internaționale neguvernamentale nu li se recunoaște, deci, o personalitate juridică de drept internațional, deși unele dintre ele, cum ar fi, de exemplu, Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) sau Organizația Internațională a Politiei Criminale (INTERPOL), colaborează cu guvernele statelor și au un rol important în procesul de creare a normelor de drept internațional sau în realizarea acestora, evident în forme și modalități specifice.
Organizația internațională interguvernamentală este, potrivit unei definiții propusă de Comisia de Drept Internațional a Adunării Generale a O.N.U., o asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând o personalitate distinctă de cea a statelor membre care o compun.
Din această definiție rezultă că organizațiile internaționale interguvernamentale au calitatea de subiect derivat al dreptului internațional, apariția lor fiind întotdeauna rezultatul acordului de voință al unor state, care hotărăsc asupra înființării, precum și asupra scopurilor, funcțiilor, mecanismelor instituționale și a principiilor lor de funcționare.
Statele membre ale organizațiilor internaționale le conferă acestora, prin actul de înființare, o personalitate juridică distinctă, care le permite să-și asume drepturi și obligații în nume propriu.
Principiul specialității, care caracterizează personalitatea juridică a organizațiilor internaționale, determină ca acestea să-și propună scopuri și funcții limitate, specializate, potrivit obiectului lor de activitate și să-și asume numai anumite drepturi și obligații, în raport
cu aceste scopuri și funcții.
Întinderea drepturilor și obligațiilor asumate rezultă, de regulă, din actul constitutiv (cartă, statut, constituție, acord) al fiecărei organizații internaționale. În lumina prevederilor actului constitutiv, a scopurilor pe care și le propune și a funcțiilor pe care le îndeplinește, se poate stabili dacă o anumită organizație internațională poate să încheie tratate cu alte organizații similare sau cu state, și în ce limite poate să intre în alte raporturi juridice cu acestea și se poate conchide asupra configurației personalității sale juridice și implicit asupra calității sale de subiect de drept internațional.
Există, astfel, o mare deosebire între întinderea personalității juridice a O.N.U., de exemplu, ca organizație cu vocație universală și cea a unei organizatii internationale regionale ori a unei organizații dintr-un anumit domeniu specializat, limitat, al colaborării internaționale. O.N.U. poate încheia tratate cu toate statele lumii, precum și cu alte organizații internaționale în variate domenii, se bucură de largi privilegii și imunități pe teritoriul statelor membre, are dreptul de ambasadă pasiv, acreditând reprezentanți ai statelor cu același statut ca și reprezentanții diplomatici obișnuiți, îndeplinește un rol important în elaborarea și aplicarea normelor de drept internațional, celelalte organizații având drepturi și obligații mai restrânse și posibilități de a acționa în plan internațional într-un cadru mai limitat.
Organizațiile internaționale nu se pot substitui statelor ele nu sunt decât instrumentele în serviciul statelor, dispun de mijloacele normative, administrative, financiarele asigură condițiile pentru ca organizațiile internaționale să existe și să funcționeze.
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale are o componență dublă, respectiv:
a) personalitatea juridică de drept intern, care se manifestă în raporturile organizației cu statul pe teritoriul căruia își are sediul. Conținutul acestei personalități se stabilește prin acord între organizație și statul respectiv (acord de sediu), în care se prevăd raporturile organizației cu organismele statului gazdă, tipurile de contracte pe care le poate încheia organizația cu persoanele fizice și juridice ale acelui stat, privilegiile și imunitățile de care se pot bucura organizația și personalul său pe teritoriul statului respectiv;
b) personalitatea juridică internațională, care se manifestă în raporturile de drept internațional ale organizației cu toate statele și celelalte subiecte de drept internațional, domeniile în care poate acționa potrivit scopurilor și funcțiilor specifice, pentru îndeplinirea cărora a fost constituită.
Calitatea de subiect de drept internațional a organizațiilor internaționale a fost recunoscută, de principiu, și de Curtea Internațională de Justiție care, într-un aviz consultativ dat în anul 1948 la solicitarea Adunării Generale a O.N.U., conchidea că această organizație are capacitate juridică internațională, fiind capabilă sa posede drepturi și obligații internaționale.
Organizațiile internaționale interguvernamentale, în totalitatea lor, au personalitate juridică specializată, limitată la domeniile în care acționează și, deci, sunt subiecte ale dreptului internațional în relațiile internaționale din domeniile care fac obiectul lor de preocupare.
Organizațiile internaționale interguvernamentale sunt astăzi o componentă majoră a vieții internaționale, fiind prezente în toate zonele globului și acționând în domenii foarte variate.
În literatura juridică de specialitate s-a încercat o clasificare a acestora, criteriile principale fiind aria de acțiune, obiectul preocupărilor și posibilitatea unor state de a avea acces la acestea.
Astfel, după aria de acțiune, organizațiile internaționale au fost clasificate în organizații cu vocație universală, care se manifestă la nivelul întregului glob pământesc, organizații regionale, care activează în general la nivel continental, și organizații subregionale, a căror sferă de preocupare se limitează la zone geografice de mai mici dimensiuni.
Principalele caracteristici comune ale organizațiilor cu caracter universal, astfel cum s-a afirmat și în literatura de specialitate, sunt: universalitatea, imperativele globalizării, eterogenitatea.
Din punct de vedere al universalității, multă vreme organizațiile cu caracter universal nu au reușit să devină într-adevăr universale. Considerente de ordin politic și ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este important pentru a defini dacă o organizație are sau nu caracter universal, este faptul dacă ea este sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor, și nu dacă toate statele au devenit membre.
Totodată, este evident că o tendință spre participarea universală este comună tuturor organizațiilor având acest caracter. Cu cât membrii efectivi ai unei asemenea organizații se apropie de universalitatea statelor membre ale societății internaționale, cu atât regulile unei asemenea organizații se vor impune întregii comunități internaționale. În același timp, o cât mai extinsă participare la activitățile organizației, din punct de vedere al numărului statelor participante, exclude sau diminuează acțiuni dizidende, contrare scopului organizației și intereselor comunității internaționale.
Consolidarea organizațiilor universale, prin întărirea cooperării dintre state, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-științifice, interdependențelor economice și existenței unor provocări cărora comunitatea internațională nu le putea face față decât prin abordări globale, eforturi coordonate la scara întregii comunități.
Din punct de vedere al eterogenității rezultă că organizațiile internaționale universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacități economice, tehnologice, militare, de asemnea, diferite. Ca o consecință firească, se înregistrează tendința statelor favorizate de factorii enunțați de a se bucura, înăuntru organizației, de o influență politică proporțională acțiunii acestor factori. Diferențele de mărime și putere ale statelor participante la o organizație universală par să prejudicieze, într-o anumită măsură cooperarea internațională. Totuși, formele instituționale de luare a deciziilor, acceptabile și acceptate de toți participanții, permit o strânsă și eficientă cooperare între statele membre ale organizațiilor universale înăuntru acestora și prin intermediul lor.
Din categoria organizațiilor internaționale cu vocație universală fac parte Organizația Națiunilor Unite și instituțiile sale specializate, precum și alte organizații care tind spre statutul de instituție specializată a O.N.U. Aceasta a fost înființată în anul 1945 ca o organizație de securitate și cooperare mondială, în prezent cuprinzând aproape toate statele lumii. Scopurile organizației, prevăzute în art. 1 al Cartei, actul său constitutiv, sunt să mențină pacea și securitatea internațională, să dezvolte relații prietenești între națiuni și să realizeze cooperarea internațională în domeniile economic, social și cultural.
Organele principale ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul, condus de secretarul general al O.N.U., potrivit prevederilor art.7 al Cartei.
Instituțiile specializate ale O.N.U. sunt organizații internaționale al căror scop este de a coordona eforturile statelor în anumite domenii ale relațiilor internaționale care fac obiectul unui interes general. Conform dispozițiilor art.57 al Cartei O.N.U. se prevede că diversele instituții specializate înființate prin acorduri interguvernamentale și având, potrivit statutelor lor, largi atribuții internaționale în domeniile economic, social, cultural, educativ, sanitar și în alte domenii conexe, vor fi puse în legatură cu Națiunile Unite potrivit prevederilor art. 63 al Cartei.
Totodată, în baza art. 63 menționat, Consiliul Economic și Social al O.N.U. este însărcinat să coordoneze activitatea instituțiilor specializate prin consultări comune și prin recomandări adresate acestor instituții, precum si membrilor și organismelor O.N.U. și să încheie în acest scop acorduri cu toate instituțiile specializate.
Organizațiie regionale, constituite potrivit principiului contiguității geografice, sunt, de regulă, formate din state făcând parte din aceeați regiune. Deși liantul de bază al înființării, funcționării și consolidării acestui tip de organizații l-au constituit interesele comune sau apropiate ale țărilor dintr-o anumită zonă georgrafică, crearea lor a fost uneori grăbită sub presiunea unor influențe exterioare.
În general, organizațiile regionale se caracterizează printr-un grad mai înalt de omogenitate. Ele cuprind state având sisteme politice asemănătoare sau compatibile și o bază economică și culturală asemănătoare. Proximitatea georgrafică și sistemele economice caracterizate prin aceleași trăsături sunt elemente de bază ale forței roganizațiilor regionale și cooperării strânse, mai ales pe plan economic, pe care funcționarea acestora o generează.
Din categoria organizațiilor internaționale regionale fac parte:
– Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), aceasta a fost înființată prin actul final al Conferinței de la Helsinki prin care se constituia Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.), actuala denumire, O.S.C.E., datând din 1994.
Scopurile organizației sunt complexe și se referă la cooperarea în domeniul politic, militar și de securitate, economic, tehnico-științific și al mediului înconjurător, probleme umanitare. Din organizație fac parte toate statele Europei, SUA, Canada și toate statele care s-au desprins din fosta URSS.
– Uniunea Europeană – aceasta este rezultatul unei evoluții în construcția europeană care a început în anul 1951 cu scopul de a se crea o piață economică unică a Europei occidentale, care să asigure totodată libera circulație a capitalului și a forței de muncă, iar în ultimele decenii a evoluat spre o Uniune Europeană integrată și lărgită, cu competențe suprastatale în domenii foarte diverse, politic, economic, financiar, monetar, legislativ și judiciar, de securitate și militar.
– Consiliul Europei – a fost creat în anul 1949, având drept scop promovarea unității europene în domenii cum sunt democrația pluralistă, garantarea drepturilor și libertăților omului, social și cultural. În prezent, grupează aproape toate statele europene. S-a remarcat îndeosebi prin acțiunea sa în favoarea drepturilor omului, atât în plan legislativ, cât și în plan judiciar prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
– Organizația Statelor Americane – a fost înființată în anul 1948 prin Carta de la Bogota, care constituia un sistem regional de securitate colectivă a statelor de pe continentul american. Activitatea sa se manifestă atât în domeniul politic, ca o Organizație de securitate regională și de promovare a înțelegerii și cooperării dintre statele membre, căt și în alte domenii ale colaborării, cum sunt cel economic și social sau promovarea respectului drepturilor omului. Această organizație are în prezent 41 de state membre.
– Organizația Unității Africane – a fost înființată în anul 1963 prin Carta Organizației Unității Africane, ca o organizație de promovare a cooperării regionale și a solidarității tuturor statelor africane. Cooperarea regională privește domenii foarte variate, politic, economic, financiar, educație, știință și cultură, aplanarea conflictelor.
– Liga Statelor Arabe (Liga Arabă) – organizația a fost înființată în anul 1945, actul constitutiv fiind Pactul Ligii Statelor Arabe. Scopul organizației este de a coordona eforturile
statelor arabe spre prosperitate și afirmarea valorilor proprii și de a promova cooperarea în domeniul politic al dezvoltării economice și sociale, financiar, tehnic și cultural. Din Liga Arabă fac parte astăzi 21 de state.
– Asociația Statelor din Sud-Estul Asiei este o organizație de cooperare regională politică și economică, înființată în anul 1967, care grupează 5 state din zona geografică respectivă.
Organizațiile internaționale subregionale au apărut ca organizații interguvernamentale de cooperare în diferite zone geografice fiind determinată apariția acestora de posibilitățile pe care amplificarea relațiilor internaționale și revoluția tehnologică le deschid statelor de a-și uni eforturile pentru valorificarea resurselor economice locale și promovarea unor interese zonale.
Numărul organizațiilor internaționale de acest gen este în continuă creștere. Dintre acestea pot fi menționate: Comisia Dunării, care include toate statele riverane fluviului, Consiliul Nordic, creat de unele state din nordul Europei, Cooperarea Economică a Mării Negre, formă de colaborare multilaterală care grupează statele înconjurătoare, precum și numeroasele organizații de colaborare în variate domenii în sud-estul Europei, înființate în ultimele decenii.
În funcție de obiectul de activitate, organizațiile internaționale se împart în organizații cu caracter general, cu preocupări largi, cuprinzând, de regulă, întreaga sferă a relațiilor internaționale, și organizații cu caracter limitat, având în sfera lor de preocupări un anumit domeniu al relațiilor internaționale, strict specializat.
Astfel, se disting organizații politice și tehnico-economice, care la rândul lor se pot desprinde în mai multe subgrupe, în funcție de gradul lor diferit de specializare.
Organizațiile politice, execeptând pe cele privind apărarea militară, ale căror atribuții sunt mai strict delimitate, se pot implica în aproape orice probleme legate de interesele vitale ale statelor. Cel mai edificator exemplu în acest sens este Organizația Națiunilor Unite, a cărei sferă de activitate se extinde de la problematica menținerii păcii și securității internaționale, a protecției drepturilor omului și dezvoltării economice și sociale, până la înlesnirea contactelor directe dintre state prin diplomația multilaterală. Competențe similare, deși în grade diferite, se întâlnesc și la unele organizații politice cu caracter regional. Consiliul Europei, a cărui competență nu se extinde asupra chestiunilor militare și nici a celor economice, ar putea fi socotit ca exemplu titpic de organizație internațională cu competență primordial politică.
Categoria largă a roganizațiilor tehnico-economice, în cadrul căreia cele mai reprezentative sunt instituțiile specializate din sistemul ONU, cuprinde organizații din domeniul comunicațiilor internaționale, instituții exercitând acțiuni sociale, instituții financiar bancare, organizații exercitând activități culturale și științifice.
După posibilitatea de acces al statelor, organizațiile internaționale se clasifică în organizații deschise, la care poate fi membru orice stat, în măsura în care este interesat, și organizații închise, la care pot avea acces numai unele state, fie dintr-o anumită arie geografică, fie datorită obiectului de preocupare care privește numai anumite state, statele fondatoare punând condiții pentru admiterea și a altor membri în cadrul organizației.
Raporturile unei organizații internaționale cu membrii săi pot fi atât de ordin intern cât și de ordin extern. Obligațiile născute din actul constitutiv sau alte decizii ale organizației, a căror aplicare revine, în mod egal, tuturor membrilor, sunt obligații interne, în timp ce orbligațiile decurgând dintr-un acord special între organizație și un anumit stat membru al său sunt obligații externe. Astfel, obligația de a plăti contribuția la bugetul organizației este o obligație internă, pe care fiecare membru și-o asumă în calitatea sa de participant la activitatea organizației.
Acordurile speciale pentru acordarea asistenței tehnice sau financiare, încheiate de organizație cu unii din membri săi se încadrează mai degrabă în domeniul relațiilor externe. Tot în acest domeniu pot fi incluse și angajamentele unor membri de a contribui, pe bază voluntară, cu fonduri suplimentare la resursele finaniciare ale organizației.
O relație specială de ordin extern intervine între o organizație și statul membru pe teritoriul căruia își are sediul, materializată în acordul de sediu. În linii generale, aceste acorduri prevăd obligația organizației de a desfășura, în bune condiții, activitatea organizației și de a-i oferi anumite imunități și privilegii. De asemenea, statul gazdă trebuie să admită pe teritoriul său atât funcționarii organizației, cât și reprezentanții statelor membre care iau parte la activitățile acesteia și să le acorde imunități și privilegii corespunzătoare.
CAPITOLUL II
Imunitatea de jurisdicție a statelor și organizațiilor internaționale
2.1 Noțiunea de imunitate de jurisdicție
În dreptul internațional clasic statele și guvernele străine beneficiază de imunitate față de jurisdicția teritorială a altor state. O varietate de motive se poate afla la baza acestei situații. În primul rând, unul dintre motive poate fi găsit în doctrina egalității suverane a statelor: par in parem non habet imperium sau par in parem non habet judicium. În al doilea rând, s-a susținut că s-ar produce o ofensă demnității statului în situația în care un stat ar trebui să se supună jurisdicției unui alt stat
Principiul imunității de jurisdicție a statelor, astfel cum rezultă din doctrina de specialitate, constituie o regulă cutumiară a dreptului internațional public, potrivit cu care un stat nu poate fi adus în fața autorităților jurisdicționale ale unui alt stat. Conceptul de imunitate a statelor cuprinde două componente: imunitatea jurisdicțională și imunitatea față de punerea în executare a hotărârilor judecătorești.
Regula imunității de jurisdicție a statelor a fost definită în Comisia de Dept Internațional, astfel „un stat beneficiază, pentru el însuși și pentru bunurile sale, de imunitatea de jurisdicție față de instanțele unui alt stat”. Statul are jurisdicție pe teritoriul său și în virtutea acestei prerogative, el poate ca, în conformitate cu dreptul internațional, să guverneze asupra persoanelor și proprietății, aplicând regulile din dreptul său intern; jurisdicția include, inclusiv prerogativa de a stabili regulile ca atare (jurisdicție aplicativă).
Principiul dreptului internațional privind imunitatea de jurisdicție a statelor a apărut, mai ales pe baza practicii judiciare a statelor, instanțele naționale având meritul de a fi contribuit, în primul rând, la afirmarea și dezvoltarea progresivă a unui ansamblu de reguli cutumiare care guvernează în prezent relațiile dintre națiuni în acest domeniu special.
Imunitatea de jurisdicție s-a impus, ca regulă, în practica judiciară a statelor cu jurisdicții de common law, respectiv Regatul Unit al Marii Britanii, iar apariția ei a fost influențată de noțiunea de imunitate tradițională a suveranului local, guvernată de maxima: „le Roi ne peut pas etre poursuivi devant ses propres tribunaux”; regele, personificând statul, exista imunitatea coroanei, iar prin analogie cu imunitatea suveranului străin instanța a refuzat să-și exercite jurisdicția, prevalându-se de faptul că statul străin personificat de guvernul străin era, de asemenea, suveran și independent și că a-l chema în justiție ar fi constituit o insultă adusă „demnității regale”, astfel cum rezultă din cauza The Prins Frederik (1820).
Fundamentarea principiului imunității de jurisdicție a statelor s-a făcut, în Europa, pe alte criterii. Astfel, în țările din sistemul de drept roman, imunitatea statelor este, în mod esențial, o chestiune de competență, fiind strâns legată de problema competenței statelor.
În Franța, imunitatea statelor a fost legată de categoria „actelor de guvernământ”. Deoarece afacerile externe reprezentau o parte importantă a actelor de suveran ale guvernelor, acestea erau considerate ca acte de guvern; în Belgia, imunitatea statelor a fost dedusă din principiul suveranității și independenței statelor.
2.2 Conceptele de imunitate de jursidicție
Până la sfârșitul secolului XIX, a predominat doctrina imunității absolute de jurisdicție a statului. Însă, pe măsură ce statele au început să se angajeze în diferite acțiuni ce nu sunt rezervate în totalitate statelor, această doctrină a început să fie contestată. Punctul de plecare a fost constituit de diferența de tratament aplicabilă în situații similare: în cazul în care un stat încheie un contract cu un particular, aceasta poate fi parte în proceduri judiciare derulate de instanțele statului străin, dar dacă acea convențe are ca părți guverne, această posibilitate nu mai există. Această problemă s-a acutizat odată cu creșterea numărului de contracte comerciale încheiate între statele socialiste dar și între cele non – socialiste. Teoria imunității absolute a început să pară un fenomen neadecvat în cadrul nou al relațiilor comerciale dintre state.
Potrivit regulii imunității absolute, un stat străin nu putea fi supus jurisdicției altui stat, indiferent de natura actului sau activității în discuție.
Începând cu anii 1950 un număr mare de state s-a îndreptat spre doctrina imunității restrictive sau calificate a statelor, urmând exemplul Italiei și al Belgiei, care au adoptat-o încă de la începutul secolului. Un număr mare de state era implicat în relații cu caracter comercial și s-a considerat nesatisfăcătoare situația în care, în cazul unor încălcări ale dispozițiilor contractuale, acestea erau protejate prin imunitatea absolută de jurisdicție.
În virtutea doctrinei imunității restrictive de jurisdicție, i se recunoaște unui stat străin imunitatea, numai pentru acta iure imperii. Se poate aprecia că regulile contemporane ale dreptului internațional referitoare la această concepție au o linie sinuoasă, dar și progresivă; există o anumită incertitudine cât privește natura juridică exactă a regulii imunității, iar această lipsă de preciziune este agravată de lipsa unei practici uniforme a statelor. Singura certitudine rămâne că un stat se bucură de imunitatea de jurisdicție pentru orice acțiune judiciară exercitată într-un alt stat, dacă această privește actele îndeplinite de el în exercitarea prerogativelor puterii publice, când acționează ca suveran.
Teza imunității relative sau restrânse de jurisdicție a fost ea însăși bazată pe distincția dintre actele de guvernământ – acta jure imperii și actele de gestiune, în care statul acționează ca orice subiect de drept intern – acta jure gestionis.
În realitate, astfel cum se afirmă și în literatura de specialitate, imunitatea de jurisdicție a statului nu a fost niciodată absolută. Au fost general recunoscute unele excepții privind, de exemplu, proprietatea imobiliară a statului străin sau proprietatea dobândită de acesta prin succesiune sau donație, pe teritoriul statului forului. De asemenea, chiar statele care promovează teza imunității relative, ezită să o aplice până la executarea asupra valorilor statului debitor.
Practica statelor nu a fost una uniformă cu privire la valoarea, conținutul și excepțiile principiului imunității de jurisdicție. În literatura de specialitate au fost afirmate puncte de vedere potrivit cărora drepturile fundamentale ale omului – dreptul la viață, interzicerea torturii trebuie să fie aplicate cu precădere față de regulile ce stabilesc imunitatea statelor. Considerentul principal al acestei susțineri a fost fundamentat pe importanța ridicată a acestora și statutul de norme de jus cogens în cadrul regulilor de drept internațional.
2.3 Imunitatea de jurisdicție a statelor. Cadrul juridic convențional
Concepția imunității de jurisdicție a statului, ca subiect al dreptului internațional public, se întemeiază pe principiul egalității suverane a statelor, care exclude ca statele să exercite autoritate unul asupra altuia, inclusiv prin puterea judecătorească, afară de cazul în care există un acrod pentru aceasta. – par in parem non habet jurisdictionem.
În fapt, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate, este vorba despre inadmisibilitatea exercitării jurisdicției unui stat asupra altuia, nu despre imunitate în sens strict, căci statul poate accepta procedura în fața instanțelor altui stat și oricum poate fi chemat în fața propriilor sale instanțe, conform legilor sale.
Imunitatea de jurisdicție nu se referă nici la aplicarea sau neaplicarea legii uni stat pe teritoriul său, față de bunurile sau activitățile altui stat, problemă care se rezolvă pe baza altor norme ale dreptului internațional. Nu este vorba nici de competența ratione materiae sau ratione personae a tribunalului, care trebuie soluționată pe baza normelor dreptului internațional privat: legătura teritorială, domiciliul sau reședința, cetățenia.
Teoria imunității de jurisdicție a statului s-a dezvoltat mai ales pe baza legilor naționale și a deciziilor tribunalelor naționale. Pe această bază a evoluat și doctrina și au fost adoptate documente internaționale care tind să cristalizeze anumite norme generale.
În sens strict, imunitatea statului în fața instanțelor altui stat urmărește să protejeze actele sale, atunci când sunt contestate în străinătate, precum și drepturile sale asupra bunurilor situate în străinătate. Astfel cum s-a apreciat și în lieteratura de specialitate, acesta ar fi rezultatul interacțiunii a două realități fundamentale, exprimate în numeroase norme ale dreptului internațional: suveranitatea teritorială și personalitatea statului, ambele fiind aspecte distincte ale principiului egalității suverane.
Dreptul internațional cere ca statul să își limiteze dreptul de jurisdicție atunci când este vorba despre un alt stat. Dezbaterea privește întinderea și aria de aplicare a acestei limitări. Sursa materială a imunității statelor constă în tratate, practica statelor ca element al cutumei, decizii judecătoresti și lucrările de specialitate.
În ceea ce privește tratatele, nu există la momentul actual un tratat cu aplicare universală. Comisia de Drept Internațional a elaborat un text – Jurisidiction Immunities of States and their Property – încă din 1978, în încercarea de a-l transforma într-un text convențional. Proiectul de articole a adoptat abordarea restrictivă a conceptului imunității de jurisdicție. Aceasta se bazează pe ideea de consimțământ implicit – în sensul că, odată ce statul a devenit parte la un contract, aceasta a consimțit la exercitarea jurisdicției.
Proiectul de articole a luat forma unui tratat internațional, Convenția asupra imunității statelor și a proprietății lor, ce consacră în dispozițiile articolului 58 principiul general al imunității de jurisdicție a statului si a proprietății acestuia în fața instanțelor altor state părți. Excepții de la această regulă pot opera cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 7 din Convenție, respectiv în cazul în care există un acord expres al statului exprimat printr-un tratat internațional, contract scris sau printr-o declarație dată în fața instanței ori pe calea unei comunicări scrise în cadrul unei proceduri. Ca orice situație cu caracter de excepție și aceasta trebuie interpretată în mod restrictiv, așa cum reiese și din prevederile alin. (2) al articolul 7, potrivit cărora, consimțământul dat de către stat într-un caz concret nu determină prezumția că acesta operează și pentru alte proceduri ce ar fi derulate în contradictoriu cu un alt stat.
Mai multe documente internaționale și regionale tind să limiteze imunitatea de jurisdicție a statelor în ceea ce privește tranzacțiile comerciale și contractele de muncă. Între acestea sunt de menționat:
– Convenția europeană asupra imunității statelor, adoptată la Basel, la 16 mai 1972 în cadrul Consiliului Europei; aceasta a intrat în vigoare în anul 1975 și numără 8 state părți.
Acesta este primul tratat multilateral ce reglementează imunitatea statelor. Tratatul este în mare măsură îndreptat spre executarea hotărârilor judecătorești, dar este bazat în mod ferm pe conceptul de imunitate restrictivă. Convenția preia regulile cutumiare în materie, însă un număr limitat de state sunt părți (Austria, Belgia, Cipru, Germania, Luxemburg, Olanda,
Elveția, Marea Britanie).
– proiectul de articole privind o Convenție asupra imunității de stat, elaborat în 1982 de Asociația de Drept Internațional;
– proiectul de articole din anul 1991 al Comisiei de Drept Internațional privind imunitatea de jurisdicție a statelor și a proprietății lor.
Ultimele două documente nu au forță juridică obligatorie.
În acest sens, prezintă interes și regelemntările internaționale privind navele sau aeronavele proprietate de stat sau folosite de stat în scopuri necomerciale.
Astfel, în ceea ce privește transporturile aeriene, Convenția dein 1929 de la Varșovia pentru unificarea unor norme referitoare la transportul aerian internațional, prevede că dispozițiile sale referitoare la jurisdicțiea statului teritorial, se aplică și transporturilor efectuate de state sau alte persoane juridice de drept public. Puține state au declarat că această prevedere nu se aplică în ceea ce le privește. Prin unele acorduri bilaterale în acest domeniu statele au renunțat la imunitate de jurisdicție în favoarea transportatorilor, oricare ar fi aceștia.
În ceea ce privește navele, Convenția din anul 1982 asupra dreptului mării reafirmă imunitatea navelor de război și a altor nave de stat folosite ăn scopuri necomericale, aflate în apele teritoriale ale altui stat. Dacă o asemnea navă nu respectă legile și regulamentele statului de coastă, cu privire la trecerea prin apele teritoriale, acest stat poate cere navei să părăseascăimediat apele sale teritoriale. De asemenea, pentru daune cauzate statului de coastă, prin nerespectarea legilor și regulamentelor sale de o navă de răzoi sau altă navă folosită în scopuri necomericale, statul pavilionului angajează răspunderea sa inetrnațională, conform prevederilor art. 31 din Convenție..
În ceea ce privește navele comericale și navele de stat folosite în scopuri comerciale, se preveder jurisdicția statului teritorial, cu excepții privind cazurile în care interesele sale nu sunt afectate, în care jurisdicția rămâne statului pavilionului, astfel cum este prevăzut în art. 27-28 din Convenție.
Bineînțeles, navele aflate în marea liberă sunt supuse numai jurisdicției statului pavilionului, cu excepția măsurilor ce pot fi luate de orice stat în cazurile de piraterie, transport de sclavi, sau trafic de droguri, conform prevederilor art. 95-108 din Convenție.
Principalul obstacol în calea unui consens privind limitele imunității de jurisdicție a statului pare să fie criteriul de distingere între acta jure imperii de acta jure gestioni, și anume natura actului sau scopul urmărit prin acesta.
În ciuda tendinței spre privatizare, și deci spre limitare a imunității de jurisdicție a statului în dirijarea economiei și în defășurarea proceselo economice, controversa dintre aceste două tipuri de acte rămâne în continuare determinantă, chiar dacă îmbracă alte forme.
Astfel, dacă multe state occidentale susțin abordarea pornind de la natura actului, state ca India, China, Franța chiar, susțin abordarea acestei probleme în funcție de scopul urmărit.
Convenția europeană din anul 1972 a evitat această problemă, preferând o descriere a excepțiilor de la imunitatea de jurisdciție a statului, respectiv a cazurilor în care un stat nu poate pretinde imunitate față de jurisdicția instanțelor altui stat. și enunțând în final principiul imunității de jurisdicție a statelor.
Comisia de Drept Internațional a ales o soluție de mijloc, încercând să combine cele două criterii. În proiectul să de articole, Comisia definește tranzacția comericală ca incluzând orice contract sau tranzacție pentru vânzarea de bunuri sau livrarea de servicii, orice contract pentru un împrumut sau o tranzacție de natură financiară, inclusiv obligații de garanții sau de indemnizare în legătură cu orice astfel de împrumut sau tranzacție, și orice alt contract sau tranzacție de natură comercială, industrială sau profesională, dar nu și comtracte de angajare de persoane.
Comisia preconizează, pentru a stabili dacă un contract sau o trazacție reprezintă o „tranzacție comercială”, să se ia în considerare, în primul rând, natura contractului sau a tranzacției, dar scopul ei trebuie, de asemenea să fie luate în considerație, dacă în practica statului parte la contract sau tranzacție, acest scop este relevant pentru stabilirea caracterului necomerciale al contractului sau tranzacției.
O analiză a raportului Comisiei de Drept Internațional și a Convenției europene, relevă o serie de elemente comune, ambele enunțând principiul imunității unui stat și a bunurilor sale față de jurisdciția tribunalelor altui stat și apoi excepțiile de la acest principiu.
Potrivit proiectului de articole al Comisiei de Drept Internațional, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție, dacă el și-a dat în mod expres consimțământul față de jurisdicția altui stat cu privire la o problemă, prin acord internațional, printr-un contract scris sau printr-o comunicare scrisă ori o declarație orală în fața tribunalului; acordul cu privire la aplicarea legii altui stat nu înseamnă accpetarea jurisdicției traibunalelor acestuia.
De asemnea, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție daca a inițiat el însuși procedura în fața instanțelor altui stat sau a intervenit în proces, afară de cazul în care a intervenit numai pentru a invoca imunitatea, ori pentru a-și afirma un drept ori un interes cu privire la bunurile în dispută, ori ca martor. Statul care inițiază un proces sau intervine în acesta nu poate invoca imunitatea de jurisdicție față de o cerere reconvențională decurgând din același raport juridic sau din același fapt, iar dacă formulează o cerere reconvențională, nu poate invoca imunitatea de jurisdicție față de pretenția principală.
În ceea ce privește obiectul procedurilor, prouectul de articole prevede că dacă un stat se angajează într-o tranzacție comercială cu o persoană fizică sau juridică străină și conform normelor aplicabile ale dreptului internațional privat, diferendele cu privire la acestea cad sub jurisdicția unui tribunal al altui stat, statul angajat într-o asemenea tranzacție nu poate invoca imunitatea de jurisdicție. Aceasta nu privește cazul tranzacțiilor comerciale între stat sau cel în care părțile la tranzacția comericală au convenit altfel.
Totodată, imunitatea de jurisdicție a unui stat nu este afectată, dacă într-un litigiu este implicată o întreprindere de stat, care are personalitate juridică independentă, poate fi chemată sau chema în judecată și poate dobândi proprietăți și dispune de ele. Aceasta răspunde tezei „confuziei de patrimonii”, care a fost mult timp folosită pentru a condamna statele și a executa bunuri ale lor care nu aveau nicio legătură cu tranzacțiile generoase de litigii.
În al doilea rând, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în proceduri în fața instanțelor altui stat referitoare la un contract de angajare a unei persoane pentru o activitate desfășurată, în totalitate sau în parte, pe teritoriul statului forului. Aceasta nu se aplică dacă persoana în cauză a fost recrutată pentru a îndeplini funcțiuni legate de exercitarea autorității guvernamentale, dacă procedura privește recrutarea, reînnoirea nagajării sau reinstalarea unei persoane, dacă persoana nu este cetățean sau nu domiciliază pe teritoriul statului forului la data încheierii contractului sau este cetățean al statului angajator la data inițierii procesului sau dacă statul angajator și angajatul au convenit altfel.
Statul nu poate, de asemenea, să invoce imunitatea de jurisdicție în fața tribunalului altui stat, într-o procedură referitoare la reparații pecuniare în caz de deces sau de atingere adusă integrității fizice a unei persoane, sau în caz de daună sau de pierdere a unui bun coporal, ca urmare a unui act sau a unei omisiuni care pot fi atribuite statului, dacă ele au avut loc în totalitate sau în parte pe teritoriulstatului forului și dacă autorul actului sau omisiunii era prezent pe acest teritoriu în momentul actului sau omisiunii. Acest caz reprezintă aplicarea normei forum delicti commissi.
Alte cazuri în care statul nu poate invoca imunitatea de jurisdicție privesc, potrivit proiectului de articole al Comisiei, procedurile referitoare la drepturi sau interese privind bunuri imobiliare aflate pe teritoriul statului forului, la drepturi sau interese ale statului asupra unor bunuri decurgând dintr-o succesiune, o donație sau o vacanță, caz în care lipsesc succesori, la drepturi sau interese în administrarea unor bunuri ca cele ale unei fundații, ale patrimoniului unui falit sau ale unei societăți în caz de dizolvare. În acest caz se aplică norma de drept privat forum rei sitae.
De asemenea, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în proceduri privind stabilirea dreptului său asupra unor brevete, modele industriale, nume comerciale, mărci de fabrică sau de comerț sau orice altă formă de proprietate intelectuală sau industrială, care beneficiază de protecție juridică în statul forului, sau în cazul unei acuzații privind nerespectarea de către un stat pe teritoriul statului forului a unui asemenea drept aparținând unui terț.
Dacă un stat participă la o societate sau o grupare, în care intră în raporturi cu persoane juridice sau fizice, constituită conform legii satului forului sau având sediul sau instituția principală în acest stat, statul participant nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în proceduri referitoare la participarea sa la respectiva societate.
În sfârșit, un stat care este proprietar, sau exploatează o navă nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața tribunalelor altui stat, într-o procedură referitoare la exploatarea navei, dacî nava era folosită în alte scopuri decât cele publice, necomerciale; aceasta include cazurile de abordare sau alte accidente de navigație, de asistență, salvare sau avarii comune, de reparare, aprovizionare sau alte contracte referitoare la navă, de consecințe ale poluării mediului marin, precum și proceduri referitoare la transportul încărcăturilor în scopuri comerciale. Prevederile respective nu se referă nici la navele de război și cele auxiliare, nici la alte nave al căror proprietar sau exploatant este statul și care sunt folosite exclusiv în scopuri publice necomerciale, nici încărcăturilor folosite în aceste scopuri.
De asemenea, dacă un stat acceptă un arbitraj cu privire la o tranzacție comercială, el nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața unui tribunal al altui stat într-o procedură privind validitatea sau interpretarea acordului de arbitraj, procedura de arbitraj sau anularea sentinței arbitrale,
Ca și în cazul personalului diplomatic, chiar dacă un stat a acceptat sau a fost supus jurisdicției altui stat, nicio măsură de constrângere, ca sechestru, sechestru asigurător sau executare silită nu poate fi luată contra bunurilor unui stat, afară de cazurile în care el a consimțit la aceasta sau dacă a rezervat sau afectat bunuri pentru a satisface cererea din procedura respectivă. Unele legi europene adaugă și cazurile în care bunurile în cauză sunt folosite sau sunt destinate folosinței în alte scopuri decât cele publice necomerciale, sunt situate pe teritoriul statului forului și au legătură cu pretenția care face obiectul procedurii sau cu organismul sau instituția contra căreia a fost intentată procedura.
Sunt considerate ca bunuri folosite în scopuri publice necomerciale:
conturile bancare folosite de misiunile diplomatice, oficiile consulare, misiunile speciale, misiunile și delegațiile de pe lângă organizații și la conferințe internaționale;
bunurile cu caracter militar și cele folosite în acest scop;
bunurile băncii centrale sau ale unei autorități monetare de stat, cele ce fac parte din patrimoniul cultural al statului și din arhivele sale și nu sunt puse în vânzare;
cele ce fac parte dintr-o expoziție de interes cultural, științific sau istoric și care nu sunt puse în vânzare.
Este vorba, deci, de o dublă distincție: între imunitatea de jurisdicție și cea de executare și cea între actele de autoritate și cele de gestiune.
În Convenția europeană se regăsesc, cu diferențe mai mult sau mai puțin importante, aceleași cazuri în care un stat nu poate opune imunitatea de jurisdicție în fața tribunalelor altui stat. Convenția adaugă, la cele menționate mai sus, procedurile referitoare la o obligație a statului, care, potrivit contractului, urma să fie executată pe teritoriul forului, cazul în care un stat deține pe teritoriul statului forului un oficiu, o agenție sau altă instituție prin care se angajează în activități industriale, comerciale, sau financiare și procedura se referă la activitatea acestor oficii, agenții sau instituții.Convenția conține, de asemenea, și norme procedurale, norme privind condițiile executării de către state a hotărârilor pronunțate de instanțele altor state.
Este de reținut că această Convenție conține o referire expresă la actele jure imperii, ca acte efectuate în exercitarea autorității suverane și prevede că, dacă unele state părți vor declara că tribunalele lor vor putea angaja proceduri împotriva statelor părți ca și împotriva celor care nu sunt părți, în ceea ce privește cazurile neprevăzute de Convenție, această declarație nu va afecta imunitatea de jurisdicție a statelor pentru actele jure imperii.
Convenția exclude orice proceduri referitoare la problemele de securitate socială, daune produse de materiale nucleare, taxe vamale, impozite, penalități. De aici rezultă că, în aceste domenii, imunitatea de jurisdicție a statului nu este afectată.
În plan european, s-a adoptat și o procedură care oferă persoanelor o cale de recurs paralelă, în cazul în care se aplică imunitatea de executare a statului. În acest scop a fost adoptat Protocolul adițional la Convenția europeană privind imunitatea statelor.
Dacă prin Convenție statul se angajează, în principiu, să execute hotărârile adoptate împotriva lui de un tribunal străin, în cazul în care ar refuza acest lucru și este parte la Protocol, el trebuie să accepte să fie supusă cauza sau propriilor sale tribunale, sau tribunalului european creat prin Protocol. Beneficiarul deciziei străine poate și el să supună cauza tribunalului european, într-un termen determinat.
Convenția europeană reunește un număr foarte mic de ratificări. Ea a servit, însă, ca punt de plecare pentru lucrările Comisiei de Drept Internațional și pentru practica statelor.
Ca urmare, între cele două poziții extreme – când statul acționează iure imperii (ca suveran) și iure negotii (în raporturi civile, ca gestionar), se plasează soluțiile din domenii de activitate, când imunitatea este admisă, dar cu anumite limitări; de aceea, trebuie găsit echilibrul între cele două deziderate care nu pot fi ignorate: interesele statelor care acționează ca suverani, dar și protecția drepturilor și intereselor terților.
Domeniile, în care asemenea probleme se pun, sunt următoarele:
– Contractele comerciale. Dacă un stat încheie un contract comercial (vânzare – cumpărare, împrumut și orice tranzacție de natură comercială) cu o persoană fizică sau juridică străină, iar regulile aplicabile ale dreptului internațional privat prevăd că litigiile rezultate din acest contract țin de jurisdicția unei instanțe naționale, statul respectiv este presupus a fi consimțit la exercitarea acestei jurisdicții și deci, nu poate invoca imunitatea de jurisdicție.
Pentru a ajunge la o soluție judicioasă, se va stabili caracterul comercial al contractului, ținând seama de natura sa, dar și de scopul lui; imunitatea este acordată dacă cealaltă parte este și ea un stat, contractul fiind încheiat de la guvern la guvern; dar părțile pot conveni să se respecte imunitatea ori să reglementeze litigiul într-un alt mod, decât printr-o acțiune în justiție în statul forului.
– Proprietatea intelectuală. Neacordarea imunității este fondată, pe atributul pe care îl are, în exclusivitate, statul forului de a stabili toate drepturile de proprietate intelectuală – proprietatea industrială și dreptul de autor (dreptul la brevet, model industrial, marcă de fabrică); regula de neimunitate are în acest caz, un caracter rezidual, pentru că statele pot încheia un acord diferit.
– Participarea la societăți sau alte grupări economice. Un stat care participă la o societate sau la o grupare legată de raporturile cu aceasta, dacă societatea nu este strict interguvernamentală și este constituită după legea forului, nu beneficiază de imunitate de
jurisdicție.
– Navele în serviciul comercial în care un stat are proprietatea sau exploatarea lor. Un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața unui tribunal competent al altui stat, într-o procedură referitoare la exploatarea unei asemenea nave (abordaj sau un accident de navigație, cerere de asistență, avarie, reparație, furnituri), dacă aceasta era folosită sau destinată scopurilor comerciale. Imunitatea se aplică însă în cazul navelor de război și a navelor auxiliare sau altor nave ale căror proprietar sau exploatant este statul și care sunt destinate serviciului guvernamental necomercial.
– Proprietatea, pesesiunea și folosința bunurilor. În materie de proprietate – bunuri mobile sau imobile, prevalează lex situ, iar forum rei sitae afirmă competența sa în caz de litigiu. În cazul bunurilor imobiliare, neacordarea imunității este quasi absolută, în afara unei convenții cu prevederi contrarii; imunitatea nu se aplică nici în legătură cu un drept rezultat dintr-o succesiune.
– Daunele aduse persoanelor și bunurilor. Imunitatea nu se aplică într-o procedură legată de o acțiune în reparație pentru deces sau prejudicierea de bunuri pentru că, în virtutea principiului locus dilicti commissi, este competent organul statului pe teritoriul căruia s-au produs daunele.
– Imunitatea statelor cu privire la bunuri. Bunurile cu privire la care un stat poate invoca imunitatea de la măsurile de constrângere în caz de procedură intentată în fața unui tribunal al altui stat sunt, atât bunurile care-i aparțin, cât și cele aflate în posesiunea sau cub controlul său. Imunitatea aparține statului cu privire la bunul aflat în proprietatea, posesiunea sau folosința sa și are, în acest caz, menirea să protejeze folosirea lucrului de către statul respectiv.
Statul se bucură, nu numai de imunitate de jurisdicție și de imunitate de la măsurile de constrângere asupra bunurilor sale, ci și de la orice procedură intentată în fața tribunalului unui alt stat, de imunitatea contra oricărei măsuri coercitive care i-ar impune să îndeplinească ori să se abțină de la îndeplinirea unui act, sub sancțiunea unei pedepse pecuniare.
O altă abordare sugerată în doctrina internațională, ar fi să se recurgă la două seturi de criterii, care s-ar contrapune într-un echilibru, în legătură cu faptele din fiecare caz. Un prim set de criterii ar enunța teme și cauze care nu pot face obiectul jurisdicției instanțelor altui stat, și anume:
tranzacții ale statelor suverane în termeniii dreptului internațional public;
acte interne, acte administrative sau legislative ale statelor suverane;
probleme supuse altor recursuri;
probleme care țin de politica de apărare și externă a statului;
arbitrajele între state;
acorduri interguvernamentale prin care se creează agenții, instituții sau fonduri supuse normelor dreptului internațional public.
Cel de al doilea set de criterii ar enunța cazuri intrând în competența ratione materiae a instanței forului, și anume:
tranzacție comercială la care statul străin este parte, contracte comerciale, contracte pentru furnizare de servicii, împrumuturi și angajamente financiare, garanții sau penalități, proprietate, posesie folosință, protecția proprietății intelectuale, parteneriat în societăți, acțiuni in rem vizând navele sau încărcăturile,
relații bazate pe elemente de bună credință conform dreptului local, chiar dacă nu sunt calificate drept private;
contracte de angajare în muncă și pentru servicii profesionale;
acțiuni privind acte sau omisiuni ale statului care au produs decese sau daune integrității fizice unei persoane ori bunurilor ei;
acțiuni referitoare la bunuri mobile sau imobile, succesiuni, donații sau vacanțe;
taxe sau impozite pentru bunuri sau activități comerciale.
Este vorba, așadar, de două seturi de criterii, ceea ce complică și mai mult situația, astfel cum s-a afirmat și în literatura de specialitate, ele ar trebui să facă obiectul unei acceptări generale, fie în practica statelor, fie printr-un document internațional cu vocație de universalitate.
În doctrină s-a susținut că, în majoritatea statelor, imunitatea absolută a statului față de jurisdicția altor state a fost abandonată, fiind vorba de suveranitatea a două state în prezență, imunitatea relativă corespunzând mai bine nevoii de echilibru.
Este dificil a se suține că există norme cutumiare bine cristalizate, acceptate de majoritatea statelor privind întinderea imunității de jurisdicție a statului.
Multe din cazurile în care un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție se referă la relația care există între acțiunea supusă instanței și teritoriul statului. În această categorie intră:
contractele de angajare în muncă, desfășurată în întregime sau în parte în statul instanței;
activitățile comerciale desfășurate de statul străin în statul instanței sau care produc efecte în acest stat, ca și faptele imputabile statului care produc efecte în statul forului.
Aceasta este concepția din legislația statelor anglo saxone, cu tradiție de common law.
Un număr de state europene cu tradiția dreptului civil își întemeiază excepțiile de la imunitatea de jurisdicție a statului pe natura actului în care se angajează statul străin:
dacă sunt acte de autoritate publică sau acte suverane, ele nu ar fi supuse jurisdicției statului străin;
actele comerciale sau tranzacțiile private sunt supuse acestei jurisdicții.
Spre deosebire de statele tradiției de common law, ele nu dau exemple de acte pentru care un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție.
Nu exsită o abordare uniformă cu privire la conceptul de tranzacție comercială. S-a apreciat că, a adopta numai criteriul „naturii actului”, ar însemna a-l rupe de context și de sens și nu ar oferi o soluție, deoarece atât persoanele private, cât și statele, pot încheia acte de aceeași natură. Pe de altă parte, se apreciază că, multe tranzacții prezintă și aspecte private și suverane, ceea ce face dificilă aprecierea caracterului lor.
Deoarece tranzacțiile comerciale reprezintă cea mai importantă excepție la imunitatea de jurisdicție a statului și aceasta rămâne dificil de aplicat, se apreciază că nu putem să stabilim limite exacte ale imunității de jurisdicție a statului.
În afară de acestea, trebuie menționată practica ce se dezvoltă în unele state de a respinge imunitatea de jurisdicție civilă a statului, în cazul încălcării unor norme imperative ale dreptului internațional, fie privind drepturile omului, fie privind protecția victimelor de război.
Astfel, Congrsul SUA a modificat în 1996 Legea din 1976 privind imunitatea statelor străine, stabilind ca temei pentru negarea imunității statului încălcarea unei norme imperative. De asemenea, Legea din 1996 privind Antiterorismul și Pedeapsa Efectivă cu Moartea permite procesele civile ale cetățenilor american contra unui stat străin care ar sponsoriza terorismul, pentru daune în legătură cu tortura, omucideri extra-judiciare, sabotarea aeronavelor și luarea de ostatici.
Decizii judiciare de acest gen au fosta adoptate în SUA, dar și în Grecia, de exemplu contra Germaniei pentru acte comise în timpul celui de-al doilea război mondial, și în Noua Zeelandă, invocând încălcarea de către un stat a ordinii publice internaționale.
Cu toate acestea, conform practicii internaționale, atunci când un stat este chemat în justiție, există o prezumție de imunitate care poate fi răsturnată dacă este dovedită una dintre excepțiile menționate.
De asemenea, în practică, s-a pus problema dacă un stat, care poate avea proprietăți în mai multe state, poate fi chemat în justitție în fața instanțelor oricăruia dintre aceste state, chiar fără nicio legătură cu cauza. Pentru a preveni asemenea acțiuni, care în mod evident nu pot fi acceptate, Convenția europeană a adoptat norme pentru localizarea cauzei pornind de la normele dreptului internațional privat.
Unii autori susțin că normele dreptului internațional privat pot suplini cerințele imunității de jurisdicție a statului, fie prin alegerea instanței competente de către părți, fie prin similitudinea care apare între normele de drept internațional privat privind competența forum sitae, și excepțiile prevăzute în documentele internaționale față de imunitatea de jurisdicție a statului. Cu alte cuvinte, imunitatea de jurisdicție a statului ar deveni superfluă, în opinia unor doctrinari, deoarece prin norme din ce în ce mai uniforme de dreptinternațional privat s-a obține acest rezultat.
Dacă premisa de la care se pornește este corectă, normele de drept internațional privat fiind tot mai uniforme, concluzia la care se ajunge nu mai corespunde realității. Practica internațională a statelor recunoaște în continuare imunitatea juridică a statelor, pe baza egalității lor suverane și nu ca subiecte de drept oarecare. Normele de drept internațional privat pun în discuție problema dacă instanța statului respectiv este cea competentă să judece cazul împotriva unui stat străin, ca de altfel împotriva oricărei persoane fizice, și nu dacă, indiferent de competența ratione materiae a instanței în toate cazurilede acest gen, indiferent de părțile în dispută, statul străin se bucură de imunitate de jurisdicție și nu poate fi chemat în fața instanței.
Normele de drept privat, care sunt tot norme de drept intern, pot conduce la același rezultat, ca urmare a voinței statelor, care poate fi o expresie nu a renunțării la imunitatea de jurisdicție a statelor, ci la respectarea ei și a exercitării jurisdicției față de statul străin numai în acele cazuri care sunt legate de teritoriul statului instanței, și deci în care jurisdicția acestuia decurge din echilibrul de interese între cele două state suverane.
Așa cum s-a arătat, este vorba despre imunitatea statului atât pentru acte ale organelor de stat, cât și pentru acte ale altor agenții care au atribuții de a acționa în numele statului. Imunitatea de jurisdicție nu privește statele federale sau subdiviziuni administrative ale statului, regiuni, departamente, orașe, comune, care nu se bucură de atribuții în domeniul raporturilor internaționale, nici persoanele juridice chiar de stat, care însă au patrimoniu propriu și răspundere directă în raporturile economice la care participă.
2.4 Imunitatea de jurisdicție a organizațiilor internaționale
Imunitatea de jurisdicție a organizațiilor interguvernamentale în raporturile cu alte subiecte de drept internațional prezintă aspecte specifice, ca urmare a naturii și atribuțiilor lor specifice. Ele sunt reprezentate, atât în raporturile cu statele, cât și cu alte organizații interguvernamentale, de agenți ai lor, în general funcționari internaționali, care beneficiază, în această calitate, de imunități și privilegii necesare pentru exercitarea funcțiilor lor.
Organizațiile pot fi reprezentate la nivelul celui mai înalt funcționar, secretarul general sau directorul general, dar și al nivelele de lucru. Este vorba atât de misiuni, birouri, delegații permanente ale organizațiilor pe lângă state sau alte organizații, cât și de misiuni speciale învestite cu funcții temporare, inclusiv de experți ai organizației sau selectați de organizație, pentru a îndeplini diferite misiuni.
Reprezentanții organizațiilor interguvernamentale pe lângă statele membre, ca și experții trimiși de acestea în misiuni, se bucură de privilegii și imunități care sunt stabilite, de regulă, prin tratate constitutive ale organizațiilor și prin acordurile de sediu, ca și eventual prin tratate speciale, ca de exemplu acordurile privind privilegiile și imunitățile ONU din anul 1946 și ale instituțiilor specializate din anul 1947, acorduri adoptate de alte organizații internaționale.
Deși statutul lor prezintă multe similitudini cu cel al diplomaților, privilegiile și imunitățile lor au un caracter strict funcțional. Deoarece funcțiile lor sunt limitate ca urmare a specialității lor, din acestea decurg limitări în ceea ce privește privilegiile și imunitățile lor.
În ceea ce privește reprezentarea organizațiilor internaționale pe lângă organizații similare, se aplică normele privind reprezentarea statelor pe lângă aceste organizații. Intervine, desigur, relația triunghiulară cu statul sediu, care poate să implice unele condiționări și/sau limitări.
Statele recunosc independența agenților organizațiilor internaționale. Aceștia sunt aleși sau numiți în mod exclusiv de organizații, prin organele lor competente. Ei se bucură de protecția funcțională a organizației, în cadrul unei proceduri interne a organizației sau în raporturile acesteia cu alte subiecte ale dreptului internațional.
Problema imunității de jurisdicție se pune și pentru organizațiile interguvernamentale care intră în mod necesar în raporturi juridice cu persoane fizice și juridice în statele în care își desfășoară activitatea. Sunt excluse de la început raporturile cu statele și alte organizații interguvernamentale, care sunt supuse dreptului internațional public, ca și cele dintre organizații și personalul angajat al acestora, care sunt supuse jurisdicției interne a organizațiilor.
Imunitățile și privilegiile organizațiilor internaționale sunt necesare pentru a proteja independența acestora; ele decurg din personalitatea juridică internațională a acestora, dar sunt prevăzute în tratatele internaționale prin care au fost create, în tratate privind privilegiile și imunitățile sau în acordurile de sediu cu statele gazdă. Astfel, Convenția privind privilegiile și imunitățile ONU din 1946 prevede că Organizația are personalitate juridică și are capacitatea de a contracta, de a dobândi și de a vinde bunuri imobile și mobile și de a sta în justiție. În ceea ce privește privilegiile și imunitățile, Convenția prevede că Organizația, ca și bunurile și averile sale se bucură de imunitate de jurisdicție, cu excepția renunțării de către ONU, în mod expres, într-un caz special, la imunitate; renunțarea nu se poate extinde la măsuri de executare.
Convenția prevede, de asemenea:
inviolabilitatea localurilor;
scutirea de precheziție, rechiziție, executare a bunurilor și averilor;
inviolabilitatea arhivelor;
scutirea de impozite locale, cu excepția serviciilor de utilitate publică, de taxe vamale.
Alte privilegii și imunități sunt prevăzute pentru reprezentanții statelor și funcționarilor internaționali.
Aceste prevederi reprezintă o concretizare a art. 105 al Cartei ONU, potrivit căruia „Organizația se bucură, pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi, de privilegiile și imunitățile care îi sunt necesare pentru a-și atinge obiectivele”.
Statutele altor organizații și convențiile privind privilegiile și imunitățile lor au urmat, în formulăr mai extinse sau mai laconice acest model.
Așa cum s-a remarcat și în literatura de specialitate, deși organizațiile internaționale nu sunt prin ele însele părți la aceste tratate, ele crează drepturi și obligații între fiecare stat parte și organizația în cauză.
Datorită diferențelor între reglementările aplicabile organizațiilor și practicile urmate de state, se consideră că nu s-au format norme cutumiare generale privind imunitățile și privilegiile organizațiilor interguvernamentale.
Totodată, se apreciază că nu pot fi aplicate normele privind privilegiile și imunitățile statelor, căci practica internațională diferă în cazul organizațiilor.
În ceea ce privește întinderea imunității de jurisdicție acordată organizațiilor interguvernamentale, practica statelor diferă, astfel:
Unele state acordă organizațiilor același nivel de imunitate ca și statelor, de exemplu Italia, SUA.
Alte state acordă o imunitate de jurisdicție mai restrânsă organizațiilor internaționale.
În doctrină se mai suține că situația organizațiilor interguvernamentale diferă de cea a statelor. În primul rând, în acest caz nu se poate distinge între actele jure imperii și jure gestionis. Actele încheiate de ele cu terții nu includ exercitarea puterii publice. Astfel, urmând distincția de mai sus, ele nu s-ar bucura niciun fel de imunitate jurisdicțională. Totodată, s-a mai afirmat că organizațiile nu urmăresc interese proprii, ci răpund unor nevoi ale cooperării internaționale. De accea se apreciază că ele trebuie să beneficieze de imunitate de jurisdicție mai extinsădecât cea de care beneficiază statele, practic fără restricție, în afară de excepțiile expres prevăzute.
În schimb, potrivit convențiilor referitoare la privilegiile și imunitățile lor, organizațiile trebuie să asigure modalitățile de reglementare a litigiilor dintre ele și oricare alte persoane, în materie de contracte sau alte probleme de drept privat.
Obligațiile organizațiilor internaționale de a prevede un mod de reglementare a litigiilor de acest gen răspunde preocupărilor ridicate de doctrină, dacă fără aceasta persoanele care ar avea pretenții împotriva unei organizații nu ar fi private de orice posibilitate de a obține dreptate.
S-a menționat, de asemnea, posibilitatea de a pretinde că în acest caz reținerea imunității de jurisdicție pentru a declara o petiție inadmisibilă ar fi contrară unei norme care protejează drepturile omului, care ar fi normă de jus cogens și că persoana în cauză poate să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, pentru negare de dreptate de către tribunalele statului în cauză. În aceste cazuri, judecătorul ar trebui să se asigure că persoana în cauză beneficiază de o cale de recurs adecvată, iar în caz contrar să se declare competent, în temeiul drepturilor omului, făcând să se prevaleze dreptul la un proces echitabil, ca drept decurgând dintr-o normă imperativă, față de norma imunității de jurisdicție.
Nici statele nu se bucură de imunitate de jurisdicție completă, în cazulr procedurilor referitoare la angajarea în muncă pentru o activitate desfășurată pe teritoriul statului forului. Nu se poate opune însă o normă privind drepturile omului, în speță dreptul la un proces echitabil, normei privind imunitatea de jurisdicție a organizațiilor internaționale sau a statelor, recurgând la conceptul de jus cogens.
Potrivit prevederilor Convenției de la Viena din anul 1969 privind dreptul tratatelor, normele imperative au ca efect nulitatea ab initio a tratatelor derogatorii. Divizibilitatea clauzelor unui tratat care ar fi în conflict cu o normă imperativă nu este permisă.
Se poate susține limitarea imunității de jurisdicție a organizațiilor interguvernamentale prin aplicarea criteriului „necesității funcționale” și protejând numai actele strict legate de realizarea scopurilor organizației. Este vorba de convenții internaționale aflate sub imperiul principiului pacta sunt servanda el însuși considerat normă imperativă.
Soluția poate fi, de asemenea, oferirea de proceduri de recurs adecvate, pentru soluționarea pretențiilor contra organizațiilor interguvernamentale, fie în cadrul tribunalelor administrative existente, fie prin crearea unor noi proceduri sau, în ultimă instanță, pe terenul răspunderii internaționale a organizațiilor. Soluția nu este nerespectarea convențiilor referitoare la statului organizațiilor internaționale și renunțarea la imunitatea acestora.
Excepțiile de la imunitatea de jurisdciție a organizațiilor internaționale sunt limitate. În cazul instituțiior financiare se prevede că ele pot fi urmărite în fața jurisdicțiilor unui stat membru, dacă ele au acolo o sucursală, un agent sau au emis ori garantat valori imobiliare.
În literatura de specialitate, se apreciază că această excepție este necesară pentru ca o bancă să câștige încrederea partenerilor locali și să realizeze împrumuturi pe piețele locale ale calitalurilor.
Alte excepții privesc cazul accidentelor de circulație produse de vehicule care aparțin organizațiilor, și desigur, al acțiunilor introduse de organizații în fața tribunalelor locale, față de acțiuni reconvenționale, și al executării sentințelor arbitrale. Nu sunt aplicabile excepțiile acceptate în ceea ce privește imunitatea de jurisdicție a statelor, de exemplu, pentru proprietăți imobiliare deținute în statul de reședință.
Desigur, organizațiile internaționale pot, într-un caz sau altul, să renunțe la imunitatea de jurisdicție. Aceasta poate fi decisă de secretarul sau directorul general sau de organul executiv colectiv al organizației, consiliul executiv, acolo unde acesta există și are această competență.
Imunitatea de executare acordată organizațiilor internaționale este și mai extinsă. Ea vizează măsurile de constrângere de orice fel privind bunurile și averile organizației, pentru a o obliga să se achite de obligațiile sale și a obține executarea unei sentințe sau în orice alte sopuri.
Astfel, potrivit Convenție referitoare la privilegiile și imunitățile ONU din anul 1946, localurile Organizației sunt inviolabile, iar bunurile și averile sale, oriunde s-ar afla, sunt scutite de orice percheziție, rechiziție, confiscare, expropriere sau orice alte forme de constrângere, executare administrativă, judecătorească sau legislativă.
În concluzie, în ceea ce privește organizațiile internaționale, imunitatea de jurisdicție are o bază funcțională și decurge din tratatele internaționale cu privire la crearea organizației, din cele încheiate de organizații cu statele gazdă, ca și din tratatele internaționale multilaterale încheiate în acest domeniu.
2.5 Imunitatea diplomatică – formă particulară a imunității de stat
Imunitatea diplomatică este o formă particulară a imunității de stat. Ea se aplică reprezentanților diplomatici ai unui stat față de jurisdicția statului acreditat. Normele privind privilegiile și imunitățile diplomatice fac parte, alături de celelalte reguli aplicabile relațiilor diplomatice, din sfera dreptului diplomatic și consular.
Principalul izvor al dreptului diplomatic este Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice, adoptată în anul 1961 și intreată în vigoare în anul 1964.
Convenția este considerată o codificare a regulilor existente în dreptul internațional cutumiar privind relațiile diplomatice.
Unul dintre principiile de bază în această materie este lipsa unui drept al statelor la relații diplomatice sau „drept de legație”. Aceste relații sunt bazate exclusiv pe consimțământul statelor, conform prevederilor art. 2 din Convenția de la Viena.
Misiunile diplomatice au fost definite în doctrina de specialitate ca fiind acele organe ale unui subiect de drept internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional și însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acelui subiect.
Potrivit literaturii de specialitate din dreptul internațional, la baza imunităților diplomatice stau următoarele teorii:
teoria reprezentării personale – aceasta este cea mai veche. În temeiul ei, reprezentanții diplomatici erau reprezentanții personali ai suveranului, iar imunitatea lor era o extindere a imunității acestuia.
teoria extrateritorialității – are la bază ideea că localurile și reședințele ambasadorilor trebuie privite ca făcând parte din teritoriul statului acreditat. Această teorie se bazează pe o ficțiune juridică și nu mai este acceptată în practica statelor.
teoria necesității funcționale – pune la baza acordării imunităților și privilegiilordiplomatice funcțiile agenților diplomatici. În scopul îndeplinirii acestor funcții în raport cu statul acreditat, agenții diplomatici trebuie să beneficieze de mai multă libertate. Astfel, imunitatea diplomatică nu mai este privită ca un beneficiu individual, ci ca o garanție a îndeplinirii funcțiilor misiunilor diplomatice.
Potrivit art. 22 din Convenția de la Viena, localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile. Agenții statului acreditar nu pot intra în aceste localuri decât cu consimțământul șefului misiunii. Statul acreditar are îndatorirea specială de a lua toate măsurile necesare pentru protecția localurilor misiunii împotriva oricărei ingerințe sau pagube și de a prevenii orice tulburare a liniștii misiunii sau atingere adusă demnității acesteia. Localurile misiunii, mobilierul acestora și alte bunuri, precum și mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul niciunei percheziții, rechiziții, sechestru sa executări silite.
În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia autoritățile statului acreditar pot interveni atunci când există suficiente probe asupra riscului de abuz ce pune în pericol siguranța națională.
Arhivele, documentele și corespondența diplomatică sunt și ele ocrotite de orice ingerință, oriunde s-ar afla, potrivit dispozițiilor art. 24 al Convenției de la Viena. Valiza diplomatică nu poate fi deschisă sau reținută. Din necesități demonstrate de practică, unele state au prevăzut măsuri de scanare a valizei diplomatice, atunci când există indicii temeinice că prin intermediul ei se transportă droguri sau echipament pentru atacuri teroriste. În aceste situații, este necesară prezența unui reprezentant al misiunii.
Conform dispozițiilor art. 29 al Convenției de la Viena, persoana unui agent diplomatic este inviolabilă. Acesta nu va putea fi supus nici unei forme de arest sau detenție. Statul acreditar îl tratează cu tot respectul cuvenit și va lua toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale. Această inviolabilitate este distinctă de imunitatea de jurisdicție penală. Ca și în cazul inviolabilității sediilor, nu există nici o referire la situații de urgență.
Din punct de vedere al imunităților personale, menționăm următoarele:
Imunitatea de jurisdicție penală este garantată de art. 31 alin. (1) al Convenției, astfel: agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție penală a statului acreditar. Aceasta presupune imposibilitatea urmăririi și trimiterii în judecată, precum și a condamnării penale a agenților diplomatici. Un agent diplomatic care se face vinovat de fapte grave în statul acreditar poate fi declarat persona non grata și expulzat. Această imunitate nu îl exceptează de jurisdicția statului acreditant, conform prevederilor art. 31 alin. (4).
Imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă este prevăzută tot de art. 31 alin. (1). Dacă imunitatea de jurisdicție penală este absolută, în cazul imunității de jurisdicție civilă și administrativă se pot face unele excepții:
– dacă este vorba de o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic îl posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;
– dacă este vorba de o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar, cu titlu particular;
– dacă este vorba de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar, în afara funcțiilor sale oficiale.
Art. 42 al Convenției interzice agenților diplomatici să exercite în statul acreditar vreo activitate profesională sau comercială în vederea unui câștig personal.
Privilegiile diplomatice reprezintă tratamente speciale aplicate agenților diplomatici de către statul acreditar, în diverse domenii, respectiv:
Libertatea de comunicare a misiunii diplomatice – trebuie permisă și ocrotită de statul acreditar, potrivit art. 27 din Convenție. Pentru a comunica cu guvernul, precum și cu celelalte ale statului acreditant, oriunde se află acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicație potrivite.
Privilegiile fiscale sunt prevăzute de art. 34 al Convenției. Astfel, agentul diplomatic este scutit de orice impozite și taxe personale sau reale, naționale sau locale, cu excepția unor cazuri limitativ prevăzute, cum ar fi impozitele și taxele indirecte, impozitele și taxele asupra bunurilor imobile particulare, taxele privind drepturile de succesiune.
Privilegiile vamale vizează scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii și uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale.
Alte privilegii constau în:
– scutirea de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar;
– scutirea de orice prestație personală, de orice serviciu public, de sarcini militare, de
rechiziții, contribuții și încartiruiri militare;
– dreptul de a arbora drapelul național și stema națională pe localul misiunii, reședința
șefului misiunii și pe mijloacele de transport ale acesteia.
Facilitățile diplomatice constau în înlesniri acordate de statul acreditar misiunilor diplomatice în scopul desfășurării normale a activităților lor: înlesnirea obținerii unui sediu, a locuințelor membrilor misiunii.
Orice persoană care are dreptul la aceste privilegii și imunități beneficiază de ele imediat ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-și lua în primire postul. Când funcția unei astfel de persoane ia sfârșit, privilegiile și imunitățile încetează în momentul când
persoana respectivă părăsește țara sau într-un termen rezonabil care îi este acordat în acest sens.
Relațiile consulare au fost definite în literatura de specialitate ca raporturi între state, bazate pe reciprocitate, având ca scop protecția cetățenilor aflați în străinătate. Rezultă, așadar, că principala deosebire dintre relațiile diplomatice și cele consulare constă în specializarea acestora din urmă: în timp ce relațiile diplomatice vizează reprezentarea politică generală, relațiile consulare au în vedere protecția persoanelor, a intereselor acestora, dar și dezvoltarea unor relații economice și culturale.
Astfel, relațiile consulare produc efecte în ordinea juridică internă a statului. Stabilirea relațiilor consulare este determinată, de cele mai multe ori, de prezența în număr mare a cetățenilor statului trimițător în statul de reședință, ca și de frecvența acțiunilor de cooperare reciprocă în diverse domenii. Între misiunile diplomatice și oficiile consulare ale aceluiași stat
există un raport de subordonare.
Reglementarea relațiilor consulare în dreptul internațional contemporan a fo stcodificată în Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din anul 1963. Ca principiu general, Convenția stabilește că stabilirea relațiilor consulare se face prin consimțământ reciproc. Ruperea relațiilor diplomatice nu atrage după sine ipso facto ruperea relațiilor consulare. Misiunile consulare poartă, după rangul lor, denumirea de consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenții consulare.
Convenția din anul 1963 acordă o serie de facilități, privilegii și imunități privind posturile consulare și funcționarii consulari. Astfel, localurile consulare sunt inviolabile. Autoritățile statului de reședință nu pot pătrunde în partea localurilor pe care postul consular o folosește exclusiv pentru nevoile muncii sale, decât cu consimțământul șefului postului consular, al persoanei desemnate de acesta sau de șeful misiunii diplomatice a statului trimițător. Acest consimțământ poate fi obținut în caz de incediu sau de altă situație care cere măsuri de protecție imediată
De asemenea, arhivele și documentele consulare sunt inviloabile în orice moment și în orice loc s-a găsi. Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă, nici reținută. Dacă autoritățile statului de reședință au motive serioase să creadă că valiza consulară conține alte obiecte decât corespondența, documentele și obiecte de folosință oficială, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în prezența lor de către un reprezentant autorizat al statului trimițător.
Privilegiile și imunitățile funcționarilor consulari sunt mai restrânse decât în cazul agenților diplomatici.
Astfel, funcționarii consulari de carieră beneficiază de inviolabilitate personală. Ei nu pot fi supuși arestării preventive decât în caz de crimă gravă și în urma unei hotărâri a autorităților judiciare competente sau pentru executarea unei hotărâri judecătorești definitive. Îb caz de arestare preventivă a unui membru al personalului consular sau de urmărire penală angajată împotriva lui, statul de reședință este obligat să notifice de îndată pe șeful postului consular. Dacă acesta însuși este vizat, statul de reședință trebuie să informeze statul trimițător.
Funcționarii și angajații consulari beneficiază și de imunitate de jurisdicție judiciară și administrativă, cu excepția acțiunilor civile care rezultă din încheierea unui contract de către aceștia în afara calității lor de mandatari ai statului trimițător, sau de acțiune civilă intentată de un terț pentru un prejudiciu rezultând dintr-un accident de autovehicul, navă sau avion, survenit în statul de reședință.
Spre deosebire de agenții diplomatici, membrii postului consular pot fi chemați să depună ca martori în cursul procedurilor judiciare și administrative, cu excepția faptelor care au legătură cu exercitarea funcțiilor lor.
CAPITOLUL III
Studiu de caz – jurisprudență relevantă în materia imunității de jurisdicție a statelor și organizațiilor internaționale
I. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, hotărârea FOGARTY vs. MAREA BRITANIE din 21 noiembrie 2001 – Imunitatea statelor: interpretare, scop și proporționalitatea limitării accesului la justiție:
Acordarea unei imunității absolute unui stat în cadrul unei proceduri civile vizează scopul legitim al respectării dreptului internațional, în ideea favorizării curtoaziei și a bunelor relații între state.
Reclamanta, cetățean irlandez, a fost concediată din funcția sa de asistentă administrativă la ambasada Statelor Unite din Londra și a intentat o acțiune contra statului american o acțiune pentru discriminare sexuală. O instanță de judecată i-a admis acțiunea și a obligat statul american să îi plătească 12 lire sterline. Ulterior, reclamanta și-a depus din nou candidatura pentru un post la ambasadă, însă aceasta i-a fost respinsă.
Reclamanta a intentat o nouă acțiune prin care susținea că refuzul de a fi angajată a fost motivat de acțiunea anterioară, astfel încât constituie o perpetuare a statului său de victimă a discriminării. Statul american a informat instanța că dorește să se protejeze prin imunitatea de jurisdicție de care beneficiază, motiv pentru care reclamanta și-a retras acțiunea, la sfatul avocatului său, care a estimat că nu are nicio șansă de succes.
Potrivit art. 6. – Dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: dreptul de acces la justiție se pretează la limitări, cu condiția ca acestea să nu îi afecteze însăși substanța. Aceste limitări trebuie să vizeze un scop legitim și să fie proporționale cu acesta.
Astfel cum a precizat Curtea, acordarea unei imunității absolute unui stat în cadrul unei proceduri civile vizează scopul legitim al respectării dreptului internațional, în ideea favorizării curtoaziei și a bunelor relații între state. În ceea ce privește proporționalitatea, Convenția trebuie să fie interpretată astfel încât să se concilieze cu celelalte reguli din dreptul internațional public, din care face și ea parte, astfel că este greu de afirmat că ar fi lipsită de proporționalitate o astfel de limitare.
În speță, Curtea a constatat că obiectul litigiului – anume discriminarea sexuală a unei persoane cu ocazia angajării acesteia – era unul sensibil și delicat, de natură să aducă atingere raporturilor între state. De aceea, Curtea a considerat că limitarea dreptului de acces la justiție suportată de reclamantă nu este lipsită de proporționalitate.
II. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, hotărârea McELHINNEY vs. IRLANDA din 21 noiembrie 2001 – Imunitatea statelor în proceduri civile. Scop și proporționalitatea limitării accesului la justiție:
Prevederile Convenției trebuie interpretate astfel încât să se concilieze cu celelalte reguli de drept internațional, inclusiv cu cele ce vizează imunitatea acordată statelor.
Reclamantul, funcționar al poliției irlandeze, a lovit accidental bariera unui post de poliție britanic aflat la graniță dintre Irlanda de Nord și Irlanda. Autoritățile britanice afirmă și că un soldat britanic a fost lovit ușor de remorca vehiculului pe care îl conducea reclamantul, însă acesta contestă acest fapt. Militarul britanic a tras în direcția reclamantului, însă acesta a crezut că se află în fața unui atac terorist și și-a continuat drumul până la următorul post de poliție unde a fost oprit de militari și agresat. Reclamantul a intentat o acțiune în fața unei instanțe irlandeze contra militarului și secretarului de stat britanic pentru Irlanda de Nord. Totuși, la cererea acestuia din urmă, care a invocat imunitatea statului străin, instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Conform prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil: faptul că o persoană are, în dreptul intern, pretenții ce pot conduce la o acțiune în justiție poate să depindă nu numai de conținutul material al dreptului, astfel cum este definit în legea aplicabilă, ci și de existența unor bariere de ordin procedural.
Totuși, dezbătând cauza, Curtea a considerat că statele nu pot să scoată din competența instanțelor interne o întreagă gamă de litigii sau să exonereze de răspundere civilă categorii largi de persoane, fără ca acest fapt să fie controlat de către Curte, fără ca acest fapt să fie incompatibil cu preeminența dreptului și cu principiile fundamentale pe care le implică art. 6.
În speță, reclamantul a dorit să introducă o acțiune în despăgubiri pentru lezarea integrității fizice, acțiune extrem de frecventă în dreptul irlandez. Imunitatea existentă a pârâtul nu afecta însă acest drept, recunoscut prin legea internă, astfel că se poate afirma că litigiul său purta asupra unui drept cu caracter civil, indiferent de existența unei bariere de natură procedurală. În consecință, art. 6 este aplicabil.
Dreptul de acces la justiție se pretează la existența unor limitări, cu condiția ca acestea să nu afecteze însăși substanța dreptului. Aceste limitări trebuie să vizeze un scop legitim și să fie proporționale cu scopul vizat.
Curtea, dezbătând cauza, a considerat că acordarea unei imunități absolute unui stat în cadrul unei proceduri civile vizează un scop legitim, anume respectarea regulilor de drept internațional în scopul favorizării curtoaziei și a bunelor relații între state.
În raport de proporționalitate, Curtea a considerat că prevederile Convenției trebuie interpretate astfel încât să se concilieze cu celelalte reguli de drept internațional, inclusiv cu cele ce vizează imunitatea acordată statelor. Curtea a considerat că nu se poate afirma, în general, că o restricționare a unui drept ar putea fi disproporționată atunci când ea constă în aplicarea unei reguli de drept internațional general recunoscute în materie de imunitate a statelor. Din acest punct de vedere, în speță, Curtea a constatat că obiectul litigiului viza plata unor reparații pentru actele comise de un soldat pe teritoriul altui stat, fapt care poate ridica chestiuni sensibile legate de relații diplomatice dintre state și de securitatea națională. În plus, Curtea a constatat că reclamantul avea la dispoziție posibilitatea de a intenta o acțiune contra ministerului britanic al apărării în fața unei instanțe din Irlanda de Nord. Ca urmare, art. 6 nu a fost violat.
III. Curtea Europeană a Drepturilor Omului HOTĂRÂREA din 26 iulie 2007 în cauza HIRSCHHORN vs. ROMÂNIA – Decretul de naționalizare 52/1959. Cetățeni români de religie evreiască
La originea cauzei se află cererea nr. 29294/02, introdusă împotriva României, prin care un cetățean francez, domnul Carl Hirschhorn (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 24 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
Circumstanțele cauzei:
– Reclamantul s-a născut în anul 1925 la București și locuiește la Cannet, Franța.
– În 1952, în baza Decretului de naționalizare nr. 52/1959, statul a intrat în posesia unui imobil situat în București, str. Negustori nr. 16, care aparținea părinților reclamantului, cetățeni români de religie evreiască.
– La 18 septembrie 1998 reclamantul a înaintat la Judecătoria București o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului local București, Departamentul de administrare a fondului locativ și întreprinderea de stat „Titan”, administratoarea acestor imobile. El a invocat că în temeiul Decretului nr. 92/1950 bunurile aparținând anumitor categorii sociale erau scutite de naționalizare și că părinții săi făceau parte din una din aceste categorii.
– Printr-o sentință din 24 iunie 1999 instanța a admis acțiunea, pe motiv că statul a pus stăpânire pe imobil în lipsa unui titlu valabil și a ordonat părților pârâte să restituie reclamantului imobilul și terenul aferent.
– În urma apelului înaintat de Primăria București în numele Consiliului local, Tribunalul București a confirmat temeinicia sentinței de fond printr-o hotărâre din 6 decembrie 1999.
– Recursul Primăriei a fost declarat inadmisibil din lipsă de motivare printr-o hotărâre devenită definitivă din 21 iunie 2000 a Curții de Apel București.
– Printr-o decizie din 25 septembrie 2000, primarul municipiului București a ordonat restituirea imobilului.
Tentativele reclamantului de a intra în posesia imobilului:
– Acțiune în anulare a contractului de închiriere:
La 9 noiembrie 2000, reclamantul, însoțit de un executor judecătoresc, s-a deplasat la fața locului pentru a intra în posesia imobilului. Cu acest prilej, el a constatat că imobilul era ocupat de organizația „Unites States – Peace Corps” în baza unui contract de închiriere pe care aceasta din urmă îl încheiase cu întreprinderea de stat „Locato”, administratoarea imobilelor puse la dispoziția misiunilor diplomatice în România.
La 14 noiembrie 2001 reclamantul a chemat în judecată întreprinderea Locato și organizația „United States – Peace Corps” pentru a obține anularea contractului de închiriere și a o constrânge pe aceasta din urmă să părăsească imobilul.
Printr-o sentință din 30 mai 2001 Judecătoria București a respins acțiunea. Ea a constatat că în 1992, printr-o hotărâre a Guvernului, imobilul a fost transferat din patrimoniul Primăriei București către cel al întreprinderii administratoare a imobilului spre a fi folosit de misiunile diplomatice în România. Aceasta din urmă l-a închiriat din 1993 organizației „United States – Peace Corps”. Ultimul contract de închiriere, încheiat la 12 ianuarie 1999 pentru chiria lunară de 4.907 dolari americani a expirat la 31 martie 2002. Considerând că întreprinderea Locato administra imobilul în baza unui titlu valabil, instanța a decis că contractul de închiriere litigios era valabil.
În urma apelului reclamantului, prin hotărârea din 5 noiembrie 2001, Tribunalul București a infirmat sentința și a admis acțiunea. El a constatat că prin sentința definitivă din 24 iunie 1999, Judecătoria București a considerat că statul și-a însușit imobilul în lipsa unui titlu valabil. Considerând că statul nu putea dispune de un bun ce nu-i aparținea, instanța a anulat contractul de închiriere și a ordonat evacuarea organizației locatare. Întreprinderea Locato a înaintat recurs împtriva acestei hotărâri.
La 21 decembrie 2001 executorul judecătoresc a obținut de la Judecătoria București autorizația de a proceda la evacuarea organizației menționate anterior în baza hotărârii din 5 noiembrie 2001. La 31 ianuarie 2002 executorul a somat întreprinderea Locato să se conformeze hotărârii sus menționate.
Printr-o scrisoare din 6 februarie 2002, întreprinderea Locato a informat executorul că imobilul făcea parte din patrimoniul privat al statului și că locatarul său beneficia de imunitate diplomatică. În consecință, a considerat că continuarea executării forțate era inoportună și de natură să aducă prejudicii imaginii României la nivel internațional.
La 11 și 20 februarie 2002 executorul judecătoresc s-a deplasat la fața locului, dar un reprezentant al organizației i-a prezentat un refuz motivat prin faptul că aceasta era o organizație guvernamentală a Statelor Unite care beneficia de imunitate diplomatică și că, prin urmare, nu putea face obiectul unei evacuări.
La 25 februarie 2002, într-o scrisoare adresată președintelului Curții de Apel București, executorul a menționat dificultățile cu care s-a confruntat în punerea în execuție a sentinței din 24 iunie 1999 și a deciziei Primarului municipiului București datorită opoziției întreprinderii Locato și a organizației „United States – Peace Corps”, care invocau protecția imunității diplomatice. El a expus în special faptul că:
„Ținând cont de faptul că în situații de acest gen sunt aplicabile anumite convenții de drept internațional, vă rugăm să apreciați și să ne informați asupra oportunității unor măsuri specifice de executare, ținând cont de faptul că titlul executoriu își produce efectele și că recursul înaintat de întreprinderea Locato împotriva sentinței din 5 noiembrie 2001 a Tribunalului București este în curs de judecată la instanța Dvs., termenul fiind fixat la data de 26 februarie 2002”.
La 4 martie 2002, răspunzând scrisorii executorului, Președintele Curții de Apel București l-a informat pe acesta că aspectele semnalate fuseseră examinate de un judecător inspector. El a transmis executorului raportului judecătorului inspector, care menționa că în baza Convenției de la Viena din 18 aprilie 1961, bunurile misiunilor diplomatice erau inviolabile. Expunând că imunitatea de jurisdicție se extindea la procedura de executare forțată, judecătorul inspector a concluzionat că reclamantul nu putea intra în posesia imobilului său și l-a invitat pe executor să-l sfătuiască pe reclamant să înainteze o cerere de despăgubire corespunzătoare valorii imobilului și întemeiată pe imposibilitatea executării sentinței din 24 iunie 1999.
Între timp, la 20 februarie 2002, reclamantul, rezident în Franța, a informat prin fax Grefa Curții de Apel că a renunțat la serviciile avocatului său și a cerut amânarea termenului fixat la 26 februarie 2002 pentru a împuternici un alt avocat.
În cursul ședinței care a avut loc la această ultimă dată, Curtea de Apel a respins cererea de amânare, considerând că reclamantul a avut la dispoziție o perioadă suficient de lungă pentru a desemna un nou avocat. Cu toate acestea, a amânat pronunțarea hotărârii pentru 5 martie 2002, apoi pentru 12 martie pentru a-i permite reclamantului să depună concluziile scrise.
Printr-o hotărâre definitivă din 12 martie 2002 Camera civilă a Curții de Apel București, statuând în complet format din trei judecători, a admis recursul întreprinderii Locato și a respins acțiunea reclamantului. A confirmat valabilitatea contractului de închiriere pe care îl încheiase cu bună credință deoarece, deși întreprinderea nu era proprietara imobilului litigios în momentul semnării contractului, cel puțin părea să fie.
La 21 martie 2002 Judecătoria București a respins o plângere introdusă împotriva executorului judecătoresc de reclamant care îi reproșa pasivitatea în executarea sentinței din 24 iunie 1999. Instanța a reținut că executorul s-a deplasat la fața locului dar că i s-a opus imunitatea de jurisdicție de care organizația „United States – Peace Corps” ar beneficia. În consecință, instanța a considerat că nu era vorba despre un refuz de punere în executare a sentinței menționate anterior.
– Cerere de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001:
La 9 august 2001, bazându-se pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1979, reclamantul a cerut întreprinderii Locato restituirea imobilului. Printr-o decizie din 9 octombrie 2001 cererea sa a fost respinsă.
Reclamantul a contestat această decizie în fața Tribunalului București și a cerut evcuarea întreprinderii Locato din imobil. El a menționat că imobilul îi aparținea în baza sentinței din 24 iunie 1999.
Printr-o sentință din 13 mai 2002 instanța a admis acțiunea în restituire a imobilului, dar a respins cererea de evacuare pe motiv că organizația „Peace Corps” nu era parte în litigiu. Întreprinderea Locato a înaintat recurs împotriva aceste hotărâri.
Prin Hotărârea de Guvern nr. 533 din 30 mai 2002, întreprinderea Locato a devenit Regia autonomă pentru Administrarea patrimoniului protocolului de stat (Regia autonomă Administrația patrimoniului protocolului de Stat). În listele anexate la această hotărâre imobilul reclamantului figura tot ca făcând parte din patrimoniul privat al statului administrat de Regie.
Printr-o hotărâre din 31 martie 2004 Curtea de Apel București a admis recursul și a respins acțiunea pe motiv că reclamantul nu făcuse dovada nici transmiterii succesorale a imobilului nici nedespăgubirii în temeiul unui acord încheiat în 1959 între Franța și România privind bunurile naționalizate de statul român ce au aparținut cetățenilor francezi.
Recursul înaintat de reclamant împotriva acestei hotărâri este încă în curs de judecată la Înalta Curte de Justiție și Casație.
– A doua acțiune în revendicare:
Printr-o acțiune în revendicare înaintată la 15 august 2002 la Tribunalul București reclamantul a cerut Regiei restituirea imobilului, anularea contractului de închiriere încheiat cu organizația „Peace Corps”, evacuarea acesteia din urmă și plata chiriilor încasate de Regie în baza acestui contract.
Printr-o sentință din 17 februarie 2003 Tribunalul a declarat acțiunea inadmisibilă pe motiv că reclamantul nu putea înainta o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun din moment ce acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 era în curs.
În urma apelului reclamantului, această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre din 29 octombrie 2003 a Curții de Apel București. Recursul formulat de reclamant a fost admis printr-o hotărâre din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți de Justiție și Casație care a trimis cauza la Curtea de Apel București. Procedura este și acum în curs.
– Situația actuală a imobilului:
Regia a fost reorganizată prin Hotărârea de Guvern din 21 ianuarie 2005. Imobilul reclamantului continua să figureze pe lista bunurilor ce fac parte din patrimoniul privat al statului administrat de Regie.
Deși contractul de închiriere încheiat cu organizația „United States – Peace Corps” a expirat la 31 martie 2002, această organizație continuă să ocupe imobilul. Guvernul nu a oferit precizări asupra bazei legale a acestei ocupări.
Din documentele prezentate de reclamant reiese că a achitat toate impozitele și taxele aferente imobilului. Cu toate acestea, în 2004 și 2005 și Regia a plătit la bugetul local de taxe și impozite pentru acest imobil.
Dreptul intern pertinent:
În temeiul Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data comiterii faptelor, Președintele Curții de apel îndeplinește în principal funcții administrative, organizatorice și de control.
Dispozițiile pertinente ale acestei legi prevăd următoarele:
Articolul 15 – Președinții [curții de apel] sau, după caz, presedinții de secții [ai acestei curți] constituie complete de judecată (…).
Articolul 16 – Completul de judecată este prezidat de președintele sau vicepreședintele instanței ori de președintele secției, atunci când aceștia participă la judecată. În celelalte cazuri, completul de judecată este prezidat de către judecătorul desemnat de președintele instanței sau al secției.
Articolul 18 – Ministrul justiției răspunde de buna organizare și funcționare a justiției ca serviciu public. Prin judecători inspectori de la curțile de apel, ministrul justiției este informat cu privire la funcționarea instanțelor și la abaterile de natură să compromită calitatea activității, aplicarea legilor și a regulamentelor în circumscripțiile curților de apel.
Președinții și vicepreședinții instanțelor verifică organizarea și calitatea serviciului, respectarea legilor și a regulamentelor (…). Președinții curților de apel își exercită această atribuție și prin judecătorii inspectori din cadrul curții.
În nicio împrejurare verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în desfășurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuție a ceea ce a fost deja judecat (…).
Articolul 66 – Pentru a fi promovat în funcții superioare, magistratul trebuie să aibă o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de șefii ierarhici. Notele calificative se acordă anual și vor reflecta rezultatele activității profesionale a magistratului, comportamentul la serviciu și în societate, calitățile acestuia, precum și perspectivele de dezvoltare în profesie.
Articolul 115 – Magistrații nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe decât cele la care își exercită funcția, și nici să-și exprime public părerea asupra unor procese aflate în curs de desfășurare.
Articolul 121 – Magistrații răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției.
Articolul 124 – Acțiunea disciplinară (…) se exercită de ministrul justiției (…)
Articolul 125 – În vederea exercitării acțiunii disciplinare (…) este obligatorie efectuarea cercetării prealabile dispusă de ministrul justiției.
Cercetarea prealabilă se efectuează de către judecători, având cel puțin același grad ierarhic cu judecătorul cercetat, sau de inspectori generali ori de alte persoane asimilate magistraților din Ministerul Justiției.
Articolul 126 – Ministrul justiției, după primirea rezultatului cercetărilor prealabile, poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii (…)
Consiliul se pronunță prin hotărâre motivată (…).
Funcția de judecător inspector pe lângă Curțile de apel a fost eliminată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005. Cu toate acestea a fost menținută posibilitatea din partea președintelui și vice președinților Curților de Apel de a desemna judecători pentru a efectua controale. Aceste controale trebuie să respecte totuși independența judecătorilor și autoritatea de lucru judecat.
Articolul 66 din Legea nr. 92/1992 a fost abrogat prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților care prevede că activitatea profesională a magistraților este evaluată din trei în trei ani de o comisie subordonată Consiliului Superior al Magistraturii.
Modul de desemnare a judecătorilor care statuează în complet de judecată la Curțile de apel a fost modificat prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care prevede că completele sunt constituite dintr-un complet de judecată ce funcționează în cadrul Curților de Apel și format din președinte și șase membri aleși de adunarea generală a judecătorilor.
În temeiul Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acțiunea disciplinară revine în exclusivitate unei comisii disciplinare care funcționează în cadrul Consiliului și care poate fi sesizată de orice persoană interesată.
Dreptul internațional:
1. Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relațiile diplomatice (ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968)
Articolul 1 – În sensul prezentei convenții, următoarele expresii se înțeleg așa cum se precizează mai jos: (…) i) prin expresia "localuri ale misiunii" se înțelege clădirile sau părțile din clădiri și din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reședința șefului misiunii.
Articolul 3 – Funcțiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relații de prietenie și a dezvolta relațiile economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.
Articolul 22 – Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în ele decît cu consimțămîntul șefului misiunii.
Statul acreditar are obligația specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniștii misiunii sau micșorarea demnității acesteia.
Localurile misiunii, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii.
2. Convenția europeană cu privire la imunitatea statelor (Basel, 16 mai 1972) (nsesemnată de România):
Articolul 9 – Un stat semnatar nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața unui alt stat contractant dacă procesele se referă la:
a. drepturile și interesele ce privesc bunurile imobile, sau exercitarea dreptului de posesie asupra acestor bunuri;
b. obligațiile ce izvorăsc din drepturile și interesele ce privesc bunurile imobile, sau din exercitarea dreptului de posesie asupra acestor bunuri, iar bunul imobil respectiv este situat pe teritoriul statului parte în for.
Articolul 23 – Nici o măsură de punere în executare sau măsură preventivă nu vor fi aplicate împotriva proprietății unui stat semnatar pe teritoriul unui alt stat semnatar, cu excepția situației în care statul și-a exprimat în scris consimțământul.
3. Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, decembrie 2004 (ratificată de România la 15 februarie 2007, dar care nu a intrat încă în vigoare):
Dispozițiile pertinente ale Convenției sunt următoarele:
Articolul 2 – Folosirea termenilor: în scopul prezentei convenții: (…) termenul „instanță” înseamnă:
(i) statul și organele sale de guvernare; (…)
(iii) stabilimentele sau organismele statului ori alte entități, în măsura în care sunt abilitate să îndeplinească și îndeplinesc efectiv acte care presupun exercițiul autorității suverane de stat (…)
Articolul 5 – Imunitatea statelor: un stat beneficiază, pentru el și bunurile sale, de imunitate de jurisdicție în fața instanțelor unui alt stat, sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții.
Articolul 6 – Modalități pentru a da efect imunității statelor: un stat dă efect imunității statelor, prevăzută în art. 5, atunci când se abține să-și exercite jurisdicția într-un proces care se derulează în fața instanțelor sale contra unui alt stat și când, în acest scop, veghează ca instanțele să stabilească din oficiu că imunitatea acestui alt stat, prevăzută la art. 5, este respectată.
Un proces care are loc în fața instanțelor unui stat este considerat ca fiind intentat contra unui alt stat când acesta:
a) este citat ca parte la proces; sau
b) chiar dacă nu este citat ca parte la proces, procesul vizează în fapt să aducă atingere bunurilor, drepturilor, intereselor sau activităților acestui alt stat.
Articolul 13 – Proprietatea, posesia și utilizarea bunurilor: cu excepția situației în care statele respective nu decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în acea speță, într-o procedură relativă la determinarea:
a) unui drept sau a unui interes al statului asupra unui bun imobiliar situat pe teritoriul statului forului, posesiei sau utilizării bunului imobiliar de către stat ori unei obligații a statului, care îi incumbă acestuia fie în calitatea de titular al unui drept asupra bunului imobiliar, fie in calitate de posesor sau utilizator al acestui bun;
b) unui drept sau interes al statului asupra unui bun mobiliar ori imobiliar născut dintr-o succesiune, donație sau vacanță a moștenirii; ori
c) unui drept sau interes al statului legat de administrarea unor bunuri cum ar fi bunurile aflate în custodie, bunurile care fac parte din patrimoniul unei persoane aflate în faliment ori bunurile unei societăți în caz de dizolvare a acesteia.
Articolul 19 – Imunitatea statului față de măsuri asiguratorii ulterioare judecății: nicio măsură asiguratorie, cum ar fi confiscarea, reținerea/poprirea, executarea, nu poate fi luată ulterior judecății împotriva bunurilor unui stat în legătură cu o procedură intentată în fața instanței unui alt stat, decât dacă și în măsura în care:
a) statul și-a exprimat expres consimțământul la luarea unor astfel de măsuri:
(i) printr-un acord internațional;
(ii) printr-un acord de arbitraj sau contract scris; ori
(iii) printr-o declarație în fața tribunalului sau printr-o comunicare scrisă ulterior apariției unui diferend între părți; ori
b) statul a rezervat/afectat bunuri pentru satisfacerea cererii care constituie obiectul acestei proceduri; sau
c) a fost stabilit că bunurile sunt utilizate/destinate a fi utilizate de către stat în alte scopuri decât cele guvernamentale necomerciale și sunt situate pe teritoriul statului forului (…).
4. Acord între Guvernul Statelor Unite și Guvernul român privind activitatea United States Peace Corps Romania, semnat la Washington la 24 ianuarie 1992:
Articolul IV – The Peace Corps representative and his/her staff members will be granted the same treatment as personnel of comparable rank in the United States Embassy in Romania, except trat they will not have diplomatic status and immunity.
În drept:
– Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:
Invocând art. 6 alin. 1 din Convenție, reclamantul invocă o dublă încălcare a acestui articol. Pe de o parte, se plânge de faptul că neexecutarea sentinței definitive din 24 iunie 1999 i-a înpiedicat dreptul de acces la o instanță și, pe de altă parte, el consideră că „o instanță independentă și imparțială” nu a fost reprezentată de camera civilă a Curții de Apel București datorită intervenției președintelui Curții de Apel prin intermediul unui judecător inspector pentru a influența rezultatul sesizării în curs în fața acestei instanțe.
Articolul 6 alin. 1 din Convenție prevede următoarele: orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (…) de către o instanță independentă și imparțială (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (…).
Referitor la neexecutarea sentinței din 24 iunie 1999, asupra admisibilității, Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie așadar să o declare admisibilă.
Asupra fondului, Curtea statuează: Guvernul expune cu ușurință faptul că organizația „United States – Peace Corps” este o agenție guvernamentală a Statelor Unite, creată în 1961 și subordonată Secretarului de Stat. El consideră că organizația menționată anterior trebuie asimilată „misiunii diplomatice” a Statelor Unite în România și că de aceea beneficiază de imunitate. Pe baza dispozițiilor de drept internațional public, el concluzionează că executarea sentinței din 24 iunie 1999 și evacuarea acestei organizații din încăperile pe care le ocupă este imposibilă.
Guvernul adaugă că soluționarea celei de-a doua acțiuni în revendicare și a procedurii demarate în temeiul Legii nr. 10/2001 ar putea avea consecințe asupra validității titlului de proprietate al reclamantului asupra imobilului respectiv.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului și consideră că organizația „United States – Peace Corps” nu este un organ guvernamental al Statelor Unite, ci o simplă agenție care nu beneficiază de imunitate diplomatică.
În orice caz, el expune faptul că imunitatea diplomatică de care se prevalează această organizație nu s-ar putea opune restituirii imobilului, din moment ce contractul de închiriere a expirat și autoritățile române pot pune la dispoziția organizației alte încăperi.
Curtea amintește că art. 6 alin. 1 garantează fiecăruia dreptul ca o instanță să cunoască orice încălcare cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Dreptul de a avea acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână neexecutată.
Desigur, dreptul de acces la instanțe nu este absolut: el are restricții admise implicit deoarece prin natura sa privește o reglementare a statului. Statele contractante beneficiază în materie de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea Curții îi revine sarcina de a statua în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă de faptul că restricțiile aplicate nu restrâng accesul oferit individului într-un anumit fel sau până la punctul în care dreptul ar fi atins chiar în substanța sa. În plus, asemenea restricții nu sunt în acord cu art. 6 alin. 1 dacă privesc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
În speță, Curtea are sarcina de a stabili dacă atitudinea pe care reclamantul o reproșează statului român se justifică în lumina principiilor expuse anterior.
Curtea constată că, deși sentința mai sus menționată a devenit definitivă și la 25 septembrie 2000 Primarul municipiului București a ordonat restituirea imobilului, această sentință rămâne neexecutată din cauza refuzului întreprinderii administratoare a imobilului, care invocă imunitatea diplomatică de care ar beneficia organizația „United States – Peace Corps”.
În această privință, Curtea relevă că părțile au opinii divergente asupra statutului acestei organizații și, în consecință, asupra dreptului acesteia de a beneficia de privilegiile și imunitățile recunoscute de dreptul internațional organelor de guvernare ale unui stat.
Curtea subliniază de asemenea că, în ciuda cererii sale, serviciul juridic al organizației a refuzat să ofere informații asupra statutului său și funcțiilor sale.
Cu toate acestea, având în vedere circumstanțele deosebite ale prezentei cauze, Curtea nu consideră necesar să analizeze această controversă.
Într-adevăr, în cauza Manoilescu și Dobrescu citată anterior, Curtea a considerat că refuzul de a restitui bunul litigios reclamanților se justifica prin faptul că Ambasada Federației Ruse ocupa imobilul în baza unui titlu de proprietate din 1962.
În cazul în speță, origanizația „United States – Peace Corps” nu era decât locatarul imobilului litigios, ultimul contract de închiriere încheiat la 12 ianuarie 1999 expirând la 31 martie 2002. Prin urmare, dacă existența unui contract de închiriere ar justifica întârzierea în punerea imobilului la dispoziția reclamantului, Curtea nu ar putea admite că la sfârșitul acestui contract refuzul autorităților de a transfera imobilul în patrimoniul reclamantului s-ar mai justifica.
În această privință, Curtea amintește că, pe lângă posesia bunului (usus), dreptul de proprietate implică de asemenea dreptul de a dispune de bun și de a percepe fructele civile (abusus et fructus). Or, în ciuda sentinței definitive citată anterior și terminarea contractului de închiriere, reclamantul a fost și continuă să fie privat de toate aceste atribute, autoritățile interne considerând imobilul ca făcând în continuare parte din patrimoniul privat al statului.
Curtea nu este convinsă nici de argumentul Guvernului care invocă imunitatea de jurisdicție de care ar beneficia organizația „United States – Peace Corps” și care ar împiedica executarea sentinței din 24 iunie 1999.
Curtea remarcă cu ușurință că acest argument a fost menționat pentru prima dată în observațiile Guvernului. În procedura soluționată prin hotărârea din 12 martie 2002 a Curții de Apel București, instanțele interne, care au respins acțiunea reclamantului, nu s-au bazat decât pe interpretarea dispozițiilor de drept civil în materie de contracte de închiriere, fără a face referire la pretinsa imunitate a organizației „United States – Peace Corps”.
Curtea constată apoi că existența unei eventuale imunități de care ar beneficia organizația menționată anterior, nu s-ar opune deloc transferului în patrimoniul reclamantului a atribuțiilor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Acest transfer neimplicând în sine evacuarea locatarului, acesta din urmă avea posibilitatea, în caz de litigiu asupra dreptului de folosință al imobilului, să se folosească de mijloacele sale de apărare, inclusiv cele reieșite din imunitatea de jurisdicție.
În privința invocărilor Guvernului privind validitatea titlului de proprietate al reclamantului, care putea depinde de rezultatul acțiunilor inițiate după sentința definitivă din 24 iunie 1999, Curtea relevă că aceste acțiuni nu reprezintă decât tentative ale reclamantului vizând constrângerea autorităților de a respecta această sentință. În consecință, acestea nu ar putea influența validitatea titlului său de proprietate. În orice caz, Curtea a considerat deja că ar fi exagerat să se ceară unui reclamant care a obținut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva stastului să intenteze din nou acțiuni împotriva autorităților interne pentru a obține executarea obligației respective.
Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că refuzând să se supună dispozițiilor sentinței definitive care a ordonat restituirea imobilului reclamantului, autoritățile naționale l-au privat de un acces efectiv la o instanță.
În consecință, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.
– Independența și imparțialitatea Curții de Apel București:
Reclamantul invocă faptul că în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenție camera civilă a Curții de Apel București care a examinat recursul înaintat de întreprinderea Locato nu ar putea fi considerată drept „o instanță independentă și imparțială”. El consideră că președintele Curții de Apel s-a amestecat în această cauză prin intermediul unui judecător inspector care s-a pronunțat categoric în favoarea recursului înaintat de întreprinderea Locato.
Asupra admisibilității, Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie așadar să o declare admisibilă.
Asupra fondului, Guvernul susține că judecătorii de la Curtea de Apel corespund criteriului de independență cerut de art. 6 alin. 1 din Convenție. El expune faptul că modul lor de numire, inamovibilitatea și stabilitatea ce le sunt recunoscute oferă garanții suficiente de independență față de executiv.
În privința condiției de imparțialitate, Guvernul consideră că în speță nu există niciun indiciu de natură să pună la îndoială imparțialitatea subiectivă a judecătorilor Curții de Apel București. În privința imparțialității obiective a acestei jurisdicții, Guvernul consideră că scrisoarea președintelui Curții de Apel adresată executorului judecătoresc nu ar putea justifica o teamă legitimă a reclamantului.
În această privință, el menționează că scrisoarea în chestiune a fost trimisă executorului judecătoresc și nu reclamantului, că ea ar constitui un răspuns la punctele ridicate de executor și că nu avea un caracter judiciar. În fine, el expune faptul că rolul președintelui Curții de Apel s-a limitat la funcții administrative și că pentru a admite recursul întreprinderii Locato, Curtea de Apel nu s-a bazat deloc pe poziția exprimată de judecătorul inspector. Prin urmare, Guvernul consideră că această scrisoare nu a avut nicio influență asupra soluționării litigiului.
Reclamantul susține în continuare că nu a beneficiar de garanțiile unui proces echitabil în fața camerei civile a Curții de Apel.
Curtea reafirmă importanța existenței unei protecții împotriva presiunilor din afară pentru a asigura respectarea condiției de „independență” a instanței impusă de art. 6 alin. 1.
În ceea ce privește condiția de „independență”, Curtea de Apel amintește că acoperă două aspecte. Mai întâi trebuie ca instanța să nu manifeste din punct de vedere subiectiv nicio părtinire sau prejudecată personală. Apoi, instanța trebuie să fie imparțială din punct de vedere obiectiv, adică să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă. Aceasta pleacă de la încrederea pe care instanțele unei societăți democratice trebuie să o inspire justițiabililor, pornind de la părțile în cauză.
Noțiunile de independență și de imparțialitate obiectivă fiind strâns legate, Curtea va examina aceste două chestiuni împreună.
În cazul în speță Curtea constată că reclamantul nu a prezentat niciun element de natură să indice că vreunul din judecătorii Curții de Apel ar fi manifestat părtinire sau prejudecată personală. Rămâne deci de aflat dacă îndoielile exprimate de reclamant în privința independenței și imparțialității obiective a judecătorilor Curții de Apel pot fi considerat justificate din punct de vedere obiectiv.
În această privință, Curtea constată că concluzionând în raportul său că reclamantul nu putea intra în posesia imobilului său, judecătorul inspector a sprijinit poziția părților pârâte, și anume întreprinderea Locato și organizația „United States – Peace Corps”.
Apoi, Curtea consideră că transmițând executorului judecătoresc raportul judecătorului inspector, care influența asupra cererii și răspunderii președintelui Curții de Apel, acesta din urmă a preluat concluziile acestui raport.
Desigur, nimic nu indică faptul că președintele Curții de Apel ar fi desemnat pe membrii completului chemat să statueze asupra recursului întreprinderii Locato, această competență fiind în principiu delegată președintelui camerei civile a acestei Curți sau că judecătorul inspector ar fi făcut parte din acest complet.
Cu toate acestea, Curtea constată că în baza dispozițiilor legale în vigoare în acel moment judecătorii inspectori dețineau un rol important în organizarea internă a instanțelor și în special a Curților de Apel: pe de o parte ei informau pe Ministrul Justiției asupra funcționării acestor Curți, asupra greșelilor de natură să compromită calitatea activității judiciare și asupra aplicării legilor și reglementărilor și, pe de altă parte, verificau, la cererea președinților și vice președinților Curților de Apel, organizarea și calitatea serviciului precum și respectarea legilor și reglementărilor.
Ținând cont de domeniul vast, atât jurisdicțional cât și administrativ, care putea face obiectul unui control din partea judecătorilor inspectori, precum și de dubla lor subordonare Ministrului Justiției și președinților Curților de Apel, problema se pune de a ști dacă membrii completului de judecată erau la adăpostul oricărei influențe induse, bazată în special pe puterea Ministrului Justiției de a angaja proceduri disciplinare și funcțiilor organizatorice și administrative cu care erau investiți președinții Curților de Apel.
În această privință, trebuie relevat că pentru a evita un asemenea risc, dispozițiile legale interziceau oricărui magistrat să-și exprime public o opinie asupra unui proces în curs și, în plus, interziceau formal orice amestec al judecătorilor inspectori în derularea procesului.
Or, trebuie constatat că în cazul în speță judecătorul inspector a încălcat aceste interdicții astfel încât în cursul examinării recursului formulat de întreprinderea Locato, el a afirmat că organizația „United States – Peace Corps” nu putea face obiectul evacuării în condițiile în care, prin hotărârea contestată, Tribunalul ordonase evacuarea sa.
Argumentul Guvernului conform căruia Curtea de Apel a admis recursul pe un alt temei decât cel luat în considerare de judecătorul inspector nu schimbă cu nimic această constatare din moment ce judecătorul și, implicit, președintele Curții de Apel au pledat în favoarea respingerii acțiunii reclamantului.
În orice caz, Curtea amintește că orice îndoială legitimă împotriva imparțialității unei instanțe este suficientă în sine pentru a conduce la concluzia încălcării art. 6 alin. 1.
În lumina circumstanțelor speței, Curtea consideră că îndoielile reclamantului în privința independenței și imparțialității Curții de Apel pot fi considerate justificate din punct de vedere obiectiv.
În consecință, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.
– Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului:
Reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale datorită imposibilității de executare a sentinței definitive din 24 iunie 1999 de ordonare a restituirii imobilului. El invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1 care dispune: orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități publice și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor.
Asupra admisibilității, Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie așadar să o declare admisibilă.
Asupra fondului, Guvernul consideră că nu poate fi stabilită nicio încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. El reiterează faptul că organizația „United States – Peace Corps” este asimilată misiunii diplomatice a Statelor Unite în România și că imobilul litigios este folosit de organizație „în scopurile misiunii diplomatice”.
În consecință, Guvernul susține că principiul imunităților organelor de stat constituie baza legală a neexecutării sentinței din 24 iunie 1999 și că această neexecutare urmărește un scop legitim de interes general, și anume necesitatea de a păstra relații bune cu Guvernul Statelor Unite.
Reclamantul contestă teza Guvernului și continuă să susțină că neexecutarea sentinței menționată anterior constituie o atingere adusă dreptului său de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea consideră că sentința definitivă din 24 iunie 1999 recunoaște reclamantului calitatea de proprietar al imobilului în chestiune și ordonând autorităților locale să i-l restituie reprezintă o creanță împotriva statului român suficient stabilită pentru a fi calificată drept „valoare patrimonială” și a invoca protecția articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Conform jurisprudenței Curții, articolul 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în substanță dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pag. 29-30, par. 37): prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în privința celei de-a treia, prevăzută la al doilea alineat, aceasta recunoaște statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia, care au legătură cu exemple deosebite de atingeri aduse dreptului de proprietate, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de a doua (Iatridis împotriva Greciei [GC], nr. 31107/96, par. 55, CEDO 1999-II).
În cazul în speță Curtea constată că reclamantul este privat nu numai de posesia imobilului său, ci și de posibilitatea de a-l vinde sau de a obține orice fel de profit, din moment ce prin hotărârile din 30 mai 2002 și 21 ianuarie 2005 Guvernul l-a înscris pe lista imobilelor ce fac parte din patrimoniul privat al statului.
În aceste condiții, Curtea consideră că imposibilitatea pentru reclamant de a beneficia de orice fel de drept de proprietate asupra imobilului său reprezintă o expropriere de fapt, în sensul celei de-a doua fraze de la primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, a contrario, Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, par. 46, CEDO 1999-V).
O privare de proprietate legată de această a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice amestec în beneficierea de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, par. 78, CEDO 1999-VII).
În cazul în speță Curtea constată că Guvernul reiterează argumentul său conform căruia imunitatea diplomatică de care ar beneficia organizația « United States – Peace Corps » justifica refuzul de a restitui imobilul.
Fiind vorba despre perioada anterioară expirării contractului de închiriere la 31 martie 2002, Curtea amintește constatarea sa făcută cu prilejul examinării plângerii întemeiată pe neexecutarea sentinței din 24 iunie 1999, și anume că existența acestui contract putea justifica întârzierea în punerea la dispoziția reclamantului a imobilului. Cu toate acestea, ea constată că autoritățile locale și nu reclamantul, proprietarul adevărat al imobilului, sunt cele care au continuat să încaseze chiria în ciuda anulării titlului de proprietate al statului prin sentința definitivă din 24 iunie 1999.
În privința perioadei posterioare expirării contractului de închiriere, Curtea constată că statul a dispus și continuă să dispună de imobilul reclamantului în lipsa oricărui titlu, cele două hotărâri ale Guvernului nr. 533 și 60 din 30 mai 2002 și 21 ianuarie 2005 neputând constitui un titlu valabil din moment ce încalcă sentința definitivă din 24 iunie 1999.
În aceste condiții și pe baza circumstanțelor deosebite ale cauzei, Curtea consideră că numai principiul imunității organelor de stat nu ar putea fi suficient în sine pentru a justifica omisiunea autorităților române de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamantului (a se vedea, a contrario, Manoilescu și Dobrescu, citată anterior).
Curtea Constată că reclamantul este astfel privat de toate atributele dreptului de proprietate asupra imobilului său de mai mulți ani fără să fi încasat despăgubiri și că eforturile depuse de el pentru a-și recupera bunul au rămas fără rezultat până astăzi. În consecință, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că refuzul autorităților de a restitui imobilul ar fi avut o bază legală și că ar fi servit o cauză de interes public, Curtea consideră că echilibrul just dintre cerințele de interes general al comunității și imperativele protecției drepturilor gundamentale ale individului a fost întrerupt și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o povară specială și exorbitantă.
În consecință, a fost și continuă să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
– Asupra celorlaltor pretinse încălcări:
În temeiul art. 6 alin. 1 din Convenție reclamantul invocă o atingere adusă principiului egalității mijloacelor folosite datorită refuzului Curții de Apel de a amâna termenul fixat pentru 26 februarie 2002.
El consideră că a fost victima unei discriminări contrarii art. 14 din Convenție din cauza originii sale evreiești.
Ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască invocările formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a acestor drepturi și libertăți garantate de Convenție și Protocoalele sale. În această privință, ea relevă, pe de o parte, că reclamantul a fost citat legal să compară, că cunoștea dinainte termenul și că Curtea de Apel a amânat de două ori pronunțarea hotărârii pentru a-i permite să depună concluziile scrise și, pe de altă parte, că reclamantul nu a oferit niciun indiciu care să permită dezvăluirea vreunei discriminări.
Reiese că această parte a cererii este clar neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.
– Asupra aplicării art. 41 din Convenție:
În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Prejudiciul material:
Reclamantul subliniază că modalitatea cea mai adecvată pentru Guvern de a repara prejudiciul cauzat ar fi să-i restituie întregul imobil, și anume terenul și construcția.
În cazul în care Guvernul s-ar opune restituirii imobilului, reclamantul se declară pregătit să accepte acordarea unei despăgubiri și cere suma de 3.000.000 euro echivalentă cu valoarea de piață a bunului. Pentru a-și justifica pretențiile el se bazează pe o expertiză efectuată de un expert înscris în Asociația experților tehnici din România, care concluzionează că valoarea bunului este de 2.438.240 euro.
Guvernul își exprimă dezacordul față de suma cerută de reclamant. El supune la rândul său atenției o expertiză întocmită de un alt expert autorizat. Conform acestei expertize, valoarea de piață a bunului se ridică la 1.329.982 euro. În plus, Guvernul expune faptul că statul a investit 66.294 euro în lucrările care au făcut să crească valoarea imobilului.
În observațiile sale, ca răspuns la observația Guvernului, reclamantul contestă rezultatele expertizei prezentată de Guvern. El explică faptul că diferența dintre sumele prezentate de cei doi experți este datorată în special faptului că expertul desemnat de Guvern a calculat valoarea imobilului considerând că se află în « zona 1 » din București, în condițiile în care el face parte din « zona 0 », care este cea mai scumpă în materie imobiliară.
Reclamantul a cerut de asemenea 288.000 euro, sumă corespuzătoare pierderilor, și anume chiriile încasate de către stat din noiembrie 2000.
În fine, el cere rambursarea sumei de 2.000 euro cu titlu de taxe și impozite plătite din 2000 pentru imobilul litigios.
Invocând, între altele, cauza Popescu Nasta împotriva României (nr. 33355/96, par. 62, 7 ianuarie 2003), Guvernul consideră că dacă Curtea ordonă restituirea imobilului reclamantului, ea nu va putea să-i acorde nicio despăgubire cu titlu de pierdere.
Curtea amintește că hotărârea de constatare a unei încălcări implică pentru stat obligația juridică prevăzută de Convenție de a pune capăt încălcării și de a-i înlătura consecințele. Dacă dreptul intern nu permite înlăturarea decât parțial a consecințelor acestei încălcări, articolul 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții vătămate prin actul sau omisiunea în privința cărora a fost constatată încălcarea Convenției.
Curtea consideră, în circumstanțele speței, că punerea în posesia reclamantului a bunului litigios, așa cum este ordonată prin sentința din 24 iunie 1999 a Tribunalului București, ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 6 alin. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta Hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
În privința stabilirii acestei sume, Curtea relevă diferența importantă dintre valorile prezentate de experții desemnați de părțile în litigiu.
Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieții imobiliare din București, Curtea estimează valoarea de piață actuală a imobilului și terenului aferent la 1.900.000 euro.
În privința sumei cerută cu titlu de pierderi, Curtea consideră din cauza refuzului de a executa sentința definitivă menționată anterior, reclamantul a suferit un prejudiciu material deoarece este privat de beneficierea de bunui său și de orice posibilitate de a-l folosi și de a obține vreun profit, din moment ce statul este cel care continuă să încaseze chiria plătită de organizația „United States – Peace Corps”.
În consecință, Curtea consideră rezonabilă propunerea reclamantului de a aprecia pierderile suferite datorită neexecutării sentinței din 24 iunie 1999 pe baza chiriei lunare plătită de această organizație. Guvernul necontestând faptul că statul continuă să încaseze chiria prevăzută în contractul de închiriere din 1999, Curtea se va folosi de acest lucru ca un punct de referință.
Cu toate acestea, pentru a formula o apreciere realistă, Curtea trebuie să țină cont de asemenea de faptul că reclamantul ar fi putut investi anumite sume în întreținerea imobilului și că veniturile sale din chirii ar fi putut fi supuse impozitării (a se vedea, mutatis mutandis, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, par. 74, CEDO 2004-III (extrase)).
Văzând cele de mai sus, Curtea, statuând în echitate, acordă reclamantului suma de 200.000 euro cu titlu de pierdere suferită datorită neexecutării sentinței definitive din 24 iunie 1999.
În fine, în privința rambursărrii taxelor și impozitelor plătite din 2000, Curtea constată că reclamantul s-a achitat de aceste obligații în calitatea sa de proprietar al imobilului și că titlul său de proprietate este în continuare valabil. Prin urmare, Curtea consideră că încălcările constatate ale articolelor 6 alin. 1 din Convenție și 1 din protocolul nr. 1 nu ar putea justifica rambursarea acestor sume. Faptul că Regia a plătit de asemenea taxe și impozite pentru imobil nu poate schimba această concluzie.
Prejudiciul moral:
Reclamantul solicită 300.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-a suferit din cauza refuzului autorităților să-i restituie imobilul. El menționează că acest refuz i-a provocat o mare suferință psihică, ce a condus la înrăutățirea stării sale de sănătate precum și la un infarct.
Guvernul se opune acestei pretenții considerând că nu a existat nicio legătură directă între încălcările pretinse și pretinsul prejudiciu moral invocat. În plus, el susține că hotărârea Curții ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă.
Curtea nu ar putea ignora nici numeroasele demersuri pe care reclamantul le-a întreprins, la o vârstă avansată, pentru a reintra în posesia bunului său, nici sentimentele de disperare pe care le-a simțit datorită imposibilității de a fi respectată sentința definitivă din 24 iunie 1999. Ea consideră că faptele litigioase au implicat ingerințe grave în dreptul reclamantului la respectarea bunului său, la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 10.000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Costuri și cheltuieli:
Reclamantul cere de asemenea 10.000 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții.
Guvernul subliniază că reclamantul nu a oferit niciun act doveditor în sprijinul cererii sale și că, în privința costurilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne, ar fi putut cere rambursarea lor acestor instanțe.
Curtea amintește că în temeiul art. 41 din Convenție pot fi rambursate numai cheltuielile asupra cărora s-a stabilit că sunt expuse în mod real, că corespund unei necesități și că sunt în sumă rezonabilă (a se vedea, între altele, Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, par. 79, CEDO 1999-II).
Ținând cont de faptul că reclamantul nu și-a exemplificat cererea și nici nu a oferit vreun act doveditor pentru suma costurilor și cheltuielilor cerute, Curtea decide să nu-i acorde nicio sumă cu acest titlu.
Majorări de întârziere:
Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
declară cererea admisibilă în privința capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenție în privința neexecutării sentinței din 24 iunie 1999 și independenței și imparțialității Curții de Apel București și în privința capetelor de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
hotărăște că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție datorită neexecutării sentinței din 24 iunie 1999;
hotărăște că a fost încăkcat art. 6 alin. 1 din Convenție datorită faptului că nu a fost judecată cauza de o instanță independentă și imparțială;
hotărăște că a fost încălcat art. 1 din protocolul nr. 1;
hotărăște:
– că statul pârât trebuie să restituie reclamantului imobilul situat la nr. 16 în str. Negustori în București, în conformitate cu sentința din 24 iunie 1999 a Judecătoriei București, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenție;
– că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 1.900.000 euro (un milion nouă sute mii euro) pentru prejudiciul material;
– că statul pârât trebuie să plătească reclamantului 200.000 euro (două sute mii euro) pentru prejudiciul material precum și 10.000 euro (zece mii euro) pentru prejudiciul moral;
– că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății și că trebuie adăugată la aceasta orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
– că începând de la data expirării termenului amintit și până la momentul efectuării plății, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.
OPINIE CONCORDANTĂ A DOI JUDECĂTORI:
Subscriu la concluziile la care a ajuns Camera în privința pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenție în prezenta cauză. O fac mai ales din cauza constatării indicată la paragraful 60 din Hotărâre, unde Curtea constată:
– „că existența unei eventuale imunități de care ar beneficia organizația menționată anterior, nu s-ar opune deloc transferului în patrimoniul reclamantului a atribuțiilor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Acest transfer neimplicând în sine evacuarea locatarului, acesta din urmă avea posibilitatea, în caz de litigiu asupra dreptului de folosință al imobilului, să se folosească de mijloacele sale de apărare, inclusiv cele reieșite din imunitatea de jurisdicție”
Judecând prin prisma paragrafelor 402 și 403 ale sentinței sale din 26 februarie 2007 privind aplicarea Convenției pentru prevenirea și pedepsirea infracțiunii de genocid (Bosnia-Herțegovina împotriva Serbiei și Muntenegrului), Curtea Internațională de Justiție nu privește prea favorabil faptul că instanțele internaționale specializate – cum este de asemenea cazul acestei Curți – se pronunță asupra unor probleme generale de drept internațional public.
În ciuda acestei rezerve din partea organului judiciar principal al Națiunilor Unite, mi-aș fi dorit ca majoritatea acestei Curți, în loc să lase aceste materii la aprecierea instanțelor române, să se exprime asupra problemei imunității pe care o ridică prezența continuă a « Peace Corps » american în imobilul ce face obiectul prezentei cauze. În acest sens, aș dori de altfel să îmi exprim neîndumerirea în fața refuzului Serviciului juridic al acestei instituții de a informa Curtea asupra statutului său, mai ales în vederea avantajului pe care aceasta i l-ar fi putut aduce.
Acordul din 24 ianuarie 1992 dintre Statele Unite și România privind activitățile Peace Corps în România păstrează tăcerea asupra statutului acestei entități ca atare. El se limitează la a prevedea, în articolul său VI:
– „că reprezentantul Peace Corps și personalul său vor primi același tratament ca persoanele de rang similar ce fac parte din Ambasada Statelor Unite în România, doar că nu vor beneficia de statutul și imunitățile diplomatice”.
Acest text conduce la două concluzii:
personalul Peace Corps beneficiază de același statut cu al Ambasadei Statelor Unite în timp ce Peace Corps ca atare nu se situează la același nivel cu Ambasada;
asimilarea personalului nu se extinde la privilegiile și imunitățile diplomatice. Dacă acordul din 1992 păstrează tăcerea asupra situației Peace Corps ca atare, informațiile de care Curtea dispune în prezenta cauză – refuzul Serviciului juridic al acestei agenții de a informa Curtea, neasimilarea Peace Corps cu Ambasada, refuzul explicit de a face ca personalul său să beneficieze de privilegiile și imunitățile diplomatice – fac să se creadă că Peace Corps nu beneficiază de statut diplomatic în România.
Această concluzie provizorie este confirmată de definiția pe care Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 asupra relațiilor diplomatice o dă funcțiilor diplomatice și de activitățile pe care Peace Corps le îndeplinește.
În temeiul art. 3 din Convenția de la Viena:
– Funcțiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relații de prietenie și a dezvolta relațiile economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar;
– Nici o dispoziție a prezentei convenții nu poate fi interpretată ca interzicînd misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.
Această dispoziție conduce la concluzia că misiunea diplomatică trebuie să se achite de o serie de sarcini din care cea mai mare parte privesc relațiile oficiale dintre state – exceptând poate, cel puțin în parte, pe cea care constă în dezvoltarea relațiilor de prietenie, economice, culturale și științifice (art. 3 alin 1) cu statul acreditar.
Misiunea diplomatică îndeplinește toate funcțiile enumerate. Un organism chiar și oficial desemnat, de exemplu, să se ocupe numai de promovarea relațiilor de prietenie sau culturale dintre statele respective nu are evident caracterul unei misiuni diplomatice.
Făcând abstracție de la referirea la îndeplinirea în România a „sarcinilor ce au făcut obiectul unui acord” între cele două state (articolul I.1),
Acordul din 24 ianuarie 1992 dintre statele Unite și România nu spune nimic concret asupra activităților Peace Corps. Bazându-se pe informații în general accesibile, se poate afirma totuși că acest organism are misiunea de a contribui la pregătirea bărbaților și femeilor în țările gazdă pentru a contribui la progresul acestora și a favoriza o mai bună înțelegere între popoarele din țările respective.
Activitățile americanilor trimiși în străinătate în cadrul Peace Corps privesc domeniile următoare: educație, dezvoltarea activităților comunitare și de comerț, protecția mediului și agriculturii, sănătate și asistență medicală, tehnici de informare. Această descriere sumară a sarcinilor Peace Corps arată, în orice caz, că organismul nu are calitatea de misiune diplomatică și că de aceea nu ar putea beneficia de imunitățile și privilegiile pe care Convenția de la Viena din 1961 le acordă acestor misiuni.
Cu toate acestea, această constatare nu epuizează subiectul. Nu există nicio îndoială că Peace Corps este o agenție („instrumentality”) a Guvernului Statelor Unite. Acesta din urmă, prin intermediul Peace Corps este chiriașul imobilului revendicat de reclamant. Este adevărat că ultimul contract de închiriere încheiat cu Guvernul român s-a încheiat la 31 martie 2002, așa cum constată Curtea în Hotărârea sa (paragraful 56). Dar, Peace Corps continuă să ocupe liniștit imobilul, se pare, adică în înțelegere cu Guvernul român care, probabil, încasează o chirie. Peace Corps este deci departe de a „părăsi” clădirea; el îl ocupă în baza unui contract de închiriere tacit pe durată nedeterminată.
Fără îndoială, Guvernul român ar putea pune capăt acestei prezențe, la nevoie respectând termenul de preaviz prevăzut de dreptul român în materie de contracte de închiriere pe durată nedeterminată. Dar câtă vreme nu o face, prezența Peace Corps este perfect legală și Statele Unite, prin intermediul acestui organism, au un interes legitim în a putea continua să folosească încăperile.
Acest interes este protejat de dreptul internațional și dacă da, în ce fel? În cazul în speță Statele Unite ar putea încerca să se prevaleze de regulile obișnuite ale dreptului persoanelor în materie de imunitate a statelor, prevăzută de Convenția din 2 decembrie 2004 asupra imunităților jurisdicționale ale statelor și bunurilor lor (Națiunile Unite, Adunarea Generală, Rezoluția 59/38 din 2 decembrie 2004).
Articolul 13 din Convenția din 2004 care enumeră excepțiile de la imunitatea de jurisdicție, prevede următoarele:
– Cu excepția situației în care statele respective nu decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în acea speță, într-o procedură relativă la determinarea:
a) unui drept sau a unui interes al statului asupra unui bun imobiliar situat pe teritoriul statului forului, posesiei sau utilizării bunului imobiliar de către stat ori unei obligații a statului, care îi incumbă acestuia fie în calitatea de titular al unui drept asupra bunului imobiliar, fie in calitate de posesor sau utilizator al acestui bun;
b) unui drept sau interes al statului asupra unui bun mobiliar ori imobiliar născut dintr-o succesiune, donație sau vacanță a moștenirii; ori
c) unui drept sau interes al statului legat de administrarea unor bunuri cum ar fi bunurile aflate în custodie, bunurile care fac parte din patrimoniul unei persoane aflate în faliment ori bunurile unei societăți în caz de dizolvare a acesteia.
Conform literei a) a acestui text, Statele Unite (sau România) acționând în scopul evitării oricărui comportament ilicit la nivel internațional în privința Statelor Unite) nu poate opune imunitatea de jurisdicție instanțelor române. Articolul 13 a) împiedică într-adevăr statul străin să invoce această imunitate, deoarece aceasta nu acoperă nici drepturile sau interesele acestui stat asupra bunurilor imobiliare nici folosința acestora.
Astfel, Statele Unite sau România nu ar putea, în prezenta cauză, să se bazeze pe imunitatea de jurisdicție. În plus, prezenta cauză a depășit faza jurisdicțională; executarea unei sentințe este pusă aici în discuție.
Articolul 19 din Convenția din 2004 privește, în privința sa, imunitatea statelor în materie de constrângere ulterioară judecății, deci asupra imunității execuției, și dispune:
– Nicio măsură asiguratorie, cum ar fi confiscarea, reținerea/poprirea, executarea, nu poate fi luată ulterior judecății împotriva bunurilor unui stat în legătură cu o procedură intentată în fața instanței unui alt stat, decât dacă și în măsura în care:
a) statul și-a exprimat expres consimțământul la luarea unor astfel de măsuri:
(i) printr-un acord internațional;
(ii) printr-un acord de arbitraj sau contract scris; ori
(iii) printr-o declarație în fața tribunalului sau printr-o comunicare scrisă ulterior apariției unui diferend între părți; ori
b) statul a rezervat/afectat bunuri pentru satisfacerea cererii care constituie obiectul acestei proceduri; sau
c) a fost stabilit că bunurile sunt utilizate/destinate a fi utilizate de către stat în alte scopuri decât cele guvernamentale necomerciale și sunt situate pe teritoriul statului forului (…).
Această situație pare să se potrivească mai bine situației analizate aici, care este cea a unui litigiu reglementat de o sentință a cărei executare se dorește. În acest gen de situație, precizează articolul 19, nu este permisă nicio măsură împotriva statului străin, doar dacă nu cumva vreuna din condițiile enunțate la literele a) și c) ale art. 19 nu este îndeplinită, ceea ce evident nu este cazul. România nu poate deci lua în privința Statelor Unite, chiriaș de facto, nicio măsură de constrângere.
Prin urmare, România poate lua două măsuri, cumulabile de altfel:
să ceară Statelor Unite să evacueze încăperile pentru a le restitui reclamantului, demers care, în caz de refuz al Statelor Unite, ar rămâne fără efect deoarece nu este posibilă nicio măsură de constrângere; și/sau
să transfere proprietatea imobilului reclamantului fără a-l pune totuși în posesia acestuia (a se vedea pe această temă paragraful 60 din Hotărâre). În eventualitatea unui transfer de proprietate fără punere în posesie, reclamantul ar avrea dreptul să fie despăgubit pentru întreaga perioadă în care a fost și ar fi fost privat ilegat de folosința bunului său. Dacă în schimb transferul este însoțit de restituire, despăgubirea s-au reduce la privarea suferită de reclamant înainte de data restituirii.
Dacă niciuna din aceste măsuri nu s-ar materializa, despăgubirea de plătit de către Guvernul român s-ar calcula pe baza valorii de piață a imobilului și a perioadei în care reclamantul a fost privat de bunul său.
CONCLUZII
Astfel cum am arătat pe parcursul lucrării de față, în temeiul suveranității, orice stat are dreptul legitim de a-și prescrie legile și de le pune în aplicare în cuprinsul teritoriului său. Această regulă poate fi atenuată în cazul conceptului de imunitate a statelor ce reprezintă o excepție de la principiul aplicării teritoriale a normelor juridice edictate de autoritățile unui stat. În mod concret, sunt trei cazuri de excepție: statul străin, diplomații străini și organizațiile internaționale.
Din exercitarea atributelor de suveranitate, decurge puterea de jurisdicție, în virtutea căreia, orice stat își exercită controlul asupra tuturor activităților pe care orice persoană, inclusiv un stat străin, le desfășoară pe teritoriul său.
Ca o concluzie a celor în lucarea de față, se constată, în practica internațională, două tendințe, respectiv:
una restrictivă în ceea ce privește întinderea imunității de jurisdicție a statului, limitând-o la domeniile care privesc exercitarea puterii publice;
una de a extinde categoriile de instituții și reprezentanți ai statului care beneficiază de imunitate.
Se poate afirma, totodată, că există în dreptul internațional contemporan o normă generală privind imunitatea de jurisdicție a statelor. Această normă se aplică fără îndoială în cazurile în care procedura angajată în fața unei instanțe se referă la un act înfăptuit de un stat în exercitarea prerogativelor puterii publice. Ea nu se aplică atunci când statul consimte în mod expres la jurisdicția unui stat străin sau o acceptă prin comportamentul său și în cazurile în care este vorba de acte care nu se înscriu în exercitarea prerogativelor puterii publice.
Pe lângă state, și organizațiile internaționale se bucură de imunitate de jurisdicție, care le exceptează de la competența instanțelor statelor membre. Totuși, imunitatea de jurisdicție nu acoperă pe autorii unor fapre considerate crime de drept internațional, crime împotriva umanității sau crime de război. Calitatea oficială a unei persoane bănuite că a săvârșit asemenea fapte nu o poate excepta de la răspundere. Totodată, capacitatea oficială în calitate de șef al statului, al guvernului, de membru al vreunui guvern sau parlament, de reprezentant ales sau funcționar public, nu va scuti în niciun caz o persoană de răspunderea penală conform acestui statut și nu va constitui un motiv de reducere a pedepsei.
BIBLIOGRAFIE
Autori români
Aurescu, Bogdan, Sistemul jurisdicțiilor internaționale, Editura All-Beck, București, 2005
Crețu, Vasile, Drept Internațional Public, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002;
Diaconu, Ion, Tratat de Drept Internațional Public, volumul II, Editura Lumina Lex, București, 2003
Mazilu, Dumitru, Drept internațional public, volumul I, Editura Lumina Lex, București, 2010;
Miga-Beșteliu, Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All-Beck, București, 2001;
Miga-Beșteliu, Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura C.H. Beck, București, 2006;
Moca, Gheorghe, Dreptul Internațional Public, Editura Era, București, 1999;
Năstase, Dan, Drept diplomatic și consular, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.
Rusu, Ion, Organizații și relații internaționale, Editura Lumina Lex, București, 2002
Selejan-Guțan, Bianca; Crăciunean Laura Maria, Drept Internațional Public, Editura Hamangiu, București, 2008;
Autori străini
Brownlie, Ian, Principles of Public International Law, Oxford University Press, 1998;
Cahier, Philippe Le droit diplomatique contemporain, 2e edition, Geneve, 1964;
Higgins, Rosalin, International Law and the Avoidance, Containment and Resolution of Disputes, RCADI, Volume 230, (1991-V);
Hiller, Tom, Sourcebook on Public International Law, London, Cavendish Publishing, 1998
Pagini de internet
http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/english/conventions/4_1_2004.pdf,site accesat la data de 11 mai 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imunitatea de Jurisdictie a Statelor Si a Organizatiilor Internationale (ID: 128098)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.