Importanta Studiului Dreptului Roman

Întreaga construcție juridică romană are o influență impresionantă asupra unor instituții și principii juridice, dar și asupra legislațiilor moderne și contemporane. Se explică astfel necesitatea studiului atent asupra normativității romane, cât și asupra întregului fenomen juridic roman.

Izvoarele științifice, dintre cele mai elaborate și verificate, puse în mâna specialistului permit omului pasionat de cultură, în întreaga ei formă, să parcurgă mai ușor spiritul unei epoci trecute, dar care stârnește perpetu o fascinație atrăgătoare în interiorul omenirii prin mentalitatea arhitecturii juridice și a jurisprudenței.

Prin aceste aspecte observăm irelevanța unor utilitariști care susțin indezirabilitatea studierii dreptului roman, considerându-l mort. Nu putem ignora rolul inițiatic și creator pe care îl are dreptul roman în istoria dreptului contemporan.

Cu un caracter istoric pronunțat, știința dreptului roman nu caută doar să constate faptele ce fac obiectul ei, având rolul de a explica legile înlănțuirii acestor fapte și fenomene.

Dreptul roman, prin eficiența sa practică, eclipsează sistemele legislative antice, premergătoare sau concomitente celor 1000 de ani de legiuire romană. Dreptul roman a dovedit o vitalitate impresionantă, explicată prin capacitatea acestuia de a se adapta, care a permis reglementarea majorității relațiilor socio-economice în a căror bază economică se regăsește producția mărfurilor, guvernată de legea valorii și a schimbului liber, care își regăsește locul în democrația de astăzi.

Datorită tendinței dreptului roman de a esențializa legile sociale și economice se explică actualizarea maximelor juridice latine, care, în dese situații, oferă explicația finală a demonstrațiilor juridice actuale.

Privind sincronic nu putem trece cu vederea influențele benefice ale dreptului roman, atât asupra dreptului canonic, Biserica inspirându-se din dreptul Romei imperiale, cât și asupra țărilor din răsăritul Europei, care traduc sau adaptează, pe lângă dreptul obișnuielnic, cutumiar, și dreptul roman.

II. Nașterea, dezvoltarea și declinul statului roman

 1. Regalitatea

Până la reformele lui Servius Tullis, sec. VI a.Cr., Roma era caracterizată prin sclavie patriarhală, fiind formată dintr-o bipolaritate socială:

patricieni/părinți ai cetății

plebei/locuitori din împrejurimile Romei

Statul roman apare în urma reformelor serviene, care au avut ca determinate și luptele dintre cele două clase, plebei bogați încercând să câștige o serie de prerogative și atribuții politice.

În perioada de regalitate, Roma era divizată în patru triburi urbane, iar satele suburbane în mai multe triburi rustice, care reprezentau subdiviziuni administrative ale acelor vremuri. Noțiunea de trib desemna locuitorii acestor subdiviziuni teritoriale, indiferent de statutul lor social: patricieni, plebei, dezrobiți/liberți sau clienți.

O dată la cinci ani era organizat recensământul, în care cenzorii înregistrau populația și averea cetățenilor, în urma căreia, în funcție de suprafața de pământ posedată de fiecare, locuitorii erau împărțiți în cinci categorii sociale. Cei mai bogați în pământ erau locupletes, iar cei fără proprietate funciară erau proletari, averea lor fiind copiii.

Aceste categorii sociale erau la rândul lor divizate în mai multe subdiviziuni numite centurii, în funcție de vârstă. Unele dintre aceste categorii erau formate din bărbați cu vârste cuprinse între 18 și 46 de ani, iar altele din bărbați care depășeau această vârstă. Cei din primele categorii constituiau armata regulată, iar cele din urmă rezervele. Proletarii manifestând lipsă de interes în acțiunile militare erau folosiți doar la activități indirecte, precum: aprovizionare, reparații în spatele frontului, etc.

Putem observa astfel că normele democrației militare evidențiau principiul participării în viața politică a statului proporțional cu participarea la activitățile militare și, ca o consecință directă, cu valoarea averii imobiliare.

Criteriul de diferențiere socială pe baza averii duce la uniformizarea statutului economic și social politic între patricieni și plebeii înstăriți. Astfel, în urma reformei serviene, aristocrația funciară o înlocuiește treptat pe cea gentilică, iar diferențele dintre plebei și patricieni reducându-se la câteva interdicții:

necunoașterea secretelor procedurilor jurisdicționale deținute în exclusivitate de patricienii preoți, care, în acest fel, îi puteau proteja pe cei de-un rang cu ei în afacerile juridice

interdicția plebeilor de a se căsători cu patricienii

îngrădirea drepturilor politice prin interdicția ocupării anumitor funcții importante în stat.

A. Organizarea social-politică

În această epocă, Roma era organizată, din punct de vedere social-politic, în ginți, care reprezentau grupuri sociale largi care aveau un strămoș comun, ele fiind formate dintr-o pluralitate de familii care dețineau un teritoriu obștesc în proprietate comună. Astfel, viața se desfășura într-o notă comunitară prin:

practicarea unui singur cult

adoptarea unor hotărâri în sfatul gintei, condusă de pater gentis

Având în vedere interdicția de a se încheia căsătorii între membrii gintei, putem deduce că noțiunea de pater simboliza puterea și nu procrearea.

Dezagregarea socială determină diferențe masive în cadrul ginților, prin prisma averii, astfel încât apar familiile înstărite de patricieni (descendenții unui pater) și familiile dependente, cuprinzând clienți ai primilor, care puteau proveni din surse precum: războaie, eliberările de sclavi, etc.

B. Organizarea statală

În această perioadă întâlnim regalitatea bazată pe democrație militară, în fruntea căreia se situa regele (rex): Rex sacrotum, care avea o serie de prerogative și depline puterii în domenii cum sunt:

conducător militar și administrativ al cetății

autoritate religioasă/ protifex maximus (șef religios)

judecător supremâ

Regăsim alături de rege autorități statale precum Adunarea poporului (Comitia curiata) și Senatul (Senatus), care interveneau prin sfaturi și hotărâri, mai ales în judecarea celor acuzați de grave infracțiuni, în fond și apel, precum și la alegerea regelui.

Ambele adunări aveau atribuții legislative, hotărârile fiind luate în numele poporului, fiind realizate de senatori (șefii ginților – patres gentium).

2. Republica romană

În anul 509 a.Cr, printr-o lovitură de palat, se face trecerea la o nouă formă de organizare statală, Republica, prin înlocuirea regelui cu doi consuli, punându-se astfel bazele principiului colegialității în conducerea supremă a statului.

Acutizarea contradicțiilor dintre plebea bogată și patriciat, îi determină pe cei din prima categorie socială să recurgă la diverse manevre politice și economice, prin care să obțină satisfacerea unor revendicări importante: dreptul de a fi reprezentați de doi tribuni aleși în adunările tribute și care, la nevoie, interveneau pe lângă alte magistraturi în favoarea plebeilor nedreptățiți, realizând astfel o ocrotire (auxilium) foarte eficientă. Astfel, debitorii insolvabili, închiși pentru neplata datoriilor, erau puși în libertate, iar debitele li s-au reeșalonat, unii fiind chiar absolviți de plata lor. O altă realizare este reprezentată de dreptul scris, în anul 405 a.Cr. fiind redactate primele legi romane: Lex duodecim tabularum (Legea celor XII table), care erau înscrise pe 12 table de aramă expuse în Forum pentru a ajunge la cunoștința tuturor. Aceaste legi au reprezentat pentru mult timp izvorul dreptului public și privat roman.

În anul 445 a.Cr., prin Lex Canuleia, este abrogată interdicția de încheiere a căsătoriilor între patricieni și plebei, având ca rezultat, după aproximativ un secol și jumătate, dobândirea acestora din urmă a altor importante drepturi politice, printre care acela ca unul dintre consulii aleși anual să fie plebeu, iar hotărârile adunărilor plebeilor să dobândească putere de lege alături de alte acte normative recunoscute ca atare.

A. Structura socială

La finalul secolului al III-lea a.Cr., datorită tendinței de polarizare socială în creștere, se ajunge la formarea unei clase dominante unice, numită nobilitas, prin contopirea vârfurilor privilegiate plebeiene cu patiricienii, astfel că denumirea de plebe (plebs) este înlocuită cu cea de populus.

În urma războiaielor de expansiune, spre finalul Republicii mai ales, numărul de sclavi crește considerabili, concomitent cu apariția unei noi aristocrații- cea comercial-cămătărească, ai cărei membri se numeau cavaleri (equites) și care, pentru o mai bună exploatare a averilor imense ce le dețineau, în secolul II-I a.Cr. formau adevărate societăți de concesionari (publicani), având ca obiect de activitate realizarea lucrărilor publice.

Între aceste două categorii, nobilitas și cavaleri, exista o categorie de mijloc formată din mici negustori și meseriași, precum și din proprietari de suprafețe restrânse de teren.

B. Organizarea statală

Organizarea statală, în perioada Republicii a cunoscut trei elemente cheie ale puterii: Magistratura, Senatul și Adunările populare.

Magistratura

Magistrații, aleși pe un an cu titlu gratuit (honores) erau cei responsabili de conducerea statului, având competențe raportate la două criterii juridice:

1. imperium, cu subcriteriile sale:

 militiae, comanda militară în afara cetății

 domi, puterea judecătorească

2. potestas, puterea administratică

Cei doi consuli aleși, de asemenea, anual, de către comisiile centuriate, reprezentau puterea civilă și militară supremă.

Praetor, secundar din punct de vedere al ierarhiei puterii, era competent în administrarea justiției, având și atribuții jurisdicționale, întrucât organiza procesele și instanțele, însă nu asista la acestea.

Cei doi cenzorii erau încredințați cu efectuarea recensământului, pentru a evalua averea cetățenilor, fiind aleși de către adunările centuriate pe o perioadă de cinci ani.

Edili curuli erau magistrații care se ocupau de ordinea publică în cetate (cura urbis), de organizarea spectacolelor publice și de aprovizionarea cetățenilor ți administrarea piețelor (cura annonae).

Începându cu anul 490 a.Cr., tribunii plebei, devin treptat, prin prerogativele dobândite, veritabili "magistrați", deși nu erau recunoscuți ca atare de nomenclatura romană a statului.

Questorii reprezentau o magistratură importantă, întrucât aveau drept competențe:

paza arhivelor statului

administrarea tezaurului

valorificarea capturilor de război

Dictarorul, era numit ,cu acordul Senatului, doar în situațiile critice, pe o perioadă limitată, de cel mult șase luni, în vederea depășirii unor condiții extraordinare, cum ar fi războaiele sau marile răscoale.

Senatul competențe depline în privița:

politicii externe

organizării militare sub aspectul structurii și ierarhiei militare, nu și al comenzii

administrației financiare

problemelor de cult religios

Totodată, Senatul putea numi sau revoca, uneori suspenda pe orice magistrat, indiferent de categorie, având și puterea de a numi provizoriu un dictator.

Adunările populare, împărțite în centuriate și tribute, în funcție de criteriul de constituire, și-au păstrat competența de învestire a magistraților cu imperium/ putere supremă.

Adunările centuriate erau competente:

să voteze legile

să judece plângerile cetățenilor romani împotriva abuzurilor sau nedreptăților magistraților

să judece infracțiunile sancționate cu pedeapsa cu moartea sau cele politice

să decidă în legătură cu menținerea stării de pace sau de război

să confirme ori nu pe magistratul propus de predecesorul său

Adunările de triburi (Comitia tributa) dobândesc relativ târziu competențe legislative, în anul 287 a.Cr., prin Lex Hortensia, întrucât la începutul Republicii, aceste adunări erau doar ale plebeilor, mult mai târziu devenind comune tuturor cetățenilor.

3. Imperiul

Perioada imperiului , împărțită în cele două subetape (Principatul și Dominatul), reprezintă apogeul statului roman.

Principatul

A. Organizarea de stat

Forma autoritară în conducerea imperiului roman se impune de la sine, în perioada Principatului, având în vedere disputa politică dintre cele trei grupări politice: marii proprietari de pământ (aristocrația senatorială/optimates), comercianții și cămătarii (proprietarii de capital/cavalerii) și populares sau micii meseriași ori proprietari de pământ; diferențele de ordin socio-politic fiind tot mai profunde.

Împreună cu dobândirea de către legiunile romane a statutului de armată profesionistă, compusă din mercenari și ușor manipulabilă, acești factori au dus la schimbarea regimului politic al Romei din republică în dictatură.

Lucius Cornelius Sulla a fost primul dictator, optimat prin formație, începând cu anul 78 a.Cr.,urmat de Pompeius care, în anul 52 a.Cr., a fost desemnat de Senat pentru întâia oară drept unic consul la Roma (sine collega).

Carius Julius Caesar, în urma victoriilor în Galia, și-a atras simpatia și adeziunea marilor mase populare, astfel încât, la mijlocul secolului I a.Cr., devine, prin forță militară, stăpânul absolut al Romei.

După asasinarea lui Caesar din anul 44 a.Cr., odată cu urmașii acestuia, forma imperială de conducere a Romei poartă denumirea de Principat, având drept caracteristică principală împărțirea puterii între împărat și Senat (principes = primul între cetățeni). Această formă mascată a dictaturii a continuat până la venirea la putere a împăratului Diocletianus (248-305 p.Cr.), care prin reformele sale transformă Senatul într-un consiliu imperial (Consistorium sacrum), iar pe împărat îl proclamă stăpân și zeu (Dominus et Deus). Această perioadă a imperiului, care durează până în anul 476 AD în partea de Apus (când Roma este cucerită de triburile gotice conduse de Odoacru), poartă denumirea de Dominat și are drept caracteristică pricipală excesivitatea centralizării puterii ce se baza pe un imens aparat birocratic, organizat de o cancelarie imperială.

B. Structura socială

Între perioada Principatului și cea a Republicii nu intervin mari schimbări, întrucât se regăsesc aceleași clase sociale, însă mai bine diferențiate. Încă din timpul lui Octavianus Augustus, aristocrația, și mai ales cea senatorială, devine un ordin cenzitar, astfel încât, prin menținerea în rândul nobilimii, averea trebuia să se ridice la o valoare de minim un milion de sesterți, spre deosebire de cavaleri, categoria secundă, care trebuia să aibă o avere de minim 40.000 de sesterți. Cavalerii devin treptat, încă din această perioadă, pricipala sursă a aparatului funcționăresc, deși continuă să reprezinte capitalul cămătăresc și comercial.

Plebea (plebs – mulțime, gloată) din Roma, în marea ei majoritate, trăia din subsidiile statului, care în acest mod estompa revoltele și tensiunile sociale. Statul ducea astfel o politică înțeleaptă asigurând celor aproximativ 200.000 de plebei fără ocupație pâine și distracții (panis et circus). Plebeii din mediul rural, care nu aveau o situație mai privilegiată, fiind atrași de orașe, nu făceau decât să mărească numărul celor fără ocupație și fără speranță.

Sclavii, care erau într-un număr impresionat, rămân baza economică a societății romane, deși apare și fenomenul dezvoltării acestora, profitabil mai cu seamă pentru foștii stăpâni, actuali patroni.

Spre finalul Principatului, munca sclavilor în agricultură devenea din ce în ce mai concurată de cea a arendașilor sau colonilor (persoane semilibere care lucrau pământul latifundiarilor în baza unor convenții ori a unei tradiții familiare). Arenda/ prețul folosirii pământului era, la început, achitată în bani, apoi, datorită imposibilității multor arendași de a-și plăti în acest mod datoriile, în bani și produse, pentru ca, în cele din urmă, să se plătească doar în natură, pe cote procentuale, în jur de 1/3 din recoltă.

Dominatul

În perioada Dominatului apare o ierarhie socială în fruntea căreia se afla monarhia formată din împărat și familia sa (nobilissimi), după care urmau castele sociale denumite stări, în funcție de criteriul averii.

Stări superioare:

aristocrația senatorială (ilustres, clarissimi, spectabiles)

cavalerii (perfectissimi, egregii)

Stări inferioare (categorii plebeiene):

micii meseriași

provincialii proprietari de pământ

țăranii

micii proprietari

În această perioadă baza piramidei sociale este reprezentată de sclavi și coloni, acestă structură constituind o formă incipientă de feudalizare a societății.

B. Organizarea statului

 În această perioadă, împăratul (Dominus et Deus) devine unica putere în stat, fiind proclamat monarh absolut pe viață. Senatul este transformat într-un simplu sfat al împăratului (Consistorium sacrum), iar Adunarea legiuitoare populară dispare. Dispariția Adunării se poate observa din timpul împăratului Nerva care controla puterea legislativă, înlocuind legile cu senatus-consulte, iar mai apoi cu constituțiile imperiale.

Magistrații, dovedind obediență față de puterea imperială și prin pierderea semnificativă a competențelor, intră într-un raport de servitude față de împărat. Ei își pierd prerogativele politice, dar rămân cu atribuții în domeniul legalizării dezrobirilor, adopțiilor și emancipărilor.

Funcții cu putere de decizie:

Prefectul pretoriului (Praefectus praetorio) – șef al gărzilor împăratului, iar ,ulterior, al armatei răspândite în peninsula italică

Prefectul Romei (Praefectus Urbi) – competențe sporite în materie de jurisdicție penală și de administrare a capitalei și a teritoriului suburban pe o rază de o sută de mile

Prefectul aprovizionării (Praefectus annonae) – aprovizionare și atribuții jurisdicționale în domeniul comercial

Provinciile imperiului sunt divizate în funcție de importanța lor în: imperiale (subordonate unui mandatar al împăratului – legatus Augusti propraetore) și senatoriale (subordonate unui senator).

Cancelaria imperială capătă un rol definitoriu în această epocă, furnizând împăratului datele și instrumentele necesare soluționării problemelor statului.

Întreg mecanismul intră în declin, odată cu împărțirea Imperiului Roman în două (în anul 395 p.Cr. – capitalele la Roma și Constantinopol) și mai ales odată cu prăbușirea celui de Apus sub atacurile triburilor de heruli conduse de Odoacru (în anul 479 p.Cr.).

III. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman

1. Regalitatea

În această perioadă singurul izvor de drept roman era cutuma sau obieciul (mos), care a stat la baza vechiului drept roman (jus Quiritium – dreptul quiriților), drept caracterizat printr-un excesiv formalism și prin rigiditate.

2. Republica

Cel mai important izvor de drept din această perioadă este legea, apărută în anul 450 a.Cr. prin votarea Legii celor XII table (Lex duodecim tabularum).

Legea, cât și cutuma, păstrează trăsăturile dominante ale vechiului drept, fiind în continuare utilitariste, pragmatice, rigide și formaliste datorită relațiilor naturale, în care nu s-au produs mari schimbări, dar și datorită mentalității timpului dominate de precepte religioase, dreptul fiind interpretat în mod exclusiv de pontifi, pătura sacerdotală fiind pregnant implicată în viața socială.

3. Perioada clasică

Aceasta este cuprinsă între finele Republicii și domnia lui Diocletianus, cuprinzând astfel întreg Principatul, dar și aproape un secol de la finele Republicii.

Dreptul, fiind puternic inspirat din viața socială, începe să exprime decadența valorilor austere, pragmatice, formaliste, rigide, ca rezultat al influențelor exercitate de bunăstarea generală produsă de cuceririle militare.

Rapiditatea proceselor sociale de tot felul impune renunțarea la formalism și adoptarea unor proceduri de încheiere a actelor juridice mult simplificate, bazate pe consensualism și bună-credință (bona fides), pentru ca instanțele să urmărească, în general, nu forma actelor, ci mai cu seamă echitatea (aequitas) în raporturile juridice dintre părți. Astfel, voința părților trebuie să i se supună și interpretului atunci când cercetează un act juridic concret, în sensul de a descoperi intenția acestora, obligație pe care să o urmărească și în cercetarea legilor, pentru descoperirea intenției legiuitorului.

Jus est ars boni et aequi. – Dreptul este arta binelui, necesarului și a echității, dreptății.

Jurisconsultul Celsus

Astfel, cutuma și legile formaliste și conservatoare ies din uz pentru a face loc noilor izvoare, mai adecvate, mai flexibile și mai oportune, precum: edictele pretorilor, hotărârile Senatului, interpretările date de juriștii cercetători și, odată cu începutul Principatului, hotărârile împăraților sau constituțiile imperiale.

4. Perioada postclasică

Aceasta este cuprinsă între perioada Dominatului și a dominei lui Justinian (527-565 p.Cr.). Criza care a lovit Imperiul Roman a avut repercusiuni negative și asupra structurii juridice a societății, izvoarele de drept fiind reduse doar la constituții imperiale, iar știința dreptului este dominată de spirit practicist, îngust, nerafinat, pur speculativ și sofist.

Justinian într-un ultim gest de restaurare, integrator și regenerator, constituie o serie de opere juridice, care în secolul al XII-lea, fiind redescoperite sunt reunite în Constituția dreptului civil (Corpus juris civilis).

Operele juridice justiniene:

Codul (Codex Justiniani)

Digestele (Digesta sive Pandectae)

Instituțiunile (Institutiones)

Noile Constituții (Novellae Constitutionaes)