Implicatiile Nerespectarii Drepturilor Condamnatilor DIN Perspectiva Dreptului Comunitar
IMPLICATIILE NERESPECTARII DREPTURILOR CONDAMNATILOR DIN PERSPECTIVA DREPTULUI COMUNITAR
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I
DREPTURILE OMULUI versus JURISDICȚIA EUROPEANĂ
SECȚIUNEA 1
Delimitari conceptuale în materie
1.1. Promovarea drepturilor omului prin proceduri și mecanisme specifice
1.2. Evoluție pe plan intern
1.3. Evoluție pe plan internațional
1.4. Implicațiile organizațiilor internaționale din perspectiva mecanismelor de promovare a drepturilor omului
1.5. Mijloace de acțiune în plan internațional
SECȚIUNEA 2
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
2.1. Trăsături generale ale Convenției Europene
2.2. Convenția Europeană și Declarația Universală
2.3. Convenția Europeană și Pactul Organizației Națiunilor Unite
2.4. România stat semnatar al Convenției. Aderarea României la Consiliul Europei, ratificarea convenției și preeminenta convenției în dreptul intern român
CAPITOLUL II
RESPECTAREA DREPTURILOR CONDAMNATILOR DIN PERSPECTIVA STATULUI DE DREPT
SECTIUNEA 1.
Regimul de executare a pedepselor în dreptul românesc
1.1. Evoluție istorică
1.2. Regimul penitenciar
SECTIUNEA 2.
Modalități de executare a pedepselor
2.1. Regimul de maximă siguranță
2.2. Regimul închis
2.3. Regimul semideschis
2.4. Regimul deschis
SECTIUNEA 3.
Elemente de drept comparat în materia regimurilor de detenție în sistemul penitenciar
3.1. Categorii de instituții penale în materie – pe plan european
3.2. Modalități de administrarea sistemelor penitenciare
3.3. Drepturilor deținuților
3.4. Reflecții asupra specificității sistemului penitenciar din Statele Unite ale Americii
CAPITOLUL III-
CAPITOLUL IV
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI – PREZENT ȘI VIITOR DIN PERSPECTIVA RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI
SECȚIUNEA 1
Curtea Europeană a Drepturilor Omului – prezent și viitor
1.1. Evoluție istorică
1.2. Necesitatea reformei CEDO
SECȚIUNEA 2
Procesul reformator CEDO din perspectiva unui sistem judiciar care să garanteze neutralitatea instanței
2.1. Impactul CEDO În Europa de est
2.2. Critici aduse anumitor hotărâri ale CEDO și efectul produs de acestea în dreptul intern al statelor membre
2.3. Curtea europeană a drepturilor omului versus Curtea de Justiție a comunităților europene pentru uniformizarea respectării drepturilor omului
SECTIUNEA 3
Curtea Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva unui sistem judiciar care să garanteze neutralitatea instanței
3.1. Necesitatea creării unui sistem judiciar în conformitate cu exigentele statului de drept
3.2. Recunoașterea și respectarea independenței instanțelor din perspectiva reformării sistemului european de protecție a drepturilor omului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Într-o societate „globalizată” prin conținut și statut, perceperea sensului exact al instituției juridice a drepturilor omului, constituie un curaj în abordarea semnificației chiar filosofice a acestor drepturi, deoarece implicațiile acestora sunt imposibil de cuantificat, raportate la o „normalitate” în adevăratul sens al cuvântului.
Societatea evoluează, și apar probleme noi ce produc importante modificări atât la nivel de concepție, cât și de înțelegere cu privire la drepturile omului. Astfel, au apărut teorii sociale ce caută să legitimeze prerogativa statului de a interveni prompt pentru apărarea drepturilor și libertăților, de a lua decizii coerente, de natură a întreține un climat de pace și siguranță. Dar dincolo de mesajul teoriilor care au încercat să justifice dreptul statului de a prelua anumite prerogative privind drepturile omului, de a apăra prin mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai dezavantajate, există și exemple concrete care demonstrează și caracterul „totalitarist” al unor asemenea teorii.
O asemenea contradicție flagrantă cu aceste considerente sunt cunoscutele revoluții care au dus la prăbușirea comunismului în țările Europei de răsărit.
Sens în care, problematica drepturilor omului a înregistrat în ultimii ani o evoluție demnă de remarcat, atât în ceea ce privește elaborarea și adoptarea unor noi proiecte de acte normative, cât și în ceea ce privește transpunerea practică a dispozițiilor legale în vigoare.
Dar nu pot fi ignorate desele violări ale drepturilor omului care ne determină a căuta, a cerceta, a interpreta și chiar a cuantifica potențialul tuturor implicațiilor produse la nivel global în materia respectării drepturilor omului.
De asemenea, în ceea ce privește cadrul juridic existent putem remarca actele și proiectele de acte normative de natură să asigure independența justiției, inamovibilitatea judecătorilor, cele care fundamentează răspunderea ministerială și accesul la informație, cele menite să asigure organizarea și funcționarea instituției avocatului poporului. Sens în care, se impune a fi menționate și amendările succesive a legislațiilor interne în materia drepturilor civile ale persoanelor, penale, inclusiv cea privind executarea pedepselor privative de libertate, astfel încât să se asigure o mai mare compatibilitate a legislației și practicii din dreptul intern cu standardele europene în domeniu.
Cu toate că au fost înregistrate armonizări progresive ale cadrului legal – decizia legislativă în sensul promovării respectului față de valorile drepturilor omului, prin modificarea și completarea proiectelor de lege trimise Parlamentului, dar și prin schimbarea legislației deja existente, suntem îndreptățiți a afirma că încă mai există destule lucruri de făcut în sensul coerenței actului de justiție, ce trebuie realizat.
Originalitatea cercetării constă într-un alt aspect pe care l-am urmărit, în mod special, acela că, într-un stat de drept, respectarea drepturilor omului, fie el în stare de libertate sau într-o stare privativă de libertate – constituie o prerogativă a tuturor statelor de drept, cât și a organizațiilor internaționale, care militează pentru o corectă înfăptuire a justiției.
Luând în considerare ca reper importanța asigurării respectării drepturilor omului în construcția europeană, fie ca amintim de Curtea Europeană a Dreptului Omului – organ judiciar creat de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale – sau că analizăm impactul Curții Europene de Justiție mai ales pentru țările Europei de Est.
Sens în care, literatura de specialitate conferă problematicii drepturilor omului atât o zonă de reglementare juridică, dar și implicații ale acesteia în dreptul internațional și național.
Tematica cercetării întreprinse impune o tratare nu numai din perspectivă juridică, dar și o abordare interdisciplinară. În afara doctrinei considerăm oportun și interpretarea, prin exprimarea ideilor cu privire la drepturile omului în filosofie, sociologie, criminologie, biologie și nu numai.
Se cunoaște faptul că sistemul de garanție colectivă a drepturilor omului instituit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este pus în aplicare prin mijloace juridice la nivel național și internațional, sens în care majoritatea statelor-părți au conferit Convenției statutul de drept intern astfel încât în aceste state, Convenția poate fi invocată ca lege în fața instanțelor naționale astfel încât să poată crea drepturi direct aplicabile persoanelor fizice în timp ce în statele în care Convenția nu are statut de lege internă este necesară adoptarea unei legislații care să asigure punerea în aplicare a prevederilor acesteia.
CAPITOLUL I
DREPTURILE OMULUI versus JURISDICȚIA EUROPEANĂ
SECȚIUNEA 1
Delimitări conceptuale în materie
1.1. Promovarea drepturilor omului prin proceduri și mecanisme specifice
De-a lungul timpului, instituția drepturilor omului a cunoscut, un întreg proces de cristalizare, ceea ce face ca această instituție să se impună prin complexitatea sa, ce ține atât de ordinea juridică, internă, cât și de cea internațională. Astfel, instituția „drepturilor omului” se referă la un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, dar și ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, putându-se interveni în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat. Prin cumulul de principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internaționala, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, putând fi considerată în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând astfel trasaturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Astăzi problematica drepturilor omului se constituie și se remarcă printr-o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratică – condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ.
Astfel, putem considera faptul că afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.
Ceea ce este unanim cunoscut este faptul ca omul și drepturile sale imprescriptibile, constituie cea mai mare valoare a umanității. Sens în care, drepturile acestuia au fost consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, demne de a asigura o protecție sigură față de toate consecințele actelor de natură a le prejudicia.
Acest fapt au făcut ca drepturile omului și libertățile fundamentale să se imprime ca o problematică prioritară pe agenda fiecărui stat de drept.
Știu că nu există om în univers, căruia să îi fie indiferente modalitățile prin care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile. Ființa umană prin drepturile și libertățile sale deschide noi oportunități de interpretare, de cercetare ale acestor drepturi există astăzi întrucât indiferent de gradul de capacitate pe care îl are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate; indiferent de statutul persoanei, atât ca persoană liberă sau aflată în stare privativă de libertate.
Respectarea drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbați și femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de aportul contribuția tuturora de a-și exprima o voință politică și de a participa în mod conștient la luarea deciziilor adecvate în interesul statului de drept apărate prin norme.
În fiecare comunitate, aceste valori sunt aparate prin norme juridice bine definite, dobândind protecția necesară în cadrul și în limitele firești ale suveranității de stat.
Procesul de dezvoltare istorică, cât și socio-economică, politică și culturală determină procesul axiologic generator de drepturi ale omului care s-a desfășurat într-un cadru specific fiecărei epoci istorice, putând coexista și influența atât la nivel național cât și la nivel internațional. Fapt bine cunoscut că, atunci când un astfel de proces are valoare internațională, valorile respective nu mai pot fi negate în plan local.
Doctrina drepturilor omului se impune prin unul din documentele cele mai importante, respectiv „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” elaborată și promovată de Revoluția Franceză document juridic care a consacrat conceptul drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, putem nota opinia lui Giorgio del Vechio care aprecia atât în știința, cât și în conștiința comună, o distincție neta intre statele legitime sau „de drept” și statele subjugate regimurilor dlegislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.
Ceea ce este unanim cunoscut este faptul ca omul și drepturile sale imprescriptibile, constituie cea mai mare valoare a umanității. Sens în care, drepturile acestuia au fost consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, demne de a asigura o protecție sigură față de toate consecințele actelor de natură a le prejudicia.
Acest fapt au făcut ca drepturile omului și libertățile fundamentale să se imprime ca o problematică prioritară pe agenda fiecărui stat de drept.
Știu că nu există om în univers, căruia să îi fie indiferente modalitățile prin care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile. Ființa umană prin drepturile și libertățile sale deschide noi oportunități de interpretare, de cercetare ale acestor drepturi există astăzi întrucât indiferent de gradul de capacitate pe care îl are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate; indiferent de statutul persoanei, atât ca persoană liberă sau aflată în stare privativă de libertate.
Respectarea drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbați și femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de aportul contribuția tuturora de a-și exprima o voință politică și de a participa în mod conștient la luarea deciziilor adecvate în interesul statului de drept apărate prin norme.
În fiecare comunitate, aceste valori sunt aparate prin norme juridice bine definite, dobândind protecția necesară în cadrul și în limitele firești ale suveranității de stat.
Procesul de dezvoltare istorică, cât și socio-economică, politică și culturală determină procesul axiologic generator de drepturi ale omului care s-a desfășurat într-un cadru specific fiecărei epoci istorice, putând coexista și influența atât la nivel național cât și la nivel internațional. Fapt bine cunoscut că, atunci când un astfel de proces are valoare internațională, valorile respective nu mai pot fi negate în plan local.
Doctrina drepturilor omului se impune prin unul din documentele cele mai importante, respectiv „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” elaborată și promovată de Revoluția Franceză document juridic care a consacrat conceptul drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, putem nota opinia lui Giorgio del Vechio care aprecia atât în știința, cât și în conștiința comună, o distincție neta intre statele legitime sau „de drept” și statele subjugate regimurilor despotice, care sunt încă prea numeroase în lume.
Sens în care și istoria Declarației din 1789 se remarcă pentru o mai bună interpretare atât a textului însuși, cât și a valorii sale simbolice și evoluției sale cronologică. Declarația corespunde proclamării drepturilor omului, într-o largă măsură, nașterea lor simultană, în S.U.A. și Franța, explică importanța și evoluția drepturilor omului.
În mod firesc, preambulul Declarației se impune prin aceea că stipulează ca „oamenii se nasc liberi și egali în drepturi” (art. 1) și că „ținta tuturor asociațiilor politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea și rezistența la opresiune” (art. 2).
Astfel, putem afirma faptul că în conformitate cu Declarația, libertatea consta în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora.
În art. 4 este definită libertatea, care constă în puterea de a face orice fără, însă, a leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii „a leza” și „pe altul”. Două consecințe particulare ale acestui principiu sunt explicate cu referire la libertatea religioasă (art. 10) și la problematica liberei comunicări a ideilor (art.1) sub controlul legislatorului.
În art.2 este stipulat dreptul la proprietate la nivelul drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului; în art. 17 el este consfințit ca fiind „un drept inviolabil și sacru”. De aceea, putem constata că dreptul de proprietate este singurul drept care are caracter privat în cazul necesității publice „cu condiția existenței unei demnități prealabile recunoscute”.
Declarația devine astfel operă universală pentru că întreaga lume depinde într-o oarecare măsură de ea. Astfel, putem afirma că, în mod incontestabil, această operă universală a făcut posibilă și Declarația americană. Contextul istoric al apariției acestora ne determină să afirmăm că ambele au fost fundamentate filozofic rațional, arătând prin ce se diferențiază de „abuzurile vechiului regim”, unde privilegiile aparțineau numai nobililor. Istoria ne-a arătat ca toate garanțiile acestora au fost consfințite în Constituție și legi. Au existat și revizuiri ale acesteia în anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost completată în Preambulurile constituțiilor franceze din 1946 și 1958, unde sunt reafirmate și recunoscute în mod solemn drepturile și libertățile omului și cetățeanului. Astăzi Convenția Europeană a Drepturilor Omului, plecând de la Declarația din 1789 a dezvoltat idei esențiale referitoare la dreptul proprietății, la garantarea dreptului de asociere al indivizilor unde ei își pot exercita liber competențele individuale, dreptul de a participa la viața publica fără nici un fel de discriminări.
De asemenea, este în fapt cunoscut, și anume tehnica garantării drepturilor se suprapune progresiv peste cea a Declarațiilor, constituționalizând lista drepturilor fundamentale, adică încorporându-le în articolele constituțiilor, conferindu-le, astfel, o forță juridică imediată. Prin prisma acestui fapt, aceasta presupune existența unui control juridic și o redactare fără ambiguități; în această privință adesea sunt luate precauții suplimentare pentru asigurarea eficacității. Cu toate acestea, se știe că tehnica nu este nouă, ea a fost folosită în S.U.A., în 1791, în primele zece amendamente (Bill of Rights), dar ea tinde să se generalizeze.
De aceea putem aprecia că există un incontestabil progres juridic, în acest sens doar problema aplicării efective a acestor reglementări suportând anumite modificări deoarece punerea ei în aplicare, adică respectarea acestor drepturi și libertăți fundamentale, variază în funcție de tipurile de civilizație, de ideologii, de interese.
De-a lungul timpului influența doctrinelor și declarațiilor franceze referitoare la drepturilor omului s-a regăsit în gândirea politică și juridică a statelor de pe toate continentele, în special pe continentul european, fapt ce a influențat sistemul constituțional al multor state.
Dar putem conchide că există anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor într-o legislație sau alta este justificată de dezvoltarea economică și socială pe care popoarele au parcurs-o după revoluția franceză din 1789, ceea ce evidențiază acele aspecte comune ale vieții sociale și de stat din diferitele țări, ca și independența lor într-o serie de nevoi importante. Astfel o vastă literatură politică și juridică demonstrează că mișcările progresiste se situează tot mai pregnant pe poziția apărării drepturilor omului.
Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul internațional. De asemenea, cunoaștem că spre sfârșitul secolului al XIX-lea cresc cazurile, în care pentru recunoașterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizează mai multe state, folosind în acest scop puterea dreptului constituțional. Formele juridice și de cuprindere a drepturilor omului pe plan internațional, inițial au constituit izvoarele clasice ale dreptului internațional public.
După primul război mondial, alături de drepturile civile și politice, au fost înscrise în unele constituții adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru și inviolabil. În această perioadă s-a înființat o comisie specială internațională pentru apărarea drepturilor omului.
Liga Națiunilor, creată în 1919, reușește să realizeze o colaborare largă în problemele legate de unele drepturi individuale și colective considerate de interes general și uman. Un număr însemnat de țări europene reunesc și pune bazele unei noi organizări constituționale, în care și reglementarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului reflectă o evoluție în sine față de constituțiile anterioare deoarece se cunoaște că întotdeauna un regim autarhic și antidemocratic se impune printr-o constituție ce restrânge drepturile și libertățile democratice. Contribuția principală a acestor constituții, printre care și cea a României, din anul 1923, se remarcă prin faptul că evidențiază acele drepturi fundamentale, cât și reglementarea constituțională și administrativă a principiului egalității naționale.
În timp, multiplele probleme referitoare la egalitate, limbă și cultură națională generate de consecințele războiului și evoluția societății produc anumite efecte în acest domeniu al drepturilor colective, sens în care se dezvoltă consecutiv și tratate de pace, constituind obiect de preocupare pentru Liga Națiunilor.
Până la cel de-al doilea război mondial, constituțiile majorității statelor conțineau prevederi ample referitoare la drepturile omului, însă, exceptând protecția sclaviei și protecția minorităților, drepturile fundamentale ale omului nu au dobândit o dimensiune Juridică internațională.
Este cunoscut faptul că s-au întreprins ample cercetări de sistematizare a problemelor drepturilor omului. La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptată „Declarația internațională a drepturilor omului ” având la baza proiectul elaborat de Institutul de drept internațional.
De asemenea, holocaustul, tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război mondial a dezvăluit adevărul că războiul nu ar fi avut loc dacă toate țările ar fi respectat drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Declarația Națiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnată de 26 de state, la care au aderat ulterior 19 state, menționează ca „victoria completă asupra dușmanilor este necesară în vederea apărării vieții, libertății, independenței și libertății religioase ca și pentru menținerea drepturilor omului și justiției, atât în țările proprii, cât și în alte țări”.
Istoria o spune și nu numai, pe măsură ce ororile dictaturilor fasciste au luat proporții mai mari, forțele democratice convoacă, în 1944, o conferință la Philadelphia, la care au participat 41 de țări, care adoptă o „Declarație”, proclamând, printre altele, că nu poate exista pace durabilă fără dreptate socială, fără ca oamenii, indiferent de rasă, credință și sex, să poată duce mai departe progresul lor material și dezvoltarea lor spirituală în libertate, demnitate, siguranță economică și șanse egale.
Pe linia consacrării politice și legale a drepturilor omului o importanță deosebită o are „Expunerea drepturilor esențiale ale omului”, elaborată de un Comitet de Consiliu și adoptată, în februarie 1944, în Statele Unite.
Sens în care trebuie remarcat ca un rezultat destul de laborios proces de negocieri care s-a desfășurat în principal în trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezintă un document de o mare complexitate, ce marchează o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european și mondial.
Este demn de subliniat că acest document marchează o recunoaștere neechivocă a protecției drepturilor omului ca un principiu fundamental al dreptului internațional, astfel, la punctul VII din „decalogul” de la Helsinki este consacrat ca un principiu de sine stătător „respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere, precizându-se că în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale, statele participante vor acționa în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele și convențiile internaționale încheiate în acest domeniu. Putem astfel afirma că principiul respectării drepturilor omului reprezintă – în concepția statelor participante se constituie ca o importantă normă de comportament internațional ce trebuie interpretată și aplicată într-un deplin consens cu toate celelalte principii fundamentale. Astfel, principiile suveranității, neamestecului etc., nu pot fi invocate ca un simplu temei pentru nerespectarea drepturilor omului, tot așa după cum nerespectarea drepturilor omului nu poate să ducă în final la contestarea suveranității statelor și a celorlalte principii fundamentale.
Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989 constituind rezultatul unei conferințe a statelor participante la procesul C.S.C.E., care s-a desfășurat – conform prevederilor Actului Final de la Helsinki – în perioada 4 noiembrie 1986-19 ianuarie 1989.
Ca și concluzie putem opinia că perioada interbelică reglementările privind drepturile omului aveau un caracter fragmentar și limitat, iar după cel de-al doilea război mondial evoluția dreptului internațional a determinat apariția unui ansamblu de reglementări în acest domeniu, respectiv, norme de drept internațional, unele cu caracter universal, altele pe plan regional, unele cu conținut global, altele specifice.
Astfel, drepturile și libertățile prevăzute de cele două pacte internaționale și alte documente privind drepturile omului sunt concepute ca un minimum, în contextul altor reglementări internaționale sau interne, care prevăd și ele asemenea drepturi și libertăți în contextul în care aceste documente sunt concepute, și deci trebuie interpretate și aplicate, ca parte integrantă a principiilor și normelor dreptului internațional.
În aceeași măsură, pactele prevăd în mod expres că dispozițiile lor nu pot fi interpretate ca aducând atingere dispozițiilor Cartei ONU și ale constituțiilor instituțiilor specializate, care stabilesc răspunderi ale organismelor respective în legătură cu realizarea drepturilor prevăzute în pacte. Chiar și în ceea ce privește rapoartele prezentate de state și examinate de Comitetul Drepturilor Omului, potrivit Pactului referitor la drepturile civile și politice, se prevede că această procedură se aplică fără a afecta procedurile instituite în conformitate cu alte documente sau convenții din cadrul ONU sau instituțiilor specializate, iar statele în cauză pot recurge la orice procedură asupra căreia convin.
Este unanim cunoscut faptul că pactele și celelalte documente conferă o reglementare juridică globală drepturilor omului, acordând pentru prima dată importanța cuvenită tuturor drepturilor – politice, civile pe de o parte și economice, sociale și culturale pe de alta parte stabilind o serie de norme, concepte și orientări universale, trasând cadrul general al garantării și exercitării drepturilor omului necesare tocmai datorită gravelor și repetatelor violări ale drepturilor omului în diferite țări, abuzurilor și ilegalităților frecvente în acest domeniu, toate acestea determinând necesitatea unor mijloace de protecție și garantare a drepturilor omului și libertăților publice la nivel național și internațional.
Un alt aspect asupra căreia ne putem apleca în cercetare are în vedere faptul că pe planul reglementărilor internaționale, al cooperării între state în domeniul drepturilor omului, putem discerne o primă etapă, în care au fost tratate în mod fragmentar unele aspecte cu caracter limitat în acest domeniu.
Sens în care, o serie de convenții internaționale bilaterale, la începutul secolului XIX, și multilaterale, în cea de a doua parte a acestuia, au urmărit limitarea și interzicerea traficului cu sclavi și apoi a sclavajului. Prin urmare, Actul general al Conferinței de la Berlin din 1885 prevedea suprimarea sclavajului și mai ales a comerțului cu negri în teritoriile din bazinele fluviilor Congo și Niger. Actul general al Conferinței antisclavagiste de la Bruxelles din 1889 – 1890 prevedea suprimarea comerțului cu sclavi în toată Africa și în zona maritimă a Oceanului Indian. Abia prin Convenția semnată la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919, și prin Convenția referitoare la sclavaj de la Geneva, din 25 septembrie 1925, încheiată în cadrul Ligii Națiunilor, se prevedea suprimarea completă a sclavajului și a traficului de sclavi, ca obligație care viza toate regiunile lumii. Convențiile încheiate în cadrul ONU în 1956, Convenția suplimentară referitoare la abolirea sclavajului, a comerțului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoage și, în 1966, Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice – aveau să prevadă abolirea definitivă, la nivel universal, a unor asemenea fenomene.
Trebuie de asemenea menționat faptul că o altă direcție de acțiune în această perioadă au constituit-o normele privind limitarea mijloacelor și a modului de ducere a războiului.
Astfel, după Convenția de la Geneva din 1864 privind protecția spitalelor militare și a personalului lor și îngrijirea soldaților răniți și bolnavi, au urmat Convenția de la Haga din 1899 asupra legilor și obiceiurilor războiului terestru, Convenția de la Geneva din 1906 relativă la îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor în războiul terestru, Convenția de la Haga din 1907 privind adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenției de la Geneva din 1906. După primul război mondial se vor încheia cele două convenții de la Geneva, din 1929, privind ameliorarea soartei răniților și bolnavilor în războiul terestru, respectiv tratamentul prizonierilor de război, iar după cel de-al doilea război, cele patru convenții de la Geneva din 1949, privind protecția prizonierilor de război, a răniților și bolnavilor în războiul terestru, a răniților și bolnavilor în războiul maritim, ca și protecția populației civile.
Referitor la cele menționate putem considera aceste reglementări ca fiind îndreptate spre protecția unor drepturi ale omului, deoarece se referă la perioadele de război și la anumite aspecte ale existenței umane, ele sunt examinate de regulă ca parte a dreptului umanitar al conflictelor armate, și nu în contextul
drepturilor omului. De asemenea, problematica protecției minorităților, mai ales a celor religioase, a fost abordată în tratate încă din secolul XVII, începând cu Tratatul de la Westfalia (1648), continuând – ca momente mai importante – cu documentele, Congresului de la Viena din 1815 care extind protecția la unele minorități etnice din imperiul rus (minoritatea poloneză) și din statele germane (minoritatea evreiască) și cu Tratatul de la Berlin din 1878 privind libertățile religioase și nediscriminarea pentru motive religioase în statele devenite independente după înfrângerea imperiului otoman.
Pe aceeași linie, tratatele de pace încheiate după primul război mondial cu Austria, Bulgaria, Turcia și Ungaria, cât și convențiile speciale încheiate în 1919 de puterile aliate cu Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia și România și declarațiile individuale formulate de , Albania, Lituania, Letonia, Estonia și Irak pentru a deveni membre ale Societății Națiunilor, prevedeau anumite drepturi și libertăți pentru persoanele care făceau parte din minorități în cadrul Societății, s-a creat un mecanism de reglementare pașnică a diferendelor dintre state privind problemele minorităților, de către Consiliul Societății și de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, ca și un mecanism de examinare a plângerilor referitoare la încălcări ale acestor documente.
Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a devenit obiectul unor reglementări cu caracter global în secolul nostru, îndeosebi în a doua jumătate a acestuia.
După cel de-al doilea război mondial, condamnarea unanimă a încălcărilor masive, de o gravitate fără precedent, comise de regimurile fasciste, ale drepturilor celor mai elementare ale omului în perioada premergătoare și în timpul războiului, a determinat un puternic curent de opinie în direcția unor reglementări cuprinzătoare și universale și a creării unui cadru de colaborare internațională în domeniul drepturilor omului.
Prevederile Cartei Organizației Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului au un caracter general. Desigur, ele stabilesc obligații juridice, dar acestea nu au fost considerate suficiente, deoarece Carta nu specifică drepturile și libertățile omului și nici natura obligațiilor asumate de state; atât împrejurările istorice ale adoptării Cartei, cât și caracterul său larg cuprinzător, nu făceau posibile reglementări mai ample. Calea spre concretizarea unui sistem de protecție internațională a drepturilor omului și stabilirea obligativității unei cooperări internaționale în acest domeniu a fost deschisă de Carta O.N.U.
Astfel putem susține faptul că documentul internațional care marchează începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului este Declarația Universală a Drepturilor Omului, primul document internațional de ansamblu și cu vocație de universalitate în acest domeniu.
Este cunoscut faptul că ulterior, și alte documente au proclamat obligația statelor de a pune în aplicare prevederile sale. Statele au trecut însă treptat la elaborarea de tratate privind diferite capitole ale drepturilor omului, preluând și dezvoltând prevederi ale Declarației. De aceea, în prezent, trebuie să evaluăm prevederile Declarației împreună cu tratatele adoptate ulterior și cu practica dezvoltată în aplicarea lor, pornind de la documentele internaționale care definesc cadrul colaborării dintre state în domeniul uman aceasta fiind o justificare a încercărilor actuale de a cantona într-un cadru strict natura problematică a drepturilor omului.
Astfel, unele din aceste tratate se referă la condamnarea și reprimarea unor încălcări grave ale drepturilor omului. Astfel, Convenția pentru prevenirea și reprimarea unui genocid, confirmă că genocidul este o crimă de drept internațional, îl definește (uciderea membrilor unui grup, atingerea gravă adusă integrității lor fizice sau mentale, supunerea lor la condiții de existență care duc la distrugerea lor, măsuri de împiedicare a nașterilor și transferul forțat de copii de la un grup) și prevede pedepsirea actelor de genocid, ca și a înțelegerii cu scopul de a-1 comite, a incitării directe și indirecte la acesta, a tentativei și complicității. Părțile contractante se angajează să pedepsească penal orice persoană vinovată de asemenea fapte și pot sesiza organele competente ale ONU pentru a se lua măsuri pe plan internațional.
Convenția suplimentară privind abolirea sclavajului, a traficului de sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclavajului, prevede că fapte cum sunt transportul și traficul de sclavi, menținerea în sclavie, aducerea altor persoane într-o asemenea stare, ca și practici similare, ca aservirea pentru datorii, servajul, transmiterea de femei și copii altor persoane contra cost, trebuie complet abolite, iar cei ce le comit sau sunt complici să fie pedepsiți penal. Statele părți se angajează să coopereze între ele și cu ONU, în vederea aplicării prevederilor Convenției.
Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid, declară că apartheidul este o crimă contra umanității și că actele inumane rezultând din politicile și practicile de acest gen constituie crime, iar organizațiile, instituțiile și persoanele care le comit sunt considerate criminale. Statele participante se angajează să ia toate măsurile, legislative și altele, pentru a împiedica producerea unor asemenea fapte și să ia măsuri legislative, judiciare și administrative pentru a urmări, judeca și pedepsi persoanele vinovate de comiterea lor.
Pe aceeași direcție de acțiune putem așeza și Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, care proclamă drept imprescriptibile crimele de război, crimele contra umanității, expulzarea populației prin atac armat sau ocupare, actele inumane decurgând din politica de apartheid, ca și genocidul, și cere statelor părți să ia toate măsurile legislative pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor respective.
De asemenea și alte convenții vizează eliminarea discriminărilor în anumite domenii. Astfel, Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, condamnă discriminarea rasială și angajează statele părți să promoveze o politică de eliminare a oricărei forme a acesteia și să asigure fiecărei persoane egalitatea în fața legii, fără deosebire de rasă, culoare, origine națională sau etnică.
Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, condamnă discriminările față de femei sub orice formă, statele participante angajându-se să promoveze prin toate mijloacele politice menite să le elimine, în acest sens, ele se angajează să includă în legislație principiul egalității depline și sancțiuni împotriva oricăror discriminări, să ia măsuri pentru a asigura deplina dezvoltare și promovare a femeilor, pentru eliminarea discriminărilor în domeniul politic, al vieții publice, al educației, al dreptului la muncă, al sănătății și în viața economică și socială, pentru asigurarea egalității depline în fața legii.
Tot pe aceeași direcție de acțiune se remarcă și Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, Convenția privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea generală în decembrie 1990.
Cu referire la o altă abordare se înscrie și o altă direcție, anume aceea de elaborare a unor instrumente juridice cu privire la ansamblul drepturilor omului și libertăților fundamentale. După îndelungate dezbateri pentru definirea conținutului drepturilor omului, au fost elaborate cele două Pacte internaționale referitoare la drepturile economice, sociale și culturale, respectiv la drepturile civile și politice, adoptate de Adunarea generală în unanimitate, prin rezoluția 2200/ XX din 16 decembrie 1966.
Astfel, prin reglementări paralele și identice, cele două pacte plasează drepturile omului în contextul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, de a-și stabili statutul politic și a asigura în mod liber dezvoltarea lor economică, socială și culturală, și al dreptului popoarelor de a dispune liber de resursele lor naturale. De asemenea, ele au ca elemente comune preambulul, ca și alte prevederi referitoare la egalitatea în drepturi a bărbatului și femeii, dreptul la asociere, protecția familiei și a copiilor, ele dezvoltă în termeni juridici, uneori mai generali, alteori suficient de expliciți, drepturile economice, sociale și culturale, respectiv civile și politice, pe care le vom examina în capitole distincte, luând în considerare și practica mecanismelor create pentru a promova aplicarea lor.
Pactul privind drepturile civile și politice este însoțit de un Protocol facultativ, care prevede competența Comitetului de a primi și examina comunicări provenind de la persoane aflate sub jurisdicția statelor părți la Pact și la Protocolul facultativ, privind pretinse încălcări ale drepturilor lor.
De altfel o serie de dezvoltări s-au înregistrat în domeniul drepturilor omului și pe plan regional sau subregional, care se realizează prin tratate încheiate între state dintr-o anumita zonă geografică prin procedurile și mecanismele speciale create.
Astfel, statele membre ale Consiliului Europei au încheiat, la 4 noiembrie 1950, Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale, care a intrat în vigoare în anul 1953. Convenția prevede mai puține drepturi decât Pactul privind drepturile civile și politice, iar unele au un caracter mai restrâns. Prin Convenția din 1950 au fost create o Comisie europeană și o Curte europeană a drepturilor omului. Comisia a examinat cazuri supuse de statele părți, dar și plângeri individuale contra acelor state care au acceptat o asemenea procedură printr-o declarație expresă. Curtea europeană a examinat litigii supuse de Comisie sau de un stat membru, dacă statul vizat a acceptat printr-o declarație expresă jurisdicția Curții.
În America Latină, în 1969 a fost adoptată Convenția americană asupra drepturilor omului, care a intrat în vigoare din 1978, unde sunt cuprinse drepturi civile și politice. Un Protocol adițional adoptat în 1988 enunță de asemenea și drepturile economice și sociale. Convenția din 1969 cuprinde în ansamblu prevederi similare Pactului privind drepturile civile și politice, iar Protocolul din 1988 este redactat în termeni apropiați Pactului privind drepturile economice, sociale și culturale. Convenția din 1969 a dat competențe Comisiei interamericane a drepturilor omului de a examina rapoarte și informații din partea statelor, ca și plângeri ale persoanelor, grupurilor de persoane sau organizațiilor neguvernamentale, dacă statele vizate acceptă în mod expres această procedură. O Curte interamericană a drepturilor omului are competența de a examina cazuri supuse de state-părți, care se plâng de încălcarea Convenției de către alte state-părți (dacă ambele state în cauză au acceptat această procedură) sau de Comisie, dacă nu a reușit să rezolve o plângere cu satisfacția părților.
Pe plan african, în 1981 Organizația Unității Africane a adoptat Carta africană a drepturilor omului și popoarelor iar în 1999, statele părți la Carta africană au înființat o Curte africană a drepturilor omului.
De asemenea, țările arabe au creat, la Conferința regională arabă a drepturilor omului de la Beirut din 1968, o Comisie permanentă arabă asupra drepturilor omului, având rolul de a pregăti proiecte de acord și alte recomandări.
În categoria documentelor care tratează problematica drepturilor omului trebuie să menționăm, de asemenea, Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975. Actul final cuprinde și alte prevederi cu caracter general, referitoare la importanța universală a respectării drepturilor omului, respectarea drepturilor tuturor persoanelor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, promovarea exercitării efective a drepturilor omului. El reia, în ceea ce privește persoanele care fac parte din minorități naționale, și garantarea libertăților religioase, unele concepte fundamentale și prevederi din pactele drepturilor omului.
Documentul final al Reuniunii general-europene de la Viena, adoptat în ianuarie 1989, dezvoltă prevederile referitoare la anumite drepturi ale omului, cuprinse în alte documente. Astfel, se insistă asupra asigurării unor recursuri efective pentru cei care pretind că drepturile și libertățile lor au fost încălcate, în fața organelor executive, judiciare sau administrative, ca și a informării despre hotărârea luată ca urmare a recursului.
În ceea ce privește libertățile religioase, se prevede eliminarea și prevenirea discriminărilor față de persoane sau comunități, pe motiv de religie sau convingere, cultivarea unui climat de toleranță și respect, recunoașterea statutului legal al acestor comunități, respectarea dreptului comunităților de a stabili și menține lăcașuri de rugăciune, de a se organiza conform structurilor lor, de a-și selecta personalul.
De asemenea, a fost convocată Conferința privind dimensiunea umană a OSCE, care a ținut trei reuniuni, la Paris (1989), Copenhaga (1990) și Moscova (1991), ultimele două finalizate cu documente importante în domeniul drepturilor omului.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990, Declarația la nivel înalt de la Helsinki din 1992 și Deciziile adoptate la reuniunea de la Helsinki, din același an, au pus în continuare accentul pe drepturile omului, fără a adopta noi reglementări.
Este demn de subliniat faptul că pe plan european, activitățile Uniunii Europene vizează prin direcțiile sale de acțiune și dimensiunea drepturilor omului. Sens în care se remarcă acele eforturi pentru armonizarea politicii sociale, care au avut efecte pozitive pentru drepturile economice și sociale, (în 1986, miniștrii afacerilor externe ai țărilor Uniunii au adoptat o Declarație privind drepturile și libertățile fundamentale). De asemenea, o serie de alte prevederi în acest domeniu au fost incluse în Convențiile de la Lome, cu cele peste 50 țări din zona Africii, Pacificului și Caraibelor, ca și în acordurile de asociere cu țările europene candidate la Uniunea Europeană.
Ca și concluzie putem opinia că, protecția juridică internațională a drepturilor omului se realizează prin proceduri și mecanisme internaționale care au atribuții de supraveghere, control sau chiar cu puteri decizionale în aplicarea unor măsuri sancționatorii față de un stat care încalcă obligațiile asumate privitoare la drepturile omului.
1.2. Evoluție pe plan intern
Toate lucrările de specialitate din domeniul de referință subliniază că, în documentele internaționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, respectarea și punerea în aplicare a acestora sunt strâns legate de legile și instituțiile naționale.
Sens în care, aceste documente impun statelor să adopte măsuri și să acționeze pentru respectarea și asigurarea drepturilor și libertăților, prin toate mijloacele adecvate, inclusiv îndeosebi prin adoptarea de măsuri legislative. Cu privire strictă la diferitele drepturi specifice, Pactul internațional privind drepturile civile și politice impune statelor să le protejeze prin lege (dreptul la viață, neamestecul în viața particulară, în familie, domiciliu, corespondență) sau să le reglementeze (procedura de privare de libertate). Pactul prevede drept condiție sine qua non pentru derogări de la unele drepturi, în caz de pericol public excepțional care amenință existența națiunii, proclamarea acestui pericol excepțional printr-un act oficial, iar pentru restricțiile care pot fi aplicate, adoptarea de legi de către statul în cauză privind conținutul acestor restricții.
De asemenea, una dintre obligațiile asumate de către state prin documentele internaționale privind drepturile omului este de a adopta legi naționale, care să stabilească aceste drepturi și să reglementeze condițiile exercitării lor, inclusiv obligațiile corelative și răspunderile instituțiilor competente. În unele cazuri, obligația respectivă are un caracter strict, fiind enunțată în termeni imperativi. Sens în care, se poate sublinia că unele prevederi ale tratatelor pot fi direct executate în plan intern (self-executing), altele necesită adoptarea de legi și alte reglementări interne.
Dar acest fapt menționat ridică și problema aplicării normelor de drept internațional în dreptul intern al statelor, care oferă o mare diversitate de situații și modalități. Astfel, în unele state tratatele internaționale sunt încorporate în dreptul lor intern prin însuși actul de ratificare a acestora. În acest fel, ele fac parte din corpul de legi al statelor în cauză.
De altfel, Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor prevede că un stat nu poate invoca o lege națională pentru a justifica o încălcare a unui tratat și în aceste state, deci, se poate susține că tratatele prevalează față de legea internă, atunci când s-ar pune problema aplicării unor prevederi legislative care nu sunt în concordanță cu cele ale tratatului.
Este cunoscut că totuși în alte state, nu se prevede că tratatele devin parte a dreptului intern și nu este acceptat principiul preluării lor implicite, prin actul ratificării.
Aceste state au însă obligația ca, în respectarea tratatelor, să se asigure că legile nu sunt în contradicție cu prevederile acestora.
În aceste state se aplică principiile interpretării și prezumției, care tind să soluționeze această problemă. Astfel, legile interne trebuie să fie interpretate astfel încât să nu contravină tratatelor internaționale ratificate de statul respectiv.
Ca și concluzie, putem opinia că potrivit majorității documentelor internaționale, statele s-au angajat să asigure fiecărei persoane căile de recurs eficiente, dacă ea consideră că drepturile sale au fost încălcate, chiar dacă încălcarea a fost comisă de o persoană acționând în calitate oficială, astfel încât drepturile petiționarului să fie determinate de o autoritate judiciară, administrativă sau o altă autoritate competență.
Unele din aceste documente prevăd chiar acordarea unei satisfacții sau reparații juste și adecvate, ori a unei indemnizații pentru daunele suferite (Pactul privind drepturile civile și politice, Convenția pentru eliminarea discriminării rasiale).
În aceeași ordine de idei, documentele sau clauzele care prevăd procedura examinării de către comitetele create prin tratatele privind drepturile omului, a plângerilor individuale prezentate de persoanele aflate sub jurisdicția statelor care acceptă această procedură, inclusiv cele care creează tribunale ale drepturilor omului – în Europa, America și recent în Africa – condiționează admisibilitatea plângerilor respective de epuizarea recursurilor interne în statele în cauză. Deci, se acordă prioritate absolută exercitării recursurilor interne disponibile.
În acest sens putem face o distincție clară între mecanisme interne jurisdicționale care sunt alcătuite din instanțele judecătorești având proceduri specifice judiciare și mecanisme interne nejurisdicționale stabilite de organismele fiecărui stat (legislative și executive) având proceduri specifice distincte.
Astfel, între mecanismele de protecție a drepturilor omului având un caracter jurisdicțional și cele care nu au un asemenea caracter există, firește, o indisolubilă legătura, deoarece mecanismele nejurisdicționale, atât interne cât și internaționale, pot avea o contribuție importantă asupra exercitării atribuțiilor corespunzătoare ce revin mecanismelor jurisdicționale, care au un rol decisiv în ceea ce privește protecția și apărarea drepturilor omului.
Se cunoaște faptul că, mecanismele nejurisdicționale au rolul de a contribui la clarificarea unor probleme importante ce privesc drepturile omului, în special atrăgând atenția comunității internaționale în legătură cu situația încălcării, mobilizând factorii politici de decizie din diferite țări pentru a acționa în așa fel încât încălcările drepturilor omului să fie sancționate, iar drepturile legitime ce au fost încălcate să fie restabilite în plenitudinea lor.
Concluzionând: relația dintre mecanismele jurisdicționale interne și cele internaționale se înfățișează ca o legătură de condiționare reciproca, ambele categorii de mecanisme fiind convergente în a promova ideea respectului drepturilor omului, a reparării prejudiciilor suferite, precum și a sancționării severe a celor care s-au făcut vinovați de nerespectarea acestora..
1.3. Evoluție pe plan internațional
Este cunoscut faptul că tratatele internaționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului au însă vocație universală și numără majoritatea peste 100 state părți; tratatele continentale sunt de regulă acceptate de toate statele regiunii.
De la început s-a pus problema interpretării și aplicării cât mai uniforme și coerente posibil de toate sau majoritatea statelor părți, având în vedere că aceste state prezintă situații politice, istorice, geografice, demografice, economice și sociale diverse. Astfel a fost necesar a se stabili în acest scop mai multe tipuri de mecanisme.
Comitetele create prin tratatele privind drepturile omului reprezintă mecanisme care, pornind de la prevederile tratatelor și de la experiența statelor părți în aplicarea lor, au menirea să sintetizeze și să promoveze cele mai adecvate modalități, să semnaleze neajunsuri și să adreseze statelor recomandări.
Între documentele cu vocație universală, Convenția privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid din 1948 nu a prevăzut crearea unui organ de supraveghere. Convenția prevede, în schimb, că orice stat parte poate cere organelor competente ale ONU să adopte, conform Cartei, măsurile pe care le consideră adecvate pentru prevenirea și suprimarea actelor de genocid și oricăror altor acte pe care statele s-au angajat să le pedepsească (conspirația, incitarea directă sau indirectă, tentativa și complicitatea la genocid).
De asemenea mijloace legale privind protecția drepturilor omului cât și proceduri de urmat prin comitete au fost create și în plan regional; între cele mai importante, menționăm:
În Europa, Comitetul european pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, creat prin Convenția corespunzătoare adoptată la 26 noiembrie 1987; un comitet permanent pentru a supraveghea aplicarea Convenției europene privind exercitarea drepturilor copilului, adoptată la 25 ianuarie 1996;
În Africa, Comisia africană pentru drepturile omului și drepturile popoarelor, creată prin Carta africană, pentru a promova aplicarea Cartei; Comitetul african de experți pentru drepturile și bunăstarea copilului, pentru a promova aplicarea prevederilor acestei Convenții;
Pe continentul american –America de Nord și de Sud, sistemul de protectie are la baza Comisia interamericană a drepturilor omului, creată prin Convenția americană a drepturilor omului din 1969, pentru supravegherea aplicării acestei convenții, ca și a Convenției interamericane din 1985 pentru prevenirea și pedepsirea torturii, a Convenției interamericane asupra dispariției forțate a persoanelor din 1994 și a Convenției interamericane privind prevenirea, pedepsirea și eradicarea violenței împotriva femeilor din 1994;
Deoarece la unele tratate statele părți au formulat, în momentul ratificării ori aderării, rezerve substanțiale, unele comitete cer statelor care au formulat asemenea rezerve să prezinte în rapoartele lor și rațiunile acestor rezerve, măsura în care ele influențează legile și practicile naționale și un program pentru retragerea rezervelor (Comitetul pentru eliminarea discriminărilor față de femei. Alte comitete s-au pronunțat cu privire la valabilitatea rezervelor în ansamblu și modalitatea de a stabili dacă ele sunt conforme cu obiectul și scopul tratatului (Comitetul Drepturilor Omului).
Unele din comitetele create prin tratate au primit, prin aceste tratate, și competenta de a examina comunicări individuale din partea persoanelor aflate sub jurisdicția statelor care acceptă în mod expres aceste proceduri, împotriva unor pretinse încălcări ale drepturilor și libertăților lor înscrise în tratat.
Se cunoaște faptul că procedura de examinare a comunicărilor individuale este confidențială până la închiderea cazului; ea include transmiterea unei comunicări statului în cauză, pentru ca acesta să răspundă în legătură cu pretinsa încălcare a tratatului și cu solicitarea petiționarului; comitetul decide în primul rând asupra admisibilității comunicării respective, după care cere din nou opinia petiționarului și a statului asupra fondului problemei. Procedura se încheie prin elaborarea unei opinii a comitetului; acesta poate să conchidă că a avut loc o încălcare a tratatului și să ceară statului să ia măsuri pentru a o înlătura, eventual prin reluarea procedurilor interne, în scopul de a acorda satisfacție ori reparație persoanei; el poate să conchidă și că nu a fost o încălcare de către stat a tratatului; și într-un caz și în celălalt comitetul poate să adreseze statului, în legătură cu comunicarea respectivă, recomandări cu privire la măsurile pe care să le ia în vederea eliminării unor neajunsuri în aplicarea tratatului, pentru completarea procedurilor interne, pentru formarea personalului care se ocupă de aplicarea legii și educarea populației.
Atât Comitetul Drepturilor Omului, prin aplicarea articolului 26 al Pactului, care cuprinde clauza generală a nediscriminării în ceea ce privește ansamblul drepturilor omului, cât și Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, prin aplicarea articolului 5, care cuprinde clauza nediscriminării rasiale privind o largă sferă de drepturi civile, politice, economice, sociale și culturale, pot examina comunicări referitoare la ansamblul drepturilor omului. După cum am văzut, Comitetul Drepturilor Omului a examinat și comunicări privind alocațiile de șomaj și pensii, sub imperiul principiului nediscriminării.
Astfel, printr-un protocol facultativ la Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, s-a adoptat procedura de primire și examinare de plângeri individuale sau ale unor grupuri de persoane de către Comitetul creat prin această Convenție. Procedura este confidențială; dacă se constată violări grave și sistematice, Comitetul poate invita statul la o dezbatere publică; această din urmă posibilitate depinde de acceptarea expresă a statului, când ratifică protocolul.
Comitetele respective au primit, de asemenea, competențe în ceea ce privește examinarea unei comunicări a unui stat parte, care consideră că un alt stat parte nu aplică prevederile tratatului. Convenția privind eliminarea discriminării rasiale include această procedură ca obligatorie, pentru toate statele părți. Pactul internațional și Convenția împotriva torturii prevăd această competență a comitetului respectiv numai față de statele care o acceptă în mod expres.
Convenția pentru eliminarea discriminării rasiale merge mai departe; comisia de conciliere ad-hoc prevăzută de Convenție pentru asemenea cazuri întocmește un raport, conținând concluzii asupra tuturor problemelor de fapt și recomandările ei pentru a se ajunge la o soluție amiabilă. Acest raport este transmis celor două state în diferend, care trebuie să răspundă Comitetului în termen de trei luni dacă le acceptă. După această perioadă, raportul se comunică tuturor statelor părți la Convenție, împreună cu observațiile statelor în diferend.
În toate tratatele se prevede că procedura de examinare a diferendelor în aceste cazuri este confidențială.
În ceea ce privește diferendele dintre statele părți cu privire la interpretarea și aplicarea Convenției privind eliminarea discriminării rasiale, a Convenției pentru eliminarea discriminări lor față de femei și a Convenției împotriva torturii, cele trei convenții prevăd și posibilitatea recurgerii de către oricare din statele în diferend la jurisdicția obligatorie a Curții Internaționale de Justiție. Se prevede și posibilitatea pentru orice stat parte de a formula rezerve la această clauză.
Proceduri de urgență au fost dezvoltate de Comitetul Drepturilor Omului și Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, pe baza prevederilor tratatelor respective privind examinarea rapoartelor statelor părți.
În ceea ce privește Comitetul Drepturilor Omului, în caz de situații excepționale, când Comitetul nu este în sesiune, președintele, în consultare cu membrii Comitetului, poate cere unui stat parte să supună un raport, de regulă în termen scurt, asupra unor probleme specifice.
Rapoartele se examinează de regulă la prima sesiune a Comitetului, în același mod ca și rapoartele obișnuite.
În funcție de gravitatea încălcărilor, Comitetul poate să includă solicitarea ca Secretarul general al ONU să aducă în atenția organelor ONU, inclusiv a Consiliului de Securitate, situații în domeniul drepturilor omului.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a adoptat o asemenea procedură în 1993, denumită procedură de alarmă rapidă și de urgență potrivit căreia, în cazurile sistematice, grave, masive și persistente de discriminare rasială, Comitetul poate decide examinarea de urgență a situației dintr-un stat, în afara examinării rapoartelor sale periodice. Comitetul cere informații suplimentare și de regulă invită reprezentanți ai statelor în cauză să ia parte la examinare.
Ca rezultat, Comitetul a adoptat decizii în care a exprimat punctul său de vedere cu privire la situația în țară, a adresat recomandări statului respectiv, a cerut în continuare informații, a adus situația respectivă în atenția Înaltului Comisar pentru drepturile omului sau a Secretarului general al ONU și prin acesta a Adunării generale și Consiliului de Securitate, sau chiar a oferit misiuni de bune oficii sau de asistență tehnică în statele în cauză.
Aceste proceduri au dat activității celor două comitete mai mult dinamism și eficiență; ele au contribuit la o legătură mai strânsă a activității lor cu evoluțiile din lume în domeniile respective, la un răspuns mai prompt și mai adecvat față de încălcările grave și masive ale drepturilor omului.
Nu este mai puțin adevărat că ele au fost adoptate după încetarea războiului rece și diminuarea sensibilă a confruntării ideologice în domeniul drepturilor omului.
Comitetele pot stabili un mecanism propriu de urmărire a evoluției situației, pot oferi statelor în cauză să trimită unul sau mai mulți membri, pentru a le sprijini să dezvolte instituții și standarde pentru promovarea drepturilor omului, pot organiza reuniuni informale la nivele regionale și locale în acest scop.
1.4. Implicațiile organizațiilor internaționale din perspectiva mecanismelor de promovare a drepturilor omului
Unele organizații care se ocupă, de asemenea, de protecția unor drepturi ale omului, în domeniile lor de activitate, au prevăzut în statutele lor proceduri de promovare a respectării tratatelor cu privire la drepturile omului.
În plan regional, de asemenea, comitete, grupuri de experți și alte organisme au drept competență, în ansamblu, de a examina rapoartele statelor și, de regulă, de a supune rapoartele lor, inclusiv concluzii și recomandări, organismelor politice corespunzătoare (ale Consiliului Europei, ale Organizației Statelor Americane, respectiv ale Organizației Unității Africane), care pot face ele însele recomandări statelor în cauză.
Carta europeană pentru limbile regionale și minoritare din 1992 și Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale din 1994 prevăd de asemenea procedura examinării rapoartelor de comitete de experți.
În alte regiuni, Comisia interamericană a drepturilor omului are și competența de a examina rapoarte ale statelor, la inițiativa sa, privind aplicarea Convenției americane a drepturilor omului. Protocolul de la San Salvador prevede un sistem de rapoarte periodice și examinarea lor de către organisme ale Organizației Statelor Americane. Comisia africană poate examina rapoartele statelor și alte comunicări și la cererea Adunării șefilor de State poate să examineze situația într-o țară sau alta. Până la acest stadiu, procedura Comisiei africane este confidențială.
În unele cazuri, comitetele au și competența de a examina amendamente la convențiile respective și a le supune organismelor politice, precum și de a acorda asistență organismelor naționale din domeniul respectiv.
În acest context trebuie să menționez, desigur, tribunalele regionale Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea interamericană a drepturilor omului și recent creata Curte africană a drepturilor omului.
În urma reformei intervenite în 1994, Curtea europeană a drepturilor omului este singurul organ cu misiunea de a asigura respectarea angajamentelor înscrise în Convenția europeană și protocoalele anexă.
Curtea examinează pretenții supuse de orice stat parte la Convenție împotriva altui stat parte, ca și de persoane, organizații neguvernamentale sau grupuri de persoane care pretind că sunt victime ale unei încălcări de către un stat parte a Convenției sau protocoalelor. Statele părți s-au angajat să accepte deciziile Curții ca obligatorii.
Curtea poate da avize consultative cu privire la interpretarea Convenției și protocoalelor, la cererea Comitetului miniștrilor.
Curtea interamericană a drepturilor omului judecă numai cazuri supuse de Comisia interamericană sau de statele părți la Convenție. Comisia primește comunicări de la persoane, grupuri sau organizații neguvernamentale; ea încearcă să rezolve în mod amiabil cazul; dacă nu reușește, adoptă propriile sale concluzii și recomandări pe care le trimite părților.
Curtea africană a drepturilor omului și poporului, creată prin Protocolul din 9 iunie 1998 de la Ouagadougu, primește și examinează comunicări de la Comisia africană și de la state; ea poate primi comunicări și de la persoane și organizații neguvernamentale, cu condiția ca statul acuzat să fi acceptat competența Curții de a primi asemenea comunicări.
Cele trei curți au și competență consultativă, de a da avize, la cererea statelor și a organelor organizațiilor respective.
Deși aceste curți și comisiile care li se pot adresa au competența de a primi și examina plângeri din partea unor state contra altor state, se constată că numărul sesizărilor cu caracter interstatal este redus.
1.5. Mijloace de acțiune în plan internațional
La nivelul Organizației Națiunilor Unite există o procedură de examinare a comunicărilor primite de la persoane sau de la organizații internaționale, în cadrul Comisiei pentru drepturile omului.
Comisia ONU pentru drepturile omului reprezintă principalul for al ONU în care sunt examinate cele mai diverse probleme privind respectarea și promovarea drepturilor omului.
Comisia a extins treptat metodele de lucru și procedurile la care recurge, pentru a examina și urmări diferitele aspecte ale drepturilor omului, a continua să fie laboratorul de elaborare de noi norme juridice în acest domeniu și a răspunde cerințelor imediate.
Astfel, Comisia a creat grupuri de lucru, care examinează rapoartele acestora și adoptă rezoluții sau decizii pe baza lor. De asemenea, au pus în evidență tipuri de încălcări ale drepturilor omului și modalități de acțiune, atât în plan intern, cât și în plan internațional, pentru a le elimina.
Comisia prezintă rapoarte și proiecte de recomandări Consiliului Economic și Social, care poate el însuși să examineze situația drepturilor omului în diferite țări, în lume în ansamblu. Ca forum universal, Adunarea Generală reprezintă forumul universal care examinează, în comitete specializate și în plenară, problematica drepturilor și libertăților omului; problematica este diversă, sens în care aceste examinări se bazează pe rapoartele tuturor organismelor ONU care se ocupă de asemenea probleme.
Înaltul Comisar al ONU pentru drepturile omului urmărește de asemenea evoluția drepturilor omului în întreaga lume și poate să intre în discuție cu guvernele, să efectueze vizite în diferite țări, cu acordul acestora, să ia și alte inițiative. Înaltul Comisar are birouri privind drepturile omului în diferite părți ale lumii, prin care menține legătura cu guvernele și autoritățile locale și promovează evoluția statului și a societății spre respectarea crescândă a drepturilor omului.
Cu referire la planul regional, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) examinează situația drepturilor omului în statele participante și a adoptă documentele aferente domeniului. Înaltul Comisar pentru minorități, în limitele mandatului acordat, joacă un rol important în promovarea unor soluții constructive, pe baza respectării drepturilor persoanelor care fac parte din minorități.
De asemenea, Biroul pentru instituții Democratice și Drepturile Omului urmărește promovarea îndeosebi a drepturilor politice, legate de procesul electoral și de participarea la viața publică.
În plan european, un rol deosebit de important îl are Consiliul Europei, care include aproape toate statele continentului, atât prin documentele juridice adoptate, în cea mai mare parte pentru protecția drepturilor omului, cât și prin hotărârile adoptate de Curtea europeană a drepturilor omului.
În același context, al acțiunii opiniei publice, se află și activitatea organizațiilor internaționale neguvernamentale din domeniul drepturilor omului. Deși asemenea organizații adoptă uneori poziții neechilibrate, aplică standarde diferite sau se ocupă numai de anumite țări, ele pot juca un rol important, atrăgând atenția asupra unor fenomene sau tendințe care pot duce la încălcări masive ale drepturilor omului sau la destabilizarea situației, pe care statele și organismele internaționale nu pot și nu trebuie să le ignore.
În ceea ce privește planul internațional; aici au fost create acele proceduri și mecanisme de dialog și cooperare, care urmăresc să promoveze, prin convingere și abordare uniformă, interpretarea și aplicarea cât mai complete de fiecare stat a angajamentelor asumate.
Deși au caracter de recomandare, aceste proceduri și mecanisme – comitetele create prin tratate, organismele internaționale specializate – formează astăzi o rețea care acoperă întreaga sferă a drepturilor și libertăților omului și se adresează tuturor statelor lumii, exercitând astfel un rol important în eforturile pentru promovarea respectării drepturilor omului.
SECȚIUNEA 2
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
2.1. Trăsături generale ale Convenției Europene
În cadrul Congresului Mișcării Europene, de la Haga, din 1948, luna mai s-a propus crearea unei Curți de Justiție pe care orice cetățean să o poată sesiza cu un recurs în cazul violării drepturilor sale fundamentale.
Sens în care a necesitat înființarea în primul rând a Comisiei Europene, cu competențe în „trierea” cererilor, putându-se astfel anticipa asupra fondului cauzei din stadiul de admisibilitate.
Datorită faptului că, în primă fază, până la recunoașterea jurisdicției obligatorii, competența Curții nu era decât facultativă, a trebuit să se prevadă intervenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pentru soluționarea acelor cazuri ce nu vor fi înaintate Curții, mai ales că dreptul la recurs individual în fața Comisiei era el însuși facultativ.
Sistemul în sine a întâmpinat diferite impedimente, dar îmbunătățirea era evidentă, necesară, sens în care și-a păstrat caracterul jurisdicțional predominant, în special datorită acceptării totale a dreptului la recurs individual, ce se află la originea punerii în aplicare a controlului internațional în marea majoritate a cazurilor.
Prin intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 care conferă persoanei un statut privilegiat pentru apărarea drepturilor sale în fața Curții Europene, ce o poate sesiza direct (acest mecanism, despre care am amintit, a înregistrat multe îmbunătățiri). Pe aceeași direcție de acțiune mai există și mecanismul de garantare instituit în cadrul Convenției Americane referitoare la drepturile omului, intrată în vigoare la 18 iulie 1978, care instituie dreptul la o cerere interstatală (deși recursul individual este deschis de drept). În ce privește Carta Africană a drepturilor omului și ale popoarelor, aceasta a intrat în vigoare la 21 octombrie 1986 și a fost ratificată de 53 de state, iar mecanismul său de control este, totuși, mult mai puțin elaborat decât cel al Convenției Europene.
Referitor la Convenția Europeană aceasta se impune printr-o principală trăsătură, aceea de a enunța drepturile ale căror titulari sunt persoane individuale (în sensul art. 25 din Convenție) și care sunt susceptibile de a face obiectul unui control cu caracter judiciar, internațional sau chiar național. Aceasta are o aplicabilitate directă în ordinea interna a numeroase state europene (dintre care și România), astfel că normele sale pot fi invocate direct în fața jurisdicțiilor naționale, beneficiind cel mai adesea de o autoritate supralegislativă. Un asemenea control național – care nu este încă generalizat – precedă și, uneori, face inutil recursul la mecanismul internațional.
Lista drepturilor garantate se regăsește în textul de bază al Convenției (Titlul I), precum și în Protocoalele adiționale. În afara unor dispoziții cu conotație socială (libertate sindicală, interzicerea muncii forțate … ) și a unui drept cu caracter economic (respectarea bunurilor), toate sunt, în esență, drepturi civile și politice.
Au fost situații în care unele state au manifestat reticențe și rezerve în ratificarea Convenției și, mai ales, a Protocoalelor adiționale, până în anii '80.
Un alt factor de nuanță „relativă” face referire la formularea de rezerve „ratione materiae” de către unele state, contestate sever de altele și infirmate de jurisprudența Curții.
Este unanim recunoscut faptul că dreptul Convenției este, în mare parte, un drept jurisprudențial și evolutiv, iar principiile de interpretare impuse de Curte au contribuit la precizarea și extinderea câmpului lor de aplicare. Edificator este că preocuparea predominantă a fost de a asigura drepturilor garantate o adevărată eficacitate întrucât „scopul Convenției constă în protejarea drepturilor, nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective”. Drept urmare, drepturile enunțate nu generează numai simple obligații de abținere, ci reclamă uneori ,,măsuri pozitive din partea statului contractant”.
Este corect și necesar a sub linia faptul că în mod sistematic, Curtea consideră Convenția ca "un instrument viu" ce trebuie interpretat "în lumina concepțiilor ce prevalează în zilele noastre în societățile democratice".
În conformitate cu Convenția Europeană, discriminarea în exercitarea acestor drepturi, bazată pe sex, culoare, rasă, religie, opinie politică sau de orice alt fel, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut este interzisă, fiind prevăzute posibile derogări pentru situații speciale.
Spre o mai bună înțelegere și aprofundare în domeniu putem menționa că într-un studiu elaborat de Consiliul Europei în anul 1991, se precizează că această Convenție nu este destinată să înlocuiască sistemul național de protecție a drepturilor omului, ci ea reprezintă o garanție internațională, care se alătură dreptului de recurs din cadrul fiecărui stat.
În esență și cu trimitere la conținutul problematicii, jurisprudența Curții a subliniat, principial, dinamismul interpretării Convenției, care trebuie totuși să țină seama de tradițiile juridice naționale și de concepțiile morale proprii unui stat și, în același timp, să aprecieze la justa lor valoare interesele generale pe baza cărora o societate trebuie să-și asigure apărarea. Îndatorirea sa primordială este aceea de a realiza, la nivelul cel mai ridicat, o conciliere sau mai curând „un echilibru just între apărarea interesului general al Comunității și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, atribuind o valoare specială acestora din urmă”.
Dinamismul interpretării jurisprudențiale a determinat astfel că, în nenumărate domenii, să se impună crearea unui drept „european” autonom și a unei jurisprudențe originale, coerente și prestigioase.
Este în afara scopului ei, tendința de a interpreta Convenția la modul textual și național, deși dreptul Convenției este un drept evolutiv și autonom.
De aceea, azi mai mult ca oricând comunitatea europeană este preocupată de promovarea tot mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legislativ diversificat de colaborare în acest domeniu, de realizare a unui sistem mai cuprinzător de apărare pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii, ca și de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua acestea.
Statutul de invitat special a fost primit de România din anul 1991, la nivel de Parlament (la 01.02.1991) și, mai apoi, de Guvern (prin aderarea la 19 .12.1991 la Convenția Culturală Europeană).
Consiliul Europei a decis primirea Românei ca membru cu drepturi depline la data de 7 octombrie 1993, ceea ce a determinat reprezentarea țării noastre în organismele Consiliului Europei: Adunarea Parlamentară, Comisiile de specialitate, Comitetul de Miniștri și Comitetul de delegați, Congresul Puterilor Locale și Regionale ș.a.
Ca membră a Consiliului Europei, țara noastră a ratificat un număr mare de Convenții elaborate și adoptate de Consiliul Europei.
Astfel, putem enunța cu titlu de exemplu, doar câteva dintre acestea: Convenția-cadru pentru protecția minorităților; Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante și ambele protocoale adiționale; Convenția Europeană privind adopția; Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Roma, 1950, precum și cele 11 protocoale adiționale.
Astfel de la 20.06.1994, România a recunoscut și jurisdicția C.E.D.O. o dată cu dreptul de recurs individual al cetățenilor împotriva hotărârilor instanțelor naționale, în conformitate cu art. 46(1) din Convenție: „Fiecare dintre Înaltele Părți Contractante poate, în orice moment, să declare că recunoaște ca obligatorie de drept și fără o convenție specială jurisdicția Curții privind toate cauzele referitoare la interpretarea și aplicarea prezentei Convenții”.
După cum rezultă din titlu și din textul Convenției, aceasta are ca obiect „apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” și ca misiune „să ia primele măsuri necesare să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală”.
Astfel, potrivi art. 57 din Convenție „oricare Înaltă Parte Contractantă va furniza, la solicitarea Secretarului General al Consiliului Europei, explicațiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispozițiilor acestei Convenții”.
Pe de altă parte, art. 60 revede că „nici o dispoziție din prezenta Convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei Părți contractante sau oricărei alte convenții la care această Parte contractantă este parte”.
Din aceste două articole rezultă spiritul și finalitatea Convenției, precum și raportul direct al acesteia cu dreptul intern al statelor care au ratificat-o.
Putem astfel conchide că respectiva convenție face parte din dreptul nostru intern deoarece, potrivit art. 11 (2) din Constituția României, – „tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern”.
Dar ea are și preeminența, nu numai în virtutea principiului primatului dreptului internațional, ci și pentru că aceasta este consacrată printr-o normă constituțională. Într-adevăr, conform art.20 din Convenție, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Important spre a fi menționată este următorul slogan: „În cazul în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.
Astfel, prin aceasta se asigură garanții efective și concrete pentru aplicarea normelor Convenției în dreptul intern, atât în privința calității legii naționale, cât și în interpretarea și aplicarea acesteia, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului având un important rol director.
Este cunoscut faptul că România din anul 1993 a devenit membra cu drepturi depline a Consiliului Europei și în anul următor (20.06.1994) a ratificat Convenția și cele 11 protocoale adiționale fiind de acord pe de o parte, cu integrarea normelor internaționale privind drepturile omului în dreptul intern dar și, pe de altă parte, posibilitatea garantării drepturilor cetățenești dincolo de granițele statului, prin intermediul unor instituții internaționale.
Sens în care putem afirma despre Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că aceasta a dobândit aplicabilitate directă în dreptul intern roman.
2.2. Convenția Europeană și Declarația Universală
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU – reprezintă fără nici un dubiu începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului.
Declarația Universală a Drepturilor Omului pornește de la necesitatea unui standard minim, care să fie respectat pe plan universal, respectiv, aceea a stabilirii unei concepții comune despre drepturile și libertățile omului. De aceea este cunoscut faptul că fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume se consolidează pe recunoașterea și respectarea totodată a tuturor drepturilor și libertăților oamenilor.
În momentul adoptării acestui document, președintele sesiunii Adunării Generale menționa „Declarația nu este decât o primă etapa, căci ea nu este o convenție în virtutea căreia diferitele state ar fi obligate să observe și să aplice drepturile fundamentale ale omului…” ci reprezintă totuși un progres important în lungul proces de evoluție… acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă opinia ansamblului Națiunilor Unite și milioanelor de persoane: bărbați, femei, copii din toate părțile lumii, care vor căuta în ea un ajutor, un ghid și o inspirație”.
Constituie un lucru destul de important faptul că Declarația Universală a Drepturilor Omului are în vedere condiția umană în ansamblu, cu referire atât la libertatea cuvântului și a convingerilor, cât și la liberarea de teamă și mizerie. Astfel fiecare popor poate hotărî pentru sine tot ce ține de progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață, în cadrul unei libertăți mai mari.
De asemenea, ceea ce conferă validitate și coerență Declarației Universale a Drepturilor Omului este că aceasta așează la baza drepturilor și libertăților omului egalitatea în drepturi. Sens în care, în articolul 1, se stipulează: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Se prevede că fiecare om se poate prevala de toate drepturile și obligațiile proclamate, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări; de asemenea, toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la egală protecție a legii, la protecția împotriva oricărei discriminări.
În ceea ce privește drepturile specifice ale omului, acestea sunt consacrate, în primul rând, dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei; în legătură cu care se prevede interzicerea torturii și pedepselor degradante, a arestării sau deținerii arbitrare, a condamnării pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituie acte penale în momentul comiterii.
Din acest punct de vedere Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa unei instanțe judecătorești pentru a-i proteja drepturile, în situația în care acestea au fost încălcate.
Ca o prelungire a drepturilor și libertăților de asemenea, este stipulat și dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, și de a reveni în țara sa, cât și dreptul de a circula liber și a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. Sunt și drepturi politice prevăzute, după cum urmează: libertatea de gândire, conștiință sau religie, libertatea de opinie și exprimare, dreptul la întrunire și asociere pașnică, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale.
Din categoria drepturilor civile, sunt stipulate: dreptul la cetățenie, dreptul de a se căsători și a-și întemeia o familie, drepturile egale ale soțului și soției. Din perspectiva drepturilor economice, acestea se referă la dreptul la proprietate, la securitate socială, la muncă, la odihnă, la un nivel de trai care să-i asigure omului sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, dreptul la învățătură, participarea la viața culturală.
Diversitatea drepturilor și libertăților prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului a determinat mulți specialiști să formuleze teorii cu privire la natura acesteia nu ar avea valoare obligatorie, deoarece exprimă un ideal pe care statele se angajează să-l prevadă în practica lor politică și în deciziile interne, opiniază că Declarația ar fi doar un act complementar, interpretativ sau este considerat ca fiind interpretarea autentică a Cartei Națiunilor Unite.
Cu toate teoriile existente (pro și contra) Declarația Universală a Drepturilor Omului se afirmă prin statutul său moral și normativ special.
Raportându-ne la fenomenul globalizării aplicarea normelor de drept internațional, putem afirma că respectarea drepturilor omului poate fi considerată ca un principiu de baza al relațiilor internaționale. Sens în care sunt foarte importante natura relațiilor existente dintre state, indiferent de tratatele încheiate deoarece respectarea acestui principiu fundamental se impune și se constituie în același timp drept o prioritate în materie.
Acesta este un punct de vedere singular, dar și numai din perspectiva acestuia putem sublinia importanța actului în sine: Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Este unanim recunoscut faptul că afirmarea drepturilor omului a apărut ca o necesitate istorică, dar și ca un element de progres în evoluția comunității internaționale.
Astfel, proclamarea principiului „respectării drepturilor omului” conferă ființei umane un statut aparte la nivel societal și nu numai.
De asemenea, Declarația Universală a Drepturilor Omului a impus apariția multor reglementări internaționale care, de asemenea, au avut și au drept scop principal protecția drepturilor omului, impunându-se astfel drept standarde internaționale în materie.
Declarația Universală a Drepturilor Omului constituie primul document internațional după adoptarea Cartei Națiunilor Unite, cu forță moral-politică, dar juridică.
Prin faptul că asistăm la reafirmarea principiilor cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului prin numeroase documente internaționale (tratate, declarații comune, comunicate etc.) precum și invocarea tot mai frecventă a dimensiunii sale juridice, acest fapt ne determină să afirmăm, că „Declarația” a devenit în prezent o parte componentă a dreptului internațional, deoarece prevederile sale de baza sunt consacrate atât de o practică de peste 50 ani, cât și de multe documente interne și internaționale, care subliniază încă o dată viabilitatea ideilor cuprinse în acest important document.
Și din această perspectivă, Declarația deschide noi perspective garantării și respectării drepturilor omului în întreaga perioada de istorie, de prezent și chiar viitor, pentru elaborarea și dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan național și internațional. Chiar în primul alineat al Preambulului declarației este stipulată ideea că „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”.
Esența drepturilor rezidă din aceea că ele cuprind ceva mai important pentru demnitatea omului decât satisfacerea nevoilor primare; iar în acele societăți unde Drepturile omului lipsesc, unde individului îi este negată demnitatea elementară, datorată unei ființe umane, nu putem vorbi despre democrație sau stat de drept.
Pe acest fundament doctrina Convenției statuează dar sursele sale de inspirație respectiv Declarația Universală, dar și proiectul Pactului referitor la drepturile civile și politice inițiat în forma sa din 1949.Dinamica relațiilor sociale a făcut din drepturile omului o prioritate la nivelul relațiilor internaționale.
La a 47-a sesiune a Adunării Generale din 1992, Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite sublinia faptul că: „Respectarea drepturilor omului este, în mod evident, un factor important de menținere a păcii și securității internaționale și de dezvoltare socio-economică; respectul pentru drepturile omului nu este numai o componentă esențială, ci și condiția sine qua non a unei dezvoltări durabile”.
Sens în care putem susține că atât în plan politic dar și istoric, atât Declarația Universală cât și Convenția Europeană pot fi considerate drept repere esențiale în susținerea și protecția drepturilor omului.
2.3. Convenția Europeană și Pactul Organizației Națiunilor Unite
Referitor la acest aspect supus cercetării putem menționa în prevederile Pactului internațional adoptat prin rezoluția Adunării generale 2200 A(XXI) din 16 decembrie 1966 nu se face distincție între cele două categorii de drepturi și nici unul din drepturile enunțate nu este denumit civil sau politic.
În ceea ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului însăși nu enunță categorii de drepturi; categoriile „drepturi civile și politice”, respectiv „economice, sociale și culturale” au apărut în procesul elaborării celor două pacte.
Unele dintre drepturile desemnate drept „drepturi civile” au un pronunțat caracter politic (ca de exemplu dreptul de a-și părăsi țara și dreptul de mișcare și reședință, libertatea de opinie și expresie, de reuniune și asociere).
Din această perspectivă există unii autori au încercat să stabilească și o ierarhizare a drepturilor omului. Dar cu toate acestea această clasificare nu este bine stabilită deoarece se poate constata că, drepturile culturale apar în contextul drepturilor economice și sociale. Cu toate că acestea sunt însă legate de ansamblul drepturilor și libertăților omului, inclusiv cele de natură politică și civilă, dacă luăm în considerare cultura în sens larg, ca mod de viață, incluzând un ansamblu de valori produse și împărtășite de spiritul uman, moștenite de o comunitate, precum comportamente, moravuri, limbă, religie, creație culturală. Despre drepturile culturale putem menționa că sunt legate de libertățile de gândire și opinie, de expresie, de asociere, ca și de participarea la viața publică, precum și de drepturi economice și sociale, (de exemplu: dreptul la un standard de viață decent, la educație).
Dacă prin natură dreptul la cultură poate aparține categoriei drepturilor politice și civile, din punctul de vedere al realizării practice aparține categoriei drepturilor economice și sociale.
Cu privire la dreptul la asociere, acesta este înscris atât în categoria drepturilor politice și civile, cât și în cele referitoare la drepturile economice, sociale și culturale și referitor la dreptul la educație sunt opinii care consideră tot mai mult, de exemplu în funcție de funcția acesteia de alfabetizare ca parte integrantă a drepturilor politice. Există și situația altor drepturi, care țin de protecția copilului, dreptul de a forma o familie, de a participa la viața publică (datorită măsurilor pe care le presupune exercitarea lor, aparțin categoriei drepturilor economice și sociale).
Dintr-o altă perspectivă, aceea a raportării la articolul 27 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, acesta stipulează drept drepturi specifice ale persoanelor care fac parte din minorități, dreptul de a beneficia de propria cultură, dreptul de a folosi limba maternă și de a profesa propria religie; or, dreptul la folosirea limbii proprii și la profesarea propriei religii sunt strâns legate de dreptul la educație. Situație în care, dacă noi considerăm dreptul la cultură și la educație drept drepturi politice și civile pentru persoanele care fac parte din minorități, ele trebuie caracterizate la fel și pentru persoanele care fac parte din majoritate.
În funcție de perspectiva abordării drepturilor politice și civile sau a dimensiunii economice și sociale, putem menționa despre existența unei strânse legături între drepturile economice și sociale și cele politice.
De asemenea, în urma unei analize amănunțite asupra textelor documentelor și a practicii internaționale putem afirma că obligațiile asumate de state cu privire la diferitele drepturi și libertăți nu sunt de aceeași natură. Sens în care, articolul 4/2 al Pactului privind drepturile civile politice, cât și articolul 12/3 al Convenției europene consacră anumite drepturi care trebuie să fie respectate în orice împrejurare, chiar în caz de pericol pentru existența națiunii, de situații de urgență (dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, dreptul de a nu fi adus în stare de sclavaj sau servitute, libertatea de gândire, religie sau conștiință, interzicerea discriminării numai pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială). Acestea sunt norme care protejează valori inalienabile ale ființei umane, iar statele nu pot deroga de la ele nici în situații excepționale.
Astfel, nu există, deci, o distincție clară între drepturi civile și politice sau o împărțire strictă a acestora în cele două categorii. Pactul care folosește cele două categorii nu le definește și nu le separă în nici un fel.
Cu privire la cele afirmate anterior putem conchide că, atât Pactul internațional privind drepturile civile și politice, cât și Convenția europeană din 1950 sunt principalele documente juridice internaționale, izvoare ale normelor care prevăd drepturi civile și politice – conțin și o serie de prevederi de ordin general care determină sfera aplicării acestor drepturi, principalele obligații ale statelor și cadrul de ansamblu al aplicării lor.
Astfel, pactul internațional, enunță în primele lui articole dreptul popoarelor la autodeterminare, incluzând dreptul de a-și determina liber statutul politic și de a promova liber dezvoltarea lor economică, socială și culturală, cât și dreptul de a dispune liber de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligațiilor decurgând din cooperarea economică internațională și din dreptul internațional. Se stabilește, prin aceasta, legătura între dreptul popoarelor la autodeterminare și drepturile omului, cadrul natural al aplicării prevederilor respective.
În conformitate cu prevederile Pactului internațional cu referire la drepturile civile și politice, acestea se aplică tuturor persoanelor aflate pe teritoriul unui stat parte și supuse jurisdicției sale; aceasta înseamnă că se face referire numai la persoanele fizice, nu și la corporații sau alte persoane juridice; Protocolul facultativ acordă dreptul de a prezenta comunicări doar persoanelor, victime ale respectivelor încălcări. Afirmația în speță poate fi susținută și de practica constantă a Comitetului Drepturilor Omului. Însă, în comparație cu Pactul Organizației Națiunilor Unite, Convenția europeană din 1950 se referă la "oricine", ca beneficiar al drepturilor garantate, iar în articolul 25 în forma originală și în articolul 34 în forma modificată prin Protocolul nr.11, adoptat în 1994, se acordă dreptul de petiție oricărei „persoane, organizații neguver-namentale sau grup de persoane” care pretind că sunt victime ale unei încălcări de către un stat parte a drepturilor enunțate în Convenție sau în Protocoale.
Astfel, întreg ansamblul drepturilor civile și politice enunțate în Pactul internațional este mai extins decât cel al Declarației Universale a Drepturilor Omului. Sens în care, Pactul Organizației Națiunilor Unite prevede interzicerea pedepsei cu închisoarea pentru datorii, dreptul fiecărei persoane privată de libertate de a fi tratată cu umanitate, cu respectarea demnității inerente omului, dreptul fiecărui copil de a dobândi o cetățenie și de a i se asigura măsurile de protecție pe care le impune condiția sa de minor și desigur, deși în forma negativă, dreptul persoanelor care fac parte din minorități, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, de a avea propria viață culturală, de a profesa și practica propria religie și de a folosi limba proprie.
Dar, cu toate acestea, Pactul nu a reluat din Declarație dreptul la proprietate, dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări și dreptul la o cetățenie. Drepturile civile și politice de substanță, enumerate în Pactul internațional și în convențiile regionale, nu sunt grupate formal, dar reflectă, prin modul în care sunt prezentate, o grupare coerentă rațională a drepturilor și libertăților.
Un alt aspect asupra căruia ne-am aplecat în analiza noastră este protecția dreptului la viață. Pactul Organizației Națiunilor Unite internațional acordă o deosebită importanță limitării cazurilor în care un stat aplică pedeapsa capitală la cele mai serioase crime potrivit legii și prevede dreptul fiecărei persoane de a cere iertare sau comutarea pedepsei.
Datorită faptului că aceste prevederi au fost considerate insuficiente, un al doilea Protocol adițional facultativ a fost adăugat la Pact în 1989, prin care se interzice pedeapsa cu moartea și statele părți se angajează să o abolească (referitor la acest aspect nicio rezervă nu este permisă la acest Protocol, cu excepția unei rezerve formulată în momentul ratificării sau aderării privind aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război, ca urmare a condamnării pentru o crimă gravă de natură militară, comisă în timpul operațiunilor militare).
Astfel, în conformitate cu Protocolul nr.6 din cadrul Convenției Europene pedeapsa capitală este abolită, dar statele pot prevede în legile lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de amenințare iminentă cu războiul.
De asemenea, se cunoaște bine faptul că însăși Convenția europeană prevede și cazurile în care privarea de viață a unei persoane este legitimă: atunci când rezultă din folosirea absolut necesară a forței, respectiv apărarea unei persoane împotriva violenței ilegale, pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a preveni evadarea unei persoane legal deținute și în acțiuni legale pentru a înăbuși o revoltă sau o insurecție (articolul 2).
Referitor la același aspect, respectiv dreptul la viață, Comitetul Drepturilor Omului arată că acesta este dreptul suprem, de la care nici o derogare nu este permisă, chiar în caz de pericol public excepțional pentru existența națiunii (articolul 4); sens în care statele au îndatorirea supremă de a preveni războaiele, actele de genocid și alte acte de violență colectivă care antrenează pierderi arbitrare de vieți umane și subliniază legătura dintre prevederile, care țin de limitarea aplicării pedepsei cu moartea și interzicerea propagandei în favoarea războiului și a incitării la violență (articolul 6 și respectiv articolul 20 din Pact). Motiv pentru care se cere în mod imperativ statelor să ia măsuri specifice pentru a împiedica dispariția persoanelor și să realizeze anchete aprofundate asupra disparițiilor de persoane în împrejurări care implica o încălcare a dreptului la viață.
Într-un altă apreciere, Comitetul Drepturilor Omului consideră că însăși conceperea, experimentarea, fabricarea, posesia și instalarea de arme nucleare constituie una din cele mai grave amenințări contra dreptului la viață, agravată de riscul folosirii lor efective nu numai în timp de război, ci și ca urmare a unei erori sau slăbiciuni umane sau mecanice.
În aceeași direcție de analiză Comitetul Drepturilor Omului cu referire strictă la protecția copilului consideră că statele trebuie să ia toate măsurile, inclusiv în domeniul economic și social pentru a reduce mortalitatea infantilă, a elimina malnutriția copiilor și a preveni transformarea acestora în victime ale violențelor sau tratamentelor crude și inumane, să fie exploatați sau obligați să execute o muncă forțată, să fie expuși prostituției, folosiți pentru traficul ilicit de stupefiante sau în orice alt mod, în ceea ce privește obligația de înregistrare a copiilor la naștere. Acest demers este de natură a reduce riscurile de răpire, de vânzare sau trafic de copii, ca și alte tratamente contrare drepturilor prevăzute de Pactul Organizației Națiunilor Unite.
Din practica Curții Europeană a Drepturilor Omului cu referire strictă la protecția dreptului la viață reiese obligația autorităților de a respecta viața și a evalua cu cea mai mare prudență și a recurge la forță numai atunci când devine absolut necesară, intervenția pentru a asigura apărarea altor persoane împotriva violenței ilegale. Cu privire la protecția dreptului la viață al copiilor care urmează să se nască, Curtea Supremă a Drepturilor Omului a acceptat ca prin lege un stat să urmărească acest obiectiv, dar a considerat că restricția impusă libertății de informare cu privire la posibilitatea avortului în străinătate este disproporționată față de obiectivele urmărite. Reglementările adoptate și instituțiile create în ultima perioadă pentru pedepsirea genocidului, a crimelor contra păcii și umanității, vizează, de asemenea, în cel mai înalt grad protecția dreptului la viață.
Dintr-o analiză destul de sumară, atât a convențiilor și a practicii internaționale, putem afirma că acestea au consacrat norme privind protecția dreptului la viață, dar și au urmărit dezvoltarea acestora impunând statelor, comunității internaționale să acorde o atenție sporită respectării drepturilor și libertăților omului.
În ceea ce privește dreptul la libertate și securitate a persoanei, Pactul internațional prevede că nimeni nu va fi supus arestului sau detenției arbitrare și nu va fi lipsit de libertate decât pentru rațiuni și în conformitate cu proceduri stabilite de lege.
Despre dreptul la libertate și securitate Comitetul Drepturilor Omului are în vedere în toate demersurile sale, toate cazurile de privare de libertate; cât și asigurarea dreptului fiecărei persoane de a cere ca un tribunal să se pronunțe asupra legalității privării sale de libertate, asupra unei durate de arestare de câteva zile pentru o faptă penală; a unei durate totale a detenției provizorii; asupra garanțiilor de procedură, pentru ca arestarea și deținerea să nu fie ilegale sau arbitrare, iar persoanele arestate sau deținute ilegal să aibă dreptul la compensațiile corespunzătoare în situațiile în care le-au fost încălcate drepturile și libertățile.
De asemenea demersuri asemănătoare inițiate de către Comitetul Drepturilor Omului au vizat și interzicerea experiențelor medicale sau științifice, fără consimțământul liber al persoanei și mai ales necesitatea unei protecții speciale a persoanelor aflate în incapacitate de a consimți liber. Statele nu trebuie să expună persoanele unui risc de tortură sau tratamente inumane, prin extrădarea, refularea sau expulzarea într-o țară unde este cunoscut că le așteaptă asemenea tratamente. Ca măsuri de protecție cu caracter general și preventiv, Comitetul Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită supravegherii sistematice de către stat a normelor și instrucțiunilor în materie de interogatoriu și a aplicării lor, deținerii prizonierilor în locuri de detenție oficial recunoscute, înregistrării lor în documente accesibile, înregistrării datelor interogatoriilor și a persoanelor participante, interzicerii deținerii în secret, accesul medicilor, avocaților, al membrilor familiei, neacceptării în justiție a declarațiilor și mărturisirilor obținute prin tortură sau alte tratamente interzise.
Se știe de altfel că sunt destule prevederi ale Pactului internațional și ale convențiilor ce vizează asigurarea protecției persoanelor arestate sau deținute și a persoanelor învinuite, să asigure respectarea dreptului lor la apărare sub toate aspectele, pornind de la prezumția de nevinovăție, neretroactivitatea legii penale, norme ca nulla poena sine lege și rum bis în idem, și până la prezența apărătorului, a martorilor apărării și respectarea demnității inerente persoanei umane. Aplicarea acestor prevederi vizează, desigur, existența și aplicabilitatea dreptului penal al statelor.
Respectarea drepturilor la viață, libertate și integritate fizică se regăsesc stipulate și apărate de legea penală a fiecărui stat, fiecărei comunități. Normele și sancțiunile, procedurile și instituțiile dreptului penal pot avea consecințe grave asupra vieții persoanei dacă nu sunt aplicate conform prevederilor legale. Normele de drept internațional urmăresc în egală măsură să asigure circumscrierea normelor și instituțiilor de drept penal la ceea ce este esențial pentru atingerea obiectivelor legitime ale legii în genere. Astfel, se urmărește prevenirea abuzului de proces penal și mai ales prevenirea pedepsirii persoanelor nevinovate, a arestării și deținerii ilegale sau arbitrare; dintotdeauna erorile judiciare o dată realizate pot constitui carențe evidente ale unui proces judiciar; chiar impedimente serioase în înfăptuirea justiției. Chiar drepturile persoanelor vinovate sunt protejate: ele nu pot fi condamnate de două ori pentru aceeași infracțiune; se prevede dreptul oricărei persoane arestate de a fi informată, cu promptitudine în momentul arestării, despre motivele arestării și despre orice învinuiri care i se aduc. Ca regulă generală, persoanele care așteaptă să fie judecate nu trebuie să fie deținute, dar eliberarea lor poate fi supusă unor garanții privind apariția la proces, în orice stadiu al procedurii judiciare cât și în cazul condamnării, pentru executarea pedepsei. Orice persoană arestată sau deținută sub învinuire penală trebuie prezentată cu promptitudine unui judecător sau altui oficial cu puteri judiciare și are dreptul la proces corect într-un termen rezonabil și cu respectarea strictă a legii.
O serie de drepturi și garanții sunt legate de dreptul la apărare al persoanei învinuite. În primul rând, orice persoană învinuită are dreptul de a fi considerată nevinovată înainte de a fi dovedită vinovăția ei conform legii. Orice asemenea persoană are dreptul la audieri publice și corecte (cazurile când presa și publicul sunt excluse fiind limitate) și la publicitatea hotărârii în orice proces (cu excepția procedurilor privind dispute familiale, încredințarea copiilor sau atunci când o cer interesele minorilor). Chiar în ceea ce privește străinii aflați legal pe teritoriul unui stat, se prevede că ei nu pot fi expulzați decât în baza unei decizii conforme cu legea și că vor avea dreptul de a expune rațiunile lor contra expulzării și a supune cazul lor din nou unei autorități competente, afară de situația în care rațiuni imperioase de securitate cer altfel.
O altă apreciere Comitetului Drepturilor Omului necesară cercetării noastre se referă la necesitatea asigurării unei bune administrări a justiției, care să asigure protecția drepturilor individuale ale persoanelor, cum sunt egalitatea în fața tribunalelor, judecarea cauzei de un tribunal competent, independent și imparțial. Deși articolul 14 din Pactul internațional se referă numai la stabilirea temeiniciei acuzațiilor în materie penală, aceasta include și pretențiile referitoare la drepturi și obligații conexe cu caracter civil. în legătură cu aceasta, Comitetul atrage atenția că și tribunalele militare sau excepționale, acolo unde există, atunci când judecă civili sau examinează aspecte cu caracter civil, trebuie să respecte garanțiile procesuale prevăzute. Comitetul Drepturilor Omului acordă o atenție sporită principiului prezumției de nevinovăție și a garanțiilor care decurg din acesta, asupra caracterului public al procesului, asupra necesității ca învinuitul să dispună de posibilitățile adecvate de apărare, acces la documente, avocatul ales cu care să comunice liber, judecarea fără întârziere excesivă, interpret gratuit (atunci când nu înțelege sau nu vorbește limba în care se desfășoară procesul), dreptul de a nu fi obligat să mărturisească împotriva lui, dreptul la recurs în fața unei jurisdicții superioare, proceduri speciale pentru minori, ținând seama de vârsta și de necesitatea reeducării lor.
O altă serie de drepturi civile și politice vizează protecția personalității, a vieții particulare, a inviolabilității domiciliului și corespondenței, a onoarei și reputației oricărei persoane. Sens în care, în conformitate cu Pactul internațional (articolul 16) și convențiilor regionale, oricine are dreptul să-i fie recunoscută oriunde personalitatea juridică. Nimeni nu va face obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viața sa particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, ori obiectul unor acte ilegale care aduc atingere onoarei sau reputației sale; orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. În ceea ce privește protecția copiilor, Pactul prevede că ei trebuie să fie înregistrați și să aibă un nume și au dreptul să dobândească o cetățenie.
O altă categorie de drepturi civile și politice o constituie ceea ce de obicei sunt denumite libertățile publice, incluzând libertatea de expresie, de asociere, de reuniune, de gândire, conștiință și religie.
Ceea ce trebuie de asemenea subliniat este faptul că Pactul internațional și Convenția prevăd că orice persoană are dreptul la libertatea de expresie, care cuprinde libertatea de a căuta, a primi și a răspândi informații și idei de orice fel, fără a lua în considerare frontierele, sub formă orală, scrisă, imprimată sau artistică sau în orice alt mod la alegerea sa. Nimeni nu poate fi persecutat pentru opiniile sale . Este recunoscut dreptul la reuniune pașnică. Orice persoană are dreptul să se asocieze liber cu alte persoane, inclusiv dreptul de a constitui sindicate și a adera la ele, pentru protecția intereselor sale . Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; aceasta implică libertatea de a avea sau a adopta o religie sau o convingere, la alegerea sa, ca și dreptul de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau în comun, în public sau în particular, prin cult, înfăptuirea riturilor, practicii și educației. Nimeni nu va suferi constrângeri care să aducă atingere libertății sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa. Statele trebuie să respecte libertatea părinților sau a tutorilor legali de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor, conform propriilor lor convingeri .
Dintre libertățile de gândire, conștiință și religie, numai libertatea de manifestare a religiei poate face obiectul restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru protecția securității, ordinei și sănătății publice, a moralei și a drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane.
În ceea ce privește libertatea de gândire, de conștiință și de religie, Comitetul Drepturilor Omului apreciază că este vorba de libertatea de gândire în toate domeniile, de convingerile personale și adeziunea la o religie sau credință și că libertatea de gândire și de conștiință sunt protejate la egalitate cu libertatea de religie. Sunt libertăți fundamentale, de la care nu se poate deroga nici în caz de pericol public excepțional; sunt protejate toate convingerile teiste, exprimate, cât și dreptul de a nu profesa nici o religie sau convingere, deci într-o interpretare largă a termenilor convingere și religie, nelimitată la religiile tradiționale.
O serie de drepturi și libertăți privesc participarea cetățenilor la viața publică, la conducerea treburilor societății. Pactul internațional și convențiile regionale prevăd că fiecare cetățean are dreptul și posibilitatea, fără nici o discriminare pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau orice altă situație, și fără restricții nerezonabile, să exercite asemenea drepturi.
Documentele se referă în mod expres la dreptul oricărei persoane de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul reprezentanților liber aleși, de a vota și de a fi aleasă în alegeri periodice corecte, care să asigure exprimarea directă a voinței alegătorilor și de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa .
În comentariile sale, Comitetul Drepturilor Omului afirmă că, indiferent de tipul de constituție sau de guvernare adoptat de un stat, acesta trebuie să adopte măsuri legislative și altele necesare pentru ca cetățenii să aibă posibilitatea de a exercita drepturile respective; în fond, textele respective sunt expresia democrației, întemeiată pe decizia poporului. În ceea ce privește restricțiile posibile și condițiile exercitării drepturilor menționate, Comitetul Drepturilor Omului solicită statelor ca acestea să fie obiective și rezonabile; în această categorie intră o vârstă minimă mai ridicată pentru a fi aleasă decât pentru a alege, cazurile de incapacitate mentală, condamnarea pentru o infracțiune cu privarea de drepturi.
În ceea ce privește dreptul de a vota, nu sunt admise restricții pe baza unei invalidități fizice, a criteriilor de alfabetizare, de instrucțiune sau de avere, ori de apartenență politică.
Comitetul subliniază necesitatea de a crea posibilitatea de acces, în condiții de egalitate pentru toți cetățenii, la funcțiile publice; în acest scop, criteriile și procedurile de numire, promovare, suspendare și revocare trebuie să fie obiective și rezonabile; este necesar să se aplice principiile meritului și egalității de șanse, ale securității de angajare în funcții publice, astfel încât funcționarii publici să nu fie supuși amestecului sau presiunilor de ordin politic.
Și nu în ultimul rând, ci doar ca altă apreciere menționată, Comitetul Drepturilor Omului evidențiază relația strânsă între participarea cetățenilor la conducerea treburilor publice și comunicarea liberă de informații și idei, existența unei prese și altor mijloace de informare libere, libertatea de reuniune, de manifestare și campanie, ca și cea de asociere în partide, organizații și asociații, care în esență permit desfășurarea activității politice sub diferitele sale forme.
O altă serie de drepturi se referă la libertatea oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, de a circula liber pe teritoriul unei țări unde se află în mod legal și a-și alege liber reședința pe acest teritoriu, la dreptul de a reveni în țara sa, de care nu poate fi lipsit în mod arbitrar, așa cum am arătat, și expulzarea străinilor aflați legal pe teritoriul unei țări este limitată în cazurile în care se adoptă o hotărâre în acest sens conform legii; străinii în această situație au dreptul, în afara situațiilor în care rațiuni imperioase de securitate se opun, de a prezenta autorității competente argumente împotriva expulzării și de a supune fiecare caz reexaminării.
Într-un comentariu adoptat recent, Comitetul Drepturilor Omului insistă asupra dreptului la circulație și a dreptului de a-și alege liber reședința pentru străinii care se află legal pe teritoriul unui stat, fie stat unitar, fie federal, incluzând dreptul de a fi protejat contra oricărei forme de deplasare forțată sau interdicții de acces ori ședere într-o parte a teritoriului. În ceea ce privește dreptul de a părăsi o țară, inclusiv pe a sa, se arată că acesta include și dreptul de a călători și pe cel de a pleca definitiv, ca și dreptul de a alege statul de destinație. De asemenea, exercitarea acestui drept include dreptul de a obține documentele necesare din partea statului a cărui cetățenie o posedă. În ceea ce privește restricțiile la exercitarea acestui drept, este subliniată necesitatea ca legea să stabilească în ce condiții drepturile pot fi limitate, restricțiile să nu afecteze însuși dreptul respectiv și să fie însoțite de criterii precise, să fie conforme cu principiul proporționalității. Comitetul Drepturilor Omului atrage atenția asupra necesității eliminării obstacolelor juridice și birocratice care împiedică exercitarea deplină a acestor drepturi. Se subliniază dreptul oricărei persoane de a rămâne în țara sa, de a reveni în țara sa după ce a părăsit-o, cât și situația de a veni în țara al cărei cetățean este, chiar dacă vine pentru prima oară, și în acest context, dreptul refugiaților de a se repatria în mod liber și interdicția transferului forțat ori a expulzării masive de populații spre alte țări.
Într-o apreciere concretă, cu privire la situația străinilor, Comitetul Drepturilor Omului a reținut că, dacă Pactul nu recunoaște străinilor dreptul de a intra pe teritoriul unui stat sau de a rezida acolo, în unele cazuri un străin poate beneficia de protecție chiar și în ceea ce privește intrarea și șederea, și anume dacă intră în joc considerații privind nediscriminarea, interzicerea tratamentelor inumane și respectarea vieții de familie.
În ceea ce privește protecția familiei, protecția copilului și regimul juridic al căsătoriei. Pactul internațional și convențiile regionale prevăd că familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la protecție din partea societății și a statului. Se cere statelor să recunoască dreptul bărbatului și femeii de a întemeia o familie, începând cu vârsta nubilă, pe baza postulatului că nici o căsătorie nu poate fi încheiată fără consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. Statele sunt obligate să ia măsurile adecvate pentru a asigura egalitatea în drepturi și răspunderi a soților în ceea ce privește căsătoria, în timpul căsătoriei și la desfacerea acesteia (articolul 23). Cu referire strictă la statutul copiilor, ei au dreptul la măsurile de protecție pe care le reclamă condiția lor de minori din partea familiei, a societății și a statului, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere (articolul 24). În caz de desfacere a căsătoriei, statul trebuie să ia măsuri pentru a asigura copiilor protecția necesară. Ne-am referit deja la obligația de a înregistra orice copil și a-i da un nume imediat după naștere și la dreptul sau de a dobândi o cetățenie.
Ceea ce este interesant și poate fi demn de reținut este faptul că există situații în care, Comitetul insistă și asupra măsurilor care nu sunt expres prevăzute în Pact dar pot fi necesare pentru a asigura exercitarea deplină a drepturilor copiilor, și anume măsuri în domeniile economic și social pentru a reduce mortalitatea infantilă și tratamentele inumane, a elimina supunerea copiilor la muncă forțată sau la prostituție, utilizarea lor pentru traficul de stupefiante. Sens în care, Comitetul Drepturilor Omului cere statelor să precizeze prin lege vârsta la care o persoană devine major, la care este responsabilă penal și la care este autorizată să intre în câmpul muncii, să ia măsuri pentru a elimina orice discriminări mai ales între copiii care au cetățenia statului și care sunt străini, cei din căsătorie și din afara căsătoriei. Deși subliniază că revine în primul rând părinților obligația de a lua măsuri pentru a crea condiții care să asigure dezvoltarea armonioasă a personalității copilului și beneficiul drepturilor omului, Comitetul Drepturilor Omului arată că statele trebuie să intervină atunci când familia maltratează copilul ori îi neglijează, instituit măsuri ferme de familie și a-i asigura protecția necesară.
În ceea ce privește, celelalte drepturi și libertăți prevăzute în Pact, Comitetul Drepturilor Omului afirmă că legile fiecărui stat trebuie să permită și căsătoria civilă și pe cea religioasă, statul putând să pretindă ca o căsătorie religioasă să fie înregistrată de autoritățile civile.
Un loc aparte, din categoria drepturilor civile și politice îl ocupă și egalitatea în drepturi și nediscriminare, drepturile specifice ale persoanelor care fac parte din minorități etnice, religioase sau lingvistice care trebuie să întregească o viziune de ansamblu asupra drepturilor civile și politice, într-o abordare integrată, cu exemple definitorii din practica internațională.
Ceea ce diferențiază conținutul normativ al Pactului și cel al Convenției Europene se găsește în însăși sistemul de control; mecanismul facultativ al plângerilor la scară universală oferă mult mai puține garanții decât sistemul jurisdicțional stabilit de Convenție, care rămâne exemplar în raport cu toate celelalte.
În mai 1948, la Congresul de la Haga al Mișcării Europene s-a propus crearea unei Curți de Justiție pe care orice cetățean să o poată sesiza cu un recurs în cazul violării drepturilor sale fundamentale.
Dar, din motive obiective, a fost înființată mai întâi o Comise Europeană însărcinată să facă selecția cererilor, anticipând uneori asupra fondului cauzei din stadiul de admisibilitate.
Întrucât, în primă fază, până la recunoașterea jurisdicției obligatorii, competența Curții Europene a Drepturilor Omului nu era decât facultativă, a trebuit să se prevadă intervenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pentru soluționarea, cazurilor ce nu vor fi înaintate Curții, mai ales că dreptul la recurs individual în fața Comisiei Drepturilor Omului era el însuși facultativ.
Chiar dacă impedimente au existat și încă mai există, sistemul a fost, și este, îmbunătățit progresiv și, în pofida greutăților întâmpinate, și-a păstrat caracterul jurisdicțional predominant, în special datorită acceptării totale a dreptului la recurs individual, ce se află la originea punerii în aplicare a controlului internațional în cazurile ce impun asemenea demersuri.
Protocolul nr. 11 a adus îmbunătățiri în sine acestui mecanism deoarece îi oferă oricărei persoane un statut privilegiat pentru apărarea drepturilor sale în fața Curții Europene, ce poate fi sesizată direct. Putem afirma că nu este principalul instrument din lume, existând totodată și mecanismul de garantare instituit în cadrul Convenției Americane referitoare la drepturile omului, intrată în vigoare la 18 iulie 1978, care instituie dreptul la o cerere interstatală (deși recursul individual este deschis de drept). În ceea ce privește Carta Africană a drepturilor omului și ale popoarelor, aceasta a intrat în vigoare la 21 octombrie 1986 și a fost ratificată de 53 de state, iar mecanismul său de control este, totuși, mult mai puțin elaborat decât cel al Convenției Europene.
Dacă ne raportăm la art. 25 din Convenția Europeană care apără drepturile ale căror titulari sunt persoane individuale și care sunt susceptibile de a face obiectul unui control cu caracter judiciar, internațional sau chiar național; putem constata că respectiva Convenție are aplicabilitate directă în ordinea interna a numeroase state europene (dintre care și România), astfel că normele sale pot fi invocate direct în fața jurisdicțiilor naționale, beneficiind cel mai adesea de o autoritate supralegislativă.
Un asemenea control național – care nu este încă generalizat – precedă și, uneori, face inutil recursul la mecanismul internațional.
De asemenea putem sublinia faptul că dreptul Convenției este, în mare parte, un drept jurisprudențial și evolutiv, iar principiile de interpretare impuse de Curte au contribuit la precizarea și extinderea câmpului lor de aplicare.
Edificator este că preocuparea predominantă a fost de a asigura drepturilor garantate o adevărată eficacitate deoarece „scopul Convenției constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective”. Drept urmare, drepturile proclamate nu determină doar anumite obligații de abținere, ci sunt situații, în care impun anumite ,,măsuri pozitive din partea statului contractant”.
Demn de subliniat este faptul că în situații – problemă Curtea urmează și Drepturile omului consideră Convenția ca „un instrument viu” ce trebuie interpretat „în lumina concepțiilor ce prevalează în zilele noastre în societățile democratice”.
Cu raportare directă la Convenția, discriminarea în exercitarea acestor drepturi, bazată pe sex, culoare, rasă, religie, opinie politică sau de orice alt fel, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut este interzisă, fiind prevăzute posibile derogări pentru situații speciale.
Astfel se poate preciza că însăși Convenția nu este destinată să înlocuiască sistemul național de protecție a drepturilor omului, deoarece reprezintă o garanție internațională, conform dreptului de recurs din cadrul fiecărui stat.
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului putem distinge dinamismul interpretării acesteia, în sensul asigurării unei conformități cu tradițiile juridice naționale și concepțiile morale proprii unui stat, astfel încât să poată să aprecia la justa lor valoare interesele generale pe baza cărora o societate trebuie să-și asigure apărarea.
Prioritatea ei de acțiune rezidă din scopul de a realiza un echilibru corect între apărarea interesului general al Comunității și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, acordându-se o importanță vădită acestora din urmă.
Dinamismul interpretării jurisprudențiale a determinat în multe domenii, crearea unui drept „european” autonom și a unei jurisprudențe originale, coerente și prestigioase, de natură a soluționa întreaga problematică apărută în domeniu.
Astăzi știm cu toții că întreaga comunitate europeana este preocupată de promovarea tot mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legislativ diversificat de colaborare în acest domeniu, de realizare a unui sistem de noi mecanisme de apărare a drepturilor omului, cât și asigurarea unei transpuneri în practica a acestora.
2.4. România stat semnatar al Convenției. Aderarea României la Consiliul Europei, ratificarea convenției și preeminenta convenției în dreptul intern român
Consiliul Europei a decis primirea Românei ca membru cu drepturi depline la data de 7 octombrie 1993, ceea ce a determinat reprezentarea țării noastre în organismele Consiliului Europei: Adunarea Parlamentară, Comisiile de specialitate, Comitetul de Miniștri și Comitetul de delegați, Congresul Puterilor Locale și Regionale ș.a..
Astfel, România ca membră a Consiliului Europei, țara noastră a ratificat în număr mare de Convenții elaborate și adoptate de Consiliul Europei, între care cele mai importante, în mod evident, sunt:
Convenția Culturală Europeană;
Carta socială europeană și
Carta socială europeană revizuită;
Carta autonomiei locale;
Convenția-cadru pentru protecția minorităților;
Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante și ambele protocoale adiționale;
Convenția Europeană privind adopția;
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Roma, 1950, precum și cele 11 protocoale adiționale.
Începând cu data de 20.06.1994, România a recunoscut și jurisdicția C.E.D.O. o dată cu dreptul de recurs individual al cetățenilor împotriva hotărârilor instanțelor naționale, în conformitate cu art. 46(1) din Convenție: „Fiecare dintre Înaltele Părți Contractante poate, în orice moment, să declare că recunoaște ca obligatorie de drept și fără o convenție specială jurisdicția Curții privind toate cauzele referitoare la interpretarea și aplicarea prezentei Convenții”. După cum rezultă din titlu și din textul Convenției, aceasta are ca obiect „apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” și ca misiune „să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală” . Potrivit art. 57 din. Convenție „oricare Înaltă Parte Contractantă va furniza, la solicitarea Secretarului General al Consiliului Europei, explicațiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispozițiilor acestei Convenții”.
Pe de altă parte, art. 60 prevede că „nici o dispoziție din prezenta Convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei Părți contractante sau oricărei alte convenții la care această Parte contractantă este parte”.
Din aceste două articole rezultă spiritul și finalitatea Convenției, precum și raportul direct al acesteia cu dreptul intern al statelor care au ratificat-o.
Convenția face parte din dreptul nostru intern întrucât, potrivit art. 11 (2) din Constituția României, – „tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern”.
Dar ea are și preeminența, nu numai în virtutea principiului primatului dreptului internațional, ci și pentru că aceasta este consacrată printr-o normă constituțională. Într-adevăr, conform art.20 din Convenție, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
În cazul în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.
Sens în care se asigură garanții efective și concrete pentru aplicarea normelor Convenției în dreptul intern, atât în privința calității legii naționale, cât și în interpretarea și aplicarea acesteia, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului având un important rol director.
Din 1993 România a devenit membra cu drepturi depline a Consiliului Europei și în anul următor (20.06.1994) a ratificat Convenția și cele 11 protocoale adiționale.
De aceea este foarte important a se menționa, atât integrarea normelor internaționale privind drepturile omului în dreptul intern în scopul asigurării lor prin mijloace specific statale, cât și, pe de altă parte, posibilitatea garantării drepturilor cetățenești dincolo de granițele statului, prin intermediul unor instituții internaționale.
Documentele menționate – Convenția, Protocoalele, intra în sfera art. 20 al Constituției, conform căruia drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanta cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte; în caz de neconcordanță cu legislația interna, potrivit principiului self executing, la care am făcut referire și anterior, acestea au prioritate. În consecința Convenția Europeană a Drepturilor Omului a dobândit aplicabilitate directa în dreptul intern roman.
CAPITOLUL II
RESPECTAREA DREPTURILOR CONDAMNATILOR DIN PERSPECTIVA STATULUI DE DREPT
SECTIUNEA 1.
Regimul de executare a pedepselor în dreptul românesc
1.1. Evoluție istorică
Pentru perioada antică nu există mărturii scrise despre sistemul juridic și aplicarea pedepselor în Dacia. În schimb, există dovezi referitoare la cultura și civilizația din Dacia, care permit să tragem concluzia că atât sistemul juridic, cât și aplicarea pedepselor au funcționat în limitele orânduirii sociale care a dominat lumea geto-dacă.
După cucerirea Daciei și chiar după retragerea aureliană, în acest spațiu s-a aplicat dreptul roman, care a continuat să funcționeze și după retragerea din anul 274.
Ulterior, de-a lungul Evului Mediu, sistemul juridic din Țările Române a fost puternic influențat de dreptul bizantin. Timp de secole, legislația bizantină a funcționat în toate cele trei provincii, sub titulatura de Jus Valachicum sau Legea Românească. Aceasta se compunea din elemente geto-dacice, peste care s-au suprapus dreptul romano-bizantin, și cărora li s-au alăturat elemente ale dreptului populațiilor migratoare, care au fost asimilate de către băștinași, constituite în legea nescrisă a pământului sau ,,datina norodului”.
Pe lângă legea nescrisă a pământului a funcționat și o lege scrisă, semnalată de Dimitrie Cantemir în ,,Descrierea Moldovei”, în care istoricul aprecia că această lege se întemeiază pe ,,legile împăraților romani și țarigrădeni, cât și pe hotărârile soboarelor bisericești”.
Până în secolul al XV-lea, „Legea românească” a funcționat identic în cele trei provincii după care, în Transilvania, s-a impus dreptul maghiar de judecare și pedepsire a celor vinovați, odată cu întărirea puterii nobililor unguri.
În secolul al XVI-lea, se găsesc primele mențiuni cu privire la pedeapsa amenzii, aplicată pentru cele mai variate vini, chiar și pentru furt și ucidere, caz în care amenda se numea ,,despăgubină”.
În Pravila din 1646 sunt menționate, după locul de ispășire, pedeapsa cu ocna, cu caterga, cu grosul, cu temnița și, cum spuneam, cu mânăstirea, unde mergeau boierii condamnați. În schimb, „când certa giudețul sau pravila pre cineva cu bani”, pedeapsa amenzii era fără discriminare după starea socială, fiind egali în fata legii „boiarnul ca și cel sărac” (Carte româneasca de învățătură). Urmând legiuirilor bizantine, cu timpul, singura pravilă hotăra pedeapsa (Legiuirea Caragea; Condica criminalicească ).
Subliniem că în Legiuirea Caragea se simte o preocupare de umanizare a represiunii penale. Pedeapsa cu caterga (pe care o putem echivala cu edecul, cu galera) nu își găsește locul în sistemul penitenciar din Țările Române.
În literatură, Vasile Alecsandri (Din albumul unui bibliofil) pomenește de această pedeapsă: „În Letopisețe găsim termenii de rudă aleasă, sinonim de boier. Acele rude alese se bucurau de privilegiul de a nu fi supuse pedepsei cu caterga sau cu ocna, ci pentru greșeli mici erau gonite de pe moșiile lor pe câtăva vreme. Pentru greșeli mari erau descăpățânate”.
Din Porunca pe care, în . Mavrocordat a trimis-o ispravnicilor, observăm preocuparea domnului pentru reforma sistemului penitenciar. Astfel, ispravnicii nu mai pot cumula calitatea de judecători și de globnici, nemaiputând ridica decât gloabele aplicate tâlharilor, dar pentru care exista poruncă domnească (titlu executoriu, în accepțiunea modernă a termenului). Asta pentru că ispravnicii nu aveau competența jurisdicțională în materie de omor și de tâlhărie. Înalta trădare (hiclenia) era judecată de domn, în divan. Ocna era rezervată a fi aplicată numai de domn, iar ispravnicilor li se interzicea să încaseze, abuziv, banii grosului (taxa de eliberare din pușcărie, de la gros), aceasta revenind altor dregători, cum ar fi marele armaș sau marele spătar. Din groapa ocnei nu aveai scăpare, oricât de scurtă ar fi fost pedeapsa; era imposibilă, fizic, o supraviețuire de peste cinci ani.
Deși odată cu alcătuirea Pravilei lui Vasile Lupu și a lui Matei Basarab s-a adus o oarecare reglementare în aplicarea pedepselor, obiceiul locului era mai puternic decât legea, iar voința domnului rămânea atotstăpânitoare, căci putea să omoare fără nici o judecată.
Porunca a fost mereu încălcată, până la Regulamentele Organice. Paza deținuților era atributul vel armașului.
El îndeplinea sarcina să asigure paza temniței ca să nu scape nici un vinovat, având în subordine armășei, vătaful de temniță și darabani.
În Manualul lui Fotino din anul 1766, în capitolul despre dregători (p. 4), se prevedea că aceștia trebuiau, în zilele de duminică și de sărbători, să verifice dacă deținuții din închisori sunt bine hrăniți și tratați omenește de paznicii lor. Dispoziția, preluată din legiuirile bizantine, o regăsim și în Manualul juridic al lui Andronachi Donici (titlul 2, cap. 18). În anul 1804, domnul Constantin Ipsilanti constata că deținuții erau lipsiți de hrană și de încălzire, cerșind pe la boieri și pe la negustori. În aceeași vreme, Al. Ipsilanti a interzis globirea, înlocuind-o cu bătaia. El a construit și un local de închisoare.
După Regulamentele Organice, a fost elaborat și aplicat Regulamentul temnițelor, când marele armaș a fost înlocuit cu vornicul temnițelor. Mărturii relevante, cu privire la modul de executare a pedepselor și condițiile de detenție în perioada menționată anterior, sunt cuprinse în mai multe documente ale vremii – codicele «Bandinus» din 1646, descrierea arhidiaconului Paul din Alep, care călătorise prin Țările Române între 1650–1660, însoțindu-l pe Macarie, patriarhul de Antiohia, precum și Descriptio Moldavie din 1775. Potrivit însemnărilor din aceste documente, pedepsele erau foarte aspre atât în Moldova, cât și în Muntenia, mai totdeauna pedeapsa cu moartea înlocuindu-le pe celelalte: „Detențiunea era premergătoare morții, căci cine era trimis la închisoare, cu greu mai scăpa cu viață”.
Cei arestați erau aruncați în gropnițe și beciuri, lipsiți cu totul de orice îngrijire. ,,Condamnații la ocnă nu mai vedeau lumina zilei”. În beciurile curților domnești zăceau nu numai tâlharii, ci și boierii vinovați de uneltiri împotriva domnitorului.
Meritul Pravilelor lui Vasile Lupu în Moldova (1646) și cea a lui Matei Basarab în Țara Românească (1652) a constat în aceea că prin ele s-au consacrat anumite principii de drept prin legi scrise, stabilindu-se o sancțiune pentru faptele penale atunci constatate.
Gradarea pedepselor în funcție de faptele săvârșite, care reflectă o concepție modernă asupra executării pedepselor, a fost introdusă, cu caracter de noutate, de către Constantin Mavrocordat care a mai instituit și o comisie de boieri având ca atribuții luarea de măsuri contra cetelor de hoți. Pentru prima dată în istoria pedepselor, ideea de executare a acestora în funcție de anumite criterii de separațiune a fost introdusă de Nicolae Mavrogheni, domn al Munteniei (1786-1790). Acesta a poruncit „ca femeile să nu fie închise la un loc cu bărbații, iar în cazul în care închisoarea nu permite această separațiune, să fie închise la un om de ispravă și însurat dacă pârcălabul satului n-ar fi însurat”. În ceea ce privește deținuții arestați preventiv, același domnitor ia decizia ca aceștia să fie cât mai curând judecați, neputând fi ținuți în aresturile preventive mai mult de patru zile.
Alexandru Moruzi, domnitor al Moldovei, dar și al Munteniei, a introdus munca obligatorie a deținuților în fabrici, pentru plata despăgubirilor celor condamnați la datorii mici. Un alt domnitor care a continuat eforturile de reformare și modernizare a sistemului penitenciar a fost Mihail Șuțu. Acesta solicita să-i fie prezentată cu regularitate situația celor închiși, însoțită de dosarele personale ale respectivilor, și lua măsuri ca nici o persoană să nu poată fi pusă sau scoasă din ocnă fără porunca sa scrisă. Totodată, el a introdus libertatea cu garanție, la acea vreme un instrument procedural foarte modern, precursor al liberării condiționate din vremurile noastre. În acest timp, toți deținuții erau puși la munci publice, tratamentul lor era mai omenesc, se clădiseră închisori cu mai multe camere în care dormeau pe jos, pe rogojini, cu picioarele în butuci.
În Transilvania, informații despre începuturile și modul de organizare a penitenciarelor le avem din lucrarea „Privațiuni de libertate în feudalism în Ungaria”. Conform acesteia, construirea de închisori la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a cunoscut un avânt ca urmare a intensificării stării de revoltă a populației românești împotriva celor ce îi deposedaseră de pământ. La cererea nobililor maghiari, au fost construite închisori în capitalele tuturor județelor transilvănene. Ca o caracteristică, aproape toate penitenciarele din Transilvania au fost construite în forma de «M», inițiala Mariei Tereza, care a adoptat același tip de construcție pentru penitenciarele din Imperiul Austro-Ungar. Odată cu începutul secolului al XIX-lea, se poate vorbi despre o adevărată evoluție a sistemului penitenciar, atât în Moldova, cât și în Muntenia.
Prin Regulamentele Organice, în ambele Țări Române se instituie un nou regim al închisorilor. Acestea sunt trecute sub autoritatea vornicului în Muntenia, în Moldova funcționând mai departe instituția armașului.
Se introduc pedepsele disciplinare pentru deținuții recalcitranți sau pentru încercările de evadare. Sunt prevăzute pedepse și pentru paznicii neglijenți în serviciu. În toata Țara Românească existau 6 temnițe; două dintre ele, la București și Craiova, erau temnițe de corecție, celelalte patru fiind numite închisori de pedeapsă – Giurgiu și Brăila de recluziune, iar Telega și Ocnele-Mari de muncă silnică pe viață sau pe timp limitat. Alături de acestea, existau și 14 închisori de județe. În Moldova existau 13 temnițe de județe; la Iași exista criminalul și arestul poliției, iar la Târgu-Ocna o temniță de muncă silnică. Grigore Ghica a modernizat sistemul penitenciar din Moldova.
Odată cu Unirea din 1859 dintre Țara Românească și Moldova, domnitorul Al. I. Cuza a întreprins o serie de măsuri de reformă, inclusiv în domeniul închisorilor.
Astfel, începând din 1 octombrie 1869, Administrația temnițelor a fost desființată, sistemul penitenciar din Moldova a început să fie aplicat și în Muntenia și a fost aprobat ,,Regulamentul pentru organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare și cele de binefacere din România”.
Acest Regulament a stabilit o concordanță cu Codul penal existent. Prin el se realiza o împărțire a penitenciarelor în: preventive; corecționale pentru condamnări de la 6 zile la doi ani; de recluziune la muncă silnică în ocne pe viață sau temporar; de recluziune la munci silnice mai ușoare; corecționale pentru nevârstnici (de la 8 la 20 de ani); de recluziune pentru femeile de toate categoriile.
S-a stabilit, în mod amănunțit, regimul executării pedepselor privative de libertate, bazat pe principii moderne. Regimul instituit prin acest regulament a durat 12 ani, până când regele Carol I a elaborat Legea închisorilor din 1874, bazată pe sistemul celular mixt și pe înființarea închisorilor pentru minori. În fost elaborat un regulament prin care se înființa Corpul de Gardieni, în scopul asigurării pazei închisorilor.
Mișcarea de reformă a sistemului penitenciar pornită de la începutul secolului al XX-lea a dus la adoptarea, în Legii pentru organizarea penitenciarelor și instituțiilor de prevenție. Prin această lege, pentru prima dată, ideea de eliminare din societate pentru infracțiunile săvârșite este înlocuită prin aceea de încercare de reeducare, izolarea definitivă urmând a se aplica numai celor constatați ca fiind incorigibili, anormali și psihopați.
Prin această lege s-a impus individualizarea, prin tot ce este specific fiecărui condamnat, combinată cu separațiunea, pentru obținerea efectelor optime ale procesului de reeducare; nu lipsea nici principiul specializării profesionale pe baza aptitudinilor.
Primul act politic realizat de Regele Mihai și guvernul condus de Constantin Sănătescu a fost Decretul Regal de Amnistie Generală, prin care au fost amnistiate toate infracțiunile politice comise după 11 ianuarie 1918, însoțit de Decretul-Lege 442 care desființa toate lagărele.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 s-a aprobat înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă.
În 1969 este adoptată Legea nr. 23 privind executarea pedepselor și, în același an, Regulamentul de aplicare a prevederilor acesteia.
Prevederile celor două documente conțineau reglementări detaliate cu privire la organizarea locurilor de deținere, regimul persoanelor condamnate, drepturile și îndatoririle acestora, precum și cu privire la sancțiunile ce se pot aplica.
În prezent, actul normativ care disciplinează această materie este Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, (cu modificările din Legea 83/2010), lege prin care s-a urmărit alinierea legislației execuțional-penale românești la standardele europene și internaționale în materie de respectarea drepturilor omului și ale persoanelor condamnate.
1.2. Regimul penitenciar
Dreptul penitenciar are menirea de a stabili regimul de executare a pedepsei închisorii, și totodată mijloacele de utilizare a acestui regim.
Menținerea disciplinei în penitenciare se realizează prin reglementări legale, elaborate în lumina pactelor și convențiilor internaționale, derivate din aplicarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și din art. 9 din Convenția internațională privind drepturile civile și politice, care interzic orice detenție arbitrară, stabilind principiul legalității în administrarea disciplinei.
Regimurile de executare se diferențiază prin gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanelor private de libertate și activitatea zilnică, în raport de situația juridică, starea sănătății, vârsta, categoria în care au fost clasificate și comportarea în timpul executării pedepsei. Față de cele prezentate trebuie făcută precizarea, de altfel deosebit de importantă, că tratamentul diferențiat în mediul privativ nu reprezintă o discriminare.
În ce privește diferențierea de regim în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a deținuților condamnați, precizăm faptul că, prin limitarea libertății de mișcare pentru muncă și alte activități, regimurile de executare opun între ele interesele multiple de siguranță ale penitenciarului, fac rezumatul de temă limpede care să excludă orice echivoc de interpretare a măsurilor stricte de pază, escortare și supraveghere, cum sunt munca și alte activități sub pază și supraveghere continuă, muncă și alte activități sub supraveghere în afara penitenciarului, muncă și alte activități în afara penitenciarului, fără supraveghere.
Referitor la diferențierea de regim în raport cu modul de desfășurare a activităților, subliniem că fiecare dintre aceste activități, desfășurate pe categorii de condamnați și de absolută respectare a separațiunii, are același regim real de subordonare față de interesele consolidate și de aceeași parte cu cele ale societății.
Diferențierea de regim în raport cu condițiile de detenție are în vedere tot scopul executării pedepsei. Putem spune că scopul executării pedepsei închisorii are un preț. În oricare dintre penitenciarele României, acest preț este, totalmente, inclus în condițiile de detenție.
Privarea de libertate, prin executarea pedepsei penale într-un loc de detenție, nu presupune izolarea totală a infractorului și nu are ca scop cauzarea de suferințe fizice și psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
În România există patru regimuri de executare a pedepselor care, în ordinea gravității lor, sunt:
regimul de maximă siguranță;
regimul închis;
regimul semideschis;
regimul deschis.
SECTIUNEA 2.
Modalități de executare a pedepselor
2.1. Regimul de maximă siguranță
Acest regim se aplica inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum și celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului. Aceste persoane incluse într-un astfel de regim sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere, fiind escortate permanent în interiorul penitenciarului. Aceste persoane sunt cazate individual, iar atunci când prestează o muncă sau desfășoară activități culturale, educative, terapeutice, de consiliere psihologică sau socială, o fac în grupuri mici, sub supraveghere continuă și doar în interiorul penitenciarului.
Datorită severității sale, regimul nu se aplică următoarelor categorii de persoane condamnate: care au împlinit vârsta de 65 de ani, femeilor însărcinate, sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an, persoanelor care au gradul I de invaliditate, precum și celor cu afecțiuni locomotorii grave. Acestor persoane li se va aplica regimul închis.
Detaliind, Regulamentul prevede că: regimul de maximă siguranță constă în asigurarea unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, restrângerea libertății de mișcare a persoanelor private de libertate, menținerea ordinii și disciplinei, concomitent cu desfășurarea unor activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, care să dea posibilitatea trecerii în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate
Regimul de maximă siguranță se aplică și persoanelor private de libertate, clasificate inițial în alt regim de executare, care au comis o infracțiune sau o abatere disciplinară gravă pe timpul executării pedepsei și care, prin conduita lor, afectează desfășurarea normală a activităților în locul de deținere ori siguranța acestuia.
În ceea ce privește locul de executare, Regulamentul prevede că regimul de maximă siguranță se execută în penitenciare anume destinate sau în secții special amenajate în celelalte penitenciare.
Sub aspectul cazării și amenajării spațiilor de deținere Regulamentul dispune că persoanele private de libertate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt:
cazate, de regulă, individual, în camere amenajate asemănător cu celelalte spații de cazare, asigurându-se iluminatul natural, aerisirea, încălzirea, apa potabilă și alte dotări necesare igienei individuale, în conformitate cu art. 109
persoanele private de libertate clasificate în regimul de maximă siguranță pot fi cazate în comun, atunci când starea de sănătate sau participarea la diferite programe de influențare a comportamentului o impun, cu condiția ca numărul acestora să nu fie mai mare de 10;
secțiile, camerele și locurile unde persoanele private de libertate desfășoară diferite activități sunt permanent închise și asigurate.
Art. 56 din Regulament se referă la programul zilnic într-un astfel de regim de executare. Astfel, potrivit acestui text de lege, programul zilnic este riguros stabilit și cuprinde: activități administrative, lucrative, plimbare, asistență medical, activități de educație și intervenție psihosocială, asistență religioasă și timp de odihnă.
Persoanele private de libertate care nu prestează muncă sau nu participă la alte activități pot desfășura în comun, în limita a minimum 3 ore, activități de plimbare, educație și intervenție psihosocială, sportive și religioase. Servitul hranei de către această categorie de persoane private de libertate se realizează în camerele de deținere sau în spații special amenajate.
Persoanele private de libertate care nu prestează muncă sau nu desfășoară activități de instruire școlară și formare profesională au dreptul la o plimbare zilnică de cel puțin două ore, în curți special amenajate în aer liber. Persoanele clasificate în acest regim, aflate în executarea sancțiunii disciplinare cu izolarea, au dreptul la plimbare zilnică de cel puțin o oră, în curți special amenajate în aer liber. Persoanele private de libertate care au o comportare bună și respectă regulile de ordine interioară pot presta o muncă, dacă sunt apte, în grupuri mici, în interiorul locului de deținere, în spații prevăzute cu dispozitive de închidere sigure și sub supraveghere permanentă.
Programele și activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială se desfășoară, pe baza recomandărilor din Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică, individual sau în grupuri mici, în locuri anume destinate, sub strictă supraveghere. (art. 57 din Regulament).
Personalul desemnat să aplice acest tip de regim este anume selecționat, format și specializat, dotat cu mijloace de autoapărare, alarmare și comunicare, într-un număr suficient, astfel încât să asigure o supraveghere strictă a persoanelor private de libertate, atât în interiorul, cât și în exteriorul locului de deținere, precum și intervenția operativă, în situațiile în care se impune.
În ceea ce privește escortarea și însoțirea, Regulamentul prevede că, deplasarea în exteriorul locului de deținere a persoanelor private de libertate, la organele judiciare, spitale, precum și transferarea la un alt loc de deținere se realizează în mijloace de transport special amenajate, separat de alte categorii de persoane, acestora aplicându-li-se mijloace de imobilizare, în cazuri justificate, prin decizie a directorului unității.
La ieșirea și intrarea din și în camerele de deținere, persoanele private de libertate sunt supuse, în mod obligatoriu, perchezițiilor corporale. Scoaterea din camere se desfășoară numai în prezența unui număr de personal suficient, dotat corespunzător, iar atunci când situația impune, persoanelor private de libertate li se aplică mijloace de imobilizare.
În ceea ce privește vizita, legislația dispune că dreptul la vizită se acordă în spații special amenajate, prevăzute cu dispozitive de separare. În raport de comportarea persoanei private de libertate și dacă este în interesul resocializării, directorul locului de deținere poate aproba ca vizita să se desfășoare fără dispozitiv de separare.
2.2. Regimul închis
Executarea pedepsei într-un mediu penitenciar închis constă în privarea de libertate, în izolare socială. Legea cadru al executării pedepselor (Legea 254/2013) stabilește caracteristicile diferitelor forme și regimuri de executare a pedepselor, inclusiv pentru regimul închis. În ultimele decenii, executarea pedepsei în mediu penitenciar închis s-a mai ,,îmblânzit”. Astfel, izolarea nu mai este atât de dură, se îngăduie contacte cu familia, primirea de corespondență și de pachete, iar lipsirea de libertate poate fi întreruptă dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
Regimul închis este cel mai des întâlnit regim de executare a pedepselor, sub incidența sa întrând majoritatea populației carcerale. Se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depășește 13 ani. În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și persoana condamnatului, pot determina includerea acestuia în regimul de executare imediat inferior, ca grad de severitate, condamnații sunt cazați în comun; prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, etc. în grupuri în interiorul penitenciarului sub pază și supraveghere; condamnații pot presta muncă și în afara penitenciarului sub pază și supraveghere continuă cu aprobarea directorului penitenciarului.
Sub aspectul noțiunii, Regulamentul prevede că regimul închis constă în: asigurarea unor măsuri de pază, supraveghere și escortare care să permită persoanelor private de libertate să desfășoare, în grupuri, activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, pentru a da posibilitatea trecerii în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.
Totodată, acest regim se aplică și: persoanelor private de libertate clasificate inițial în regim semideschis sau deschis care au comis o abatere disciplinară sau care, prin conduita lor, afectează desfășurarea normală a activităților în locul de deținere; persoanelor private de libertate clasificate inițial în regimul de maximă siguranță care au avut o comportare bună; în mod excepțional, persoanelor private de libertate condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, în considerarea naturii, modului de săvârșire a infracțiunii și a persoanei condamnatului; deținuților care au împlinit vârsta de 65 de ani, femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an, minorilor și persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum și celor cu afecțiuni locomotorii grave, dacă acestea au fost condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani în conformitate cu dispozițiile art.35 din Lege
Regimul închis se execută în penitenciare anume destinate sau în secții special amenajate în celelalte penitenciare.
Cazarea acestor persoane se face cu respectarea principiului separării femeilor de bărbați și a minorilor și tinerilor de ceilalți majori, având în vedere atât starea de sănătate, cât și conduita acestor persoane. Camerele de cazare sunt permanent închise și asigurate. Hrana se servește, de regulă, în spații special amenajate sau în camerele de cazare.
Programul zilnic cuprinde: prestarea unei munci, activități educative, culturale, terapeutice și sportive, consiliere psihologică, asistență socială și religioasă, asistență medicala, plimbare, timp de odihnă și alte activități necesare stimulării interesului persoanelor private de libertate de a-și asuma responsabilități.
Activitățile se desfășoară individual sau în grup, sub paza și supravegherea permanentă a personalului. Persoanele private de libertate, care din diferite motive nu sunt folosite la muncă, la activități de instruire școlară și profesională sau programe de intervenție psihosocială, pot desfășura activități în afara camerelor de deținere în limita a minimum 4 ore. Asistența medicală se asigură la cabinetele medicale ale locului de deținere.
Persoanele private de libertate care nu prestează muncă și nu participă la alte activități au dreptul la plimbare zilnică de minimum 3 ore. Persoanele care prestează o muncă, participă la programe de educație sau intervenție psihosocială au dreptul la cel puțin o oră de plimbare zilnică. Persoanele din această categorie, aflate în executarea sancțiunii disciplinare cu izolarea, au dreptul la plimbare zilnică de cel puțin o oră, în curți special amenajate în aer liber.
Persoanele private de libertate care execută pedeapsa în regimul închis pot presta muncă, sub pază și supraveghere continuă, în interiorul sau exteriorul locului de deținere.
Activitățile de educație și intervenție psihosocială se desfășoară în grupuri, în interiorul locului de deținere, sub pază și supraveghere, pe baza unor programe care urmăresc dezvoltarea acelor aptitudini și deprinderi care să permită persoanelor private de libertate reintegrarea în viața socială.
Dreptul la vizită se acordă în spații special amenajate, prevăzute cu dispozitive de separare. În raport de comportarea persoanei private de libertate și dacă este în interesul resocializării, directorul locului de deținere poate aproba ca vizita să se desfășoare fără dispozitiv de separare.
2.3. Regimul semideschis
Acest tip de regim de executare a pedepsei se aplică inițial persoanelor condamnate la închisoarea mai mare de 1 an , dar care nu depășește 3 ani.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta muncă și pot desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, în afara penitenciarului, sub supraveghere.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis pot încheia căsătoria în localitatea în care domiciliază sau în localitatea în a cărei rază teritorială este situat penitenciarul, cu acordul directorului penitenciarului, și pot primi în acest scop o permisiune de ieșire din penitenciar de până la 5 zile.
Ele sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite în interiorul penitenciarului, prestează muncă și desfășoară activitățile educative, terapeutice, sub supraveghere, însă în grupuri și în spații care rămân deschise în timpul zilei.
Locul de executare – regimul semideschis se execută în penitenciare anume destinate ori în locuri sau secții special amenajate .
Cazarea acestor persoane se face cu respectarea principiului separării femeilor de bărbați și a minorilor și tinerilor de ceilalți majori. Alte criterii pentru separarea sau gruparea acestor persoane sunt: compatibilitatea intelectuală și de ordin cultural, interesul de participare la activități de resocializare și de folosire la muncă.
Cazarea persoanelor private de libertate cărora li se aplică regimul semideschis se realizează în comun. Potrivit programului locului de deținere, pe timpul zilei camerele sunt deschise, iar pe timpul nopții acestea se închid și se asigură. Pe timpul nopții, după închiderea camerelor, se asigură supravegherea de către personalul anume desemnat, precum și paza perimetrelor, atunci când cazarea se face în secții exterioare locului de deținere.
Munca prestată se desfășoară în interiorul și exteriorul locului de deținere, supravegherea fiind asigurată de personal neînarmat. Față de persoanele care desfășoară activități în exteriorul penitenciarului, în situația în care administrația penitenciarului nu poate asigura personalul necesar supravegherii, se poate lua măsura supravegherii electronice în condițiile art. 30 – 32.
Activitățile de educație și intervenție psihosocială se desfășoară în grupuri, în spații din interiorul locului de deținere, care rămân deschise pe timpul zilei, pe baza unor programe care urmăresc dezvoltarea acelor aptitudini și deprinderi care să permită persoanelor private de libertate reintegrarea în viața socială.
Dreptul la vizită se acordă în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. 3 din regulament
în cazul persoanelor private de libertate, încadrate în regimul semideschis vizita se desfășoară în spații special amenajate, fără dispozitive de separare între vizitat și vizitator, sub supraveghere vizuală;
în cazuri temeinic justificate, directorul unității poate dispune, în situațiile prevăzute anterior ca vizita să se desfășoare în spații cu dispozitive de separare, numai pe perioada care a determinat această măsură.
2.4. Regimul deschis
Regimul deschis oferă persoanelor private de libertate posibilitatea de a se deplasa neînsoțite în interiorul locului de deținere, de a presta munca și de a desfășura activitățile educative, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în afara locului de deținere, fără supraveghere. Potrivit legii:
regimul deschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an, persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite în interiorul penitenciarului, pot presta munca și pot desfășura activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în afara penitenciarului, fără supraveghere.
Regimul deschis aplicabil persoanelor condamnate clasificate în această categorie se bazează pe disciplina liber consimțită, pe sentimentul de responsabilitate față de comunitatea din care provin și îi încurajează să folosească cu bună-credință libertățile ce le sunt oferite.
Locul de executare – regimul deschis se execută în penitenciare anume destinate ori în locuri sau secții special amenajate în interiorul sau exteriorul altor penitenciare.
Cazarea acestor persoane se face cu respectarea principiului separării femeilor de bărbați și a minorilor și tinerilor de ceilalți majori. Alte criterii pentru separarea sau gruparea acestor persoane sunt: compatibilitatea intelectuală și de ordin cultural, interesul de participare la activități de resocializare și de folosire la muncă.
Cazarea persoanelor private de libertate cărora li se aplică regimul deschis se realizează în comun. Camerele de cazare se țin descuiate atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte, condamnații având acces liber în locurile și zonele stabilite de administrație.
Persoanele din acest regim pot presta muncă în condiții similare cu persoanele libere, având obligația de a reveni la locul de cazare după terminarea programului.
Persoanele aflate în acest regim pot desfășura activitățile educative și de intervenție psihosocială în interiorul sau în afara locului de deținere, fără supraveghere, pe baza unor programe care urmăresc dezvoltarea acelor aptitudini și deprinderi care să permită persoanelor private de libertate reintegrarea în viața socială.
Persoanele private de libertate își organizează singure timpul avut la dispoziție și activitățile administrativ-gospodărești, cu respectarea programului stabilit de administrație. Persoanele private de libertate, care execută pedeapsa în acest regim, pot frecventa cursuri de școlarizare și de calificare, pot urma tratamente medicale, pot participa individual sau în grup la programe cultural-educative, sportive, artistice și religioase, în afara locului de deținere. În anumite situații, cu aprobarea directorului locului de deținere, pot lua parte la aceste activități și membrii de familie ai acestora sau reprezentanți ai societății.
Obligații și interdicții specifice – persoanele private de libertate se deplasează la activitățile prevăzute anterior în timpul, zonele și pe traseele stabilite de administrația locului de deținere. Nerespectarea acestei prevederi de către persoana privată de libertate atrage răspunderea disciplinară sau penală potrivit legii.
Persoanelor din acest regim, pe timpul desfășurării de activități în afara locului de deținere, le este interzis să părăsească locurile unde sunt planificate, înainte de terminarea programului, fără aprobarea persoanei desemnate de conducerea locului de deținere să coordoneze activitatea.
Cu ocazia clasificării persoanelor private de libertate în acest tip de regim și ori de câte ori este necesar, acestea sunt instruite cu privire la îndatoririle, obligațiile și interdicțiile pe care le au, semnând un angajament în acest sens.
Pe timpul cât se află în afara locului de deținere, persoanele private de libertate sunt obligate să aibă asupra lor documente de legitimare eliberate de administrația locului de deținere, pe care sunt obligate să le prezinte, la cerere, organelor competente.
Deținuții pot păstra și administra sume de bani din contul personal sau mijloace electronice de plată necesare efectuării unor cheltuieli minime legate de asigurarea igienei personale, transport, suplimentarea hranei, achiziționarea unor articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, pe timpul cât se află în afara penitenciarului, la activitățile prevăzute la art. 84 alin. (2). La întoarcerea în penitenciar sunt obligați să justifice sumele de bani cheltuite. Deținuții pot achiziționa bunuri vestimentare, în numărul stabilit prin anexa nr. 1 a Regulamentului de aplicare a Legii 254/2013, doar cu aprobarea prealabilă a directorului penitenciarului. După achiziționare, bunurile vor fi evidențiate în bonurile de primire în păstrare.
Pe timpul cât se află în afara locului de deținere, la activitățile prevăzute la art. 84 alin. (2), fără supraveghere, deținuții pot deține și folosi telefoane mobile, pe bază de abonament personal. Deținutul poate apela administrația penitenciarului și un număr limitat de persoane, numai după ce numele și numărul de telefon al acestora au fost aprobate de directorul penitenciarului. Telefoanele mobile, sumele de bani rămase la întoarcerea în locul de deținere, precum și mijloacele electronice de plată sunt păstrate într-un spațiu special amenajat, în casete prevăzute cu încuietori sigure, amplasate la intrarea în locul de deținere, și sunt evidențiate nominal într-un registru de către personalul administrației, cu menționarea orei la care acestea au fost predate și a orei la care au fost returnate persoanei private de libertate.
Dreptul la vizită se acordă în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin.3 din Regulamentul de aplicare a Legii 254/2013 care prevede : „ în cazul persoanelor private de libertate, încadrate în regimul deschis vizita se desfășoară în spații special amenajate, fără dispozitive de separare între vizitat și vizitator, sub supraveghere vizuală; în cazuri temeinic justificate, directorul unității poate dispune, în situațiile prevăzute anterior ca vizita să se desfășoare în spații cu dispozitive de separare, numai pe perioada care a determinat această măsură.”
Privarea de libertate produce suferințe și o degradare a personalității, iar educația poate să joace un rol important în limitarea acestor consecințe. De fapt, efectele nefaste ale detenției – depersonalizarea, instituționalizarea, desocializarea – sunt cele care justifică, în beneficiul educației în penitenciare, desfășurarea unor resurse și eforturi mai mari decât cele de care beneficiază societatea, în general. O educație reală poate să contribuie, într-o oarecare măsură, la normalizarea situației anormale, care este detenția.
SECTIUNEA 3.
Elemente de drept comparat în materia regimurilor de detenție în sistemul penitenciar
„Apărarea valorilor sociale împotriva infracțiunilor se efectuează, în primul rând, prin mijloace economice, sociale, prin ridicarea nivelului de trai al cetățenilor, prin mijloace culturale, educative și prin ridicarea conștiinței etice și juridice a acestora. În al doilea rând , această apărare se realizează prin mijloace juridice penale, prin încriminarea faptelor care reprezintă pericol social grav și prin pedepsirea persoanelor care comit asemenea fapte.
Folosirea acestor mijloace penale se face nu într-un scop de represiune și răzbunare, ci într-un scop util și social, acela de apărare a valorilor sociale împotriva infracțiunilor.”
În lege se prevede expres „ legea penală apără împotriva infracțiunilor statul, persoana, drepturile acesteia, proprietatea și întreaga ordine de drept ”.
Pedeapsa, care este o sancțiune penală severă, în dreptul nostru penal este o măsură de constrângere , dar și un mijloc de reeducare a condamnatului, iar scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni fie din partea condamnatului ( prevenire specială ) fie din partea altor persoane ( prevenire generală).
În literatura de specialitate se subliniază că prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni prin mijloace juridice penale se desfășoară în trei momente sau etape și anume: în etapa stabilirii prin lege a infracțiunilor și pedepselor, în etapa aplicării pedepselor de către instanța de judecată celor ce săvârșesc infracțiuni și în etapa executării de către persoanele condamnate a pedepselor aplicate.
Prevenirea infracțiunilor în etapa stabilirii infracțiunilor și a pedepselor și în cea aplicării pedepselor se efectuează potrivit legislației penale ( Noul Cod Penal, Noul Cod de procedură penală) și aparține dreptului penal.
Stabilindu-se prin lege , în prima etapă, că anumite fapte, care prezintă pericol social grav , constituie infracțiuni și se pedepsesc, înseamnă că asemenea fapte sunt interzise, iar cetățenii , în marea lor majoritate, se conformează preceptelor penale și se abțin de la comiterea unor astfel de fapte. Se realizează astfel o prevenire generală a infracțiunilor.
În a doua etapă, în caz de săvârșire de infracțiuni, statul, reprezentat prin instanța de judecată, aplică infractorului pedeapsa prevăzută de lege, realizându-se mai întâi o prevenire specială, prin pedeapsa aplicată condamnatului și apoi o prevenire generală care vizează alte persoane care ar fi tentate să comită și ele infracțiuni.
Aplicarea pedepsei se face cu respectarea strictă a legii penale, a principiilor de legalitate, individualizare , umanitate, etc., și a tuturor normelor de drept penal și procesual penal.
Dicționarul limbii române definește sancțiunea ca o pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care au încălcat dispozițiile ei. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, iar prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială , față de muncă.
Principalele funcții ale pedepsei sunt:
intimidare generală – așa cum se arată în literatura de specialitate pedeapsa trebuie mai întâi să îndeplinească o funcție de intimidare generală, adică, chiar în momentul în care au intrat în vigoare normele de drept, marea majoritate a membrilor colectivităților , cunoscând consecințele pedepsei să se supună de bunăvoie acestor norme.
Îndreptarea infractorului servește , în limite posibile, ca mijloc de îndreptare a infractorilor și de împiedicare de a mai face rău.
Împiedicarea de a mai face rău – poate fi realizată moral prin îndreptare sau fizic, prin izolare temporară.
Reinstaurarea ordinii juridice în general față de colectivitate și în particular față de victimă și cei din jurul ei.
Exemplaritate față de infractor și față de grupul social.
În România , conform Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor judiciare în cursul procesului penal pedepsele și măsurile preventive privative de libertate se execută în penitenciare, centre de arestare preventivă, centre de reținere și arestare preventivă, secții speciale de arestare preventivă.
La nivel european, a fost publicat studiul documentar „ Administrații penitenciare în Europa” realizat de Consiliul Europei, Directoratul Afacerilor Legale, sub coordonarea domnului Wolfang Rau, șeful secțiunii de penologie și criminologie. Pentru efectuarea Studiului au fost folosite informațiile puse la dispoziție de 27 de state membre ale Consiliului Europei.
3.1. Categorii de instituții penale în materie – pe plan european
Așezămintele destinate executării pedepselor și măsurilor penale diferă de la un stat la altul ca tip, mărime și număr de instituții.
La noi în țară penitenciarele se diferențiază în funcție de regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, acestea sunt:
a) regimul de maximă siguranță;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;
d) regimul deschis.
Pentru anumite categorii de persoane condamnate la pedepse privative de libertate se pot înființa penitenciare speciale. Acestea sunt:
a) penitenciare pentru minori și tineri;
b) penitenciare pentru femei;
c) penitenciare – spital.
„ Pedeapsa detențiunii pe viață și a închisorii se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare.”
Regimurile de executare a pedepselor se diferențiază în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanelor condamnate, modul de desfășurare a activităților și condițiilor de detenție.
Tipul așezămintelor de detenție poate fi clasificat după mai multe criterii:
În funcție de gradul de siguranță, majoritatea administrațiilor penitenciare europene dispun de instituții de maximă siguranță, închise, semideschise și deschise, chiar dacă denumirile folosite sunt diferite: colonii cu regim general sau normal, regim întărit și regim strict în Belarus și Lituania, penitenciare de categoriile I,II,III și IV în Suedia sau de categoriile A, B și C în Regatul Unit al Marii Britanii. Excepție face Slovenia , unde nu există nici penitenciare de maximă siguranță și nici penitenciare spital.
În funcție de categoria persoanelor care sunt deținute în instituțiile penale, toate administrațiile penitenciare au așezăminte pentru arestați preventiv și persoane condamnate definitiv, instituții pentru tineri și adulți, pentru bărbați și femei.
În Elveția, există închisori distincte pentru delicvenții primari și pentru recidiviști, în vreme ce în Macedonia există instituții pentru străini și pentru apatrizi, iar în Regatul Unit al Marii Britanii instituții pentru infractorii imigranți.
În raport de competența teritorială, sunt instituții penale de stat și locale ( Danemarca), naționale și districtuale (Norvegia), instituții centrale și regionale ( Portugalia), penitenciare districtuale și de district judecătoresc (Italia).
După durata pedepsei de executat există instituții penale pentru pedepse scurte și pentru pedepse lungi ( Elveția , Italia, Olanda, Portugalia).
Alte tipuri de așezăminte penitenciare:
penitenciare tranzitorii (Bulgaria);
tabere de muncă deschise (Belarus, Filanda, Lituania);
colonii semideschise (Belarus);
case de corecție pentru tineri (Belarus, Macedonia, Slovacia, Turcia);
instituții pentru executarea unor măsuri pentru toxicomani, alcoolici, etc. (Elveția și Italia);
instituții cu regim mai liber, instituții de semidetenție și penitenciare private (Elveția);
instituții de terapie socială (Germania);
așezăminte juridice , așezăminte agricole și institute de educare pentru tineri (Grecia);
ferme penale și colonii de muncă penală (Italia);
instituții de muncă pentru tineri și centre pentru cei care rămân în penitenciar pe timpul nopții (Olanda);
spitale judiciare de psihiatrie (Italia și Spania);
instituții de inserție socială și unități dependente (Spania);
Instituții de probațiune (Suedia);
Institutul de medicină legală (Ungaria).
Câteva mențiuni referitoare la instituțiile pentru minorii infractori:
În Irlanda, pentru tinerii infractori care au vârsta peste 16 ani funcționează așezăminte speciale, iar pentru cei care au vârsta sub 16 ani se află în școli aparținând Departamentului Educației și Științei;
În Slovacia, minorii infractori pot fi internați în case corecționale pe o perioada de 1-3 ani;
În Regatul Unit al Marii Britanii, tinerii infractori sub 16 ani se află în unități ce aparțin autorităților locale.
În ceea ce privește numărul așezămintelor penitenciare, acesta este cuprins între limite ce variază de la 2 în Andorra (unul cu o capacitate de 40 de locuri, iar celălalt 60 de locuri) la peste 450 de așezăminte în Turcia.
În celelalte țări situația este următoarea: Austria 45 așezăminte, Belarus 86, Bulgaria 13, Cehia 33, Danemarca 55 ( 16 închisori de stat și 39 închisori locale), Elveția 170, , Finlanda 41, Germania 218 penitenciare și 64 instituții pentru punerea în practică a măsurilor penale, Grecia 28, Irlanda14, Italia 284, Letoni 15, Lituania 14, Luxemburg 2, Macedonia 10, Norvegia 57, Olanda 39., Portugalia 52, Regatul Unit al Marii Britanii 138, Slovacia 18, Slovenia 11, Spania 74, Ungaria 31.
În prezent, în România în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se află 35 de penitenciare ( 25 cu regim de maximă siguranță, în care există secții închise și semi deschise, 6 penitenciare cu regim închis, în care și există secții semideschise, 1 penitenciar cu regim semideschis, 1 penitenciar cu regim închis pentru femei, 2 penitenciare pentru minori și tineri, 3 centre de reeducare pentru minori, 6 penitenciare spital.
3.2. Modalități de administrarea sistemelor penitenciare
În majoritatea țărilor europene, sistemul se administrează de către Ministerul de Justiție. Sens în care, dacă analizăm din punct de vedere istoric, în Europa Centrală și de Est și în țările Asiei Centrale, sistemul penitenciar a făcut parte din cadrul Ministerului de Interne. De aceea, Consiliul Europei a stabilit ca și condiție de aderare pentru noile state membre transferul responsabilității față de administrația penitenciară de la Ministerul de Interne, la Ministerul de Justiție.
În schimb, într-una dintre cele mai vechi țări din Consiliul Europei, Anglia și Țara Galilor, nu există Ministerul Justiție, iar serviciul penitenciar funcționează doar ca o agenție executivă a Ministerului de Interne.
Pentru a înțelege printr-un argument logic trebuie surprinse două probleme: transferul către Ministerul de Justiție. De aceea, în primul rând, într-o serie de țări Ministerul de Interne este identificat cu poliția și, în mod tradițional, arestul preventiv este considerat ca fiind o parte importantă a procesului de investigație a infracțiunii și de identificare penală. Astfel, o asemenea modalitate de a asigura înfăptuirea acestui lucru este plasarea în ministere diferite.
Un al doilea motiv în favoarea acestui transfer de responsabilitate îl reprezintă accentuarea faptului că sistemul penitenciar trebuie să fie mai degrabă un sistem civil și nu o organizație militară.
În termeni organizaționali, este important ca sistemul penitenciar să fie o verigă în lanțul responsabilității publice.
Astfel, putem conchide că prin definiție, executarea pedepsei cu închisoarea este deseori pusă în aplicare în condiții care nu sunt deschise controlului public și este astfel important să se delimiteze clar puterea celor care gestionează implementarea pedepsei și a privațiunilor pe care le implică.
În statele democratice aceste limite sunt stabilite prin legi aprobate de parlament și prin hotărâri ale miniștrilor. În realitate, trebuie să se găsească un echilibru între implicarea politicienilor în probleme de politică generală și implicarea acestora în gestionarea de zi cu zi a penitenciarelor astfel încât instituția încarcerării să fie privită mai ales ca o problemă politică și nu doar ca o problemă de natură judiciară.
Astfel se poate realiza echilibrul necesar doar când responsabilitatea publică se extinde, așa cum se întâmplă în Țările de Jos, dincolo limitele trasate de către Ministerul de Justiție către Parlament. De aceea, există o multitudine de mecanisme de supraveghere și de agenții de control organizate de către diferite ministere, având deseori autoritatea de a controla diferite aspecte din penitenciar și din viața carcerală. Majoritatea rapoartele acestor agenții sunt chiar și publicate. De exemplu, în cadrul Ministerului de Justiție există o Comisie Centrală de Consultanță a cărei membrii vizitează închisorile pentru a verifica dacă sunt respectate condițiile de încarcerare în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Fiecare penitenciar are de asemenea un comitet local care supraveghează condițiile carcerale și care gestionează plângerile deținuților. Inspectoratul Național de Îngrijiri de Sănătate, care aparține de Ministerul Bunăstării și al Sănătății, cu atribuții directe în supravegherea asistenței medicale și a tratamentului aplicat deținuților cu probleme medicale. Inspectoratul Muncii, care aparține de Ministerul Afacerilor Sociale, controlează astfel și condițiile de muncă atât ale personalului, cât și ale deținuților cuprinși în activitățile industriale. Sens în care există un Inspectorat al Ministerului Bunăstării și al Sănătății care verifică calitatea și condițiile de livrare a alimentelor. Există de asemenea și o conducere locală care controlează siguranța contra incendiilor, iar Curtea de Conturi, ca și instituție independentă, are autoritatea legală de a face revizia contabilă a activității instituțiilor penitenciare.
Este bine știut că în majoritatea țărilor cu un grad înalt de democrație există în mod tradițional un numărul destul de mic de sectoare care se află deasupra politicilor de partid și care atrag în mare măsură aprobarea politică unanimă.
Astfel, încă din anii 1950 în majoritatea țărilor europene, există un acord în legătură cu circumstanțele în care cetățenii sunt privați de libertate. Ceea ce înseamnă că există o recunoaștere a faptului că încarcerarea trebuia să fie aplicată doar celor care comit cele mai grave infracțiuni și care reprezintă fără nici un dubiu o amenințare pentru ceilalți. La vremea respectivă, o astfel de pedeapsă era atât de severă, încât tribunalele erau nevoite să o impună atunci când nu exista nici o altă alternativă. Sens în care în general era acceptat și faptul că încarcerarea avea un rol foarte limitat în eforturile de a reduce starea de recidivă. Însă, dincolo de morală, de lege, există în firea lucrurilor și acea dorință de a considera încarcerarea o „armă” puternică în „războiul împotriva infracționalității”. De aceea, utilizarea încarcerării a crescut semnificativ, ceea ce a determinat o creștere a implicării politice în gestionarea a ceea ce prin lege denumim „mediile penitenciare”.
În Anglia, Țara Galilor și în Țările de Jos orice incident specific apărut în închisori au atras implicarea ministerială majoră la nivel de detaliu. Situație diferită existând în Suedia unde implicarea ministerială este de ordin minimal, fapt ce permite sistemului penitenciar suedez cât și serviciului de probațiune să fie mult mai eficient în conceperea politicilor sale. În Polonia de exemplu progresele înregistrate în acest sector prezintă un interes special, deoarece sistemul penitenciar din țara respectivă a suferit modificări semnificative, determinate doar de legislativ.
Există astfel o diferență absolută între stabilirea obiectivelor specifice unui sistem penitenciar, de care trebuie să se ocupe ministerul responsabil de penitenciare și eficientizarea gestionării închisorilor – care este sarcina administrației penitenciare, ceea ce, la ora actuală, este foarte greu de realizat. Însă, în măsura în care penitenciarele beneficiază de o gestionare profesională și consecventă, și rezultatele sunt pe măsură.
3.3. Drepturilor deținuților
De la un sistem la altul există diferențe semnificative deoarece conferirea acestor drepturi condamnaților este specifică de la țară la țară.
Reglementările privind numărul de scrisori, pachete, programul de vizită și absențele temporare din instituțiile penale sunt diferite în funcție de categoria de securitate a penitenciarelor și particularitățile fiecărei țări.
Referitor la „dreptul la corespondență” putem sublinia că în general, corespondența deținuților este nelimitată și nerestricționată în majoritatea țărilor din cadrul Uniunii Europene, cu mențiunea că din motive de securitate, aceasta poate fi controlată sau verificată cu aprobarea autorităților competente. Excepție de la această regulă, face corespondența adresată unor instituții de stat și organizații neguvernamentale, precum și cea adresată reprezentanților legali.
În ceea ce privește corespondența primită, aceasta nu este limitată. Deținuții pot să și trimită corespondență fără limită pe cheltuiala proprie, în marea majoritate a țărilor, excepție făcând Irlanda și Regatul Unit al Marii Britanii.
În cea ce privește Slovenia, corespondența cu familia este nerestricționată, însă pentru corespondența cu alte persoane este necesară aprobarea guvernatorului locului de deținere.
Referitor la controlul scrisorilor deținuților suntem îndreptățiți să facem unele precizări, deoarece legislația fiecărei țări conferă anumite aspecte specifice în materie.
Cu privire la controlul scrisorilor au fost făcute următoarele precizări:
Astfel, în Andorra – corespondența se controlează atât la intrarea în penitenciar, cât și la ieșirea din penitenciar.
În ceea ce privește Finlanda – corespondența sosită la penitenciar este deschisă , dar nu este citită.
În Italia, de exemplu – corespondența este inspectată la plecarea sau la sosirea în penitenciar, pentru detectarea de bani , valori sau alte obiecte.
Cu privire la Olanda – corespondența poate fi verificată sau examinată, dar deținutul trebuie informat despre acest lucru.
În Portugalia – legea dispune ca însăși corespondența să poată fi verificată de personal , în prezența deținutului, iar directorul penitenciarului poate hotărî dacă se impune citirea unei scrisori.
În ceea ce privește „dreptul la convorbiri telefonice” – în România persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice cu cartelă instalate în penitenciare. Convorbirile telefonice au caracter confidențial și se efectuează sub supraveghere vizuală.
Pentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonice, directorul penitenciarului are obligația de a lua măsurile necesare pentru instalarea de telefoane publice cu cartelă în interiorul penitenciarului.
Cheltuielile ocazionate de efectuarea convorbirilor telefonice sunt suportate de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate pot efectua convorbiri telefonice în limba maternă, cu respectarea prevederilor legale. În penitenciarele din țările Uniunii Europene convorbirile telefonice sunt permise. În Irlanda, Slovenia și Austria costurile sunt suportate de deținut.
În Belarus însă convorbirile telefonice sunt permise în cazuri de urgență, cu o durată de maxim 15 minute. Ele sunt plătite și controlate de administrația penitenciarului.
În Italia este permisă o convorbire telefonică la 15 zile. Durata maximă este de 6 minute, iar convorbirile cu o persoană din afara familiei sunt permise numai în mod excepțional, în cazuri urgente. Convorbirile telefonice purtate cu persoane care au comis infracțiuni grave sunt întotdeauna cenzurate.
Referitor la „dreptul de a primi vizite și dreptul de a primi bunuri”:
În România persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi vizite, în spații special amenajate, sub supravegherea vizuală a personalului administrației penitenciarului.
Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific. Durata și periodicitatea vizitelor se stabilesc prin ordin al ministrului justiției, care se publică în Monitorul Oficial al României.
Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi oricând, în condiții de confidențialitate, vizite ale apărătorului, cu care poate comunica în limba maternă, atât cu el, cât și cu persoanele care le vizitează. Mai au de asemenea dreptul de a primi bunuri sau sume de bani, acestea din urmă fiind consemnate în fișa contabilă nominală. Dreptul la vizită este un drept garantat prin Standardele Minime Garantate pentru Tratamentul Persoanelor private de Libertate.
Numărul și greutatea pachetelor care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate, precum și bunurile care pot fi primite, păstrate și folosite de aceste persoane se stabilesc, în cazul României, prin ordin al ministrului justiției, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cotele din sumele de bani cuvenite persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate pentru munca prestată, sumele primite de la persoane fizice sau juridice în timpul executării pedepsei și sumele aflate asupra lor la primirea în penitenciar pot fi folosite pentru exercitarea dreptului de petiționare, a dreptului la corespondență și a dreptului la convorbiri telefonice, pentru efectuarea examenului medical prevăzut în Legea nr. 254 din 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor judiciare în cursul procesului penal, pentru cumpărarea de bunuri, sprijinirea familiei sau alte asemenea scopuri, pentru repararea pagubelor cauzate bunurilor puse la dispoziție de administrația penitenciarului și pentru plata transportului până la domiciliu, la punerea în libertate.
Bunurile interzise și sumele de bani găsite asupra persoanelor private de libertate, cu prilejul perchezițiilor, se confiscă. Bunurile confiscate se valorifică sau se distrug potrivit legii, iar sumele de bani se păstrează și se folosesc în condițiile prevăzute de lege.
Vizitele și primirea pachetelor constituie drepturi ale deținuților ce nu pot fi limitate decât din motive de ordine și siguranță. Ele sunt reglementate în mod diferit, în funcție de țară și de tipul penitenciarului, astfel:
În Letonia – vizitele pot fi scurte de 2 ore, sau lungi 36 de ore , acordate de cel mult 8 ori pe an ( cele lungi).
În Andorra – există situația unei vizite autorizată de către director la vorbitor, o dată pe săptămână și două vizite pe săptămână fără permisiune specială și fără limitarea numărului de persoane.
În Austria – o vizită durează 30 de minute în fiecare săptămână și o vizită de 1 ora la fiecare șase săptămâni. Se pot primi și pachete cu hrană și tutun în greutate de ;
În Belarus – vizitele pot fi scurte (max. 4 ore) și lungi în camere aflate în interiorul spațiului de deținere – acordate numai rudelor apropiate.
În Cehia – există și posibilitatea, în anumite condiții să primească vizita unui membru al familiei care este arestat sau deținut.
În Danemarca – în ceea ce privește vizitele conjugale, acestea sunt permise în toate penitenciarele; durata și periodicitatea diferă de la un penitenciar la altul.
Finlanda – deținuților le este permis să primească vizite în timpul orelor programate pentru vizită, sâmbăta și duminica sau în zilele de sărbători legale; când sunt motive speciale, pot avea loc vizite și în afara acestor ore; durata variază în funcție de penitenciar, între 30 și 90 de minute, iar numărul vizitatorilor este limitat la trei. În penitenciarele închise, vizitele sunt supravegheate.
În Grecia – de exemplu vizitele sunt supravegheate prin mijloace optice de control.
În Irlanda – regula impune de o vizită pe săptămână, dar acestea pot fi acordate și mai des.
Italia – se acordă 4 vizite pe lună, cu durata de 30-60 minute, cel mult trei persoane, sub control vizual, deținuții aflați în infirmerie pot fi vizitați în acel loc. Pachetele în greutate de max. . (acestea pot fi primite la fiecare vizită, iar cărțile se primesc separat fără ca greutatea lor să se ia în calcul, la fiecare schimbare de anotimp este permisă primirea unui pachet cu haine adecvate).
În ceea ce privește „învoirile, absențele autorizate sau recompensele” – legislațiile fiecărei țări prevăd expres aceste lucruri.
În România, conform prevederilor legale în vigoare, cei care au o bună conduită și au dovedit stăruință în muncă sau în cadrul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale, li se pot acorda următoarele recompense:
a) ridicarea unei sancțiuni disciplinare aplicate anterior
b) suplimentarea numărului convorbirilor on-line;
c) suplimentarea drepturilor la pachete și/sau vizite;
d) suplimentarea dreptului la vizită intimă, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 69,cu excepția alin (1.) lit. d).;
e) permisiunea de ieșire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an;
f) permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai mult de 25 de zile pe an;
g) permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu mai mult de 30 de zile pe an.
Permisiunea de ieșire din penitenciar poate fi acordată în condițiile art. 98 în următoarele cazuri:
a) prezentarea persoanei condamnate în vederea ocupării unui loc de muncă după punerea în libertate;
b) susținerea unui examen de către persoana condamnată;
c) menținerea relațiilor de familie ale persoanei condamnate;
d) pregătirea reintegrării sociale a persoanei condamnate;
e) participarea persoanei condamnate la înhumarea soțului/soției, unui copil, părinte, frate/soră sau bunic.
Permisiunea de ieșire din penitenciar pe durata unei zile, pentru cazurile prevăzute în alin. de mai sus lit. a) – d), se poate acorda persoanelor condamnate care execută pedepse privative de libertate în regim închis.
Permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, pentru cazurile prevăzute în alin. de mai sus lit. a) – d), se poate acorda persoanelor condamnate care execută pedepse privative de libertate în regim semideschis.
Permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, pentru cazurile prevăzute în alin. de mai sus lit. a) – d), se poate acorda persoanelor condamnate care execută pedepse privative de libertate în regim deschis.
Permisiunea de ieșire din penitenciar, pentru cazul prevăzut în alin. precedent lit. e), poate fi acordată pe o durată de cel mult 5 zile tuturor persoanelor condamnate cu excepția celor care execută pedeapsa privativă de libertate în regim de maximă siguranță, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de lege ( de art.98 alin. 1).
Învoirile sau absențele autorizate din instituțiile penale europene sunt extrem de diverse atât ca frecvență, cât și ca durată, motiv pentru care voi face o prezentare punctuală a situațiilor existente, astfel în Andorra – permisiile de ieșire din penitenciar sunt foarte rare, se acordă doar pentru motive familiale grave și numai la condamnați cu pedepse mici.
În Austria – legislația în materie prevede o absență autorizată de maxim 8 zile, atât din motive familiale , cât și pentru cele economice; Se mai acordă 5 zile de învoire , o dată sau de două ori deținuților a căror liberare este iminentă, având drept scop asigurarea locuinței și locului de muncă.
În Bulgaria – pentru persoanele care-si execută sentința în penitenciarele tranzitorii de tipul deschis sau semideschis, legea specifică faptul că ele pot beneficia de plecări acasă de până la 2 zile și 2 nopți în fiecare lună, în plus de ceea ce este prevăzut pentru ceilalți deținuți ( 5 zile și 5 nopți de două ori pe an).
În legislația în materie din Elveția – se prevede că pot fi acordate „concedii de circumstanță” (participare la botezuri, înmormântări etc., pregătirea pentru ieșirea din închisoare, importante motive profesionale, de sănătate și altele), concedii relaționale ( pentru menținerea, restabilirea sau crearea unor relații ce vor fi reluate după eliberare), frecvența și durata acestora fiind stabilite prin regulamente interne;
În Finlanda – deținuții pot beneficia de scurte plecări, în funcție de durata sentinței și după ce au executat o jumătate din aceasta, dar nu mai puțin de două luni. Plecarea se aprobă numai dacă deținutul nu este predispus să încalce condițiile impuse. Plecările scurte pot fi date pentru maximum șase zile într-o perioadă de patru luni, iar deținuții pot fi escortați. Dacă un deținut are un motiv important, atunci se poate acorda o plecare scurtă imediat după începerea executării pedepsei;
În ceea ce privește Grecia – legislația în materie prevede că permisele obișnuite de ieșire se acordă pentru pregătirea deținuților în vederea reintegrării în societate, după ce deținutul a executat 1/5 din durata pedepsei și cel puțin trei luni de detenție sau opt luni de închisoare, în cazul condamnării pe viață. Permisele obișnuite sunt acordate la fiecare două luni, putând avea o durată de 1 – 8 zile. Ele nu pot depăși un total de 50 de zile pe an. în plus, se pot acorda permisii speciale și educative;
În Italia – deținuții pot beneficia, cu aprobarea autorității competente, de o vizită la o rudă apropiată sau la parteneri, în cazul unui pericol iminent datorat îmbolnăvirii grave sau rănirii. Autoritatea poate să prevadă ca deținuții să fie escortați și păziți în timpul unei astfel de plecări. Durata maximă de plecare acasă este de 5 zile plus timpul de care deținutul are nevoie pentru a ajunge la destinație. Când plecarea acasă este de cinci zile plus timpul de care deținutul are nevoie pentru a ajunge la destinație. Când plecarea acasă depășește 12 ore, se poate ordona ca deținutul să-și petreacă noaptea într-un așezământ penitenciar. Deținuții care au un comportament corespunzător și nu sunt considerați ca fiind periculoși din punct de vedere social, pot beneficia, cu aprobarea autorității judiciare competente și la sugestia guvernatorului de o recompensă care constă într-o plecare de câteva zile.
În ceea ce privește activitățile și programele organizate în penitenciare, acestea au ca scop acela de a dezvolta abilitățile mentale și sociale ale deținuților, de a-i pregăti să trăiască și să se adapteze în cadrul comunității, după punerea în libertate, prevenindu-se astfel săvârșirea altor fapte infracționale.
Conform statisticilor existente, în mai toate mediile penitenciare europene esențiale pentru realizarea scopului corecției, fără excepție, în toate administrațiile sunt considerate a fi: munca – din punct de vedere social; educația generală și pregătirea profesională; celelalte activități culturale, sportive și recreative și nu în ultimul rând, chiar și educația religioasă.
Ansamblul tuturor activităților în speță se organizează în mediile penitenciare într-o manieră particulară, în funcție de specificul categoriilor de deținuți și de posibilitățile fiecărui stat în parte.
Astfel, în România, individualizarea regimului de executare a pedepselor private de libertate se stabilește de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor private de libertate, în funcție de anumite criterii, respectiv: conduita, personalitatea, vârsta, starea de sănătate, cât și posibilitățile de reintegrare socială ale persoanei condamnate. Astfel, în funcție de aceste criterii persoana condamnată este inclusă, în programe prin care se urmăresc atât desfășurarea de activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, cât și instruirea școlară și formarea profesională a acestora deopotrivă.
Programele enumerate anterior, sunt realizate de către serviciile de educație, consiliere psihologică și asistență socială din cadrul penitenciarelor, atât cu participarea consilierilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, cât și cu participarea voluntarilor, a asociațiilor și fundațiilor, precum și a altor reprezentanți ai societății civile.
Sens în care, pentru fiecare persoană condamnată se întocmește un „plan de evaluare și intervenție educativă de către serviciul de educație, consiliere psihologică și asistență socială din cadrul penitenciarului”, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială se organizează în fiecare penitenciar și au ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate. În penitenciare se organizează cursuri de școlarizare pentru ciclul primar, gimnazial și liceal.
Cursurile de școlarizare a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate se organizează și se desfășoară în condițiile stabilite de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului împreună cu Ministerul Justiției, cu personal didactic asigurat și salarizat de către inspectoratul școlar în a cărui rază teritorială este situat penitenciarul. În diplome nu se fac mențiuni cu privire la absolvirea cursurilor în stare de detenție.
Conform art. 65, alin. (5) “ Cheltuielile legate de instruirea școlară sunt suportate de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului și de către Administrația Națională a Penitenciarelor, iar în cazul cursurilor de învățământ universitar, de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice.
În ceea ce privește „formarea profesională” a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate se realizează, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor, prin cursuri de calificare și recalificare, stabilite de către Administrația penitenciarului împreună cu Agenția Națională de Ocupare a Forțelor de Muncă sau cu structurile teritoriale aferente acesteia. În certificatul de absolvire nu se fac mențiuni cu privire la desfășurarea cursului în perioada detenției.
Cursurile respective se organizează la unitățile care funcționează în cadrul penitenciarelor sau unităților stabilite în acest scop prin acorduri încheiate între administrația penitenciarului și fiecare unitate în parte.
De asemenea, în ceea ce privește cheltuielile legate de formarea profesională sunt suportate de către Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului și de către Ministerul Muncii, și de către Administrația Națională a Penitenciarelor sau de alte persoane fizice sau juridice.
Educația școlară și profesională constituie o altă componentă de bază a procesului corecțional, disponibilă în toate mediile penitenciare și este organizată, de regulă, în cadrul sistemului general educațional din statul respectiv, pe diferite nivele. În ceea ce privește învățământul în administrațiile penitenciare europene, există și câteva aspecte de specificitate, demne de menționat:
În Belarus –toți deținuții care au sub 30 de ani trebuie să urmeze cursurile școlii generale, cele liceale fiind voluntare.
În Bulgaria –cursurile de calificare sunt suportate din fonduri exterioare instituției penale, respectiv Fondul de șomaj și fondurile Ministerului Muncii și Protecției Sociale.
Conform statisticilor în Danemarca – circa 40% din cei aflați în închisori, în special în cele deschise, pot beneficia de educație în afara penitenciarului.
De asemenea, Lituania – toți deținuții care nu au studii liceale sunt obligați să urmeze acest gen de cursuri în perioada detenției.
Iar în Macedonia –educarea deținuților face parte din sistemul general de educație, este obligatorie și se realizează în penitenciar sau în școlile din orașul în care se află.
În ceea ce privește Spania – formarea profesională constituie o verigă importantă în inserția socială a deținuților și este finanțată de Institutul Național al Muncii, comunitățile autonome și fonduri sociale europene.
Având în vedere că are cel mai ridicat nivel de trai, Norvegia prin Serviciul penitenciar s-a abținut de la realizarea unui sistem educațional propriu, adoptând sistemul școlar general; atât responsabilitatea acestei probleme, cât și cea a finanțării educației este în sarcina autorităților școlare locale, penitenciarul fiind responsabil doar de dotarea claselor;
În Ungaria – există un liceu special pentru deținuții care aparțin minorității rromilor.
Învățământul la distanță poate fi urmat de toți deținuții care doresc acest lucru în Andorra, Austria, și în Spania și deținuții condamnații pe termen lung în Regatul Unit al Marii Britanii.
În ceea ce privește capacitatea de muncă, respectiv a desfășura activități în acest sens, în România, conform noii Legi de executare a pedepselor și a măsurilor judiciare în cursul procesului penal „Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care sunt apte de a munci, cu acordul lor, pot presta o muncă în raport cu calificarea și aptitudinile lor, precum și activitățile necalificate”.
Astfel, munca desfășurată de către persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate în penitenciare se realizează: în regim de prestări de servicii pentru operatorii economici, persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului; în regie proprie; în interesul penitenciarului, pentru activități cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului; în caz de calamitate și pe baza de voluntariat.
De asemenea, există și situații în care Administrația penitenciarului poate încheia contracte de prestări de servicii cu operatori economici, persoane fizice sau persoane juridice, interesați în folosirea la muncă a persoanelor condamnate.”
Munca este obligatorie, cel puțin teoretic, pentru deținuții din Austria, Belarus, Cehia, Danemarca, Elveția, Finlanda, Luxemburg, Macedonia, Norvegia, România, Slovacia și Ungaria deoarece aproape toate administrațiile penitenciare menționează lipsa posibilităților de muncă pentru toți deținuții din instituțiile penale, iar cei care lucrează, cu excepția celor din Andorra, sunt plătiți pentru activitatea desfășurată.
În Austria, remunerația pentru munca depusă în penitenciare este echivalentă cu salariul brut al unui muncitor necalificat în domeniul prelucrării metalelor, din care se rețin până la 75% pentru cheltuieli de detenție. Deținuții cei mai harnici pot primi o remunerație suplimentară. Începând din anul 1993, Actul penitenciar austriac a fost completat cu un amendament prin care s-a introdus asigurarea de șomaj pentru deținuți. Ca urmare, deținuții pot beneficia de perioade de calificare, astfel încât să își poată îndeplini obligația de a munci și a plăti contribuțiile pentru asigurarea de șomaj.
În Belarus, deținuții participă, prin rotație, la activități gratuite în folosul comunității, iar în Danemarca și Finlanda, în termenul generic de „muncă” se includ atât activitățile de întreținere a mediilor penitenciare, cât și procesul educațional.
În Lituania, unele categorii de deținuții pot lucra în afara penitenciarului dacă își găsesc loc de muncă.
Munca nu este obligatorie în Regatul Unit al Marii Britanii, Suedia și Slovenia, dar deținuții slovaci care muncesc cu normă întreagă și au rezultate bune sunt plătiți, asigurați împotriva accidentelor de muncă și beneficiază de asigurări de pensie.
Cu referire strictă la asigurarea asistenței psihologice și sociale în mediul penitenciar putem menționa faptul că asistența psihologică și socială ocupă un loc din ce în ce mai important în procesul de corecție al deținuților, fapt reliefat de majoritatea statisticilor existente la nivelul administrațiilor penitenciare Europa, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Cu titlu de exemplu putem aminti faptul că în Andorra, asistența socială și psihologică este garantată în toate penitenciarele.
Iar în Austria, în fiecare mediu penitenciar există grupuri de consiliere, rolul asistenților sociali este de a-i ajuta pe deținuți să păstreze legătura cu familia, să garanteze dreptul la asigurările sociale și să pregătească un loc de cazare și de muncă deținuților care vor fi puși în libertate.
În același sens, în Bulgaria, în toate închisorile își desfășoară activitatea cel puțin doi psihologi și un psihiatru.
În Belarus există psihologi în toate penitenciarele, iar în ceea ce privește Italia, aici asistența psihologică și socială este asigurată pe tot parcursul detenției.
În Slovacia, la începutul executării pedepsei, fiecare deținut este obligat să se supună unei examinări psihologice și consultații generale, pe baza concluziilor deprinse fiind stabilite programele ce vor fi urmate de fiecare deținut în parte.
Iar în ceea ce privește Slovenia, aici metoda de bază în procesul de restabilire a deținuților este metoda socio-terapeutică (inclusiv comunitatea terapeutică), utilizată în toate instituțiile penale, alături de o abordare dinamică a pazei și siguranței. Aceste metode de lucru au început să fie introduce în anii ’70 și au condus la organizarea socio-terapeutică a penitenciarelor din această țară:
1. prima formă este constituirea de grupuri mici, care se întâlnesc o dată pe săptămână, discuțiile fiind conduse de personalul penitenciarului, în special pedagogi.
2. Cea de-a doua formă este comunitatea terapeutică care aduce, laolaltă, personal și deținuți și este, de obicei, condusă de director. Întrunirile de acest gen permit comunicarea directă, deschisă, individuală între personal și deținuți; sunt activități de grup, care fac ca problemele de fiecare zi să se rezolve mai ușor și permit realizarea unor regimuri instituționale care satisfac nevoile deținuților în cea mai mare măsură.
În Turcia, activitățile psiho – sociale cuprind atât elemente de sociometrie, cât și de asistență socială individuală, terapie individuală, grup social de lucru și grup de terapie.
În Cehia, asistența socială și psihologică este accesibilă la cerere, iar în Elveția serviciile psihiatrice și psihologice funcționează în mediile penitenciare pentru pedepse lungi, iar în Letonia, Lituania și Luxemburg asistența socială și cea psihologică poate fi asigurată numai în câteva instituții de acest gen.
În Portugalia, datorită faptului că majoritatea populației penitenciare este dependentă de droguri, se acordă o importanță deosebită asistenței medicale pentru tratarea acestei probleme, fiind înființate două comunități terapeutice, precum și unități libere de drog, în care se desfășoară programe specifice eliminării recidivei.
În Regatul Unit al Marii Britanii se derulează programe pentru prevenirea comportamentului infracțional, care dau deținuților posibilitatea să ia atitudine și să devină conștienți de infracțiunile pe care le-au comis. Programele legate de abilitățile cognitive urmăresc înțelegerea motivelor care au dus la comiterea infracțiunilor. De asemenea, sunt programe specifice destinate consumatorilor de droguri și celor care au comis infracțiuni sexuale.
Acest gen de programe se întâlnesc de asemenea și în Norvegia, unde deținuții sunt obligați să le continue chiar și în afara penitenciarului, după punerea în libertate.
În Olanda funcționează un organism consultativ special, care asigură legătura cu organizațiile neguvernamentale care se ocupă de reintegrarea deținuților.
În ceea ce privește „activitățile sociale” acestea au conținut destul de divers, fiind întâlnite în toate mediile penitenciare din Europa.
Spre exemplificare enunțăm câteva activități specifice din domeniu, astfel: activități sportive (fotbal, baschet, volei, tenis și tenis de masă, șah, fitness, biliard etc.); concursuri culturale și sportive; activități muzicale (audieri de muzică, coruri, formații); activități teatrale (vizionare și interpretare); concursuri și jocuri care solicită inteligența; întâlniri, seminarii și conferințe; activități de vizionat la TV și cinema; activități de folclor (cântece și dansuri)
Și nu în ultimul rând, și deloc de neglijat este și „educația religioasă” cu toate implicațiile ei. De aceea, în cadrul mediilor penitenciare, religia are un rol esențial în viata deținuților.
Educația religioasă (citit, rugăciuni, întâlniri cu preoți etc.) și este asigurată atât de către preoți angajați permanent sau cu jumătate de normă, cât și de către voluntari și reprezentanți ai cultelor religioase și organizațiilor neguvernamentale, acolo unde anumite situații o impun.
3.4. Reflecții asupra specificității sistemului penitenciar din Statele Unite ale Americii
Condamnații care execută pedepse în penitenciare americane au dreptul să comunice între ei. În anumite momente și locuri, o cerere în acest sens a fost considerată a nu fi rezonabilă (cazul SUA vs. Dawson). Referitor la acordarea vizitei conjugale persoanelor private de libertate, în mai multe cazuri instanțele au decis că neacordarea vizitei intime deținuților nu constituie o negare a drepturilor constituționale. Conform Constituției americane, și deținuții au dreptul la corespondență. Totuși, un lung șir de cazuri a stabilit ca administrația penitenciarelor poate impune limite rezonabile acestui drept. Limitele includ, aât restricționarea numărului de persoane cu care deținuții pot să corespondeze, deschiderea și citirea scrisorilor primite și expediate, cât și ștergerea anumitor părți din corespondența primită și expediată sau chiar refuzul de a primi și expedia material pentru un deținut. Motivele sunt justificate de securitatea penitenciarului (împiedicarea contrabandei, a planurilor de evadare) și resursele materiale și umane limitate.
Într-o nouă perspectivă, administrația penitenciarului trebuie să-și justifice judicios acțiuni precum deschiderea corespondenței și citirea acesteia.
Instanțele consideră că cenzurarea corespondenței trebuie să fie limitată la încălcări concrete ale siguranței deținerii, precum: planuri de evadare, planuri de împiedicare a desfășurării activităților programate sau planuri de contrabandă.
În schimb, majoritatea instanțelor americane recunosc dreptul persoanelor private de libertate la petiționare. Instanțele, în general, au acordat administrației penitenciarului dreptul de a refuza discreționar deținuților să corespondeze cu alți deținuți, deseori pe motivul că asemenea acțiuni țin de funcționarea administrativă, iar curtea a refuzat să intervină. Totuși, curtea federală a decis că este permis deținuților din penitenciare diferite să corespondeze. Dreptul prevăzut de „primul amendament” de a primi informații și idei nu este absolut, a decis Curtea Supremă, aducându-i-se două importante limitări: respectiv cele referitoare la materiale pornografice cât și materialele care implică un evident și imediat pericol de a instiga sau produce încălcări flagrante ale legii. Limitarea numărului de persoane cu care persoanele private de libertate pot coresponda este considerată o excepție de către instanțe, iar administrația penitenciarului este obligată să justifice o asemenea limitare. Referitor la acordarea dreptului la vizită, persoanele private de libertate pot fi vizitate de persoane din afara penitenciarului la solicitarea acestora.
Administrația penitenciarelor poate limita dreptul la vizită al condamnaților în baza unor limite rezonabile legate de interese execuționale. Astfel, sunt considerate normale perchezițiile corporale sumare, iar dacă este nevoie se pot efectua percheziții corporale amănunțite asupra vizitatorilor. Percheziția corporală amănunțită, care poate să fie o experiență umilitoare, se realizează doar dacă persoana în cauză prezintă un pericol pentru securitatea instituției sau a încălcat anterior regulile efectuării vizitei, în caz contrar se consideră că percheziția corporală amănunțită constituie o invazie în intimitatea persoanei și o ofensă adusă demnității individuale.
Curtea Supremă, referitor la problematica privind accesul reprezentanților mass-media într-o închisoare statală, a decis că gradul de transparență a unui mediu penitenciar este o problemă de politică legislativă care nu poate fi soluționată de către instanțe. Disciplina, ordinea și controlul sunt principalele preocupări ale administrației penitenciarelor și instituțiilor corecționale americane.
De aceea, în funcție de rezultatele acestora depinde securitatea instituției, a personalului și a deținuților cât și reabilitarea condamnaților. În ceea ce privește acordarea liberării condiționate, sunt opinii care susțin că scopul principal al acesteia este ajutarea deținutului pentru reintegrarea în societate, în condiții de maximă eficiență, fără a executa întreaga pedeapsă impusă prin hotărârea instanței. De asemenea, un alt scop ar fi acela referitor la reducerea costurilor bugetare ale păstrării deținuților în custodie. În unele state, liberarea condiționată este acordată în mod automat după ce deținutul execută termenul minim stabilit de lege. În alte state, liberarea condiționată se acordă de către autorități bazându-se pe informațiile despre deținut, făcându-se o analiză asupra capacității deținutului de a fi util societății. Din jurisprudență s-a concluzionat că nu există un drept de a fi eliberat condiționat după un anumit termen, dar există dreptul de a fi analizată posibilitatea liberării condiționate la anumite termene.
Comisia stabilește dacă un deținut este sau nu eligibil pentru acordarea liberării condiționate. Specialiștii în drept execuțional penal susțin că efectivitatea programelor de reabilitare este scopul urmărit și atins de orice sistem corecțional. Preocupările judiciare de reformă penală, împreună cu faptul că numeroase state recunosc prin lege că reabilitarea este obiectivul încarcerării, determină amploarea care se acordă programelor terapeutice prin devenirea lor ca obligatorii pentru persoanele privative de libertate, avându-se în vedere importanța acestora.
CAPITOLUL III
CONSECINȚELE ȘI FENOMENELE PRIVĂRII DE LIBERTATE
SECȚIUNEA 1
Consecințele privării de libertate
Ca fenomen social, criminalitatea lezează interesele societății, iar cei care încalcă regulile sunt etichetați ca atare. Sancțiunea pentru aceștia este privarea de libertate, unde deținutul este supus efectelor coercitive ale vieții de penitenciar, având un statut de subordonat față de lege. Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situație de amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea în libertate.
Efectele limitării libertății perturbă evoluția normală a personalității, creează condiții pentru apariția și amplificarea unor tulburări psihice și psihosociale.
Afectând întreaga personalitate, punându-și amprenta asupra întregului comportament, lipsa libertății marchează profund viața indivizilor și relațiile lor sociale. Reacția socială instituționalizată față de infractori, infracțiune și infracționalitate reprezintă un sistem coerent și unitar de măsuri dozate în funcție de: valorile care sunt ocrotite de normele de drept penal; de dinamica fenomenului infracțional în ansamblu și pe genuri de infracțiuni; de etiologia criminalității; de eficacitatea controlului social exercitat de organele specializate ale statului în activitatea de prevenire și combatere a infracțiunilor; de eficacitatea instituțiilor și mijloacelor extra-penale în prevenirea și combaterea infracționalității.
Restrângerea acută a libertății individuale, relațiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis și activitățile monotone, toate acestea resimțite de către deținut drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană. În multe cazuri, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.
Penitenciarul creează un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut dinamic și modalități aparte de structurare și manifestare.
Doi sunt factorii care determină aceste relații interpersonale:
cadrul specific al penitenciarului: mod de organizare; genuri de activități; supraveghere permanentă;
și specificul populației penitenciare.
Restrângerea acută a libertății individuale, mediul închis și activitățile monotone sunt resimțite de către deținut drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană. Astfel, în multe cazuri, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.
Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se integreze în cerințele normelor de conviețuire socială sau de o moralitate dubioasă și au un trecut încărcat care apasă asupra conștiinței lor.
Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere:
a spațiului de viață;
a timpului personal: suspendarea viitorului; relativitatea trecutului;
a comportamentului social: izolarea; abandon.
Închisoarea este o instituție „totală”, în sensul de loc de rezistență în care un grup de indivizi care au o situație identică, fiind despărțiți de societatea exterioară pentru o perioadă de timp oarecare (uneori chiar apreciabilă), duc împreună un ciclu de viață îngrădită prin interdicții formale de a desfășura anumite activități, de a avea contact cu familia, de a personaliza spațiul locuit, de a avea inițiative etc.
Astfel, în multe cazuri, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.
Deținuții pot fi clasificați în diverse moduri: bărbați și femei, adulți și minori, recidiviști și nerecidiviști, cu familie și fără familie, sănătoși și bolnavi somatic, cu un nivel de cultură ridicat și cu un nivel de cultură scăzut, români și străini, apți de muncă și inapți de muncă, din mediul urban și din mediul rural, etc.
În concluzie, populația penitenciară prezintă o serie de particularități, în general nefavorabile unui demers cultural-educativ, motiv pentru care îndreptarea morală a celor aflați în detenție devine foarte dificilă. Statisticile indică, în general, un nivel scăzut de școlarizare, inclusiv neștiutori de carte, instabilitate profesională, vârsta de până la 30 ani, trăsături negative de caracter, o anume experiență antisocială chiar și în cazul celor care nu au antecedente penale, nivel de aspirații privind aspectele materiale ale vieții în discordanță cu posibilitățile și calitățile personale.
Așadar, mediul penitenciar nu permite exteriorizarea autentică a sentimentelor și gândurilor din partea deținuților, întrucât relațiile interumane dintre ei sunt marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectivă și informațională.
De aceea, educatorii din penitenciare au un rol atât de important în umanizarea acestei instituții.
SECȚIUNEA 2
Fenomene psiho-sociologice ale mediului privativ de libertate
Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voință sau a unei obligații cetățenești (cum este cazul internării într-un spital sau efectuarea stagiului militar), ci reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și juridice. O dată cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul de cultură, efectul privării de libertate și reacționează într-un mod personal la această nouă situație.
3.2.1. Șocul depunerii (încarcerării)
Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă naștere unui fenomen deosebit, și anume șocul încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de frământări psihice și psihosociale, începând cu criza de detenție manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive și autoagresive (sinucideri, autoflagelări). Șocul depunerii se manifestă și prin restrângerea libertăților individuale.
3.2.2. Percepția deținutului asupra pedepsei și a mediului privativ
Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare deținut problema ispășirii. Când pedeapsa este apreciată ca fiind măsura faptei, condiția de zi cu zi exprimă o acceptare supusă tuturor rigorilor, când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată.
Ca urmare, deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil administrației locului de detenție, dominat de sentimente de victimizare.
În ceea ce privește fenomenul de percepție asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori – materiali și spirituali; obiectivi și subiectivi; sociali și psihosociali, care numai în corelație și interdependență devin relevanți pentru înțelegerea climatului specific mediului privativ.
Detenția determină adoptarea unei atitudini ostile față de personalul închisorii, față de lumea din afară și, concomitent, dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale deținuților intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității. În această situație, primul pas va fi strădania deținutului de a se integra grupului de deținuți, de a-și dezvolta conduite dezirabile prevalate în acest grup, printre altele și de supunerea necondiționată față de liderul informal, chiar dacă riscă să fie prost văzut de cadre. El va opta pentru situația gratifiantă (imediată), deci face cauză comună cu grupul de deținuți, căci deținuții sunt mai în măsură în a-i sancționa premial sau penal decât cadrele.
3.2.3. Mediul penitenciar și depresia persoanelor condamnate
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme:
de adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viață
de evoluție ulterioară a personalității sale.
În general, ceea ce pare a fi afectat în mai mare măsură la deținuți sunt normele după care își conduc activitățile și relațiile interumane, aprecierile individuale și colective ale faptelor cotidiene.
Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în mediul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate. Atât timp cât individul se află în locul de detenție, între oameni care – asemenea lui – au comis fapte antisociale, dificultățile cele mai mari sunt localizate în relațiile cu cei din jur.
În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise „fabricate” în penitenciar la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni deculpabilizante. Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și, nu rareori, asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial consideră că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciază ca fiind prea aspră.
Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la unul activ, în care interesul personal, egoismul și autoconservarea primează. În planul conduitei, de la morala conformistă – fundată pe vinovăție – se trece la morala frustrării, întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, atitudinea față de muncă, familie, lege și viitor și implicit modul de viață în penitenciar. Totuși valorile morale nu se anulează în penitenciar, ci există și se realizează ca valori într-o ambianță deosebită.
Nu este vorba despre regimul legal de executare a pedepsei, care prin el însuși nu împiedică manifestările morale, ci la faptul că în detenție individul își duce existența zilnică în mijlocul unei colectivități umane caracterizată prin devieri comportamentale, colective care nu în puține cazuri sancționează pe cel care adoptă o conduită morală.
Raporturile interumane ce se stabilesc între deținuți sunt puternic marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectivă și informațională. Aceasta face ca raporturile dintre indivizi să fie determinate de interese materiale imediate, care alterează ambianța morală în cadrul colectivului de deținuți. În aceste condiții cu greu poate fi vorba de existența sau menținerea unor deținuți cu atitudini exemplare pentru restul condamnaților.
În mediul penitenciar, ceea ce duce la transformarea mentalității deținuților este nevoia de reconstituire a unui sistem de valori funcțional, în paralel cu activarea încrederii în sine și în viitor, cu corectarea atitudinii față de muncă, de lege și de pedeapsă.
În timp, se poate aprecia că individul a progresat moral dacă acțiunile lui sunt cantitativ și calitativ ameliorate în sens moral față de trecut, dacă această ameliorare îi conferă un grad de umanizare trăită ca o stare de fericire interioară.
Pedeapsa privativă de libertate, ca pedeapsă prevăzută de lege și aplicată de instanța de judecată, este o măsură complexă, ce ridică o serie întreagă de probleme:
în primul rând, ca durată în timp (luni sau ani) executarea pedepsei trebuie observată, îndrumată și supravegheată pe toată perioada detenției;
în al doilea rând, executarea pedepsei închisorii se face într-o instituție specială și complexă, respectiv penitenciarul, instituție care are o anumită structură organizatorică, începând cu baza materială, cu problemele de pază și securitate, cu problema personalului și a particularităților acestuia și terminând cu probleme ale vieții de zi cu zi în penitenciar;
în al treilea rând, există multe probleme personale (de sănătate, educație, muncă, necesități etc.) extrem de dificile ale celor care execută pedeapsa în penitenciar.
Factorii de stres care își pun amprenta asupra persoanelor private de libertate sunt:
durata condamnării;
gama de frământări psihice și psihosociale (criza de detenție, comportamente agresive și autoagresive);
înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalității prin obligativitatea purtării uniformei etc.
Este de dorit, ca în executarea pedepsei să se întreprindă măsuri care să reducă diferențele dintre mediul liber și cel închis, precum și crearea condițiilor de întoarcere progresivă la viața din societate.
În cele mai multe regimuri penitenciare, viața deținuților este aproape de cea normată și reglementată atât de minuțios, încât reduce aproape la zero posibilitatea de a-și manifesta inițiativa, de a-și asuma responsabilitatea. În perioada premergătoare liberării este necesar să existe posibilitatea încredințării unor responsabilități cu privire la propria persoană sau cu privire la muncă, familie, întreținere, cheltuirea banilor sau trecerea de la un regim de maximă siguranță la un regim mai lejer.
Șocul încarcerării, contactul cu subcultura carcerală îl face pe deținut să-și formeze o nouă viziune asupra propriei persoane și să elaboreze o „strategie de supraviețuire”.
Detenția induce adoptarea unei atitudini ostile (fățișe sau ascunse) față de personalul închisorii, față de lumea „din afară" și dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale acestora intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității.
Adoptarea acestor „norme carcerale" sunt generate dintr-o puternică motivație care, așa cum a formulat A. Maslow, se subsumează categoriei de motive desemnate prin „necesitatea apartenenței la grup". Fenomenul de detenție este rezultatul „presiunii sociale" exercitate de grupul informal de deținuți și reprezintă o forță de contra-educație față de eforturile educativ-terapeutice ale personalului specializat din penitenciar.
Populația penitenciară reprezintă un grup uman care are caracteristicile oricărui grup: statute și roluri formale sau informale, lideri formali și informali, ce au un cuvânt greu de spus. Grupul se supune unor norme, care nu sunt neapărat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului, precum și unor tradiții transmise de la o „generație” la alta de deținuți. În cadrul grupului apar și fenomene socio-afective (atragere, respingere, izolare, ignorare, neutralitate), care au o deosebită virulență, atât prieteniile, cât și ostilitățile sunt „pe viață și pe moarte”, fapt care afectează climatul organizațional și starea de disciplină.
Condamnații sunt în situația de a-și pierde intimitatea, de a fi controlați direct, de a fi percheziționați corporal în totalitate, de a nu putea să se exprime liber, de a se comporta după standarde pe care de cele mai multe ori le detestă ori nu le acceptă. Lipsa unor atribute ale libertății, traiul în colectivități de infractori, restricțiile permanente, lipsa celor dragi și apropiați, îndelungata claustrare în camere suprapopulate, creează pentru cei mai mulți dorința, mai mult ori mai puțin manifestă, de a scăpa de acest fel de viață, de a face tot ce este posibil pentru reîntoarcerea în societate.
Cei mai mulți dintre condamnați aleg calea executării pedepsei așa cum sunt stabilite regulile penitenciare, pentru a ieși din închisoare, respectiv, se conformează de voie ori nevoie la regimul impus, încearcă să obțină maximum de facilități pe care le oferă legea și regulamentul închisorii, cel puțin formal dovedesc celor care cer aceasta (personalului) că sunt pe calea spre reintegrare, participă la toate programele organizate de penitenciar, voluntari, biserică și organele de probațiune, participă la muncă oricât de grea li se pare aceasta, pentru a termina cât mai repede pedeapsa și a părăsi penitenciarul.
Alți condamnați consideră că este normal să facă tot ce este posibil să scape de închisoare, de regimul aplicat și de restricțiile inerente pedepsei prin eludarea prevederilor legale, prin înșelarea vigilenței organelor de pază, prin coruperea acestora, prin atragerea altor condamnați spre diverse activități negative, aceasta făcând-o ca pe o distracție, divertisment, un alt fel de „sport” ori ca o răzbunare împotriva societății, considerând că aceasta le aduce prestigiu în fața celorlalți condamnați, ba chiar și în societatea de „afară” care „admiră” ingeniozitatea infractorilor, chiar dacă nu acceptă faptele infracționale.
În această „lume” a infractorilor se afirmă lideri negativi, care își recrutează „locotenenți”, se înconjoară de acoliți și simpatizanți, subjugă pe cei mai slabi fizic ori psihic, realizând o „ordine” interioară a penitenciarelor, ce scapă supraveghetorilor sau care uneori este folosită de aceștia, pentru a ține sub control efectivele foarte mari, în condițiile în care personalul este puțin, pregătit și dotat tehnic destul de precar, când conducerea este slabă și carieristă, dorind mai mult „liniștea penitenciarelor” decât rezolvarea reală a problemelor. Astfel, apar și în penitenciare „clanuri" care domină viața din închisoare, rivale între ele și care se luptă pentru supremație, care profită de situația grea a închisorilor și de permanenta criză a sistemului penitenciar, pentru a aduce de „afară" regulile crimei organizate. Astfel, apar în penitenciare rețele de distribuție a drogurilor, căi de corupere a cadrelor, a medicilor, a judecătorilor, în scopul punerii în libertate „condiționată", întreruperea pedepsei „pe caz de boală", internarea în spitale în scop de evadare, întreruperea pedepsei pentru diverse operații „care nu se pot realiza în rețeaua penitenciară” ori pentru că infractorii „nu suportă regimul penitenciar”. Toate aceste eludări ale legii nu se pot face fără foarte mulți bani, avantaje ori șantaj, mijloace clasice ale crimei organizate.
Există în penitenciare și condamnați „care nu mai au nimic de pierdut", printre aceștia numărându-se cei care sunt la începutul unei pedepse foarte mari, de 20-30 ani, ori condamnații la detențiune pe viață, infractorii multi-recidiviști ale căror condamnări executate trec de multe ori de două, trei decenii, infractorii de obicei care „nu pot rezista" în libertate mai mult de o lună, două, viața lor fiind numai în penitenciare, condamnați care în viața liberă nu mai au pe nimeni, nici o rudă, ori pe care rudele i-au renegat pentru faptele lor, condamnați bolnavi de diferite boli incurabile ori de mai multe boli psihice grave, care atunci când li se ivește ocazia încearcă să se coalizeze pentru ca să obțină tot felul de facilități ori ca să se răzbune împotriva personalului ori „sistemului"- penal, social, cultural, etnic etc.
Capacitatea psihică, indispensabilă pentru existența capacității penale, în absența căreia o persoană nu poate răspunde penal, constă într-o sumă de însușiri psihice care se formează și se dezvoltă treptat, pe măsura înaintării în vârstă, în faza copilăriei și a adolescenței, adică pe întreaga durată a perioadei care precede ajungerea la majorat și pe care atât legislația noastră penală, cât și cea civilă, o cunosc sub denumirea de minoritate.
Minorii cunosc, în mod normal, paralel cu dezvoltarea lor fizică, o progresivă dezvoltare și perfecționare a ansamblului facultăților psihice, o îmbogățire continuă a „patrimoniului” lor intelectual și moral. Pe parcursul acestui proces, ei dobândesc în mod treptat aptitudinea de a deosebi binele de rău, de a conștientiza ceea ce poate fi îngăduit și ceea ce nu poate fi permis, de a-și da seama de natura și urmările, nocive sau nu, ale comportărilor sale. Numai atunci când capacitatea psihică a minorului a atins acest grad de dezvoltare se poate pune, pentru minor, problema de a răspunde penal, deoarece în aceste condiții minorul devine receptiv la exigențele legii penale și poate reacționa în mod pozitiv la tratamentul penal la care ar urma să fie supus.
SECȚIUNEA 3
Activități și programe organizate în instituțiile penale
Scopul programelor organizate în instituțiile penale este de a dezvolta abilitățile mentale și sociale ale deținuților, de a-i pregăti să trăiască și să se adapteze în cadrul comunității, după punerea în libertate, prevenindu-se astfel săvârșirea altor fapte infracționale.
Esențiale pentru realizarea scopului corecției, fără excepție, în toate administrațiile penitenciare europene, care au răspuns chestionarului, sunt considerate:
– munca, folositoare din punct de vedere social;
– educația generală și pregătirea profesională;
– diferite activități culturale, sportive și recreative;
– educația religioasă.
Acestea se organizează în instituțiile penale într-o manieră particulară, în funcție de specificul categoriilor de deținuți și de posibilitățile fiecărui stat în parte.
În România, individualizarea regimului de executare a pedepselor private de libertate se stabilește de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor private de libertate, în funcție de conduita, personalitatea, vârsta, starea de sănătate și posibilitățile de reintegrare socială ale persoanei condamnate.
Persoana condamnată este inclusă, ținând seama de criteriile enumerate mai sus, în programe care urmăresc în principal:
desfășurarea de activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială;
instruirea școlară;
formarea profesională.
Programele menționate sunt realizate de serviciile de educație, consiliere psihologică și asistență socială din cadrul penitenciarelor, cu participarea consilierilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, a voluntarilor, a asociațiilor și fundațiilor, precum și a altor reprezentanți ai societății civile.
Pentru fiecare persoană condamnată, specialiștii serviciului de educație și asistență psihosocială întocmesc un „Plan individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică, în care consemnează activitățile și programele recomandate, în funcție de riscurile și nevoile identificate” – art. 41 alin. 4 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor judiciare în cursul procesului penal.
Activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială se organizează în fiecare penitenciar și au ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate.
În penitenciare se organizează cursuri de școlarizare pentru ciclul primar, gimnazial și liceal.
Cursurile de școlarizare a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate se organizează și se desfășoară în condițiile stabilite de Ministerul Educației și Cercetării împreună cu Ministerul Justiției, cu personal didactic asigurat și salarizat de inspectoratul școlar în a cărui rază teritorială este situat penitenciarul. În diplome nu se fac mențiuni cu privire la absolvirea cursurilor în stare de detenție.
Conform art. 65, alin. (5) “ Cheltuielile legate de instruirea școlară sunt suportate de Ministerul Educației și Cercetării și Administrația Națională a Penitenciarelor, iar în cazul cursurilor de învățământ universitar, de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice.
3.1. Formarea profesională
Formarea profesională a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate se realizează, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor, prin cursuri de calificare și recalificare, stabilite de administrația penitenciarului împreună cu Agenția Națională de Ocupare a Forțelor de Muncă sau cu structurile teritoriale ale acesteia. În certificatul de absolvire nu se fac mențiuni cu privire la desfășurarea cursului în perioada detenției.
Cursurile se organizează la unitățile care funcționează în cadrul penitenciarelor sau unităților stabilite în acest scop prin acorduri încheiate între administrația penitenciarului și fiecare unitate în parte.
Cheltuielile legate de formarea profesională sunt suportate de Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Administrației Naționale a Penitenciarelor sau de alte persoane fizice sau juridice.
Educația școlară și profesională constituie o altă componentă de bază a procesului corecțional, disponibilă în toate instituțiile penale din țările care au răspuns chestionarului și este organizată, de regulă, în cadrul sistemului general educațional din statul respectiv, pe diferite nivele. Câteva particularități privind învățământul în administrațiile penitenciare europene:
Belarus –toți deținuții care au sub 30 de ani trebuie să urmeze cursurile școlii generale, cele liceale fiind voluntare;
Bulgaria –cursurile de calificare sunt suportate din fonduri exterioare instituției penale, respectiv Fondul de șomaj și fondurile Ministerului Muncii și Protecției Sociale;
Danemarca – circa 40% din cei aflați în închisori, în special în cele deschise, pot beneficia de educație în afara penitenciarului;
Lituania – toți deținuții care nu au studii liceale sunt obligați să urmeze acest gen de cursuri în perioada detenției;
Macedonia –educarea deținuților face parte din sistemul general de educație, este obligatorie și se realizează în penitenciar sau în școlile din orașul în care se află;
Spania – formarea profesională urmărește inserția socială a deținuților și este finanțată de Institutul Național al Muncii, comunitățile autonome și fonduri sociale europene.
Norvegia – Serviciul penitenciar s-a abținut de la realizarea unui sistem educațional propriu, adoptând sistemul școlar general;atât responsabilitatea acestei probleme, cât și cea a finanțării educației este în sarcina autorităților școlare locale, penitenciarul fiind responsabil doar de dotarea claselor;
Ungaria – există un liceu special pentru deținuții care aparțin minorității rromilor.
Învățământul la distanță poate fi urmat de toți deținuții care doresc acest lucru în Andorra, Austria, și în Spania și deținuții condamnați pe termen lung în Regatul Unit al Marii Britanii.
3.2. Munca
În România, conform noii Legi de executare a pedepselor și a măsurilor judiciare în cursul procesului penal “Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care sunt apte de a munci, cu acordul lor, pot presta o muncă în raport cu calificarea și aptitudinile lor, precum și activitățile necalificate”.
Munca persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate în penitenciare se realizează:
în regim de prestări de servicii pentru operatorii economici, persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului;
în regie proprie;
în interesul penitenciarului, pentru activități cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului;
în caz de calamitate și pe baza de voluntariat;
în alte cazuri, în condițiile legii.
Administrația penitenciarului poate încheia contracte de prestări de servicii cu operatori economici, persoane fizice sau persoane juridice, interesați în folosirea la muncă a persoanelor condamnate.
Munca este obligatorie, cel puțin teoretic, pentru deținuții din Austria, Belarus, Cehia, Danemarca, Elveția,Finlanda, Luxemburg, Macedonia, Norvegia, Slovacia și Ungaria deoarece aproape toate administrațiile penitenciare menționează lipsa posibilităților de muncă pentru toți deținuții din instituțiile penale, iar cei care lucrează, cu excepția celor din Andorra, sunt plătiți pentru activitatea desfășurată.
În Austria, remunerația pentru munca depusă în penitenciare este echivalentă cu salariul brut al unui muncitor necalificat în domeniul prelucrării metalelor, din care se rețin până la 75% pentru cheltuieli de detenție. Deținuții cei mai harnici pot primi o remunerație suplimentară. Începând din anul 1993, Actul penitenciar austriac a fost completat cu un amendament prin care s-a introdus asigurarea de șomaj pentru deținuți. Ca urmare, deținuții pot beneficia de perioade de calificare, astfel încât să își poată îndeplini obligația de a munci și a plăti contribuțiile pentru asigurarea de șomaj.
În Belarus, deținuții participă, prin rotație, la activități gratuite în folosul comunității, iar în Danemarca și Finlanda, în termenul generic de “muncă” se includ atât activitățile de întreținere a instituțiilor penale, cât și procesul educațional.
În Lituania, unele categorii de deținuți pot lucra în afara penitenciarului dacă își găsesc loc de muncă.
Munca nu este obligatorie în Regatul Unit al Marii Britanii, Suedia și Slovenia, dar deținuții slovaci care muncesc cu normă întreagă și au rezultate bune sunt plătiți, asigurați împotriva accidentelor de muncă și beneficiază de asigurări de pensie.
3.3. Asistența psihologică și socială
Asistența psihologică și socială ocupă un loc din ce în ce mai important în procesul de corecție al deținuților, fapt reliefat de majoritatea administrațiilor penitenciare care au completat chestionarul Consiliului Europei, astfel:
în Andorra, asistența socială și psihologică este garantată în toate penitenciarele;
în Austria, în fiecare instituție penală există grupuri de consiliere, rolul asistenților sociali este de a-i ajuta pe deținuți să păstreze legătura cu familia, să garanteze dreptul la asigurările sociale și să pregătească un loc de cazare și de muncă deținuților care vor fi puși în libertate;
în Bulgaria, în toate închisorile își desfășoară activitatea cel puțin doi psihologi și un psihiatru;
în Belarus sunt psihologi în toate penitenciarele;
în Italia, asistența psihologică și socială este asigurată pe tot parcursul detenției;
în Slovacia, la începutul executării pedepsei, fiecare deținut este obligat să se supună unei examinări psihologice și consultații generale, pe baza concluziilor deprinse fiind stabilite programele ce vor fi urmate de fiecare deținut în parte;
în Slovenia, metoda de bază în procesul de restabilire a deținuților este metoda socio-terapeutică utilizată în toate instituțiile penale, alături de o abordare dinamică a pazei și siguranței. Aceste metode de lucru au început să fie introduse în anii ’70 și au condus la organizarea socio-terapeutică a penitenciarelor din această țară.
1. prima formă este constituirea de grupuri mici, care se întâlnesc o dată pe săptămână, discuțiile fiind conduse de personalul penitenciarului, în special pedagogi.
2. Cea de-a doua formă este comunitatea terapeutică care aduce, laolaltă, personal și deținuți și este, de obicei, condusă de director. Întrunirile de acest gen permit comunicarea directă, deschisă, individuală între personal și deținuți; sunt activități de grup, care fac ca problemele de fiecare zi să se rezolve mai ușor și permit realizarea unor regimuri instituționale care satisfac nevoile deținuților în cea mai mare măsură.
În Turcia, activitățile psiho – sociale cuprind socimetrie, asistență socială individuală, terapie individuală, grup social de lucru și grup de terapie.
În Cehia, asistența socială și psihologică este accesibilă la cerere, în Elveția serviciile psihiatrice și psihologice funcționează în instituțiile penale pentru pedepse lungi, iar în Letonia, Lituania și Luxemburg asistența socială și cea psihologică poate fi asigurată numai în câteva instituții.
În Portugalia, datorită faptului că majoritatea populației penitenciare este dependentă de droguri, se acordă o importanță deosebită asistenței medicale pentru tratarea acestei probleme, fiind înființate două comunități terapeutice, precum și unități libere de drog, în care se desfășoară programe specifice.
În Regatul Unit al Marii Britanii se derulează programe pentru prevenirea comportamentului infracțional, care dau deținuților posibilitatea să ia atitudine și să devină conștienți de infracțiunile pe care le-au comis. Programele legate de abilitățile cognitive urmăresc înțelegerea motivelor care au dus la comiterea infracțiunilor. De asemenea, sunt programe specifice destinate consumatorilor de droguri și celor care au comis infracțiuni sexuale.
Acest gen de programe se întâlnește și in Norvegia, unde deținuții sunt obligați să le continue chiar și în afara penitenciarului, după punerea în libertate.
În Olanda funcționează un organism consultativ special, care asigură legătura cu organizațiile neguvernamentale care se ocupă de reintegrarea deținuților.
3.4. Activitățile sociale și culturale
Aceste activități îmbracă o paletă extrem de diversă, care se regăsește în toate instituțiile penale:
activități sportive (fotbal, baschet, volei, tenis și tenis de masă, șah, fitness, biliard etc.);
concursuri culturale și sportive;
activități muzicale (audieri de muzică, coruri, formații);
activități teatrale (vizionare și interpretare);
concursuri și jocuri care solicită inteligența;
întâlniri, seminarii și conferințe;
TV și cinema;
folclor (cântece și dansuri)
2.4.5. Educația religioasă
În cadrul penitenciarelor, religia are un rol esențial in viața deținuților.
Educația religioasă (citit, rugăciuni, întâlniri cu preoți etc.) se regăsește, de asemenea, în toate administrațiile penitenciare și este asigurată de:
preoți angajați permanent sau cu jumătate de normă;
voluntari și reprezentanți ai cultelor religioase și organizațiilor neguvernamentale.
SECȚIUNEA 4
Reintegrarea socială a condamnaților
Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate.
Pregătirea pentru liberare a deținutului este capătul drumului, este scopul muncii socio-educative, fundamentul activităților cultural-educative desfășurate în penitenciar, care urmărește un singur obiectiv: să arate deținutului mijloacele posibile în privința creșterii capacității sale de reinserție socială.
A pregăti liberarea unui deținut este o acțiune ce se desfășoară cu participarea acestuia și începe, teoretic, din prima zi de detenție. Pe tot parcursul executării pedepsei, este obiectivul urmărit de către personalul compartimentului cultural-educativ, în legătură directă cu alți intervenienți (vizitatori, membri voluntari ai diverselor organizații, psihologi, sociologi, pedagogi) pentru a facilita, în măsura posibilului, readaptarea deținutului la viața în libertate.
Pentru ca procesul de reintegrare socială să aibă succes, trebuie să se lucreze în echipă pluridisciplinară.
De aceea, eforturile tratamentului penitenciar tind să se direcționeze spre trei obiective principale:
cultivarea deprinderii de a munci;
dobândirea unei vieți adecvate și a unor îndeletniciri prin educare socială
pregătire profesională;
asistență de specialitate și îndrumare expresă;
Se realizează acțiuni individuale sau colective premergătoare liberării, ținându-se seama de riscul recidivei pentru cei „interesați”, precum și de evoluția lor în detenție. Aceste activități desfășurate la nivel de așezământ penitenciar trebuie asistate, pe cât posibil și de parteneri externi calificați, care pot interveni pe teme legate de:
– slujbe în exteriorul locului de detenție;
– asistență socială, șomaj;
– formare profesională și civică;
– locuințe și posibilități de cazare;
– sănătate, asigurări sociale, internări în spitale, cure etc.
O atenție deosebită trebuie să se acorde menținerii și îmbunătățirii relațiilor dintre deținut și familia sa, dacă acestea sunt de dorit și sunt în interesul celor două părți. Deținutul trebuie să fie încurajat să mențină sau să stabilească relații cu persoane sau organizații din exterior, care să poată favoriza interesele familiei sale și propria sa readaptare socială.
Includerea asistenței religioase, ca parte a tratamentului desfășurat în penitenciar ajută deținuții să-și schimbe atitudinile și comportamentul. Sprijinul în asistența spirituală este asigurat permanent prin preotul unității și prin reprezentanți ai diverselor culte religioase sau serviciilor umanitare.
Pentru menținerea tonusului fizic și psihic al persoanelor private de libertate se organizează activități recreative, culturale, sportive. Desfășurarea acestora presupune existența unui corp de educatori și instructori culturali suficient din punct de vedere numeric și bine pregătit profesional. Printre acțiunile organizate se numără:
– convorbiri și discuții libere între educatori și condamnați;
– lectura sau recenzia unor cărți;
– conferințe scurte pe teme de comportare morală;
– vizionarea unor filme și programe de televiziune, audiții radio, citirea unor articole sau materiale pe teme de comportare și trăsături morale.
4.1. Munca în penitenciar-mijloc de reintegrare socială a condamnaților
Munca în penitenciar reprezintă o componentă de bază a regimului penitenciar. Prin muncă se realizează reeducarea condamnaților, dar în același timp condamnații își achită datoriile de întreținere în penitenciar întrucât altfel ar deveni niște întreținuți de către stat. Munca nu trebuie să fie degradantă, nici arbitrară și nici nu trebuie să ducă la epuizarea condamnatului.
Munca reprezintă un drept al celui condamnat, contribuind nu numai la păstrarea integrității sale psihice și fizice, dar și la posibilitatea de a se reintegra în societate după liberare.
Constituția României revizuită în anul 2003 prevede în art. 42 alin. 2 lit. „b” că munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată nu constituie muncă forțată. Tot astfel, Convenția nr. 29 referitoare la munca forțată prevede în mod expres în art. 2:
în cuprinsul prezentei Convenții termenul de „muncă forțată” sau„obligatorie” va desemna toată munca sau serviciile exercitate de un individ sub amenințarea unei pedepse din partea cuiva și pentru care respectivul individ nu s-a oferit de bunăvoie.
totuși termenul de „muncă forțată sau obligatorie” nu va cuprinde în înțelesul prezentei Convenții: „… munca sau serviciile prestate de un individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judiciară, cu condiția ca această muncă sau servicii să fie efectuate sub controlul și supravegherea autorităților publice și ca respectivul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția particularilor, companiilor sau persoanelor juridice”.
În data de 31 iulie 1957, prin Rezoluția nr. (XXIV), Consiliul Economic și Social a aprobat Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților, adoptat la Geneva în 1955. Act de o deosebită importanță, Ansamblul de reguli minime nu descrie, și cu atât mai puțin nu impune, un sistem penitenciar ideal sau model. Aceste reguli urmăresc o mai bună organizare a penitenciarelor, precum și a tratamentului deținuților. În art. 2 al Ansamblului de reguli minime se subliniază faptul că marea diversitate de condiții sociale, economice, juridice etc. face ca aceste reguli să nu poată fi aplicate în mod unitar în toate locurile și în orice moment.
Referitor la muncă, art. 71 arată că munca realizată în penitenciar nu trebuie să aibă caracter degradant. Organizarea și metodele muncii penale trebuie să se apropie pe cât posibil de acelea care se aplică muncii din afara penitenciarului. De asemenea, se prevede că toate reglementările privitoare la despăgubirile pentru accidente, protecția muncii, timpul de muncă și de odihnă etc. aplicabile muncitorilor din afara penitenciarelor sunt valabile în egală măsură și pentru deținuți. Munca acestora trebuie să fie remunerată în mod echitabil. Se observă cu ușurință faptul că toate aceste idei se regăsesc în legislația penală română în vigoare.
Tot astfel, la 12 februarie fost adoptată Recomandarea nr. R (87) Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei privind Regulile europene pentru penitenciare. Preambulul acestui act arată că el reprezintă o versiune europeană revizuită a Ansamblului de reguli minime privind tratamentul deținuților. Se accentuează că aceste reguli nu constituie un sistem model și deci multe sisteme penitenciare operează deja cu normele prevăzute în acest act. Regulile se vor aplica imparțial și fără nici o discriminare de rasă, sex, limbă, religie, convingeri politice sau alte opinii etc. Aceste principii sunt prevăzute chiar în partea I a acestui act. În partea a IV-a, la punctul 71.1, se reglementează regimul de muncă al deținuților, astfel:
munca trebuie privită ca un element pozitiv în tratamentul penitenciar;
munca efectuată de deținuți trebuie aleasă pe cât posibil astfel încât să mențină sau să crească capacitatea deținutului de a desfășura o activitate normală după liberare;
se va pune accent pe calificarea deținuților, în special al celor tineri, în meserii utile și competitive pe piața locurilor de muncă;
în limita posibilităților, deținuții își vor alege tipul de muncă la care doresc să participe;
profitul financiar rezultat va fi folosit pentru ridicarea standardelor de deținere și a calității vieții de detenție; interesele deținuților și modul de tratament nu trebuie subordonate acestui scop;
munca va fi asigurată de administrația închisorii în propriile ateliere și/sau ferme, precum și în cooperare cu persoane (întreprinzători) particulari dinăuntrul sau din afara instituției;
vor fi aplicate deținuților regulile de protecție a muncii și precauțiile legale de sănătate, la același nivel ca și muncitorilor din afara închisorii;
– timpul de lucru și de odihnă va fi stabilit în conformitate cu legile locale;
deținuții vor avea cel puțin o zi de odihnă pe săptămână și li se va asigura timp suficient pentru educație și pregătire în vederea reintegrării în societate;
se va asigura un sistem echitabil de remunerare a deținuților și se va avea în vedere și partea din remunerație care să rămână la dispoziția deținutului în penitenciar (din care să-și poată cumpăra articole de folosință proprie) și un fond care săi fie înmânat în momentul liberării.
În anul fost înființată Reforma Penală Internațională (P.R.I.), organizație neguvernamentală cu membri din 75 de țări. Această organizație acționează pentru a îmbunătăți condițiile din închisori, promovând tratamente umane și imparțiale pentru toți cei care au încălcat legea. P.R.I. caută să realizeze reforme penale printr-o largă paletă de acțiuni care vizează atât condiția deținutului (a celui condamnat definitiv, dar și a celui deținut preventiv), cât și condiția victimei.
Realizat de specialiști în drept internațional penal din mai multe țări, Manualul „A pune regulile în acțiune” a fost redactat sub egida P.R.I. Referindu-se la toate aspectele regimului de detenție, manualul tratează și problematica muncii în închisoare.
Deși munca, se spune la pct. 86 din manual, s-a aflat la baza filosofiei penitenciare și este una din principalele activități, se știe că nu se poate asigura un loc de muncă permanent tuturor deținuților. Activitatea de muncă este utilă atât timp cât se încadrează în limitele normalității aceleiași activități din afara închisorii.
Aceasta presupune aplicarea acelorași reglementări legale deținuților, ca și muncitorilor liberi. Regulile minime ale O.N.U., se arată la pct. 85 din manual, încearcă să găsească un echilibru între folosirea constructivă a timpului deținuților și ocrotirea lor împotriva exploatării ca sursă ieftină și abundentă de forță de muncă.
Așadar, în concepția documentului, munca reprezintă o activitate care conduce la formarea și dezvoltarea aptitudinilor proprii fiecărui individ, aceasta chiar fără garanția unui loc de muncă după liberare. Accesul la formarea profesională depinde fără îndoială și de disponibilitatea de personal calificat și de baza materială pentru asigurarea învățământului. În practică, munca în penitenciar, precum și activitatea de calificare a deținuților care poate eșua din cauza lipsei de organizare a acesteia.
Munca este o coordonată deosebit de importantă a executării pedepsei privative de libertate, întrucât ea poate deveni o pârghie de bază în reeducarea socială și în reîncadrarea infractorilor în societate.
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, reglementează la articolul 83 munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate. Astfel, art. 83 din lege instituie următoarele reguli în ceea ce prive ște munca prestată de persoanele condamnate:
munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate este remunerată, cu excepția activităților cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului sau desfășurate în folosul comunității
persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care sunt apte de a munci, cu acordul lor, pot presta o muncă în raport cu calificarea și aptitudinile lor, precum și activități necalificate;
dispozițiile legale referitoare la protecția muncii se aplică în mod corespunzător;
persoana condamnată care, în timpul executării pedepsei, a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei boli profesionale beneficiază de pensie de invaliditate în condițiile legii;
diplomele, certificatele sau orice alte documente care atestă însușirea unei meserii, calificarea sau recalificarea profesională în cursul executării pedepsei sunt recunoscute, în condițiile legii, de Ministerul Muncii sau de Ministerul Educației.
Pentru ca munca condamnaților în condițiile menționate să-și poată atinge scopul reeducativ, ea trebuie organizată în așa fel încât să contribuie la realizarea acestui scop. Pentru aceasta, așa cum am arătat, în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, au fost înscrise principii exprese privind regimul muncii condamnaților. Legiuitorul nostru a pornit de la ideea că munca constituie un element de necesitate inerentă oricărei pedepse, dar și o metodă sigură de reeducare a infractorilor. Necesitățile mediului penitenciar cer ca toți condamnații care sunt apți de muncă să poată desfășura o activitate. Munca în penitenciar pregătește integrarea socio-profesională a condamnaților, exprimă conjugarea intereselor penitenciarului ca instituție cu interesele personale ale condamnaților și poate ajuta la reducerea agresivității și opoziției față de regulile de drept.
Dacă munca este un act de continuă conservare și creare a unor valori culturale, și prin aceasta de umanizare și desăvârșire a naturii însăși, vom întâlni o atitudine adecvată față de muncă numai acolo unde cel ce muncește – om liber sau privat de libertate – se consideră a fi un participant conștient la această operă generală, socială și culturală și, pornind de aici, își subordonează activitatea regulilor sociale și culturale respective. De aceea, educația realizată în condițiile mediului penitenciar trebuie să deschidă celui ce învață perspectiva acestei conexiuni sociale generale, contribuind la formarea „cetățeanului util".
În condițiile penitenciarului constatăm și alte caracteristici ale activității productive depuse de deținuți: fiind o muncă impusă și prost remunerată (în condițiile legii), deținuții nu au sentimentul de apartenență colectivă la întreprinderea, ferma sau atelierul în care muncesc, își multiplică revendicările, interesul de promovare nu există, nu se preocupă de calitatea produselor, ideea de carieră profesională nu își găsește rostul.
Din punct de vedere al regimului de detenție, în principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiași tratament ca și ceilalți condamnați. O diferențiere prevăzută în legea menționează că femeile care execută pedeapsa privativă de libertate nu vor fi folosite la munci grele, executând o muncă potrivită (croitorie, țesătorie etc), iar cele care sunt însărcinate sau au în îngrijire copii în vârstă de până la un an nu pot presta muncă în timpul nopții sau în locuri vătămătoare, periculoase sau care prezintă risc pentru sănătatea sau integritatea acestora.
În stabilirea activităților socio-culturale ce vizează femeile aflate în detenție sunt avute în vedere câteva criterii:
perioada stabilită pentru detenție;
infracțiunea și gradul de recidivă;
vârsta și structura psiho-socială a deținutei;
spațiile și baza materială de care dispune unitatea de detenție;
metode și forme care să asigure o cât mai mare receptare a mesajului de resocializare.
Minorii nu pot munci în afara locului de deținere fără pază, datorită vârstei, iar nesupravegherea lor în afara locului de deținere este periculoasă. De asemenea trebuie să subliniem că în penitenciarele pentru minori, condamnații au un regim special de deținere, în care se ține seama de: particularitățile și necesitățile psihice și fizice proprii vârstei acestora; de protecția și asistența speciale care trebuie asigurate, în scopul dezvoltării acestora. Așadar, femeile și deținuții minori beneficiază de reglementări speciale de protecție în cadrul regimului de muncă în penitenciar.
În dreptul penal și în dreptul execuțional penal al societății noastre, ca urmare a concepției adoptate de legiuitor privind scopul și rolul executării pedepsei, în special concepția umanistă despre executarea pedepsei și funcția ei de reeducare pe care aceasta trebuia s-o îndeplinească, durata zilei de muncă este determinată, spre deosebire de trecutul mai îndepărtat când aceasta era nedeterminată și până la epuizare. În determinarea duratei muncii se are în vedere faptul că este vorba de munca unui condamnat, pe de o parte și, că acesta trebuie reintegrat în societate, pe de altă parte.
Astfel, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prevede că durata muncii prestate de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate este de 8 ore pe zi și nu mai mult de 40 de ore pe săptămână, iar pentru femeile condamnate la pedepse privative de libertate care sunt însărcinate, cele care au născut în perioada detenției și au în îngrijire copii în vârstă de până la 12 luni, precum și minorii condamnați la pedepse privative de libertate durata zilei de muncă nu poate depăși 6 ore pe zi și 30 de ore pe săptămână. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, pe baza acordului scris al acestora, pot presta muncă în program de 10 ore pe zi și nu mai mult de 50 de ore pe săptămână, acordându-li-se drepturile bănești cuvenite pentru acest program de muncă.
Munca în timpul nopții poate fi prestată cu acordul scris al persoanelor condamnate, dar nu mai mult de 7 ore pe noapte și 35 de ore pe săptămână. Persoanele condamnate beneficiază de cel puțin o zi pe săptămână pentru odihnă.
O coordonată principală a muncii este volumul de muncă, exprimat în normele de muncă. Astfel, munca prestată de condamnați este plătită în conformitate cu prevederile legii și ale contractului de concesionare. La contractare, se va ține seama de cantitatea și calitatea muncii pe unități de timp sau produs practicate în sectorul respectiv de producție. Un aspect important al muncii condamnaților îl constituie de asemenea evidența muncii fiecărui condamnat. Acest lucru este necesar din mai multe puncte de vedere: se probează dacă fiecare condamnat și-a îndeplinit obligația legală de muncă din punct de vedere cantitativ și calitativ; se probează dacă s-a efectuat munca încredințată în vederea posibilității retribuirii; se dovedește cantitatea și calitatea muncii în scopul reducerii duratei pedepsei, ca urmare a prestării unui volum de muncă; se dovedește stăruința și disciplina în muncă, necesare pentru obținerea unei munci fără pază și a liberării condiționate. Obligația de ținere a evidenței muncii condamnaților revine conducerii penitenciarului și unității economice unde lucrează condamnații.
4.3. Contactul persoanelor private de libertate cu lumea exterioară
Regulile europene pentru penitenciare REC (2006)2 prevăd că deținuților li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondență, telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terțe persoane și reprezentanții organismelor exterioare, precum și să primească vizite de la aceste persoane.
Orice restricție sau supraveghere a comunicărilor și vizitelor, necesară în cadrul urmăririi și anchetei penale, menținerii ordinii, securității și siguranței, precum și prevenirii infracțiunilor penale și protecției victimelor – inclusiv în urma unui ordin specific dat de o autoritate judiciară – trebuie, totuși, să permită un nivel minim acceptabil de contact.
Legislația națională trebuie să specifice organismele naționale și internaționale, precum și funcționarii cu care deținuții pot comunica fără restricții. Modalitățile de realizare a vizitelor trebuie să permită deținuților să mențină și să dezvolte relațiile cu familiile, cât mai normal posibil. Autoritățile penitenciarului vor ajuta deținuții să mențină o legătură adecvată cu exteriorul, oferindu-le asistență socială în acest sens. Deținutul trebuie să fie informat imediat despre decesul sau îmbolnăvirea gravă a unei rude apropiate. Ori de câte ori este posibil, deținutul trebuie să fie autorizat să părăsească penitenciarul fie sub escortă, fie liber, pentru a vizita o rudă bolnavă, pentru a participa la o înmormântare sau pentru alte motive umanitare.
Deținuților trebuie să li se permită să-și anunțe imediat familiile cu privire la încarcerare sau la transferul într-un alt penitenciar, precum și cu privire la o îmbolnăvire sau vătămare gravă. Chiar dacă deținutul solicită sau nu, autoritățile vor informa neîntârziat soția/soțul deținutului/deținutei sau cea mai apropiată rudă ori o persoană desemnată în prealabil de către deținut, cu privire la deces, îmbolnăvirea sau vătămarea gravă, sau transferul deținutului respectiv într-un alt penitenciar sau într-un spital. Deținuții trebuie să aibă posibilitatea de a se informa în mod regulat cu privire la problemele de interes public, prin realizarea unor abonamente la ziare, publicații periodice sau de alt tip sau prin urmărirea emisiunilor de radio și televiziune, cu excepția cazurilor în care o autoritate judiciară a pronunțat o interdicție, într-un caz individual, pentru o durată determinată de timp.
Deținuților li se va permite să comunice cu mass-media, doar dacă nu există motive întemeiate care să interzică acest lucru din rațiuni de menținere a siguranței, interes public sau protecție a victimelor, a altor deținuți sau a personalului.
Legea noastră prevede în acord cu aceste reglementări că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi vizite, în spații special amenajate, sub supravegherea vizuală a personalului administrației penitenciarului. Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific. Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi, oricând, în condiții de confidențialitate,vizite ale apărătorului. Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate pot comunica în limba maternă atât între ele, cât și cu persoanele care le vizitează.
4.4. Asistența religioasă a persoanelor private de libertate
În cadrul Regulilor penitenciare europene transpare ideea că la baza regulilor cu privire la respectarea religiei ceea ce contează este responsabilitatea personală a condamnatului.
Astfel, regulile europene tratează problema religiei ca o parte a tratamentului și a programelor la care participă condamnații: dacă așezământul cuprinde un număr suficient de deținuți aparținând aceleiași religii trebuie să fie numit sau aprobat un reprezentant calificat al acelei religii, în caz că numărul deținuților justifică și împrejurările permit, măsura trebuie luată pentru mai mult timp. Reprezentantul calificat, numit sau aprobat trebuie să fie autorizat să organizeze periodic slujbe religioase și să facă de fiecare dată când este indicat, vizite duhovnicești în particular deținuților care au religia sa. Dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei religii nu se va refuza niciodată nici unui deținut. Dimpotrivă, dacă un deținut se opune vizitei unui reprezentant al unei religii, trebuie să se respecte din plin atitudinea sa.
Acest drept este prevăzut și în legislația noastră care prevede libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate nu pot fi îngrădite. Persoanele condamnate au dreptul la libertatea credințelor religioase, fără a aduce atingere libertății credințelor religioase a celorlalte persoane condamnate. Persoanele condamnate pot participa, pe baza liberului consimțământ, la servicii sau întruniri religioase organizate în penitenciare și pot procura și deține publicații cu caracter religios, precum și obiecte de cult.
Este foarte important ca toți cei care participă la proiecte de resocializare prin religie, să fie lăsați și încurajați, să lucreze cu condamnații mai mult individual, pentru a dezrădăcina concepțiile violente, unele chiar în numele unor convingeri religioase sau mistice (sataniștii), aceasta fiind primul pas spre inocularea unor valori morale unanim acceptate și de aici la respectarea legilor și la o viață normală.
În concluzie, putem afirma că toate sistemele penitenciare urmăresc să amelioreze condiția umană a deținuților, oferindu-le cunoștințe, tratându-le diferitele tulburări fizice și psihice, dezvoltându-le competențe utile pentru o viață cinstită după liberare.
CAPITOLUL IV
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI –
PREZENT ȘI VIITOR DIN PERSPECTIVA RESPECTĂRII
DREPTURILOR OMULUI
SECȚIUNEA 1
Curtea Europeană a Drepturilor Omului – prezent și viitor
1.1. Evoluție istorică
La 5 mai 1949, la Strasbourg, a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a intrat în vigoare în data de 3 august a aceluiași an. Statutul, semnat de Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord punea bazele unei organizații politice supranaționale de cooperare interguvernamentală și parlamentară.
În conformitate cu art. 1 – temeiul juridic rezidă din însăși realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, în scopul apărării și promovării idealuri lor și principiilor care constituie „moștenirea lor comună”.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale a fost elaborată de către Consiliul Europei, transpunând din planul ideatic principiile care stau la baza activității acestuia respectiv, democrația pluralistă, respectarea drepturilor omului și statului de drept, în cel al realității imediate. Deschisă semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a intrat în vigoare în septembrie 1953.
Convenția, semnată inițial de reprezentanții a treisprezece guverne, intre care, pentru Franța, de către Robert Schuman, reunește toate cele 40 state membre ale Consiliului Europei.
Se constată că doar după patru ani de la semnarea convenției 1, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei alege, pentru prima dată, membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, „în fața căreia, în mod obligatoriu, începea orice proces introdus în baza convenției”.
La 21.01.1959 Adunarea Consultativă Parlamentară a Consiliului Europei alege, la rândul său, pentru prima dată, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului, chemată să examineze, după Comisie, unele din aceste cauze și să le soluționeze prin hotărâri definitive și obligatorii.
Locul drepturilor omului în construcția Europeană și importanta mecanismului Convenției sunt factori esențiali.
Astfel, Convenția obliga statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor. Condiția pentru ca ea să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicția reglementată de aceasta. De notat este că ea acordă persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari, dreptul de a se plânge atunci când consideră că unul sau mai multe drepturi le-au fost încălcate.
Prin Convenție se realizează practic un mecanism de control internațional care se adaugă mecanismelor naționale, toate statele membre acceptând competența organului acestei convenții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest organism de apărare a drepturilor omului la nivel internațional și regional are rolul unei instanțe internaționale subsidiare căilor de atac interne.
Se poate apela la litera Convenției în condițiile în care violările drepturilor omului mai persistă în ciuda apelării la ansamblul jurisdicțional intern.
Astfel, în momentul epuizării tuturor căilor de atac interne, dacă cineva se consideră în continuare lezat poate formula o plângere într-un interval fix determinat de 6 luni.
În anul 1993 România a devenit membră cu drepturi depline a Consiliului Europei iar în anul următor a ratificat Convenția și cele 11 protocoale adiționale.
„Semnând Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la 7 octombrie 1993, chiar în ziua aderării sale la Consiliul Europei, România a întors pagina totalitarismului și și-a făcut intrarea în clubul democrațiilor europene. Ratificând respectiva convenție, România a recunoscut oricărei persoane aparținând jurisdicției sale drepturile și libertățile definite în acest instrument și, acceptând în același timp dreptul la recurs individual la Comisia Europeană a Drepturilor Omului, ea a subscris la un sistem internațional și chiar supranațional de control. Ea a acceptat, astfel, obligațiile care decurg din aceasta și „disciplina" care rezultă de aici.
Documentele menționate, respectiv – Convenția, Protocoalele – intră în sfera art. 20 al Constituției României, republicată, conform căruia drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte: în caz de neconcordanță cu legislația interna, potrivit principiului self executing, la care am făcut referire supra, acestea au prioritate. În consecință, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a dobândit aplicabilitate directă în dreptul intern român.
În mod constant s-a pus întrebarea “Ce este Curtea Europeană a drepturilor omului?”
,,Țara făgăduinței, unde nu ajungi decât rar, după un maraton de procedura, se vor lamenta pledanții.
Singurul organ judiciar autentic, creat de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, vor preciza juriștii.
Prima jurisdicție internaționala de protecție a drepturilor fundamentale, vor aminti istoricii.
Ultimul bastion al democrației pe bătrânul continent, vor afirma oamenii politici.
Nici inexacte, nici exclusive, aceste formule permit în mod sigur definirea Curții de la Strasbourg, dar nu ne-ar putea face sa uitam faptul ca aceasta din urma rămâne adesea ignorata de marele public. …
Și totuși Misiunea pe care i-au încredințat-o statele democratice ale Europei îi privește pe toți aceia – naționali, străini, apatrizi – care țin de jurisdicția acestor state. În afară de aceștia, ea îi interesează pe toți oamenii sociali preocupați de a se vedea încarnându-se anumite valori universale”
Din însăși denumirea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o jurisdicție internațională – sau supranațională – independentă, și aceasta sub un dublu aspect: la independența individuală a membrilor săi se adaugă independența sa colegială.
1.2. Necesitatea reformei CEDO
La data de 1 noiembrie 1998 a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenție”), adică la 48 de ani după ce Convenția a fost deschisă pentru aderare. Protocolul a urmărit centralizarea mecanismelor de aplicare a Convenției, înlocuind Comisia și Curtea cu program limitat (art. 19), cu o Curte Unică permanentă. În același timp, a întărit caracterul judiciar al sistemului, instituind jurisdicția obligatorie a Curții și dreptul individual de petiționare exercitat direct la Curte. În esență, deci, principalul scop al reformei a fost eficientizarea mecanismului de aplicare a Convenției, prezența permanentă a 41 de judecători la Curtea de la Strasbourg garantând realizarea acestuia.
Unul din imperativele majore care au impus reforma a fost necesitatea de a face față unui număr tot mai mare de cazuri, datorate admiterii altor state în C.E. și recunoașterii jurisdicției Curții, cu toate consecințele sale. Este extrem de elocvent faptul că numai în zece ani s-a dublat numărul statelor care au acceptat jurisdicția Curții, iar aceasta acoperă o arie geografică însemnând o populație de aproape 800 milioane de potențiali justițiabili care au acces direct la Curte și, care, în final, oricare ar fi temeiul sau obiectul plângerii lor, au dreptul, conform Convenției, să primească o hotărâre judecătorească.
Vechea Curte „și-a îndeplinit misiunea sa majoră, în condițiile complexe ale marilor procese democratice din Europa oferind modele de conduită statală și individuală ceea ce a contribuit, substanțial la îmbunătățirea condiției umane, astfel încât dreptul oamenilor la speranță, bunăstare și fericire să poată fi o realitate". Totuși, cum am prezentat în lucrare, Curtea și Comisia nu mai puteau face față acestor noi dimensiuni social-politice și, mai ales, realității extinderii, într-o asemenea mare viteză, a jurisdicției sale.
Sistemul este, bineînțeles, subsidiar, întrucât responsabilitatea pentru protecția drepturilor omului revine, în primul rând, autorităților naționale, iar petiționarilor li se impune să epuizeze mai întâi căile legale din sistemul judiciar național.
Se considera ca , „principiile îngemănate ale democrației și statului de drept ce stau la baza garantării Convenției sunt liantul care, în cele din urmă, va uni Europa în pace și stabilitate, iar Convenția este un formidabil instrument pentru atingerea acestui obiectiv”.
Din această perspectivă înțelegem mai atent de ce pregătirea reformei mecanismului de control a durat aproape zece ani și, cu toate acestea, nu a anticipat integral (nici nu o putea face) impactul și toate consecințele produse de creșterea, atât de impresionantă și grabnică, a numărului membrilor Consiliului Europei.
Înlăturând Comisia, deci, prima fază a procedurii reforma a deschis, fără alte filtre prealabile, calea sesizării directe și, așa se explică, în principal, numărul spectaculos de mare al sesizărilor din ultimii doi ani.
O serie de noi „facilități” ale accesului liber la Curte a generat supraîncărcare și dificultăți practice. Până la decizia asupra admisibilității, solicitanților li se permite să folosească limba statului contractant (sunt permise, așadar, 37 de limbi diferite).
Aceasta aglomerează și complică activitatea judecătorilor în faza respectivă, sustrăgându-i de la misiunea lor esențială, aceea de a se concentra asupra jurisprudenței, a cazurilor care ridică probleme în raport cu Convenția.
Pe de altă parte, datorită unor serioase nereguli în procedurile naționale, în anumite cazuri, Curtea s-a văzut nevoita sa efectueze cercetări nemijlocite, comparându-se cu o instanță de prim grad, ceea ce i-a îngreunat activitatea.
În ce privește jurisprudența, Luzius Wildhaber releva că „prima lecție învățată în acest prim an de funcțiune este cea a continuității. Curtea se bazează foarte mult pe jurisprudența instituțiilor ce au precedat-o, în special a vechii Curți”.
Totuși, „Curtea trebuie să se pregătească pentru înnoiri, în limitele stabilite de Convenție, atât în ce privește simplificarea procedurii din faza de admisibilitate, cât și în alte domenii importante, pentru a deveni deosebit de eficientă”. Totodată, un asemenea scop nu va putea fi atins, decât dacă protecția drepturilor omului, prin procedurile naționale, va fi mai eficientă, intervenindu-se, mai energic, de către autoritățile naționale pentru a-și îndeplini efectiv obligația de a înlătura cauza care a dus la violarea normelor Convenției, astfel încât o asemenea încălcare să nu mai aibă loc.
Acest deziderat mi se pare cea mai puternică forță motrice care va putea să salveze sistemul de control, în devenire, și să-i asigure credibilitatea și, chiar autoritatea jurisprudenței Curții, în continuare.
Caracteristici și unele evaluări ale protocolului
Posibilitatea unei fuzionări a Comisiei și Curții într-un organ unic a fost pentru prima oară menționată cu ocazia celei de-a 8-a reuniuni a Comitetului de experți pentru ameliorarea procedurii Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cursul unui schimb de vederi cu reprezentanții Comisiei.
La 28 mai 1993, Comitetul Miniștrilor a adoptat o hotărâre prin care i se încredința Comitetului director pentru drepturile omului, denumit în cele ce urmează CDDH, pregătirea unui proiect de protocol de amendament la Convenție, cu efect de restructurare a mecanismului de supraveghere existent.
Proiectul de protocol pregătit de Comitetul de experți pentru ameliorarea procedurilor de drepturile omului (DH- PR), pus la punct ulterior de către CDDH, a fost supus Comitetului de Miniștrii, care a adoptat textul la reuniunea 511 bis a delegaților Miniștrilor, ținută la 20 aprilie 1994.
Textul a fost oferit spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenției europene de la 11 mai 1994.
Protocolul nr. 11 a fost conceput ca un protocol de amendament, intrarea în vigoare fiind condiționată de obligația tuturor statelor părți de a-și exprima consimțământul de a fi legare prin acest Protocol. Pentru aceste considerente. Protocolul nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, la 4 ani după semnarea sa de către statele membre.
Protocolul reglementează restructurarea mecanismului de control stabilit de convenție în sensul reîmpărțirii responsabilității controlului care anterior era deținut de Comisie, Curte și Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei. Scopul era, conferirea pentru noul mecanism, a unui caracter obligatoriu .
Principalele modificări aduse de acest Protocol sunt:
1. Comisia Europeană a Drepturilor Omului și vechea Curte Europeană a Drepturilor Omului își înceta existența, instituindu-se o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului care va funcționa permanent și va avea sediul la Strasbourg;
2. sistemul va fi raționalizat și toți reclamanții vor avea acces direct ia noua Curte. Cauzele care nu au nici o șansa de reușita vor fi, după filtrare, retrase din sistem într-un studiu incipient, prin decizia unanimă a Curții, care va hotărî aceasta, în cadrul unui comitet format din trei judecători (ele vor fi declarate inadmisibile).
În marea majoritate a cazurilor, Curtea își desfășura activitatea în Camera de 7 judecători. Numai în cazuri excepționale, funcționând ca Mare Cameră și compusă din 17 judecători, se va pronunța asupra problemelor celor mai importante. Președintele Curții, președinții Camerelor vor fi abilitați să facă parte din Marea Camera în scopul de a veghea la coerența și uniformizarea jurisprudenței. Judecătorul ales din partea statului parte aflat în discuție va avea, de asemenea, un loc în Cameră pentru a asigura o cai mai bună înțelegere a sistemului juridic supus examinării;
3. toate reclamațiile de încălcare a drepturilor omului vor fi supuse Curții:
4. Comitetul de Miniștrii nu va avea competența de a se pronunța asupra fondului problemei, păstrându-și însă rolul de a controla executarea;
5. s-a hotărât că dreptul la recurs individual va fi obligatoriu și Curtea va avea competență jurisdicțională asupra tuturor cauzelor juridice interstatale.
Jurisdicția națională și jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului
Imperativul major și factorii care au impus Protocolul nr. 11 printr-o „logică pur internațională” au vizat, în esență, următoarele elemente:
riscul imploziei mecanismului de control, realmente victimă a succesului său;
durata excesivă a procedurilor acestui mecanism (în medie șase ani de la introducerea cererii până la hotărârea Curții);
ineficienta reformelor instituționale introduse prin Protocolul 8;
lansarea și acceptarea ideii de fuziune a celor două organisme ale sistemului (Camera și Consiliu), încă din 1982; reluată și adaptată de Summit-ul de la Viena, în forma Protocolului nr. 11, care în cinci ani a fost ratificat unanim și aplicat, ca atare, de la 1 noiembrie 1998. Așadar, judecătorul național, în nici un fel, nu a constituit "un factor declanșator al reformei" și nici un instrument imediat de aplicare a acesteia.
Oliver J. Guillarmod îl definește pe judecătorul național ca fiind „un actor discret, uneori ignorat, al integrării juridice europene și de aplicare a dreptului internațional”, iar jurisprudența națională și, mai ales, cea a instanțelor internaționale constituie „un agent eficient și dinamizator al proceselor diverse de armonizare legislativă, de asigurare și implementare a dreptului european și, totodată, de optimizare a dreptului intern”.
Conturarea, în mod succint a noțiuni, ni-l mai înfățișează pe judecătorul național, ca un element vital în protecția juridică a drepturilor omului, având un înalt grad de profesionalism, conștiința responsabilității sale de misionar în integrarea juridică europeană, în acord cu particularitățile fundamentale de ordin naționa1. El este și rămâne deplin responsabil în aplicarea uniformă a Convenției în sistemul intern judiciar, realizând eficient și constituționalist o sinteză între exigențele acesteia și constrângerile, în unele privințe și perioade, inhibitoare, date de calitatea legii, de regulile procedurale naționale și, chiar, de jurisprudența dominantă.
Totuși, judecătorul național a fost încurajat de jurisprudența instanței europene a drepturilor omului să-și asume deplin rolul de interpret al Convenției și de autoritate de aplicare a acesteia în dreptul intern.
De altfel, apelul la jurisprudența internațională atestă că judecătorii nu pun în pericol identitatea națională și democrația ei, dimpotrivă, „Curțile de la Strasbourg și Luxemburg stimulează principiul subsidiarității în protecția dreptului material și procedural, cerând judecătorului național rol activ într-un cadru procedural național adaptat exigențelor dreptului european și internațional”.
Dacă, încă din 1950, în principal, sarcina concretă de protecție a drepturilor omului a revenit judecătorului național, începând, însă, din noiembrie 1998, „funcția jurisdicțională națională va fi legată mai intim de cea internațională”, adică de cea a judecătorului european. Acesta va putea fi, așadar, pilonul sistemului și cheia de succes a reformei sale care, fără îndoială, trebuie să continue.
Acesta idee s-a propagat foarte rapid și în România, în cei peste zece ani de la intrarea în Consiliul Europei, ideea apelului la Strasbourg, la început sub aspect politic și, mai apoi la jurisdicția Curții.
Se instalează însă mai greu ideea vitală a principiului subsidiarității accentuat de faptul că o protecție reală și eficace a drepturilor omului este cea "juridică națională încadrată în plan internațional".
Importanța conceptuală a sistemului de control de la Strasbourg este deosebită, însă, pentru judecătorul național, jurisprudența acestuia constituie un reper substanțial. Totuși, justițiabilul român, ca oricare altul, a înțeles bine și acest lucru, afirmând, uneori vehement, că în calitatea sa de combatant judiciar va ajunge „până la Strasbourg”.
Se conturează, deci, în ultimul timp și în ordinea noastră juridică națională un anumit ,,relativism” generat de jurisdicția obligatorie a Curții de la Strasbourg, dar evident că, cel mai important rămâne principiul subsidiarității, puternic articulat de cele patru texte din Convenție:
art. 1 – "obligația de a respecta drepturile omului"
art. 13 – "dreptul la un recurs efectiv"
art. 35 – "condiții de admisibilitate"
art. 41- "despăgubirea echitabilă".
Așa fiind, jurisdicția noii Curți, potrivit art. 19 din Convenție, nu este exclusivă, nici substituită, ci complementară și subsidiară.
Suprimarea rolului Comitetului de Miniștri, recunoscut de vechiul art. 32 din Convenție, accentuează caracterul judiciar al Curții și natura hotărârilor sale a căror execuție se asigură printr-un control politico-juridic exercitat de Comitetul de Miniștri. Adăugând la aceasta desființarea Comisiei și accesul liber și direct al individului la Curte, avem în față un sistem nou de control care plasează individul în centrul său.
În acest fel se subliniază, mai profund, consolidarea statutului persoanei, a individului în fața jurisdicției europene, care la sfârșitul acestui secol XX și al mileniului II, "a trecut de la rangul de obiect la cel de autentic subiect de drept internațional" (Luzius Wildhaber) și o ideologie care a recunoscut în drepturile omului "semințele păcii (Rene Cassin).
De altfel, statutul judecătorilor Curții și incompatibilitățile lor, funcționarea permanentă îi caracterizează ca omologi europeni ai judecătorilor naționali, ceea ce implică, în viitor, așa cum releva și președintele L. Wildhaber în discursul său la instalarea noii Curți (3 noiembrie 1998), o relație mai directă a acesteia cu instanțele naționale și, în special, Curțile de apel.
Din această perspectivă se arăta recent că "sistemul european al drepturilor omului se găsește în fața unor sarcini cu totul noi, în raport cu atâtea state contractante, cu tradiții și culturi foarte diferite". Sarcina, însă, revine direct noii Curți și ea poate constitui o realizare colosală: un mare număr de judecători naționali din cele 41 de state contractante (poate zeci de mii) vor trebui să cunoască, să urmeze și să respecte jurisprudența Curții, care până de curând era accesibilă numai în engleză și franceză.
Reducerea duratei excesive a procedurilor din vechiul mecanism de control, de la șase ani la maximum trei ani în noul sistem, poate fi unul din cele mai evidente și importante elemente de schimbare în cadrul reformei.
Acest rezultat va avea pentru judecătorul național un interes major atât ca puterea exemplului în esența art. 6 (1) din Convenție, referitor la, judecata într-un timp rezonabil", cât și pentru că "mai rapid el va cunoaște soluția de la Strasbourg într-o chestiune de principiu controversată pe plan național". Tot atât de important este, însă, și pentru justițiabili să se reducă la jumătate durata acestor proceduri.
După cum releva Vincent Berger , Protocolul 11"a dat naștere unei literaturi abundente privind geneza sa, elaborarea și conținutul său; cât și punerea sa în aplicare", el constituind, deopotrivă, o "problemă dificilă", ca și "o problemă esențială". Dificultatea este dată, în mare măsură, de caracterul său inedit, referitor la succesiunea jurisdicțiilor internaționale și la complexitatea sa. Este o "problemă esențială" întrucât vizează soarta jurisprudenței Curții, în legătură cu care este obligatorie să fie cunoscută și, apoi, să se răspundă la întrebarea "dacă ea trebuie menținută și dezvoltată, reexaminată sau reorientată". De modul în care se rezolvă această problemă depinde însuși viitorul Convenției, implicit, deci, funcția juridică principală realizată de judecătorul național.
În mod judicios și realist afirma Joseph Voyame :"se spune, pe bună dreptate, că garanția drepturilor omului este sâmburele activităților Consiliului Europei. Dar dreptul de acces la organele Convenției presupune accesul la jurisprudența Curții", care, trebuie să fie "un acces complet, rapid și simplu, să nu creeze nici o discriminare după naționalitatea, limba și situația socială a justițiabililor, un acces care să asigure mijloacele egale între autorități și individ".
Adăugăm, chiar, că acest acces trebuie să-I privească în mod direct pe judecătorul național, care se vede, adesea, izolat, deși i se pretinde să adopte soluții în acord cu jurisprudența Curții.
Noul mecanism generează o mai bunii articulare a funcțiilor intre judecătorul național și Curtea europeană, fiind tot mai evident că eficacitatea noii Curți va depinde, în mare măsură, de cea a jurisdicțiilor naționale.
Procedural, partajul de atribuții între cele două jurisdicții naționale și Curte – este reglementat integral în art. 35 din Convenție (fostul art. 26) care stabilește limpede că noua Curte nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne", adică a "căilor legale" (art. 5 al. 1 din Convenție) așa cum sunt reglementate în dreptul intern.
,,Exigențele impuse jurisdicțiilor naționale sunt mari și pe bună dreptate se pune întrebarea dacă controlul internațional nu a mers prea departe în unele detalii și dacă particularitățile naționale nu ar trebui mai bine tolerate. Noua Curte Europeană permanentă a drepturilor omului, va trebui să caute, înainte de toate, să dea art. 6 și 13 (Convenție) contururi ferme și sigure, dincolo de cazuistica ce a dominat până acum, în mod judicios, în jurisprudența de la Strasbourg".
Preocuparea majoră pentru identificarea principiilor generale care guvernează legătura între controlul judiciar național și cel judiciar european și, în special, între dreptul procedural național și cel european, s-a ilustrat în doctrina de specialitate și prin exemplificarea aportului jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg în relațiile cu cea de la Strasbourg.
In principal, elementele acestei legături au fost conturate astfel:
ordinea juridică interna a fiecărui stat-parte trebuie să desemneze instanțele competente și să reglementeze modalitățile procedurale ale recursurilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor omului recunoscută prin art. l din Convenție;
dreptul procedural național nu trebuie să amenințe efectul util al drepturilor garantate prin Convenție, altfel spus "să nu facă imposibilă sau extrem de dificilă exercitarea în practică a drepturilor" recunoscute prin Convenție și Protocoalele sale;
regula epuizării căilor de atac interne (art. 35/1 Convenție) impune justițiabililor respectarea formelor prescrise de legea națională;
rezultă de aici că regula epuizării căilor de atac interne nu este respectată "atunci când un recurs intern este respins pe motivul unei greșeli procedurale" comise de către petiționar.
Curtea de la Strasbourg arată că Convenția nu impune statelor contractante "un mod determinat de a prescrie în dreptul lor intern aplicarea efectivă a tuturor dispozițiilor acestui instrument iar sistemul actual, art. 35/1 cere ca "finalitate esențială", în optica statelor participante, de "a proteja ordinea lor juridică națională".
Ambele Curți, de la Strasbourg și Luxemburg, au statuat, în mod sistematic și principial, asupra acestui ultim aspect, potrivit căruia trebuie să se verifice ca recursurile puse la dispoziția particularului pe plan intern să fie suficient de certe, în practică și în teorie, certitudine fără de care le lipsește efectivitatea sau admisibilitatea dorite, căci ,,nimic nu impune utilizarea recursurilor ce nu sunt nici adecvate, nici eficace".
O dată această certitudine obținută, să verifice dacă recursurile interne au fost exercitate conform formelor prescrise de legea națională.
Să verifice, ținând cont de locul acestei dispoziții în ansamblul procedurii, de desfășurare și de particularitățile sale în fata diverselor instanțe naționale „dacă principiile care stau la baza sistemului judiciar național, ca și exercitarea drepturilor la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii au fost aplicate consecvent.
In sfârșit, se poate mai ales sa recunoască statelor o autonomie procedurala (reguli legislative și practici judiciare naționale) atâta de mare încât dreptul material al Convenției sa nu fie atins „chiar în substanța sa”
Exigentele jurisprudenței, în special ale motivării hotărârilor Curții, diferite de cele ale instanțelor naționale, sunt date, în esența, de cei trei interlocutori ai Curții: justițiabilul, judecătorul național interesat și toți ceilalți judecători naționali de cariera:
– justițiabilul este cel care știe ca procedura de la Curte este ultima sa cale si, deci, are ca ținta sa determine constatarea violării Convenției prin hotărârile Curții;
– judecătorul național al cărui act este atacat la Curte este direct interesat sa cunoască rezultatul cazului, întrucât potrivit art.46/1 din Convenție, statele contractante, deci și instanțele lor „se angajează sa se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt parți” și
-„zecile de mii de judecători naționali” care trebuie sa se intereseze de jurisprudența Curții pentru ca statele lor au acceptat jurisdicția Curții astfel ca prin „efectul conjugat” al art.1 și 9 din Convenție sunt sub autoritatea de lucru judecat a hotărârilor sale.
Exista de asemenea comentarii referitoare la existenta unei „complementarități instituționale” intre Curtea de la Strausbourg și instanțele judiciare naționale precum și a unei relații de concurenta materiala (art.13 din Conventie ) întrucât uneori doctrina a criticat sever aceea prea mare supunere în care se afla instanțele naționale fata de curte.
Așadar, se poate glisa în cadrul atât de delicat al psihologiei judiciare care-l luminează pe judecătorul național ca prefera mai degrabă sa urmeze jurisprudența Curții decât sa se angajeze el însuși intr-o căutare și interpretare pe noi câmpuri.
Aplicarea directă a Convenției și primatul său în dreptul internațional constituie un element central al protecției drepturilor omului o componentă esențială a accesului nediscriminatoriu și efectiv al justițiabililor la C E D.O:, precum și "garanția implicită" a unui proces echitabil pentru aplicarea Convenției.
S-a afirmat în doctrină că, Judecătorul național trebuie să poată îndepărta progresiv din proprie inițiativă, aplicarea dispozițiilor legislative interne care formează eventual un obstacol pentru deplina eficacitate, directă a normelor Convenției".
Examinată din perspectiva art. 53 din Convenție, chestiunea aplicării directe a acesteia în dreptul intern nu trebuie să provoace îngrijorare sau reținere, căci textul nu admite să primeze asupra normei naționale contrare, decât norma convențională care conferă un "plus de protecție a individului".
În sistemul intern român judecătorii apelează foarte rar la normele Convenției, hotărârile instanțelor judiciare, ale Înaltei Curții de Casație și Justiție nefiind articulate pe interpretarea și aplicarea directă a textelor incidente din Convenție, după cum nu cuprind nici trimiteri adecvate la reperele de jurisprudență C.E.D.O. Este, însă, un semnal optimist faptul că, în ultimul timp, Curtea Constituțională, în deciziile sale, invocă frecvent, hotărâri ale Curții Europene, dar, de fiecare dată în directă relație cu dispozițiile constituționale, ceea ce ne face să credem că nu este vorba, încă, de o aplicare directă a Convenției, așa cum este calificată prin art. 11 alin. 2 din Constituție.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a avut și are un rol central ca instrument constituțional al ordinii publice europene de care a depins și depinde stabilitatea democratica a continentului.
Datorita dimensiunii sale paneuropene, sistemul de la Strasbourg este, printre altele, singurul cadru în care poate fi dezvoltata o concepție Europeană comuna a drepturilor omului.
Din anul 1950, de la adoptarea Convenției europene a drepturilor omului și până în prezent au fost adoptate treisprezece protocoale adiționale, ce vor fi urmate și de Protocolul nr.14 întrucât se simte nevoia continuă de adaptare a sistemului european de protecție a drepturilor omului la noile schimbări sociale ce au avut loc în timp.
Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 12 și 13 au adăugat drepturi și libertăți suplimentare celor consacrate prin Convenție. Protocolul nr. 2 a conferit Curții puterea de a emite avize consultative. Protocolul nr. 9 a deschis petiționarilor individuali posibilitatea de a-și prezenta cauza în fața Curții, sub rezerva ratificării Protocolului de către statul acuzat și a acceptării cazului de către un comitet de filtrare. Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control al sistemului european de protecție a drepturilor omului. Protocoalele nr. 3, 5, 8 și 10 se referă la organizarea instituțiilor înființate de Convenție și la procedura ce trebuie urmată în fața acestora.
Creșterea continuă a numărului de cazuri cu care s-a confruntat Curtea/Comisia europeană a drepturilor omului a făcut tot mai dificilă menținerea duratei procedurilor în limite acceptabile.
Urmare a multiplicării numărului de plângeri, a creșterii continue a complexității lor și a extinderii Consiliului Europei de la 23 la 40 de membri între 1989 și 1996, reforma procedurală a Curții a devenit absolut necesară. Astfel, Protocolul nr. 11 modifică substanțial procedura judiciară stabilită de Convenția europeană a drepturilor omului și instituie o Curte unică, permanentă care a înlocuit rolul „judiciar” al Comisiei europeane a drepturilor omului, a vechii Curți de la Strasbourg și a Comitetului Miniștrilor.
Scopul acestei reforme, decise în cadrul Summit-ului de la Viena din mai 1993, a fost transformarea SEPDO într-un sistem judiciar unitar și crearea unei Curți unice permanente. Protocolul viza creșterea eficienței mijloacelor de protecție a drepturilor garantate prin Convenție, simplificarea sistemului prin reducerea duratei procedurilor, accesibilitatea sistemului de către orice persoană a cărei drepturi au fost încălcate, creșterea vizibilității Curții, precum și desființarea rolului decizional al Comitetului Miniștrilor.
Eficiența reformei realizate prin intermediul Protocolului nr. 11 s-a făcut imediat simțită. Dacă până în 1998, în patruzeci și patru de ani, Curtea Comisia a decis asupra a 38 389 de cazuri, Curtea unică a deliberat în numai cinci ani asupra a 61.633 de cazuri.
De aceea se poate afirma ca istoria curții este marcata de o expansiune și succes: crearea unui drept obligatoriu de recurs individual la o Curte independenta care înlocuiește dreptul facultativ anterior; lărgirea geografica care depășește cadrul Europei occidentale pentru a încadra Europa centrala și orientala, tarile baltice, Caucazul și Turcia; extinderea garanțiilor oferite de către CEDO datorita unei jurisprudențe evolutive și a Protocoalelor adiționale; confirmarea rolului central al Curții în arhitectura constituționala Europeană prin intermediul aderării prevăzute a Uniunii europene la CEDO.
Consecința logica a acestor evoluții consta în faptul ca în prezent a crescut volumul de lucru al Curții ajungând la proporții enorme iar din acest punct de vedere eficacitatea sistemului este grav amenințata în pofida progreselor remarcabile înregistrate de Curte.
Pentru a fi soluționata acesta problema, Comitetul de Miniștrii al Consiliului Europei a adoptata în mai 2004 Protocolul nr.14 la Convenție și în acest context o serie de recomandări și rezoluții destinate sa sporească eficienta.
Prezentarea spre semnare a Protocolului nr.14 care va intra în vigoare după ce va fi ratificat de către toate statele membre are drept scop sistemul de monitorizare conferit de Convenție în vederea garantării eficientei activității CEDO.
SECȚIUNEA 2
Procesul reformator CEDO din perspectiva unui sistem judiciar care să garanteze neutralitatea instanței
Sistemul european de protecție a drepturilor omului (SEPDO) reprezintă cel mai avansat și eficient sistem internațional de promovare, protejare și implementare a drepturilor individului. Creat ca o necesitate socială și politică în cadrul și sub auspiciile Consiliului Europei la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, SEPDO reprezintă prima inițiativă internațională de implementare a prevederilor statuate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948.
Deși atât Uniunea Europeană, cât și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa au activități privind promovarea și protejarea drepturilor omului, totuși Consiliul Europei rămâne organizația interguvernamentală europeană având rolul principal în acest domeniu.
Consiliul Europei, cuprinzând peste 46 de state membre, a fost fondat în 1949 cu scopul de a promova și proteja drepturile omului și statul de drept prin educație, monitorizarea și implementarea directă a obligațiilor asumate de către statele membre prin tratatele Consiliului. Convenția europenă pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (1950) este actul care stă la baza întregului sistem.
Mecanismul actual de implementare a Convenției plasează SEPDO pe o poziție net superioară celorlalte sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului. Amendamentele aduse Convenției în 1998 prin Protocolul nr. 11 a „depolitizat” procedura de funcționare a Curții Europeane a Drepturilor Omului (CEDO, Curtea), instituind o Curte unică, permanentă, ce a înlocuit rolul judiciar al vechii Curți, Comisiei europene a drepturilor omului și Comitetului Miniștrilor. Independența Curții oferită de Protocolul nr. 11 a făcut ca SEPDO să fie perceput la nivel internațional drept model pentru celelalte sisteme internaționale.
Supraîncărcarea activității Curții a avut ca efect imediat prelungirea perioadei de filtrare a plângerilor individuale și imposibilitatea soluționării cazurilor în timp util. Drept urmare, preocupările în ceea ce privește capacitatea Curții de a face față situației create nu au întârziat să apară.
În februarie 2001, Comitetul Miniștrilor a creat un Grup de evaluare care, în raportul prezentat în septembrie a recomandat elaborarea unui proiect de protocol la Convenție „prin care Curtea să fie autorizată să decline examinarea plângerilor care nu ridică nici un aspect de fond potrivit Convenției.”
La întâlnirea anuală a Comitetului Miniștrilor din mai 2004 a fost prezentat și deschis spre semnare Protocolul nr. 14 care va intra în vigoare după ce va fi ratificat de către toate Statele membre ale Convenției. Acesta amendează sistemul de monitorizare oferit de Convenție în vederea garantării eficienței activității CEDO. Urmând recomandarea făcută de Grupul de evaluare în raportul din 2001, Protocolul nr. 14 condiționează admisibilitatea cazurilor aduse în fața CEDO de necesitatea existenței unui „dezavantaj semnificativ”.
Protocol nr. 14 reprezintă, pe de-o parte un real pericol de limitare a accesului la justiție a individului care nu a suferit un „dezavantaj semnificativ", iar pe de altă parte oferă avantajul simplificării procedurii admisibilității cazurilor, îmbunătățirii modului de implementare a Convenției la nivel național, precum și consolidarea puterilor Comitetului Miniștrilor privind controlul execuției hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. În plus, elaborarea Protocolului a avut în vedere posibilitatea aderării Uniunii Europene la Tratat.
În cadrul acestui proces reformator continuu, România a preluat președinția Comitetului Miniștrilor la 17 noiembrie 2005, pentru o perioadă de șase luni. Printre prioritățile stabilite pe agenda de lucru a Comitetului s-a numărat obligația asumată de țara noastră de a contribui la implementarea Planului de acțiune adoptat la Varșovia în mai 2005. Un rol deosebit de important îl joacă reforma SEPDO și promovarea ratificării Protocolului nr. 14 al Convenției, răspunderii îndeplinite în mare măsură cu succes .
2.1. Impactul CEDO În Europa de est
Această Convenție a fost semnată la Roma în data de 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare în anul 1953. Preambulul acestei Convenții se referă la Declarația Drepturilor Omului din 1948 a Organizației Națiunilor Unite, care – așa cum îi sugerează și numele – nu este decât o declarație, în sensul că nu are nici un efect juridic pentru că nu există obligativitatea respectării ei.
Pe de altă parte, Convenția Europeană prevede obligativitatea respectării prevederilor sale. De fapt, această Convenție a reprezentat unul dintre răspunsurile pe care Europa de Vest l-a avut în urma celui de al Doilea Război Mondial, în special la adresa ororilor regimului național-socialist, atât în teritoriile ocupate, cât și în alte zone.
Obiectivul acestei Convenții a fost acela de a îngreuna apariția regimurilor totalitariste prin instituirea – prin altele – a unei serii de drepturi fundamentale de care să beneficieze cetățenii. De obicei, regimurile totalitare desconsideră aceste drepturi.
Și într-adevăr, în cazul în care lăsăm la o parte procesele imparțiale, descoperim că multe procese în care Curtea Europeană a constatat încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale implicau în mod neîndoios „abuzuri de putere” din partea autorităților.
Pe de altă parte, Convenția și jurisprudența Curții Europene oferă anumite criterii pentru obținerea unui echilibru adecvat între interesele individuale ale cetățenilor și interesele colectivității (statul sau un alt organism public). Și un instrument important în acest sens este așa-numitul „test al proporționalității”.
Mai mult decât atât, eficiența acestei Convenții a crescut în mod semnificativ prin crearea unui mecanism de supervizare internațională. Forța motrice a acestui mecanism o constituie sesizările și plângerile formulate de cetățeni. Aceste sesizări și plângeri oferă Curții Europene posibilitatea de a-și juca rolul de „supervizor internațional”. Sarcina Curții Europene este aceea de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către statele semnatare ale Convenției (Articol 19).
În Europa de Vest, Convenția a intrat în vigoare la opt ani după încetarea celui de al Doilea Război Mondial. Însă drepturile umane nu au constitui o problemă în vremurile tulburi care au urmat celui de al Doilea Război Mondial doar în Europa de Vest, iar în Europa Centrală și de Est după 1990.
Aceste conexiuni istorice în sine oferă o ilustrare a faptului că ne aflăm în fața unor probleme de importanță esențială pentru societate. De asemenea, personal consider că există o paralelă destul de semnificativă între poziția Curții Europene de la Strasbourg și cea a Curții Supreme a Statelor Unite.
Curtea Supremă a Statelor Unite joacă și ea un rol de supervizare a respectării drepturilor constituționale ale cetățenilor din toate statele Americii, la nivel federal. Pe baza unui număr limitat de drepturi fundamentale, această instanță a transpus în realitate o cantitate semnificativă de jurisprudență dedicată drepturilor fundamentale. Hotărârile acestei Curți Supreme se referă la aspecte sociale vitale, cum ar fi pedeapsa cu moartea, avortul, etc.
Însă nu toate aspectele juridice diferite care își au originea în SUA merită urmate. Cu toate acestea, eu consider că jurisprudența dezvoltată până în prezent în baza Convenției Europene exercită deja o influență aproape similară în mare parte a statelor europene și cred că – prin comparație – acest fapt constituie o evoluție pozitivă. Principala critică ce poate fi adusă împotriva Convenției rezidă în chiar succesul ei: atât de mulți cetățeni au reușit să-și susțină cauza în fața Curții Europene de la Strasbourg, încât această instanță este copleșită de volumul de lucru pe care îl are.
Cu toate acestea, acest fapt ilustrează că – în zilele noastre – în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei, Convenția respectă dezideratele pentru care a fost creată, prin sprijinirea unui dialog public mai deschis și a unei utilizări mai obiective a prerogativelor publice. Pe lângă toate acestea, fără doar și poate Convenția are un efect armonizator în ceea ce privește legislația și practicile publice din cadrul respectivelor state membre. Și acesta este unul dintre obiectivele Convenției, așa cum se arată și în preambul. După cum se poate observa, preambulul consideră că „menținerea și protejarea pe mai departe a drepturilor omului și a libertăților fundamentale” constituie un instrument de îndeplinire a unui obiectiv politic, adică a unei „mai bune unități în rândul membrilor Consiliului Europei”.
În Europa de Vest, succesul Convenției nu a fost imediat. Parțial datorită și Planului Marshall al SUA, au depășit destul de repede problemele economice cauzate de război, iar după 1945 instituțiile democratice și-au reluat activitățile de la nivelul la care rămăseseră în anii 1939-1940.
După o perioadă de mai bine de 20 de ani de influență a Convenției, și influența Curții Europene a început să se facă simțită din ce în ce mai mult. La ora actuală, Curtea Europeană ocupă un rol predominant. În Europa de Vest, am avut posibilitatea să ne obișnuim puțin câte puțin cu verdictele nefavorabile ale Curții Europene. Aceasta a reprezentat o modalitate negativă de exprimare a faptului că respectiva Convenție și Curtea Europeană are o influență considerabilă de natură pozitivă asupra vieții publice din Europa de Vest și de Est.
Garantarea eficacității pe termen lung a Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale prin toate mijloacele adecvate atât la nivel național cât și european prin intermediul Curții europene a Drepturilor Omului care da sprijinul necesar și pune în acțiune toate măsurile de reformă adoptate la cea de-a 114-a Sesiune a Comitetului Miniștrilor, în mai 2004, în conformitate cu toate modalitățile prevăzute. Aceasta include, după cum este prevăzut, ratificarea Protocolului 14 la Convenție care este esențial pentru asigurarea eficacității viitoare.
În ceea ce privesc mijloacele și instrumentele juridice la nivel național, trebuie a se veghea asupra faptului ca:
– în toate Statele membre să existe mecanisme corespunzătoare și eficiente care să permită verificarea compatibilității legislației și a practicii administrative interne cu Convenția;
– să fie puse la dispoziția oricui care ar putea conchide asupra unei încălcări a Convenției recursuri interne eficiente;
– o formare adecvată cu privire la normele Convenției să fie pe deplin integrată în învățământul universitar și în formarea profesională; prin urmare, decidem să lansăm un program european pentru educația pentru drepturile omului a membrilor profesiilor juridice.
Comitetul Miniștrilor va examina punerea în acțiune a măsurilor într-un mod regulat și transparent. S-a considerat chiar ca ar trebui sa se creeze un grup al înțelepților pentru a examina problema eficacității pe termen lung a mecanismului de control al CEDO, inclusiv efectele inițiale ale Protocolului 14 și ale altor decizii luate în mai 2004.
În plus consider ca este esențial faptul ca toate Statele membre trebuie să accelereze și să execute în mod integral hotărârile Curții. Comitetul Miniștrilor este împuternicit să elaboreze și să pună în acțiune toate măsurile necesare pentru a realiza acest scop. În special, în ceea ce privește hotărârile care pun în evidență probleme structurale inclusiv cele de natură repetitivă.
2.2. Critici aduse anumitor hotărâri ale CEDO și efectul produs de acestea în dreptul intern al statelor membre
Cooperarea dintre diversele state membre este un punct forte, de răscruce din perspectiva eficientizării posibilităților de a oferi despăgubiri în baza Convenției în cazul constatării unei încălcări a drepturilor omului. Există două chestiuni separate care merită atenție.
Câștigarea unui caz la Strasbourg nu înseamnă că este adesea numai de natură financiară (adică compensarea justă a pierderilor materiale și nemateriale ca și a costurilor și cheltuielilor induse de procedurile naționale și de cele de la Strasbourg, conform prevederilor articolului 41).
Prima critică ar fi legată de modul în care Curtea se pronunță în problemele legate de art. 41: pronunțările date de Curte se bazează pe conceptul de „compensare justă”, dar acest raționament este minimal sau inexistent, așa încât constanța cu care se determină suma considerată drept compensare justă este scăzută, iar reclamantului nu i se acordă adesea nici o compensație, deși se constată că există o încălcare a Convenției (adesea Curtea consideră că simpla constatare a încălcării Convenției oferă victimei, în condiții specifice, acea „compensare justă”).
O a doua critică se referă la faptul că adesea Curtea nu poate oferi o compensare totală unui solicitant prin simpla acordare a unei reparații financiare. Să ne gândim, de exemplu, la o plângere referitoare la o acuzație de părtinire juridică, care reprezintă a încălcare a Articolului 6 CEDO. Solicitantul nu dorește doar să obțină o sumă de bani, ci dorește de cele mai multe ori să anuleze o hotărâre judecătorească injustă. După ce Curtea a constatat că s-a încălcat Articolul 6 CEDO, solicitantul poate spera o redeschidere a dosarului său la nivel național. Totuși, Convenția în sine nu obligă statele membre să instituie proceduri de revizuire ca urmare a unei hotărâri a Curții. Posibila revizuire a sentinței judecătorești inițiale dată de o instanță națională va fi hotărâtă de prevăzut în legislația națională.
Astfel pute, concluziona că statele membre ar trebui să își însușească și posibilitatea de a avea proceduri de revizuire (cel puțin în dosarele penale) pentru a putea asigura efectiv ceea ce se numește „recours subjectif” pentru solicitanții persoane fizice.
În unele cazuri Comitetul de Miniștri poate juca un rol important în această privință, „încurajând” statele să ia măsuri specifice în acest sens. În speța Sadak a.o., de exemplu, Curtea a constatat că Turcia a încălcat Articolul 6 CEDO.
Pe data de 3 mai 2002, Comitetul de Miniștri a cerut cu putere autorităților turce să remedieze situația solicitanților și „să ia măsurile necesare pentru a redeschide dosarul […] sau orice alte măsuri ad-hoc care ar putea șterge, pentru solicitanți, consecințele încălcărilor constatate”. Comitetul de Miniștri a încurajat de asemenea statele membre să prevadă, într-o manieră mai generală, posibilitatea redeschiderii dosarelor la nivel național ca urmare a hotărârilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În Recomandarea Nr. R (2000) 2, Comitetul de Miniștri a încurajat toate Părțile Contractante „să-și examineze sistemele naționale de drept pentru a se asigura că există posibilități adecvate de reexaminare a dosarelor, inclusiv proceduri de redeschidere a procedurilor” în cazul în care partea vătămată suferă consecințe negative grave.
În final, câteva remarci pe marginea a ceea ce numim „recours objectif” (căile generale de atac din ordinea interna de drept a fiecărui stat membru pentru a evita viitoarele încălcări similare ale Convenției). Și aici, practica existentă conform Convenției are unele deficiențe.
Orice hotărâre a Curții are o natură declarativă – Curtea pur și simplu stabilește că s-a produs o încălcare a Convenției. Apoi, statele au libertatea de a alege mijloacele de a-și îndeplini obligațiile conform Convenției.
Curtea nu este împuternicită să hotărască măsuri anume, cum ar fi modificarea unor legi specifice, ceea ce este regretabil, deoarece nu este întotdeauna clar pentru autorităților naționale ce trebuie să facă pentru ca legile lor să fie conform standardelor de la Strasbourg.
În acest sens, trebuie menționată o interesantă rezoluție a Adunării Parlamentare îndemnând Curtea „să-și asume obligația că va indica în hotărârile sale care sunt modalitățile în care se așteaptă ca autoritățile naționale respective să execute hotărârea astfel încât să se conformeze deciziilor și să ia măsurile generale și individuale necesare”.
De aceea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului constituie în mod clar un tratat internațional, care are un specific și, în același timp, o autonomie – de drept internațional al drepturilor omului ce trebuie să fie interpretată în lumina regulilor enunțate în Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor din 23 mai 1969, ținând cont de principiile pertinente de drept internațional, fiind interpretată, pe cît este posibil, în maniera de conciliere cu alte reguli de drept internațional.
Concluzionând, putem reține faptul că s-a constatat faptul că metodologiile de interpretare a dreptului constituțional și a dreptului internațional se aplică încă în mod diferit, astfel încât fiind expuse opinii diferite referitoare la necesitatea creării unor remedii interne de protecție a drepturilor omului la nivel național, printre care s-au menționat și recursurile constituționale individuale. Totodată, s-a acreditat ideea asupra importanței dezvoltării evolutive a jurisprudenței Curților Constituționale naționale, ținându-se cont și de evoluția jurisprudenței Curților Supreme de Justiție.
2.3. Curtea europeană a drepturilor omului versus Curtea de Justiție a comunităților europene pentru uniformizarea respectării drepturilor omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului se bucură de privilegiul de a avea monopolul, deoarece este singurul tratat privind drepturile omului din zona europeană. Totuși, pe data de 7 decembrie 2000, în timpul întâlnirii la nivel înalt a Consiliului European de la Nisa s-a proclamat Carta Drepturilor Fundametale a Uniunii Europene. Proclamarea cartei a fost precedată de discuții prelungite în cadrul Uniunii Europene legate de problema exprimării în ordinea de drept europeană a unui angajament mai puternic față de drepturile fundamentale.
În urma analizei retrospectivei istorice, cât și contextuale privind semnarea tratatelor inițiale, rolul protecției drepturilor omului în cadrul Comunităților era minimal. După refuzul de a adopta propunerea de a crea Comunitatea Politică Europeană (elaborată în 1953), în care protecția drepturilor omului era stabilită ca unul dintre cele mai importante obiective, Comunitățile s-au concentrat exclusiv pe chestiunile economice și nu s-au mai făcut referiri la protecția drepturilor omului. Această atitudine politică s-a reflectat în jurisprudența inițială a Curții de Justiție a Comunităților Europene.
Însă, în timp, rolul protecției drepturilor omului în ordinea de drept a Comunităților Europene a început să crească. În cele din urmă, respectul pentru drepturile fundamentale era “o parte integrantă a principiilor generale ale dreptului comunitar”, care era protejată de Curtea de Justiție. Care au fost motivele acestei schimbări de atitudine?
Sunt specialiști care opiniază în sensul absenței unei legi scrise a drepturilor omului ca și “deficitul democratic” în creștere al Comunităților mai ales cu privire la acest domeniu.
Alții consideră că de fapt Curtea a dorit să apere supremația dreptului comunitar față de dreptul național. Cei din urmă se referă la temerea instanțelor naționale germane existentă în anii ’60 și anume că rolul constituției naționale se va eroda dacă puterile Comunității vor continua să crească fără a garanta în același timp și protecția drepturilor fundamentale.
Ca reacție Curtea de Justiție a Comunităților Europene se temea că instanțele naționale vor pune drepturile fundamentale garantate în constituțiile naționale mai presus de legislația comunitară. Teama de a pierde supremația legislației comunitare a îndemnat Curtea să adopte o perspectivă diferită asupra drepturilor fundamentale ale omului.
Oricare ar fi motivul, Curtea a introdus respectul pentru drepturile omului în ordinea de drept a Comunității. Pentru a determina existența și granițele specifice ale drepturilor fundamentale specifice Curtea are mai multe surse de inspirație, în primul rând din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și în al doilea rând din instrumentele internaționale pe care le-au agreat statele membre sau la care au colaborat (mai ales Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și Carta Socială Europeană și câteva Convenții ale Organizației Internaționale a Muncii).
Cu toate acestea, Curtea a accentuat mereu autonomia principiilor generale ale Comunității față de principiile specifice protejate în constituțiile fiecărui stat membru sau în acordurile internaționale.
Referirea specială la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost apoi confirmată în 1992 în Tratatul de la Maastricht. În articolul F (devenit apoi Articolul 6 TEU) se prevede că Uniunea va respecta drepturile omului garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ca și de tradițiile juridice ale diverselor state membre).
În urma analizei întreprinse putem susține faptul că nu există un conflict între cele două curți europene. Cunoaștem doar că jurisdicția celor două curți nu este identică.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului se concentrează asupra conceptului de responsabilitate a statului, adică un reclamant nu poate avea câștig de cauză la Strasbourg decât dacă poate dovedi că există o legătură directă sau indirectă între încălcarea drepturilor sale și o acțiune (sau lipsă de acțiune) întreprinsă de o instituție a statului.
Pe de altă parte, Carta UE se concentrează pe responsabilitatea Comunității ca urmare a unor acțiuni întreprinse de instituțiile UE dar și asupra responsabilității statelor membre, adică acele acțiuni întreprinse de autoritățile de stat în exercitarea puterilor Comunității.
În schimb, există o neclaritate între aceste două concepte (care se va adânci pe măsură ce competențele Uniunii Europene vor spori și care este accentuată de interpretarea mai largă a conceptului de responsabilitate a statului conform CEDO așa cum a fost dezvoltat de hotărârea Matthews), dar rămâne o diferență fundamentală. Desigur, angajamentul suplimentar de a garanta nevoile din domeniul drepturilor omului trebuie apreciat și el.
În acest context, se poate spune că formularea diferită a unor drepturi în cele două documente poate genera confuzii și, mai mult decât atât, interpretări divergente ale acelorași drepturi ale omului în aceeași zonă geografică, ceea ce este cu atât mai adevărat cu privire la dreptul la un proces echitabil.
În textele Cartei UE apare o diferență interesantă prin comparație cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În Articolul 47 al Cartei UE dreptul la un proces echitabil apare cu următoarea formulare: „Orice persoană are dreptul la un proces public și echitabil într-o perioadă de timp rezonabilă în fața unei instanțe independente și imparțiale legal constituite”.
Domeniul de aplicare al acestei prevederi este mult mai larg decât art.6 CEDO, care asigură doar dreptul la un proces echitabil acelor persoane care sunt părți în proceduri referitoare la determinarea unor „drepturi și obligații civile” sau a „unei acuzații penale”. Va fi interesant de văzut dacă abordarea mai liberală din Carta UE va inspira Curtea Europeană a Drepturilor Omului când va interpreta conceptele autonome sus-menționate.
Există deja interpretări divergente între Curtea de Justiție a Comunităților Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Conform jurisprudenței CEDO dreptul la un proces echitabil implică dreptul la proceduri adversariale. Aceasta înseamnă că părțile într-un proces civil sau penal trebuie să aibă posibilitatea de a avea cunoștință de, și de a putea comenta, toate probele aduse sau observațiile înaintate pentru a putea influența hotărârea curții. Aceasta se aplică și susținerilor înaintate de avocații generali, chiar dacă aceste susțineri sunt făcute cu cea mai strictă obiectivitate.
Interpretările divergente dintre cele două Curți europene se pot accentua și ca rezultat al faptului că este posibil să se înregistreze o scădere a orientării Curții de Justiție a Comunităților Europene către jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales acum când Curtea de la Luxemburg are „propriul” său document referitor la drepturile omului și nu mai trebuie să considere Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca sursă de inspirație. Pe termen lung, această situație ar putea submina autoritatea Curții Europene a Drepturilor Omului ca vocea autorizată să interpreteze problemele legate de drepturile omului în Europa.
SECTIUNEA 3
Curtea Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva unui sistem judiciar care să garanteze neutralitatea instanței
În statele din Europa Centrală și de Est, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a devenit relevantă la câțiva ani după căderea regimurilor dictatoriale sau comuniste, în jurul anului 1990. În aceste state, inclusiv în România, adoptarea Convenției nu s-a produs în mod gradat.
Din în 1994, Convenția a fost adoptată în toate țările simultan. Drept rezultat, România a trebuit brusc să adere la o jurisprudență vastă, dar și la numeroase Protocoale. Personal, mă aștept ca – pentru un judecător din Europa de Est – problema nu o să constea exclusiv în cantitatea de jurisprudență europeană care trebuie asimilată, deși o bună parte din aceasta este disponibilă pe Internet.
Pentru judecătorii și avocații din România, o a doua consecință a aderării la această Convenție este aceea că va influența modul de gândire juridică, în orice caz în situațiile care implică însăși punerea în aplicare a principiilor Convenției. În majoritatea situațiilor, doar o interpretare literală și gramaticală a Convenției nu va da naștere unui răspuns corect.
Mai mult decât atât, o asemenea interpretare este greu de imaginat, pentru că decurge din chiar natura drepturilor omului, care pot fi formulate exclusiv într-un mod foarte general. Prin urmare, aplicarea acestei Convenții se pretează doar la persoane care își doresc foarte mult să cerceteze situațiile în care se pot aplica prevederile acesteia.
Cu alte cuvinte, este foarte importantă crearea unei idei clare privind amploarea acestor drepturile ale omului, care pot fi mult mai extinse decât s-ar aștepta cineva la prima vedere.
În ceea ce îi privește pe olandezi, există o zicală conform căreia olandezii sunt și preoți și negustori. Această caracterizare mă aduce în fața unui factor care este nu este menționat în atât de multe cuvinte în cadrul preambulului Convenției și anume impactul economic pe care îl poate avea actul de justiție bine administrat.
Consider ca , acesta constituie un element foarte important și nu numai pentru politicieni, dar și pentru judecători și avocați în general. Se referă nu numai la faptul recunoscut de mult timp și anume acela că un proces corect și eficient, în special în spețele civile, este foarte important atât pentru comerț și industrie, cât și pentru prosperitatea generală a țării respective.
Termenul acesta de proces într-o speță civilă este utilizat aici în sensul său general, referindu-se – printre altele – inclusiv la procedura de intrare în faliment. Există țări în care o societate comercială străină nu va putea niciodată să obțină declararea de către o instanță (națională) a intrării în faliment a unei societăți comerciale din țara respectivă, chiar dacă societatea respectivă îndeplinește toate criteriile pentru a întemeia o asemenea hotărâre.
Este evident că această situație va descuraja societățile comerciale străine care au în vedere să investească într-o astfel de țară. Și aceeași idee se aplică și țărilor în care corupția este în floare, cu alte cuvinte neexistând în țările respective o protecție adecvată împotriva mitei. Adesea, aceste state vor fi evitate de către investitorii de bună credință. Cuvintele cheie în astfel de situații sunt independența și imparțialitatea judecătorilor. Recent, Asociația Judiciară Olandeză a formulat și a publicat anumite principii călăuzitoare referitoare la imparțialitatea judiciară și la necesitatea de a evita orice umbră de subiectivism, principii pe care vi le voi prezenta ca material de discuție.
Cunoașterea gradului de importanță pe care un sistem judiciar adecvat o are pentru creșterea economică și pentru prosperitate a fost confirmată și de rezultatele cercetărilor întreprinse în anii 1990 în câteva țări de către prof. Barro de la Universitatea Harvard. El a cercetat factorii de determinare a creșterii economice.
Unul dintre rezultatele acestui studiu este interesant pentru grupurile profesionale de judecători și poate oferi o bază bunăoară pentru obținerea unui buget mai mare sau a unor resurse financiare mai însemnate pentru sistemul judiciar și pentru asistența judiciară: studiul a relevat că cel mai important criteriu pentru creșterea economică a unei țări este gradul de încredere pe care îl inspiră sistemul justiția. Acest criteriu este considerat a fi încă și mai important decât calitatea democratică a sistemului politic.
Cu toate acestea, o democrație politică eficientă este – la rândul său – o condiție esențială a unei implementări eficiente a drepturilor și libertățile fundamentale, așa cum sunt acestea statuate în preambulul Convenției.
Criticile îndreptate împotriva Curții Europene reprezintă mai degrabă reversul: adesea, este foarte greu de tras concluzii generale pe baza hotărârilor emise de această instanță, de vreme ce de obicei Curtea Europeană studiază în profunzime circumstanțele unui dosar. Aceasta se datorează probabil influenței anglo-saxone, care – după părerea mea – este excesivă.
Chiar și în timp ce cercetează în detaliu o anumită speță, Curtea Europeană totuși consideră că autoritățile naționale sunt mai în măsură decât o instanță internațională să evalueze condițiile locale și necesitatea luării unor măsuri specifice. Asta în măsura în care se lasă statului care aderă la Convenție și o „marjă de evaluare” proprie. Cu toate acestea, jurisprudența Curții oferă diferite exemple de hotărâri în care, spre exemplu, măsurile naționale respective nu au fost proporționale cu prevederile Convenției, fiind prin urmare ireconciliabile cu aceasta.
Pe lângă marja de apreciere națională, Curtea Europeană a susținut în mod constant faptul că mecanismul de protecție prevăzut în cadrul Convenției este subordonat sistemelor naționale de asigurare a drepturilor omului. Se lasă la latitudinea fiecărui stat care aderă la Convenție modul în care apără drepturile și libertățile statuate prin Convenție. Statele au libertatea de a alege în momentul în care hotărăsc asupra unor măsuri de respectare a obligațiilor care le revin în baza Convenției. Repet: Convenția doar reliefează anumite standarde minime. În cazul în care un anumit stat dorește să ofere un nivel superior de protecție, este liber să o facă.
În special în ceea ce privește procedura (civilă), există posibilitatea apariției unor discrepanțe enorme între ceea ce s-a considerat a fi o „practică optimă” și standardul minim enunțat în Articolul 6(1) al Convenției, în special în ceea ce privește cerințele de administrare a justiției într-un interval de timp rezonabil! În mai multe ocazii, Curtea Europeană a hotărât că statele membre au datoria să-și organizeze sistemele judiciare astfel încât să permită instanțelor să respecte această prevedere. A se consulta manualul privind Dreptul la un proces corect.
În Olanda, un comitet de judecători și avocați au făcut un experiment interesant privitor la accelerarea procedurii civile. Acest experiment a început în anul 1996. Eu am avut privilegiul de a prezida acest comitet și am avut satisfacția să văd că legiuitorul olandez a adoptat acest model procedural câțiva ani mai târziu. Legislația aferentă a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2002.
De fapt, prin organizarea acestui experiment, am repurtat un mare succes în cadrul culturii existente la nivelul baroului și al sistemului judiciar. Am relatat modul în care am putut reuși aceasta într-un raport detaliat, pe care vi-l pot pune la dispoziție. De fapt, această formă de colaborare dintre reprezentanții factoriilor de interes relevanți, sistemul judiciar și barou se integrează în cultura olandeză, în care negocierea și scopul în sine de obținere la un consens joacă un rol semnificativ.
Ca să lucreze propriu-zis pe baza prevederilor Convenției, un judecător trebuie să aibă o minte deschisă și practică vizavi de drepturile și necesitățile unei persoane, precum și pentru dezvoltarea unei societăți deschise și pluriforme, ceea ce constituie esența unei democrații. Din punctul meu de vedere, cuvintele cheie în această situație sunt „deschidere și eficiență”. Mai mult decât atât, Convenția poate necesita o interpretare dinamică. După cum spunea Curtea Europeană: Convenția este un instrument viu. După cum am arătat mai sus, majoritatea cazurilor nu se pretează la interpretări statice sau gramaticale ale Convenției.
Toate aceste indicații de interpretare, venite din partea Curții Europene, pot fi identificate și în următorul pasaj, citat din prima hotărâre emisă în dosarul Loizidou. Dna. Loizidou (reprezentând Ciprul) a avut un proces cu guvernul Turciei. Această dispută datează din timpul ocupației turce a Ciprului, în 1974. După o serie de hotărâri diferite ale Curții Europene, cauza a fost în sfârșit soluționată cu Republica Turcă abia recent. În cadrul primei hotărâri emise în această speță, în hotărârea din 23 martie 1995 (A-310), Curtea Europeană a hotărât următoarele:
„După cum s-a remarcat și în hotărârea Curții din cauza Irlanda vs. Marea Britanie, din data de 18 ianuarie 1978 (Seria A nr. 25, pag. 90, alin. 239), „spre deosebire de tratatele internaționale clasice, Convenția implică mai mult decât niște angajamente reciproce între Statele Contractante. Se creează – pe lângă o rețea de angajamente reciproce și bilaterale – anumite obligații obiective care, după cum se precizează în Preambul, beneficiază de o punere în aplicare colectivă’."
O astfel de abordare, în viziunea Curții, nu se limitează doar la prevederile de substanță ale Convenției, dar se aplică și unor alte prevederi, cum ar fi Articolele 25 și 46, care reglementează funcționarea mecanismului de aplicare a Convenției. Consecința este că aceste prevederi nu pot fi interpretate exclusiv în conformitate cu intențiile autorilor, în maniera exprimată în urmă cu mai bine de 40 de ani…
În plus, obiectivul și scopul Convenției – ca instrument de protejare a drepturilor omului – necesită ca prevederile respective să fie interpretate și puse în aplicare astfel încât măsurile de protecție aferente să fie practice și eficiente (a se vedea, printre altele, hotărârea menționată mai sus în cazul Soering, pagina 34, alin. 87, și hotărârea în cauza Artico vs. Italia din data de 13 mai 1980, Seria A nr. 37, pagina 16, alin. 33)."
În sfârșit, interpretarea noțiunilor utilizate în cadrul tratatului pot necesita o interpretare independentă care să fie diferită față de interpretarea unor noțiuni comparabile utilizate în legislația națională. Același principiu se aplică și Convenției, spre exemplu cu referire la „drepturile și obligațiile civile” prevăzute în Articolul 6(1) și „posesiile” din Articolul 1 al Protocolul 1.
În dosarul Loizidou, Curtea Europeană a afirmat că respectiva Convenție Europeană a Drepturilor Omului este un „instrument european de ordine publică”. Această afirmație este adevărată și pentru România. Convenția trebuie considerată a fi o parte substanțială a legislației naționale române, direct în conformitate cu așa-numită viziune monistă. Același principiu se aplică și legislației olandeze.
Avantajul sistemului monist este acela că judecătorii naționali pot aplica prevederile Convenției de îndată ce acestea intră în vigoare. În sistemul dualist, judecătorii nu pot aplica acest sistem dacă Tratatul nu a fost integrat în legislația națională.
Acest fapt poate avea drept consecință emiterea la Strasbourg a unor acte care există posibilitatea să nu fie necesare în cazul în care instanțele naționale ar fi fost deja investite cu prerogative de a aplica ele însele prevederile Convenției, în conformitate cu principiile sistemului monist.
Trebuie avut în vedere că, în general, Curtea Europeană nu acționează ca și „Curte Europeană de Apel”.
În orice caz, Curtea nu are prerogativa de a anula legislația națională sau decizii ale unei instanțe naționale și nici nu prevede că poate ordona unui stat să-și modifice legislația. Aceasta depinde de statul membru respectiv. În consecință, un număr de state și-au modificat legislația pentru a reflecta concluziile unei hotărâri ale Curții Europene. În caz de încălcare, Curtea Europeană și/sau instanțele naționale adesea acordă compensații de natură financiară petenților.
În ciuda faptului că respectiva Convenție a fost considerată ca fiind un „instrument de ordine publică”, opinia Curții Europene – exprimată în dosarul Sadik (15 noiembrie 1996, § 33) – este aceea că instanțele naționale nu sunt obligate, deși au acest drept, să aplice din oficiu prevederile Convenției, cu alte cuvinte, în momentul în care însuși solicitantul nu s-a bazat pe prevederile respective pentru a-și întemeia pretențiile.
Însă deși dacă într-o atare măsură poate să nu fie obligatoriu, eu cred că și judecătorii români vor avea dreptul să aplice prevederile Convenției din oficiu.
În această privință, un judecător prudent va evita să emită o hotărâre fără a anunța în prealabil, de vreme ce Articolul 6(1) al Convenției prevede necesitatea unui proces corect.
Acest fapt implică și dreptul la o procedură contradictorie, cu alte cuvinte dreptul de a comenta asupra aspectelor care sunt relevante pentru decizia respectivă. Oricum, consider că este de dorit ca nu numai judecătorii, dar și baroul va ajunge la fie bine informați în legătură cu semnificația Convenției Europene. În momentul în care s-a obținut acest rezultat, Convenția va deveni un adevărat instrument viu.
Prevederile Convenției se aplică tuturor persoanelor de pe teritoriul României, așa cum se stipulează în Articolul 1:
„Părțile contractante la nivel înalt vor asigura tuturor persoanelor din sfera lor de competență drepturile și libertățile definite în Secțiunea 1 a acestei Convenții”.
În cadrul acestei prevederi, am identificat două noțiuni care merită o atenție aparte din partea noastră. În primul rând, verbul „a asigura” care poate implica o obligație specifică, pozitivă a statului membru vizavi de persoanele private. În al doilea rând, în anumite situații specifice, „sfera de competență” a unui stat poate să se extindă și dincolo de granițele sale. Un exemplu în acest sens îl constituie speța Loizidou (1995):
"… având în vedere obiectul și scopul Convenției, responsabilitatea Părții Contractuale poate surveni și în momentul în care – drept consecință a unei acțiuni militare, oricum ar fi acestea, legal sau ilegal – Partea respectivă exercită un control eficient al zonei din afara granițelor sale teritoriale. Obligația de a asigura, într-o asemenea zonă, drepturile și libertățile prevăzute în Convenție, derivă din respectivul control, indiferent dacă acesta poate fi exercitat direct, prin intermediul unor forțe armate, sau prin subordonare administrației locale.
În această privință, Guvernul acuzat a luat la cunoștință faptul că pierderea de control a solicitantului asupra proprietății sale se datorează ocupației părții de nord a insulei Cipru de către trupe turcești și crearea „Republica Turcă a Ciprului de Nord" în această zonă. Mai mult decât atât, nu s-a discutat faptul că trupele turcești au împiedicat accesul solicitantului la proprietatea lui.
Urmarea este că asemenea acte pot intra în sfera de competență turcă, în sensul Articolului 1 al Convenției."
Sper că – prin această scurtă introducere – am putut oferi suficiente motive pentru concluzia că, în multe feluri, Convenția Europeană privind Drepturile Omului reprezintă un important reper pentru sistemele juridice din statele europene membre și, în același timp, și un factor de motivare pentru o economie deschisă și pentru o administrare a justiției transparentă. De asemenea, oferă țărilor individuale o „treaptă” pe baza căreia acestea pot avansa spre o Europă unită și/sau spre Uniunea Europeană. Aceasta este – așa cum o văd eu acum – o viziune de sus în jos.
Dar care este viziunea inversă? Cineva se poate întreba ce aduce Convenția judecătorului național individual? Așa cum o văd eu, jurisprudența Curții Europene este elementară și conține anumite aspecte vitale privitoare la societatea europeană. Prin urmare, și în cadrul tehnicilor sale de natură juridică, această jurisprudență creează o provocare profesională pentru judecători. Prin urmare, Convenția servește mai multor scopuri, fiind un instrument multifuncțional.
3.1. Necesitatea creării unui sistem judiciar în conformitate cu exigentele statului de drept
Curtea europeană a drepturilor omului încă de la începuturile jurisprudenței sale afirmă deseori că mecanismul de garantare al Convenției vizează protecția unor drepturi efective și concrete, și nu a unor drepturi teoretice și iluzorii. De aceea, nu este suficient faptul că statele recunosc accesul la justiție al oricărei persoane, ci este obligatoriu ca tribunalul în cauză să îndeplinească anumite calități pentru a putea fi numit tribunal. Curtea a precizat acest lucru într-una dintre deciziile sale dintre cele mai importante afirmând că rolul jurisdicțional al unui organ nu este suficient pentru ca acesta să poată fi numit tribunal, ci trebuie ca acest organ să răspundă unei serii de garanții procedurale, între care cele mai importante sunt independența și imparțialitatea membrilor care îl compun, Însăși ideea de justiție conduce la această concluzie fiind greu de imaginat echitatea în lipsa celor două aspecte care trebuie să caracterizeze activitatea jurisdicțională.
În acest context, art., 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, impune statelor obligația de a crea un sistem judiciar care să garanteze neutralitatea instanțe. Neutralitatea nu trebuie înțeleasă în sensul foarte strict al termenului, pentru că atunci ea ar fi incompatibilă cu funcția magistratului de a tranșa un litigiu argumentându-și poziția, ci trebuie înțeleasă în sensul său mai larg care conferă judecătorului poziția de arbitru neutru față de părțile litigiului, Dincolo de neutralitatea față de părțile litigiului neutralitatea judecătorului se poate analiza cel mai comod plecând de la noțiune a de „opinie”, făcându-se distincție între opiniile magistratului, imposibil de exprimat în altă formă decât cea a hotărârii judecătorești, și opiniile celorlalți asupra neutralității judecătorului, în scopul garantării încrederii populației în justiție, aspect important al oricărei societăți ce se proclamă democratică. Neutralitatea este o caracteristică a instanței și un drept al oricărei persoane cu valoare absolută, în sensul în care aceste nici nu poate face obiect al unor limitări și nici al renunțării părților la el.
Așadar, obligația statelor de a garanta cetățenilor accesul la un tribunal independent și imparțial se poate analiza într-o obligație pozitivă de a asigura neutralitatea puterii judecătorești. Neutralitatea se măsoară, în primul rând, prin raportare la locul instanței față de părți și față de celelalte puterii ale statului și sub acest aspect discutăm despre independența instanței. Pe de altă parte, neutralitatea se măsoară prin raportare la opinia exprimată a judecătorului și la opinia presupusă de către terți, iar sub acest aspect discutăm despre imparțialitatea judecătorului. Mai exact se poate afirma ca cele doua noțiuni de independență și imparțialitate conferă aspecte ale aceleași idei cea de neutralitate a magistratului.
Tocmai de aceea cele două calități ale tribunalului sunt apropiate ca și conținut, de multe ori Curtea preferând să le analizeze împreună, fără a mai distinge între ele. Independența tribunalului este calitatea acestuia de a nu primi ordine ori sugestii, de orice natură, sau, cu alte cuvinte, capacitatea de a decide singur asupra litigiului. Imparțialitatea, la rândul său, este calitatea celui care statuează după cum îi dictează conștiința, păstrând balanța egală între acuzare și apărare. Pe scurt, independența presupune absența oricărei subordonări – sau nici o legătură cu vreun terț – pe când imparțialitatea se analizează doar în raport de magistrat – adică fără a face vreo referire la vreun terț. Pe de altă parte însă, se observă astfel că cei doi termeni sunt apropiați, pentru că o justiție independentă are toate șansele să fie și imparțială, independența fiind una dintre condițiile prealabile pentru imparțialitate. Judecătorul lipsit de independență poate fi suspectat de parțialitate. De aceea, consider a fi necesar a se analiza mai întâi condițiile care sunt cerute unei instanțe pentru a fi socotită independentă, în raport de exigențele Curții.
Înainte însă de a determina mai exact situațiile În care apare riscul de dependență ori de parțialitate, trebuie remarcat, de la bun început, faptul că lipsa de neutralitate a unei instanțe este extrem de greu de probat, cu atât mai mult cu cât neutralitatea sa se prezumă până la proba contrară.
Este ușor să ne imaginăm că atunci când judecătorul este soțul uneia dintre părți va da o soluție în favoarea acesteia, însă este extrem de greu de probat faptul că adevărata justificare a soluției constă în legătura personală există între judecător și o parte a litigiului și nu În considerentele pe care judecătorul le-a expus în motivarea soluției sale.
Prin jurisprudența sa, Curtea a creat o teorie numită teoria aparenței, potrivit căreia nu este necesar ca cel care invocă lipsa de neutralitate a instanței să probeze că, în realitate, aceasta nu a fost neutră față de părți, ci este suficient să probeze faptul că, pentru un observat exterior cauzei, exista aparența unei lipse de neutralitate.
Curtea a admis de mai multe ori faptul că lipsa de neutralitate nu este decât rareori o realitate palpabilă. Exceptând cazul în care judecătorul își expune parti pris-urile contra uneia dintre părți, cum s-ar putea proba parțialitatea sa, dacă nu putem, omenește vorbind, să sondăm inăuntrul minții sale?
Recunoașterea unor indicii de lipsă de neutralitate, a unei aparențe în acest sens, este suficientă pentru a înlătura prezumția de neutralitate a judecătorului.
Este perfect adevărat că, de multe ori, este posibil ca să existe indicii de lipsa de neutralitate, iar judecătorul să se fie neutru, însă nu se întâmplă nimic dacă, într-o astfel de situație, litigiul va fi judecat de către un alt magistrat.
După cum spuneam mai sus, teoria aparenței este creația Curții, fără a se putea determina cu exactitate data ei de naștere. Probabil că teoria s-a născut prin hotărârea Piersack din 1 octombrie 1982, în care Curtea a menționat pentru prima oară principala rațiune care justifică utilizarea aparenței pentru a determina neutralitatea judecătorului, precizând că pentru ca un tribunal să inspire publicului încrederea indispensabilă justiției, este necesar apelul la aparența pe care o creează anumite aspecte din activitatea judecătorului.
Teoria a fost întărită ulterior, Curtea ajungând să afirme că un simplu dubiu, oricât de puțin justificat ar fi, este suficient pentru a altera imparțialitatea instanței în discuție.
În doctrină teoria aparenței a fost intens criticată, aceasta ajungându-se sa se facă aprecieri chiar despre tirania aparenței.
Motivul principal al criticii este acela că sub dominația acestei teorii, neutralitatea judecătorului nu se mai verifică în raport de anumite considerații obiective, ci după simpla părere subiectivă a unui profan, ceea ce poate afecta interesele justiției.
În această opinie, opusă celei exprimată de către Curte, aparența se dovedește mai puternică decât realitatea, fapt care nu poate fi acceptat în vreun sistem juridic, a cărui scop final este căutarea și aflarea realității.
Curtea a cedat într-o oarecare măsură sub influența criticilor puternice, unele venite chiar de la judecători ai săi, Curtea a cedat într-o oarecare măsură, începând cu hotărârea Hauschildt și continuând cu hotărârile din afacerile Thorgeirson, Sainte-Marie, Fey, Padovani, Nortier, și Bulut, a atenuat într-o bună măsură teoria în forma sa inițială.
Astfel, în linii mari, urmare a acestui treptat reviriment al jurisprudenței, se poate afirma că simpla aparența în ochii justițiabilului nu mai este suficientă pentru a concluziona lipsa de neutralitate a judecătorului, însă o aparență justificată de elemente obiective poate conduce la concluzia lipsei de neutralitate din partea instanței. Cu alte cuvinte, contează în continuare aparența pe care o lasă activitatea magistratului în ochii justițiabilului, însă această aparență trebuie justificată de motive de ordin obiectiv, pentru a se putea discuta de o violare a dreptului la un tribunal neutru.
Aceste critici îndreptate contra teoriei aparenței consider ca sunt doar parțial îndreptățite. Este perfect adevărat că este greu de susținut o teorie care tinde să ignore realitatea preferând aparența.
În același timp însă, după cum spuneam mai sus, nu văd ce rău poate produce teoria aparenței. În realitate, dacă, pe baza unei aparențe lipsite de corespondență în realitate, se constată lipsa de neutralitate singura consecință ar fi desfășurarea litigiului în fața unei alte instanțe, în cazul căreia, nici măcar la nivel de aparență nu se poate discuta de-o lipsă de neutralitate. Singurul lucru s-ar putea întâmpla ar fi o creștere a încrederii justițiabilului în calitatea justiției, fapt care poate fi calificat oricum, dar nu ca un dezavantaj.
Cred că există nenumărate situații în care pe baza aparenței o instanță ar părea lipsită de neutralitate, iar în realitate ar fi neutră, însă pe baza acestei teorii s-ar evita cu certitudine ipotezele în care o instanță ar fi lipsită de neutralitate însă acest lucru ar fi imposibil de probat pe baza unor elemente obiective. Între cele două ipoteze, personal o prefer pe prima, considerând că este de preferat să se sufle și în iaurt pentru a proteja însăși ideea de justiție.
Cât timp un proces în fața unei instanțe lipsite de neutralitate este echivalentul injustiției și antagonismul statului de drept, cred că anumite neplăceri care țin de organizarea justiției sunt un preț care poate fi plătit. De aceea, în ciuda criticilor pe care le-am prezentat mai sus, cred că situația neutralității judecătorului trebuie analizată pe baza teoriei aparenței, fără vreo atenuare a acesteia.
În fine, ar mai trebui precizat un singur aspect, anume ipoteza în care un magistrat lipsit de neutralitate participă doar la anumite faze ale procedurii. Sub acest aspect, Curtea a făcut o distincție, precizând că există o violare a art. 6 § 1 atunci când magistratul în cauză participă la realizarea unor acte importante în cursul procedurii – precum audierea inculpatului – în timp ce dacă acesta participă doar la acte oarecum lipsite de importanță – de genul stabilirii termenelor de judecată – nu se poate vorbi de o violare a art. 6.
3.2. Recunoașterea și respectarea independenței instanțelor din perspectiva reformării sistemului european de protecție a drepturilor omului
Independența instanței este o noțiune dificil de definit în mod exhaustiv. În linii mari, ea se traduce prin lipsa oricărei subordonări a organului de jurisdicție chemat să tranșeze un litigiu atât față de părți, cât și față de orice formă de putere, indiferent că este vorba de puterea politică sau de altă formă de presiune. Condiția sine qua non a independenței, prevăzută expres și în textul Convenției, este aceea ca tribunalul să fie prevăzut de legea interna, cu alte cuvinte să existe o suită de norme procedurale care să îi guverneze existența. Condiția este respectată de către toate statele părți la Convenție, majoritatea lor având prevederi constituționale prin care se interzicere instituirea unor instanțe pe altă cale decât prin lege, astfel încât nu a ridicat probleme deosebite în jurisprudență, de aceea nu voi insista asupra ei.
În opinia Curții, pentru a determina dacă organul jurisdicțional este independent, trebuie luate în considerare următoarele elemente: lipsa oricărei ingerințe – sau aparențe de ingerință – din partea altor puteri ale statului sau a părților, precum și existența unor garanții reale contra oricăror eventuale presiuni exterioare. Independența judecătorilor – indiferent dacă este funcțională sau organică – privește întreaga activitate jurisdicțională, în întregul său. În consecință, ea nu privește numai procedura publică, ci și activități anterioare – precum stabilirea termenului de judecată sau posterioare acestei faze – precum deliberarea și redactarea hotărârii. În schimb, există o unanimitate de opinii potrivit căreia, prin natura lor, organele de anchetă penală nu sunt guvernate de necesitatea garantării independenței lor, cât timp acestea sunt parte a puterii executive și nu pot fi independente față de părți cât timp reprezintă una dintre părți – acuzarea – în faza de judecată a unei proceduri penale.
Astfel, din punct de vedere funcțional, independența se verifică în raport de alte organe ale statului și față de părți. Independența puterii judecătorești față de puterea legiuitoare și, în special, față de cea executivă este un principiu ce rezultă din teoria separației puterilor în stat dezvoltată de Montesquieu și, în ciuda erodării contemporane a acestei concepții, apare în majoritatea textelor de natură constituțională din statele europene prin formula sintetică: judecătorii se supun doar legii.
Poziția puterii judecătorești de independență față de legislativ înseamnă că legiuitorul nu poate să intervină în procesul de judecată în altă formă decât cea a emiterii unor legi pe care instanțele de judecată să le pună în aplicare. Spre exemplu, constituie o ingerință în dreptul oricărei persoane la un tribunal independent față de legislativ faptul că Parlamentul unei țări emite o lege, cu aplicare retroactivă, care influențează soluționarea litigiilor la care statul este parte, impunând judecătorului, prin lege, promovarea unei soluții în favoarea statului. Tribunalele nu au totuși o independență absolută față de legiuitor, întrucât nu pot refuza aplicarea unei legi emise de acesta, prevalându-se de independența lor.
În ceea ce privește independența față de executiv, Curtea verifică, în special, existența unor funcționari, subordonați ierarhic, în cadrul tribunalului. În esență, Curtea a estimat că simpla lor prezență în cadrul tribunalului nu este incompatibilă cu independența acestuia.
Cu toate acestea dacă unul dintre membrii tribunalului este subordonat uneia dintre părți, justițiabilii pot să se îndoiască, în mod legitim, de independența instanței, ceea ce aduce atinge încrederii de care trebuie să se bucure justiția într-un stat democratic, existând așadar o violare a art. 6.
Curtea se raportează adeseori în examinarea independenței tribunalului la aparența creată, fără a cerceta dacă, în realitate, membrii organului jurisprudențial au primit ordine ori recomandări de la una dintre părți, făcând astfel aplicarea adagiului Justice must not only be done, it must also seen to be done.
Un alt exemplu elocvent este cel din afacerea Belilos, în care instanța a cărei independență a fost pusă în discuție de către rec1amant a fost o comisie a poliției din cantonul elvețian Lausanne care avea ca atribuție aplicarea și soluționarea litigiilor privind sancțiunile contravenționale aplicate de poliție. Curtea a precizat că în condițiile în care membrii acestei comisii erau funcționari superiori ai poliției, numiți de către Ministerul de Interne și cărora li se putea da în orice moment alte sarcini, justițiabilii au tendința de a vedea în aceștia membrii ai poliției, integrați într-un sistem ierarhic și solidari cu colegii lor. O astfel de situație riscă să știrbească încrederea pe care justiția trebuie să o inspire într-un stat democratic.
O decizie identică s-a luat și într-o situație asemănătoare, în care era vorba despre independența unei jurisdicții administrative austriece, autoritatea regională de tranzacții imobiliare din Tyrol, în deciziile căreia un rol cheie îl avea un funcționar care juca rolul de raportor. În speță, această instanță s-a pronunțat în defavoarea reclamantului răsturnând decizia dată în primă instanță de către o altă instituție. Elementul care a condus Curtea către decizia de condamnare a Austriei a fost faptul că apelul contra primei decizii, favorabilă reclamantului, a fost formulat de către un funcționar care era superiorul direct al raportorului de la instanța care urma să examineze apelul, planând astfel un dubiu de independență cu privire la conținutul raportului acestuia, suficient pentru a se putea vorbi de lipsa independenței.
Tot astfel, într-o serie de hotărâri având ca obiect plângeri îndreptate împotriva Turciei, Curtea a analizat independența judecătorilor militari care, în sistemul turc, făceau parte alături de judecători civili din completul de judecată al instanțelor care aveau competența de judecata o serie de infracțiuni, între care și cele îndreptate contra statului sau ordinii publice. Curtea a considerat că nu se poate vorbi de independența instanței față de executiv, în condițiile în care judecătorii militari rămân militari de carieră, fiind supuși avansării în grad prin ordin al executivului, iar numirea lor în funcție se face prin intervenția semnificativă a armatei. În plus, dacă în cauzele care vizează delicte militate, acești judecători pot fi considerați instanță disciplinară și, deci gradul de independență cerut scade, în cazul în care judecă delicte de natură pur civilă, situația se schimbă radical. De aceea, instanța europeană a condamnat Turcia pe linie în toate cauzele de acest gen.
Cu privire la instanțele militare pure, jurisprudența este fermă în a le recunoaște independența cu condiția ca legea să impună ofițerilor aflați în exercitarea atribuțiilor judiciare să se sustragă de controlul ierarhic exercitat de superiori.
Nu întotdeauna faptul că magistrații sunt numiți de către executiv este suficient pentru a conduce la ideea unei lipse de independență. O speță recentă a pus într-o manieră interesantă această probleme, cu atât mai mult cu cât litigiul de fond era îndreptat contra ministerului de justiție britanic care numise judecării ce urmau să analizeze cauza. Ținând cont de faptul că procedura de numire în funcție dă naștere unei concurențe pe post și constă într-un interviu cu candidații și consultarea membrilor profesiilor juridice, iar candidații aleși ocupă porturile până la pensionare, Curtea a considerat că modalitatea de desemnare a acestora este conformă cu exigențele art. 6.
În plus, în absența oricărei legături ierarhice între judecători și minister, nu există nici un motiv a crede în riscul unor presiuni exterioare care să poată influența decizia judecătorului. În ceea ce privește problema de a știi dacă există motive obiective care să conducă la crearea unei aparențe de imparțialitate obiectivă, chiar dacă ministerul poate să revoce un judecător, decizia de revocare este supusă unui control jurisdicțional. De altfel, o astfel de procedură nu a fost exercitată decât o dată de-a lungul timpului. De aceea, puterea de revocare a judecătorului de către minister nu poate să suscite vreo teamă de parțialitate în fața unui observator obiectiv.
Cu atât mai mult sunt interzise intervenții ale executivului în activitatea instanțelor. Așa cum arătam cu altă ocazie, Curtea consideră în mod constant ca făcând parte din procesul civil și executarea a hotărârii judecătorești. De aceea, o decizie a ministerului privatizării ucrainean prin care se suspendă executarea silită unor decizii judecătorești împotriva unui combinat industrial reprezintă atât o atingere gravă a dreptului de acces la justiție – reclamanții neputând să obțină în mod real satisfacerea intereselor – cât și o lipsă de independență a justiției, a cărei activate este perturbată grav de executiv. Cu toate acestea, la stadiul actual al jurisprudenței Curții, simpla existență a unei aparențe a intervenției executivului în activitatea de judecată nu este suficientă pentru a conchide la violarea art. 6, ea fiind înlăturată atunci când norme exprese interzic amestecul autorității superioare în activitatea jurisdicțională a funcționarului. Spre exemplu, dacă comitetul de disciplină al unui penitenciar este format din funcționari ai Ministerului de Interne, însă există norme legale care interzic în mod expres Ministerului să ofere funcționarilor recomandări cu privire la activitatea lor, tribunalul este independent, aceștia bucurându-se de o quasi inamovabilitate.
Tot astfel, Convenția nu impune obligativitatea numirii judecătorilor pe viață sau până la împlinirea unei anumite vârste, ci admite numirea judecătorilor pe durate determinate de timp cu condiția existenței unei inamovabilități în timpul exercitării mandatului, ceea ce contravine independenței fiind posibilitatea de revocare discreționară a judecătorului. De asemenea, faptul că o instanță este ținută de rezolvarea dată unei chestiuni prejudiciale rezolvată de către o altă instanță nu îi poate afecta independența. Dacă chestiunea prejudicială a fost rezolvată de un organ administrativ, independența instanței se păstrează cât timp contra deciziei acelui organ părțile puteau formula un recurs în fața unui tribunal independent și imparțial.
În raport de independența față de părții, este cert faptul că o instanță nu poate fi socotită ca fiind independentă, și pe cale de consecință imparțială, atunci când una dintre părți este și judecător, așa cum se întâmplă de multe ori în situația procedurilor administrativ-jurisdicționale. Concluzia rămâne valabilă și atunci când o parte are un rol determinant în cadrul procedurii. Spre exemplu, Curtea a infirmat din punct de vedere al conformității cu Convenția procedura din fața curții marțiale britanice. În cadrul acesteia, judecătorii erau numiți de un ofițer care exercita și funcția de acuzator. Mai mult, același ofițer putea să dizolve instanța, iar executarea deciziei judecătorilor era supusă aprobării acestuia. În aceste condiții, Curtea a constatat de mai multe ori încălcare a dreptului de a fi judecat de un tribunal independent și imparțial. În mod identic, nu este un tribunal independent și imparțial, un colegiu al medicilor din care face parte un medic ce este subordonat administrativ al medicul care a formulat sesizarea în fața colegiului.
Din punct de vedere organic, independența judecătorilor se verifică după modul de numire a judecătorilor și durata mandatului acestora. În esență, numirea judecătorilor de către organe administrative și un mandat limitat în timp, mai ales dacă acesta poate fi reînnoit, sunt considerate a fi indicii de dependență față de organul care desemnează judecătorii.
Totuși, s-a decis că nu există nici un indiciu de dependență atunci când o parte din instanță este formată din judecători neprofesioniști, numiți pe 6 ani de către parlament, în condițiile în care mandatul acestora nu poate fi retras de către legislativ. De asemenea, independența judecătorilor impune statelor obligația de a interzice acestora să fie membrii ai unor partide politice sau grupuri de interese sau de presiune, precum și de a exercita o sumă de alte funcții publice.
În același timp, independența de care trebuie să se bucure judecătorii nu poate antrena lipsa oricărui control al activității acestora, pentru că altfel imperativul independenței s-ar întoarce împotriva scopului său – acela de a asigura o justiție imparțială. Astfel, Convenția nu interzice existența unui control jurisdicțional – prin posibilitatea de a se casa hotărârile de către instanțele superioare în grad – ori disciplinar al activității judecătorilor – prin posibilitatea sancționării judecătorilor pentru lipsa punctualității, atitudine reverențioasă etc.
CONCLUZII
Necesitatea reformării mecanismului de control stabilit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, a fost reiterată cu diverse prilejuri de către statele membre ale Consiliului Europei și din perspectiva respectării drepturilor acordate și condamnaților.
În acest scop au fost formulate rezoluții, recomandări și au fost emise decizii, documente ce au servit ca preambul, temei de drept al protocolului în speță.
Reforma a vizat menținerea și întărirea eficacității apărării drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevăzute în Convenție prin creșterea numărului de plângeri din statele membre ale Consiliului Europei.
Demersurile în materie s-au finalizat prin semnarea Protocolului nr. 11 de către toate statele membre ale Consiliului Europei și ratificarea acestuia.
Textul Protocolului, ce amenda anumite dispoziții ale Convenției textele titlurilor II-IV ale Convenției ( art. 19- 56) și ale Protocoalelor 2,4,6,7, a fost rezultatul concret al hotărârilor luate de către șefii de state și de guverne din Consiliul Europei în timpul summit-ului care a avut loc la Viena intre 8 -9 octombrie 1993.
Apariția Curții Drepturilor Omului de la Strasbourg, prin punerea în aplicare a Protocolului nr. 11, reprezintă o nouă etapă de reformă în ceea ce privește și respectarea drepturilor condamnaților.
Noua Curte Europeană creată prin Protocolul 11 păstrează, în mare parte, caracteristicile celei vechi : este un organ jurisdicțional creat prin intermediul unui tratat internațional, menit să asigure respectarea angajamentelor care decurg, în sarcina statelor-părți, din Convenția Europeană a drepturilor omului.
Principalele modificări aduse de acest Protocol vizează următoarele aspecte, astfel: Comisia Europeană a Drepturilor Omului și vechea Curte Europeană a Drepturilor Omului își încetează existența, instituindu-se o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului care va funcționa permanent și va avea sediul la Strasbourg; de asemenea sistemul va fi raționalizat și toți reclamanții vor avea acces direct la noua Curte. Cauzele care nu au nici o șansa de reușita vor fi după filtrare, retrase din sistem într-un studiu incipient, prin decizia unanimă a Curții, care va hotărî aceasta, în cadrul unui comitet format din trei judecători (ele vor fi declarate inadmisibile). În marea majoritate a cazurilor, Curtea își va desfășura activitatea în Camera de 7 judecători. Numai în cazuri excepționale, funcționând ca Mare Cameră și compusă din 17 judecători, se va pronunța asupra problemelor celor mai importante. Președintele Curții, președinții Camerelor vor fi abilitați să facă parte din Marea Camera în scopul de a veghea la coerența și uniformizarea jurisprudenței. Judecătorul ales din partea statului pm1e aflat în discuție va avea, de asemenea, un loc în Cameră pentru a asigura o cât mai bună înțelegere a sistemului juridic supus examinării; sens în care toate reclamațiile de încălcare a drepturilor omului vor fi supuse Curții; și nu în ultimul rând Comitetul de Miniștrii nu va avea competența de a se pronunța asupra fondului problemei, păstrându-și însă rolul de a controla executarea; și cu titlu definitoriu s-a hotărât de asemenea că dreptul la recurs individual va fi obligatoriu și Curtea va avea competență jurisdicțională asupra tuturor cauzelor juridice interstatale.
Dar în ultimii ani a procedurii de soluționare a cazurilor CEDO s-a dovedit a fi ineficiente și datorită procesării unui număr foarte mare de aplicații individuale declarate inadmisibile, precum și procesării aplicațiilor individuale ce derivă din același defect legislativ la nivel național. Această situație impune o reformă a sistemului de control al CEDO în vederea păstrării eficienței sale în timp.
În mai 2004, Statele membre ale Consiliului Europei au admis necesitatea realizării rapide a reformei sistemului european de protecție a drepturilor omului și s-au angajat să ratifice Protocolul nr. 14 al Convenției până în mai 2006. Spre deosebire de Protocolul nr. 11, Protocolul nr. 14 nu aduce schimbări radicale sistemului de control stabilit de Convenție, ci se referă mai mult la modul de funcționare al acestuia decât la structura sistemului în sine.
Protocolul nr. 14 aduce amendamente în trei domenii principale: consolidarea capacității de filtrare a Curții în ceea ce privește aplicațiile nefondate, instituirea unui nou criteriu de admisibilitatea a cazurilor în care aplicantul nu a suferit un dezavantaj semnificativ și măsuri de tratare a cazurilor repetitive. Astfel, reforma are în vedere reducerea timpului alocat de Curte aplicațiilor inadmisibile și celor repetitive, dând posibilitatea acesteia să se concentreze asupra cazurilor care ridică probleme importante de încălcare a drepturilor omului precum și accelerarii executarii hotararilor Curtii europene..
Noul Protocol al Convenției aduce și unele modificări asupra eficienței operativității Curții și a punerii în executare a hotărârilor acesteia:
1. cazurile clar inadmisibile – deciziile de inadmisibilitate vor fi luate în aceste cazuri de un singur judecător asistat de raportori;
2. cazurile repetitive – vor fi declarate admisibile și vor fi judecate de un comitet de trei judecători și nu de o Cameră de șapte judecători așa cum se procedează în prezent;
3. noul criteriu de admisibilitate adaugă condițiilor precedente pe cel al existenței unui dezavantaj semnificativ;
4. Comitetul Miniștrilor, în temeiul prevederilor Protocolului nr. 14, este îndreptățit să aducă în fața Curții pe acele state care refuză să se supună deciziilor CEDO și, de asemenea, poate cere Curții interpretarea unei hotărâri;
5. durata numirii în funcție a judecătorilor CEDO va fi de nouă ani, fără posibilitatea reînnoirii mandatului;
6. Uniunea Europeană poate adera la Convenție.
Este clar că drepturile și libertățile garantate de Convenție trebuie protejate în primul rând la nivel național. Autoritățile naționale trebuie să-și reafirme responsabilitatea în acest domeniu, iar capacitatea sistemelor legale naționale de prevenire și compensare a încălcărilor drepturilor omului trebuie să fie consolidată.
Statele membre au obligația de a veghea ca legislația și procedurile administrative să fie în conformitate cu prevederile Convenției și ale jurisprudenței Curții. Dacă aceste măsuri vor fi aplicate integral la nivel național, atunci presiunea exercitată asupra activității CEDO se va reduce. Deși sunt considerate cele mai eficiente, aceste măsuri pot fi implementate și pot produce efecte doar pe termen lung.
În plus, autoritatea Curții și credibilitatea sistemului depind de măsuri ce privesc îmbunătățirea și accelerarea procesului execuțional. Cu cât Statele membre vor pune în executare mai repede hotărârile Curții și vor implementa prevederile Convenției, cu atât numărul aplicațiilor se va reduce.
La 15 noiembrie 2006 acest Protocol era ratificat de toate statele membre ale Consiliului Europei, cu excepția Federației Ruse. Moldova a semnat Protocolul nr. 14 la 10 noiembrie 2004 și l-a ratificat la 22 august 2005.
Protocolul nr. 14 instituie o nouă formațiune de judecată pe lângă cele existente – judecătorul unic, care va fi asistat de juriști raportori din cadrul Grefei Curții. Această modificare a fost introdusă cu scopul de a mări capacitatea de filtrare a Curții. Judecătorul unic va prelua funcțiile actuale ale Comitetului de 3 judecători și va putea declara inadmisibile cererile care în mod evident nu corespund condițiilor de admisibilitate. Judecătorul unic nu va putea să se pronunțe asupra cererilor provenite din statul în numele căruia a fost ales. Juriștii raportori vor trebui să aibă o experiență largă la Curte și să cunoască sistemul național și limba statului pârât. Lista juriștilor raportori va fi stabilită de Președintele Curții la propunerea Grefierului Secțiunii.
Competența Comitetului de 3 judecători este extinsă la examinarea cauzelor repetitive. Cauzele repetitive sunt cauzele rezultate din aceeași deficiență structurală la nivel național, care fac obiectul unei jurisprudențe constante ale Curții, constatată într-o hotărâre inițială zisă „pilot” (de exemplu, referitor la Moldova – anularea hotărârilor judecătorești definitive prin recursul în anulare). Comitetul de 3 judecători (în locul Camerei de 7 judecători) va avea competența de a declara aceste cereri admisibile și de a se pronunța asupra fondului, printr-o hotărâre adoptată prin unanimitate. În lipsa unanimității, cererea va fi transmisă Camerei. Deciziile despre admisibilitate și hotărârile Comitetului vor fi definitive și nu vor putea fi atacate în Marea Cameră.
Protocolul nr. 14 introduce o nouă condiție de admisibilitate. Conform acesteia, Curtea va putea să declare inadmisibile cauzele în care reclamantul nu a suferit un „prejudiciu semnificativ”, cu condiția ca respectul drepturilor omului nu obligă Curtea să examineze cauza în fond. La stabilirea „prejudiciului semnificativ” Curtea va lua în calcul:
(a) impactul monetar minor ;
(b) prejudiciul minor al dreptului nepatrimonial (pretinsa violare a art. 5 § 3 prin eliberarea mandatului de arest care conține suficiente motive de către procurorul neindependent);
(c) importanța litigiului pentru reclamant (reunirea familiei).
Curtea nu va respinge în baza acestui temei nici o cerere care nu a fost examinată în modul cuvenit de către instanța națională. Vor fi examinate în orice condiții și cererile care ridică probleme serioase de aplicare și interpretare a Convenției sau probleme importante referitor la dreptul intern.
În primii doi ani după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 acest criteriu va fi aplicat doar de către Camere și Marea Cameră. Acest criteriu de admisibilitate va fi aplicat și față de cererile înregistrate până la intrarea în vigoare a Protocolului, însă nu se va răsfrânge asupra celor declarate admisibile.
Ca sistem de monitorizare oferit de Convenție în vederea garantării eficienței activității CEDO Protocolul nr. 14 condiționează admisibilitatea cazurilor aduse în fața CEDO de necesitatea existenței unui „dezavantaj semnificativ”.
Din acest punct de vedere apar și numeroase critici întrucât Protocol nr. 14 reprezintă, pe de-o parte un real pericol de limitare a accesului la justiție a individului care nu a suferit un „dezavantaj semnificativ", iar pe de altă parte oferă avantajul simplificării procedurii admisibilității cazurilor, îmbunătățirii modului de implementare a Convenției la nivel național, precum și consolidarea puterilor Comitetului Miniștrilor privind controlul execuției hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, mai exact supraveghează executarea lor. Mai mult neargumentarea și exemplificarea termenului de dezavantaj semnificativ determina alte critici în legătura cu modul cum a fost conceput Protocolul nr. 14.
În plus, elaborarea Protocolului a avut în vedere posibilitatea aderării Uniunii Europene la Tratat.
Participarea Uniunii Europene la sistemul CEDO sporește coerența în materie acordată de către state protecției drepturilor omului în Europa.
O cercetare consacrată protecției juridice a drepturilor omului – în general – și Curții Europene a Drepturilor Omului – în special – nu se poate finaliza deoarece realitățile sociale determină cazuri care devin, de prea multe ori (din păcate) cauze controversate asupra cărora cu greu legiuitorul însuși își impune dezideratul „nimeni nu este mai presus de lege!”
Analizând evoluția instituției „drepturilor omului” putem afirma că există o multitudine de construcții teoretice cu privire la drepturile omului de natură a contura fundamentul pe care s-au edificat reglementările ce acționează în această materie.
Majoritatea teoreticienilor și filosofilor care au opiniat cu privire la problematica protecției drepturilor omului au atras atenția asupra acelor aspecte care reliefează complexitatea aspirațiilor, perspectivelor și provocărilor, la care sunt supuși oamenii din întreg universul.
Respectarea omului în orice context: social, istoric, a determinat și determină în continuare în anumite state poziții de frunte ale instituțiilor abilitate atunci când trebuie protejate drepturile tuturor cetățenilor.
Se știe de altfel că democrația nu se poate înfăptui în disprețul legilor sau încălcând drepturile acelora care o susțin; drepturile omului, afirmarea personalității acestuia, garantarea posibilității respectării drepturilor sale indiferent de locul unde s-ar afla în lume – trebuie să constituie pilonii adevăratei democrații existente într-un stat de drept.
Istoria și nu în ultimul rând oferă situații inedite, când însă în lume se încalcă flagrant suveranitatea statelor, justiția internațională fiind neputincioasă în a se impune incontestabil si și irevocabil.
De aceea consideră că, dacă s-ar rescrie astăzi Declarația Universală a Drepturilor Omului, ar trebui înscrise noi drepturi ale omului și ea ar fi mult mai cuprinzătoare, mult mai bogată, răspunzând „acelor controversate încălcări” pe care le are de întâmpinat omul într-o lume mereu în schimbare. De aceea consider că juriștilor, le revine datoria de a releva aspectele noi pe care le ridică protecția drepturilor omului și de a contribui la adoptarea unor instrumente legislative cuprinzătoare, interne și internaționale, care să le consacre și să le garanteze, astfel încât toată acțiunea guvernelor, a Parlamentelor, a societății civile, pentru ca aceste drepturi să devină intr-adevăr o realitate, nun deziderat în sine!
În conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, idealul ființei umane libere nu poate fi realizat decât dacă se creează condiții care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale și culturale, ca și de drepturile civile și politice.
De aceea s-a statuat juridic, la nivelul normelor internaționale, conține obligația morală a statelor de a promova respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților omului.
Astfel știm că o dată ce reprezintă un principiu de drept internațional cu valoare de ,,jus cogens” principiul respectării universale a drepturilor omului, obligă toate statele în aceeași măsură. El implică îndeplinirea unor îndatoriri ferme a fiecărui stat atât față de proprii cetățeni cât și față de comunitatea internațională a statelor, privită în întregul său. Nerespetarea obligațiilor juridice asumate poate atrage deci sancțiuni din partea comunității internaționale.
Astfel, în cazul Consiliului Europei, ca și organizație interguvernamentală și interparlamentară europeană, sancțiunea ultimă este aceea a excluderii din rândurile sale a statului membru care și-a încălcat obligațiile.
În preambulul statutului, acceptat de toate statele membre, se afirmă de altfel convingerea statelor membre în edificarea păcii ,,bazată pe justiție și cooperare internațională”
Prin urmare, orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu condiția ca el să accepte principiul supremației legii. De asemenea el trebuie să garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicția sa se poate bucura de drepturile omului și de libertățile fundamentale. Consiliul Europei urmărește în mod deosebit: apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste; favorizarea conștientizării și valorizării identității culturale europene luptând împotriva oricărei forme de intoleranță.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se impune drept un organism viu, flexibil, dispus să se adapteze cerințelor, receptor sensibil al informațiilor provenite de la forurile interesate.
Procesul realizării unei protecții unitare și totale a drepturilor omului nu este unul armonios, care să evolueze de la deoarece oricând se poate transforma într-un domeniu de luptă și contestare pe plan intern și internațional pentru drepturi, pentru acces la putere, la resurse la stabilirea unei noi ordini mondiale. De aceea, acțiunea în favoarea drepturilor omului pornește de la necesitatea ca statul, societatea, prin diferite forme de acțiune, asigurând egalitatea în drepturi și exercitarea drepturilor individuale să devină un instrument de acțiune, de decizie doar pentru și în favoarea tuturor oamenilor care aparțin universului, indiferent de orânduirea socială.
Și nu în ultimul rând pot opinia că din perspectiva diversității mecanismelor și procedurilor de protecție a Drepturilor Omului în cadrul unor sisteme continentale diferite, sistemul european este superior față de sistemele practicate în alte continente; instituția drepturilor omului fiind bine definite, respectate și promovată.
BIBLIOGRAFIE
I. Cursuri, tratate, monografii
Akandji-Kombe Jean-Francois- „Obligațiuni pozitive în virtutea Convenției europene a Drepturilor Omului- Ghid pentru punerea în aplicare a Convenției europene a Drepturilor Omului, Seria Manuale privind drepturile omului nr.7”, Council of Europe 2006
Androne Nicolae, „Accesul persoanelor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001;
Bărbulescu Paul, Cloșcă Ion și alții, „Dicționar diplomatic”, Editura Politică, București, 1979;
Bârsan Corneliu, „Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Comentariu pe articole ” Vol.1 și 2, Editura All Beck, București, 2005-2006;
Bârsan Corneliu, Eftimie Marius “Convenția Europeană a Drepturilor Omului” Editura Hamangiu, București, 2006;
Bârsan Maria, „Integrarea economică europeană”, Vol. I, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
Berceanu B. Barbu, „Cetățenia – Monografie juridică”, Editura ALL Back, București, 1999;
Berger Vincent ,,Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” – IRDO, București 1998;
Beygo Tanner – ,,Spre o Curte Europeană unică a Drepturilor Omului” – Revista ,,Drepturilor omului”, anul V, nr. 3/1995;
Bogdan Dragoș, Selegan Mihai, Roșianu Claudia și alți- „Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții europene a drepturilor Omului”, Editura ALL Beck, București, 2005
Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, „Drept Internațional Contemporan”, R.A. „Monitorul Oficial”, București, 1995;
Buergenthal Thomas, Weber Renate, „Dreptul Internațional al Drepturilor Omului”, Editura All, București, 1996;
Ciucă Aurora, „Protecția internațională a drepturilor omului”, Ed.Fundatia Axis, Iasi, 2004
Charpentier Jean, „Institutions internationales”, Ed. Dalloz, 1991;
Chevalier M.I.J., „Cours d’histoire des Idées Politiques”, Paris, 1957;
Chiriță Radu, “Convenția europeană a drepturilor omului –comentarii și explicații” vol. I și II, Ed. C.H.Beck, București 2007;
Cloșcă Ionel, Suceavă Ion, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, 1995;
Coman Florian, Purdă Nicolae, „Protecția juridică a drepturilor omului”, Editura Era, București, 1999;
Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu E., Vida I., „Constituția României – comentată și adnotată”, București, 1992;
Delperée Francis, „Le mediateur”, Editura Bruylant, Bruxelles, 1995;
Demetrescu Radu ,,Drepturile omului, dezvoltare, democrație în dezbaterea Conferinței Mondiale a Drepturilor Omului și Forumului ONG – Viena 1993;
Demetrescu Radu ,,Tradiții ale Drepturilor omului, în România”
Diaconescu Horia – ,,Violența și efectele sale în dreptul roman” , Editura AIUS, Craiova 1995;
Diaconu Nicoleta, „Protecția juridică a drepturilor omului” Editura Universul Juridic, București,2007
Diaconu Nicoleta, Marcu Viorel – „ Drept comunitar. Parte Specială. Politici comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2003
Diaconu Nicoleta, Marcu Viorel – „ Documente de drept internațional public adaptate la nivel european- Culegere” Editura Lumina Lex, București, 2002
Diaconu Ion, „Drepturile omului în dreptul internațional contemporan – Manual”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Diaconu Ion, „Minoritățile – identitate, egalitate”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1998;
Diaconu Ion ,,Drepturile omului” – IRDO, București, 1993;
Drăganu Tudor, „Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Duculescu Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Duculescu Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului”, Editura Lumina Lex, București, 1994;
Duculescu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București 2008;
Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta, Drept constituțional comparat, Editura „Lumina Lex”, București, 1996
Duțu Mircea, „Dreptul internațional și comunitar al mediului”, Editura Economică, București, 1995;
Ecobescu Nicolae, Filip Anda, Micu Nicolae (IRSI) și Hageopol Mirella, Nitelea Mariana, Ecobescu Sandra (CID- CE) – ,,Manualul Consiliului Europei” – Centrul de Informare și Documentare al Consiliului Europei la București, București 1999;
Ecobescu Nicolae, Filip Anda, Micu Nicolae (IRSI) și Hageopol Mirella, Nitelea Mariana, Ecobescu Sandra (CID- CE) – ,,Manualul Consiliului Europei” – Centrul de Informare și Documentare al Consiliului Europei la București, 1999;
Economu Radu – ,,1931: O Charta a libertăților” – în ,,Magazin istoric”, anul XV, nr. 10, oct 1986;
Fecioru Ionel, „Libertatea de circulație între deziderat și realitate”, Editura Ministerului de Interne, București, 2000;
Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin, „Drept Instituțional Comunitar European”, Editura Actami, București, 1999;
Fuerea Augustin, „Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului”, Editura Era, București, 2000;
Geamănu Grigore, „Drept Internațional Contemporan”, Vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;
Georgio del Vechio, „Diritto naturale e unità europea, Roma, 1959;
Giorgio del Vecchio, „La Declaration des droits de l’Homme et du citoyen dans la révolution française”, Ed. Negard, Deuxiéme édition, 1979;
Hugo Grotius, „Despre dreptul războiului și al păcii”, Editura Științifică, București, 1968;
Hurdubaie Ioan, „Spațiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei”, Editura Universal Pan, București, 1999;
Jinga Ion, „Uniunea Europeană – realități și perspective”, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Jinga Ion, Popescu Andrei, „Integrarea Europeană – Dicționar de termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Jonathan Gerard Cohen, „Droit de l’homme en France”, Ed. Nagel, Strasbourg, 1985;
Leicu Corina, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Leicu Corina, Leicu Ioan, „Instituțiile comunitare”, Editura Lumina Lex, București, 1996;
Luncan Victor, Duculescu Victor ,,Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internaționale și acte normative de drept intern” – Partea I și II, Lumina Lex, 1993;
Macovei Monica, “Hotărârii ale CEDO – Culegere Selectivă”, Editura Polirom, 2000;
Macovei, Monica – Libertatea și siguranța persoanei: Ghid privind punerea în aplicare a art. 5 al Convenției europene pentru Drepturile Omului / Monica Macovei. – Chișinău : Consiliul Europei;
Manolache Octavian, „Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare”, Editura All, București, 1999.
Manolache Octavian, „Drept comunitar. Instituții comunitare”, Editura All, București, 1999;
Manolache Octavian, „Drept comunitar. Justiția comunitară”, Editura ALL, București, 1999;
Marcu Viorel, „Drept Instituțional Comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Mazilu Dumitru – „Drepturile omului – Concept, exigente și realități contemporane”, Editura Lumina Lex, București, 2003;
Mazilu Dumitru – „Echitate și justiție”, Editura Științifică, București, 1972;
Mazilu Dumitru – Naschitz Anita, M., „Rolul dreptului în afirmarea și dezvoltarea multilaterală a personalității umane, în "Dreptul ca instrument de formare, dezvoltare și ocrotire a personalității umane", Editura Academiei Române, București, 1973;
Mazilu Dumitru, „Drepturile Omului – Concept, exigențe și realități contemporane”, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Mazilu Dumitru, „Integrarea Europeană. Drept comunitar și Instituții europene”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Mazilu Dumitru, „Integrarea Europeană. Drept comunitar și Instituții europene”, Editia a-IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Micu Doina – Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a drepturilor omului și în Constituția României: Pe copertă: Garantarea drepturilor omului / București: All Beck, 1998.- (Studii juridice);
Miga-Beșteliu Raluca, „Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public”, Editura ALL, București, 1998;
Moca Gheorghe, Drept internațional public, UNEX-AZ, Universitatea Româna de Științe și Arte, București, 1992
Miron Dumitru, Păun Laura, Dima Alina, Băjeanu Violeta, Slăvoiu Ovidiu, Economia Integrării Europene, Editura ASE, București, 2001;
Moroianu Zlătescu Irina, Demetrescu C. Radu, „Drept Instituțional European”, Editura Olimp, București, 1999;
Moroianu Zlatescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Oancea Ion – ,,Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte” , IRDO, București 1999;
Moroianu Zlătescu Irina, Șerbănescu Rodica (coord.),„Drepturile femeii – egalitate și parteneriat”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1997;
Moroșan Ion – Reglementarea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. – Chișinău : Universitatea de Criminologie, 2003;
Montgomery W.John- Drepturile omului & Demnitatea Umană, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2004
Munteanu Roxana, Drept european – Evoluție – Instituții – Ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 1996;
Năstase Adrian – „Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului”, București, 1992;
Năstase Adrian – Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale: Vol. I: Reglementări în dreptul internațional, București, Monitorul Oficial, 1998;
Năstase Adrian – Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale: Vol. II: Reglementări în dreptul intern al unor state europene, București, Monitorul Oficial, 1998;
Năstase Adrian – Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale: Vol. IV, Reglementări în dreptul românesc (1989-1998), București, Monitorul Oficial, 1998;
Năstase Adrian – Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale: Vol. III, Reglementări în dreptul românesc (1918-1989), București : Monitorul Oficial, 1998;
Năstase Adrian, „Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992;
Năstase Adrian, „România și Noua Arhitectură Mondială”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1996;
Osoianu Tudor – Probleme actuale ale drepturilor omului, Tudor Osoianu, Chișinău, Catedra drept privat, 2002;
Popa Vasile, Adamescu – „Drepturile omului”, Editura P.U.R., 1994;
Popa Vasile, Vatca Liviu „Drepturile omului”, Editura All Beck., București, 2005;
Popa Vasile, Vatcă Liviu “Drepturile Omului” Editura All Beck, București , 2005;
Popa Vasile, Grecescu Ion, Popeti „Drepturile omului”, Editura Enciclopedică, București, 1998;
Popa Vasile, Mihai Gheorghe „Care sunt drepturile omului și cum le putem noi proteja?”, Editura Helicon, 1994;
Popescu Andrei, „Dreptul Internațional al Muncii”, Holding Reporter, București, 1998;
Popescu Andrei, Jinga Ion, „Organizații Europene și Euroatlantice”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Popescu Andrei, Jinga Ion, „Integrare europeană. Dicționar de termeni comunitari,”, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Popescu Corneliu Liviu „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului 2004”, Editura C.H. Beck, București, 2006;
Popescu Corneliu Liviu, „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului(1999-2002)”, Corneliu-Liviu Popescu, București, All Beck, 2003;
Popescu Corneliu Liviu “Protecția internațională a Drepturilor Omului – surse, instituții, proceduri” Editura All Beck, București, 2000;
Popescu Corneliu-Liviu „Curtea Europeană a Drepturilor Omului și România, Vol. II, Reglementări internaționale”, București, All Beck, 2004;
Popescu Corneliu-Liviu, „Libertatea de exprimare în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” (1999-2002), București, All Beck, 2003;
Popescu Corneliu-Liviu, „Protecția internațională a drepturilor omului. Surse, instituții, proceduri: Note de curs”, București, All Beck, 2000 ;
Popescu Dumitra, Năstase Adrian, „Drept Internațional Public”, Casa de editură și presă „Șansa SRL”, București, 1997;
Popescu, Corneliu-Liviu, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului și România: Vol. I – Reglementări interne”, București, All Beck, 2004;
Popescu, Corneliu-Liviu „Drepturile de procedură în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (2001-2002)”, București, All Beck, 2003;
Popescu, Corneliu-Liviu, „Hotărârile Curți Europene a Dreptului Omului pronunțate în cauzale împotriva României (1998-2002)”, București, All Beck, 2003;
Potînga Alexei, Gheorghe Costachi „Asigurarea drepturilor omului în lume” Chișinău, Epigraf, 2003;
Predescu Ovidiu „ Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și influența acesteia asupra dreptului intern”, București, Lumina Lex, 1998;
Predescu Ovidiu, „Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Implicații asupra dreptului penal român”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Profiroiu Alina, Profiroiu Marius, „Introducere în realitățile europene”, Editura Economică, București, 1999;
Purdă Nicolae, „Protecția Drepturilor Omului – Mecanisme interne și internaționale” , Editura Lumina Lex, București, 2001;
Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, „ Protecția juridică a drepturilor omului”, Universul Juridic, București 2007;
Selejan-Gutan Bianca, Rusu Horatiu Alexandru, „ Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României (1998-2006)”, Editura Hamangiu, București, 2006;
Selejan-Gutan Bianca „Protecția europeană a drepturilor omului” Ediția a-II-a, Editura C.H.Beck, București, 2006
Suceava Ion, Cloșca Ionel “Tratat de Drepturile Omului” Editura Vis Print, București, 2003;
Șută Nicolae, „Integrarea Economică Europeană”, Editura Economică, București, 1999;
Ținca Ovidiu, „Drept Comunitar general”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;
Vida Ioan, “Drepturile Omului în Reglementări Internaționale”, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Voicu Marin, “Ultima speranță pentru o justiție deplină – Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, Editura Juridică, ediția I;
Voicu Marin, „Prefața la ,,Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” – prima ediție în limba romana, 1997, IRDO, București;
Voicu Marin, „Prefață la ,,Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” – prima ediție în limba română, 1997, IRDO, București;
Voicu Marin, „ Protecția Europeană a Drepturilor Omului – Teorie și jurisprudența” – Editura Lumina Lex, București, 2001;
Voicu Marin, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, Editura Juridică, București, 2001;
Vrabie Genoveva, „ Organizarea politico-etatică a României. Drept constituțional și instituții politice”, Editura „Cugetarea”, Iași, 1997
Zlătescu Irina Moroianu, Emil Marinache, Rodica Șerbănescu, Ion Oancea, ,,Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte” , IRDO, București 1999, Vol. I – Instrumente universale; Vol. II – Instrumente regionale;
Zlătescu Moroianu, Stoica Ion, „Carta Socială Europeană”, IRDO, București, 1998;
Zlătescu Victor Dan, Moroianu Zlătescu Irina, ,,Drepturile omului în acțiune” – IRDO, Bucuresti 1994;
Zorgbibe Charles, „Construcția europeană – trecut, prezent, viitor”, Editura Trei, București, 1998;
Studii, articole și alte publicații
George Antoniu, „Implicații asupra legii penale române a Convenției Europene a Drepturilor Omului”, în revista „Studii de drept românesc” nr. 4/1992.
Corneliu Bîrsan, „Comisia Europeană a Drepturilor Omului”, în „Lumea în care trăim”, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1998.
Corneliu Bîrsan, „Comisia Europeană a Drepturilor Omului – locul și rolul ei în cadrul protecției internaționale a drepturilor omului”, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 1/1998.
Corneliu Bîrsan, „Noul sistem european de protecție a drepturilor omului”, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 1/1998.
F. Caporti, „Study on the Rights of Person belonging to Ethnic, Religions and Linguistic Minorities”, United Nations, New York, 1991.
Marc-André Eissen, „Statutul Convenției și dreptul penal”, publicat în „Droit de l’home en France”, Ed. Nagel, Strasbourg, 1985.
William Jefferson Clinton, „Mesaj privind Starea Lumii”, Davos, ianuarie 2000.
Conference of the reepresentatives of the Governments of the Member States, Bruxelles, 22 decembrie 2000, Doc. SN/533/1/00, Treaty of Nice, Provisional text aproved by the Interngovernmental Conference on institutional reform – www.adobe.com
„Le Conseil de l’Europe – Activités et réalisations”, Strasbourg, 1998.
Conseil de l’Europe, „Consiliul Europei și Protecția Drepturilor Omului”, Strasbourg, 1991.
Victor Duculescu, „Tratatul de la Nisa și reforma instituțională a Uniunii Europene ”, în Revista de Drept Comercial nr. 3/2001.
H. H. Jescheck, En hommage à Jean Constant, Liege, 1971.
Lionel Jospin: „Opinii privind viitorul Uniunii Europene extinse” – Extrase din discursul premierului francez, Lionel Jospin, difuzat de site-ul MAE din Franța, la 28 mai 2001 – http://euroinfo.cdimm.org/Nisa.html .
Zidan Meriboute, „Drepturile omului și dreptul umanitar în abordarea islamică”, în „Revista Română de Drept Umanitar”, Nr. 1/1994.
Rigoberta Munchu, „O problemă de identitate”, în, „Revista Română de Drept Umanitar”, Nr. 2/1993.
A. Popescu, Gh. Brehoi, „Consiliul Europei – Un Consiliu pentru întreaga Europă?”, în „Mărturii despre azi” nr. 27, București, 1992.
A. Popescu, Gh. Brehoi, „Influența convențiilor și acordurilor elaborate în cadrul Consiliului Europei asupra legislației muncii și protecției sociale”, în „Dreptul” nr. 3/1993.
Luzius Wildhaber, „Reflecții asupra primului an de funcțiune a noii Curți Europene a Drepturilor Omului”, în „Milenium Lectures”, Ed. Basil S. Markesinis, Hast Publiching, Oxford-Postland Ore, 2000.
Tanner Beygo, „Spre o Curte Europeană unica a Drepturilor Omului” –revista „Drepturilor Omului” nr.3, Bucuresti, 1995.
„Women 2000 – An investigation into the Status of Women’s Rights în Central and South-Eastern Europe and the Newly Independent States”, International Helsinki Federation for Human Rights (IHF).
„Un concept românesc al Europei Federale III” – studiu realizat de Președintele Adunării Parlamentare a OSCE Adrian Severin și cunoscutul politolog Gabriel Andreescu, recompensat recent cu premiul I de către Open Society Foundation – în Ziarul „Ziua” din 7 iunie 2001.
„Programul de guvernare pe perioada 2001-2004”, Capitolul XII: „Pregătirea României pentru Aderarea la Uniunea Europeană”.
„Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului – Culegere selectivă”, Editura Polirom, București, 2000.
Acte și documente
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948.
Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950.
Actul Final de la Helsinki, al CSCE, semnat la 1 august 1975.
Carta Fundamentală a Drepturilor Omului în Uniunea Europeană, dec. 2000.
Statutul Consiliului Europei a fost adoptat la Londra la 5 mai 1949.
Tratatul de la Paris din 1951, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
Tratatul de la Roma din 1957, instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA).
Actul Unic European din 1987.
Tratatului de la Maastricht din 1993, asupra Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam din1997.
Tratatul de la Nisa din 2000.
Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în, „Buletinul Oficial” nr. 146/1974.
Decretul-lege din 26 dec. 1989, publicat în M. Of. nr. 7/30 decembrie 1989.
Decretul-lege nr. 7 din 31 dec. 1989, publicat în M. Of. nr. 9/31 dec. 1989.
Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989, publicat în M. Of. nr. 9/31 decembrie 1989.
Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990.
Decretul-lege nr. 10 din 8 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 6 din 10 ianuarie 1990.
Hotărârea Guvernului nr. 518 din 12 mai 1990, publicată în M. Of. nr. 70/15 mai 1990.
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990, publicat în M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990.
Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990, publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990.
Legea nr. 32 din 16 noiembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.
Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
Legea nr. 79 din 6 iunie 1995, publicată în M. Of. nr. 147/1995.
Legea 303/2004 privind statutul judecatorilor și procurorilor
Legea nr. 39 din 2005 privind ratificarea Protocolului nr. 14 al CEDO.
Internet web site
http://www.infoeuropa.ro
http://www.mie.ro
http://www.europa.eu.int
http://www.bojariu.tripod.com
http://www.coe.fr/index.asp
http://www.cecidmd.org/
http://domino.kappa.ro/mae/politica.nsf/Organizatii
http://www.netsoft.ro/mcane/cer.htm
http://www.ael2001.md/document1.htm
http://www.senat.ro/ROMANA/dep_pol_ext
http://www.dcbuc.at/humrgh.htm
http://europe.org.ro
http://www.romhome.org/consiliul_europei/
http://flux.press.md
http://www.cotidianul.ro
http://domino.kappa.ro/mae/home.nsf/Toate/osce/$File/osce1.htm
http://www.osce.org/publications
http://www.rroma.ro/romanian/gov_whitepaper.htm
http://www.mapn.ro/politicaaparare/romania.htm
http://www.ici.ro/romania/news
http://www.presidency.ro
http://www.oscebih.org/
http://www.ziua.ro/archive/2001/05/09/docs/eveniment.php3
http://domino.kappa.ro/mae/presa.nsf
http://www.etuc.org/FUNDRIGHTS/FR/RESOURCE/BillfinRUM.cf
http://euroinfo.cdimm.org/Nisa.html
http://www.kappa.ro/news/palco
http://www.edu.ro
http://www.senat.ro
http://www.romanialibera.com
http://www.fundamental.rights
BIBLIOGRAFIE
I. Cursuri, tratate, monografii
Akandji-Kombe Jean-Francois- „Obligațiuni pozitive în virtutea Convenției europene a Drepturilor Omului- Ghid pentru punerea în aplicare a Convenției europene a Drepturilor Omului, Seria Manuale privind drepturile omului nr.7”, Council of Europe 2006
Androne Nicolae, „Accesul persoanelor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001;
Bărbulescu Paul, Cloșcă Ion și alții, „Dicționar diplomatic”, Editura Politică, București, 1979;
Bârsan Corneliu, „Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Comentariu pe articole ” Vol.1 și 2, Editura All Beck, București, 2005-2006;
Bârsan Corneliu, Eftimie Marius “Convenția Europeană a Drepturilor Omului” Editura Hamangiu, București, 2006;
Bârsan Maria, „Integrarea economică europeană”, Vol. I, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
Berceanu B. Barbu, „Cetățenia – Monografie juridică”, Editura ALL Back, București, 1999;
Berger Vincent ,,Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” – IRDO, București 1998;
Beygo Tanner – ,,Spre o Curte Europeană unică a Drepturilor Omului” – Revista ,,Drepturilor omului”, anul V, nr. 3/1995;
Bogdan Dragoș, Selegan Mihai, Roșianu Claudia și alți- „Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții europene a drepturilor Omului”, Editura ALL Beck, București, 2005
Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, „Drept Internațional Contemporan”, R.A. „Monitorul Oficial”, București, 1995;
Buergenthal Thomas, Weber Renate, „Dreptul Internațional al Drepturilor Omului”, Editura All, București, 1996;
Ciucă Aurora, „Protecția internațională a drepturilor omului”, Ed.Fundatia Axis, Iasi, 2004
Charpentier Jean, „Institutions internationales”, Ed. Dalloz, 1991;
Chevalier M.I.J., „Cours d’histoire des Idées Politiques”, Paris, 1957;
Chiriță Radu, “Convenția europeană a drepturilor omului –comentarii și explicații” vol. I și II, Ed. C.H.Beck, București 2007;
Cloșcă Ionel, Suceavă Ion, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, 1995;
Coman Florian, Purdă Nicolae, „Protecția juridică a drepturilor omului”, Editura Era, București, 1999;
Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu E., Vida I., „Constituția României – comentată și adnotată”, București, 1992;
Delperée Francis, „Le mediateur”, Editura Bruylant, Bruxelles, 1995;
Demetrescu Radu ,,Drepturile omului, dezvoltare, democrație în dezbaterea Conferinței Mondiale a Drepturilor Omului și Forumului ONG – Viena 1993;
Demetrescu Radu ,,Tradiții ale Drepturilor omului, în România”
Diaconescu Horia – ,,Violența și efectele sale în dreptul roman” , Editura AIUS, Craiova 1995;
Diaconu Nicoleta, „Protecția juridică a drepturilor omului” Editura Universul Juridic, București,2007
Diaconu Nicoleta, Marcu Viorel – „ Drept comunitar. Parte Specială. Politici comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2003
Diaconu Nicoleta, Marcu Viorel – „ Documente de drept internațional public adaptate la nivel european- Culegere” Editura Lumina Lex, București, 2002
Diaconu Ion, „Drepturile omului în dreptul internațional contemporan – Manual”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Diaconu Ion, „Minoritățile – identitate, egalitate”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1998;
Diaconu Ion ,,Drepturile omului” – IRDO, București, 1993;
Drăganu Tudor, „Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Duculescu Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Duculescu Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului”, Editura Lumina Lex, București, 1994;
Duculescu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București 2008;
Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta, Drept constituțional comparat, Editura „Lumina Lex”, București, 1996
Duțu Mircea, „Dreptul internațional și comunitar al mediului”, Editura Economică, București, 1995;
Ecobescu Nicolae, Filip Anda, Micu Nicolae (IRSI) și Hageopol Mirella, Nitelea Mariana, Ecobescu Sandra (CID- CE) – ,,Manualul Consiliului Europei” – Centrul de Informare și Documentare al Consiliului Europei la București, București 1999;
Ecobescu Nicolae, Filip Anda, Micu Nicolae (IRSI) și Hageopol Mirella, Nitelea Mariana, Ecobescu Sandra (CID- CE) – ,,Manualul Consiliului Europei” – Centrul de Informare și Documentare al Consiliului Europei la București, 1999;
Economu Radu – ,,1931: O Charta a libertăților” – în ,,Magazin istoric”, anul XV, nr. 10, oct 1986;
Fecioru Ionel, „Libertatea de circulație între deziderat și realitate”, Editura Ministerului de Interne, București, 2000;
Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin, „Drept Instituțional Comunitar European”, Editura Actami, București, 1999;
Fuerea Augustin, „Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului”, Editura Era, București, 2000;
Geamănu Grigore, „Drept Internațional Contemporan”, Vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;
Georgio del Vechio, „Diritto naturale e unità europea, Roma, 1959;
Giorgio del Vecchio, „La Declaration des droits de l’Homme et du citoyen dans la révolution française”, Ed. Negard, Deuxiéme édition, 1979;
Hugo Grotius, „Despre dreptul războiului și al păcii”, Editura Științifică, București, 1968;
Hurdubaie Ioan, „Spațiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei”, Editura Universal Pan, București, 1999;
Jinga Ion, „Uniunea Europeană – realități și perspective”, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Jinga Ion, Popescu Andrei, „Integrarea Europeană – Dicționar de termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Jonathan Gerard Cohen, „Droit de l’homme en France”, Ed. Nagel, Strasbourg, 1985;
Leicu Corina, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Leicu Corina, Leicu Ioan, „Instituțiile comunitare”, Editura Lumina Lex, București, 1996;
Luncan Victor, Duculescu Victor ,,Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internaționale și acte normative de drept intern” – Partea I și II, Lumina Lex, 1993;
Macovei Monica, “Hotărârii ale CEDO – Culegere Selectivă”, Editura Polirom, 2000;
Macovei, Monica – Libertatea și siguranța persoanei: Ghid privind punerea în aplicare a art. 5 al Convenției europene pentru Drepturile Omului / Monica Macovei. – Chișinău : Consiliul Europei;
Manolache Octavian, „Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare”, Editura All, București, 1999.
Manolache Octavian, „Drept comunitar. Instituții comunitare”, Editura All, București, 1999;
Manolache Octavian, „Drept comunitar. Justiția comunitară”, Editura ALL, București, 1999;
Marcu Viorel, „Drept Instituțional Comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Mazilu Dumitru – „Drepturile omului – Concept, exigente și realități contemporane”, Editura Lumina Lex, București, 2003;
Mazilu Dumitru – „Echitate și justiție”, Editura Științifică, București, 1972;
Mazilu Dumitru – Naschitz Anita, M., „Rolul dreptului în afirmarea și dezvoltarea multilaterală a personalității umane, în "Dreptul ca instrument de formare, dezvoltare și ocrotire a personalității umane", Editura Academiei Române, București, 1973;
Mazilu Dumitru, „Drepturile Omului – Concept, exigențe și realități contemporane”, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Mazilu Dumitru, „Integrarea Europeană. Drept comunitar și Instituții europene”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Mazilu Dumitru, „Integrarea Europeană. Drept comunitar și Instituții europene”, Editia a-IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Micu Doina – Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a drepturilor omului și în Constituția României: Pe copertă: Garantarea drepturilor omului / București: All Beck, 1998.- (Studii juridice);
Miga-Beșteliu Raluca, „Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public”, Editura ALL, București, 1998;
Moca Gheorghe, Drept internațional public, UNEX-AZ, Universitatea Româna de Științe și Arte, București, 1992
Miron Dumitru, Păun Laura, Dima Alina, Băjeanu Violeta, Slăvoiu Ovidiu, Economia Integrării Europene, Editura ASE, București, 2001;
Moroianu Zlătescu Irina, Demetrescu C. Radu, „Drept Instituțional European”, Editura Olimp, București, 1999;
Moroianu Zlatescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Oancea Ion – ,,Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte” , IRDO, București 1999;
Moroianu Zlătescu Irina, Șerbănescu Rodica (coord.),„Drepturile femeii – egalitate și parteneriat”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1997;
Moroșan Ion – Reglementarea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. – Chișinău : Universitatea de Criminologie, 2003;
Montgomery W.John- Drepturile omului & Demnitatea Umană, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2004
Munteanu Roxana, Drept european – Evoluție – Instituții – Ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 1996;
Năstase Adrian – „Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului”, București, 1992;
Năstase Adrian – Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale: Vol. I: Reglementări în dreptul internațional, București, Monitorul Oficial, 1998;
Năstase Adrian – Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale: Vol. II: Reglementări în dreptul intern al unor state europene, București, Monitorul Oficial, 1998;
Năstase Adrian – Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale: Vol. IV, Reglementări în dreptul românesc (1989-1998), București, Monitorul Oficial, 1998;
Năstase Adrian – Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale: Vol. III, Reglementări în dreptul românesc (1918-1989), București : Monitorul Oficial, 1998;
Năstase Adrian, „Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992;
Năstase Adrian, „România și Noua Arhitectură Mondială”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1996;
Osoianu Tudor – Probleme actuale ale drepturilor omului, Tudor Osoianu, Chișinău, Catedra drept privat, 2002;
Popa Vasile, Adamescu – „Drepturile omului”, Editura P.U.R., 1994;
Popa Vasile, Vatca Liviu „Drepturile omului”, Editura All Beck., București, 2005;
Popa Vasile, Vatcă Liviu “Drepturile Omului” Editura All Beck, București , 2005;
Popa Vasile, Grecescu Ion, Popeti „Drepturile omului”, Editura Enciclopedică, București, 1998;
Popa Vasile, Mihai Gheorghe „Care sunt drepturile omului și cum le putem noi proteja?”, Editura Helicon, 1994;
Popescu Andrei, „Dreptul Internațional al Muncii”, Holding Reporter, București, 1998;
Popescu Andrei, Jinga Ion, „Organizații Europene și Euroatlantice”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Popescu Andrei, Jinga Ion, „Integrare europeană. Dicționar de termeni comunitari,”, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Popescu Corneliu Liviu „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului 2004”, Editura C.H. Beck, București, 2006;
Popescu Corneliu Liviu, „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului(1999-2002)”, Corneliu-Liviu Popescu, București, All Beck, 2003;
Popescu Corneliu Liviu “Protecția internațională a Drepturilor Omului – surse, instituții, proceduri” Editura All Beck, București, 2000;
Popescu Corneliu-Liviu „Curtea Europeană a Drepturilor Omului și România, Vol. II, Reglementări internaționale”, București, All Beck, 2004;
Popescu Corneliu-Liviu, „Libertatea de exprimare în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” (1999-2002), București, All Beck, 2003;
Popescu Corneliu-Liviu, „Protecția internațională a drepturilor omului. Surse, instituții, proceduri: Note de curs”, București, All Beck, 2000 ;
Popescu Dumitra, Năstase Adrian, „Drept Internațional Public”, Casa de editură și presă „Șansa SRL”, București, 1997;
Popescu, Corneliu-Liviu, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului și România: Vol. I – Reglementări interne”, București, All Beck, 2004;
Popescu, Corneliu-Liviu „Drepturile de procedură în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (2001-2002)”, București, All Beck, 2003;
Popescu, Corneliu-Liviu, „Hotărârile Curți Europene a Dreptului Omului pronunțate în cauzale împotriva României (1998-2002)”, București, All Beck, 2003;
Potînga Alexei, Gheorghe Costachi „Asigurarea drepturilor omului în lume” Chișinău, Epigraf, 2003;
Predescu Ovidiu „ Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și influența acesteia asupra dreptului intern”, București, Lumina Lex, 1998;
Predescu Ovidiu, „Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Implicații asupra dreptului penal român”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Profiroiu Alina, Profiroiu Marius, „Introducere în realitățile europene”, Editura Economică, București, 1999;
Purdă Nicolae, „Protecția Drepturilor Omului – Mecanisme interne și internaționale” , Editura Lumina Lex, București, 2001;
Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, „ Protecția juridică a drepturilor omului”, Universul Juridic, București 2007;
Selejan-Gutan Bianca, Rusu Horatiu Alexandru, „ Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României (1998-2006)”, Editura Hamangiu, București, 2006;
Selejan-Gutan Bianca „Protecția europeană a drepturilor omului” Ediția a-II-a, Editura C.H.Beck, București, 2006
Suceava Ion, Cloșca Ionel “Tratat de Drepturile Omului” Editura Vis Print, București, 2003;
Șută Nicolae, „Integrarea Economică Europeană”, Editura Economică, București, 1999;
Ținca Ovidiu, „Drept Comunitar general”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;
Vida Ioan, “Drepturile Omului în Reglementări Internaționale”, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Voicu Marin, “Ultima speranță pentru o justiție deplină – Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, Editura Juridică, ediția I;
Voicu Marin, „Prefața la ,,Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” – prima ediție în limba romana, 1997, IRDO, București;
Voicu Marin, „Prefață la ,,Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” – prima ediție în limba română, 1997, IRDO, București;
Voicu Marin, „ Protecția Europeană a Drepturilor Omului – Teorie și jurisprudența” – Editura Lumina Lex, București, 2001;
Voicu Marin, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, Editura Juridică, București, 2001;
Vrabie Genoveva, „ Organizarea politico-etatică a României. Drept constituțional și instituții politice”, Editura „Cugetarea”, Iași, 1997
Zlătescu Irina Moroianu, Emil Marinache, Rodica Șerbănescu, Ion Oancea, ,,Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte” , IRDO, București 1999, Vol. I – Instrumente universale; Vol. II – Instrumente regionale;
Zlătescu Moroianu, Stoica Ion, „Carta Socială Europeană”, IRDO, București, 1998;
Zlătescu Victor Dan, Moroianu Zlătescu Irina, ,,Drepturile omului în acțiune” – IRDO, Bucuresti 1994;
Zorgbibe Charles, „Construcția europeană – trecut, prezent, viitor”, Editura Trei, București, 1998;
Studii, articole și alte publicații
George Antoniu, „Implicații asupra legii penale române a Convenției Europene a Drepturilor Omului”, în revista „Studii de drept românesc” nr. 4/1992.
Corneliu Bîrsan, „Comisia Europeană a Drepturilor Omului”, în „Lumea în care trăim”, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1998.
Corneliu Bîrsan, „Comisia Europeană a Drepturilor Omului – locul și rolul ei în cadrul protecției internaționale a drepturilor omului”, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 1/1998.
Corneliu Bîrsan, „Noul sistem european de protecție a drepturilor omului”, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 1/1998.
F. Caporti, „Study on the Rights of Person belonging to Ethnic, Religions and Linguistic Minorities”, United Nations, New York, 1991.
Marc-André Eissen, „Statutul Convenției și dreptul penal”, publicat în „Droit de l’home en France”, Ed. Nagel, Strasbourg, 1985.
William Jefferson Clinton, „Mesaj privind Starea Lumii”, Davos, ianuarie 2000.
Conference of the reepresentatives of the Governments of the Member States, Bruxelles, 22 decembrie 2000, Doc. SN/533/1/00, Treaty of Nice, Provisional text aproved by the Interngovernmental Conference on institutional reform – www.adobe.com
„Le Conseil de l’Europe – Activités et réalisations”, Strasbourg, 1998.
Conseil de l’Europe, „Consiliul Europei și Protecția Drepturilor Omului”, Strasbourg, 1991.
Victor Duculescu, „Tratatul de la Nisa și reforma instituțională a Uniunii Europene ”, în Revista de Drept Comercial nr. 3/2001.
H. H. Jescheck, En hommage à Jean Constant, Liege, 1971.
Lionel Jospin: „Opinii privind viitorul Uniunii Europene extinse” – Extrase din discursul premierului francez, Lionel Jospin, difuzat de site-ul MAE din Franța, la 28 mai 2001 – http://euroinfo.cdimm.org/Nisa.html .
Zidan Meriboute, „Drepturile omului și dreptul umanitar în abordarea islamică”, în „Revista Română de Drept Umanitar”, Nr. 1/1994.
Rigoberta Munchu, „O problemă de identitate”, în, „Revista Română de Drept Umanitar”, Nr. 2/1993.
A. Popescu, Gh. Brehoi, „Consiliul Europei – Un Consiliu pentru întreaga Europă?”, în „Mărturii despre azi” nr. 27, București, 1992.
A. Popescu, Gh. Brehoi, „Influența convențiilor și acordurilor elaborate în cadrul Consiliului Europei asupra legislației muncii și protecției sociale”, în „Dreptul” nr. 3/1993.
Luzius Wildhaber, „Reflecții asupra primului an de funcțiune a noii Curți Europene a Drepturilor Omului”, în „Milenium Lectures”, Ed. Basil S. Markesinis, Hast Publiching, Oxford-Postland Ore, 2000.
Tanner Beygo, „Spre o Curte Europeană unica a Drepturilor Omului” –revista „Drepturilor Omului” nr.3, Bucuresti, 1995.
„Women 2000 – An investigation into the Status of Women’s Rights în Central and South-Eastern Europe and the Newly Independent States”, International Helsinki Federation for Human Rights (IHF).
„Un concept românesc al Europei Federale III” – studiu realizat de Președintele Adunării Parlamentare a OSCE Adrian Severin și cunoscutul politolog Gabriel Andreescu, recompensat recent cu premiul I de către Open Society Foundation – în Ziarul „Ziua” din 7 iunie 2001.
„Programul de guvernare pe perioada 2001-2004”, Capitolul XII: „Pregătirea României pentru Aderarea la Uniunea Europeană”.
„Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului – Culegere selectivă”, Editura Polirom, București, 2000.
Acte și documente
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948.
Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950.
Actul Final de la Helsinki, al CSCE, semnat la 1 august 1975.
Carta Fundamentală a Drepturilor Omului în Uniunea Europeană, dec. 2000.
Statutul Consiliului Europei a fost adoptat la Londra la 5 mai 1949.
Tratatul de la Paris din 1951, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
Tratatul de la Roma din 1957, instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA).
Actul Unic European din 1987.
Tratatului de la Maastricht din 1993, asupra Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam din1997.
Tratatul de la Nisa din 2000.
Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în, „Buletinul Oficial” nr. 146/1974.
Decretul-lege din 26 dec. 1989, publicat în M. Of. nr. 7/30 decembrie 1989.
Decretul-lege nr. 7 din 31 dec. 1989, publicat în M. Of. nr. 9/31 dec. 1989.
Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989, publicat în M. Of. nr. 9/31 decembrie 1989.
Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990.
Decretul-lege nr. 10 din 8 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 6 din 10 ianuarie 1990.
Hotărârea Guvernului nr. 518 din 12 mai 1990, publicată în M. Of. nr. 70/15 mai 1990.
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990, publicat în M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990.
Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990, publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990.
Legea nr. 32 din 16 noiembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.
Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
Legea nr. 79 din 6 iunie 1995, publicată în M. Of. nr. 147/1995.
Legea 303/2004 privind statutul judecatorilor și procurorilor
Legea nr. 39 din 2005 privind ratificarea Protocolului nr. 14 al CEDO.
Internet web site
http://www.infoeuropa.ro
http://www.mie.ro
http://www.europa.eu.int
http://www.bojariu.tripod.com
http://www.coe.fr/index.asp
http://www.cecidmd.org/
http://domino.kappa.ro/mae/politica.nsf/Organizatii
http://www.netsoft.ro/mcane/cer.htm
http://www.ael2001.md/document1.htm
http://www.senat.ro/ROMANA/dep_pol_ext
http://www.dcbuc.at/humrgh.htm
http://europe.org.ro
http://www.romhome.org/consiliul_europei/
http://flux.press.md
http://www.cotidianul.ro
http://domino.kappa.ro/mae/home.nsf/Toate/osce/$File/osce1.htm
http://www.osce.org/publications
http://www.rroma.ro/romanian/gov_whitepaper.htm
http://www.mapn.ro/politicaaparare/romania.htm
http://www.ici.ro/romania/news
http://www.presidency.ro
http://www.oscebih.org/
http://www.ziua.ro/archive/2001/05/09/docs/eveniment.php3
http://domino.kappa.ro/mae/presa.nsf
http://www.etuc.org/FUNDRIGHTS/FR/RESOURCE/BillfinRUM.cf
http://euroinfo.cdimm.org/Nisa.html
http://www.kappa.ro/news/palco
http://www.edu.ro
http://www.senat.ro
http://www.romanialibera.com
http://www.fundamental.rights
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Implicatiile Nerespectarii Drepturilor Condamnatilor DIN Perspectiva Dreptului Comunitar (ID: 128084)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.