Impacarea Partilor
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I
Răspunderea penală. Cauze care înlătură răspunderea penală
1. Cadrul juridic privind răspunderea penală a persoanei fizice
2. Răspunderea penală, consecință a săvârșirii unei infracțiuni
3. Conceptul de răspundere penală
4. Temeiul răspunderii penale
5. Răspunderea penală ca instituție fundamentală a dreptului penal
6. Principiile răspunderii penale
6.1. Noțiunea și cadrul principiilor răspunderii penale
6.2. Principiul legalității răspunderii penale
6.3. Principiul că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale
6.4. Principiul umanismului răspunderii penale
6.5. Principiul că răspunderea penală este personală
6.6. Principiul inevitabilității răspunderii penale
6.7. Principiul individualizării răspunderii penale
6.8. Principiul unicității răspunderii penale sau regula non bis in idem
6.9. Principiul prescriptibilității răspunderii penale
6.10. Principiul răspunderii penale a persoanei juridice
7. Cauze care înlătură răspunderea penală
Capitolul II
Amnistia
1. Noțiune și caracterizare
2. Felurile amnistiei
3. Obiectul amnistiei
4. Efectele amnistiei
Capitolul III
Prescripția răspunderii penale
Noțiune
Termenele de prescripție a răspunderii penale
Efectele prescripției răspunderii penale
Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale
Suspendarea prescripției răspunderii penale
Probleme referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripției răspunderii penale
Capitolul IV
Lipsa plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile
Lipsa plângerii prealabile
Noțiune și caracterizare
1.2. Natura juridică a plângerii prealabile
Condițiile plângerii prealabile
1.4. Lipsa plângerii prealabile și consecințele acesteia
2. Retragerea plângerii prealabile
2.1. Condițiile în care operează retragerea plângerii prealabile
2.2. Retragerea plângerii prealabile în cazul pluralității de infractori
2.3. Retragerea plângerii prealabile în cazul în care persoana vătămată a fost o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă
2.4. Retragerea plângerii prealabile în situații special
Capitolul V
Impacarea partilor
Împăcarea în căzul persoanei fizice
1.1. Noțiune și caracterizare
1.2. Condițiile în care împăcarea părților înlătură răspunderea penală
Efectele împăcării
Limitele instituției împăcării
Împăcarea în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă
Împăcarea în cazul persoanei juridice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Spre deosebire de Codul penal anterior, care reglementa în cadrul Titlului VII al Părții generale „cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării", noul Cod penal reglementează, în cadrul a trei titluri distincte, cauzele care înlătură răspunderea penală (Titlul VII al Părții generale), cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (Titlul VIII al Părții generale) și cauzele care înlătură consecințele condamnării (Titlul IX al Părții generale).
Titlul VII – „Cauzele care înlătură răspunderea penală" al Părții generale a noului Cod penal reglementează într-un titlu distinct amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile și împăcarea.
Ansamblul împrejurărilor, stărilor, situațiilor prevăzute de lege care se ivesc în legătură cu aplicarea/luarea sancțiunilor ce reprezintă consecințe ale răspunderii penale, în urma comiterii faptelor ce constituie infracțiuni, este reprezentat de cauzele care înlătură răspunderea penală, reglementate în prezentul titlu. Aceste cauze sunt: amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile și împăcarea, apreciate, dată fiind aplicabilitatea lor, drept cauze generale[1] de înlăturare a răspunderii penale, în condițiile intervenirii cărora procurorul dispune soluția clasării, iar instanța pronunță soluția încetării procesului penal. în cazul unora dintre ele – amnistia antecondamnatorie, prescripția răspunderii penale și retragerea plângerii prealabile -, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea urmăririi penale (art. 319 NCPP) sau continuarea procesului penal (art. 18 NCPP).
Codul penal din 1969 a prevăzut aceste cauze în Titlul VII din partea generală, în capitole distincte, anume: amnistia (Capitolul I), prescripția răspunderii penale (Capitolul II), lipsa/retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților (Capitolul III), noua reglementare oferind o sistematizare superioară, prin reunirea distinctă a cauzelor cu aceeași natură juridică, diferențiindu-se de alte cauze operante în materie juridico-penală.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt acele fapte juridice în sens larg, cu efect extinctiv asupra raportului juridic penal, survenite ulterior săvârșirii infracțiunii și care fac să se stingă dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor și obligația acestuia de a se supune vreunei sancțiuni.
Spre deosebire de cauzele justificative și cauzele de neimputabili- tate, care sunt anterioare sau concomitente cu infracțiunea, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt întotdeauna posterioare acesteia.
Noul Cod penal reglementează aceste cauze în Titlul VII sub denumirea „Cauze care înlătură răspunderea penală", separându-le de cauzele care înlătură executarea pedepsei, reglementate în Titlul VIII, și de cauzele care înlătură consecințele condamnării, reglementate în Titlul IX. Această nouă sistematizare răspunde, pe de o parte, opiniilor exprimate în doctrina penală, iar, pe de altă parte, naturii diferite a acestor cauze, cât și temeiurilor care stau la baza incidenței lor. Cauzele care înlătură răspunderea penală împiedică pronunțarea unei hotărâri de condamnare deoarece intervin înainte de pronunțarea ei, pe când cauzele care înlătură executarea pedepsei ori consecințele condamnării intervin, de regulă, după pronunțarea hotărârii de condamnare, cu excepția grațierii care poate fi și antecondamnatorie.
Pe lângă cauzele care înlătură răspunderea penală prevăzute în Titlul VII din partea generală a codului, în partea specială a acestuia sunt reglementate cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale, denumite și cauze de impunitate sau de nepedepsire, cu o sferă de incidență mai restrânsă, în legătură doar cu anumite infracțiuni (de exemplu, denunțarea faptei de către mituitor).
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia antecon- damnatorie, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea ei, împăcarea părților, decesul infractorului, cauzele de nepedepsire (de impunitate) și înlocuirea răspunderii penale prin renunțarea la urmărirea penală sau renunțarea la aplicarea pedepsei.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu au, în principiu, efect asupra răspunderii civile a infractorului, acesta fiind ținut să răspundă pentru paguba produsă prin infracțiune, cu excepția cazului în care a intervenit împăcarea părților pentru infracțiunile prevăzute de lege, aceasta stingând și dreptul la acțiunea civilă în despăgubiri.
Capitolul I
Răspunderea penală. Cauze care înlătură răspunderea penală
1. Cadrul juridic privind răspunderea penală a persoanei fizice
Cadrul juridic al răspunderii penale îl găsim, în primul rând, în dispoziția art. 15 alin. (2) C. pen., potrivit căruia „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”, și în Titlul al Vll-lea din partea generală care reglementează „cauzele care înlătură răspunderea penală”.
Această situație, de mai puține reglementări, nu trebuie să ne conducă la concluzia că răspunderea penală, ca instituție fundamentală a dreptului penal, este mai puțin importantă decât celelalte două instituții fundamentale ale dreptului penal, și anume „infracțiunea” și „sancțiunile de drept penal”.
Explicația unei mai puține re glementări privind răspunderea penală constă în faptul că infracțiunea fiind unicul temei al răspunderii penale, iar sancțiunile de drept penal, consecința răspunderii penale, toate reglementările privind infracțiunea și sancțiunile de drept penal constituie, indirect, și reglementări privind răspunderea penală, deoarece sorgintea răspunderii penale se găsește în săvârșirea infracțiunii, iar sancțiunile de drept penal reprezintă obiectul răspunderii penale. Am mai putea menționa și cauzele justificative și de neimputabilitate, în prezența cărora săvârșirea unei fapte nu constituie infracțiune și deci, indirect, nu există nici răspundere penală. Toate dispozițiile privind răspunderea penală se completează cu prevederile Codului penal privind aplicarea legii penale în spațiu și timp.
2. Răspunderea penală, consecință a săvârșirii unei infracțiuni
După cum am văzut, ordinea de drept penal se înfăptuiește, în principiu, prin conformarea destinatarilor legii penale la exigențele acesteia. Dar sunt și situații în care unii membri ai societății nu se conformează și înfrâng legea penală, comițând infracțiuni. în această situație, cei ce au încălcat legea penală trebuie să răspundă penal pentru faptele lor, restabilirea ordinii de drept penal nefiind posibilă în astfel de situații decât prin constrângerea lor.
Deci, procesul restabilirii ordinii de drept penal încălcate nu poate avea loc decât prin intermediul răspunderii penale. La rândul său, răspunderea penală nu poate interveni în plan juridic decât prin intermediul raportului juridic penal de conflict, prin intermediul căruia se realizează constrângerea celui ce a violat legea penală și, în felul acesta, restabilirea ordinii de drept penal încălcate.
În procesul restabilirii ordinii de drept penal prin constrângere, după săvârșirea infracțiunii, societatea nu intervine imediat cu aplicarea sancțiunii penale, ci numai după stabilirea răspunderii penale a făptuitorului. Sub acest aspect, stabilirea răspunderii penale ce decurge din săvârșirea infracțiunii apare și ca o garanție că făptuitorului i se poate imputa săvârșirea acelei infracțiuni.
Numai după stabilirea răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită se poate aplica sancțiunea prevăzută de legea penală ca un corolar al acesteia.
3. Conceptul de răspundere penală
În abordarea conceptului de răspundere penală, în doctrina românească nu există un punct de vedere unitar. Potrivit unui punct de vedere, răspunderea penală este „însuși raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex, al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere penală pe infractor, de a-i aplica sancțiunea pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii”.
După cum se poate constata, în această definiție foarte elaborată autorul suprapune noțiunea de răspundere penală peste cea care definește raportul juridic penal de conflict, mergând până la identificare.
Într-o altă opinie se consideră că noțiunea de răspundere penală poate fi privită atât într-un sens restrâns, dar și într-un sens mai larg.
În sens restrâns, prin răspundere penală se înțelege obligația unei persoane de a suporta o sancțiune penală fiindcă a săvârșit o infracțiune.
În sens larg, prin răspundere penală se înțelege nu numai obligația de a suporta o sancțiune, ci și dreptul de a aplica o pedeapsă care revine statului, prin instanța de judecată. în concepția acestei opinii, noțiunea de răspundere penală se apropie de însuși conținutul raportului juridic penal, echivalând cu dreptul de a aplica pedeapsa și obligația de a suporta o pedeapsă.
Potrivit unui alt punct de vedere, se atrage atenția că, atunci când se vorbește de noțiunea de răspundere penală în sens larg, aceasta nu trebuie confundată cu raportul juridic penal, deoarece răspunderea penală apare mai întâi de toate ca o obligație.
În literatura juridică mai nouă s-a apreciat că răspunderea penală este instituția juridică ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice de conflict și de conformare, care se nasc în sfera activității de tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, prin săvârșirea de infracțiuni, activitate care se desfășoară de autoritățile publice, în temeiul legii, guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale esențiale confirmate de ordinea constituțională, în vederea menținerii și promovării ordinii juridice și binelui public.
În opinia noastră, răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, este consecința imediată a săvârșirii unei infracțiuni, ce se materializează prin aplicarea unei sancțiuni penale. în mod concret, răspunderea penală este mijlocul prin care societatea reacționează față de persoanele care încalcă ordinea de drept penal și derivă din săvârșirea unei infracțiuni. Răspunderea penală se stabilește într-un cadru juridic oferit de legea penală și procesual penală.
Răspunderea penală este strâns legată de instituția sancțiunilor penale, dar nu trebuie confundată cu aceasta.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că infracțiunea este cauza răspunderii penale, iar sancțiunile penale sunt consecința răspunderii penale.
Și alți autori consideră că răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, reprezintă consecința nesocotirii dispoziției normei juridice penale.
4. Temeiul răspunderii penale
În conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) C. pen., „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
În doctrină s-a subliniat că „temeiul răspunderii penale îl constituie săvârșirea unei infracțiuni, de aceea constatarea că fapta îndeplinește toate elementele obiective și subiective cerute de norma incriminatoare pentru existența infracțiunii este deci nu numai necesară, dar și suficientă pentru fundamentarea juridică a răspunderii penale, nefiind necesară vreo altă condiție.
5. Răspunderea penală ca instituție fundamentală a dreptului penal
Răspunderea penală nu trebuie confundată cu instituția fundamentală a răspunderii penale. Fiind o consecință inevitabilă a încălcării normelor de drept penal, răspunderea penală este reglementată în cadrul unei instituții fundamentale necesare oricărui sistem de drept penal.
Ca instituție fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală a fost definită ca „un ansamblu de dispoziții privitoare la realizarea prin constrângere a dreptului penal, adică la condițiile în care ia naștere raportul juridic penal de conflict, la conținutul și la modul de soluționare a acestui raport, la cauzele care fac ca răspunderea penală să fie înlăturată”.
6. Principiile răspunderii penale
6.1. Noțiunea și cadrul principiilor răspunderii penale
În literatura juridică de specialitate s-a subliniat că prin principii ale răspunderii penale se înțeleg acele idei de bază, diriguitoare, ce se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii penale.
În reglementarea răspunderii penale, legiuitorul a ținut seama de întreg ansamblul de principii care călăuzesc dreptul penal, unele dintre ele fiind principii de bază ale acestuia, iar altele, specifice răspunderii penale.
În doctrina penală nu există un punct de vedere unitar cu privire la numărul și cadrul principiilor răspunderii penale. Dacă în cursul său din anul 1971, prof. Ion Oancea menționa doar trei principii (principiul că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale; principiul legalității răspunderii penale și principiul individualizării judiciare a răspunderii penale) în cursurile elaborate după anul 1990 autorii menționează și câte 7 sau 8 principii, iar mai recent, doar 5.
În opinia noastră principiile răspunderii penale sunt următoarele.
6.2. Principiul legalității răspunderii penale
Marele principiu al legalității, specific întregului sistem de drept, își găsește reflectarea și în privința răspunderii penale.
În domeniul răspunderii penale, acest principiu reflectă faptul că exercitarea dreptului statului de a aplica o sancțiune de drept penal și obligația infractorului de a suporta acea sancțiune nu se poate face decât în cazurile și în limitele prevăzute de legea penală și procesual penală. în baza acestui principiu, răspunderea penală nu poate interveni decât atunci când o persoană a săvârșit o infracțiune așa cum prevede legea, iar aceasta este constatată de către un organ judiciar printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă și irevocabilă.
Răspunderea penală poate fi agravată sau atenuată, tot în condiții prevăzute de lege (cauze de atenuare sau agravare a răspunderii penale), după cum aceeași răspundere penală uneori poate fi înlăturată, atunci când sunt prezente cauzele justificative, de neimputabilitate sau cele care înlătură răspunderea penală și care sunt stabilite tot de către legiuitor.
Funcționarea acestui principiu reprezintă o garanție că cei care au încălcat legea penală vor fi cercetați și judecați în strictă conformitate cu dispozițiile legale, asigurându-li-se toate drepturile și garanțiile procesuale (de exemplu, dreptul la apărare, la un proces echitabil etc.), fiind astfel feriți de eventuale abuzuri ale autorităților judiciare (de exemplu, cercetarea abuzivă, reținerea și arestarea ilegală etc.).
6.3. Principiul că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale
Răspunderea penală, prin implicațiile acesteia, ca fiind cea mai gravă formă de răspundere juridică, ridică întotdeauna problema temeiului ei.
După cum se știe, ori de câte ori se pune problema unui raport juridic, întotdeauna se pune problema unui fapt juridic care să genereze acel raport. Sub acest aspect, temeiul răspunderii penale este întotdeauna un fapt juridic, și anume săvârșirea unei infracțiuni. Acest principiu este consacrat în art. 15 alin. (2) C. pen., potrivit căruia „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Faptul că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale rezultă în mod implicit și din celelalte dispoziții din partea generală a Codului penal sau din partea specială, dar și din dispozițiile Codului de procedură penală. Explicația admiterii acestui principiu constă în aceea că infracțiunea, fiind o faptă gravă, ea creează un pericol social, iar răspunderea penală își are menirea să prevină astfel de fapte.
În doctrină s-a mai subliniat și faptul că pentru existența răspunderii penale nu este suficientă numai săvârșirea unei infracțiuni, înțeleasă ca faptă socialmente periculoasă, ci mai este necesar să se constate și vinovăția infractorului, fără de care nu poate fi concepută răspunderea penală. Datorită acestui fapt, a temeiului subiectiv al răspunderii penale, unii autori au expus ca un principiu al răspunderii penale, principiul răspunderii penale subiective sau principiul că fără vinovăție nu există răspundere penală. în opinia noastră, principiul că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale reflectă și faptul că răspunderea penală operează numai din momentul dovedirii vinovăției persoanei în săvârșirea infracțiunii care constituie temeiul subiectiv al răspunderii penale.
În doctrină s-a subliniat că existența infracțiunii presupune dovedirea ei, ceea ce înseamnă dovedirea nu numai a săvârșirii faptei, dar și a săvârșirii acesteia cu vinovăție.
Constituția României proclamă principiul prezumției de nevinovăție.
Acest lucru presupune că o persoană cercetată pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este considerată (prezumată) nevinovată până la dovedirea vinovăției exprimată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
6.4. Principiul umanismului răspunderii penale
Umanismul, ca principiu fundamental al sistemului de drept românesc, își găsește reverberația și în dreptul penal, în determinarea sistemului de valori ocrotite penal de legiuitor și în determinarea exigențelor de conduită impuse de necesitatea acestei ocrotiri, dar și în condițiile și conținutul constrângerii juridice ce trebuie să intervină atunci când se încalcă obligația de conformitate și se săvârșește o infracțiune.
Principiul umanismului, care este caracteristic dreptului penal, se reflectă cel mai bine în umanismul răspunderii penale. Mecanismul răspunderii penale, așa cum este el stabilit de legiuitor, ține seama de condiția umană, de determinismele conduitei sociale a omului și de posibilitatea lui de a-și dirija în mod liber voința. Răspunderea penală apare, în sistemul dreptului nostru penal, ca o instituție cu caracter democratic și umanist.
De exemplu, abolirea pedepsei cu moartea din rândul sancțiunilor penale ne arată în mod indubitabil caracterul umanist al răspunderii penale în dreptul nostru penal.
În domeniul răspunderii penale, principiul umanismului își mai găsește reflectarea în condițiile și conținutul constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârșirii de infracțiuni, ca și prin prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigențe cărora aceștia li se pot conforma.
Aplicarea principiului „mitiorlex(' (a legii penale mai blânde) în cazul succesiunii legilor penale în timp reflectă umanismul răspunderii penale în legislația noastră penală.
6.5. Principiul că răspunderea penală este personală
Așa cum s-a subliniat în literatura juridică de specialitate, acest principiu derivă din caracterul personal al obligației fiecărui membru al societății de a respecta legea penală și din elementele constitutive ale infracțiunii, care se referă la săvârșirea unei fapte cu vinovăție, care nu poate fi raportată decât la fiecare persoană în parte.
În dreptul penal este de neconceput răspunderea pentru fapta altuia, acest lucru fiind consacrat prin dispozițiile art. 14 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia „acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni”.
Faptul că răspunderea penală este personală se răsfrânge asupra pedepsei sau măsurii educative, care nu pot fi aplicate decât față de persoana care a săvârșit infracțiunea și nu pot fi transferate asupra altei persoane. Ca urmare a faptului că răspunderea penală este personal, atunci când subiectul activ al unei infracțiuni moare, se stinge și răspunderea penală.
6.6. Principiul inevitabilității răspunderii penale
Acest principiu presupune că răspunderea penală este o consecință inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni. El se realizează, în practică, prin intermediul altui principiu, și anume cel al oficialității acțiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală și sancționării făptuitorului.
Atunci când s-a comis o infracțiune, cu excepția celor la care acțiunea penală se poate pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, organele de stat competente au obligația de a interveni din oficiu pentru identificarea autorului și cercetarea lui pentru stabilirea vinovăției, în vederea tragerii la răspundere penală a acestuia. Numai prin inevitabilitatea răspunderii penale se poate realiza prin constrângere ordinea de drept penal ce a fost încălcată.
Inevitabilitatea răspunderii penale este asigurată și prin alte instituții ale dreptului penal, cum ar fi mandatul european de arestare sau extrădarea, în cazul în care cei care au săvârșit infracțiuni sau au de executat pedepse se refugiază pe teritoriul altor țări, pentru a evita răspunderea penală.
Inevitabilitatea răspunderii penale, din punct de vedere juridic, poate cunoaște anumite excepții, în sensul că, atunci când există vreo cauză care înlătură răspunderea penală (de exemplu, amnistia), acest principiu nu mai poate opera.
Acest principiu este dictat de necesitatea asigurării securității sociale și de principiul fundamental al egalității tuturor membrilor societății în fața legii penale.
6.7. Principiul individualizării răspunderii penale
Potrivit acestui principiu, răspunderea penală trebuie să fie diferențiată, în funcție de gravitatea infracțiunii și de persoana infractorului, pentru a se asigura atât sancționarea corectă a acestuia, cât și realizarea prevențiunii generale și speciale.
Așa cum just s-a observat în doctrină, ideea de individualizare străbate întreaga reglementare a răspunderii penale și vizează, pe de o parte, să se evalueze în mod just gradul de pericol social abstract sau concret al infracțiunilor, iar pe de altă parte, în raport de această evaluare, să se stabilească și represiunea necesară, represiune care se reflectă în sistemul de sancțiuni care se instituie, în natura și durata sau cuantumul acestor sancțiuni.
Individualizarea răspunderii penale se realizează în mai multe etape, fapt ce reprezintă o garanție a eficienței luptei împotriva criminalității.
6.8. Principiul unicității răspunderii penale sau regula non bis in idem
Acest principiu exprimă regula că o persoană care a săvârșit o infracțiune, pentru aceasta, nu poate fi trasă la răspundere penală decât o singură dată.
Acest principiu este consacrat în Convenția europeană a drepturilor omului și este considerat un drept intangibil al persoanei umane.
Regula „non bis in iderri' nu exclude însă posibilitatea ca pentru o infracțiune să i se aplice celui ce a săvârșit-o mai multe sancțiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancțiuni se cumulează din rațiuni diferite și dacă ele au funcții diferite. Astfel, pedepsele principale pot fi însoțite de pedepse complementare și este posibil chiar să se aplice în mod cumulat două pedepse principale.
Principiul „non bis in idem” este cunoscut în doctrină și practica judiciară sub denumirea de „autoritate de lucru judecat”.
6.9. Principiul prescriptibilității răspunderii penale
Potrivit acestui principiu, răspunderea penală este înlăturată prin prescripție, adică prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la săvârșirea infracțiunii, fără ca autorul să fi fost tras la răspundere penală sau fără ca această răspundere să fi fost definitiv stabilită.
Prin urmare, dacă răspunderea penală nu a fost stabilită într-un anumit interval de timp de la săvârșirea infracțiunii, aceasta se prescrie, ca urmare a faptului că statul renunță de a mai da eficiență raportului juridic penal. Această renunțare a statului de a mai trage la răspundere penală pe infractor după scurgerea unui anumit interval de timp de la data săvârșirii infracțiunii se întemeiază pe rațiuni de politică penală. Astfel, cu cât răspunderea penală intervine mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a infracțiunii se stinge treptat, iar stabilirea răspunderii penale pentru infracțiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau șterse prin trecerea timpului, nu mai apare ca necesară.
Pentru a fi eficientă, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, căci numai așa se poate da eficiență prevenției generale și speciale și se poate întări sentimentul de securitate a membrilor societății față de încălcările legii penale.
De la acest principiu al prescriptibilității răspunderii penale fac excepție infracțiunile contra umanității și de război, precum și cele prevăzute în art. 153 alin. (2) lit. b) C. pen.
Principiul prescripției răspunderii penale este consacrat de art. 153 alin. (1) C. pen. Potrivit acestui text, „prescripția înlătură răspunderea penală”, iar în art. 154 C. pen. sunt prevăzute termenele de prescripție a răspunderii penale.
6.10. Principiul răspunderii penale a persoanei juridice
Acest principiu a fost introdus în Codul penal anterior prin Legea nr. 278/2006, care pentru prima oară a consacrat principiul răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul nostru penal. Acest principiu a fost reluat și de legiuitorul noului Cod penal, care a consacrat răspunderii penale a persoanei juridice un întreg Titlu al Vl-lea din partea generală a Codului penal, cuprinzând articolele 135-151 C. pen.
7. Cauze care înlătură răspunderea penală
Am văzut că în cazul săvârșirii unei infracțiuni este antrenată răspunderea penală a infractorului în baza căreia acestuia i se aplică sancțiunea prevăzută de legea penală. Tragerea la răspundere penală și aplicarea sancțiunii constituie o obligație atât a organelor de urmărire penală, cât și a instanței de judecată.
Totuși, așa cum s-a subliniat în literatura juridică, există situații, stări sau fenomene care fac ca răspunderea penală, deși pe deplin întemeiată, să nu mai fie necesară, ba chiar neindicată, aceasta fiind în interesul apărării sociale. Deci, este posibil ca, în anumite cazuri, prin voința legiuitorului, în interesul apărării sociale, răspunderea penală să fie înlăturată.
De exemplu, stingerea ecoului social al unei infracțiuni săvârșite, restabilirea ordinii sociale odată cu trecerea timpului, schimbarea unor raporturi între părți în societate etc. sunt date ale realității care fac ca utilitatea socială a răspunderii penale să se diminueze până la dispariție.
Toate aceste fenomene și date ale realității au stat la baza elaborării de către legiuitor a unor instituții de drept penal de sine stătătoare, cunoscute sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală.
Cauzele care înlătură răspunderea penală au fost definite ca fiind acele stări, situații, împrejurări, posterioare săvârșirii infracțiunii, reglementate de lege, în prezența cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancțiune infractorului și obligația acestuia de a executa acea sancțiune.
În doctrina dreptului penal, cauzele care înlătură răspunderea penală au fost clasificate în cauze generale și cauze speciale.
Cauzele generale care înlătură răspunderea penală sunt prevăzute în partea generală a Codului penal la: art. 152, art. 153, art. 157, art. 158 și art. 159 și sunt incidente pentru orice infracțiune. Aceste cauze generale sunt: amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților.
Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală sunt cunoscute în teoria dreptului penal și sub denumirea de cauze de nepedepsire ori cauze de impunitate. Aceste cauze speciale își găsesc reglementarea atât în partea generală a Codului penal, cât și în partea specială, în cazul unor infracțiuni. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, cauzele speciale de nepedepsire sunt subiective, ele au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârșirii infracțiunii.
Cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în partea generală a Codului penal au o sferă mai largă de incidență și sunt:
a) desistarea și împiedicarea producerii rezultatului, prevăzută de art. 34 C. pen.
b) împiedicarea săvârșirii infracțiunii de către participant, prevăzută de art. 51 C. pen.
Cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în partea specială a Codului penal sunt și mai numeroase și sunt prevăzute de legiuitor numai în legătură cu anumite infracțiuni. Și aceste cauze sunt subiective, fiind legate de conduita făptuitorului după comiterea faptei. De exemplu, nu se pedepsește martorul care își retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reținere, arestare sau de punere în mișcare a acțiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase [art. 273 alin. (3) C. pen.]; mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta [art. 290 alin. (3) C. pen.]; cumpărătorul de influență nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta [art. 292 alin. (2) C. pen.].
Cauzele speciale de nepedepsire pot fi prevăzute și în unele legi speciale.
De exemplu, în art. 14 din Legea nr. 143/2000, se prevede că „nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți”.
Efectul juridic al cauzelor care înlătură răspunderea penală, fie generale, fie speciale, constă în aceea că în prezența lor sunt înlăturate consecințele infracțiunii săvârșite, adică posibilitatea aplicării sancțiunii prevăzute pentru acea infracțiune.
Efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală nu conduc la inexistența infracțiunii săvârșite în concret. Infracțiunea există, dar se înlătură numai răspunderea penală a subiectului care a săvârșit-o. De aceea, cauzele care înlătură răspunderea penală nu trebuie confundate cu cauzele justificative sau cele de neimputabilitate.
Capitolul II
Amnistia
1. Noțiune și caracterizare
Amnistia este un act de clemență al Parlamentului României prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie, prin publicare în Monitorul Oficial.
În literatura de specialitate s-a subliniat că sorgintea actelor de clemență cum este amnistia se situează la confluența facturilor social și politic. Astfel, o anumită conjunctură politică poate constitui impulsul în adoptarea unei legi de amnistie, conjunctură care se evaluează și asupra căreia se acționează din motive primordial politice. Deci, actele de amnistie sunt motivate deopotrivă de considerații social- politice și de politica penală.
Ca instituție juridică, amnistia are o dublă natură, una de drept constituțional, iar cealaltă de drept penal. Ca instituție de drept constituțional, amnistia este reglementată de Constituție, potrivit căreia amnistia sau grațierea colectivă este un atribut al Parlamentului și se acordă prin lege organică. Ca instituție de drept penal, amnistia este prevăzută în art. 152 C. pen., în care sunt precizate doar efectele acesteia. Astfel, potrivit textului menționat, „amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie”.
Ca act juridic, amnistia se caracterizează prin anumite trăsături specifice:
a) este un act al Parlamentului României elaborat prin lege organică;
b) este un act de clemență determinat de anumite considerații de ordin social- politic;
c) este un act de clemență prin care se înlătură răspunderea penală;
d) este un act de clemență care se referă la infracțiuni săvârșite până la data apariției lui.
Amnistia este un act de clemență prin care se dau uitării anumite infracțiuni săvârșite până la data apariției lui. Termenul de „amnistie”, în limba greacă, înseamnă uitare. Instituția amnistiei a fost preluată de legislațiile europene din dreptul roman, care, la rândul său, a împrumutat-o, în parte, din dreptul grec.
Amnistia nu trebuie confundată cu dezincriminarea. Dezincriminarea înseamnă înlăturarea în general și pentru totdeauna a caracterului penal al unei fapte care a fost incriminată, în timp ce amnistia înlătură doar răspunderea penală pentru anumite infracțiuni săvârșite până în momentul apariției legii de amnistie. Amnistia nu înlătură caracterul penal al faptelor amnistiate, care rămân pe mai departe infracțiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale.
Ca natură juridică, amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală și, pe cale de consecință, înlătură și executarea pedepsei. Amnistia este o cauză reală, în sensul că efectele ei se referă la infracțiunea săvârșită, și nu la infractorul care a comis-o. Așadar, amnistia operează „in rem’, iar nu „in personam”.
În mod excepțional, amnistia poate avea efect și in personam, atunci când este condiționată de anumite cerințe relative la persoana condamnatului și acestea ar trebui să fie îndeplinite pentru a putea să beneficieze de amnistie.
Datorită faptului că amnistia este o cauză reală care înlătură răspunderea penală și operează „in rem", ea va profita tuturor participanților la infracțiunea amnistiată, în sensul că niciunul nu va fi tras la răspundere penală și nu va fi pedepsit. Prin această particularitate, amnistia se deosebește de grațiere, care este o cauză personală de înlăturare a executării pedepsei.
Legea de amnistie are întotdeauna un caracter retroactiv, deoarece efectele sale se răsfrâng asupra faptelor săvârșite până la data apariției ei. Efectul retroactiv al legii de amnistie nu se extinde asupra faptelor penale ce se prelungesc după apariția legii, cum este cazul infracțiunilor continue, continuate și din obișnuință.
Amnistia are un caracter legal deoarece este acordată prin lege și, astfel, ea devine o cauză legală de înlăturare a răspunderii penale pentru anumite infracțiuni. Amnistia are și un caracter obligatoriu, în sensul că beneficiul ei nu poate fi refuzat de către cel care a săvârșit infracțiunea. în consecință, instanța de judecată va proceda la aplicarea amnistiei tuturor faptelor care cad sub incidența ei.
Infracțiunile săvârșite în ziua intrării în vigoare a legii de amnistie și cele săvârșite ulterior nu pot beneficia de actul de clemență.
2. Felurile amnistiei
În practica judiciară, în funcție de anumite criterii, se disting mai multe feluri de amnistie. Astfel:
a) după câmpul de aplicare al amnistiei;
După acest criteriu, amnistia poate fi generală, atunci când se acordă pentru orice infracțiune, indiferent de natura, gravitatea sau sediul legislativ al infracțiunilor, și specială, atunci când se acordă numai pentru anumite infracțiuni (de un anumit fel, de o anumită gravitate exprimată în pedeapsa prevăzută de lege, o anumită calitate a infractorilor etc.).
b) după condițiile în care amnistia devine incidență;
După acest criteriu, amnistia poate fi:
– necondiționată (sau pură și simplă), atunci când legea de amnistie nu condiționează aplicarea ei de vreo condiție specială;
– condiționată, atunci când legea de amnistie condiționează aplicarea ei de îndeplinirea unor anumite condiții (de exemplu, prin infracțiune să nu se fi produs un prejudiciu ori, dacă s-a produs, să fi fost reparat; prejudiciul produs să nu depășească un anumit cuantum; infracțiunea să nu fi fost săvârșită în condițiile unor circumstanțe agravante).
Condițiile legii de amnistie pot viza și persoana infractorului (de exemplu, să nu mai fi fost condamnată, să fi împlinit o anumită vârstă etc.).
c) după cum infracțiunile amnistiate sunt sau nu definitiv judecate.
După acest criteriu, amnistia poate fi:
– antecondamnatorie; atunci când ea a intervenit înainte de condamnarea infractorului;
– postcondamnatorie sau improprie; atunci când ea a intervenit după ce infractorul a fost condamnat.
3. Obiectul amnistiei
Obiectul amnistiei îl constituie infracțiunile săvârșite până la o anumită dată expres determinată prin actul de clemență. Determinarea infracțiunilor ce se amnistiază se poate face în moduri diferite, în concordanță cu întinderea actului de clemență. De regulă, se indică articolul și, eventual, alineatul articolului din legea penală care prevede fiecare infracțiune, uneori se indică plafonul de pedeapsă (maximul special) până la care operează amnistia sau se indică legea care prevede infracțiunile amnistiate. De exemplu, Decretul-lege nr. 3/1990 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse prevede în art. 2 că „se amnistiază infracțiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani inclusiv sau amenda”.
Când determinarea infracțiunilor ce se amnistiază se face prin indicarea plafonului maxim al pedepsei, se ține seama de pedeapsa prevăzută în textul incriminator, deci de pedeapsa prevăzută pentru autorul infracțiunii fapt consumat, indiferent de forma concretă a infracțiunii sau, eventual, a participației penale. De exemplu, prin Decretul nr. 255/1987 au fost amnistiate infracțiunile pedepsite de Codul penal și de legile speciale cu amendă sau cu închisoare până la 3 ani inclusiv.
Identificarea obiectului amnistiei se poate face și prin indicarea pedepsei aplicate de instanță, și nu a celei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.
De exemplu, prin Decretul nr. 11/1988 au fost amnistiate infracțiunile pentru care instanțele au aplicat pedeapsa închisorii de până la 10 ani inclusiv. De acest act de clemență au beneficiat la acea dată un număr de 41.184 de condamnați, iar din aresturile poliției au mai fost eliberate un număr de 2404 de persoane. După aplicarea acestui decret mai rămăseseră în penitenciare un număr de 6323 de deținuți. A fost cel mai permisiv act de clemență după anul 1944.
O problemă care s-a ridicat în practica judiciară a fost aceea a modului în care se va aplica un act de amnistie care apare într-o situație de succesiune a legilor penale. Astfel, s-a decis că, atunci când actul normativ de amnistie fixează drept criterii pentru aplicarea amnistiei pedeapsa legală a infracțiunii, această pedeapsă se determină, în caz de succesiune de legi, după dispozițiile legii în vigoare la data când a intervenit actul normativ de amnistie. în sensul celor de mai sus s-au pronunțat și alți autori în lucrările lor.
Astfel, s-a arătat că „atunci când legiuitorul a înțeles să amnistieze unele infracțiuni, individualizându-le după criteriul pedepsei prevăzute de lege, el a avut în vedere infracțiunile și pedepsele din legislația penală în vigoare la data apariției actului de amnistie, pentru că prin pedeapsă se identifică și pericolul social pe care infracțiunile îl prezintă în acel moment”.
Un caz unic în legislația noastră l-a constituit Decretul nr. 331/1977, care a avut ca obiect amnistierea tuturor condamnaților care au executat pedeapsa sau aceasta a fost grațiată până la data intrării în vigoare a decretului.
Persoanele amnistiate în baza Decretului nr. 331/1977, precum și cele care au beneficiat de amnistie în baza Decretului nr. 115/1977 au fost scoase imediat din evidența cazierului judiciar. Așa cum s-a subliniat în doctrină, Decretul nr. 331/1977, a reprezentat unica reabilitare acordată printr-un act normativ. Aplicarea acestui Decret a ridicat la acea vreme unele probleme în legătură cu aplicarea lui în cazul inculpaților condamnați cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Pentru uniformizarea practicii judiciare, instanța supremă a decis în sensul că dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 331/1977 sunt aplicabile numai în cazul în care, până la intrarea în vigoare a acestui Decret, pedeapsa a fost executată sau grațiată. Aceste dispoziții nu erau incidente în situația în care pedeapsa aplicată inculpatului a fost suspendată condiționat și termenul de încercare nu era împlinit la data intrării în vigoare a decretului sus-menționat, deoarece pedeapsa nu poate fi considerată executată decât la data expirării termenului de încercare.
Amnistia privește infracțiunile săvârșite până în ziua adoptării legii de amnistie, prin care este acordată ca regulă, dar poate fi prevăzută și altă dată.
4. Efectele amnistiei
În conformitate cu art. 152 C. pen., „amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie”.
Rezultă că amnistia intervenită înainte de condamnare constituie o cauză de clasare [art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.], dacă a intervenit în cursul urmăririi, și o cauză de încetare a procesului penal, dacă a intervenit în cursul judecății [art. 396 alin. (6) C. proc. pen.]. Am văzut că amnistia este obligatorie și deci suspectul sau inculpatul nu poate să împiedice organul de urmărire penală sau instanța de judecată să o aplice, respectiv în faza urmăririi penale să se dispună clasarea cauzei, iar în cursul judecății, încetarea procesului penal.
Totuși, ținându-se seama de faptul că amnistia vizează săvârșirea reală a unei fapte penale, atunci când suspectul sau inculpatul nu a săvârșit fapta ce i se impută, el poate cere, în faza urmăririi penale, continuarea urmăririi penale. Astfel, potrivit art. 319 C. proc. pen., „în caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia (…) suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei (clasarea, n.n.), continuarea urmăririi penale”.
Potrivit art. 18 C. proc. pen., „în caz de amnistie (…) suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal”. în baza acestui articol, chiar dacă a intervenit amnistia în cauză, inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă procesul continuă și inculpatul este găsit vinovat de săvârșirea faptei amnistiate, instanța va dispune totuși, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., încetarea procesului penal. Dacă procesul a continuat la cererea inculpatului, iar instanța constată că inculpatul este, într-adevăr, nevinovat de săvârșirea faptei amnistiate, atunci va dispune achitarea inculpatului, și nu încetarea procesului penal.
Dacă fapta ce a fost amnistiată a fost săvârșită în participație penală, amnistia operând „in rem”, ea va avea efecte față de toți participanții, în sensul că niciunul nu va mai fi urmărit penal în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată procesul penal va fi încetat pentru toți.
Un alt efect al amnistiei este acela că persoana care a săvârșit o infracțiune care a fost amnistiată va fi socotită fără antecedent penal. Astfel, în baza art. 15 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, persoanele care au beneficiat de amnistie se scot imediat din evidența cazierului judiciar. Prin aceasta, infracțiunea amnistiată nu mai poate constitui primul termen al recidivei.
Prin efectele ei, amnistia nu trebuie confundată cu instituția reabilitării. Astfel, amnistia produce efecte imediate și are un caracter retroactiv, în timp ce reabilitarea produce efecte numai pentru viitor.
Dacă amnistia nu are efecte asupra pedepselor executate, reabilitarea își trimite efectele tocmai asupra unor astfel de pedepse.
Cererea de reabilitare judecătorească nu poate fi respinsă, chiar dacă vizează o faptă amnistiată, deoarece sunt situații când reabilitarea produce efecte mai profunde decât amnistia, de pildă, prin reabilitare se înlătură imediat interdicția de a ocupa funcția de gestionar, pe când pentru cel amnistiat trebuie să treacă o perioadă de 2 ani.
Efectele amnistiei intervenite după condamnare. Extinderea efectelor amnistiei și asupra faptelor în privința cărora a intervenit o hotărâre de condamnare rămasă definitivă a creat numeroase discuții în literatura de specialitate. Astfel, unii autori au susținut că efectele amnistiei ar trebui limitate doar la infracțiunile săvârșite, dar nejudecate definitiv. Prin extinderea amnistiei și la infracțiunile judecate definitiv, după părerea acestor autori, s-ar aduce atingere mai întâi principiului că efectele hotărârilor judecătorești definitive nu pot fi înlăturate decât prin folosirea căilor de atac extraordinare și, în al doilea rând, ar știrbi principiul autorității de lucru judecat, deoarece o hotărâre de condamnare definitivă are putere de lucru judecat.
Cu toate aceste argumente pertinente în felul lor, în doctrina penală contemporană se admite că efectele amnistiei trebuie să fie extinse și asupra faptelor definitiv judecate și să atragă înlăturarea pedepselor pronunțate.
În literatura juridică de specialitate s-a subliniat că această extindere este pe deplin justificată, fiindcă din moment ce se renunță la aplicarea sancțiunilor penale pentru o anumită faptă concretă, pedeapsa pronunțată pentru o asemenea faptă încetează de a mai avea justificare sub raportul unei constrângeri juridice utile.
Efectele amnistiei intervenite după condamnare constau în:
a) amnistia postcondamnatorie înlătură răspunderea penală, dar și executarea pedepsei pronunțate în măsura în care aceasta nu a fost executată;
b) amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepselor complementare, tot în măsura în care nu au fost încă executate. Astfel, executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi care începe după executarea pedepsei închisorii va fi complet înlăturată, dacă amnistia intervine în cursul executării pedepsei închisorii, și va fi înlăturată numai pentru viitor, dacă amnistia intervine după executarea pedepsei închisorii;
c) dacă amnistia postcondamnatorie a intervenit înainte de executarea totală a pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi încetează odată cu încetarea pedepsei închisorii;
d) amnistia postcondamnatorie înlătură și celelalte consecințe ale condamnării, făcând să înceteze decăderile, interdicțiile și incapacitățile persoanei condamnate;
e) condamnatul amnistiat care a comis ulterior o nouă infracțiune poate beneficia de instituțiile: renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
f) condamnatul amnistiat care a săvârșit o nouă infracțiune nu este considerat recidivist.
Limitele efectelor amnistiei. Potrivit art. 152 alin. (2) C. pen., „amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate”.
Din această dispoziție rezultă că măsura de siguranță dispusă într-o cauză în care a intervenit amnistia se execută. în principiu, această măsură de siguranță vizează confiscarea specială. Deci, bunurile confiscate rămân confiscate și ele nu se mai restituie persoanei de la care au fost confiscate.
Capitolul III
Prescripția răspunderii penale
Noțiune
– este o cauză ce înlătură răspunderea penală ca urmare a trecerii unei perioade de timp prevăzute de lege;
– are caracter general, fiind incidență cu privire la răspunderea penală subsecventă săvârșirii unei infracțiuni;
– ca excepție, prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:
a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise (art. 438-445 NCP);
b) infracțiunilor de omor (art. 188 NCP), omor calificat (art. 189 NCP), precum și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea (nu și sinuciderea) victimei – lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195 NCP), violul urmat de moartea victimei [art. 218 alin. (4) NCP], tâlhăria urmată de moartea victimei (art. 236 NCP); întrucât legea nu distinge în funcție de forma infracțiunii, imprescriptibilitatea răspunderii penale pentru infracțiunile enumerate mai sus va opera atât în ipoteza formei tentate a infracțiunii, cât și în ipoteza formei consumate, fie că aceste infracțiuni au fost comise de un infractor minor sau de imul major; deopotrivă, vor fi imprescriptibile și infracțiunile complexe care absorb vreuna dintre infracțiunile menționate mai sus (de pildă, ultrajul, ultrajul judiciar).
– potrivit art. 153 alin. (3) NCP, potrivit căruia prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor prevăzute la lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a NCP, se legitimează, în fapt, aplicarea retroactivă a legii penale mai severe, fiind în contradicție cu dispozițiile art. 7 parag. 1 din Convenția europeană;
– are caracter real, profitând tuturor participanților la săvârșirea infracțiunii, indiferent de calitatea infractorului;
– operează din oficiu de la momentul împlinirii termenului de prescripție, iar nu de la momentul în care organele judiciare o constată, dispunând o soluție în cauză.
Termenele de prescripție a răspunderii penale
a) Termenele de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică (autor sau participant la săvârșirea infracțiunii) sunt:
(i) 15 ani, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 20 ani;
(ii) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 ani;
(iii) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
(iv) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani;
(v) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește 1 an sau amenda.
NCP prevede în principiu aceleași termene de prescripție ca și Codul penal anterior, excepție făcând infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, dar nu mai mult de 20 de ani, pentru care termenul de prescripție va fi de 10 ani, potrivit NCP, iar nude 15 ani, ca în Codul penal anterior.
– determinarea termenul de prescripție se va realiza prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită (nu prin raportare la pedeapsa aplicată, deoarece, în cazul prescripției răspunderii penale, nu se poate ajunge la aplicarea unei pedepse);
– în cazul în care norma de incriminare prevede pentru sancționarea infracțiunii pedepse alternative, raportarea se va face la pedeapsa cea mai grea (la pedeapsa detențiunii de viață, când aceasta este prevăzută de lege alternativ cu pedeapsa închisorii, respectiv la maximul special al pedepsei închisorii, dacă aceasta este prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii);
– raportarea se va face întotdeauna la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, chiar dacă fapta a rămas în faza tentativei; nu vor fi avute în vedere eventualele cauze de atenuare sau agravare a pedepsei;
– termenele de prescripție a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori, chiar dacă au împlinit vârsta de 18 ani pe parcursul termenului de prescripție.
La stabilirea termenelor de prescripție a răspunderii penale se ține seama de pedeapsa prevăzută de lege la data săvârșirii infracțiunii, dacă această lege este mai favorabilă (C.S.J, secția penală, decizia nr. 826/2004, în Dreptul nr. 2/2005, p. 243).
b) Termenele de prescripție a răspunderii penale pentru persoana juridică;
NCP prevede aceleași termene de prescripție a răspunderii penale pentru persoana juridică ca și în cazul persoanei fizice (ort. 148 NCP), având în vedere că, de regulă, răspunderea penală a persoanei fizice și a celei juridice este angajată simultan.
În concret, va opera o majorare a termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru persoana juridică.
Determinarea duratei termenului de prescripție a răspunderii penale pentru persoana juridică se va realiza prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de care este acuzată persoana juridică.
c) Calculul termenului de prescripție a răspunderii penale.
– sunt termene substanțiale de drept penal, ziua se socotește de 24 de ore și săptămâna de 7 zile; luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă [art. 186 alin. (1) NCP]; chiar dacă ultima zi a termenului de prescripție a răspunderii penale cade într-o zi nelucrătoare, aceea va fi data de la care va fi înlăturată răspunderea penală, în această materie neoperând instituția prorogării termenului (specifică termenelor procedurale);
– momentul de început al termenului de prescripție a răspunderii penale pentru toți participanții la săvârșirea infracțiunii este data săvârșirii infracțiunii de către autor (data producerii rezultatului, în cazul infracțiunilor de rezultat, sau data acțiunii sau inacțiunii infracționale, în cazul infracțiunilor de pericol) indiferent dacă aceasta este simultană sau anterioară datei descoperii faptei sau a autorului și a participanților; nu prezintă astfel importanță, sub aspectul curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale, data comiterii actelor de instigare ori a celor de complicitate anterioară;
– în mod întemeiat s-a arătat în literatura de specialitate că „în cazul infracțiunilor complexe create prin reunirea a două sau mai multe infracțiuni, din care, de regulă, una este principală și alta este adiacentă, consumarea presupune producerea atât a rezultatului acțiunii principale, cât și a rezultatului acțiunii adiacente. Astfel, consumarea infracțiunii de tâlhărie presupune atât consumarea infracțiunii principalede furt, cât și a infracțiunilor adiacente de lovire sau amenințare. Atunci când s-a realizat în întregime doar una dintre acțiunile sau inacțiunile componente ale infracțiunii complexe, fără a fi începută executarea celeilalte/celorlalte acțiuni sau inacțiuni, s-a făcut distincție după cum este vorba de realizarea acțiunii principale sau de realizarea acțiunii adiacente, iar, în funcție de aceasta, vom fi în prezența infracțiunii complexe sau doar a uneia dintre infracțiunile ce o compun. în acest caz, prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea complexă va curge din momentul în care s-au consumat ambele acțiuni sau inacțiuni ce compun această infracțiune” (s.n., M.U.);
– în cazul infracțiunilor cu durată de consumare, termenele de prescripție curg după cum urmează:
(i) la infracțiunile continue, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data încetării acțiunii sau inacțiunii infracționale [art. 154 alin. (2) tezaINCP];
(ii) în cazul infracțiunilor continuate, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni [art. 154 alin. (2) teza a Il-a NCP]; așadar, în această ipoteză, deși fiecare acțiune sau inacțiune are caracter infracțional, prescripția răspunderii penale nu se va analiza separat pentru fiecare dintre acestea, ci prin raportare la momentul ultimei acțiuni sau inacțiuni ce intră în unitatea legală',
(iii) în cazul infracțiunilor de obicei, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii ultimului act [art. 154 alin. (2) teza finală NCP];
Așadar, în cazurile de la pct. (i)-(iii), data de la care va începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul epuizării infracțiunii. Acest moment va fi avut în vedere și pentru calculul prescripției răspunderii penale a participanților la aceste infracțiuni cu durată de consumare.
(iv) în cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii (activității infracționale), iar nu de la data producerii rezultatului mai grav [art. 154 alin. (3) NCP]; durata termenului de prescripție va fi stabilită în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea progresivă prin raportare la rezultatul mai grav definitiv produs.
– potrivit art. 154 alin. (4) NCP, în cazul săvârșirii unei infracțiuni contra libertății și integrității sexuale (art. 218-223 NCP) față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major, indiferent de momentul săvârșirii infracțiunii. Este extinsă astfel perioada în care pot fi investigate și judecate infracțiunile având ca victime minorii, creându-se astfel posibilitatea supunerii rigorilor procesului penal și a faptelor săvârșite asupra minorilor care nu sunt descoperite imediat după comiterea lor. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului;
– în situația în care a fost săvârșit un concurs real de infracțiuni, termenul de prescripție a răspunderii penale curge separat pentru fiecare infracțiune în parte (în funcție de momentul consumării, respectiv al epuizării); în acest caz, este posibil ca prescripția răspunderii penale să opereze numai pentru unele infracțiuni, chiar și în ipoteza în care termenul de prescripție ar avea aceeași durată pentru toate infracțiunile concurente;
– în cazul concursului ideal, termenul curge de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii infracționale.
Efectele prescripției răspunderii penale
– prescripția răspunderii penale produce aceleași efecte ca și amnistia antecon- damnatorie, înlăturând răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită;
– intervenția prescripției răspunderii penale constituie un impediment la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale;
– dacă procurorul constată că a intervenit prescripția răspunderii penale, dispune, prin ordonanță, clasarea, iar instanța, prin hotărâre (sentință sau decizie), încetarea procesului penal. Suspectul sau inculpatul poate cere continuarea urmăririi penale sau a judecății pentru a-și dovedi nevinovăția;
Măsura de siguranță a confiscării speciale se dispune și în cazul în care a intervenit prescripția răspunderii penale, întrucât scopul acesteia îl constituie înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luată chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
– prescripția răspunderii penale nu produce efecte asupra:
(i) măsurilor de siguranță, cu excepția confiscării extinse, întrucât, pentru aplif carea acesteia, este necesară existența unei hotărâri de condamnare; această limită este justificată de faptul că, potrivit art. 107 alin. (1) NCP măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, nejustificate; astfel în cursul urmăririi penale procurorul va dispune clasare ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, dar va sesiza judecătorul de cameră preliminară pentru dispunerea confiscării speciale; în cursul judecății, instanța va dispune încetarea procesului penal, dar va putea aplica o măsură de siguranță (cu excepția confiscării extinse);
(ii) drepturilor persoanei vătămate/civile (de exemplu, despăgubirile civile, cheltuielile judiciare, costul expertizelor efectuate în scopul stabilirii prejudiciului);
(iii) acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, instanța sesizată cu judecarea cauzei trebuind să dispună lăsarea nesoluționată a acțiunii civile; în acest caz persoana prejudiciată va putea solicita repararea daunelor provocate prin infracțiune în fața instanței civile.
4. Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale
– reprezintă încetarea curgerii termenului prescripției răspunderii penale, prin îndeplinirea în mod legal de organele judiciare competente, înainte de împlinirea termenului de prescripție, a oricărui act de procedură (de pildă, față de efectele in rem ale întreruperii cursului prescripției, aceasta poate opera prin începerea urmăririi penale in rem, continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect, citarea persoanelor vătămate sau a martorilor în vederea audierii după începerea urmăririi penale in rem, dispunerea unei comisii rogatorii, delegarea organelor de cercetare penală să efectueze audieri de martori, emiterea uni mandat de aducere etc.); NCP elimină condiția ca actele de procedură interuptive de prescripție să fie numai acelea care, potrivit legii, trebuie comunicate acuzatului; așadar, orice ieșire din inerție a organelor judiciare prin efectuarea unor acte de procedură, indiferent dacă aceste trebuie sau nu comunicate suspectului sau inculpatului, au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale;
– întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale poate interveni în orice fază a procesului penal [urmărire penală, cameră preliminară, judecată (în primă instanță sau în apel)] cu condiția ca actul de procedură să fi fost îndeplinit de organul judiciar competent înainte de împlinirea termenului de prescripție; prin urmare, nu va opera întreruperea prescripției dacă organul care a efectuat actul nu era un organ judiciar (de pildă, actele organelor de constatare prevăzute de art. 61 NCPP care au natura unor acte de sesizare), sau dacă organul judiciar care a efectuat actul nu era competent material, personal sau funcțional în măsura în care necompetența atrage incidența sancțiunii nulității actului (absolută sau relativă);
Începerea urmăririi penale și audierea inculpatului în această fază sunt acte procesuale de natură să ducă la întreruperea cursului prescripției (C.A. Timișoara, secția penală, decizia nr. 796/2000, în B.JC.P.J. 2000-2001, p. 345).
– potrivit art. 155 alin. (5) NCP, admiterea (în principiu) a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale-, această prevedere a fost reglementată ca efect al prevederii în NCPP a unei noi căi extraordinare de atac intitulată „redeschiderea procesului în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate”; această nouă cale de atac vine să garanteze dreptul la un proces echitabil al persoanelor judecate in absentia, în acord cu jurisprudența Curții Europene; pentru a se proceda la rejudecare cauzei, instanța de judecată trebuie săadmită cererea de redeschidere a procedurii; în cazul în care o astfel de cerere este admisă, judecata se reia potrivit regulilor de drept comun; or, în asemenea situații, trecerea timpului până la rejudecare poate conduce la punerea în discuție a instituției prescripției răspunderii penale; pentru aceste cazuri, NCP a prevăzut că admiterea a căii extraordinare de atac echivalează cu întreruperea cursului prescripției răspunderii penale; de la data încheierii prin care a fost admisă calea extraordinară de atac începe să curgă un nou termen al prescripției răspunderii penale; și acest nou termen poate fi suspus întreruperii;
– în cazul extrădării pasive, când un stat străin (stat solicitant) solicită extrădarea din România (stat solicitat) a persoanelor aflate pe teritoriul țării care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranță, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanței penale în statul solicitant, depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior; extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripția răspunderii penale sau prescripția executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislației române, fie potrivit legislației statului solicitant (art. 18 și art. 33 din Legea nr. 302/2004);
– după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție (cu aceeași durată ca și cel întrerupt), perioada de timp anterioară nefiind luată în considerare la calculul termenului de prescripție;
– întreruperea cursului prescripției produce efecte in rem față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei;
– pe parcursul procesului penal pot interveni mai multe acte interuptive ale prescripției răspunderii penale; prescripția va produce totuși efecte, oricâte întreruperi ar avea loc, dacă termenul de prescripție prevăzut de lege, calculat de la data săvârșirii infracțiunii (nu de la data ultimei întreruperi), a fost depășit cu încă o dată {prescripția specială).
Prin urmare, analizând conținutul art. 124 C.pen., Curtea constată că acesta nu dispune nimic cu privire la conflictul de legi în timp. Așa cum s-a arătat mai sus, nici nu era nevoie de o asemenea reglementare, deoarece împlinirea termenului de prescripție specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, de la data săvârșirii faptei și se împlinește, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Prin urmare, câtă vreme prescripția specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, este evident că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea prevăzută de legea nouă, deoarece aceasta din urmă mărește intervalul de timp ce poate genera neaplicarea unei pedepse. Aceleași valențe le are textul și în ceea ce privește principiul egalității în fața legii a cetățenilor. Astfel, este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi și, pe cale de consecință, să se dispună încetarea procesului penal deoarece s-a împlinit termenul vechi de prescripție specială. în ce privește pe celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, nepronunțându-se o hotărâre definitivă până la apariția legii noi, Curtea constată că, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta ar fi discriminat fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă față de primul. Altfel spus, termenul de prescripție specială prevăzut de legea veche are valențe constituționale în măsura în care ultraactivează aplicându-se faptelor comise sub imperiul său și care, în acord cu principiul securității juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariția legii noi. Totodată, termenul de prescripție specială prevăzut de legea nouă este constituțional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative. In concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.
Suspendarea prescripției răspunderii penale
– suspendarea curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale intervine:
a) pe durata cât o dispoziție legală împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal [de pildă, în cazurile în care urmărirea penală este suspendată deoarece inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la § proces (art. 312-313 NCPP), sau judecata este suspendată până la momentul pronun- f țării de înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri preliminare pentru dezlegarea . unei probleme de drept [art. 476 alin. (2) NCPP], ori în situația lipsei plângerii prealabile, sau în ipoteza lipsei autorizației procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul infracțiunilor pentru care legea română se aplică în baza principiului realității [art. 10 alin. (2) NCP] sau în cazul existenței unei imunități procedurale prevăzute de Constituție [pe pildă, imunitatea procedurală a Președintelui pe durata mandatului prevăzută de art. 84 alin. (2) din Constituție] sau de o Lege specială (de pildă, imunitatea ministerială prevăzută de Legea nr. 115/1999 interpretată în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 665 din 5 iulie 2007);
b) pe durata cât o împrejurare de neprevăzut ori care nu poate fi înlăturată împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal (de exemplu, în cazul în care o anumită regiune este calamitată datorită efectelor unei inundații); conduc la suspendarea termenului de prescripție atât împrejurările imprevizibile, cât și cele previzibile, dar care nu pot fi înlăturate.
– termenul de prescripție a răspunderii penale va fi suspendat pe întreaga perioadă în care este incidență vreuna dintre cele două cauze de suspendare prezentate mai sus, indiferent de durata de timp;
– în doctrină s-a arătat că spre deosebire de întrerupere cursul prescripției care este instantanee, suspendarea presupune o durată de timp în care operează. Suspendarea cursului prescripției are un efect mai limitat decât întreruperea întrucât este, de fapt, numai o amânare a cursului prescripției pe durata existenței cauzei de suspendare;
– produce efecte in personam, numai cu privire la persoana pentru care a fost împiedicată punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal;
– prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare, termenul său prelungindu-se cu durata de timp a suspendării; astfel, dacă în ipoteza întreruperiiprescripției răspunderii penale începe să curgă un nou termen de prescripție, în cazul suspendării prescripției răspunderii penale, termenul inițial de prescripție continuă să cUrgă după încetarea cauzei de suspendare, luându-se astfel în calcul și perioada de timp scursă înainte de intervenția cauzei de suspendare;
– perioada de timp în care termenul de prescripție a răspunderii penale a fost suspendat nu se ia în calcul pentru stabilirea termenului prescripției speciale.
6. Probleme referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripției răspunderii penale
– prin decizia nr. 21/HP/2014, instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) NCP trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripției răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (criteriul aprecierii globale); această ipoteză vizează cazurile în care prin legi succesive sunt operate modificări atât cu privire la condițiile de tragere la răspundere penală și cele sancțio- natorii, cât și cu privire la prescripția răspunderii penale [termenele de prescripție (generale și/sau speciale) a răspunderii penale, cazurile de întrerupere/suspendare etc.]; în situația în care, norma de incriminare rămâne similară în legile succesive, iar prin legea nouă sunt operate modificări numai cu privire la instituția prescripției răspunderii penale, nu mai devine incident criteriul aprecierii globale; astfel, în cazul în care legile penale succesive prevăd aceleași condiții de incriminare și aceleași regim sancționator, va fi mai favorabilă legea care prevede un termen de prescripție a răspunderii penale mai redus; tot astfel, va fi mai favorabilă legea care cuprinde un termen special de prescripție (când prescripția își va produce efectele indiferent de numărul întreruperilor survenite), decât cea care prevede numai un termen general de prescripție (când orice cauză de întrerupere va face să curgă un nou termen prescripție, indiferent de numărul întreruperilor), sau legea care stipulează un termen special de prescripție mai redus.
Capitolul IV
Lipsa plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile
1. Lipsa plângerii prealabile
Noțiune și caracterizare
Potrivit art. 7 alin. (1) C. proc. pen. „procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare
Această dispoziție legală consacră „principiul oficialității”, ca regulă generală în activitatea organelor judiciare care se ocupă cu descoperirea, cercetarea și judecarea persoanelor care au încălcat legea penală.
De la această regulă generală, tot legiuitorul a consacrat și unele excepții prevăzute de alineatele (2) și (3) ale art. (7) C. proc. pen. în analiza noastră a principiului oficialității, ne interesează dispozițiile cuprinse în alin. (3) al art. (7) C. proc. pen. Astfel, potrivit acestui text, „în cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mișcare și exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate (…)”.
Această excepție este cunoscută în dreptul penal sub denumirea de „principiul disponibilității”. Potrivit acestui principiu, legiuitorul lasă la latitudinea persoanei vătămate, în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni, ca aceasta să dispună cu privire la soluționarea raportului juridic penal de conflict ivit. Având un caracter de excepție, disponibilitatea se manifestă în procesul penal numai cu privire la anumite infracțiuni care prezintă un grad de pericol social redus sau pentru care punerea în mișcare a procesului penal sau dezbaterile ar putea arunca o lumină nefavorabilă asupra părții vătămate.
în doctrină s-a subliniat că legiuitorul român a înțeles să confere drepturi depline persoanei vătămate de a dispune asupra punerii în mișcare a acțiunii penale, de a continua procesul penal pornit în baza acesteia și chiar de a-și retrage plângerea prealabilă sau a se împăca cu inculpatul.
De asemenea, s-a mai arătat în doctrină că legiuitorul a dorit să aducă în fața justiției asemenea fapte numai cu consimțământul victimei, exprimat în plângerea sa prealabilă, armonizând astfel interesele sale personale cu cele generale, în favoarea celor vătămate prin infracțiunea săvârșită.
De exemplu, în cazul în care se comite infracțiunea de viol (art. 218 C. pen.), victima are dreptul să introducă o plângere prealabilă, pentru a se pune în mișcare acțiunea penală. Fără plângerea prealabilă a victimei, parchetul nu ar putea să declanșeze urmărirea penală împotriva violatorului, chiar dacă s-ar fi sesizat din oficiu în legătură cu comiterea violului respectiv. Dar persoana vătămată titulară a dreptului de a face o plângere prealabilă pentru declanșarea urmăririi penale împotriva violatorului ar putea, din motive personale (de exemplu, să nu fie făcut public cazul său; cu ocazia dezbaterilor în proces, care este public, pot lua cunoștință de viol și alte persoane, lucru cu care nu este de acord persoana vătămată, care dorește să țină cât mai secretă întâmplarea nefericită; pentru a-și păstra reputația etc.), să nu introducă plângerea prealabilă și astfel infractorul să scape de răspundere penală. Așa cum arătam, chiar dacă organele abilitate s-ar fi sesizat din oficiu despre acest viol, în lipsa plângerii prealabile ele nu ar putea declanșa urmărirea penală împotriva violatorului. în astfel de cazuri, legiuitorul a lăsat la latitudinea victimei posibilitatea tragerii la răspundere penală a infractorului, vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, deoarece numai victima știe mai bine interesele sale, acestea neputând fi lăsate pe mâna autorităților.
Prin plângere prealabilă se înțelege încunoștințarea organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la săvârșirea unei fapte penale, precum și în ce privește vătămarea fizică, morală sau materială ce i-a fost cauzată, în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale, în cazul acelor infracțiuni pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea obișnuită, la care se referă art. 289 C. proc. pen. Potrivit art. 289 alin. (1) C. proc. pen. „plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune”.
Condiționarea răspunderii penale de existența unei plângeri prealabile nu știrbește cu nimic principiul oficialității. Această excepție este justificată de anumite rațiuni de politică penală. Astfel, legiuitorul a considerat că scopul legii penale poate fi atins mai ușor dacă, în anumite situații, soluționarea unui conflict de drept penal se poate face pe cale extrajudiciară.
Dacă persoana vătămată, în cazurile prevăzute de lege, nu adresează organelor competente plângerea sa prealabilă în condițiile și termenele prevăzute de aceasta, tragerea la răspundere penală nu mai poate avea loc și, pe cale de consecință, nu va exista nici răspundere penală.
1.2. Natura juridică a plângerii prealabile
în literatura juridică s-a subliniat că plângerea prealabilă are un caracter mixt, fiind o instituție atât de drept penal material, cât și de drept procesual penal.
Sub aspectul dreptului penal material, plângerea prealabilă constituie o condiție de pedepsibilitate, lipsa ei fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale, în timp ce sub aspect procesual este un mod special de sesizare a organelor judiciare. Datorită caracterului său mixt, instituția plângerii prealabile este reglementată sub aspect material în Codul penal, iar sub aspect formal. în Codul de procedură penală.
Datorită faptului că instituția plângerii prealabile este prevăzută în Codul penal, în literatura de specialitate, cu privire la natura juridică a acestei instituții, a existat un punct de vedere potrivit căruia plângerea prealabilă ar fi un element constitutiv al infracțiunii pentru care plângerea prealabilă este prevăzută de lege. S-a susținut că lipsa plângerii prealabile înseamnă lipsa acestui element constitutiv din conținutul infracțiunii. Cu alte cuvinte, lipsind plângerea prealabilă, lipsește însuși ilicitul penal, fapta săvârșită neîntrunind elementele infracțiunii. Acest punct de vedere a fost combătut cu argumentul conform căruia caracterul penal al unei fapte este atribuit de legiuitor, și nu de persoana vătămată.
Potrivit unui alt punct de vedere, plângerea prealabilă ar fi o condiție de procedură, în sensul că de ea depinde pornirea și continuarea procesului penal.
S-a argumentat că susținerea este exactă, dar este unilaterală, în sensul că vizează numai aspectul procesual și înlătură consecința de drept material a lipsei plângerii, și anume înlăturarea răspunderii penale.
Opinia dominantă este că natura juridică a plângerii prealabile este aceea de cauză care înlătură răspunderea penală. Este perfect adevărat, deoarece ținta lipsei plângerii prealabile este aceea de înlăturare a răspunderii penale, prin voința părții vătămate care dorește să stingă altfel raportul juridic penal de conflict, decât prin intermediul unui proces penal.
1.3. Condițiile plângerii prealabile
Pentru ca tragerea la răspundere penală să fie subordonată unei plângeri prealabile, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) să fie vorba de infracțiuni pentru care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
Această condiție delimitează sfera infracțiunilor pentru care tragerea la răspundere penală este subordonată plângerii, iar lipsa plângerii prealabile atrage înlăturarea acestei răspunderii. în Codul penal sunt prevăzute în partea specială o serie de infracțiuni pentru care este necesară plângerea prealabilă în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale. Printre aceste infracțiuni menționăm: lovirea sau alte violențe (art. 193 C. pen.); vătămarea corporală din culpă (art. 196 C. pen.); amenințarea (art. 206 C. pen.), hărțuirea (art. 208 C. pen.), violul [art. 218 alin. (1) și (2) C. pen.], agresiunea sexuală [art. 219 aiin. (1) C. pen.], hărțuirea sexuaiă (art. 223 C. pen.), violarea de domiciliu (art. 224 C. pen.), violarea sediului profe-
sional (art. 225 C. pen.), divulgarea secretului profesional (art. 227 C. pen.), furtul săvârșit între membrii de familie (art. 231 C. pen.), abuzul de încredere (art. 238 C. pen.), abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 C. pen.), bancruta simplă (art. 240 C. pen.), bancruta frauduloasă (art. 241 C. pen.), gestiunea frauduloasă (art. 242 C. pen.), distrugerea simplă [art. 253 alin. (1) și (2) C. pen.], tulburarea de posesie (art. 256 C. pen.) etc.
b) plângerea prealabilă să fie făcută de persoana vătămată prin infracțiune;
Potrivit acestei condiții, numai persoana vătămată are dreptul de a provoca punerea în mișcare a acțiunii penale. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. pen., „punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere”. Potrivit alin. (2) al art. 295 C. proc. pen., „plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii”. Această reglementare se datorează faptului că persoana vătămată este subiectul pasiv al infracțiunii și este titularul interesului ocrotit de legea penală, atins prin săvârșirea acesteia.
Există excepții de la regula că acțiunea penală poate fi pusă în mișcare numai de către partea vătămată în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că punerea în mișcare a acțiunii penaie se face ia plângere prealabilă.
Aceste excepții sunt următoarele:
1. în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu [art. 157 alin. (4) C. pen.].
Este de observat că, deși dreptul părții vătămate de a face plângere prealabilă este un drept personal, el poate fi exercitat și de o altă persoană împuternicită printr-un mandat special. De exemplu, în practica judiciară a instanței supreme s-a admis că „dacă plângerea prealabilă este făcută de către o persoană fizică fără calitate procedurală, nulitatea este înlăturată prin declarația părții vătămate care își însușește plângerea făcută pentru ea, cu condiția ca această manifestare de voință sa aibă loc înaintea expirării termenului de introducere a plângerii prealabile”. în speță, plângerea prealabilă fusese făcută de fratele părții vătămate, dar, în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, partea vătămată și-a însușit plângerea prin declarația dată în fața organului de cercetare penală prin care a cerut tragerea la răspundere penală a inculpatului.
Minorul în vârstă de 16 ani, fiind o persoană cu capacitate restrânsă, poate introduce plângere prealabilă cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă, în cazul în care s-a comis împotriva sa o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare numai la o atare plângere. Ca urmare, dacă plângerea prealabilă a fost făcută pentru un astfel de minor, persoană vătămată, de către mama acestuia, iar nu de către minor, cu încuviințarea mamei sale, instanța urmează să constate că nu sunt îndeplinite condițiile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și să pronunțe încetarea procesului penal.
Plângerea penală introdusă de copilul major pentru părinte apare ca fiind făcută de o persoană fără calitate.
în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu. în raport de această reglementare, punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului pentru infracțiunea de viol [art. 218 alin. (3) C. pen.] săvârșită asupra unei minore în vârstă de 14 ani se poate face și din oficiu, nefiind necesară o plângere prealabilă.
Dacă partea vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea prealabilă trebuie făcută de minor cu încuviințarea reprezentantului său legal. în speță, plângerea prealabilă a fost făcută de soțul din a doua căsătorie a mamei, astfel că aceasta este nelegală, fiind lovită de nulitate absolută.
Plângerea prealabilă făcută de părinte pentru copilul său major apare ca fiind făcută de o persoană fără calitate.
Din reglementarea art. 157 alin. (4) C. pen. rezultă că, în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, dacă persoanele îndreptățite să facă plângere prealabilă nu o fac, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu.
2. Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu [art. 157 alin. (5) C. pen.]
Această reglementare vine să clarifice o situație ce se poate ivi în practica judiciară și controversată sub domnia Codului penal anterior, și anume atunci când persoana vătămată nu a reușit să facă plângere prealabilă împotriva făptuitorului întrucât a decedat. Deoarece plângerea prealabilă trebuie făcută numai de către persoana vătămată, dar acesta decedează, golul procesual lăsat de aceasta poate fi acoperit, în reglementarea noului Cod penal, cu punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu, cu condiția ca aceasta să fie pusă în mișcare în termenul legal prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile.
Din această reglementare rezultă că, în cazul în care persoana vătămată a introdus plângere prealabilă în termenul prevăzut de lege și după acest moment a decedat, procesul penal continuă, instanța neputând dispune încetarea procesului penal pe temeiul decesului părții vătămate, deoarece o astfel de soluție ar fi netemeinică și nelegală.
Indivizibilitatea activă și pasivă a răspunderii penale
Este reglementată prin dispozițiile art. 157 alin. (2) și (3) C. pen. Este posibil ca făptuitorul să vatăme prin fapta lui două sau mai multe persoane (o pluralitate de persoane vătămate). De exemplu, făptuitorul, printr-o singură acțiune, în aceeași împrejurare și cu aceeași ocazie vatămă integritatea corporală a trei persoane (art. 193 C. pen.).
în această situație se pune problema dacă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva făptuitorului este necesară plângerea tuturor persoanelor vătămate sau este suficientă și o singură plângere prealabilă, provenită doar de la una din victime.
Răspunsul la această problemă este dat de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 157 alin. (2) C. pen., care consacră principiul indivizibilității active a răspunderii penale. Astfel, potrivit textului citat, „fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele”.
Rezultă că tragerea la răspundere penală a făptuitorului pentru toate cele trei victime va interveni, chiar dacă plângerea prealabilă va fi făcută numai de către una dintre acestea.
Este posibilă și ipoteza ca infracțiunea pentru care este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale să fie săvârșită de o pluralitate de infractori, adică în participație penală.
în această situație se pune problema dacă, pentru a opera răspunderea penală, plângerea penală trebuie să fie făcută împotriva tuturor participanților sau este suficientă plângerea făcută numai împotriva unuia dintre ei, pentru a răspunde penal toți participanții. Răspunsul la această problemă este dat de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 157 alin. (3) C. pen., care consacră principiul indivizibilității pasive a răspunderii penale. Astfel, potrivit textului citat „fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea”.
Acest principiu se întemeiază pe unitatea și indivizibilitatea infracțiunii, aceasta constituind unicul temei pentru răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei.
Rezultă din reglementare că tragerea la răspundere penală a tuturor făptuitorilor operează chiar dacă partea vătămată, care are dreptul de a aprecia asupra oportunității judecării faptei, a făcut plângere prealabilă doar în contra unuia sau a unora dintre participanții la săvârșirea infracțiunii.
c) plângerea prealabilă să fie făcută cu respectarea condițiilor în ceea ce privește forma, organul căruia trebuie să-i fie adresată și termenul în care trebuie să fie introdusă.
Condiții de formă. în doctrină s-a subliniat că, în ce privește forma plângerii prealabile, ea este aceeași ca și a plângerii obișnuite, care este reglementată prin dispozițiile art. 289 C. proc. pen.
Prima condiție este aceea că plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată în forma scrisă. Dacă persoana vătămată nu știe carte și nu știe să scrie, ea formulează oral plângerea care se consemnează într-un proces- verbal de către organul care o primește și care va constitui actul de sesizare.
Plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului lega lori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. Plângerea trebuie semnată de persoana vătămată prin infracțiune.
Ceea ce este esențial într-o plângere prealabilă, pentru a constitui temei al pornirii procesului penal în cazurile când legea cere condiția plângerii prealabile, este ca persoana vătămată să se refere la faptele materiale determinate, săvârșite de făptuitor, nu să indice în mod exact și încadrarea în drept a acestor fapte. în practica judiciară s-a decis că relatarea făcută de o persoană în calitate de martor, cu privire la agresiunea suferită de ea din partea inculpatului cu ocazia desfășurării faptelor ce formează obiectul judecății, nu echivalează cu formularea unei plângeri contra acestuia, dacă nu există o manifestare de voință explicită în sensul ca cel vinovat să fie tras la răspundere penală. Deși nu se impune vreo condiție deosebită de formă pentru formularea plângerii, în practica judiciară s-a decis că totuși aceasta trebuie să cuprindă obiectul cererii și motivele pe care se întemeiază.
Tot în practica judiciară s-a decis că nu se poate proceda la soluționarea unei cauze privind infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fără a se stabili data când au avut loc faptele și – mai ales – data când persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, căci numai în acest mod se poate constata dacă plângerea prealabilă a fost introdusă în termenul legal.
Plângerea făcută de persoana vătămată pentru agresiune calificată inițial ca tentativă de tâlhărie are toate atributele și întreaga eficiență a unei plângeri prealabile în ipoteza când ulterior calificarea faptei s-a schimbat în tentativă de viol.
Locul introducerii plângerii prealabile. Potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. pen., plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii. Plângerea prealabilă se poate face personal de către persoana vătămată sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne atașată plângerii. Plângerea prealabilă poate fi făcută și în formă electronică și trebuie să îndeplinească condițiile de formă ale unei plângeri prealabile în formă scrisă. Plângerea în formă electronică trebuie certificată prin semnătura electronică, potrivit legii.
Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. pen., „organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege”.
Rezultă, din această reglementare, că organul competent să primească spre soluționare plângerile prealabile pentru infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de o plângere prealabilă, în principiu, este organul de cercetare al poliției judiciare, dacă legea nu prevede altfel.
Potrivit art. 35 alin. (i) C. proc. pen., „judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe”. Rezultă din această reglementare că, în principiu, judecătoria judecă infracțiunile pentru care legea prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Termenul de introducere a plângerii prealabile. Pentru a produce efecte juridice, plângerea prealabilă trebuie introdusă într-un anumit termen. Introducerea plângerii după acest termen este tardivă și nu mai produce efecte juridice. Potrivit art. 296 C. proc. pen., „plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei”.
Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama a aflat despre săvârșirea faptei. în cazul în care plângerea prealabilă este formulată împotriva reprezentantului legal al acestora, termenul de 3 luni curge de la data numirii unui alt reprezentant legal. Dacă făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea acestuia, după care introduce plângerea prealabilă la organul de cercetare penală sau la procuror, după caz.
Termenele ce se socotesc pe luni expiră la sfârșitul zilei corespunzătoare a ultimei luni. De exemplu, dacă la data de 1 noiembrie 2012 s-a săvârșit infracțiunea de lovire sau alte violențe, dată la care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, plângerea prealabilă trebuie socotită ca introdusă în termen, dacă organul de cercetare penală a fost sesizat cel târziu până la 1 februarie 2013. Dacă plângerea prealabilă este introdusă tardiv, la organul de cercetare penală, acesta înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de clasare.
Articolul 296 alineatele (4) și (5) reglementează situația unei plângeri prealabile adresate unui organ necompetent să o soluționeze. în acest sens, alin. (5) al art. 296 C. proc. pen. prevede că „plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent”.
De exemplu, o persoană face o plângere prealabilă cu privire la faptul că a fost victima infracțiunii de lovire sau alte violențe, o pune în plic și o trimite printr-o scrisoare recomandată la Judecătoria Sectorului 3, pe raza căreia își are domiciliul, pentru demararea cercetărilor.
La primirea unei astfel de plângeri greșit îndreptate, instanța judecătorească este obligată, potrivit art. 296 alin. (5) C. pen., să trimită pe cale administrativă plângerea prealabilă organului de cercetare penală competent să o primească, pentru demararea cercetărilor.
Urmare a acestei greșite îndreptări a plângerii prealabile de către persoana vătămată la judecătorie și apoi de la aceasta către organul competent, este posibil ca, în momentul în care plângerea prealabilă ajunge la organul competent, termenul de introducere a plângerii prealabile să fie expirat.
Legiuitorul, prin dispozițiile art. 296 alin. (4) C. proc. pen., a reglementat modul de soluționare a unei astfel de situații. Potrivit textului citat, „plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent”.
Obligațiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile.
Sunt stabilite prin prevederile art. 297 C. proc. pen. Potrivit acestui articol, „la primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. în cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare”.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. în caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. în caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare. în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. în caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.
1.4. Lipsa plângerii prealabile și consecințele acesteia
În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Principiul disponibilității punerii în mișcare a acțiunii penale numai de către persoana vătămată în cazurile prevăzute de lege, în situații cu totul speciale cunoaște o anumită limitare, în sensul că în ipoteza în care persoanele care prin lege sunt abilitate să introducă plângere prealabilă nu o fac, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Astfel, în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu [art. 157 alin. (4) C. pen.]. De asemenea, în cazul în care persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu [art. 157 alin. (5) C. pen.].
Temeiul punerii în mișcare a acțiunii penale în cazurile mai sus arătate îl constituie importanța valorilor sociale ocrotite de legea penală în astfel de situații și împiedicarea unor persoane să scape de răspundere penală, datorită lipsei de reacție a celor îndreptățiți în anumite cazuri să formuleze plângeri prealabile.
Consecința lipsei plângerii prealabile în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la o astfel de plângere este înlăturarea răspunderii penale a persoanei care le-a comis.
2. Retragerea plângerii prealabile
Printr-o excepție de la principiul general potrivit căruia acțiunea penală, odată pusă în mișcare, devine indisponibilă, legiuitorul, din considerații de utilitate generală, permite ca în unele cazuri, anume determinate, acțiunea penală să se stingă altfel decât prin judecata ei în fond. Una din aceste modalități este retragerea plângerii. Potrivit art. 158 alin. (1) C. pen., „retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile”.
2.1. Condițiile în care operează retragerea plângerii prealabile
Din reglementarea art. 158 alin. (1) C. pen. rezultă următoarele condiții:
a) retragerea plângerii prealabile este posibilă numai în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
Retragerea plângerii prealabile este un act de voință unilateral, manifestat de persona vătămată care a făcut plângere prealabilă și care revine, retrăgând plângerea făcută[1]. Retragerea plângerii prealabile, ca act unilateral de voință, se
deosebește de împăcarea părților, care are același efect (înlătură răspunderea penală), dar care are un caracter bilateral.
Retragerea plângerii prealabile în faza de judecată atrage încetarea procesului penal. Dacă retragerea plângerii prealabile intervine în faza de urmărire penală, procurorul dispune clasarea cauzei.
b) pentru a fi operantă, retragerea plângerii prealabile trebuie să intervină până la pronunțarea unei hotărâri definitive;
Această condiție presupune că retragerea plângerii prealabile, pentru a nu fi tardivă, trebuie să intervină până în momentul pronunțării unei hotărâri definitive în cauză. Dacă a intervenit o astfel de hotărâre definitivă, după acest moment, retragerea plângerii prealabile nu mai produce niciun efect.
c) să existe o manifestare explicită a voinței persoanei vătămate de a-și retrage plângerea;
Nicio dispoziție legală nu condiționează valabilitatea retragerii unei plângeri prealabile de modul cum aceasta a fost întocmită, singura cerință implicită fiind ca declarația de retragere să emane de la persoana care are dreptul de a dispune asupra ei. Ca urmare, declarația autentică de retragere a plângerii prealabile produce efectele unei cauze care înlătură răspunderea penală, cu condiția ca ea să fie reală, să nu fi fost smulsă prin doi sau violență.
Această condiție presupune, în esență, că trebuie să existe o declarație formală a persoanei vătămate că renunță la plângerea făcută.
d) retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală și necondiționată.
Această cerință presupune că retragerea plângerii prealabile trebuie să vizeze atât latura penală, cât și cea civilă.
în practica judiciară s-a decis că pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să privească ambele laturi, penală și civilă, ale cauzei.
2.2. Retragerea plângerii prealabile în cazul pluralității de infractori
Este posibil ca o persoană să fie vătămată, de exemplu, bătută de către mai mulți făptuitori care au agresat-o în același timp și cu aceeași ocazie. Persoana vătămată a depus plângere prealabilă împotriva tuturor și, ca urmare, sunt judecați de către instanța de judecată. Pe parcursul judecății, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, persoana vătămată își retrage plângerea numai cu privire la unul dintre făptuitori. Problema care se pune este dacă retragerea plângerii prealabile numai cu privire la unul dintre făptuitori va avea efecte și cu privire la ceilalți făptuitori.
Răspunsul la această problemă îl găsim în reglementarea cuprinsă în art. 158 alin. (2) C. pen. Potrivit acestui text, „retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea fost retrasă”.
Această reglementare este foarte clară, în sensul că retragerea plângerii prealabile făcută numai cu privire la un singur făptuitor nu profită și celorlalți, ci numai celui în legătură cu care s-a făcut retragerea plângerii, ceilalți, indiferent de calitatea avută, urmând să răspundă penal.
Dacă în cazul indivizibilității pasive [art. 157 alin. (3) C. pen.] în cazul participației penale răspunderea penală este angajată pentru toți participanții, chiar dacă plângerea prealabilă a fost introdusă numai cu privire la unul dintre aceștia, în cazul retragerii plângerii prealabile numai față de unul dintre aceștia, răspunderea penală este înlăturată numai cu privire la acesta, ceilalți urmând a răspunde penal pentru fapta comisă.
2.3. Retragerea plângerii prealabile în cazul în care persoana vătămată a fost o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă
Când am analizat instituția plângerii prealabile, am văzut care sunt persoanele ce pot introduce plângere prealabilă în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Pentru astfel de situații, era normal ca legiuitorul să reglementeze și situația în care se poate face retragerea plângerii prealabile introduse pentru astfel de persoane.
Potrivit alin. (3) al art. 158 C. pen., „pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. In cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege”.
Din această reglementare rezultă două situații de retragere a plângerii prealabile, și anume:
a) situația persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu;
în cazul în care astfel de persoane au fost vătămate prin infracțiuni pentru care legea prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și o astfel de plângere a fost făcută, retragerea plângerii prealabile se face numai de către reprezentanții legali ai persoanei lipsite de capacitate de exercițiu. Acești reprezentanți legali pot fi, după caz, un părinte, un tutore sau un curator, potrivit legii civile.
b) situația persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
în cazul acestor persoane, legea prevede că ele pot să-și retragă plângerea prealabilă doar cu încuviințarea reprezentantului legal. De exemplu, un minor care a împlinit vârsta de 16 ani își poate retrage plângerea prealabilă cu încuviințarea părinților.
2.4. Retragerea plângerii prealabile în situații special
Noul Cod penal aduce unele elemente de noutate în reglementarea instituției plângerii prealabile și a instituției retragerii plângerii prealabile.
Am văzut că reglementarea din noul Cod penal permite ca, în unele cazuri, când persoane îndreptățite să introducă plângere prealabilă în cazul unor infracțiuni pentru care legea prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu o fac, acțiunea penală să poată fi pusă în mișcare din oficiu. Punerea în mișcare a acțiunii penale în baza sesizării din oficiu nu înlătură dreptul ca persoana îndreptățită care n-a făcut plângerea prealabilă să solicite „retragerea plângerii” și astfel să pună capăt acțiunii penale
sau procesului penal prin voință proprie. Acest drept este recunoscut de lege, dar pentru producerea efectelor retragerii plângerii prealabile într-o asemenea situație trebuie îndeplinită o anumită condiție. O astfel de situație este reglementată de alineatul (4) al art. 158 C. pen. Astfel potrivit acestui text, „în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii prealabile produce efecte numai dacă este însușită de procuror”. Deci, retragerea unei astfel de „plângeri prealabile” își va produce efectul de cauză care înlătură răspunderea penală numai în măsura în care și procurorul este de acord. Dacă procurorul nu este de acord cu retragerea plângerii prealabile nici în faza de urmărire penală, nici în faza de judecată, procesul va lua sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri de către instanță, eventual o hotărâre de condamnare a inculpatului.
în legătură cu retragerea plângerii prealabile, ne atrage atenția o dispoziție din art. 18 C. proc. pen., potrivit căreia în cazul retragerii plângerii prealabile suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Prin această prevedere, legiuitorul oferă posibilitatea suspectului sau inculpatului să stăruie în continuarea procesului penai atunci când consideră că nu este vinovat de fapta ce i se impută prin introducerea plângerii prealabile.
Capitolul V
Împăcarea părților
Împăcarea în căzul persoanei fizice
1.1. Noțiune și caracterizare
în literatura juridică s-a subliniat că împăcarea părților înseamnă înțelegerea intervenită între persoana vătămată și infractor de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii, înlăturând astfel consecințele sale penale și civile, și de a împiedica astfel punerea în mișcare a acțiunii penale sau, dacă procesul penal a început, de a-l face să înceteze.
Împăcarea părților, spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, este un act juridic bilateral, pentru realizarea lui fiind necesar să existe voința ambilor subiecți ai raportului juridic penal. Prin natura sa juridică, împăcarea părților este o cauză care înlătură răspunderea penală.
Instituția împăcării părților este reglementată prin dispozițiile art. 159 C. pen. Astfel, potrivit alin. (1) al acestui articol, „împăcarea poate interveni în căzu! în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres”.
1.2. Condițiile în care împăcarea părților înlătură răspunderea penală
Pentru ca împăcarea părților să înlăture răspunderea penală, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
a) să intervină numai în cazurile în care pentru o infracțiune punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu și legea prevede pentru acea infracțiune posibilitatea împăcării;
În partea specială a Codului penal întâlnim unele infracțiuni care îndeplinesc această condiție. Astfel, pentru infracțiunea prevăzută de art. 243 C. pen., „însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor”, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar în alineatul (3) al acestui articol se prevede că „împăcarea înlătură răspunderea penală”.
Pentru infracțiunea prevăzută de art. 244 C. pen., „înșelăciunea”, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar în alineatul (3) al acestui articol se prevede că „împăcarea înlătură răspunderea penală”.
Pentru infracțiunea prevăzută de art. 245 C. pen., „înșelăciunea privind asigurările”, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar în alineatul (3) al acestui articol se prevede că „împăcarea înlătură răspunderea penală”.
b) să intervină între persoana vătămată și infractor;
Această condiție presupune că acordul de voință privind stingerea raportului juridic de răspundere penală trebuie să intervină numai între persoana vătămată și subiectul activ al infracțiunii. împăcarea, odată intervenită, este irevocabilă.
c) să fie totală, necondiționată și definitivă.
Această condiție rezultă din ansamblul reglementării art. 159 C. pen.
Astfel, spunem că împăcarea este totală atunci când partea vătămată și infractorul au decis să pună capăt conflictului și să stingă cauza atât sub aspectul laturii penale, cât și al celei civile. Nu s-ar putea concepe o împăcare care să vizeze numai latura penală a cauzei, deoarece legea prevede că împăcarea stinge în același timp și latura penală și latura civilă a cauzei.
Împăcarea este necondiționată numai atunci când partea vătămată și infractorul nu supun acordul lor de voință al stingerii conflictului de drept penal vreunei condiții. De exemplu, în declarația de împăcare nu s-ar putea menționa că persoana vătămată înțelege să stingă conflictul de drept penal sub condiția primirii unei anumite sume de bani de la infractor.
Împăcarea, odată realizată, rămâne definitivă, astfel că partea vătămată, după ce s-a împăcat cu infractorul, nu mai poate să revină asupra ei, să renunțe la ea.
În practica judiciară, sub domnia Codului penal anterior, s-a decis că, pentru a înlătura răspunderea penală în cazurile în care legea prevede aceasta, împăcarea trebuie să fie totală (în vederea stingerii procesului atât sub aspect penal, cât și civil) și necondiționată (stingerea procesului să nu fie legată de îndeplinirea vreunei condiții).
1.3. Efectele împăcării
În conformitate cu prevederile art. 159 alin. (2) și (3), instituția împăcării produce următoarele efecte:
a) înlătură răspunderea penală;
Odată intervenită și constatată de organul judiciar, împăcarea înlătură răspunderea penală. în cazul în care cauza se află în faza de urmărire penală și intervine împăcarea, procurorul dispune clasarea ei [art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.], iar dacă împăcarea intervine în faza de judecată, instanța dispune încetarea procesului penal [art. 396 alin. (6) C. proc. pen.].
b) stinge acțiunea civilă;
Articolul 159 alin. (2) C. pen. prevede că împăcarea stinge acțiunea civilă.
Dacă persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă în procesul penal până la începerea cercetării judecătorești și apoi intervine împăcarea, instanța de judecată penală lasă nesoluționată acțiunea civilă ca urmare a faptului că prin împăcare această acțiune s-a stins în fața instanței penale. în consecință, persoana vătămată se va adresa instanței civile pentru repararea prejudiciului creat prin infracțiune.
c) produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit.
Potrivit art. 159 alin. (3), împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit. Rezultă că împăcarea operează in personam, și nu in rem. Operând numai in personam, în cazul participației penale împăcarea va avea efecte numai asupra participantului cu care persoana vătămată s-a împăcat. Deci, împăcarea persoanei vătămate cu unul dintre participanți va atrage înlăturarea răspunderii penale numai cu privire la acel participant, ceilalți urmând să răspundă penal în funcție de contribuția adusă la săvârșirea infracțiunii.
Limitele instituției împăcării
Chestiunea care se pune este de a ști până în ce moment, de la data săvârșirii infracțiunii și până ia pronunțarea unei hotărâri de condamnare a făptuitorului, persoana vătămată își poate exercita dreptul la împăcare, acordat de legiuitor. De exemplu, în reglementarea Codului penai anterior, împăcarea putea avea loc până la rămânerea definitivă hotărârii.
Potrivit noului Cod penal, împăcarea trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a instanței. Potrivit art. 329 C. proc. pen., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată ”.
Potrivit art. 374 alin. (1) C. proc. pen., „la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecății sau să facă o prezentare succintă a acestuia”.
Rezultă din aceste reglementări că împăcarea poate avea loc și își produce efectele prevăzute de lege începând cu faza de urmărire penală și până la momentul începerii cercetării judecătorești, în faza de judecată.
Rezultă că noul Cod pena! a restrâns drastic momentul până la care poate interveni împăcarea în procesul penal față de reglementarea existentă în Codul penal anterior.
Împăcarea în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă
împăcarea în cazul acestor persoane este reglementată prin dispozițiile art. 159 alin. (4) C. pen. Potrivit acestui text „pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege ”.
Rezultă din această reglementare că legiuitorul, în materia împăcării, vizează două categorii de persoane:
a) persoanele lipsite de capacitate de exercițiu;
În cazul în care astfel de persoane au fost vătămate prin infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu, iar legea prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală, împăcarea se poate face numai de către reprezentanții legali ai acestor persoane lipsite de capacitate de exercițiu. Acești reprezentanți legali pot fi, după caz, părinții, tutorele sau curatorul, potrivit legii civile.
b) persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă.
În cazul în care astfel de persoane au fost vătămate prin infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu, iar legea prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală, împăcarea se face de către persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege . Persoanele prevăzute de legea civilă care încuviințează împăcarea sunt părinții, tutorele sau curatorul. De exemplu, un minor care a împlinit vârsta de 16 ani se poate împăca dacă are încuviințarea părinților.
Împăcarea în cazul persoanei juridice
Instituția împăcării funcționează și în cazul persoanei juridice.
Deci, dacă o persoană juridică a fost vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, iar legea prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală, persoana juridică victimă a acelei infracțiuni se poate împăca cu persoana infractoare.
Împăcarea în cazul persoanei juridice este reglementată prin dispozițiile alin. (5) al art. 159 C. pen.
Potrivit acestui text, „în cazul persoanei juridice împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia”.
Reglementarea juridică a împăcării în cazul persoanei fizice, prevăzută în art. 159 alin. (1), (2) și (3) C. pen., este aplicabilă și persoanei juridice și nu mai necesită o nouă reluare.
Practic, alin. (5) al art. 159 C. pen. stabilește cine este abilitat să realizeze acordul de voință pentru stingerea raportului juridic de răspundere penală în cazul în care vătămată prin infracțiune este o persoană juridică.
Sub acest aspect, legiuitorul a stabilit că subiectul de drept care poate să-și manifeste acordul de voință pentru împăcare este reprezentantul său legal sau convențional ori o altă persoană desemnată în locul acestuia. Acești subiecți generic nominalizați de legiuitor pot fi diferiți, în funcție de persoana juridică și particularitățile ei. Astfel, reprezentantul legal poate fi directorul general al societății, administratorul societății sau președintele Consiliului de Administrație al societății.
În teza a ll-a a alin. (5) al art. 159 C. pen. se precizează că „împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiași fapte”.
Această soluție respectă regula stabilită în alin. (3) al art. 159 C. pen., potrivit căreia împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit. Or, în cazul prevăzut în alin. (5) al art. 159 C. pen. împăcarea intervine între persoana juridică infractoare și persoana vătămată. Deci, efectul înlăturării răspunderii penale va viza persoana juridică infractoare care s-a împăcat cu persoana vătămată și nu se va răsfrânge și asupra persoanelor fizice care au comis infracțiunea.
Alin. (6) al 159 C. pen. reglementează o situație specială cu privire la înlăturarea răspunderii penale în cazul persoanei juridice.
Astfel, potrivit acestui text, „în cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispozițiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător”. Această reglementare vizează situația în care însuși reprezentantul persoanei juridice comite o infracțiune prin care aduce persoanei juridice al cărei reprezentant este o vătămare și, astfel, persoana juridică devine persoană vătămată.
Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (6) al art. 159 C. pen. în materia împăcării, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) să se fi săvârșit o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale să fie condiționată de introducerea unui plângeri prealabile;
b) persoana îndreptățită să introducă plângere prealabilă nu o face;
c) deoarece nu s-a introdus plângere prealabilă pentru acea infracțiune, parchetul a pus în mișcare acțiunea penală din oficiu;
d) infracțiunea pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală din oficiu să fie săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate;
e) reprezentantul persoanei juridice, infractor, să se împace cu persoana juridică vătămată.
f) împăcarea consfințită între infractor și persoana juridică vătămată să fie însușită de către procurorul care a pus în mișcare acțiunea penală.
Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite, față de reprezentantul persoanei juridice care a comis infracțiunea operează înlăturarea răspunderii penale, fie prin clasarea cauzei de către procuror, fie prin încetarea procesului penal de către instanța de judecată.
În materia împăcării, o situație cu totul aparte o întâlnim în cazul infracțiunii de furt în condițiile art. 231 C. pen., a cărui denumire marginală este „plângerea prealabilă și împăcarea”.
Potrivit acestui text, „faptele prevăzute în prezentul capitol (furtul, art. 228, art. 229 și art. 230 C. pen., n.n.), săvârșite între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate” (s.n.). în alineatul (2) al acestui articol se prevede că „în cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală” (s.n.).
Ceea ce atrage atenția în reglementarea art. 231 este faptul că la art. 228, art. 229 și art. 230 C. pen. legiuitorul nu prevede că acțiunea penală pentru acele infracțiuni enumerate se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ceea ce înseamnă că pentru acele infracțiuni operează principiul oficialității procesului penal. Cu toate că nu se face plângere prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunilor prevăzute în Capitolul I, când sunt săvârșite în condițiile prevăzute de art. 231 alin. (1) C. pen., legiuitorul introduce un element de noutate în materie și prevede că se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Deci, „pare” ciudat că pentru infracțiunea de furt săvârșită în condițiile art. 231 C. pen., deși acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, partea vătămată are vocația să ceară pedepsirea făptuitorului numai la plângerea prealabilă a sa. Această situație ce „pare ciudată” este de fapt o reglementare normală, care acoperă situația participației penale în cazul furtului în ipotezele prevăzute de lege. (art. 231 C. pen.). Un exemplu în acest sens este edificator. Astfel, un tânăr în vârstă de 25 de ani, fără ocupație, are o prietenă în vârstă de 19 ani. Din discuțiile purtate cu prietena sa, află că părinții fetei sunt înstăriți și dispun de sume importante de valută pe care o țin în casă. Pentru a pune mâna pe o sumă oarecare, în vederea unor distracții viitoare, tânărul o instigă pe prietena lui să sustragă valută din casă, după care, având banii, amândoi să se distreze și să-și facă reciproc cadouri. Tânăra instigată sustrage din casă 20000 de dolari, pe care îi dă prietenului ei, și începe distracția pe banii părinților. La un moment dat, părinții observă lipsa celor 20000 de dolari și fac o sesizare penală la organul de poliție competent teritorial, din care rezultă că autori necunoscuți au pătruns în casă, de unde au sustras suma de 20000 de dolari.
Primind sesizarea, polițiștii demarează investigațiile cuvenite și fac cercetări în cauză, fiind începută urmărirea penală „in rem”.
Cu ocazia cercetărilor, polițiștii reușesc să stabilească faptul că tânărul se face vinovat de instigare la furt, iar prietena sa se face vinovată de săvârșirea furtului în condițiile prevăzute de art. 231 C. pen.
Dosarul ajunge la parchet, cei doi urmând să fie trimiși în judecată pentru fapta săvârșită. în acest punct, părinții fetei fac uz de prevederile art. 231 alin. (1) și (2) și se împacă cu fata, autorul furtului în condițiile prevăzute de art. 231 alin. (2), și cer pedepsirea instigatorului, care urmează să fie trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la furt simplu, prevăzut de art. 228 C. pen. Din acest exemplu rezultă că în cauză acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, a fost posibilă împăcarea și trimiterea în judecată doar a instigatorului.
Din practica judiciară rezultă că, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă sau la cele pentru care poate interveni împăcarea, dacă infractorul încearcă să determine sau chiar determină persoana vătămată să nu facă plângere prealabilă sau să se împace cu el, intimidând-o, fapta acestuia capătă caracter infracțional, căzând sub incidența prevederilor art. 272 C. pen. (infracțiunea de influențarea declarațiilor). Dacă însă infractorul nu comite acte de intimidare prin diferite mijloace asupra persoanei vătămate, pentru a nu sesiza organul de urmărire penală sau a-și retrage plângerea sau a accepta împăcarea, ci doar negociază cu persoana vătămată ca, în schimbul unui folos patrimonial, să procedeze ca atare, fapta acestuia este permisă pentru stingerea raportului juridic penal de conflict, ea neconstituind infracțiune.
În acest sens, alin. (2) al art. 272 C. pen. prevede că „nu constituie infracțiune înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea”.
CONCLUZII
Codul penal anterior consacra întreg Titlul al IV-lea din partea generală instituției „înlocuirii răspunderii penale”. Noul Cod penal nu mai reia această reglementare, nemaipermițându-se ca răspunderea penală să fie înlocuită cu o răspundere cu caracter extrapenal.
Sub domnia Codului penal anterior s-a subliniat că înlocuirea răspunderii penale cu una administrativă reprezenta o facultate pentru instanță, iar nu o obligație. Instanța constata că fapta există, este infracțiune și putea dispune ca răspunderea penală să fie înlocuită cu una administrativă prin hotărâre (sentință, decizie) în condițiile prevăzute de art. 91 C. pen. anterior. Când instanța dispunea încetarea procesului penal ca urmare a înlocuirii răspunderii penale cu cea administrativă, în baza prevederilor Codului de procedură penală anterior, ea aplica în mod obligatoriu și una dintre sancțiunile cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amendă cuprinsă între 100 lei și 1000 lei, în conformitate cu prevederile art. 91 C. pen. anterior.
Tot sub domnia Codului penal anterior, instanța de judecată, în cazul în care constata că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni, putea dispune achitarea acestuia și dispunerea unei măsuri cu caracter administrativ dintre cele menționate de art. 91 C. pen. anterior, în baza art. 181 alin. (3) C. pen. anterior.
Ca o consecință a modificărilor operate prin Legea nr. 202/2010 cu privire la art. 18 alin. (2) C. pen. anterior, procurorul care aprecia că fapta cercetată este în mod concret lipsită de pericolul social al unei infracțiuni putea dispune neîncepe- rea urmăririi penale „in reni’, chiar dacă autorul era necunoscut. De asemenea, procurorul, ca efect al modificării art. 18 alin. (2) C. pen. anterior, putea dispune neînceperea urmăririi penale și în situația în care din actele premergătoare rezulta că fapta săvârșită de o anumită persoană era lipsită în concret de pericol social.
Dacă procurorul constata, după începerea urmăririi penale „in personam’, că faptei îi lipsește gradul de pericol social al unei infracțiuni, putea dispune prin ordonanță scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, aplicându-i una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91 C. pen. anterior.
Am făcut această incursiune în legislația penală cuprinsă în Codul penal anterior pentru a scoate în evidență faptul că, sub domnia acelui Cod penal, atât procurorul, cât și instanța de judecată puteau dispune înlocuirea răspunderii penale cu una administrativă în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Astfel de dispoziții nu mai sunt cuprinse în noul Cod penal, de unde concluzia că înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere extrapenală nu mai este posibilă.
Potrivit noului Cod de procedură penală, există totuși posibilitatea ca în anumite condiții prevăzute de lege, deși s-a săvârșit o infracțiune pentru care procurorul a pus în mișcare acțiunea penală, dosarul să se soluționeze nu prin trimiterea în judecată a făptuitorului, ci prin renunțarea la urmărirea penală de către procuror.
Această posibilitate oferită de legiuitor de a se renunța la urmărirea penală în condițiile prevăzute de lege nu trebuie apreciată ca o înlocuire a răspunderii penale, ci ca o soluție judiciară, alături de alte soluții ce pot fi luate de procuror în faza de urmărire penală.
Potrivit art. 320 C. proc. pen., atunci când organul de cercetare penală, după primirea sesizării cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, constată incidența unuia dintre cazurile care determină clasarea cauzei sau renunțarea la urmărire penală trimite dosarul la procuror cu propunerea corespunzătoare.
Procurorul care primește dosarul cu propunerea de renunțare la urmărire penală procedează conform art. 318 C. proc. pen. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. pen., „în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia”.
Potrivit alin. (2), „când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii”. Renunțarea la urmărire penală se dispune de către procuror prin ordonanță de renunțare la urmărire penală în care sunt prevăzute obligațiile ce trebuie îndeplinite de inculpat în schimbul nesancționării sale penale.
Prin ordonanță procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca, în locul răspunderii penale, acesta din urmă să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
Potrivit legii, prin ordonanță procurorul stabilește termenul până la care obligațiile prevăzute la literele a)-d), dar și altele, să fie îndeplinite, termen care nu poate fi mai mare de 6 luni de la comunicarea ordonanței sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă. Dacă inculpatul nu dovedește îndeplinirea obligațiilor în termen de 6 luni de la comunicarea ordonanței sau nu prezintă motivele de neîndeplinire a acestora, procurorul revocă ordonanța de renunțare la urmărirea penală.
Din reglementarea art. 318 C. proc. pen. rezultă că, în faza de urmărire penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, în condițiile prevăzute de lege, procurorul poate să dispună această măsură judiciară numai în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani.
Dacă în faza de urmărire penală procurorul poate renunța la urmărirea penală după ce a pus în mișcare acțiunea penală, instanța de judecată poate renunța la aplicarea unei pedepse, dacă sunt întrunite anumite condiții prevăzute de lege (art. 80 C. pen.).
În această situație, potrivit art. 81 C. pen., când instanța renunță la aplicarea pedepsei, ea aplică infractorului un avertisment. Potrivit art. 404 alin. (3) C. proc. pen., când instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, în dispozitivul hotărârii se face mențiune despre aplicarea avertismentului. Nici în această situație nu s-ar putea susține că ar exista o înlocuire a răspunderii penale cu un avertisment, deoarece renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție ce ține de individualizarea pedepsei, și nu de înlocuirea răspunderii penale.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI
1. C. Bulai, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență 2006-2007, Ed. Trei, București, 2006
2. T. Dima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2014
3. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi, Valerică Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, București, 1997
4. I. Mândru, Amnistia și grațierea, Ed. All Educațional, București, 1998
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Casa de editură și presă Șansa, București, 2002
6. I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. ACC, București, 1994
7. R. Stănoiu în Note de curs. Drept penal. Partea generală, Ed. Hyperion XXI, București, 1992
8. V. Teodorescu, Comentariu în Explicații preliminare ale noului Cod penal, sub coordonarea prof. G. Antoniu, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011
9. M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2015
10. A. Ungureanu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 1995
REVISTE, ARTICOLE, STUDII
L. Barac, Reflecții asupra instituției răspunderii penale, în R.D.P. nr. 1/1996
V. Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal al R.S.R., în S.C.J. nr. 1/1969, p. 21.
I.Gh. Gorgănescu, Plângerea prealabilă. Sesizarea instanțelor, în R.D.P. nr. 2/2002, p. 24.
N.G. Ionaș, Plângerea prealabilă, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 132.
L.C. Lascu, Situația procesului penal în cazul decesului părții vătămate care a făcut plângere prealabilă, în Dreptul nr. 5/1997
O. Loghin, Raportul juridic penal și răspunderea penală, în Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza, lași, Tomul XXIV/1978, p. 69 și urm.
A. Mogoșanu, Notă la soluția dată de Procuratura locală Craiova, Ordonanța de încetare a urmăririi penale din 19 septembrie 1969, în dosarul 1009/13/1969, în R.R.D. nr. 3/1970, p. 144.
A. Paicu, Titularii plângerii penale prealabile, în Dreptul nr. 9/1999, p. 98.
E. Popescu, I. Damian, Discuții în legătură cu exercitarea acțiunii penale când partea vătămată care a făcut plângere a decedat, în Dreptul nr. 5/1999
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impacarea Partilor (ID: 128058)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.