Identitatea

Introducere

Identitatea nu poate fi desprinsă de natura umană și complexitatea acesteia, de parcursul istoric al devenirii omului, despre modul în care acesta este creat și recreat. Dincolo de toate acestea, identitatea se raportează la o fațetă vizibilă, conștientă de sine și o alta ascunsă vizibilă și palpabilă prin gînduri, gesturi, comportamente.

Fiecare om are nevoie să- și creeze o particularitate socială, să fie recunoscut într-un fel sau altul din punct de vedere social. Omul este construit din tot felul de contraste, din pozitiv și negativ, din scopuri mărețe și nobile sau din scopuri meschine și egoiste, astfel se creează sinele și identificarea lui socială, prin „ciocnirea contrariilor, prin contracararea tendințelor opuse, prin depășirea progresivă a unor tendințe sau trăsături negative ce se instalează pasager sau durabil în personalitatea sa.”

Nu poate fi vorba despre existența omului fără să ne raportăm la viața socială, la societate, unde acesta are deplinătatea manifestării și relaționării cu alți oameni, prin care își creeză personalitatea și propriul ego, așa cum reliefa Mihai Golu: „Personalitatea există, se formează și se manifestă prin relaționare.

În ceea ce îl privește pe “Sfântul de la Maglavit”, Petrache Lupu, acesta și-a creat o identitate și o identificare în colectivitatea din care făcea parte, și chiar în țară, mai mult fără voia sa. Om simplu, fără carte a ajuns prin uneltirile “mai marilor”, mai mult sau mai puțin dezinteresați să fie adulat și căutat de oameni din toate colțurile țării, simțindu-se uneori chiar hărțuit.

Naivitate sau nu, dorința de a se vindeca, speranța de a-și vedea copii, părinții sănătoși îi făcea pe oameni să vină la Petrache Lupu pentru a înfăptui miracole. Cert este că toată comuna Maglavit s-a schimbat odată cu recunoașterea și cunoașterea la nivel național a Sfântului Petrache Lupu, astfel

Maglavitul nu a devenit un Wall-Street oltenesc; organizatorii miracolului au șters-o cu banii (de altfel era o mare foșgăială de hoți pe la locul „minunii") și după ce l-au mai plimbat pe sfânt prin țară, l-au uitat. Petrache Lupu a rămas în cele două cămăruțe de chirpici ale lui, cu o fântână în fața casei, și au trecut ani și ani până cînd prin 1967, și-a refăcut și mărit omul casa.

Adevărata natură a omului se dezvăluie în capacitatea lui de a se orienta și acomoda în direcția culturii sau, cum afirma Marx: omul este ființa eminamente socială. Din acest motiv, în determinarea relațiilor fundamentale dintre ereditate și mediu, eul — centru al personalității, ca forță integratoare a factorilor interni și externi — în devenirea lui conștientă, dă prin cunoașterea științifică atitudine chiar și față de destinul său ereditar.

Să ne reamintim că socio-psihologia se preocupă de modurile în care comportamentul oamenilor și procesele mentale sunt determinate de prezența reală sau imaginară a celorlalți. Una dintre cele mai importante lecții ale sociopsihologiei: situațiile sociale – cum ar fi prezența celorlalți, majoritatea unanimă, solicitările autorităților, normele sociale și interacțiunile de grup – au o mare putere de influență asupra comportamentului oamenilor, asupra gândurilor și sentimentelor, putere care trece de multe ori neobservată.

Sartre afirma că „omul este ceea ce se face însuși din sine", susținând astfel ideea nedeterminării naturii umane. Evident că dacă nu poate fi admis postulatul existențialiștilor cum că ar exista o adâncime „ultimă a personalității" care scapă educabilității, nu este mai puțin adevărat că în vederile aceluiași Sartre omul este capabil de cultură — cultură care este „conștiința în perpetuă evoluție pe care o capătă omul asupra lui însuși și asupra lumii în care trăiește, muncește și luptă", astfel manipularea reprezintă modul în care fiecare dorește să se lase influențat de limitele și îngustimea propriei percepții asupra celorlalți sau de influențele din exterior, din mediul în care trăiește.

Condițiile mediului ambiant întregesc, fără îndoială, perspectiva de înțelegere a psihicului și ne oferă posibilitatea să întrevedem sensul explicării integrale a conduitei umane. Mediul oferă conținut experienței interne, constituind condiția organizării structurale a personalității. Mediul poate opri sau încetini dezvoltarea dimensiunilor psihice, poate chiar devia structurarea și integrarea lor, dar nu poate înlocui deficiențele originare.

Importanța mediului rezidă în posibilitatea lui de a actualiza dispozițiile native, în acordul lui, mai mult sau mai puțin pronunțat, cu dinamica personală și cu dimensiunile formale ale vieții psihice. Mediul, de exemplu, nu creează gîndirea, ci îi dă conținut și direcție de cercetare. Numai dacă privim mediul prin prisma acestei actualizări și din unghiul acestui acord, putem aprecia adevărata sa valoare și ne putem da seama și de caducitatea idealului „oportunităților egale" cu neputință de realizat, deoarece factorii de mediu au semnificații deosebite de la individ la individ.

Nu există trăsătură biopsihică cu desăvârșire liberă de influențe ereditare și, ca urmare, e cu neputință să se afirme că o însușire, observabilă la un ins dat, este determinată numai de factorul genetic sau numai de mediu. Nu se poate, de asemenea, răspunde care dintre cei doi determinanți (ereditate sau mediu) este mai puternic și mai important decât ținând seama de natura trăirilor considerate, de experiența personală și de mediul în care și-a dezvoltat individualitatea. După unii cercetători, chiar și încercarea de a separa cele două serii de determinanți este urmată de rezultate foarte îndoielnice.

Oricât de izbitoare ni s-ar părea concluzia că unele persoane sunt — din punct de vedere psihologic — mai mult produsul mediului, în vreme ce altele rămân sub influența precumpănitoare a factorilor genetici, ea se impune totuși dacă se ține seama, de extraordinara complexitate a mediului uman. Ceea ce modifică apoi simțitor poziția omului în scara biologică este marea lui plasticitate nervoasă — de ordin genetic —, care-i îngăduie să atingă uneori organizări nebănuite sub raport structural și funcțional. Aceste organizări nu fac însă altceva decât structurează și configurează formele funcționale ereditare.

În evoluția și dezvoltarea individuală nu se poate susține autonomia factorilor genetici, de o parte, și a celor de mediu, de alta. Acțiunea acestora este simultană și integrală. Dacă lăsăm la o parte structura corporal-organică, inteligența și temperamentul, care par a fi mai strâns conexate de factorii genetici, pe restul dimensiunilor de activitate forța organizatoare și diferențiatoare a mediului se exercită în forme și intensități variabile de la caz la caz.

Zonele cel mai puternic influențabile, îndeosebi în copilărie și adolescență, sunt cele care cuprind: trebuințele, interesele, motivările, realizările școlare și din viață, trăsăturile de comportare, atitudinea față de valori, credințele, opiniile, concepțiile despre lume și viață.

Există, fără îndoială, în evoluția individuală, îndeosebi la pubertate, faze critice în care primele experiențe, întâlniri și exerciții au urmări hotărîtoare. Din acest motiv, pe diferite stadii evolutive sunt necesare, după natura individualităților, metode educaționale variate pentru a realiza forme de comportare asemănătoare. Influența educațională este adeseori stânjenită sau favorizată de nivelul de dezvoltare pe care 1-a atins copilul sau adolescentul.

Atâta vreme cât nu sunt create condițiile educaționale optimale de dezvoltare, pesimismul pedagogic este nejustificat, deoarece, chiar existența diferențelor cauzate de ereditate nu împiedică dezvoltarea performanțelor mijlocii ale tuturor. Cunoașterea influențelor ereditare deficitare sprijină în multe cazuri înlăturarea lor, după cum cunoașterea influențelor deficitare ale mediului poate înlătura acțiunea acestora. Acolo unde condițiile mediului nu sunt favorabile, cu siguranță că nu există o dezvoltare optimală a aptitudinilor și capacităților individuale decât în măsura în care ar fi fost provocată de condiții favorabile de viață.

În evoluția și dezvoltarea individuală nu se poate susține autonomia factorilor genetici, de o parte, și a celor de mediu, de alta. Acțiunea acestora este simultană și integrală. Dacă lăsăm la o parte structura corporal-organică, inteligența și temperamentul, care par a fi mai strâns conexate de factorii genetici, pe restul dimensiunilor de activitate forța organizatoare și diferențiatoare a mediului se exercită în forme și intensități variabile de la caz la caz. Oricât de întinsă ar fi însă influența mediului, ea nu poate depăși limitele impuse de plasticitatea originară.

Capitolul I. Definiția identității

Identitatea a reprezentat de-a lungul vremii un punct de interes central pentru foarte mulți psihologi, ce doreau să cerceteze modul în care evoluează personalitatea umană, să înțeleagă cauzele manifestării sale, și să conducă omul spre o noua treaptă de evoluție. Una dintre cercetările marcante este ,,Psihologia umanistă”, ce plasează în centrul ei omul și aspectele sale existențiale, accentul a fost pus pe capacitatea acestuia de devenire, de a- și dezovolta calitățile umane. Reprezentanții valoroși ai psihologiei umaniste: A. Maslow și Carl Rogers evidențiază caracterul unic al omului ce are capacitatea de a dirija propria traiectorie prin viață și mai ales ,,să devină ceea ce este capabil să fie”.

Un psiholog român V. Pavelcu sublinia că “noi nu suntem, ci devenim. Totul este să ne surprindem, să ne regăsim în ceea ce este esențial în ființa noastră, în ceea ce constituie traiectoria dominantă în transformarea personalității noastre”.

Modul în care este privită identitatea din punct de vedere individual sau colectiv a devenit o problemă pe diferite arii: social, politic, filosofic, jurnalistic. În literatura de specialitate, Marc Edmond sublinia chiar că aceste probleme pot fi considerate simptome ale unei crize la nivelul identității. Astfel toate metamorfozele din societatea prezentă, schimbarea într-un ritm galopant a rolurilor și statusurilor care îi aparțin unui individ duc la confuzie și perturbă consacrarea unei identități individuale și de grup.

În consecință, „problematica identității este în centrul mutațiilor psihosociale și culturale cu care se confruntă lumea actuală”

Conturarea unei singure definiții a identității este un lucru aprape imposibil, de foarte multe ori aceasta este raportată la “sine”, accentuând pregnant doar aspectul subiectiv al identității: imaginea sau reprezentarea sinelui, percepția de sine, sentimentul de sine, stima de sine.

Realizând o consultare a definițiilor „identității” regăsite în literatura de specialitate, citim că aceasta reunește ideea de „unitate, unicitate, similitudine, permanență si recunoastere (cea a subiectului care se recunoaște pe sine și cea a altuia)”. De unde putem extrage că identitatea primește o definiție prin caracteristici opozante: face referire la individ, însă și la grup, este subiectivă, însă și obiectivă, este perenă, însă și schimbătoare (Baggio, 2006; Marc, 2005). Astfel, devine foarte dificil să studiezi identitatea pe un singur nivel sau direcție.

Subliniem că „identitatea individuală face trimitere la ansamblul de experiențe și de cogniții legate de sine și se traduce printr-un sentiment de unicitate și continuitate al persoanei. Ea permite în acelasi timp subiectului să se diferențieze de alții și să fie singular.”

Iar identitatea socială face referire la statusurile și rolurile pe care le are individul, însă și la modul în care se integrează omul în diferite grupuri (Baggio, 2006; Kashima si colab., 2002; Stainton Rogers, 2003; Marc, 2005). Pentru a aparține unui grup, omul trebuie să aibă anumite trăsături comune cu membrii acestuia, aici reliefăm sinele social al omului.

Identificarea omului cu un anumit grup îl face să se definească prin caracteristicile grupului respectiv si să adopte comportamente conforme acestor caracteristici (Kashima si colab., 2002; Stainton Rogers, 2003).

Există însă autori care nu iau în calcul identitatea socială, ci doar pe cea individuală care este influențată de factori din exterior, de mediul în care omul trăiește, epoca istorică, valorile la care se raportează.

Fără să intereseze fațeta prin care dorim să conceptualizăm identitatea: universalistă, sociologică sau psiho-socială, indubital, toate se raportează la anumite elemente comune: identitatea se raportează la propria noastră modalitate de a ne defini pe noi înșine, de a ne contura și plasa în societate. În cazul în care un individ nu se identifică în cadrul unui singur grup, ci a mai multor grupuri, pot să apară confuzii și divergențe în relevarea propriei identități, în situația în care elementele definitorii ale acelui grup sunt contradictorii sau reprezentarea lor nu este limpede.

Putem evidenția , pe de o parte o identitate individuală, iar pe de altă parte avem de a face cu o identitate socială.

Teoria identității sociale pune accentul pe sinele social al oamenilor, această teorie accentuează evoluția proceselor psihice individuale ale unei persoane, inclusiv cele legate de identitate prin transformarea și modelarea în funcție de de apartenența la un anumit grup (Stainton Rogers, 2003).

Însă aspectul individual al identității nu conduce la o excludere a celui colectiv.

Identitatea reprezintă un fenomen complex, care se desfășoară pe mai multe nivele, uneori compusă din componente opozante, însă care conduc la crearea unei unități în unicitatea sa.

Capitolul II. Teorii ale identității

Secțiunea 1. Raportul dintre “Sine” și identitate

Sartre afirma că „omul este ceea ce se face însuși din sine", susținând astfel ideea nedeterminării naturii umane. Evident că dacă nu poate fi admis postulatul existențialiștilor cum că ar exista o adâncime „ultimă a personalității" care scapă educabilității, nu este mai puțin adevărat că în vederile aceluiași Sartre omul este capabil de cultură — cultură care este „conștiința în perpetuă evoluție pe care o capătă omul asupra lui însuși și asupra lumii în care trăiește, muncește și luptă", astfel manipularea reprezintă modul în care fiecare dorește să se lase influențat de limitele și îngustimea propriei percepții asupra celorlalți sau de influențele din exterior, din mediul în care trăiește.

Adevărata natură a omului se dezvăluie în capacitatea lui de a se orienta și acomoda în direcția culturii sau, cum afirma Marx : omul este ființa eminamente socială. Din acest motiv, în determinarea relațiilor fundamentale dintre ereditate și mediu, eul — centru al personalității, ca forță integratoare a factorilor interni și externi — în devenirea lui conștientă, dă prin cunoașterea științifică atitudine chiar și față de destinul său ereditar.

În evoluția și dezvoltarea individuală nu se poate susține autonomia factorilor genetici, de o parte, și a celor de mediu, de alta. Acțiunea acestora este simultană și integrală. Dacă lăsăm la o parte structura corporal-organică, inteligența și temperamentul, care par a fi mai strâns conexate de factorii genetici, pe restul dimensiunilor de activitate forța organizatoare și diferențiatoare a mediului se exercită în forme și intensități variabile de la caz la caz. Oricît de întinsă ar fi însă influența mediului, ea nu poate depăși limitele impuse de plasticitatea originară.

Zonele cel mai puternic influențabile, îndeosebi în copilărie și adolescență, sunt cele care cuprind: trebuințele, interesele, motivările, realizările școlare și din viață, trăsăturile de comportare, atitudinea față de valori, credințele, opiniile, concepțiile despre lume și viață.

Identitatea, conform teoriei freudiene, poate fi percepută ca fiind alcătuită, pe baza raportului dintre detrminațiile genetice și cele ontogenetice, din eros și thanatos. Totodată, plecând de la teoria mai sus menționată, Freud, în ultima sa lucrare, definește psihicul ca fiind alcătuit din din sinele sau ”id” – locul în care regăsim dorințele; supraeul sau "superegou" – locul în care regăsim idealul; eul sau "ego" – locul în care regăsim conștiința.

Așadar, Freud consideră că în permanență omul este dominat de conflictul interior dintre dorință și obligația morală. În acest sens, conform psihanalistului, eul sau ”ego” încearcă în permanență să caute soluția optimă pentru a stopa conflictul dintre interior și dorință.

Concomitent cu eul real (omul natural), Freud consideră că este important să reliefeze faptul că trebuie să existe și un eu ideal (omul perfect), cu scopul de a satisface, atât esența, cât și valorile superioare ale ființei umane. Potrivit acestui fapt, Freud consideră că sentimentele sociale vor rezulta ca urmare a idealului comun pe care îl are colectivitatea.

Un alt psihanalist, Eric Erikson, plecând de la teoria freudiană care afirma că conflictul este cel care caracterizeaza viata adolescentului deoarece "ego-ul" și "supraego-ul" nu sunt niciodata totalmente libere "id-ul", afirmă că în viața adolescentului trebuie pus mai mult accent pe procesul egoului conștient

ș ipe influențele socio-culturale asupra adolescentului.

W. James, considera că personalitatea totală devine duală numai în momentul în care atât "eul" cât și "sinele" devin nucleul acesteia. Așadar, sinele poate fi grupa în trei mari componente, astfel: sinele corporal material (corp, veșminte, familie, cămin, etc.), sinele social (reputația și recunoașterea individului în societate) și sinele spiritual (conștiința umană).

În continuarea acestei secțiuni o să vorbim despre identitate, și modul în care a fost ea percepută de oamenii de știință. Astfel, conform lui V. Pavelcu, identitatea privește constientizarea distantei între sine și alter, fiind în permanență supusă unui ritm necontenit asemenea polarizării și depolarizării, sau sistolă și diastolă. Tot acesta este cel care afirmă că conștiința de eu biologic este susceptibilă de evoluție și diferită de conștiința socială, care va fi reflexivă, verbală, intelectuală și obiectivă.

Totodată, curentele ce se succed unul după altul, fară îndoială că nu sunt considerate de promotorii lor ca înapoieri, ci ca o reală înaintare față de acelea cărora le succed. Însă pentru cine le judecă din afară, mai ales când depărtarea în timp îi poate permite o anumită privire de ansamblu, ele își păstrează caracterul de pendulare. Astfel, pentru K. Jaspers, trăirile umane reprezintă fapte conștiente, formate de către eul conștient, afirmând, de asemenea că ”Cunoasterea de sine reprezintă patura cea mai nouă, cea mai fluctuanta a eului”.

Urmare a lucrărilor publicate de Tajfel si Turner, au luat naștere o mulțime de teorii ale identității sociale. Potrivit acestora indivizii acționează pe de o parte având la baza propriile caracteristici (identitatea personală), iar pe de altă parte având la bază caracteristicile comune (identitatea socială). Una dintre teorii consideră că pentru pentru a deține o identitate personală, indivizii doresc integrarea într-un grup, cu scopul de a-și împlini aspirațiile, stima de sine, reușitele (lucruri specifice identității sociale).

Plecând de la afirmațiile de mai sus, Tajfel si Turner fac următoarele afirmații:

Principala dorință a omului este de a accede la identitatea pozitivă socială;

Identitatea socială pozitivă are la bază pozitivismul creat între grupurile de apartenență și grupurile pertinente. Astfel spus, grupul de apartenență trebuie privit, în permanență, diferit sau distinct față de celelalte grupuri pertinente;

În momentul în care individul se regăsește în cadrul unei identități sociale nesatifăcătoare, atunci, acesta va încerca să se desprindă de grupul de care aparțin pentru a se alătura grupului social pozitiv.

Aceeași autori consideră că grupurile pot fi discriminate între ele, având la bază următorii factori:

Primul se referă la modul în care individul trebuie să privească apartenența sa la grup, în sensul că acesta trebuie să fie conștient de faptul că să fie interiorizat grupului;

Cel de al doilea se referă la comparațiile dintre grupuri, pe baza selecției și a atributelor pertinente;

Cel de al treilea se referă la faptul că cu cât grupurile sunt mai asemănătoare, cu atât este mai greu să existe comparații între ele.

Totuși, pe parcursul lucrării, cei doi autori aduc o serie de completări principiile de mai sus. Astfel ei sunt de părere că dacă un individ, pe baza identificării cu grupul accede la o identitate pozitivă, atunci el are capacitatea de a stabili o diferențiere între grupuri, însă, prin aceasta nu mai poate stabilii o diferențiere între el și ceilalți indivizi din cadrul grupului din care face parte. Deci, potrivit concepției lor, identitatea socială și cea personală sunt în cadrul unui raport invers proporțional, în sensul că cu cât crește una cu atât cealaltă devine mai puțin importantă, și invers.

Turner introduce termenul de depersonalizare, considerând că indivizii sunt, înainte de toate, exemplare specifice ale unei categorii, decât indivizi distincti și unici unul față de celălalt. Așadar, conform acestei teorii identitatea socială și cea personală pot fi privite ca doi poli care se auto-exclud reciproc.

Secțiunea a 2-a. Teoria proprium-ului sau complementaritatea Sine-Ego a lui G.W.Allport

Pentru a înțelege și a explica ființa umană, Allport pune accentul pe personalitatea umană ca integrator și descriptor al acesteia. În centrul teoriei sale se află structura și dinamica personalității, reliefată prin elementele sale constitutive. Astfel, noțiunea de sine este privită mult mai larg decat noțiunea de Eu și de conștiință; sinele cosntituie nucleul ființei noastre, dar nu un nucleu inconstant, ci unul variabil, “pentru că uneori ia amploare și pare să comande întregul nostru comportament și conștiința, iar alteori iese complet din scenă, lăsându-ne relativ fără sentimentul de identitate”.

Astfel pentru surprinderea polivalenței procesului de personalizare, atat în plan conștient, dar și în plan inconștient, Allport insearează ideea “proprium-ului” o noțiune unificatoare pentru “sine”. Proprium-ul reliefează dezvoltarea Eului, identitatea de sine, respectul de sine, spargerea egocentrismului, trăite și percepute în mod disctinct, printr-o derulare progresivă și o funcționare concomitentă, care dirijează la progresul identității proprii, a conștiinței de sine a individului. Termenul de “proprium” este uzitat pentru definirea termenilor de “cunoscut”, dar și “cunoscător”, redând unitatea pe care o implică omul în progresul său. Proprium-ul reprezintă, de fapt, ”propria mea percepție asupra sinelui și propria mea concepție despre sinele meu” .

Allport reliefa o stadialitate în progresia proprium-ului, când procesele și structurile psihice sunt schimbătoare în construirea personalității. Allport identifica opt etape:

Copilăria timpurie (0- 5 ani) – în acest timp nu este prezent încă un simț al self-ului, o percepție de sine. Copilul la aceste vârste nu este conștient de el însuși, nu se diferențiază de restul lumii; îi lipsește cu desăvârșire conștiința de sine. Putem vorbi despre el ca un “unicentrat”, dar nu “centrat pe sine”. Nu este prezentă o metamorfoză mai importantă în viață ca aceea în care copilul devine conștient despre sine că este diferit de ceilalți.

Simțul (identitatea) corporală (0,5-1 an) – aceasta reliefează prima descoperire – propriul corp, ceea ce reprezintă baza dezvoltării întregii existențe de sine, primul element constitutiv din importantul lucru pe care copilul îl va realiza – conștiința de sine.

Identitatea de sine – este baza fundamentarea unicității psihice, fenomen singular în evoluția umană, prin continuitatea identității de sin chiar și în contextul modificării personalității. Unul dintre factorii importanți în ierarhizarea identității de sine o reprezintă însușirea limbajului, odată cu cel de-al doilea an de viață. Prin dobândirea identității corporale și prin identificarea limbajului, copilul ajunge la diferențierea sa de ceilalți.

Respectul față de sine – reprezintă momentul când copilul în cunoașterea mediului exterior are parte de anumite dificultăți. În această etapă copilul începe să se simtă autonom și separat de ceilalți, astfel se cucerește pe sine însuși, asemanările si deosebirile de ceilalți nu îl mai derutează.

Extensia Eului – în același timp cu perioada preșcolarității, copilul înțelege punctul de vedere al celuilalt, iar în acest mod se ajunge la perfecționarea propriului simț al separării de ceilalți. Aceștia reprezintă primii pași de la conștiința de sine la conștiința de altul.

Imaginea propriei deveniri – în același timp cu inițierea în cadrul educației formale, copilul începe să construiască și intențiile, scopurile, responsabilitățile morale și devenirea de sine ca element de creștere, trebuincioase pentru viitoarea luptă de autodepășire. Însă, deprinderea de a gândi despre sine – cum este, cum vrea să fie, cum ar trebui să fie – este doar un germene.

Eul ca factor rațional – acest stadiu presupune aptitudinea omului de a gândi reflexiv și formal, ajungându-se la raționalizarea contextului situațional.

Efortul personal central – respectiv orientarea sinelui, când omul ajunge să își aleagă îndeltnicirile.

Chiar dacă toate aceste etape sunt succesive, ele funcționează împreună, nu separat, conducând la evoluția personală.

Secțiunea a 3-a. Teoria tendinței realizării sinelui sau “persoana cu funcționare completă” a lui C. Rogers

Asemenea lui Freud, C. Rogers a debutat în problematizarea naturii umane prin studierea personalităților cu probleme adaptative. Pentru Rogers, personalitatea reprezintă o construcție înfăptuită în jurul sinelui, uzitată prin raportare la alte persoane. Devine imperios necesare ca această “construcție” să fie congruentă sinelui interior real, dacă nu se întâmplă asta, omul este considerat un neadaptat.

Centrul teoriei lui C. Rogers este “sinele”, concept referitor la percepțiile holiste ale oamenilor privitoare la abilitățile, comportamentele și personalitățile lor. Prin analiza conceptului de sine, Rogers face distincția unui sine real și un sine ideal, unite prin actualizarea sinelui, de implinire a acestuia la cel mai înalt potențial creator. ”Sinele este un întreg care constă în propria percepție de sine (cât de atrăgător sunt, cât de bine mă înțeleg cu alții, cât de bun atlet sunt etc.) și valorile pe care noi le atașăm acestor percepții”.

Rogers consideră că simțul sinelui este înnascut (asemenea nevoii de afecțiune și dragoste). Sinele este unic, având două ipostaze: sine real și sine ideal. Dacă există o diferență foarte mare între cele două, cu atât mai neadaptat va fi omul, iar în cazul unei legături și corespondențe cât mai rezonabile, omul va fi, în general, fericit.

Tot Rogers subliniază că perfecțiunea umană poate fi atinsă dpar când există o stare de armonie (congruență) între sine și experiență, persoana care se încadrează în acest tipar deschisă, conștientă de propria experiență și nu luptă împotriva ei, în fapt să fii o persoană deplină reprezintă capacitatea întreținerii de relații armonioase cu alți oameni.

Secțiunea a 4- a. Teoria psihosocială a dezvoltării personalității a lui E. Erikson

Această teorie a fost scrisă în a doua jumatate a secolului XX, cu formularea întregii dezvoltării ontogenetice pe eforturile psihicului de a-și contura identitatea. Astfel, Erikson a stabilit opt nivele privitoare la dezvoltarea identității:

primul stadiu al vieții, cel imediat după nastere, implică psihicul în definirea unor atitudini de încredere versus neîncredere în raport cu răspunsurile la solicitările exprimate de psihicul noului nou născut.

faza a doua constă în realizarea de inițiative, exprimate ca expresii ale autonomiei dobândite ( relativ ) în comparație cu simțul rușinii ca expresie a trăirii incapacității de independență.

faza a treia, este reliefată odată cu perioada preșcolară și după cu începutul școlarizării este definită prin construirea structurilor adaptative anterioare și dezvoltarea cooperării și a unei prime hărnicii ca expresie a simțului de independență.

stadiul patru este caracterizat prin dezvoltarea mai pregnantă a hărniciei presat de cerințele școlare versus trăirea interiorizării din cauza numeroaselor dificultăți întâmpinate în cadrul școlii.

Între 10 – 12 ani, are loc dezvoltarea unui alt stadiu, respectiv stadiul de de consolidare al hărniciei ca sârguintă împotriva inferiorizării.

după 12 ani, vorbim despre stadiul cinci, până la 18 ani, în care trece pe prim plan conștientizarea eului versus confuzia rolurilor (școlare, familiale, grupale, etc. ).

în perioada tinereții este dezvoltată intimitatea ca expresie a maturizării sexuale versus izolarea. Intimitatea își face simțită prezența prin prietenii, dragoste, simpatii, etc.

în stadiul șapte se dezvoltă opoziția dintre atitudinile expansive altruiste și egoism.

în stadiul opt, al batrâneții, se trăiește sentimentul realizării versus disperarea sau amărăciunea față de șansele ratate.

Secțiunea a 5-a. Teoria lui Zavollini asupra conceptului de identitate

Potrivit lui Zavalloni, identitatea este definită prin intermediul a patru dimensiuni, și anume:

prima aduce în discuție faptul că din punct de vedere al conștinței aceasta trebuie privită ca un sentiment pozitiv, prezet în permanență în toate aspectele eului;

a doua se referă la caracterul personal ;

cea de a treia dimensiune consideră că eul trebuie privit ca o formă de integrare, superioară identificărilor din copilărie;

a patra dimensiune are la bază solidaritatea internă a idealurilor precum și a identităților grupului.

Așadar, potrivit acestui autor, identitatea poate fi percepută ca fiind rezultatul apărut în urma intercțiunii idividului cu societatea. Gordon, plecând de la teoria lui Zavolini, precum și de la întrebarea "cine sunt eu?", prezintă o serie de răspunsuri, cu rolul de a arăta diferența dintre polul social și cel polul personal, astfel:

un prim răspuns se referă la caracteristicile pe care le are individul în urma apariției lui pe pământ, sau în urma carcteristicilor întreprinse ca urmare a funcțiilor desemnate (sex, origine, religie sau etnie);

cel de al doilea răspuns al lui Gordon face referire la statuturile parentale, poziția socială precum și la apartenența politică;

în continuare el oferă un răspuns pornind de la identificareabstractă, esențială sau convingerea ideologică a individului;

un ultim răspuns are la bază caracteristicile personale (valorile morale, autonomia, autodeterminarea, competența individuală) a individului.

Întrebarea lui Gordon "cine sunt eu?", precum și răspunsurile la această întrebare nu ne oferă foarte multe informații privitoare la valoarea pe care o are grupul pentru individ.

În continuare, vom arăta modul în care Erikson privește dezvoltarea Sinelui, plecând de la principiul „epigenetic”, prin care se afirmă că noi, indivizii „ne dezvoltăm prin dezvăluirea predeterminată a personalității noastre în opt stadii”. Astfel, potrivit lui Erikson, aceste opt stadii sunt :

„încredere versus neîncredere” – potrivit autorului acest stadiu este întâlnit în cadrul copilăriei, mai exact până la vârsta de 1 an a copilului. În această perioadă de un an, copilul, pe baza raâiunii, poate distinge dacă locul în care se regăsește îi conferă securitate și/sau dependență sau interdependnță față de ceilalți membrii;

„autonomie versus îndoiala și rușine” – în interiorul acestui stadiu, individul cu vârsta cuprinsă între 1 (unu) și 3 (trei) ani își dezvoltă pe de o parte intelectul/psihicul, și pe de altă parte autonomia. Acești doi factori conduc către inițierea controlului particular asupra lui și/sau asupra lumii;

„acțiune versus inferioritate” – stadiu care se întinde pe o perioadă de aproximativ 6 (șase) ani, și anume de la vârsta de 6 (șase) ani a copilului până la vârsta de aproximativ 12 (douăsprezece) ani a copilului. Pe parcursul acestei perioade, individul are timp să descopere și să învețe, pe de o parte valorile culturii, și de de altă parte să-și dezvolte relațiile interumane. Aceste două atribute conduc, în preajma vârstei de 12 ani către cristalizarea încrederii în sine;

„identitatea versus confuzie” – se întinde între vârsta de 12 (douăspezece) și 18 (optsprezece) ani ai individului. În această perioadă se produc, la nivel phihic, schimbări emoționale destul de însemnate, care conduc către plasarea adolescentului într-o societate mai largă;

„intimitate versus difuzie” – cuprins între vârsta de 18 (optsprezece) și 30 (treizeci) ani ai individului. În aceasta perioadă, individul, își dezvoltă relațiile interumene intime, focalizându-se îndeosebi pe realizarea condițiilor unei vieți sociale sigure;

„generativitate versus absorbția de Sine” – cuprins între vârsta de 30 (treizeci) și 35 (treizeci și cinci) ani. Pe parcursul acestei perioade, individul, își dezvoltă grija pentru societate și pentru generațiile următoare (apare în interiorul psihicului noțiunea de copil și de cămin);

perioada de viață adultă – sau perioada în care individul este preocupat de reproducere și de autoconstrucție;

„integritate versus disperare” – sau vârsta bătrâneții, în care individul își va expune propriile realizări avute de-a lungul întregii vieți;

Secțiunea a 6-a. Teoria cresterii sinelui – prin speranța activă și autoperfecționare morală a lui E. Fromm

Teoria lui Erich Fromm are la bază o perspectivă umanist – culturală asupra sinelui, considerând ca principale elemente analiza fortelor psihologice, economice și social-politice “care constituie fundamentele societatii”. Conform aceleeași percepții, Fromm este de părere că obtinerea unei „orientări productive” conduce către „creșterea de sine” și către o „evoluție socială”. Aceste fenomene au rolul de a conduce către evoluția umană, evoluție înfăptuită îndeosebi prin intermediul atitudinii omului de a uza de puterile sale.

Fromm consideră ca fiind primordiali factorii sociali în detrimentul pulsiunilor instinctive, memoriei filogenetice și constructiilor mintale înnăscute, supunând astfel analizei economico-sociale și politico-ideologice pe de o parte stările existenței umane, și pe de altă parte fenomenele existenței umane pentru a putea afla pe de o parte cauzele nefericirii și, pe de altă parte cauzele însingurării omului contemporan. Așadar, protrivit lui Fromm, atât natura omului, cât și pulsiunile sunt rezultatul unui produs cultural.

Pornind de la afirmațiile de mai sus, Fromm consideră că copilul, odată cu dobândirea conștinței și/sau a identității, tinde să se îndepărteze atât de mediul cât și de legăturile originale. Acest proces se poate realiza prin intermedul a două aspecte, și anume unul care se referă la dezvoltrea forței de sine, celălalt care se referă la amplificarea impresiei de singurătate.

Legăturile originale oferă securitate și unitate fundamentală cu lumea exterioară. Despărțirea de această lume conduce către nașterea a două sentimente: neputință si angoasă. Fuga de libertate, este privită de către liberarea Fromm ca fiind libertatea manifestată sub forma originalității în gandire, trăire, voință.

Pentru Fromm, personalitatea umană, în funcție de dominantele caracteriale se poate grupa în cinci tipuri de personalitate, care-l determină pe individ să treacă de la preponderența modului de existență bazat pe a avea la cea a modului bazat pe a fi.

Conform opiniei lui Rogers (1961), în momentul în care un copil primește considerații pozitive necondiționate, atunci acesta va avea o personalitate sanătoasă . Totodată, identitatea fiecărui individ, se învărte în jurul unei axe, pe care noi o definim ca fiind eul fiecaruia (eu sunt, eu am). Acest eu, conform lui Neveanu, va cuprinde pe de o parte calitățile, și pe de altă parte defectele individului (Neveanu, 1978).

P.Fraise (1967, apud. Radu, 1994) atrage atenția asupra dualității modului de perceptie a propriei personalități. Omul este capabil de o cunoaștere de sine dublă: una prin propriile gânduri, sentimente, senzații etc.; iar alta prin intermediul celorlalți.

Secțiunea a 7-a. Teoria lui Louis Guerin despre identitate

Bazându-se pe cercetarile întreprinse de-a lungul timpului, Louis Guerin, prezintă o serie de concluzii:

Prima dintre acestea se referă termenii "eu" și "noi" care condus către conținuturi comune. Astfel, potrivit acestei concluzii, în cazul individului și colectivului, "eul" va fi considerat ca fiind figura, pe când "alter-ul" va fi considerat ca fiind fondul;

Potrivit celei de-a doua concluzii grupul social, prin natura sa abstractă, de cvasi-obiect, pentru a fi reprezentat, trebuie în permanență să ia forma unor persoane sau personaje, definite ca prototipuri ale grupului de identitate (prototipuri identifiale) sau ale grupului de alteritate (prototipuri diferentiale);

Cea de a treia concluzie aduce în discuție principiul constitutiv al identității sau cel al "sistemului de diferențiere și opoziție binară între eu și noneu, același și celalălt, pozitiv și negativ sau bine și rău". Potrivit acestui principiu, cu ajutorul incluziunilor sau excluziunilor, se poate stabili identitatea personală subiectivă.

Capitolul III. Despre Petrache Lupu

Toată povestea cu “Sfântul de la Maglavit” a început în comuna cu titlul omonim Maglavit, “într-o comună de pe malul Dunării, în fundul Olteniei” în ziua de 15 iunie 1935, în jurul orei 16- 17.

Secțiunea 1. Viața lui Petrache Lupu

Petrache Lupu s-a născut în anul 1907, în luna octombrie în casa părinților săi din comuna Maglavit, județul Dolj, fiind fiul lui Gheorghe Ion Preda Lupu în etate de 22 ani și al doamnei Floarea în etate de 25 de ani, de profesie muncitori și domiciliați în comuna Maglavit.

Caracterizat precum un cioban analfabet, multă vreme surd și gângav, sărac lipit, dar de o mare curățenie sufletească, copilăria i-a fost zbuciumată, așa cum el însuși declară: "Nu țân minte pănă când m-am pus cioban cu oile. Mi-a murit tata când eram într-un an și am fost bolnav de bubat și am rămas tare de urechi și de vorbit. S-a măritat mama dupe tata al doilea. M-am îmbolnăvit aici la noi și m-a luat aia bătrână di la Hunie, a lu Dobre. Pe urmă m-a luat mama de acolo și am fost și aici bolnav. Au avut amândouă grijă de mine și mama bătrână și mama. Au avut grijă toți”.

În Cântecul ciobanului, scris chiar de el, își prezintă viața:

"Din părinți sărăci născut, vrednic și cinstit, când cu cârdul de copii, mă duceam la baltă, mă tot desfatam numai cu oi și mioare. Însă dorul mi se stinse într-o zi cu soare, când eram mai fericit, bietul tata moare, și de-atunci, pribeag în lume cu o mamă bună am dus câțiva ani de zile bine împreună. Iar deodată jalea prinsă, viața să mi-o lege, așa e când a ta mamă nu te înțelege. Și de-atunci mă tot certa chiar când stam la masă. Și un tată vitreg, rău m- alunga de-acasă. Hoinărind prin lunci uitam, dorul de-al meu tată și prin lunci parcă umblam cu el laolaltă. Cartea nu mi-a prea plăcut și primarul m-a băgat ciobanaș la sat, printre oi, printre mioare, viata e mai bună.”

Amărăciunile provocate de copilăria nefericită petrecută în singurătate alături de oile dragi îi vor fi compensate la vârsta de 25 de ani, atunci când a întâlnit-o pe Veta (Elisabeta Alexie Dinu Badea – de 28 de ani) o fată la fel de săracă, împreună cu care – zice el : “Am muncit un an de zile și am făcut casa. M-a ajutat Dumnezeu”, iar buccuria vieții va fi împlinită prin cei doi copii: Alexandru și Mihai, acesta din urmă primind numele viitorului rege Mihai, din partea lui Carol al- II-lea care în prima duminică a lunii septembrie 1935 îl trimite la Maglavit pe generalul Sichitiu, Comandantul corpului I de armată pentru a-1 reprezenta la botezul noului născut. Cu această ocazie trimite și 15 mii lei pentru «educația copilului». Botezul a fost oficiat de însuși Vartolomeu, Episcopul Rîmnicului.

La armată a fost luat la vârsta de 31 de ani după mai multe amânări. A fost încorporat la regimentul 31 Calafat, dar nu s-a putut face nimic cu el: «După o lună m-a trimis la Craiova, la spitalul militar. Am stătut și-acolo o lună de zîle. Am stătut cu rochii d-ale roșii pe mine (halate n.n) și cu chitie de ciorap pe cap. Lucru mare. Am stătut acolo ca să mă caute doctorul militar ». Nici el, nici generalul – un doctor bătrân – nici doctorul Ursu din Calafat n-au putut face nimic și l-au dispensat (lăsat la vatră), trimițându-1 acasă. 

Cunoscut de oamenii din sat și confirmat ca un om cu o curățenie sufletească deosebită de toți cei ce au venit și l-au cercetat constatând că «n-a mințit și nici n-a păcălit măcar prin vreo glumă pe cineva». În scrisoarea pe care preotul Nicole o trimite către Episcopul Vartolomeu, scrie : «Deși tânăr, totuși de o cinste cum nici măcar nu ne putem închipui». Când a găsit 10 mii lei i-a dus păgubașului care era însuși stăpânul oilor, Nicolae Fîntînă ( «nu i-am dat până nu mi-a spus cum era portofelul »). Iarna, când tatăl său vitreg fora cruci din cimitir și făcea foc cu ele Petrache plângea și tremura de mâhnire, departe de foc să nu-1 ajungă căldura și nici lumina lemnului morților. Când au adormit cu toții a luat crucile și le-a dus în cimitir înfigându-le la fiecare mormânt de unde fuseseră luate. « – De ce iei umbra morților, tăticule? Lasă- le acolo să le țină umbră, săracii! ». Dacă în turma lui se rătăcea o oaie străină, nu avea liniște până nu găsea păgubașul pentru a i-o înapoia.

Petrache Lupu era un om foarte credincios. El postea regulat miercurile și vinerile cât și posturile de peste an. Nu permitea nimanui să nu respecte lucrul aceasta la stâna lui. N-a furat nici cel mai mic lucru. N-a înșelat pe nimeni, cu toate că el a fost înșelat de mulți. N-a dușmănit pe nimeni, ci tuturora le arăta cu degetul în sus zicându-le că : «Acela o să-i vază ». Milostiv din copilărie, deseori era certat și bătut că dădea altora ceea ce lui i se aducea de acasă pentru masă. Prefera să nu mănânce zile întregi și să rabde de foame decât să refuze pe un sărac trecător.

De multe ori i se oferea daruri, dar nu primea nimic. În predicile sale nu se simțea nici un gând ascuns, nu se întrevedea putința unei înșelăciuni – au constat toți cei ce au studiat fenomenul. 

În ceea ce privește starea lui de sănătate au circulat fel de fel de păreri, unele dintre ele chiar rău intenționate. Petre Porea în «Misterele cazului Petrache Lupu» considera că «aceste defecțiuni au fost provocate, probabil, fie de vărsatul de vânt, fie de rujeolă, boli care la vremea respectivă conduceau la o mortalitate deosebit de ridicată ». Chiar unii medici vor pune defecțiunea auzului pe seama unor «sechele sifilitice moștenite din familie», afirmații care însă n-au putut fi confirmate.

Cert este că bolile sale, la momentul 1935 erau atestate de medicii militari care-1 respinseseră la recrutare, fapt menționat în fișa medicală ce poartă nr. Matricol 13830 întocmită de Cercul de Recrutare Craiova, Corp Regiment 31 Infanterie Calafat unde, după datele personale, notăm: mutații 20.03.1929 – prezent fară reclamații. Admis bun pentru infanterie. La vizita medicală – amânat: Otită medie supurată; 19.03.1930 – amânat a doua oara. Debilitate mintală; 10.03.1931 – lăsat la vatră fiind dispensat medical. Clasat « impropriu serviciu militar, pentru surdo-mutism provenit din sifilis ereditar ».

Personal Petrache Lupu afirma că nu e nici Sfânt, nici doctor ci ascultă păsurile celor ce vin la el și-i invită să se roage lui Dumnezeu împreună cu el folosind fraza: «Doamne, ajută pe cei orbi să vadă, pe surzi să audă, pe cei muți să vorbească ».

Același ilustru medic neurolog, însoțit de o întreagă comisie de medici după cercetările făcute la fața locului afirmă că Petrache Lupu «e mult mai normal decât mulți dintre noi. Nu e debil, ci un apostol».

Secțiunea a 2-a. Înfățișarea lui Dumnezeu

Vara anului 1935 a fost capricioasă. Un soare torid arsese nemilos câmpul, uscând totul cu razele sale. Seceta se bănuise încă de la începutul primăverii, de când ploile încetaseră să dăruiască pâmîntului umezeala bine- făcătoare. Dar, în luna mai, când porumbul firav zăcea ars pe ogoare, ea devenise o certitudine. Din când în când, nori s-au adunat în văzduh, aduși de un vânt rece de toamnă târzie, care au mai potolit arșița. Stropii de apă s-au încăpățânat totuși să nu cadă din cer, în ciuda procesiunilor moaștelor sfinte, aducătoare de ploaie O lume necăjită, adusă în pragul disperării, aștepta resemnată sfârșitul. Cine-i putea izbăvi dintr-o asemenea nenorocire?

Istoria «înfățișărilor» începe în 31 mai 1935. Despre autenticitatea lor ne încredințează preotul Nicolae D. care precizează că au fost verificate și de către Prea Cucernicul Părinte Consilier Cultural al Sfintei Episcopii a Râmnicului Noului Severin, preot D. Cristescu, precum și de Prea Cucernicul Părinte preot C.

La început Petrache Lupu n-a vrut să comunice “ Mesajele Moșului” , jenat, ca și Moise odinioară de simplitatea și neputințele lui omenești; ba chiar convins că lumea o să râdă de el. Și lumea ar fi râs desigur, mai mult decât a facut-o, dacă n-ar fi fost la mijloc împrejurarea minunată că dintr-o dată și inexplicabil «mutu vorbea». Curajul îi vine abia după cea de-a treia arătare când 1-a încredințat: « să spui mereu la lume ce ți- am poruncit și să nu-ți fie teamă căci am eu grijă de cei ce nu cred.

Acestea sunt spusele relatate de cioban preotului Nicolae Bobin.

Într – o vineri, (31 mai a.c.) a venit acasă de la oi fiindcă avea treabă și a stat până aproape de seară (orele 4-5 p.m.) când s-a pregătit de plecare să se ducă iarăși la oi. A plecat pe drumul ce ducea spre stână trecând pădurea de prin lăstari de salcâmi și plopi tăiați de astă toamnă (1934). (…) Îi iese în cale un moș bătrân cu barbă albă, fața îi era acoperită tot de păr, i se vedeau ochii cari erau albaștri ca și cerul, nasul și gura. În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea de frumos, dat peste cap și care-i acoperea corpul până jos la degetele picioarelor. Restul picioarelor în sus nu se vedeau, fiind acoperite de păr. Mâini iarăși nu le-a văzut, ci numai ceva care semăna cu mâinile, dar care erau în spate și cam ridicate de coate în sus.

Acel moș era foarte strălucitor și nu avea în afară de păr nicio altfel de îmbrăcăminte și nu am văzut ce s-a scris în ziare. Avea un miros așa de frumos cum n-am mai întâlnit la nici o floare de câmp sau de grădină.

Descrierea pe care o facuse cioban a chipului văzut, o căpătase prin întrebări amănunțite și mereu repetate, spre a nu face vreo confuzie. Când mi-a spus de mirosul cel foarte plăcut, i-am adus din casă niște smirnă, după care, mirosind, a declarat că așa era mirosul, dar cu mult mai puternic. Întrebându-1 dacă știe ce-i smirna, mi-a răspuns că nu știe – precizează preotul. Acest moș, când i-a ieșit în cale, l-a întrebat unde se duce ? iar lui i-a venit frică și a început să tremure. El i-a zis :

"Nu-ți fie frică, că-ți dau eu ție curaj. Uite, am să-ți spun o vorbă."

Atunci nu mi-a mai fost frică și i-am spus : "Bine, moșule, spune." Atunci el a zis :

"Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie și la biserică, că, dacă nu se potolește, dacă nu țin sărbătorile dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la biserică, dacă nu se apropie, atunci foc, atunci ne rupe muncile ».

Acestea sunt cuvintele pe cari eu am căutat să le redau așa exact cum le rostește ciobanul. După asta acel moș a dispărut în sus, într-un nor patrat și luminos care s-a suit în sus până ce nu l-am mai văzut. Eu m-am închinat și m-am dus la stână, mirându-mă mult de ceea ce mi s-a întâmplat. Când am ajuns acolo n-am spus la nimeni nimic, pentru ca să nu fiu luat în râs.

A doua vineri imediată (7 iunie 1935) tot la aceeași oră a venit acasă. Soției nu i-a spus nimic din cele ce mi s-au întâmplat vinerea trecută. A plecat la oi și tot pe același drum și în același loc iar i-a ieșit în cale același "Moș" cu aceeași figură tot ca și întâi iar de data aceasta nu i-a mai fost frică.

El mi-a zis :

-„De ce n-ai spus la lume ce ți-am zis ?" Eu I-am răspuns :

– „Am uitat". Și m-am închinat și am zis iarăși : „Doamne, iartă-mă, că am să spun. Atunci El mi-a zis :

– „Bine, te iert, dar să spui la lume tot ce ți-am poruncit". După asta iar a dispărut tot ca întâi. Eu m-am închinat iarăși și m-am dus la oi și iar n-am spus la nimeni nimic căci mi-era rușine că va râde lumea de mine.

A treia vineri imediată (cea dinainte de Rusalii, 14 iunie 1935) a venit acasă iarăși și n-a spus nimic, nici nevestei și nici la alți oameni. Tot în același timp a plecat iarăși la oi, pe același drum. În același loc în dreptul unei tufe dese de plop iarăși îi apare în față același „Moș" , tot cu aceeași figură la fel ca întâia și ca a doua oară, fară nici o deosebire. Mie iarăși nu mi-a mai fost frică pentru că L-am cunoscut. El mi-a zis :

– „De ce n-ai spus la lume ce ți-am spus întâia și a doua oară ?" Eu i-am răspuns că am uitat. El, supărat, cu glas gros și tare, mi-a zis :

-„Să spui la lumea cu care te întâlnești, la părintele, la primărie, la biserică, că dacă nu se potolesc, dacă nu țin sărbătorile, dacă mai fac rele, dacă nu vin la biserică să se roage, dacă nu se apropie, atunci foc, atunci ne rupe muncile", (acestea sunt cuvintele așa cum le rostește ciobanul și cum pretinde că i le-a spus acel „Moș" – (N. Bobin n.n.). Eu i-am zis : „Stai să mă duc întâi la oi". Moșul a zis :

– „Haide că merg și eu". Eu i-am zis atunci: „Hai, moșule".

Am plecat amândoi împreună pe drum până la stână, mergând unul lângă altul. El mergea în aer, fară să atingă cu picioarele de pământ, mai sus cu două palme.

Am ajuns la stână și eu am trecut să mulg oile. Moșul sta lângă mine și spunea mereu :

– „ Să te duci chiar acum în sat și să spui la lume". Eu i-am zis : „Stai că mă duc după ce mulg oile". La stână erau atunci Ion N. Săvescu din Maglavit, care avea rând la brânză, cu un alt cioban mai mic, al meu, anume Florea M. Pavel care m-au auzit vorbind cu acel Moș. Ion Săvescu m-a întrebat cu cine vorbesc căci el nu vede pe nimeni. Eu voiam să le spun și lor, dar nu puteam, căci îmi venea imediat amețeală când deschideam gura să le spun. Băiatul cel mic Florea M. Pavel a strigat și el la mine :

– „Mă, nene Petrache, cu cine vorbești, mă ?" Când vroiam să-i spun și lui, iar îmi venea amețeală și nu puteam.

Moșul sta tot lângă mine. Când am terminat de muls oile, Moșul a zis :

– „ Haide acum". Eu i-am răspuns : „Stai să strecor laptele". 

Când am luat găleata ca să-1 strecor, mi-au tremurat mâinile fiindcă nu L-am ascultat și am vărsat jos laptele aproape jumătate. Dacă am văzut așa am lăsat găleata jos și Moșul mi-a zis :

-„ Haide ca să mă petreci". Mi-am scos atunci pălăria din cap și am plecat cu El de la stână înspre răsărit. Am mers împreună cam vreo 50 – 60 metri și în acest timp El mi-a mai spus :

– „Am să mai viu odată, după ce vei termina tu de spus la lume și să văd ce-o să facă lumea. In același timp am să port de grija ta". Eu m-am închinat iar El mi-a zis încă o dată cu glas gros :

– „Să te duci auzi?". Mi-a mai lăsat o „vorbă mare", dar pe care nu am voie să o spun nimănui, până ce nu vine iar. Și a dispărut iarăși ca mai înainte, în sus, într- un nor patrat și luminos, care s-a suit până ce nu L-am mai văzut. Eu m-am închinat și m-am înapoiat iarăși la stână.

(La toate stăruințele subsemnatului, de a spune dacă această vorbă este de bine sau de rău, mi-a răspuns : „Cât îmi ești de drag, părinte, dar dacă nu am voie, nu pot să spun ; uite, nu mă lasă de-aici din piept". Și și-a pus mâna în dreptul inimei fiind de față multă lume).

Aceasta este porunca cu care m-a îndatorat acel Moș și când m-am înapoiat la târlă am stat de vorbă cu ceilalți oameni. De mai multe ori am fost împins de la spate de o putere nevăzută ca să plec în sat, dar ciobanii nu m-au lăsat zicându-mi că o să mă duc a doua zi de dimineață. Numai după ce m-am închinat mult de tot am fost lăsat în pace. M-am culcat și am adormit foarte târziu. A doua zi (sâmbătă înainte de Rusalii) am fost deșteptat din somn de noapte și îndemnat iarăși de o putere nevăzută, care mă împingea să merg în sat. 

După ce am muls oile, am plecat în sat cam pe la orele 10 dimineața, am început a spune toate astea la toți câți îi întâlneam în cale. Am spus și nevestii și lui moș Gheorghe I Mitulețu, care, auzind a mers cu mine și la părintele Bobin acasă. Părintele m-a sfătuit să fac așa cum m-a povățuit acea vedenie, adică să spun la lume și la primărie, iar eu, de ce spuneam lumii, de aceea mă ușuram. După ce am spus la primărie în fața domnului primar și a altor oameni au venit la mine ca să întrebe mulți

A doua Dumnica Rusaliilor am mers la zi, în biserică unde a venit lume foarte multă. În timpul când părintele era pe la sfârșitul cuvântării (predica pe care subsemnatul o ținea regulat după cetirea Sfintei Evanghelii – N. Bobin) cum eu stam cu privirea în jos, am simțit că cineva nevăzut m-a apucat de bărbie și mi-a ridicat capul în sus.
Atunci am văzut sus în altar, unde slujește părintele, plutind pe deasupra tot același Moș. Era tot la fel cum îl mai văzusem, fară nici o deosebire. Când părintele a terminat cuvântarea, acel Moș mi-a făcut semn cu mâna ca să intru și eu în Altar. Eu am intrat înăuntru iar părintele Bobin m-a întrebat dacă am să-i spun ceva. Eu i-am răspuns : „ Nu mă lasă ca să-ți spun". Atunci am văzut și mai bine cum acel Moș plutea pe deasupra mesei unde slujea părintele Bobin și preotul Teodor Popescu și pe deasupra crucii mari de lângă masă la care El se uita. Mi-a făcut un semn (semnul binecuvântării) și eu m-am închinat privind tot într-acolo și am ieșit după asta afară din altar. M-am dus apoi tot unde fusesem mai înainte și am stat acolo până la terminarea Sfintei Slujbe. În tot acest timp nu mi s-a mai arătat.

Am luat parte și la ruga ce s-a făcut la pădure pentru ploaie și nici acolo nu mi s-a mai arătat. (Aici am de spus eu subsemnatul preot, o observație, pe care mi-au istorisit-o acei ce în acest timp erau cu ochii tot pe el. Fiind vânt foarte puternic, lumânările oamenilor, ce ei le țineanu în mâini în timpul slujbei, deși le țineau la adăpost, totuși se stingeau foarte repede, așa că erau nevoiți să le reaprindă foarte des unii de la alții. El își ținea lumânarea aprinsă chiar și în vânt, fară de adăpost și în tot timpul Sfintei Slujbe nu s-a stins niciodată).

Deodată mi-a apărut în față o stea luminoasă și mare (circa 60 – 70 cm) de formă rombică. Această figură a apărut în fața mea, stând deasupra pământului în mod orizontal. Deasupra mea, am văzut pe același Moș ce mi s-a mai arătat și în alte rânduri, fară de nici o deosebire. El mi-a explicat toate semnele din figură și apoi a făcut cu mine următoarea școală : mi- a zis să pun mâna pe această stea și atunci când eu am vrut s-o prind, ea s-a suit sus deasupra mea și nu am putut-o apuca. Aceasta, Moșul a repetat-o de trei ori și mi-a zis :

– „Vezi că acest semn am să-1 mai arăt odată, la toamnă sau în altă toamnă, când mijlocul unei mulțimi de oameni. Dacă până atunci lumea se va pocăi, atunci voi face cu aceasta stea în fața voastră semnul Crucii! , semn de binecuvântare și de iertare. Dacă lumea nu se va pocăi, atunci voi lăsa această stea în fața ta și a lumii și o voi ține așa jos. Atunci tu să chemi lumea și să le spui să pună mâna pe ea. Ea se va ridica în sus și ei nu o vor putea prinde. Vei mai face aceasta de două ori adică în total de trei ori. După asta vei anunța lumea să se pregătească fiindcă va începe prăpădul. Atunci steaua va face explozie, iar vântul va împrăștia focul și ploaia peste tot pămânul".

Tot atunci Moșul mi-a spus :

„ Să spui asta la toată lumea și să nu li se pară glumă sau minciună".

Afară de acestea mi-a mai spus ca să aduc toate acestea și la cunoștința celui mai mare om din țară (Regele Carol al II-lea, n.n.) ca el să dea ordin ca lumea să țină sărbătorile, așa cum sunt ele acum orânduite de biserica noastră. Să nu muncească în aceste zile și să se ducă la biserici și să se roage de iertare. Să nu mai facă păcate, ci să se oprească și să se apropie de Dumnezeu căci altfel va fi rău.”

În dimineața zilei de 10 iulie (miercuri a.c.) a venit la târla mea un tânăr din comuna Hunia, Dolj (sat vecin cu al nostru) anume Florea I. D. Dincă de 19 ani și căsătorit, însoțit de alți oameni, care mi-a povestit următoarele :

-„ În dimineața, acestei zile m-am sculat de am dat mamei mele doi porumbei ca să-i ducă la târg pentru vânzare. După plecarea ei, eu, Florea Dincă, m-am culcat și nu am apucat să adorm bine și în vis sau aievea, a venit la poartă un om înalt și subțire, tânăr,„cu barba mică și castanie, care mi-a spus să mă duc la Petre Ciobanul din Maglavit și să-i spun să nu se teamă de cei necredincioși să propăvăduiască mai departe și fară frică cuvântul Domnului, căci are El grijă de cei necredincioși – de cei ce nu vor să-L asculte. Eu m-am opus și i-am spus că nu mă duc și atunci acel om tânăr m-a snopit și m-a trântit până ce i-am promis că mă voi duce. Când m-am trezit am și venit aici ca să-ți spun".

Această declarație a lui Florea Dincă din Hunia a fost luată și de ziariști în fața subsemnatului preot, sosiți la fața locului chiar până în seara acestei zile.

In duminica de 14 iulie a.c. am venit iarăși la Sfânta Biserică spre a lua parte la Sfânta slujbă, care s-a făcut de către preoții din comuna noastră, cât și de către alți șapte – opt preoți din parohiile vecine. La această slujbă a venit lume și din alte sate (circa 2 – 3000 suflete). Era biserica plină și toată curtea. De aici am plecat după Sfânta Liturghie în procesiune la locul minunilor. Acolo am găsit adunați din toate comunele peste 10.000 suflete.

S-a făcut aici de toți preoții sfințirea apei mici, după care s-a botezat toată asistența (au botezat toți preoții timp de aproape două ore). S-a colectat de la credincioși aproape 7.000 lei care s-au depus de către cioban și comitetul ad-hoc la Casa de Economie, de pe lângă oficiul poștal local în scopul de a se cumpăra două troițe și a se zidi fântâna ciobanului în ciment. Cu ce s-a mai dat acum de către pelerini s-a trecut de suma de 8.000 lei.

După terminarea Sfintei Slujbe, atât părintele Bobin cât și subsemnatul cioban am vorbit mulțimii îndemnând-o la pocăință și întoarcerea către Dumnezeu.

În timpul Sfintei Slujbe am văzut iarăși plutind pe deasupra noastră și a lumii pe acelaș Moș cu aceeași figură ca în alte dăți. Am spus aceasta părintelui Bobin cum și Prea Cucernicului Părinte C. Stănică (președintele Asociației Oltene „Renașterea"), care a venit după masă spre a mă vedea și a cerceta.

Pe ziua de joi (8 august 1935) pe la orele 10 dimineața am plecat la stână. Prin pădure, mai înainte de a ajunge la Troițe, pe când mergeam pe potecă, mi-a apărut în partea dreaptă (M.N.) plutind pe deasupra pomilor chip în formă de om, dar negru peste tot, urât și cu nasul lung și coroiat, care plutea prin aer. Acesta cred că a fost ghiavolul. El mi-a spus : „ Ce mi-ai făcut tu de am rămas cu lume puțină rea ?" Eu i-am răspuns : „Nu eu, ci Dumnezeu".

Atunci am plecat mai departe, iar el plutea pe deasupra pomilor și mi-a zis iarăși : „Care este ală Dumnezeu ?". Când am ajuns aproape de troițe s-a scoborât din cer un nor. In nor Moșul sta pe o măgurice (moviliță) în mijloc. împrejurul Lui erau 11 persoane – bărbați în alb, care stăteau : unul în genunchi și altul în picioare. Mai aproape de El era o femeie, care sta în genunchi și se ruga. Atunci Moșul mi-a spus că de ce-i tot zic „Moșule" ? tu știi că eu sunt Dumnezeu ?. Eu i-am răspuns : „N-am știut, pentru că nu mi-ai spus".

– „Ia seama că Eu sunt Dumnezeu care m-am lăsat pe pământ. Să știi că nu vreau să te văd bogat. Să spui mereu la lume ce ți-am poruncit și să nu-ți fie teamă căci am eu grijă de cei ce nu te cred, cum și de cei ce vor să-ți facă rău. Tu știi că era să te omoare ghiavolul ?".

Atunci am văzut cum Dumnezeu a aruncat în ghiavol c-un gogoloi (de 12-15 cm în diametru). Gogoloiul era de foc ca o minge mare, în mijloc era o cruce, iar pe margini gogoloiul era alburiu – strălucitor. Cum 1-a lovit cu gogoloiul, ghiavolul s-a făcut praf. După asta eu am întrebat cine este femeia, iar Dumnezeu mi-a spus că este Maica Precesta și că ea se roagă mereu pentru iertarea lumii.

Dumnezeu a ridicat mâinile de pe noi și Maica Precesta ne conduce acum și se roagă mereu ca să fim iertați. După asta Dumnezeu a dispărut în sus iar eu, ciobanul, am plecat mai departe la stână.

Acestea sunt declarațiile mele pe care le fac înaintea părintelui Bobin în afară de cele declarate mai înainte.

Întrebat fiind de către părintele Bobin mai adaug : „nici înainte de a avea aceste vedenii, nici în acest timp și nici mai pe urmă, nu am fost bolnav cumva. N-am avut călduri nici friguri nici vreo amețeală cumva și îmi dau perfect seama de mine și de ceea ce se petrece în jurul meu. Am avut cunoștință de tot ce am făcut și vorbit atât cu acea vedenie cât și cu ceilalți oameni cu care am vorbit în acel timp".

Aceasta este toată datoria ce o am de la acel Moș ca s-o spun tuturor și cine va crede să facă cum este voia lui Dumnezeu, iar ceilalți să facă ce vor, dar are să le fie rău. Sunt cam tare de urechi și gângav de mic, de când am zăcut de bubat. Acum vorbesc și aud mult mai bine ca înainte și cred ca Dumnezeu mă va vindeca complet fiindcă așa mi-a spus: „că are El grijă de mine".

Secțiunea a 3-a. Fenomenul Petrache Lupu – pelerinaje, minuni

Părintele Dumitru Stăniloaie – una dintre cele mai autorizate voci ale Bisericii Creștine Române, plecând de la constatările doctorilor Gheorghe Marinescu și I. Popescu – Sibiu, cum că Petrache Lupu „este un om sănătos din punct de vedere mintal" arată că „Nimic ilogic, nimic bizar, în purtarea lui, în cugetările lui, nimic sinistru, speriat în privirea lui. Dimpotrivă, o foarte pozitivă logică și o foarte sănătoasă concepție în ce spune și ce face. In loc sa-i fi stricat sănătății, vedeniile l-au făcut mai sănătos trupește și sufletește. Conștiința lui face o perfectă legătura intre clipa de acum și ansamblul mai larg al imprejurărilor sale de viață, între prezent și trecut". Și conchide: "este în comportarea lui Petrache Lupu în aceste momente un realism cum numai la poporul românesc se poate întâlni și cum nu cred să se mai poată întâlni în vreun caz asemănător în toată istoria arătărilor sfinte".

Afluxul de pelerini la locul «arătărilor» a fost nemaiîntâlnit. Mulțime fără număr venea necontenit pe jos, cu căruțe, cu mașini, cu trenul etc.

P.C. Consilier Cultural Pr. D. Cristescu scria în 30 iulie Episcopului Vartolomeu: "mulțimile fară număr pe care le-am văzut pe toate drumurile dinspre acest sat au curs în valuri mânate de văpaia credințelor străbune și de setea nestinsă de a trăi în fapte pe aceste dumnezeiești și strămoșești credințe" și mai departe adaugă : "am văzut cu propriii mei ochi : bătrâni, tineri, femei cu prunci în brațe, îngenunchiați pe locul unde s-a arătat Dumnezeu ; am simțit și cum miresmele tămâiei, care împreună cu smirna, înbălsămau văzduhul prin focul ce ardea ca cel din Sfintele Scripturi, împreunate spre a li se da viață și înălțare la cer cu șiroaie de lacrămi prin care aceste mulțimi fară de număr se trudeau să-și spele păcatele din trecutul lor de rătăciri și jale", și conchide : " cele văzute la Maglavit m-au covârșit și ca șimțiri lăuntrice și ca convingeri de mila pe care Dumnezeu o are față de toți cei ce fac parte din biserica Lui".

Pe aceiași linie Societatea Preoțească «Renașterea» prin vocea Preotului C. Stănică afirma, impresionat de mulțimea de pelerini: "am văzut adunată atâta mulțime cum numai la mobilizarea armatei pentru război a fost" , iar mai jos notează : "n-am avut putința să evaluăm numărul mulțimei, însă am putut vedea la plecarea din Maglavit coloană care mergea într-o singură direcție și anume aceea al cărei capăt ajungea până la Galicea Mare (peste 15 kilometri) și coada era la Maglavit, și asemenea coloane au plecat în toate direcțiile".

Ziarul "Curentul" care, prin vocea dl. C. Jaleș , face să apară un prim reportaj serios despre evenimentele de aici. La fel «Realitatea Ilustrată» prin pana lui Felix Aderca, creează prima legendă cu darul de a provoca emoție în rândul publicului printr-un amplu articol intitulat: «Copilul răzmeriței din 1907. Adevărata viață a ciobanului care a vorbit cu Dumnezeu», prin care realizează un portret idilic ciobanului. Interesantă și mărturisirea de peste ani a lui Marin Preda care în cartea sa: «Imposibila întoarcere », scria : « am plecat din Siliștea – Gumești, cu căruța, cu părinții mei, să-1 vedem pe Sfânt. Era în 1937-mi-a rămas însă în minte mulțimea de mii de oameni adunată pe o câmpie lângă Dunăre să-1 aștepte pe vestitul cioban ».

Președintele Societății Preoțești «Renașterea» prin adresa cu numărul 565 / 14 august scria PS Episcop Vartolomeu, mărturisind: «N-am crezut și nici n-am dat vreo urmare acestui zvon, dar, în urma vizitei domnilor Nestor de la Muzeul Național din București și C. Nicolaescu Plopșor care au stat de vorbă cu ciobanul, cu preotul și intelectualii satului, am ajuns la concluzia să vin la Maglavit prevăzând că aci va fi în viitor un loc de pelerinaj (ca la Lourdes – Franța).

După cum reiese din documente în vara – toamna anului 1935 au venit în pelerinaj la locul arătărilor peste 1.000.000 de credincioși – unii din simplă curiozitate, alții pentru cercetarea fenomenelor, alții în speranța vindecării de diferite boale, și e convins că «cine se duce la Maglavit vine complet refăcut ». Iată de ce cere în final: «să cultivăm acest mare moment care a răscolit atâtea mii de suflete, pentru încreștinarea reală a oamenilor». Constatările de la fața locului îl determină să mărturisească : « eu cred în minunea arătării lui Dumnezeu ciobanului Petrache Lupu, pentru că este în perfectă concordanță cu doctrina creștin-ortodoxă – miezul mesajelor primite și transmise lumii fiind îndemnul de a merge la biserică și de a asculta învățăturile ei».

O primă și sacră minune e însăși «arătarea» lui Dumnezeu sub acea « revelațiune » sub formă de « Moș », revelațiune în urma căreia ciobanul își recapătă auzul și graiul – o altă minune.

Faptul e constatat de localnici și de toți cei veniți la fața locului să studieze fenomenul. Marin Preda în «Imposibila întoarcere » , la pagina 42 consemnează : « Un fapt era neîndoielnic : tânărul om fusese mut și povestea că în urma unei vedenii, a apariției unui Moș, în singurătatea sa de păstor își recăpătase graiul».

Cei veniți aici, crezând în cele propovăduite de cioban și rugându-se împreună cu el la Dumnezeu au trăit fericirea vindecărilor. Astfel orbii încep să vadă, peralizații încep să meargă, alții se tămăduiesc bând apă făcătoare de minuni, ce picura din crengile a trei sălcii (curioasă triadă) aflate în imediata apropiere a locului «arătărilor» și unde ciobanul a săpat o fântână din care să bea o apă limpede și rece cum numai aci puteai găsi. Sătenii și întreaga creștinătate le socotesc făcătoare de minuni.

În timp ce cuvânta, unii (nu toți) vedeau în jurul capului acestuia un cerc luminos și două busturi de nor alb ce «apăreau la înălțimea umerilor apoi dispăreau și reapăreau ».

Sunt numeroase cazurile de vindecări miraculoase. Reliefăm câteva :

O fetiță a lui Marin Coveianu din Amzulești, fiind, de asemenea surdomută din naștere se vindecă, o fetiță de 6 ani alături de cioban își recapătă glasul și auzul. De asemenea un oarecare Gheorghe Pricop, tocmai din județul Baia, venit surd s-a înzdrăvenit. Femeia Ana Ghe. Șt. Epure din comuna Risipiți – Dolj, fiind oarbă de ochiul stâng încă din luna aprilie 1935 a venit la Maglavit, s-a rugat și în urma cuvintelor ciobanului: «Dumnezeu să te ierte și să-ți lumineze ochiul » , i-a revenit vederea.

Același lucru s-a întâmplat cu o femeie din Balta Verde care a plecat sănătoasă venind și rugându-se împreună cu Petrache Lupu.

Iată și două declarații:

Maria Dumitru Anghel născută Radu Bâșă din comuna Corbu județul Olt: «Fiind bolnavă de nervi încă de pe când aveam etatea de 14 ani și ducându-mă la mai mulți doctori nu m-au putut vindeca decât acum când am venit la Maglavit, la locul Sfânt la ciobanul Petrache Lupu și, după ce am dormit la cruce trei nopți, m-am făcut complet sănătoasă și nu mai simt nici o durere corporală ».

Florea Barbu Paraschiv din comuna Ciumăgești – Olt: «Eu având o fetiță Elisabeta fiind de la naștere pocită, fară simțuri și damblagită, cu picioarele sucite, era în vârstă de 6 ani și nu avea nici un fel de simțuri, dar dacă a venit femeia mea cu dânsa aci la locul Sfânt și cu mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile credinciosului Petre, Ciobanul, astăzi fetița este foarte bine ».

Gheorghe Marinescu, ilustrul neurolog al acelor ani, cercetând cazurile de vindecare de la Maglavit, povestește și el câteva:

– «Cazul lui Alexe Stroie Militaru, fost primar la Satullung, orb de 5 ani, venit să se roage cu credință pentru sănătate revenindu-i vederea și povestind cazul altuia;

– Radu Manolescu din Ianca județul Brăila în etate de 54 ani, venit cu mâna și piciorul drept paralizate, după o ședere de 7 zile la « buturugi» a plecat vindecat

– Costică Trandafir din Coșereni județul Ialomița, mut și surd de 17 ani, dormind o noapte la «buturugă», a început să vorbească perfect;

– De asemenea Domnișoara Elena Constantinescu din Constanța, bolnavă de epilepsie de 7 ani, stând două săptămâni la « buturugi » , s-a făcut sănătoasă ;

-Ion Negrilă din județul Argeș, de 71 de ani, având paralizată mâna și piciorul stâng, a stat 3 săptămâni la locul Sfânt și s-a vindecat;

– Mai interesant este cazul medicului căpitan Rădulescu, care își pierduse vederea în urma unui accident de mașină. Din informațiile culese de la sora căpitanului s- a aflat că specialiștii din București și Berlin n-au putut să-1 vindece. Disperat, a venit la Maglavit unde a stat trei zile după care, revenit, produce sorei, care era farmacistă, o mare surpriză : fratele începuse să vadă. Pur și simplu nu-i vine să creadă. Se convinge însă când acesta îi descrie modul cum e îmbrăcată, i-a cetit ora de pe ceasul din farmacie. Și, atenție, sunt cazuri prezentate, repetăm, de cel mai mare doctor neurolog al acelor ani.

Cu mare ușurință și spre uimirea lumii, Petrache Lupu citește în viața prezentă trecută și viitoare a multor oameni ce i se perindă pe dinainte, aflându-le tainele și păcatele lor, deîndată ce îi vede. Astfel un om era chinuit de dureri mari la un ochi, vine la Petrache Lupu când se afla pe amvon rugându-l să-1 vindece. Ciobanul îi răspunde : «ai să te vindeci când o învia popa pe care l- ai omorât», fapt recunoscut și mărturisit de cel vinovat.

La fel o mamă cu doi copii orbi, venită să ceară vindecarea. Și acesteia Petrache Lupu îi răspunde : «îți iai asupra ta osânda păcatului tău căzut peste copii ?Tu ai făcut acești copii cu fratele tău . » Intr-un leșin de plâns disperat, femeia și-a recunoșcut acest păcat după cum reiese din mărturisirea Ieromonahului Mircea Drăghici de la Mănăstirea Cheia – Prahova .

În relatarea P.D. Roman din cartea «La Maglavit Dumnezeu se arată și vorbește », p. 16, aflăm un alt caz  prin care ceartă o cucoană venită din București: «Ce-ai scoborât aici din palat de la București și vrei să dormi pe rogojină ca să înșeli pe Dumnezeu să-ți dea vindecare fiicei tale când ai făcut atâtea avorturi până acum ? ». Fapt confirmat de cea în cauză.

Ne mai oprim, totuși, la arhicunoscutul caz al lui Florea Fîntînă care, făcând pe eroul pe vremea când era secretar la UTM, a luat cele două tablouri ce erau expuse pe casa ciobanului și le-a dat foc. Dacă până în noaptea respectivă era un tânăr perfect văzător, în dimineața zilei următoare s-a trezit total orb.

Societatea preoțească «Renașterea și Minunea», în scrisoarea din 16 iulie cu nr.54 scrie către Onor Epitropia Madona Dudu din Craiova : « Astăzi în fiecare zi sute de oameni se îndreaptă spre locul minunei însemnat de cioban printr-o cruce prea săracă și o icoană, iar în zilele de sărbătoare e un adevărat pelerinagiu care se ridică la 8- 10.000 de persoane ».

Secțiunea a 4- a. Ce s-a întâmplat în perioada comunistă și după 1990

Cu toate efectele pozitive ale «revelațiunilor» și « mesajelor » puse în gura ciobanului pentru a fi transmise mulțimilor care, cutremurate, îl venerau ca pe un sfânt – chiar era numit « Sfântul de la Maglavit», iar biserica ce începuse a prinde contur, numită «Biserica Iu' Sfântu' », loc de pelerinaj pentru mai mulți ani, toate acestea cu urmări benefice pe plan religios și social n-au putut fi estompate decât de instaurarea comunismului ateu.

Odiseea lui Petrache Lupu avea să se înfunde, din nefericire, în tragediile istorice care au urmat. Alte evenimente se abăteau peste lume, inclusiv peste România. La 1 septembrie 1939 avea să se declanșeze cel de-al doilea război mondial care, cu crimele lui nemaivăzute și abominabile avea să se rostogolească și peste pământul nostru.

Marcați de cele întâmplate la Maglavit, de «minunile» ce se răspândiseră în țară și chiar peste granițe, mai marii armatei în frunte cu generalul Ion Antonescu îl urcă într-un avion și îl trimit pe front spre îmbărbătarea oștirii. In limbajul lui frust ciobanul i-a spus la întoarcere : « eu îți zic : noi vom pierde războiul. Rușii vor veni și vor trece mai departe », lucru care 1-a iritat pe general. A fost unul din puținele evenimente la care a mai participat între care o sfințire a unui post de grăniceri la Calafat, deplasări prin țară – în special în Banat bucurându- se încă de o largă audiență mai ales în rândul comunităților (sate, orașe) în care războiul încrustase răni adânci, iar teribila secetă din anii 1946 – 1947 dusese lumea în pragul disperării.

Constatând că încă mai continuă să propovăduiască poruncile primite cu ocazia «revelațiunilor», că încă se bucură de popularitate în rândul credincioșilor reprezentanți ai Partidului Comunist, securitatea începe să-i interzică aparițiile în public sau să mai primească vizite acasă. Într-una din nopțile lunii august 1949 va fi ridicat de la vie unde stătea de pază, arestat și, fară judecată, dus la închisoarea Jilava unde a fost torturat, bătut, umilit.Aici avea să stea până în luna octombrie. Motivul: încă de cu primăvară anunțase că la 14 septembrie «Ziua înălțării Sfintei Cruci» – va spune «Vorba Mare» pe care i-o lăsase «Moșul» cu prilejul uneia din « revelațiuni». Desigur, în asemenea condiții, nu a mai spus-o nici atunci și nici după. A plecat cu ea în mormânt în decembrie 1994 la venerabila vârstă de 87 de ani, după o lungă și totală retragere în sânul familiei unde, suferind de vedere (orbire aproape totală), continua să primească daruri de la unii drept-credincioși și răzlețe vizite în secret (Amza Pelea, ziariști, scriitorii, artiști și chiar înalte fețe bisericești – defunctul mitropolit al Olteniei Nestor Vornicescu).Simplă întâmplare sau o nouă «minune »?. După urcarea în mașină a ciobanului, mărturisesc scena cetățeni care la adăpostul întunericului priveau la cele ce se întâmplau, Gazul securității a refuzat să mai pornească, toate încercările șoferului rămânând zadarnice. Răbdător Petrache Lupu privea la neputința celor care îl ridicaseră din vie. Le-a cerut să fie lăsat să coboare puțin din mașină. De teamă să nu care cumva să fugă, au acceptat, dar l-au însoțit jos. A trecut în fața mașinii, s-a închinat de trei ori zicând : «Doamne, iartă-i» după care s-a urcat în mașină și le-a spus: «acum dați-i drumul». Spre surpriza celor trimiși să-1 aresteze mașina a pornit.

Țintă preferată a atacurilor comuniste, «Fenomenul Maglavit» stârnea multă efervescență. Securitatea din Dolj îsi va asuma, printr-o acțiune în forță, misiunea de a lichida "focarul de obscurantism".

Ironie a sorții, la Jilava Petrache Lupu îl va avea ca partener de închisoare pe însuși Nicolae D. Bobin, condamnat că încălcase dispozițiile de a depozita șira de snopi la aria de treier, aducând snopii în plasul din apropierea casei, fiind condamnat la 1 an și 6 luni. Motivele adevărate erau că preotul ar fi stat la originea instrumentării întregii «povești» cu revelațiunile lui Petrache Lupu, organele securității neuitând faptul că preotul fusese adeptul ideilor dezastruoase ale «organizației legionare».

Spre dezamăgirea celor ce au venit, au văzut și s-au convins, au fost mulți dintre cei ce au pângărit paginile unor ziare și reviste cu interpretări total false menite a denigra omul Petrache Lupu și Teofania predicilor sale. Dogma ateistă a comunismului trebuia satisfăcută printr-o îndoctrinare anticreștină a oamenilor.

Modul acesta de a interpreta fenomenele întâmplate la Maglavit să stimuleze pe unii locuitori lipsiți de Dumnezeu să se înfrupte din bunurile materiale ce cu atâta trudă se încropiseră la locul arătării lui Dumnezeu. Așa se face că în scurtă vreme au dispărut : cruci, troițe, amvonul de pe care propovăduia Petrache Lupu, doua din cele trei sălcii « plângătoare » și chiar bisericuța din scândură și alte clădiri folosite de călugări sau de utilitate generală. Am mai spus-o mai sus, de toți și de toate bunurile obținute pe această cale a păcatului, cu riscul de a ne repeta, «s-a ales praful ». 

Secțiunea a 5-a. Mănăstirea Maglavit

Bazele Mănăstirii Maglavit au fost ridicate în anul 1936, dar comunismul a împiedicat înființarea propriu- zisă a unei mănăstiri. Abia după Revoluția din 1989, la 17 august 1990, la cererile numeroase ale credincioșilor Mitropolia Olteniei reînființează mănăstirea.

În documentele istorice putem citi că această mănăstire a fost considerată la un moment dat chiar loc pentru construirea Mănăstirii Neamului: "Maiestății Sale Regelului Carol al II-lea : zecile de mii de credincioși adunați pe câmpul revelațiilor divine din Maglavit trimit Maiestății Voastre odată cu nesfârșitul lor devotament și rugămintea de a sprijini înfăptuirea Monastirei neamului în această localitate."

Eforturile de după 1989 pentru finalizarea lucrărilor la mănăstire, și a complexului mănăstiresc ce urmează a întregi în timp acest loc de închinăciune și de purificare a sufletelor va intra cu timpul în circuitul Euro-turistic pe Dunăre alături de Calafat și Cetate. Intenția organelor locale a fost ca întreaga zonă să devină punct de atracție nu numai pentru credincioși ci pentru toți cei dornici a-și petrece vacanțele, concediile, zilele de week – end într-un mod cât mai plăcut, pentru că este zonă naturală creată parcă anume de Dumnezeu cu ape cristaline și tămăduitoare ca cea din salcia plângătoare și fântâna cu cumpănă construită încă de pe vremea «minunilor»; numeroase lacuri bune pentru practicarea diferitelor sporturi nautice, cu păduri umbroase, unde coexistă omul cu flora și fauna locului, natură dătătoare de sănatate unde se preconizează ca în viitor să se construiască un azil de bătrâni, un dispensar medical, o tabără școlară, un ponton unde să acosteze vasele cu turiști ce circulă în amonte și în aval, auzind că la numai un km de malul Dunării se află Mănăstirea ridicată în memoria omului care a vorbit cu Dumnezeu.

Evenimentele din decembrie 1989 au adus, alături de atâtea transformări pe plan material, politic, istoric, cultural, toate cu profunde implicații sociale, și efecte pe plan moral și spiritual. A reînviat dreapta credința în Dumnezeu. Lumea a simțit nevoia să ia din nou calea bisericii. Libertatea câștigată a inoculat în sufletul oamenilor care, după o lungă perioadă de încorsetare spirituală, au pornit pe drumul bisericii reluându-și cu adevărată explozie de bucurie vechile obiceiuri și credințe. Petrache Lupu începe să fie din nou căutat și venerat.

Lumea reîncepe pelerinajul la ceea ce a mai rămas din ceia ce odinioară se înfaptuise cu atâta dăruire și râvnă de oameni de suflet ai acelor ani. Biserica însăși reînoadă firul acțiunilor menite a canaliza sufletele spre acest loc de închinăciune. Renaște ideea reluării lucrărilor la «Biserica lui Dumnezeu ». Se constituie comitet de inițiativă, se caută sponsori cu suflet, credință și dare de mână, se face apel la organele locale, la credincioșii veniți aici pentru închinare și pentru izbăvirea de păcate.

Între altele și-a recăpătat locul și semnificația clopotul și alte obiecte de cult: icoane, cărți și veșminte bisericești donate la vremea respectivă, etc.

Vin la Locul Sfânt însuși fostul Rege Mihai cu soția sa Ana, cunoscându-1 abia acum pe cel de-al doilea fiu al lui Petrache Lupu – Mihai, care îi poartă numele.

Preoții, în frunte cu Starețul mănăstirii – Vladimir, țin slujbe la care asistă din ce în ce tot mai multă lume. De apreciat că la evenimente deosebite și-au făcut prezența mitropoliți precum Nestor Vornicescu și actualul Teofan Savu.

Construcția avansează încet, dar sigur, cu toate greutățile materiale întâmpinate. Primăria comunei prin  interesul manifestat de profesorul Dinu Ion actualul primar, s-a implicat în realizarea acestui lăcaș de cult creștin – ortodox, sprijininând lucrările cu bani și materiali-, cu dotări utile celor ce trăiesc și slujesc aci. Astfel s- a amenajat cu îmbrăcăminte asfaltică drumul ce duce la locul sfânt, s-a racordat Mănăstirea la rețeaua de apă a comunei.

Interesul manifestat pentru mănăstirea de la Maglavit s- aconcretizat și prin organizarea aici a unor întâlniri preoțești, așa cum a fost cea de la începutul lunii iunie a anului 2005 când peste 100 de preoți au participat la o consfătuire pe teme bisericești. Ziua de 8 septembrie a fiecărui an «Ziua Sfintei Marii Mici », e prăznuită în fiecare an în prezența a mii de credincioși, coroborată fiind și cu întâlnirea oamenilor satului, zi devenită tradițională.

Anul în care toate eforturile oamenilor de a se construi aici o mănăstire recunoscută la nivel național au prins contur abia în anul 2006, când George Becali a donat banii necesari construcției.

Capitolul 4: Reprezentarea lui Petrache Lupu în imaginarul colectiv

Revelațiunea divină de la Maglavit" reprezintă, într-o eventuală istorie a miracolelor, un episod elocvent, capabil să explice o serie de mecanisme care duc la acreditarea unei situații ca fapt supranatural precum și factorii interesați și dinamizatori în conturarea, amplificarea și stabilizarea acestei credințe.

Cu toate că au fost mii de persoane care au crezut în „Cazul Maglavit", au fost și altele care l-au considerat doar o mascaradă, considerând că aceasta demonstrează complexitatea mecanismului genezei și răspîndirii psihozei mistice.

Unii l-au considerat sfânt, alții un om analfabet ce putea fi folosit pentru manipularea maselor.

Literatura vremii referitoare la subiect este dacă nu amplă, cel puțin suficient de clară în acest domeniu. Mulți scriitori l-au elogiat, alții au considerat că nimeni nu credea, în afara naivilor, ignoranților și disperaților, în „Sfintul Petrache Lupu". Alții au mers chiar mai departe, reliefând că înșiși oamenii care au făcut din el un mare Sfânt și l-au făcut cunoscut în toată țara au dorit practic doar propria lor cunoaștere națională, astfel, nici chiar “episcopul Vartolomeiu și popa Bobin, care nu vedeau în Dumnezeieștile vedenii un semn al proniei cerești sau un îndemn către deplasări morale pozitive, ci un mijloc de chiverniseală rapidă. Cu atât mai mult politicienii, în frunte cu regele Carol al ll-lea care a recurs el la „serviciile" ciobanului „Sfînt", primindu-l la Palat, acest gest a fost studiat și teatral regizat, în intenția nedeghizată de a-și apropia masele de neluminați ce se închina analfabetului personaj.”

Constantin Jeverdean în ziarul Ecoul condamna această mișcare ca pe o nebunie, reliefând spusele doctorului Paulian, directorul Spitalului centrului de boli nervoase din Capitală, care calificase în mod inaboninabil, de câteva ori, cele ce se petreceau, ca delir mistic.

Doctorul Obreja, alt renumit psihiatru bucureștean al acelor ani, surprindea resorturile intime ale cazului, analizând comportamentul ciobanului, spre a ajunge la concluzia că eroul întimplărilor de la Maglavit era bolnav psihic, profesorul Caracostea, de la Universitatea din București explica studenților săi fenomenul psihozei colective, recurgînd la cazul de la Maglavit. „În asemenea situații, reliefa el, unei mulțimi întregi i se pare că vede ceea ce de fapt e numai închipuire. În timpul războiului, demonstra profesorul bucureștean, lângă Buftea, unuia dintre ostași i s-a părut că vede „zeppelinul" .Toți îl zăresc și se ascund, era de fapt un nor".

Profesorul de filosofie M. Drăgănescu în studiul intitulat „Minunea de la Maglavit", scris în 1936, ajungea la concluzia că așa zisa viziune a stelei rombice, descrisă de Petrache Lupu, nu putea sub nici o formă să fie reală, ea constituind un produs livresc.

Dar totuși cu toate părerile atât de contradictorii înfățișarea satului Maglavit s-a schimbat total, nu numai preocupările și mentalitatea maglavitenilor, dar și înfățișarea locurilor, înainte atit de pastorale și curate.

„La Buturugi", locul în care Petrache Lupu păscuse de ani de zile oile, și unde zicea el că „l-am văzut pe moșu la salcie", un relief sălbatec, presărat cu sălcii și plopi, cu iarbă grasă, aducea imediat după minuni cu un cimitir, presărat cu o mulțime de troițe, una mai împodobită decât alta, cruci de toate mărimile, cu candele arzând, sfeșnice și icoane bătute pe pari înfipți din loc în loc. În imediata apropiere a locului, sub sute de adăposturi primitive, înjghebate în pripă din crengi și frunze, zăceau turme de neputincioși și bolnavi, într-o îngrămădeală halucinantă, de vis oribil, răbdători să-i binecuvînteze „sfîntul", cu credința, ce te îngrozește, într-o vindecare miraculoasă : oameni care niciodată sau de multă vreme nu văzuseră lumina soarelui, paralitici, surdo-muți, ologi, bolnavi cu răni zemuinde și rău mirositoare, cu pielea plină de eczeme sau plăgi sifilitice, tot ce poate fi mai morbid pe lumea aceasta, mai de netratat medical. Din zori până noaptea, așteptau aici, pe două rînduri, cu stoicism, trecerea ciobanului „sfînt" care să se roage pentru ei, să-i binecuvînteze „Doamne ajută, doamne ajută !".

Cam la un kilometru de locul „La Buturugi" se afla târla, acoperită cu stuf, unde-și făcuse veacul „ciobanul sfînt" și lângă ea, fântâna folosită pentru adăpatul oilor. Târla devenise sfințită, iar fîntîna, miraculoasă. Locul nu mai era de recunoscut. „Băieții" generalului Cantacuzino-Grănicerul amenajaseră aici o estradă și înfipseseră în pământ, lângă ea, o cruce înaltă. Sute de cruci mai mici stăteau așezate ca amintire de pelerini, în jurul unor icoane, înghesuite între sfeșnice cu mii de lumânări și condeie ce ardeau fără întrerupere. Din loc în loc era câte o „cutie a milei".

În jurul puțului de la târlă, zeci de oameni așteptau cu sticle și damigene, să le umple, să le ducă acasă cu apă sfințită, apă de la Maglavit, cum credeau ei, bună pentru răni, pentru ochi, pentru toate bolile. ,,E păcat, spunea careva, să vii până aici și să nu iei câțiva stropi, o sticlă, două".

Într-un raport de la acea vreme al inspectorului sanitar dr. Viorel Popescu se specifica „Domnule prefect, murdăria la Maglavit și în împrejurimile comunei este de nedescris. Nu sunt latrine, fântâni curate, condiții igienice de locuit. Vă rog dispuneți măsurile. Ciobanul Petre G. Lupu dă semne evidente de parafrenie (boală psihică ce poate fi considerată ca formă intermediară între schizofrenie și paranoia. Pe de o parte există o dezorganizare a gîndirii bolnavului, pe de alta, tendința de a-și lega gândirile și faptele de o idee delirantă, care poate să se manifeste și în sfera senzorială, individul având halucinații în legătură cu delirul său). Gândirea ciobanului este de tip delirant, iar gesturile îi sunt dezordonate, neadecvate la vorbire, neavând aspect de implorare, de binecuvîntare, ci lipsă de control. Propun internarea la București".

Sanda Faur în revista „Femeia" din aprilie 1979 spunea, relatând întâlnirea ei cu Petrache Lupu: „Îl privesc pe bătrânelul de astăzi din fața mea. Are acum un zâmbet ușor, șiret și căciula pusă pe-o sprînceană, poate a băut omul un păhărel, îl cam văd consătenii la bufet, la o bere-două, mai ciocnesc și ei cu pensionarul ceapist, i-au uitat de mult „sfințenia" și-mi vine să cred că partea lui de vină a fost poate cea mai neînsemnată. Profitorii adevărați au fost regizorul spectacolului — preotul din sat — și producătorii tristei comedii, cei interesați să facă, atunci, în 1935, zgomot, bani și diversiune spirituală, o imensă farsă, din credulitatea omenească, din neștiința, nevoia unora de a se autoînșela. S-a spus atunci : s-a îmbogățit Maglavitul de pe urma „Sfîntului", se va face acolo, la locul întîlnirii lui Petrache Lupu cu „moșu", o mare biserică, doar se aruncau banii cu pumnul la rădăcinile sălciei plângătoare.

Biserica nu s-a mai făcut. Maglavitul nu a devenit un Wall-Street oltenesc; organizatorii miracolului au șters-o cu banii (de altfel era o mare foșgăială de hoți pe la locul „minunii") și după ce l-au mai plimbat pe sfînt prin țară, l-au uitat. Petrache Lupu a rămas în cele două cămăruțe de chirpici ale lui, cu o fântînă în fața casei, și au trecut ani și ani pînă cînd prin 1967, și-a refăcut și mărit moșul casa. Cu mâinile lui bătucite, nu cu vedeniile, din sudoarea muncii și nu a cuvîntărilor, și-a strâns el banul, i-a dat la școală și la meserie bună pe cei doi feciori ai dumnealui, îmi zice primarul — și devenit om ca toți oamenii, nu „Sfint" de bîlci…"

Petrache Lupu, chiar dacă ar fi dorit, nu ar fi putut să se lupte cu zecile de mâzgălitori de hârtie care se întreceau a povesti întâmplări pe care el însuși niciodată nu le trăise, sau poate le trăise, dar nu în modul în care alții povesteau. Pentru simplul motiv că se afla prins într-un iureș de neînchipuit, din care nu putea să scape.

Era prizonierul propriei sale creații, adică a Sfântului Petrache, plimbat cu alai de preoți și călugări aliniați pe lângă el, de aventurieri puși pe treabă și de escroci și trepăduși, dornici de căpătuială. Și peste toți domnea și organiza mascarada Statul Major alcătuit din Șeicaru și generalul Cantacuzino-Giănicerul, care-și trimisese „băieții" lui cu cămășile verzi la lucru, la Maglavit. Când nu da binecuvântări, Sfîntul Petrache of rea interviuri ziariștilor. Și cînd nu făcea nici una nici alta, stătea ceasuri întregi în ședințele comitetului Prea Sfinției Sale episcopul, moțăind, fără să priceapă nimic din târguielile și sfada domnilor, care se înfruntau unii pe alții, acuzându-se de câte o hoție sau alta. Apoi seara, sfîntul pleca acasă să-și odihnească oasele de atâta tevatura.

Nu mai mergea pe jos, cum făcuse dintotdeauna. I se tocmise un automobil mare cu șofer de la oraș. Dormea cu nevastă-sa, gravidă, și cu Lisandru, fiu-său, sub șopronul din fundul curții, pe niște țoale, unde se simțea mai apărat de privirile curioase ale sutelor de necunoscuți, care nici noaptea nu-i dădeau pace, iscodindu-l Popa Bobin îl certa că nu stă în casa nouă, abia construită.

Ograda, până nu de mult goală, era înțesată de necunoscuți, curioși să vadă casa lui Petrache Lupu. Casa, de fapt, nici nu o socotea a lui. Era de curând construită, din chirpici, de jidarii satului, pe câteva mii de lei ; o tindă, din care se da în două odăi. Nu se deosebea de ale celorlalți săteni cu oarecare stare, decât prin amenajarea interioară. Canale și lumânări aprinse, scoarțe nou-nouțe. Zeci de icoane înșirate pe pereți, dădeau încăperilor un aspect sumbru, de capelă improvizată, de cavou proaspăt zidit. Oamenii nu conteneau să tropăie până noaptea tirziu, prin această casă bizară cu decor după gustul popii Bobin al cohortei de preoți și călugări pripășiți la Maglavit.

Ciobanul, săracul, se simțea hărțuit, om simplu, curat, ajunsese să fie folosit de toți pentru propria lor fală, el poate chiar spunea adevărul viziunilor sale, dar cine îl mai asculta pe el, devenise un pion pe o tablă de șah ce nu îi mai aparținea.

Concluzii

În evoluția și dezvoltarea individuală nu se poate susține autonomia factorilor genetici, de o parte, și a celor de mediu, de alta. Acțiunea acestora este simultană și integrală. Dacă lăsăm la o parte structura corporal-organică, inteligența și temperamentul, care par a fi mai strâns conexate de factorii genetici, pe restul dimensiunilor de activitate forța organizatoare și diferențiatoare a mediului se exercită în forme și intensități variabile de la caz la caz. Oricât de întinsă ar fi însă influența mediului, ea nu poate depăși limitele impuse de plasticitatea originară.

Totuși, în cazul în care omul nu are o pregătire educațională foarte bună, sau cum este în cazul pe care noi l-am reliefat un analfabet și un om destul de ușor de influențat, acesta nu numai că nu este capabil să apere, devenind manipulat, dar este folosit și ca armă pentru manipularea maselor.

Manipularea există pretutindeni, nu numai în România. Exemple mai dure de manipulare pot fi extrase dintr-un trecut mai apropiat: Osama bin Laden spunea în 2001 într-un interviu la televiziune că toți americanii ar fi dușmanii Islamului – sau necredincioși – și deci toți americanii ar trebui distruși. Și după atacul terorist asupra Statelor Unite din septembrie 2001, oamenii din întreaga lume au devenit mai conștienți de vecinii lor de origine arabă, întrebându-se dacă nu cumva și ei aveau aceeași gândire antiamericană precum bin Laden și adepții săi.

Pentru a înțelege mai bine acest lucru, ne vom lega de atacul de la 11 septembrie, atac care a avut la bază tot o formă de manipulare, atât de-o parte cât și de cealaltă. Astfel, dacă ne referim la bin Laden și la adepții săi care afirmau că toți americanii sunt dușmanii lor, a dus la moartea a mii de civili nevinovați pe data de 11 septembrie 2001, iar suspiciunile ulterioare ce au planat asupra vecinilor de origine arabă au dus, în unele cazuri, la formarea mai multor conflicte determinate de ura interrasială.

Tot așa Petrache Lupu a fost un pion al unor oameni ce au căutat propriul interes, au inoculat în memoria colectivă ideea că acesta este un Sfânt, are puteri și face miracole, a avut viziuni cu D-zeu, a fost un om ales, un prooroc. Chiar dacă toate spusele lui au fost adevărate, turnura faptelor l-a depășit, din Sfânt a ajuns un hărțuit, un om care nu putea să mai aibă liniște.

Adevărata natură a omului se dezvăluie în capacitatea lui de a se orienta și acomoda în direcția culturii sau, cum afirma Marx: omul este ființa eminamente socială. Din acest motiv, în determinarea relațiilor fundamentale dintre ereditate și mediu, eul — centru al personalității, ca forță integratoare a factorilor interni și externi — în devenirea lui conștientă, dă prin cunoașterea științifică atitudine chiar și față de destinul său ereditar.

Ceea ce este ereditar nu e nativ neschimbător; toate funcțiile sunt exercitabile. Nimeni nu atinge limitele ultime ale posibilităților sale de dezvoltare. Fiecare om (debil sau geniu) are destule spații de joc ca să învețe la nesfîrșit. Insuficiențele, cel puțin până la o anumită graniță, dintr-un domeniu de manifestare umană pot fi echilibrate în altă zonă; de aceea, căutarea posibilităților de compensare este o problemă psihologică și pedagogică, care se legitimează prin necesitatea echilibrării personalității cu mediul său de viață.

Bibliografie

Gh. BRĂTESCU, Destine bizare. Sfântul de la Maglavit, Editura Forum, București, 1990

M. ZLATE, Omul față în față cu lumea, Editura Albatros, București, 1988;

M. GOLU, Dinamica personalității, Paideia, 2005;

Carl R. ROGERS, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 2014, Editura Trei;

Marc, E. (2005). Psychologie de l’identité. Soi et le groupe. Paris: Dunod ;

Petru ILUȚ, Psihologie socială și sociopsihologie, Editura Polirom, 2009 ;

Stainton ROGERS, W. (2003). Social psychology (experiemental and critical approaches). Philadelphia: Open University Press ;

BAGGIO, S. (2006). Psychologie sociale. Bruxelles: De Boeck ;

Pr. N. D. Bobin "Minunile de la Maglavit.Convorbirile cu Dumnezeu ale ciobanului Petre Ghe. I. Preda Lupu" ;

Dumitru Antal "Maglavit" din cartea "Ce am văzut și ce am auzit la locul minunatei arătări de la Maglavit". (Tip. Cărților Bisericești, 1935) ;

Dr. I.C. Beldie: "Arătarea de la Maglavit în lumina Teologiei" Ed. Arta grafică, Galați, 1939 ;

Caporaso, J.A. (2005). The possibilities of a European identity. Brown Journal of World Affairs, vol. 12 ;

MOSCOVICI, S., Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Collegium Polirom, Iasi, 1998 ;

ALLPORT, 1991, apud. Ion MANZAT, Psihologie transpersonală, Iasi, Cantes, 2002;

Doise, W.Dechamps, J. C. , Mugny, G., Psihologie socială experimentală, vol. coordonat de A. Neculau – Collegium Polirom, Iasi, 1999 ;

Dan Brăneanu: "Petre Lupu – Materialismul și Dacismul" în Magazin Parapsihologic, nr. 8 – 9;

I. Constantinescu : Epitropul Așezământului Madona Dudu – Craiova "Despre Arătarea Dumnezeiască de la Maglavit".

I. P. S. Patriarh Dr. Miron Cristea: Interviu în "Universul" – 15.09.1935.

Ștefan D. M. Cazan: "Reconvertirea de la Maglavit a unui fost sectant" Ed. Creștină a Sfintei Episcopii a Râmnicului și Noului Severin, 1935.

Emil Cioran: In "Maglavitul și cealaltă Românie" cap. "Religie și societate" din volumul "Ortodoxie și putere politică în România Contemporană" de George Enache, Ed. Nemira, 2005.

P. C. Cristescu D. – consilier cultural: "Referat" adresat P.S. Episcop al Râmnicului la 30 iulie 1935.

Nichifor Crainic: Revista "Sfarmă Piatră" nr. 41 – 42 din 10.10.1936.

Ecaterina Cerkez: "Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit" Ed. Casei Școalelor.

Constantin Deleanu: "Patru Lupu – Maglavitul" în Ideea Românească (a Xl-a, 1935 și a Il-a, 1936).

C. Georgiade: "Maglavitul în lumina psihologiei științifice", Buc. 1935.

Preot P. Georgescu : "Ecoul Maglavitului" Tip. Floarea Darurilor, București.

G. Ilioniu: "La Maglavit", Ed. Universul, nr. 283, din 15.10.1939.

Dr. Ionel Lemnare: "Cazul de la Maglavit", Ed. Litera, Lugoj.

Acad. Dr. Neurolog Gheorghe Marinescu: "Lourdes și Maglavit", 1935 și "Universul" din 7 octombrie 1935.

Pr. Ioan Mihăilescu: "Rolul Maglavitului în viața noastră religioasă", Tip. Viața Literară, Buc., 1936.

Dr. C. Nicolaescu – Plopșor: "Maglavitul", Tip. Ramuri, Craiova.

Pr. Ouatu: „Maglavitul", Tip. Oastea Domnului – Sibiu.

Petre Porea: "Misterele cazului Petrache Lupu" în Almanahul Ocultismului.

Marin Preda: "Imposibila întoarcere"

Pr. D. Roman: "La Maglavit", Ed. Unirea – Ploiești și "La Maglavit Dumnezeu se arată și vorbește".

C. Ștefan: "Minunile de la Maglavit – Pământul Mântuirii".

P. Țuțea: "Dumnezeu și neamul meu".

Mihail Urzică: "Minuni și false minuni. Revelațiuni, semne Dumnezeiești și satanisme", Imprimeriile Curentul, 1940.

Bibliografie

Gh. BRĂTESCU, Destine bizare. Sfântul de la Maglavit, Editura Forum, București, 1990

M. ZLATE, Omul față în față cu lumea, Editura Albatros, București, 1988;

M. GOLU, Dinamica personalității, Paideia, 2005;

Carl R. ROGERS, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 2014, Editura Trei;

Marc, E. (2005). Psychologie de l’identité. Soi et le groupe. Paris: Dunod ;

Petru ILUȚ, Psihologie socială și sociopsihologie, Editura Polirom, 2009 ;

Stainton ROGERS, W. (2003). Social psychology (experiemental and critical approaches). Philadelphia: Open University Press ;

BAGGIO, S. (2006). Psychologie sociale. Bruxelles: De Boeck ;

Pr. N. D. Bobin "Minunile de la Maglavit.Convorbirile cu Dumnezeu ale ciobanului Petre Ghe. I. Preda Lupu" ;

Dumitru Antal "Maglavit" din cartea "Ce am văzut și ce am auzit la locul minunatei arătări de la Maglavit". (Tip. Cărților Bisericești, 1935) ;

Dr. I.C. Beldie: "Arătarea de la Maglavit în lumina Teologiei" Ed. Arta grafică, Galați, 1939 ;

Caporaso, J.A. (2005). The possibilities of a European identity. Brown Journal of World Affairs, vol. 12 ;

MOSCOVICI, S., Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Collegium Polirom, Iasi, 1998 ;

ALLPORT, 1991, apud. Ion MANZAT, Psihologie transpersonală, Iasi, Cantes, 2002;

Doise, W.Dechamps, J. C. , Mugny, G., Psihologie socială experimentală, vol. coordonat de A. Neculau – Collegium Polirom, Iasi, 1999 ;

Dan Brăneanu: "Petre Lupu – Materialismul și Dacismul" în Magazin Parapsihologic, nr. 8 – 9;

I. Constantinescu : Epitropul Așezământului Madona Dudu – Craiova "Despre Arătarea Dumnezeiască de la Maglavit".

I. P. S. Patriarh Dr. Miron Cristea: Interviu în "Universul" – 15.09.1935.

Ștefan D. M. Cazan: "Reconvertirea de la Maglavit a unui fost sectant" Ed. Creștină a Sfintei Episcopii a Râmnicului și Noului Severin, 1935.

Emil Cioran: In "Maglavitul și cealaltă Românie" cap. "Religie și societate" din volumul "Ortodoxie și putere politică în România Contemporană" de George Enache, Ed. Nemira, 2005.

P. C. Cristescu D. – consilier cultural: "Referat" adresat P.S. Episcop al Râmnicului la 30 iulie 1935.

Nichifor Crainic: Revista "Sfarmă Piatră" nr. 41 – 42 din 10.10.1936.

Ecaterina Cerkez: "Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit" Ed. Casei Școalelor.

Constantin Deleanu: "Patru Lupu – Maglavitul" în Ideea Românească (a Xl-a, 1935 și a Il-a, 1936).

C. Georgiade: "Maglavitul în lumina psihologiei științifice", Buc. 1935.

Preot P. Georgescu : "Ecoul Maglavitului" Tip. Floarea Darurilor, București.

G. Ilioniu: "La Maglavit", Ed. Universul, nr. 283, din 15.10.1939.

Dr. Ionel Lemnare: "Cazul de la Maglavit", Ed. Litera, Lugoj.

Acad. Dr. Neurolog Gheorghe Marinescu: "Lourdes și Maglavit", 1935 și "Universul" din 7 octombrie 1935.

Pr. Ioan Mihăilescu: "Rolul Maglavitului în viața noastră religioasă", Tip. Viața Literară, Buc., 1936.

Dr. C. Nicolaescu – Plopșor: "Maglavitul", Tip. Ramuri, Craiova.

Pr. Ouatu: „Maglavitul", Tip. Oastea Domnului – Sibiu.

Petre Porea: "Misterele cazului Petrache Lupu" în Almanahul Ocultismului.

Marin Preda: "Imposibila întoarcere"

Pr. D. Roman: "La Maglavit", Ed. Unirea – Ploiești și "La Maglavit Dumnezeu se arată și vorbește".

C. Ștefan: "Minunile de la Maglavit – Pământul Mântuirii".

P. Țuțea: "Dumnezeu și neamul meu".

Mihail Urzică: "Minuni și false minuni. Revelațiuni, semne Dumnezeiești și satanisme", Imprimeriile Curentul, 1940.