Identificarea și Ocrotirea Persoanei Fizice Prin Mijloace de Drept Civil

Identificarea și ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………3

Capitolul 1. Respectul ființei umane și a drepturilor ei inerente …………………………4

1.1. Noțiuni generale. 4

1.2. Dreptul la viață, la sănătate și integritate ale persoanei fizice 6

1.3. Respectul vieții private și demnității persoanei umane. 7

1.4. Dreptul persoanei la demnitate. 8

1.5. Respectul datorat persoanei și după decesul ei. 10

Capitolul 2. Identificarea persoanei fizice…………………………………………………11

2.1. Atribute de identificare 11

2.2. Numele. 11

2.2.1. Caracterele juridice ale numelui. 12

2.2.2. Dobândirea numelui 13

2.2.3. Modificarea numelui de familie. 17

2.2.4. Schimbarea numelui pe cale administrativă. 20

2.2.5. Retranscrierea numelui de familie și a prenumelui. 22

2.3. Pseudonimul 22

2.4. Porecla. 23

2.5. Codul numeric personal 23

2.6. Identificarea pe baza amprentelor digitale. 23

2.7. Domiciliul. 24

2.7.1. Noțiune 24

2.7.2. Caracterele juridice ale domiciliului 24

2.7.3. Tipuri de domiciliu. 26

2.8. Reședința. 30

2.9. Starea civilă. 32

Capitolul 3. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil…………………… 40

3.1. Noțiune 40

3.2. Ocrotirea părintească. 40

3.3. Tutela minorului. 43

3.4. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă 47

3.5. Ocrotirea interzisului judecătoresc 50

Capitolul 4. Concluzii………………………………………………….……………………53

Bibliografie. …………………………………………………………..…..…………………56

Introducere

Titlul lucrării mele este Identificarea și ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil. Am ales această temă deoarece mi s-a părut foarte interesantă și întotdeauna de actualitate. În cadrul acesteia, voi alege să tratez trei mari capitole, după cum urmează: Respectul ființei umane și a drepturilor ei inerente, Identificarea persoanei fizice și, nu în ultimul rând, Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil.

În primul capitol voi analiza pe scurt, Dreptul la viață, la sănătate și integritate ale persoanei fizice, Respectul vieții private și demnității persoanei umane, Dreptul persoanei la demnitate, Respectul datorat persoanei și după decesul ei.

Cel de-al doilea capitol va cuprinde o scurta prezentare a atributelor de identificare ale persoanei fizice, urmând a defini, puncta și clasifica (acolo unde este cazul), concepte juridice precum: numele, porecla, pseudonimul, domiciliul, starea civilă, reședința, ș.a..

Ocrotirea părintească, tutela minorului, ocrotirea persoanei fizice prin curatelă, ocrotirea interzisului judecătoresc, vor fi chestiuni pe care le voi trata în cel de-al treilea capitol.

Cel de-al patrulea capitol va cuprinde concluziile lucrării, în care voi încerca să cuprind aspectele importante apărute pe parcursul elaborării lucrării, elementele de noutate aduse de Noul Cod civil și de procedură civilă.

Capitolul I

Respectul ființei umane și al drepturilor ei inerente

1.1 Noțiuni generale.

Potrivit art. 58 NCC. conform cărora, „orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și la alte asemenea drepturi recunoscute de lege”, toate aceste drepturi fiind inalienabile.

Cu privire la această categorie de drepturi subiective, în doctrina recentă s-a afirmat că „sub această denumire (de origine germanică) sunt calificate în general acele drepturi inerente calității de persoană umană care aparțin oricărui individ prin însuși faptul că este om. Aceste drepturi pe care unii autori le numesc primordiale sau drepturi fundamentale ale omului sunt prerogative care pot fi calificate ca drepturi subiective și sunt înzestrate cu o acțiune în justiție. Aceste prerogative aparțin oricărei persoane, ca drepturi câștigate chiar de la naștere”

Ar trebui să mai menționăm:

Dreptul la nume.

Dreptul la domiciliu.

Dreptul la reședință.

Dreptul la stare civilă.

Dreptul persoanei de a dispune de sine însuși, cât timp nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Literatura de specialitate clasifică drepturile personalității umane în două categorii distincte:

Prima categorie are în vedere drepturile care privesc protecția corpului uman (dreptul la viață, la integritate fizică și psihică etc.,)

Cea de-a doua categorie are în vedere drepturile care ocrotesc valorile morale și sociale aferente ființei umane (cum ar dreptul la demnitate, la onoare, la imagine, dreptul la viață privată etc.).

Alte clasificări au în vedere distincția dintre drepturile privind aspectul fizic al persoanei (dreptul persoanei asupra corpului său și dreptul persoanei la respectarea corpului său) și drepturile privind aspectul moral al persoanei (dreptul la imagine și la respectarea vieții private; dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție; dreptul la inviolabilitatea domiciliului; dreptul la secretul corespondenței; dreptul la onoare; dreptul autorului asupra operei sale).

O altă clasificare reținută și redată de către autorii citați, împarte drepturile personalității în trei categorii:

Prima, este categoria „drepturilor relative la integritatea fizică: corpul uman și viața umană";

A doua, „drepturi relative la integritatea morală: demnitate, conștiință, onoare, prezumția de nevinovăție, afecțiune";

A treia, „drepturi relative la viața privată: protecția vieții private, imaginea și vocea”

„Acestea nu sunt drepturi subiective veritabile; ele sunt într-un fel facultăți sau virtualități, deoarece nu au un obiect precis determinat. În mare parte, ele nu sunt consacrate printr-o dispoziție expresă a legii. Dar întrucât aceste libertăți civile au multe caractere comune cu drepturile personalității, ele nu pot fi separate. De aceea, ele se reunesc în categoria drepturilor personalității”.

Teoreticienii definesc libertățile ca fiind posibilitatea „de a face ce vrei sau de a nu face ceea nu vrei". În concepția lor, ar trebui considerate libertăți civile următoarele: libertatea conștiinței (inclusiv cea confesională), libertatea de deplasare și de stabilire, libertatea de a exercita profesia pe care o alegi, libertatea de a te căsători sau de a rămâne celibatar, libertatea de a trăi solitar sau de trăi în comunitate sau în uniune liberă; libertatea de a avea o familie numeroasă sau de a nu avea niciun copil, libertatea de a adopta un copil, de a-ți alege prietenii, libertatea de modă vestimentară, libertatea de regim alimentar, libertatea de a-ți pregăti funeraliile.

1.2. Drepturile la viață, la sănătate și integritate ale persoanei fizice.

Legiuitorul garantează și ocrotește în mod egal valori cum sunt viața, sănătatea, precum și integritatea fizică și psihică a persoanei fizice, subliniind faptul că „interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei”.

Legiuitorul a interzis în mod expres ca măsură de protecție a speciei umane, orice practică eugenică ce are ca scop organizarea selecției persoanelor, conform art. 62, NCC.

Interzicerea practicilor eugenice, garanție a unicității și demnității ființei umane, se regăsește în numeroase acte normative, dintre care amintim Convenția Oviedo, care stabilește la art. 11 că „orice formă de discriminare împotriva unei persoane pe motivul patrimoniului său genetic este interzisă”.

Potrivit art. 63, NCC, „Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice. Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.”

Legiuitorul reglementează și chestiunea inviolabilității corpului uman, fiecare individ având dreptul la integritate fizică și psihică. Prin comparație, potrivit art. 10 din Codul civil din Quebec care prevede că, „fiecare persoană este inviolabilă și are dreptul la integritate”, art. 16-4 din Codul civil francez stabilește că „nimeni nu poate aduce atingere integrității speciei umane”.

În conținutul art. 65 din NCC sunt arătate condițiile de realizare a operațiunilor privind examenul caracteristicilor genetice și a posibilităților de identificare a unei persoane în baza acestora. „Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.
Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.”

Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege. Nicio persoană nu poate fi supusă experiențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

„Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării. Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege”.

Conform Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, „donarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană nu pot face obiectul unor acte și fapte juridice, în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură”.

1.3. Respectul vieții private și demnității persoanei umane.

Conform art. 70, NCC, „ Orice persoana are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute de același cod.”

Articolul următor vine să completeze cele spuse mai sus, stipulând faptul că, „Orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul sau ori fără respectarea limitelor prevăzute. Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute.”

Potrivit art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

Potrivit Codul Civil francez, stabilește că „fiecare are dreptul la respectarea vieții sale private”. zute de același cod.”

Articolul următor vine să completeze cele spuse mai sus, stipulând faptul că, „Orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul sau ori fără respectarea limitelor prevăzute. Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute.”

Potrivit art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

Potrivit Codul Civil francez, stabilește că „fiecare are dreptul la respectarea vieții sale private”.

Codul Civil din Quebec care, în cuprinsul art. 35, stipulează faptul că „fiecare persoană are dreptul la respectarea reputației sale și a vieții sale private. Nici o atingere nu poate fi adusă vieții private a unei persoane fără ca aceasta să-și dea consimțământul sau fără autorizarea legii”.

1.4. Dreptul persoanei la demnitate.

Conform art. 72, Noul Cod civil, „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute.”

Limitele de care se face vorbire în rândurile de mai sus, sunt prevăzute de art. 75, NCC, ”Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.”

Conform articolului 74, NCC, sunt considerate a fi atingeri aduse vieții private:

„ Intrarea sau rămânerea fără drept în locuința sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

Interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;

Captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia;

Difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;

Ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;

Difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;

Difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistența medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;

Utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;

Difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, resedința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.”

Pentru a proteja dreptul la propria imagine, legiuitorul a prevăzut în mod expres că orice persoană fizică „poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproceduri” [art. 73 alin. (3) NCC].

Potrivit doctrinei, dreptul la imagine „este un drept al personalității, un drept primordial pentru fiecare de a sustrage altuia reprezentarea persoanei sale. Această facultate a persoanei de a cenzura folosința imaginii sale se fundamentează pe autonomia individuală; ea protejează persoana în libertatea și intimitatea sa și uneori chiar în securitatea sa”.

Articolul 76 NCC face referire la prezumția de consimțământ al persoanei în cauză cu privire la darea publicității a unor aspecte ce vizează viața sa privată. „Când însuși cel care se referă ia o informație sau material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are la cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris”.

1.5. Respectul datorat persoanei și după decesul său.

Legiuitorul român a considerat necesară tratarea în cuprinsul noului Cod a unei chestiuni sensibile, însă extrem de importante, și anume respectul de care trebuie să beneficieze persoana decedată cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său, principiul fiind acela că memoria persoanei decedate trebuie protejată întocmai ca și demnitatea și reputația persoanei aflate în viață.

Potrivit reglementărilor pe care le conține noul Cod civil în secțiunea a 4-a din cadrul Capitolului II, al Titlului II al Cărții l, obiectul protecției persoanei decedate este reprezentat de corpul uman și de memoria acesteia .

Conform art. 78, NCC, „Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său.” Art. 79, vine să completeze cele spuse anterior, „Memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață.„

„ Orice persoana poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui. În lipsa unei opțiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voința soțului, părinților, descendenților, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ține seama de apartenența confesională a persoanei decedate„ , conform art. 80, Noul Cod civil.

Dacă vorbim de prelevarea de organe, țesuturi și celule umane de la persoane decedate, trebuie să avem în vedere art. 81, NCC, potrivit căruia, prelevarea „se efectuează numai în condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.”

Capitolul II

Identificarea persoanei fizice

2.1. Atribute de identificare.

Elementele care în mod tradițional asigură identificarea persoanei fizice în plan juridic sunt, în principal:

Numele.

Sexul.

Domiciliul.

Cetățenia.

Starea civilă.

Mijloacele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale și prezintă caracteristicile specifice acestora: sunt opozabile erga omnes, inalienabile, insesizabile, imprescriptibile extinctiv, aparțin oricărei persoane fizice, sunt nesusceptibile de exercitare prin reprezentare.

2.2. Numele.

Unul dintre elementele esențiale de identificare a persoanei fizice în raporturile sale cu semenii săi îl constituie numele, care a luat naștere odată cu prima licărire de inteligență a omului.

Noțiunea de nume nu este definită în legislație, în literatura juridică numele este definit ca fiind acel mijloc de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se individualizează în familie și în societate, cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație. Numele este reglementat în noul Cod civil, prin dispoziții generale și în O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, ca lege specială.

În doctrină regăsim nenumeroase definiții ce au fost atribuite numelui:

„Chemarea care servește la desemnarea grafică și orală a persoanelor”.

„Cuvântul sau totalitatea cuvintelor care sunt destinate a individualiza o persoană, prin grai sau prin scris”

„Acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care acesta se individualizează în familie și în societate, cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație”.

Sub aspectul structurii numele cuprinde în alcătuirea sa numele de familie și prenumele. Dacă în sens larg prin nume înțelegem atât numele de familie, cât și prenumele, în sens restrâns acesta face referire doar la numele de familie.

Potrivit articolului 83 din noul Cod civil, din punct de vedere structural, numele este alcătuit din numele de familie și din prenumele persoanei fizice. Aceeași dispoziție se regăsește în articolul 1 din O.G. nr. 41/2003.

Astfel după cum s-a arătat în doctrină, în timp ce numele de familie are rolul de a individualiza persoana fizică în societate, iar prenumele servește la individualizarea acesteia în cadrul familiei din care face parte precum și în raport cu alte persoane ce poartă același nume de familie.

2.2.1. Caracterele juridice ale numelui.

Doctrina de drept civil consideră că numele – ca instituție și ca atribut de identificare a persoanei fizice – are următoarele caractere juridice:

Legalitatea numelui rezultă din aceea că reglementarea condițiilor de dobândire, modificare sau schimbare a acestuia se face numai în baza legii.

Inalienabilitatea constă în aceea că numele nu poate face obiectul unei renunțări sau înstrăinări. Nefiind susceptibil de a fi apropriat, „el nu poate face obiectul unui act translativ, nici pe cale oneroasă, nici pe cea gratuită”. Acesta se va transmite prin filiație sau modifică prin căsătorie ori adopție.

Egalitatea se referă la faptul că legiuitorul nu distinge în privința regimului juridic al numelui persoanei fizice, acesta fiind egal pentru toți indivizii, independent de orice criterii precum rasa, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, apartenența politică, originea socială etc.

Universalitatea numelui are în vedere faptul că „pe de o parte toți oamenii au dreptul la nume, iar pe de alta parte că omul se individualizează prin numele său oriunde s-ar găsi, în spațiu și în timp” .

Intangibilitatea vizează faptul că numelui persoanei fizice nu i se pot aduce atingeri în ceea ce privește folosința sau exercițiul acestuia decât în condițiile expres prevăzute de lege. Mai mult decât atât, nimeni nu poate fi lipsit de dreptul la nume.

Imprescriptibilitatea numelui persoanei fizice, trebuie subliniat că aceasta este aplicabil atât sub aspect achizitiv, cât și extinctiv. Pe de o parte, dreptul cu privire la un nume nu se poate dobândi prin simpla posesie a acestuia, adică indiferent de perioada cât o persoană folosește un anumit nume – imprescriptibilitate achizitivă – iar pe de altă parte, dreptul cu privire la nume nu încetează indiferent cât de lungă ar fi perioada în care acesta nu este întrebuințat – imprescriptibilitate extinctivă.

Personalitatea numelui persoanei fizice constă în acela că acesta nu poate fi exercitat prin reprezentare, ci doar personal de cel în cauză. Ca excepție de la caracterul personalității, putem identifica reprezentarea persoanei lipsite de capacitate de exercițiu în caz de schimbare a numelui pe cale administrativă.

Obligativitatea, numele constituie un element esențial de individualizare a unei persoane fizice, așadar este obligatoriu ca fiecare persoană să aibă un nume, care se stabilește după reguli bine determinate de legiuitor de către părinții copilului sau de instanța de tutelă, atunci când părinții nu se înțeleg asupra numelui pe care să-l poarte acesta.

Unitatea numelui se explică prin aceea că, „deși este alcătuit din numele de familie și prenume, totuși, acestea împreună individualizează aceeași persoană fizică”.

2.2.2. Dobândirea numelui.

Potrivit dispozițiilor noului Cod, numele de familie se dobândește ca efect al filiației, putând fi modificat ca urmare a schimbării stării civile, cu respectarea condițiilor cerute de lege. G. Beleiu, op. cit., p. 356.

Există trei situații distincte de dobândire a numelui de familie, respectiv:

Situația copilului din căsătorie.

A celui din afara căsătoriei.

A copilului găsit, născut din părinți necunoscuți sau părăsit în spital de mama a cărei identitate nu a fost stabilită de lege.

Se impune a face distincție între stabilirea numelui de familie și a prenumelui și modificarea numelui de familie ori schimbarea numelui de familie și a prenumelui. În cazul ultimelor două situații, persoana fizică are deja un nume și un prenume dar, urmare a unor schimbări intervenite în ceea ce privește starea civilă ori a altor împrejurări, numele urmează a fi modificat ori schimbat.

Dobândirea numelui de familie și a prenumelui copilului rezultat din căsătorie.

Potrivit noul Cod civil, „Părinții aleg prenumele și, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii”.

La stabilirea numelui de familie al copilului rezultat din căsătorie, există două situații:

Cea în care părinții au un nume de familie comun. În acest caz, după cum dispune în mod imperativ prevederile art. 449, alin. (1) din NCC, „copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților săi”, fără a exista posibilitatea unei alte opțiuni. Regula se aplică așadar în ipoteza în care părinții au un nume comun.

Cea în care aceștia au nume diferite, situație în care copilul va lua numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest al doilea caz, „numele copilului se stabilește prin acordul părinților fi se declară odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă”.

Conform articolului 18 alineatul 3 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, dacă părinții nu au nume de familie comun, întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației scrise și semnate de ambii părinți, din care să rezulte numele de familie al copilului. În lipsa acordului părinților cu privire la numele de familie, instanța de tutelă hotărăște și comunică hotărârea rămasă definitivă și irevocabilă serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale unde s-a produs evenimentul, în vederea întocmirii actului de naștere.

În ipoteza în care părinții nu se înțeleg, neexistând un acord al lor sub acest aspect, numele de familie al copilului urmează a fi stabilit de instanța de tutelă, hotărârea rămasă definitivă fiind comunicată de îndată la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea. Evident, și în acest ultim caz, la stabilirea numelui de familie de către instanța de tutelă nu pot fi admise decât una din următoarele variante:

Copilul să dobândească fie numele de familie al mamei, fie cel al tatălui.

Numele celor doi reunite.

Prenumele copilului din căsătorie, se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere. Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu semnificația de prenume și nici nu conține vreun criteriu de determinare a prenumelui, deci părinții au libertatea de a alege, în această privință. Cu toate acestea, conform articolului 84 alineatul 2 teza a ll-a din noul Cod civil, este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz. Această prevedere este reluată în articolul 18 alineatul 2 din Legea nr. 119/1996, potrivit căruia, ofițerul de stare civilă are obligația de a refuza înregistrarea prenumelor formate din cuvinte indecente, ridicole ori altele asemenea.

Dobândirea numelui de familie și a prenumelui copilului rezultat din afara căsătoriei.

Potrivit NCC, „copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți fata de care filiația a fost mai întâi stabilita”.

Spre deosebire de vechea reglementare, în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților hotărăște instanța de tutelă.

Prenumele copilului din afara căsătoriei, dacă, la data declarării nașterii, filiația este stabilită numai față de un părinte, acesta stabilește prenumele copilului. Dacă filiația este stabilită față de ambii părinți, se aplică prevederile referitoare la prenumele copilului din căsătorie.

În situația în care ulterior filiația se stabilește și față de celălalt părinte, copilul poate, atunci când părinții se învoiesc, să ia numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația sau numele reunite ale părinților. Așadar, în această a doua situație analizată, există următoarele trei posibilități recunoscute de legiuitor în privința numelui copilului:

Fie ca acesta să rămână cu numele de familie stabilit inițial, respectiv cel al părintelui față de care s-a stabilit mai întâi filiația.

Fie să ia numele de familie al celuilalt părinte față de care și-a stabilit filiația ulterior.

Fie să ia numele lor reunite.

În situația în care părinții convin asupra uneia dintre ultimele două variante indicate, noul nume de familie al copilului va fi declarat de către părinți, împreună, la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea. Dacă părinții nu cad de acord asupra numelui copilului din afara căsătoriei, urmează a hotărî instanța de tutelă, care comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea.

Cea de-a treia ipoteză are în vedere situația în care copilul și-a stabilit filiația concomitent față de ambii părinți, caz în care se vor aplica regulile despre care am făcut vorbire atunci când ne-am referit la dobândirea numelui de familie a copilului născut în interiorul căsătoriei din părinți cu nume de familie diferite. Așadar, în acest caz, dacă părinții cad de acord, copilul va lua numele de familie al unui dintre părinți sau numele lor reunite, nume ce se declara odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. Dacă părinții nu se înțeleg în acest sens, va decide instanța de tutelă.

Dobândirea prenumelui copilului rezultat din afara căsătoriei.

La fel ca și în cazul numelui de familie, și atunci când este vorba de prenumele copilului născut în afara căsătoriei, vom avea ipoteza în care filiația copilului este stabilită numai față de unul dintre părinți și aceea în care aceasta este stabilită față de ambii părinți. În primul caz, în mod evident cel care decide cu privire la prenumele copilului este părintele față de care s-a stabilit filiația. În cel de-al doilea caz, ambii părinți vor decide în privința prenumelui copilului.

Dobândirea numelui de familie și a prenumelui a cărui filiație nu este stabilită față de niciunul dintre părinți.

Numele de familie și prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziția primarului în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui.

Termenul în care trebuie stabilită identitatea mamei care a abandonat copilul în spital este de 30 de zile de la constatarea abandonului. Dacă identitatea mamei nu a fost stabilită în termen de 30 de zile, serviciul public de asistență socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza documentației transmise de direcția generală de asistență socială și protecția copilului, are obligația ca în termen de 5 zile să obțină dispoziția primarului competent, să întocmească actul de naștere privind stabilirea numelui și prenumelui copilului și să facă declarația de înregistrare a nașterii la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor.

Elementul comun al tuturor ipotezelor la care am făcut referire îl reprezintă faptul că respectivul copil avea stabilită filiația fie numai față de unul dintre părinți, fie față de amândoi. În cazul de față, ne vom referi la copilul a cărui filiație nu este stabilită nici în privința mamei, nici în privința tatălui, altfel spus la copilul găsit, născut din părinți necunoscuți sau părăsit în spital de mama a cărei identitate nu a fost stabilită de lege. Este o situație de excepție, căreia legiuitorul trebuia să-i găsească o rezolvare, întrucât numele fiind un element de identificare al oricărei persoane fizice, nu poate exista persoană care să fie lipsită de nume de familie ori de prenume.

Așadar, potrivit reglementărilor în vigoare în această materie, în cazul copilului găsit, născut din părinți necunoscuți sau părăsit în spital de mama a cărei identitate nu a fost stabilită de lege, numele și prenumele acestuia urmează a se stabili prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui raza teritorială a fost găsit copilul ori s-a constatat părăsirea lui în condițiile legii.

2.2.3. Modificarea numelui de familie.

Modificarea numelui de familie al unei persoane fizice are ca efect înlocuirea acestuia cu un altul ca efect al unor schimbări în privința stării civile ale unei persoane. Aceste schimbări pot privi filiația persoanei fizice, pot fi generate de intervenirea unei adopții ori a căsătoriei persoanei în cauză.

Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de familie sunt:

schimbări în filiația persoanei fizice;

schimbări determinate de instituția adopției;

schimbări determinate de instituția căsătoriei.

Modificarea numelui de familie ca urmare a schimbărilor privind filiația persoanei.

O primă situație de schimbare în privința filiației unei persoane o constituie ipoteza copilului găsit, născut din părinți necunoscuți sau părăsit în spital de mama a cărei identitate nu a fost stabilit de lege și al cărui nume a fost stabilit în condițiile expuse mai sus și căruia i se stabilește ulterior filiația față de unul sau față de ambii părinți. In atare situație, având filiația determinată și schimbându-și starea civilă în copil din căsătorie ori din afara căsătoriei, numele acestuia, stabilit prin dispoziția primarului, după cum am văzut anterior, se va modifica, în acord cu filiația acestuia. Astfel, dacă filiația sa este stabilită numai față de unul dintre părinți, urmează a lua numele acestuia, iar în cazul în care i se stabilește filiația față de ambii săi părinți, se vor aplica, după caz, regulile dezvoltate pe larg în analizele noastre anteriore.

O a doua situație care poate antrena modificarea numelui de familie, pe care am amintit-o anterior, este aceea în care copilul din afara căsătoriei își stabilește ulterior filiația și față de celălalt părinte. În acest caz, nu este obligatoriu ca numele de familie al respectivei persoane să fie modificat, acesta putând rămâne neschimbat. Însa, astfel după cum am arătat și mai sus, copilul poate, atunci când părinții săi convin, să ia numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația sau numele reunite ale părinților. Dacă părinții nu se înțeleg, intervine instanța de tutelă, care va determina numele celui în cauză.

O a treia situație apare în caz de schimbare a stării civile a unei persoane îl constituie admiterea acțiunii în tăgada paternității. „copilul născut sau conceput în timpul casatorii are ca tată pe șotul mamei”. Această prezumție are însa caracter relativ, putând fi combătuta prin proba contrară, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Așadar, în situația răsturnării prezumției de paternitate, cu consecința admiterii acțiunii în tăgada paternității, are loc o modificare în ceea ce privește starea civila a copilului, în sensul în care încetează să mai fie copil din căsătorie, devenind copil din afara căsătoriei. În ipoteza analizată, în mod firesc se impune o modificare a numelui copilului, în doctrina și în practică impunându-se soluțiile la care vom face referire în cele ce urmează.

Modificarea numelui de familie urmare a intervenirii adopției.

„Operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

Copilul adoptat dobândește numele de familie al adoptatorului. Dacă adopția se face de către doi soți sau de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. Dacă soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care copilul urmează să-l poarte, adică numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Cele două ipoteze ce determină schimbări în privința numelui de familie și pe care le vom supune analizei în cele ce urmează sunt: încuviințarea, respectiv încetarea adopției.

În prima situație, cea a încuviințării adopției, modificarea numelui de familie se va produce în sensul în care prin adopție cel adoptat va dobândi numele de familie al adoptatorului. Dacă adopția se face de către 2 soți ori de către șotul care adoptă copilul celuilalt șot, iar șotii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care șotii nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă șotii nu se înțeleg, hotărăște instanța.

În cazul în care este adoptată o persoană căsătorită ce poartă un nume comun cel al șotului sau, schimbarea numelui de familie al șotului adoptat în sensul dobândirii de către acesta a numelui de familie al adoptatorului, se poate face doar cu acordul celuilalt șot, ce va fi dat în fața instanței ce încuviințează adopția.

Legiuitorul a prevăzut și posibilitatea schimbării prenumelui copilului adoptat, însă numai pentru motive temeinice, la cererea adoptatorului ori a familiei adoptatoare și numai dacă exista consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Instanța este cea îndrituită să dispună asupra acestui aspect și totodată să aprecieze asupra temeiniciei motivelor invocate.

„Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind paringii săi firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act”.

Cea de-a doua ipoteză, respectiv încetarea adopției, intervine în caz de desfacere sau anulare ori constatare a nulității acesteia. Ca efect al încetării adopției, „adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea adopției”. Se poate totuși încuviința de către instanța păstrarea numelui pe care adoptatul l-a dobândit pe calea adopției, însă numai pentru motive temeinice. Legiuitorul nu a indicat care sunt motivele care pot justifica acest lucru, rămânând, așadar la aprecierea instanței.

Modificarea numelui de familie urmare a căsătoriei

Încheierea unei căsătorii, desfacerea acesteia prin divorț ori declararea nulității casatorii sunt cauze care determina modificări în privința numelui de familie.

Încheierea unei căsătorii poate determina schimbarea numelui de familie al unei persoane, fără însă a fi obligatorie producerea acestui efect. Astfel, în declarația de căsătorie pe care o fac viitorii soți, vor menționa printre altele și numele de familie pe care au decis să-l poarte în timpul căsătoriei. Variantele între care aceștia pot opta sunt următoarele „să își păstreze numele dinaintea casatorii, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un șot poate își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celalalt numele lor reunite” .

Desfacerea căsătoriei prin divorț va ridica problema schimbării numelui de familie al soților, cu excepția situației în care aceștia ori unul dintre ei și-au păstrat numele de familie avute anterior încheierii căsătoriei. De asemenea, șotii au posibilitatea de a conveni la momentul desfacerii căsătoriei în sensul păstrării numelui purtat în timpul acesteia, situație în care instanța va lua act de învoială lor prin sentința de divorț.

Mai mult decât atât „pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca șotii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei”.

În lipsa unei înțelegeri între soți ori dacă nu există încuviințarea instanței, fiecare dintre soți urmează să revină la numele anterior încheierii căsătoriei.

Declararea nulității căsătoriei are de asemenea ca efect reluarea de către soți a numelui avut înainte de încheierea căsătoriei, ca urmare a faptului ca nulitatea produce efecte retroactive, ex tunc, șotii urmând a fi puși în situația anterioară încheierii căsătoriei.

2.2.4. Schimbarea numelui pe cale administrativă.

În cuprinsul noului Cod regăsim o singură referire la chestiunea schimbării numelui pe cale administrativa, art. 85 care stabilește că „cetățenii români pot obține, în condițiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea”.

Sediul materiei însa în acest domeniu îl reprezintă Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, care reglementează condițiile și modalitatea prin care se poate realiza aceasta schimbare.

În privința condițiile impuse de legiuitor pentru a opera o astfel de schimbare, se cere existența unor motive temeinice, care sunt enumerate în cuprinsul art. 4 alin. (2) din Ordonanța 41/2003. Dintre acestea putem aminti cu caracter exemplificativ:

când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod;

când persoana în cauza a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care dorește să îl obțină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum și asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume;

când, din neatenția ofițerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoașterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate mențiuni greșite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civila cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte;

când persoana în cauză poartă un nume de familie de proveniență străina și solicită să poarte un nume românesc;

când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalți membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopției, a menținerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiației ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrative;

când soții au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite și ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrative, optând pentru numele de familie dobândit la naștere de către unul dintre ei ori se revine fiecare la numele avut anterior căsătoriei;

când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării nașterii, întrucât nu a sesizat instanța pentru încuviințarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieții, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrative;

când prenumele purtat este specific sexului opus;

când persoanei i s-a încuviințat schimbarea sexului prin hotărâre judecătoreasă ce a rămas definitivă și irevocabilă și solicită să poartă un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia.

2.2.5. Retranscrierea numelui de familie și a prenumelui

Retranscrierea este reglementată de articolul 20 din O.G. nr. 41/2003. Astfel, persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin mențiune pe aceste acte, a numelui de familie sau prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât și la cele privind părinții.

Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă și se aprobă de către primar. Cererea se poate depune de petiționar și la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite serviciului public competent.

Efectele aprobării se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când soții au nume de familie comun, efectele se extind și asupra celuilalt soț, în ambele situații, dacă acesta din urmă își dă consimțământul. Când soții nu se înțeleg cu privire la efectele asupra copiilor, decide instanța de tutelă. În caz de respingere a cererii, petiționarul poate face contestație în condițiile legii contenciosului administrativ, în aceleași condiții ca în cazul dispoziției de respingere a cererii de schimbare a numelui (articolul 18 din O.G. nr. 41/2003).

2.3. Pseudonimul.

Pseudonimul reprezintă cuvântul sau cuvintele folosite de cineva pentru a se autonumi, în scopul de a-și ascunde adevăratul nume. De regulă, ascunderea numelui are un caracter licit și se face cu scopul de a se individualiza într-un domeniu de activitate, mai ales, artistic.

Pseudonimul este protejat de lege, ca drept personal nepatrimonial, cu toate caracteristicile acestuia, în noul Cod civil pseudonimul se bucură de aceeași protecție ca și numele. Astfel, conform articolului 254, intitulat „Apărarea dreptului la nume”, cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanței de judecată recunoașterea dreptului său la acel nume; cel care este lezat prin uzurparea numelui său poate cere instanței să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime; aceleași dispoziții se aplică și dreptului la pseudonim. Conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, autorul își poate publica opera sub numele real sau sub pseudonim. Esențial pentru pseudonim este că persoana care îl poartă este aceea care alege să îl folosească.

2.4. Porecla.

Porecla reprezintă cuvântul sau cuvintele cu care este desemnată o persoană de către ceilalți și care îi este atribuită, având la bază o trăsătură caracteristică a fizicului, a psihicului sau a activității sale. Spre deosebire de pseudonim, porecla este atribuită unei persoane de către ceilalți, independent de voința acesteia și nu este protejată de lege.

Porecla se utilizează mai ales în domeniul dreptului penal, pentru identificarea unei persoane, existând o rubrică specială în formularele de cazier judiciar.

2.5. Codul numeric personal.

Codul numeric personal (CNP) este un mijloc de individualizare a persoanei fizice, reglementat prin O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.

Conform articolului 6, CNP reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică și constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică. Fiecărei persoane fizice, cu cetățenie română, i se atribuie, începând de la naștere, un CNP, care se înscrie în actele și certificatele de stare civilă și se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise pe numele persoanei respective.

Atribuirea CNP se face, în țară, de către serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor, iar în străinătate, de către Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României.

Dacă nașterea unei persoane cu cetățenia română a avut loc în străinătate și a fost înregistrată la organele competente ale statului respectiv, atribuirea CNP se face de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor de la locul unde se transcrie actul de naștere în România. CNP-ul, deși este înscris în actele de stare civilă, nu este un atribut al stării civile.

2.6. Identificarea pe baza amprentelor genetice.

Amprenta genetică sau cartea de identitate genetică reprezintă configurația particulară a secvențelor de ADN ale unui individ dat, care îi este specifică.

Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.

2.7. Domiciliul

2.7.1. Noțiune

Sub aspect etimologic, termenul de domiciliu provine din latinescul domum colere care poate fi tradus drept casă pe care o locuiește cineva.

Ca și numele, domiciliul este un element esențial pentru individualizarea persoanelor fizice, fiind un atribut de identificare a persoanei fizice, individualizându-o în spațiu, prin indicarea unui loc ce are semnificație juridică.

Noțiunea uzuală de domiciliu pe care o folosim în limbajul de zi cu zi este mai largă decât noțiunea pur juridică de domiciliu. În dreptul roman domiciliul era acel loc în care o persoana își are așezarea sa de căpetenie, sau se găsea centrul activității sale sociale. Pentru a putea vorbi despre domiciliul unei persoane se impuneau a fi îndeplinite două condiții:

Voința persoanei de a ședea obicinuit in acel loc.

Arătarea acestei voințe prin fapte corespunzătoare cu ea.

Potrivit noului Cod civil, „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”, așadar, ceea ce particularizează domiciliul este existența unei locuințe principal declarate, ce servește la individualizarea în spațiu a persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile. Legiuitorul român din 2009 a avut în vedere, în primul rând, aparența pe care o naște declarația persoanei cu privire la locul unde își are domiciliul („este acolo unde aceasta declare ce își are locuința principală”), ceea ce poate fi înțeles în sensul că ceea ce trebuie luat în seamă pentru a determina domiciliul de drept comun al unei persoane este declarația acesteia și nu locul unde se află în cea mai mare parte a timpului.

2.7.2. Caracterele juridice ale domiciliului.

Caracterele juridice specifice domiciliului sunt obligativitatea, unicitatea, stabilitatea și inviolabilitatea. Pe lângă acestea trebuie totodată amintite și caracterele ce particularizează drepturile personale nepatrimoniale, în care se încadrează desigur și dreptul la domiciliu, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, universalitate, personalitatea și opozabilitatea erga omnes.

Obligativitatea domiciliului

Obligativitatea domiciliului rezultă din aceea că, fiind un element esențial de identificare a persoanei fizice, orice individ trebuie să aibă un domiciliu, ce servește la individualizarea sa în spațiu. Legiuitorul a instituit și o prezumție de domiciliu, astfel că „reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut. În cazul în care persoana nu are o reședință, se prezumă că aceasta domiciliază la locul ultimului domiciliu. Dacă nici acesta nu este cunoscut, atunci domiciliul persoanei va fi la locul unde se găsește aceasta. Potrivit caracterului juridic al unicității, orice persoana poate avea la un anumit moment doar un singur domiciliu, chiar dacă ar avea mai multe locuințe.

„Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe”. Spre deosebire de reglementările actuale, în dreptul roman exista posibilitatea ca o persoana să aibă mai multe domicilii. Deși acest principiu al unicității își găsește justificarea în însăși definiția domiciliului care face referire la locuința principală,

„În practică se întâmplă ca aceeași persoană să aibă activități de importanță similara în două locuri diferite. De aceea, acest principiu suferă fie atenuări, fie excepții”,. Printre excepțiile de la acest principiu putem aminti domiciliul profesional și domiciliul ales sau convențional.

Stabilitatea este acel caracter juridic care se referă la statornicia locuinței care reprezintă domiciliul unei persoane și care este de natură a face distincția acestuia în raport cu reședința. Orice persoană are libertatea de a se deplasa potrivit propriei voințe, fără ca acest fapt sa exercite vreo influență asupra domiciliului sau, care de regulă rămâne stabil. Pentru a putea opera schimbarea de domiciliu, trebuie să ne aflăm în prezența a două elemente:

cel material sau obiectiv, constând în mutarea locuinței principale într-un alt loc.

cel voluntar sau subiectiv, constând în intenția mutării domiciliului. Evident, în lipsa unuia dintre aceste două elemente nu putem fi în prezența unei schimbări de domiciliu. Stabilitatea caracterizează atât domiciliul de drept comun, cât și pe cel legal.

Inviolabilitatea domiciliului.

„Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia”.

Legea fundamentală prevede și câteva situații în care se poate deroga prin lege de la dispozițiile anterior menționate, respectiv:

executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;

înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

apărarea securității naționale sau a ordinii publice;

prevenirea răspândirii unei epidemii”.

2.7.3. Tipuri de domiciliu.

Dacă privim în trecut, putem observa că, în dreptul roman, domiciliul era de două feluri:

Voluntar. Domiciliul voluntar, era cel pe care oamenii îl alegeau și-l schimbau în mod liber.

Necesar. Domiciliu necesar era acela „pe care dreptul pozitiv, în interesul tuturor, îl determina anume pentru unele persoane.”

Potrivit legislației actuale, domiciliul poate fi:

De drept comun, (legal).

Ales.

Convențional.

Domiciliul de drept comun

„Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori sa își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege.”

Persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu este titulara domiciliului de drept comun, putând să-și stabilească și să-și schimbe domiciliul potrivit propriei voințe.

Excepție se face în cazul în care, „copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale”. Dacă părinții manifestă opoziție față de solicitarea minorului, acesta se poate adresa instanței de tutelă, urmând ca aceasta să decidă în baza raportului de anchetă psihosocială, fiind obligatorie ascultarea minorului.

Dovada domiciliului de drept comun, aceasta se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. În lipsa acestor mențiuni ori dacă acestea nu sunt conforme realității, stabilirea sau, după caz, schimbarea domiciliului nu poate fi opusă altor persoane. Această dispoziție legală nu se aplică în cazul în care domiciliul a fost cunoscut de cel căruia i se opune, prin alte mijloace.

Domiciliul legal

Ca și măsură de protecție, în cazul anumitor persoane expres prevăzute de lege, legiuitorul a găsit de cuviință să le stabilească domiciliul la persoanele cărora le-a fost încredințată ocrotirea acestora. Vorbim în acest caz, de domiciliu legal.

Un prim caz de domiciliu legal îl regăsim în cazul minorului lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă. În acest caz, domiciliul acestuia este stabilit prin lege la părinții săi sau la acela dintre părinți la care locuiește în mod statornic. Dacă aceștia au domicilii separate și nu se înțeleg cu privire la domiciliul copilului, instanța de tutelă este cea care va decide care va fi domiciliul copilului, în funcție de interesele acestuia.

Vor fi ascultați în această situație, părinții și copilul, urmând ca până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, minorul să aibă domiciliul la acela dintre părinți la care locuiește în mod statornic.

Legiuitorul stipulează faptul că „prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire”.

Situații în care vorbim de domiciliu legal:

 Minorul este reprezentat doar de unul dintre părinți sau dacă se află sub tutelă, domiciliul lui va fi la reprezentantul său legal.

 Copilul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, are domiciliul legal la instituția, familia sau la persoanele la care se afla în plasament.

 Se instituie o curatelă asupra bunurilor celui dispărut, caz în care acesta își va avea domiciliul la curator cu condiția ca acesta sa fie îndreptățit să-l reprezinte.

 S-a numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, ipoteza în care domiciliul celor chemați la moștenire este la curator, daca acesta este îndreptățit să-l reprezinte.

Domiciliul legal al celui ocrotit, se va schimba:

În cazul în care persoana ce-l ocrotește își schimbă domiciliul.

În cazul în care se decide reîncredințarea lui prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.

Se schimbă sau încetează măsura specială de ocrotire.

Probarea domiciliului legal se face prin dovedirea domiciliului de drept comun al persoanei care realizează ocrotirea, sau dacă vorbim de minorul care a împlinit 14 ani, dovada domiciliului său legal se va face cu cartea de identitate.

Domiciliul profesional

Legiuitorul român din 2009 a introdus și noțiunea de domiciliu profesional, pe care îl reglementează în cuprinsul art. 96 NCC, unde se prevede că „cel ce exploatează o întreprindere are domiciliul și la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc”.

Aceasta este una dintre excepțiile de la regula unicității domiciliului, despre care se face vorbire de legiuitor la art. 86 alin. (2) din NCC. Așadar, în ipoteza analizată, cel ce exploatează o întreprindere își are domiciliul, astfel după cum prevede legea, și la locul acelei întreprinderi, pe lângă domiciliul de drept comun.

În contextul analizat, trebuie să facem referire și la definiția noțiunii de profesionist, așa cum o regăsim în cuprinsul art. 8 alin. (1) din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, care dispune astfel: „Noțiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil”.

Domiciliul ales sau convențional

Noul Cod civil prevede în mod expres posibilitatea persoanelor fizice de a opta pentru un domiciliu ales sau convențional, stabilindu-se că „părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a exercitării obligațiilor născute din acel act”. Se prevede, totodată, că alegerea de domiciliu nu se prezumă, impunându-se ca aceasta să se facă în scris.

Potrivit dreptului procesual civil întâlnim noțiunea de domiciliu ales, legiuitorul dând posibilitatea părților de a conveni cu privire la locul unde urmează a se soluționa un eventual litigiu născut între ele, cu anumite excepții expres prevăzute.

„Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței că procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă”.

În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute mai sus numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”

Efectul generat de convenția părților este o prorogare a competenței teritoriale a instanței. Astfel, dacă potrivit regulii generale în materie un astfel de litigiu urma a fi soluționat de instanța în a cărei circumscripție se află domiciliul pârâtului (este vorba despre domiciliul său de drept comun), prin convenția părților, instanța competentă va fi cea de la domiciliul ales de părți. În ipoteza în care reclamantul nu se conformează acestei convenții și introduce cererea de chemare în judecata la o altă instanță decât cea aleasă de părți, pârâtul îi poate opune excepția necompetenței teritoriale a instanței.

Potrivit principiului mutuus consensus/mutuus dissensus, schimbarea domiciliului ales nu se poate face decât în același mod în care a fost stabilit inițial, respectiv tot prin acordul părților. Există și situații în care convenția cu privire la domiciliu s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părți, caz în care ea poate să renunțe la el, fără însă a mai fi nevoie și de acordul celeilalte părți.

Așa cum s-a arătat și în doctrina, domiciliul convențional are natura juridică a unei convenții accesorii, de unde rezultă că „pe de o parte, este supus cerințelor legale referitoare la condițiile și efectele actelor juridice iar, pe de alta parte, își va găsi aplicare regula accesorium sequitur principale.”

Nu întotdeauna domiciliul ales este convenit de părți, acesta putând fi stabilit și în mod unilateral. „Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în Romania, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul”. Obligația de alegere a unui domiciliu în România unde urmează să i se comunice actele de procedură îi incumbă nu doar reclamantului, ci și pârâtului care locuiește în străinătate.

În acest caz, în acord cu dispozițiile art. 201 alin. (6) lit. a) NCPC [art. 1141 alin. (4) C. proc. civ. 1865], judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. În situația în care pârâtul ignoră această obligație, refuzând să i se conformeze, comunicările urmează a se face prin scrisoare recomandată. În acest caz dovada îndeplinirii procedurii se face cu recipisa de predare la poșta română a scrisorii, actele ce se expediază urmând a fi menționate în cuprinsul acesteia din urmă.

„În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoana, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156, NCPC.

2.8. Reședința.

Conform noul Cod civil, „reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară”. În doctrină regăsim reședința ca fiind definită ca fiind acel atribut de identificare în spatiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinței vremelnice sau temporare a acestuia. Din definiția legală citată se desprinde ideea de bază că ceea ce consideră esențial legiuitorul român pentru determinarea reședinței unei persoane este locuirea efectivă la o anumită adresă, chiar dacă locuirea este una vremelnică sau temporară.

Conform legislației canadiene, „reședința unei persoane este locul unde ea locuiește în mod obișnuit” iar în Italia, prin reședință se înțelege „locul în care are locuința obișnuită”.

Și în cazul reședinței, legiuitorul a instituit principiul libertății de alegere sau schimbare a acesteia, o persoană putând avea mai mult de o reședință, neexistând nici o prevedere contrară în acest sens.

Reședința are ca și caractere juridice:

Unicitatea.

Vremelnicia.

Caracter facultativ, nefiind obligatoriu ca o persoana sa aibă o reședință, spre deosebire de domiciliu.

Dovada reședinței, se face pe baza mențiunilor din cartea de identitate. La fel ca și în cazul domiciliului, dacă aceste mențiuni lipsesc sau dacă ele nu corespund realității, stabilirea ori schimbarea reședinței nu pot fi opuse altor persoane, cu excepția situației în care aceasta a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

2.9. Starea civilă.

Starea civila a fost definită de doctrină ca reprezentând „mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităților personale având această semnificație” ori ca „o sumă de calități personale, calități incorporate în conținutul său” arătându-se totodată că aceasta cuprinde „evenimentele care conturează calitatea de subiect de drept a ființei umane – elemente variate precum filiația persoanei, starea de căsătorit, de divorțat, vârsta, starea de înfietor sau înfiat etc.”

Prin intermediul acestor elemente de individualizare, „se poate stabili începutul calității de subiect de drepturi și obligații a persoanei fizice, dacă este născută din părinți căsătoriți sau necăsătoriți, dacă este căsătorită, divorțată sau celibatară, înfiată (adoptată – n.n.), precum și dacă a încetat calitatea sa de subiect de drepturi și obligații”.

Starea civilă mai poate fi desemnată de asemenea și prin sintagma de «statut civil al persoanei». Prin noțiunea de statut civil al persoanei fizice ar trebui să avem în vedere totalitatea drepturilor și ale obligațiilor pe care le are o astfel de persoană, la un moment dat, ca efect al faptelor și al actelor de stare civilă, produse, respectiv încheiate de către aceasta și care o particularizează/individualizează față de alte persoane.

Sub aspectul caracterelor juridice, trebuie subliniat faptul că aceasta se caracterizează prin opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, indivizibilitate, obligativitate, indisponibilitate, universalitate și personalitate.

Inalienabilitatea se referă la faptul că starea civilă nu poate fi înstrăinată pe calea niciunui act juridic. Caracterul imprescriptibil al stării civile are în vedere imposibilitatea dobândirii unei stări civile printr-o folosință îndelungată (prescripție achizitivă) și, totodată, faptul că nu se poate pierde prin neuz (prescripție extinctivă).

Un alt caracter al stării civile îl constituie indivizibilitatea, care presupune faptul că, la un moment dat, o persoană fizică nu poate avea decât una și aceeași stare civilă în raport cu toți ceilalți subiecți de drept cu care intră în raporturi juridice.

Caracterul obligatoriu al stării civile rezultă din aceea că „normele juridice prin care se stabilesc condițiile de fond și de formă ale întocmirii actelor de stare civilă au caracter imperativ”, astfel că modificarea stării civile a unei persoane nu poate avea loc decât în condițiile expres prevăzute de lege. Prin intermediul normelor juridice se stabilesc doar condițiile de fond și formă necesare a fi îndeplinite pentru ca o persoană să dobândească o anume stare civilă, însă dobândirea efectivă a acesteia depinde exclusiv de voința persoanei în cauză.

Indisponibilitatea stării civile. Acest caracter are în vedere faptul că este interzisă posibilitatea renunțării ori înstrăinării stării civile pe calea unor acte juridice întocmite în acest scop, în același timp fiind interzise orice tranzacții având ca obiect starea civilă.

Caracterul universalității presupune faptul că orice persoană fizică are dreptul la o stare civilă, așadar acest element de identificare este recunoscut tuturor.

Personalitatea stării civile constă în aceea că aceasta este legată indisolubil de persoana fizică, atributele acesteia putându-se exercita doar personal. După cum s-a arătat în doctrină „ansamblul elementelor care alcătuiesc starea civilă sunt strict personale, adică sunt inseparabile de persoana fizică”.

Actele de stare civilă

Din punct de vedere teoretic, prin act de stare civilă ar trebui să avem în vedere înscrisul autentic întocmit, conform dispozițiilor legale, în registrele de stare civilă și care consemnează producerea și/sau încheierea unor fapte, respectiv acte de state civila.

Art. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele se stare civilă definește actele de stare civilă ca fiind înscrisuri autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului și al persoanei și servesc la cunoașterea numărului și structurii populației, a situației demografice, la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.” Potrivit enumerării pe care ne-o oferă legiuitorul, sunt acte de stare civilă: actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces. Actele de stare civilă, fiind înscrisuri autentice, vor fi supuse regulilor generale care guvernează această categorie de înscrisuri.

În ceea ce privește probațiunea, actele de stare civilă fac dovada până la înscrierea în fals sub aspectul constatărilor personale ale ofițerului de stare civilă, iar în privința celorlalte mențiuni fac dovada până la proba contrară.

În ceea ce privește natura juridică a actelor de stare civilă, aceasta este una mixtă. Astfel, sub aspectul dreptului civil, după cum am arătat mai sus, sunt înscrisuri autentice; „din punct de vedere al dreptului administrativ, actul de stare civilă reprezintă înscrisul doveditor (instrumentum probationis) al actului administrativ (negotium iuris), ce constituie chiar înregistrarea în registrele de stare civilă”, iar „din punct de vedere al statisticii demografice, actul de stare civilă constituie un mijloc de evidență a populației”.

Este important și util de știut că, „atribuțiile de stare civilă se îndeplinesc de consiliile județene, respectiv de Consiliul General al Municipiului București, de serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor, în unitățile administrativ-teritoriale unde acestea sunt constituite, precum și de ofițerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităților administrativ-teritoriale în care nu funcționează servicii publice comunitare locale de evidență a persoanelor”.

Ofițerii de stare civilă sunt conform art. 3 alin.(2): primarii unităților administrativ-teritoriale, șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României; comandanții de nave și aeronave; ofițerii de stare civilă desemnați de către ministrul apărării naționale ori de către cel al administrației și internelor, după caz.

Conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 119/1996, înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute în prezenta lege”.

Se impune a menționa ideea că, „hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane, cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrar”.

Totodată, în cazul în care pe baza unei hotărâri judecătorești i s-a stabilit unei persoane o anume stare civilă, iar în temeiul unei hotărâri judecătorești ulterioare s-a admis acțiunea prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre urmează a-și pierde efectele la data la care rămâne definitivă cea de-a doua hotărâre.

Odată înregistrate actele și faptele de stare civilă, dacă intervin pe parcursul existenței persoanelor respective anumite modificări ale stării civile, ca urmare a încheierii ori a producerii, după caz, a unor alte acte sau fapte de stare civilă ori a pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive sau a emiterii unui act administrativ cu privire la anumite aspecte ale stării civile, este necesar ca, modificarea respectivă să fie comunicată din oficiu „în termen de 10 zile, serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ teritoriale care a întocmit actul de naștere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea înscrierii mențiunilor corespunzătoare.” Astfel de mențiuni au în vedere, potrivit prevederilor art. 43, oricare din următoarele categorii de acte și/sau fapte de stare civilă:

Stabilirea filiației prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Încuviințarea purtării numelui;

Contestarea recunoașterii sau tăgăduirea paternității;

Căsătoria, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;

Adopția, desfacerea, încetarea sau anularea adopției;

Pierderea sau dobândirea cetățeniei române;

Schimbarea numelui;

Decesul;

Rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe ele;

Schimbarea sexului, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești.

Pentru ipoteza în care un ofițer de stare civilă „refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază”(art. 9 din Legea nr. 119/1996).

În scopul probării unei anumite stări civile, deținătorii actelor de stare civilă sunt obligați, să elibereze certificate de naștere și de căsătorie titularilor sau reprezentanților legali ai acestora, sau, după caz, certificate de deces membrilor familiei sau altor persoane îndreptățite, cu precizarea că certificatele de stare civilă se pot elibera și altor persoane împuternicite prin procură specială [a se vedea, prevederilor art. 10 alin. (1) și (2) din lege].

Daca un anumit certificat de stare civilă a fost pierdut, sustras, distrus sau deteriorat, la cererea persoanelor interesate se va putea elibera un alt certificat (duplicat, triplicat etc.), conform alin. (4) al art. 10.

Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă

Anularea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea reprezintă acea sancțiune care intervine în ipoteza nerespectării normelor cu privire la condițiile de valabilitate a actelor de stare civilă, la momentul întocmirii lor.

Completarea actelor de stare civilă are în vedere notarea unor mențiuni ce nu existau în actul de stare civilă întocmit anterior.

Modificarea actelor de stare civilă se referă la înscrierea unor mențiuni cu privire la statutul civil al titularului.

Anularea, completarea ori modificarea actelor de stare civilă, precum și a mențiunilor înscrise pe acestea urmează a se face doar în baza unei hotărâri judecătorești definitive. Astfel de hotărâri judecătorești precum și înregistrările făcute în actele de stare civilă aferente sunt, „opozabile oricărei alte persoane, atâta timp cât printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul”.

Rectificarea actelor de stare civilă a fost definită de doctrine ca reprezentând „operațiunea de îndreptare ori de înlăturare a erorilor strecurate în actul de stare civilă cu ocazia înregistrării sau de punere de acord a datelor din actele de stare civila cu adevăratele elemente ale stării civile” . Rectificarea actelor de stare civilă se face pe cale administrative, din oficiu sau la cerere, după caz, prin dispoziția primarului municipiului, orașului sau comunei care are în păstrare actul rectificat. Prealabil emiterii cuvenitei dispoziții a primarului, este necesar a se lua avizul serviciului public comunitar județean de evidența populației (în cazul unităților administrativ-teritoriale, altele decât sectoarele municipiului București). În acest ultim caz, se va cere avizul prealabil șefului serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor.

Referitor la categoriile de probleme examinate în cadrul acestui paragraf, este utilă de reținut și prevederea conform căreia, „anularea, completarea și modificarea unui act de stare civilă sau a unei mențiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, precum și rectificarea unui act de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe acesta, aprobate prin dispoziție a primarului, se înscriu numai prin mențiune pe marginea actului de stare civilă corespunzătoare”.

Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, reglementează și procedura reconstituirii fie a întocmiri ulterioare a actelor de stare civilă.

Reconstituirea actelor de stare civila se va impune, atunci când registrele de stare civilă au fost distruse sau au fost pierdute, în totul sau doar în parte, precum și în situația în care anumite acte de stare civilă au fost întocmite în străinătate și nu pot fi procurate extrase sau certificate de pe acele acte.

Întocmirea ulterioara a actelor de stare civilă, poate avea loc dacă este prezentă una din următoarele situații: a fost omisă sau refuzată întocmirea actului de naștere sau de deces, cu toate că au fost formulate cereri în acest sens și ca au fost depuse actele doveditoare impuse de lege; întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deși, sub aspect formal, consimțământul soților a fost declarat și reținut ca atare de către ofițerul stării civile competent.

Cererea de reconstituire ori de întocmire ulterioară a actelor de stare civilă se depune la serviciul public comunitar competent, potrivit cu locul unde au fost efectuate înregistrările ori la ofițerul stării civile din cadrul primăriei unde trebuia înregistrat actul, însoțită de documentele probatorii necesare și se soluționează în termen de 30 de zile prin dispoziția motivată a primarului. Refuzul de soluționare a unor astfel de cereri va putea fi cenzurat de către instanța de judecată competentă.

În concluzie, în raport cu situațiile concrete, anularea, modificarea și completarea actelor de stare civilă se poate face numai pe cale judecătorească, în timp ce rectificarea, reconstituirea și întocmirea ulterioară a acestor categorii de acte se poate realiza pe cale administrativă prin dispoziții ale primarilor, acte administrative care pot fi atacate în justiție, în condițiile legii.

Proba stării civile

După cum dispun prevederile art. 99, alin. (1) din NCC „starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate în baza acestora”. Așadar, proba stării civile se face, ca și regulă, prin actele și certificatele de stare civilă. De altfel, principala funcție a actelor de stare civilă este aceea de a preconstitui mijloacele de probă cele mai sigure cu privire la încheierea unui act de stare civilă ori producerea unui fapt de acest tip.

Există și excepții de la această regulă, respectiv situații în care starea civilă poate fi probată în fața instanței cu orice mijloc de probă. Vorbim despre aceste excepții atunci când:

„ nu au existat registre de stare civilă;

registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;

nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;

întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată”

Acțiunile de stare civilă

Potrivit definiției pe care ne-o oferă doctrina, acțiunile de stare civila sunt „acele acțiuni în justiție care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei”. Acestea se clasifică în funcție de mai multe criterii pe care le vom dezvolta în continuare.

În funcție de obiectul sau finalitatea lor, regăsim:acțiuni în reclamație de stat;acțiuni în contestație de sancțiuni în modificare de stat.

Acțiunea în reclamație de stat se exercită în scopul obținerii unei stări civile distincte de cea existentă la data introducerii acțiunii. Au acest caracter acțiunea în stabilirea maternității, precum și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei.

“În cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, filiația față de mamă se poate stabili printr-o acțiune în stabilirea maternității, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă”.

Cât privește paternitatea copilului pe care tatăl din afara căsătoriei nu-l recunoaște, aceasta se va stabili pe cale de hotărâre judecătorească. O astfel de acțiune aparține copilului și se pornește în numele lui de mamă, chiar minoră, ori de reprezentantul său legal. De asemenea, poate fi pornită sau continuată și de moștenitorii copilului.

Acțiunea în contestație de stat este aceea care are rolul de a înlătura o stare civilă, care se pretinde a fi nereală și de a o înlocui cu o alta, ce se pretinde reală. Au această natură acțiunea în tăgada paternității copilului din căsătorie; acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate și de paternitate; acțiunea în anularea căsătoriei etc.

Acțiunea în modificare de stat este menită să modifice starea civilă a persoanei pentru viitor. Putem enumera cu titlu de exemplu acțiunea de divorț sau cea în desfacerea adopției.

În funcție de persoana care le poate exercita, regăsim următoarele categorii de acțiuni:

acțiuni ce pot fi intentate doar de titularul stării civile (acțiuni strict personale), cum este acțiunea de divorț;

acțiuni care pot fi intentate de titularul stării civile sau de reprezentantul său legal, cum sunt acțiunea în stabilirea maternității sau acțiunea în stabilirea paternității.

acțiuni ce pot fi intentate de orice persoană interesată.

Capitolul III

Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil

3.1. Noțiune.

Prin ocrotirea persoanei fizice înțelegem „ansamblul mijloacelor de drept civil prin intermediul cărora se asigură recunoașterea și protecția drepturilor subiective civile și a intereselor îndreptățite ale acesteia, precum și mijloacele de protecție ale persoanei fizice ca participant la circuitul civil”. Atunci când se ia o măsură de ocrotire, se are în vedere interesul suprem al persoanei fizice, acesta fiind unica rațiune pentru care se poate lua o astfel de măsură.

Categoriile de persoane supuse unor măsuri speciale de ocrotire sunt „minorii și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să își administreze bunurile și nici să își apere interesele în condiții corespunzătoare”.

Măsurile de ocrotire prevăzute de legiuitor în privința minorului sunt:

• Ocrotirea părintească.

• Ocrotirea prin tutelă.

• Ocrotirea prin darea în plasament.

• Ori prin alte măsuri de protecție specială prevăzute de lege.

Dacă vorbim de persoane majore, ocrotirea acestora se face prin punerea sub interdicție judecătorească ori prin instituirea curatelei.

3.2. Ocrotirea părintească.

Ocrotirea părintească este un mijloc juridic prin care se realizează protejarea minorului, fiind o instituție ce are legături în special cu dreptul civil și dreptul familiei, însă și cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul muncii ori dreptul procesual civil.

Titlul al IV-lea al noului Cod civil este consacrat autorității părintești, pe care o definește art. 483 alin. (1) ca fiind „ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”.

Părinții exercită autoritatea părintească exclusiv în interesul superior al copilului, acordând respect persoanei acestuia, „orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului”.

Principiile ocrotirii părintești

Ocrotirea părintească se exercită după o serie de principii expres reglementate de legiuitor. Aceste principii sunt următoarele:

Autoritatea sau ocrotirea părintească se realizează, așa cum am subliniat și anterior, exclusiv în interesul superior al copilului.

Autoritatea părintească se exercită de către părinți împreună și în mod egal.

Ocrotirea părintească are același conținut indiferent după cum copilul este născut în interiorul căsătoriei, în afara acesteia ori adoptat. în acest sens amintim dispozițiile art. 260 NCC, care dispun astfel: „copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați”.

Principiul independenței patrimoniale, sens în care se prevede că „părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și ia întreținere”.

Drepturile și îndatoririle părintești

Ocrotirea părintească are în conținutul său două laturi:

Una personală care vizează persoana minorului. „Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia”.

Părinții sunt obligați să asigure copilului o creștere în asemenea condiții încât dezvoltarea sa fizică, spirituală, morală și socială să se facă în mod armonios, în vederea realizării acestei îndatoriri, părinții au următoarele obligații:

de a coopera cu copilul și de a-i respecta viața intimă, privată și demnitatea;

de a-i prezenta și a-i permite copilului informarea cu privire ia toate actele și faptele care îi pot afecta și de a avea în vedere și opinia acestuia;

de a lua măsurile necesare protejării drepturilor copilului și realizării acestora;

de a coopera cu persoanele fizice și juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

Orice măsură disciplinară trebuie luată cu respectarea demnității copilului. De altfel, le este interzis părinților să-i oblige pe minori să adere la o anumită religie sau cult religios. După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul este liber să-și aleagă confesiunea religioasă.

una patrimonială, care se referă la bunurile acestuia. „Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz”.

La împlinirea vârstei de 14 ani, odată cu dobândirea capacității restrânse de exercițiu, minorul își va exercita drepturile și executa obligațiile singur, cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.

Exercitarea și încetarea autorității părintești

Există cazuri în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte: atunci când „unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească”.

Exercitarea autorității părintești va înceta la momentul în care minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu, respectiv:

la împlinirea vârstei de 18 ani; la încheierea căsătoriei.

în cazul în care minorul se căsătorește înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, în condițiile legii.

la momentul la care majorul este scos de sub interdicție judecătorească.

instituirea tutelei minorului.

3.3. Tutela minorului.

Instituția tutelei era menită să asigure ocrotirea incapabililor care nu depășeau vârsta de 14 ani și a femeilor, în timp ce curatela se instituia în vederea remedierii incapacităților accidentale, cum ar fi bolile mintale, lipsa de experiență, tendința de a risipi.

Caracterele juridice specifice tutelei sunt:

Legalitatea. Caracterul legalității rezultă din aceea că toate aspectele vizând deschiderea tutelei, tutorele, consiliul de familie, exercitarea tutelei, controlul exercitării tutelei sau încetarea tutelei sunt reglementate de dispoziții legale imperative.

Gratuitatea. „Tutela este o sarcină gratuită”. Chiar și în aceste condiții, tutorele poate primi o remunerație pe durata exercitării tutelei. Cuantumul acesteia urmează să fie stabilit de instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, criteriile avute în acest sens fiind munca depusă în administrarea averii, starea materială a minorului și cea a tutorelui. Remunerația nu poate fi mai mare de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Totodată, trebuie precizat faptul că instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate modifica ori suprima remunerația, în funcție de circumstanțe.

Personalitatea. Caracterul personal al tutelei este instituit și consacrat de art. 122 alin. (1) NCC care prevede că „tutela este o sarcină personală”. Prin excepție de la această regulă instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ținând seama de mărimea și compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a unei părți să fie încredințată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice [art. 122 alin. (1) NCC].

Deschiderea tutelei

Potrivit art. 110 NCC deschiderea tutelei va avea loc atunci când: „când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, ia încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”.

Cei obligați să înștiințeze instanța de tutelă cu privire la existența unul copil aflat într-una dintre situațiile enumerate mai sus, potrivit art. 111 NCC sunt:

persoanele apropiate minorului;

administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;

serviciul de stare civilă, la momentul înregistrării morții unei persoane;

notarul public, la momentul deschiderii unei proceduri succesorale;

instanțele judecătorești în cazul condamnării ta pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești;

organele administrației publice locale;

instituțiile de ocrotire;

orice altă persoană.

Tutorele

Tutorele poate fi definit ca fiind persoana desemnată, în temeiul legii, a unui act jurisdicțional ori a unuia civil, bilateral (contract) sau unilateral (testament), să exercite și să îndeplinească sarcina tutelei în scopul protejării minorului prin asumarea roiului de-substituent al părinților acestuia, decedați sau aflați într-una dintre situațiile de excepție enunțate mai sus.

Potrivit art. 112, al noului Cod, poate fi tutore „o persoana fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod. În cazul în care în situația prevăzută la art. 110 se află mai mulți minori care sunt frați sau surori, se numește, de regulă, un singur tutore.„

Nu pot fi numiți tutori:

minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatela;
cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească;
cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art.158;
cel aflat în stare de insolvabilitate;

cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;

cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercită singur, în momentul morții, autoritatea părinteasca.

Procedura de numire a tutorelui

Potrivit art. 119, NCC, „Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute de lege. Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se face, cu consultarea consiliului de familie. Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului. Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire. Între timp, instanța de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special.”

Refuzul continuării tutelei de poate face de către:

cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;

femeia însărcinata sau mama unui copil mai mic de 8 ani;

cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;

cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

„Cererea de înlocuire se adresează instanței de tutelă, care va hotărî de urgență. Până la soluționarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuțiilor.”

Exercitarea tutelei

Prin expresia exercitarea tutelei trebuie să înțelegem ansamblul actelor, activităților și operațiunilor pe care poate și trebuie să le realizeze tutorele în scopul îndeplinirii misiunii încredințate de către instanța de tutelă, ori de către părinte, prin contractul de mandat sau prin testament, după caz. Regula de bază care guvernează exercitarea tutelei este aceea că tutela se exercită exclusiv în interesul minorului atât în privința persoanei acestuia, cât și în privința bunurilor sale.

Controlul exercitării tutelei. Potrivit Noului Cod civil, „ Instanța de tutelă va efectua un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele și consiliul de familie își îndeplinesc atribuțiile cu privire la minor și bunurile acestuia. În îndeplinirea activității de control, instanța de tutelă va putea cere colaborarea autorităților administrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire, după caz.”

Tutorele este dator să prezinte anual instanței de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia. Darea de seamă se va prezenta instanței de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic. Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanța de tutelă poate să autorizeze că darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lung, care nu vor depăși însă 3 ani. În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanței de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.

„Instanța de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale și, dacă sunt corect întocmite și corespund realității, va da descărcare tutorelui. „

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum și toți cei prevăzuți la art. 111 pot face plângere la instanța de tutelș cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor. Plângerea se soluționează de urgență, prin încheiere executorie, de către instanța de tutelă, cu citarea parților și a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacă instanța de tutelă consideră că este necesar.

Încetarea tutelei

Conform art. 156, Cod civil, „Tutela încetează în cazul în care nu se mai menține situația care a dus la instituirea tutelei, precum și în cazul morții minorului, funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.”

Art. 157, C. Civ, stipulează faptul că, „în cazul morții tutorelui, moștenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele prevăzute la art. 111 au datoria de a înștiința, de îndată, instanța de tutelă. Până la numirea unui nou tutore, moștenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulți moștenitori, aceștia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei. Dacă moștenitorii sunt minori, înștiințarea instanței de tutelă se poate face de orice persoană interesată, precum și de cele prevăzute la art. 111. În acest caz, moștenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanța de tutelă va numi de urgență un curator special, care poate fi executorul testamentar.”

Tutorele poate fi îndepărtat în cazul în care acesta săvârșește un abuz, o neglijență gravă, sau alte acte sau fapte ce îl fac nedemn de a mai fi tutore. Atunci când tutela încetează, tutorele sau, după caz, moștenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanței de tutelă o dare de seamă generală. Darea de seamă, în cazul morții tutorelui se va face conform prevederilor legii, de către moștenitorii săi legali sau în cazul în care aceștia sunt incapabili, de către cel ce le este reprezentant legal. Când vorbim de darea de seamă generală, ne referim la o situații ce vor cuprinde veniturile și cheltuielile pe ultimii ani, cu indicarea pasivului și a activului.

Dacă tutorele refuză să continue sarcina tutelei, acestuia i se va aplica o amendă civilă, în folosul statului, dar nu mai mare decât salariul minim pe economie. Această amendă poate fi aplicată de cel mult trei ori, la un interval de 7 zile calendaristice, urmând apoi a fi numit un alt tutore. Același lucru se va întâmpla și în cazul în care tutorele își îndeplinește defectuos sarcinile (amendă civilă, ce nu poate depăși trei salarii medii pe economie), potrivit art. 153, Cod civ..

3.4. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă.

Cazurile de instituire a curatelei

Cazurile în care instanța de tutelă poate institui tutela sunt expres și limitativ prevăzute de lege și sunt enumerate în cuprinsul art. 178 NCC, acestea fiind:

dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;

dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

Procedura de instituire a curatelei

Sarcina curatelei poate fi încredințată oricărei persoane fizice care are capacitate deplină de exercițiu și este în măsură să o îndeplinească.

Persoanele îndreptățite să solicite instituirea curatelei sunt: cel care urmează să fie reprezentat, soțul său, rudele sale, persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul; serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale; instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești; organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altî persoană.

Atât celui reprezentat cât și celui desemnat a fi curator li se va cere consimțământul, potrivit art. 111, alin. (2), NCC.

Instanța de tutelă este cea care se ocupă de numirea curatorului, printr-o încheiee ce se comunică în scris curatorului și se afișează mai apoi la sediul instanței de tutelă și la primăria în a cărui domiciliu se găsește cel ce este reprezentat.

Competența teritorială a instanței de tutelă. Potrivit art. 179 din NCC, în cazurile prevăzute de art. 178, lit. a), va fi competentă instanța de la domiciliul persoanei reprezentate.

În cazurile prezentate la lit. b), al art. 178, competența de a dispune cu privire la tutelă aparține fie instanței de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanței de la locul unde trebuie luate măsurile urgente.

În ultimele două cazuri, prevăzute la lit. c) și d) ale art. 178, competența de a decide cu privire la instituirea curatelei aparține instanței de tutelă de la ultimul domiciliu din țară al celui lipsă ori al celui dispărut.

Conținutul și încetarea curatelei

Legiuitorul a prevăzut că în cazurile instituirii curatelei se vor aplica regulile de la mandat. Așa cum am văzut și mai sus, face excepție „cazul în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanța de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor a!tuia”.

Prin această simplă administrare înțelegem împuternicirea administratorului de a efectua actele necesare pentru conservarea bunurilor și actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinației lor obișnuite. Administratorul este totodată dator de a exploata în mod profitabil bunurile administrate, de a spori patrimoniul sau de a realiza afectațiunea masei patrimoniale – ceea ce implică și o libertate mai mare a administratorului deplin de a încheia acte de dispoziție cu privire ia bunurile administrate.

„Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanța de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuți la art. 111” (art. 185 NCC).

3.5. Ocrotirea interzisului judecătoresc

Noțiunea și condițiile punerii sub interdicție

Măsura punerii sub interdicție judecătorească a fost reglementată pentru acele situații când facultățile mintale sunt așa de alterate, încât uzul normal al rațiunii este desființat, fie permanent, fie numai intermitent.

Interdicția judecătorească este acea măsură de protecție de drept civil care se dispune față de „persoana ce nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza aiienației ori debilității mintale”[art. 164 alin. (1) NCC], măsură ce se poate lua și față de minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Pentru ca o persoană să fie pusă sub interdicție judecătorească, este necesar a fi îndeplinte trei condiții de fond:

lipsa de discernământ a celui în cauză;

cauza/motivul lipsei de discernământ să fie aiienația său debilitatea mintală;

lipsa de discernământ să-l pună pe cel în cauză în imposibilitatea de a se îngriji de interesele sale.

O persoană cu capacitate deplină de exercițiu poate desemna pe calea unui act unilateral sau a unui contract de mandat, pe care le încheie în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore și a se îngriji de persoana și bunurile sale dacă va fi pusă sub interdicție judecătorească.

Totodată, „în caz de nevoie și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor acestuia”, potrivit art. 167, NCC.

Procedura punerii sub interdicție judecătorească

Până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, procedura punerii sub interdicție va fi guvernată, în continuare, de prevederile art. 30-35 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și Decretului privitor ia persoanele fizice și persoanele juridice.

Cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul. Pe lângă elementele prevăzute la art. 194 cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane va cuprinde,, faptele din care rezultă alienația mintală sau debilitatea mintală a acesteia, precum și dovezile propuse.

După primirea cererii, președintele instanței va dispune să se comunice celui a cărui punere sub interdicție judecătorească a fost cerută copii de pe cerere și de pe înscrisurile anexate. Aceeași comunicare se va face și procurorului, atunci când cererea nu a fost introdusă de acesta. „Procurorul, direct sau prin organele poliției, va efectua cercetările necesare, va lua avizul unei comisii de medici specialiști, iar dacă cel a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută se găsește internat într-o unitate sanitară, va lua și avizul acesteia. Dacă este cazul, președintele dispune și numirea unui curator în condițiile prevăzute de Codul civil. Numirea curatorului este obligatorie în vederea reprezentării în instanță a celui a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută, în cazul în care starea sănătății lui împiedică prezentarea sa personală.”

Conform art. 939, NCPC, după ce actele prevăzute în rândurile de mai sus, au fost primite, se va trece la fixarea unui termen de judecată, bineînțeles, cu citarea părților. Judecarea se va face cu participarea procurorului, instanța fiind obligată să îl asculte pe cel a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută, punându-i și întrebări pentru a constata starea sa mintală. În situația în care cel în cauză, din pricina stării în care se găsește, nu poate să se prezinte la instanță, acesta va fi audiat în locul în care se găsește.

După ce hotărârea de punere sub interdicție judecătorească a rămas definitivă, instanța care a pronunțat-o va comunica, de îndată, dispozitivul acesteia în copie legalizată, după cum urmează:

serviciului de stare civilă la care nașterea celui pus sub interdicție judecătorească este înregistrată, pentru a se face mențiune pe marginea actului de naștere;

serviciului sanitar competent, pentru ca acesta să instituie asupra celui pus sub interdicție judecătorească, potrivit legii, o supraveghere permanentă;

biroului de cadastru și publicitate imobiliară competent, pentru notarea în cartea funciară, când este cazul;

registrului comerțului, dacă persoana pusă sub interdicție judecătorească este profesionist.

Conform celor prevăzute de art. 942 NCPC, ridicarea interdicției judecătorești se face urmând regulile procedurale prevăzute pentru punerea sub interdicție. Despre ridicarea interdicției judecătorești se va face mențiune pe hotărârea prin care s-a pronunțat interdicția judecătorească.

Efectele punerii sub interdicție judecătorească

Un prim efect generat de punerea sub interdicție judecătorească a unei persoane îl reprezintă lipsirea acesteia de capacitate de exercițiu. Potrivit prevederilor Codului civil, această capacitate lipsește în cazul minorului ce nu a împlinit vârsta de 14 ani și a interzisului judecătoresc.

„Interdicția își va produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă” .

Lipsa capacității de exercițiu a persoanei puse sub interdicție nu este opozabilă părților, „decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicție pe altă cale” .

Capitolul IV

Concluzii

Lucrarea de față cuprinde trei capitole și reprezintă o analiză a mijloacelor de drept civil de identificare și ocrotire a persoanei fizice.

În cadrul primului capitol, Respectul ființei umane și a drepturilor ei inerente, am încercat să prezint principalele drepturi subiective ale omului pe acest subiect și, am aflat astfel că, potrivit art. 58 NCC., „orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și la alte asemenea drepturi recunoscute de lege”, toate aceste drepturi fiind inalienabile.

Legiuitorul garantează și ocrotește în mod egal valori cum sunt viața, sănătatea, precum și integritatea fizică și psihică a persoanei fizice, subliniind faptul că „interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei”.

Potrivit art. 70, NCC, „ Orice persoana are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute de același cod.”

Conform art. 72, Noul Cod civil, „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute.”

Legiuitorul român a considerat necesară tratarea în cuprinsul noului Cod a unei chestiuni sensibile, însă extrem de importante, și anume respectul de care trebuie să beneficieze persoana decedată cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său, principiul fiind acela că memoria persoanei decedate trebuie protejată întocmai ca și demnitatea și reputația persoanei aflate în viață. Conform art. 78, NCC, „Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său.” Art. 79, vine să completeze cele spuse anterior, „Memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață.„

Cel de-al doilea capitol, Identificarea persoanei fizice ne prezintă principalele atribute de identificare ale acesteia. Elementele care în mod tradițional asigură identificarea persoanei fizice în plan juridic sunt, în principal: numele, sexul, domiciliul, cetățenia, starea civilă.

Mijloacele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale și prezintă caracteristicile specifice acestora: sunt opozabile erga omnes, inalienabile, insesizabile, imprescriptibile extinctiv, aparțin oricărei persoane fizice, sunt nesusceptibile de exercitare prin reprezentare.

Numele este unul dintre elementele esențiale de identificare a persoanei fizice în raporturile sale cu semenii săi, acesta a luat naștere odată cu prima licărire de inteligență a omului. Acesta (numele), poate fi dobândit, modificat, schimbat, retranscris în condițiile legii.

Porecla reprezintă cuvântul sau cuvintele cu care este desemnată o persoană de către ceilalți și care îi este atribuită, având la bază o trăsătură caracteristică a fizicului, a psihicului sau a activității sale. Spre deosebire de pseudonim, porecla este atribuită unei persoane de către ceilalți, independent de voința acesteia și nu este protejată de lege.

Codul numeric personal (CNP) este un mijloc de individualizare a persoanei fizice, reglementat prin O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.

Amprenta genetică sau cartea de identitate genetică reprezintă configurația particulară a secvențelor de ADN ale unui individ dat, care îi este specifică.

Potrivit noului Cod civil, „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”, așadar, ceea ce particularizează domiciliul este existența unei locuințe principal declarate, ce servește la individualizarea în spațiu a persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile.”Conform noul Cod civil, „reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară”.

Starea civila a fost definită de doctrină ca reprezentând „mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităților personale având această semnificație” ori ca „o sumă de calități personale, calități incorporate în conținutul său” arătându-se totodată că aceasta cuprinde „evenimentele care conturează calitatea de subiect de drept a ființei umane – elemente variate precum filiația persoanei, starea de căsătorit, de divorțat, vârsta, starea de înfietor sau înfiat etc.”

În cel de-al treilea capitol, Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil, au fost tratate concepte precum, ocrotirea părintească ce reprezintă un mijloc juridic prin care se realizează protejarea minorului, fiind o instituție ce are legături în special cu dreptul civil și dreptul familiei, însă și cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul muncii ori dreptul procesual civil. A fost prezentata mai apoi, instituția tutelei. Potrivit art. 110 NCC deschiderea tutelei va avea loc atunci când: „când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, ia încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”.

Nu a fost lăsată la o parte nici ocrotirea persoanei fizice prin instituirea curatelei și am aflat astfel că, cazurile în care instanța de tutelă poate institui tutela sunt expres și limitativ prevăzute de lege și sunt enumerate în cuprinsul art. 178 NCC. Astfel că, vorbim de tutelă în situația în care din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator. Dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare. Putem aminti aici si situațiile în care, o persoană obligată fiind să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general sau dacă aceasta a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

Bibliografie

Literatură juridică

Beleiu Gheorghe, Tratat de drept civil, Vol. I, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 1999.

Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2005.

Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Instituții de drept civil în reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.

Chelaru Eugen, Persoanele, Ediția 3, în reglementarea Noului Cod Civil, Ed. C.H.Beck, București, 2012.

Dogaru I., Drept civil român, vol. I, Ed. Omnia Uni – S.A. S.T. Brașov, 1998.

Dogaru Ion, Cercel Sevastian, Drept civil. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2007.

Hamangiu C., I. Rosetti, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. I, București, Ed. All, 1996.

Ionașcu Tr., Persoana fizică în dreptul din România, București, 1963.

Lupulescu D., Actele de stare civilă, Ed. Științifica și Enciclopedică, București, 1980.

Prescure T., Matefi R., Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012.

Poenaru Emil, Drept civil. Persoanele., Ed. All Beck, București, 2002.

Toader C., Nicolae M., Popescu R., Dumitrache B., (2009) Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență. Ed. Universul Juridic, București.

Tănase A. R. Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie, art. 1-186, art. 152-534.

Ungureanu O., Munteanu C., Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011.

Ungureanu C. T., Drept civil. Partea generală. Persoanele., Ed. Hamangiu, București, 2012.

Urs I.R., Todică C., Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universitară, București, 2007.

Legislație:

Noul Cod civil

Noul Cod de procedură civilă

Bibliografie

Literatură juridică

Beleiu Gheorghe, Tratat de drept civil, Vol. I, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 1999.

Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2005.

Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Instituții de drept civil în reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.

Chelaru Eugen, Persoanele, Ediția 3, în reglementarea Noului Cod Civil, Ed. C.H.Beck, București, 2012.

Dogaru I., Drept civil român, vol. I, Ed. Omnia Uni – S.A. S.T. Brașov, 1998.

Dogaru Ion, Cercel Sevastian, Drept civil. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2007.

Hamangiu C., I. Rosetti, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. I, București, Ed. All, 1996.

Ionașcu Tr., Persoana fizică în dreptul din România, București, 1963.

Lupulescu D., Actele de stare civilă, Ed. Științifica și Enciclopedică, București, 1980.

Prescure T., Matefi R., Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012.

Poenaru Emil, Drept civil. Persoanele., Ed. All Beck, București, 2002.

Toader C., Nicolae M., Popescu R., Dumitrache B., (2009) Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență. Ed. Universul Juridic, București.

Tănase A. R. Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie, art. 1-186, art. 152-534.

Ungureanu O., Munteanu C., Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011.

Ungureanu C. T., Drept civil. Partea generală. Persoanele., Ed. Hamangiu, București, 2012.

Urs I.R., Todică C., Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universitară, București, 2007.

Legislație:

Noul Cod civil

Noul Cod de procedură civilă