Identificarea Persoanelor Fizice Prin Elemente Specifice
INTRODUCERE
În această perioadă societatea românească trece galopant de la traumele închistării suferite în urma regimului comunist la deschiderea către influențele externe și trăiește fenomenul migrației, revoluției tehnologice și cel de globalizare.
Motiv pentru care consider că identitatea noastră națională stă sub semnul intrebării iar familia ar fi necesar să promoveze tradițiile, pentru a putea raspunde celor tineri la întrebarea “Cine suntem?”.
Tinerii de azi aflați într-o criză de identitate au o personalitate dublă, identitate dublă, deoarece sub imaginea publică, superficială la care se ține mult și sub masca adevărată de acasă se camuflează propria identitate incertă.
La vârsta de 14 ani tânărul își ridică cartea de identitate iar la vârsta de 18 ani se bucură de drepturile consecrate de lege fiind totodată responsabil pentru faptele sale, însă prea puțini din tinerii de azi înțeleg noțiunea de drepturi și obligații, precum și cea de identitate și identificare, rațiunea pentru care am optat pentru tratarea în lucrarea de licență, în particular a temei “Identificare persoanei fizice”.
În acest context persoana fizică este omul considerat în mod individual, ca membru al societații, având calitatea de subiect de drept. Calitatea de subiect de drept este recunoscut și garantată tuturor persoanelor fizice fără nici o discriminare pe motiv de rasă, naționalitate, sex, religie sau grad de cultură. Persoana fizică are, în condițiile legii, capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
Se admite în mod unanim principiul potrivit căruia orice ființa umană este persoana fizică subiect de drept; numai oamenii au calitatea de persoane fizice, adică de subiecte de drept.
Într-adevar, dreptul se adreseaza oamenilor, fiind chemat a reglementa raporturile dintre ei. Orice om are calitatea de subiect de drept de persoana fizică. Acest principiu, indiscutabil astăzi, este rodul unei lupte istorice ce a strabătut veacurile. Pe baza acestor precizări se poate formula definiția persoanei fizice. În consecinta, pentru dreptul civil, „persoana fizica” este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de drepturi și obligații civile.
Termenul de „persoană fizică” nu este, poate, cel mai potrivit. Știința dreptului nu studiază omul în integritatea lui. Ea nu studiază omul din punct de vedere fizic și nici în întregime, omul sub aspect filosofic. Știința dreptului privește oamenii ca participanți la relațiile sociale, și anume ca participanți la acele raporturi sociale care formează obiect de reglementare pentru norma juridică. Însuși cuvântul „persoana”, provenit din cuvântul latinesc persona, denumea masca pe care o purta, pe scena, actorul antic. Preluându-se în drept acest cuvânt, s-a voit să se exprime tocmai ideea participării omului ca actor la viața social-juridică.
Deși, desemnarea omului, ca subiect de drept, prin cuvintele „persoana fizică” nu este poate cea mai fericită, cu toate acestea, dat fiind faptul ca expresia este adânc încetațenită în știința dreptului și în legislația noastra, nu sunt motive să se renunțe la ea.
Prin „identificarea persoanei fizice” înțelegem individualizarea omului în raporturile juridice civile.
Identificarea omului este o necesitate generală și permanentă. Este o necesitate generală pentru că individualizarea omului se realizează în toate raporturile juridice la care participă, adică în toate ramurile de drept. Este, însă, și o necesitate permanentă întrucât omul, de la naștere până la moarte, participă continuu la cele mai diferite raporturi civile (și nu numai civile). Mai trebuie subliniat că necesitatea identificarii persoanei fizice este atât de ordin general, cât si de ordin personal.
Societatea însăși are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă. Totodată, această nevoie este și de ordin personal pentru că fiecare om, în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct interesat să se poată individualiza în aceste raporturi.
În dreptul civil român, principalele mijloace de identificare numite și atribute de identificare ale persoanei fizice sunt:
1. numele, care cuprinde: numele de familie, prenumele și pseudonimul;
2. domiciliul, care cuprinde: domiciliul de drept comun, domeniu legal, domeniu ales sau convențional, iar în strânsă legătură cu domiciliul se află reședința;
3. starea civilă se înfățișează ca un complex nepatrimonial prin care se individualizează persoanei fizice în societate sau în familie;
4. codul numeric personal.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PERSOANA FIZICĂ
Secțiunea I
Despre persoane în dreptul civil roman
În zilele noastre conceptul de persoană desemnează subiectele de drept sau subiectele raportului juridic întrucât oamenii participă la viața juridică fie individual în calitate de persoane fizice fie în cadrul unei colectivității în calitate de presoane juridice, iar atitudinea persoanei de a participa la viața juridică se numește capacitatea juridică. În plus aptitudinea sau posibilitatea persoanei juridice de a participa la viața juridică se numește personalitate juridică, prin urmare personalitate juridică au numai persoanele juridice nu și persoanele fizice. La romani însă aptitudinea persoanei de a participa la viața juridică era pesonalitatea (caput). Dacă în zilele noastre orice ființă umană este persoană și are capacitate la romani erau persoane numai oamenii liberi întrucât sclavii erau asimilați cu bunurile și prin urmare ei nu erau subiecte ci obiecte de drept. Pe de altă parte capacitatea oamenilor liberi nu era unitară ci era foarte difersificată astfel oamenii liberi se clasifică în cetățeni și necetățeni. La rândul lor cetățeni puteau fi latinii sau peregrinii. Și cetățeni și necetățeni puteau fi ingenui sau dezrobiți. Se numeau ingenui aceia care au fost mereu oameni liberi, iar dezrobiți sclavii care au fost eliberați de stapâni.
Pentru ca o persoană să aibă capacitate juridică deplină erau necesare 3 condiții: status liberatis, status civitatis, status familiae.
Status liberatis desemna calitatea de om liber. Status civitatis desemna calitatea de cetațean roman. Status familiae desemna calitatea de șefi ai unei familii civile romane denumit pater familias. Prin urmare aveau capacitate juridică deplină numai cetățenii romani care erau șefi de familie. Toate celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridică limitată. Personalitatea sau capacitatea juridică începea în momentul nașterii. Însă de la această regulă exista o excepție conform cărei ”infans conceptus pro nato habetur quotienes de commodis eius agitur” (copilul conceput se considera născut atunci cand este vorba de interesle sale) prin urmare copilul conceput se consideră născut și vine la succesiunea tatalui chiar dacă tatăl a murit înainte de nașterea copilului de vreme ce este în interesul lui să fie considerat născut. Această regulă s-a aplicat fără întrerupere și se aplică și în zilele noastre încât nu este necesar ca în textele legilor să se precizeze că acele texte se aplică și în cazul copilului conceput. În mod simetric personalitatea înceta în momentul morții dar și de la acestă regulă exista o excepție în conformitate cu care – hereditas iacens personam defuncti –succesiunea jacenta susține persoana defunctului, moșenire deschisă dar neacceptată însă prelungește persoana defunctului. Acesta excepție s-a admis pentru ca la romani funcționa un principiu de maximă generalitate conform căruia nu exista patrimoniu fără titular încât se pune întrebarea cine este titularul patrimoniului în intervalul de timp cuprins între momentul morții unei persoane și momentul acceptării succesiuni acelei persoane. Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu mai este în viață, nici moștenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu a acceptat încă succesiunea. De aceea s-a admis ca în acest interval de timp titular al patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se prelungește până în momentul acceptării succesiunii. Așa cum am precizat oamenii liberi se clasifică în cetățeni și necetățeni dar la origine în epoca foarte veche cetățenia romană se confunda cu liberatea deoarece se aplica principiul conform căruia orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. Așadar la început puteau fi oameni liberi numai cetățenii romani cu timpul însă odată cu dezvoltarea economiei de schimb romanii au început să-i tolereze pe străini mai întâi în calitate de oaspeți și clienți. Și unii și alții se puneau sub protecția unor cetățeni romani. Mai târziu locuitorii cetăților care aveau tratate de alianță cu Roma puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie și se numeau peregrini. Toți acești străini aveau o condiție juridică inferioară în sensul că numai cetățenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice. Astfel ei aveau ius commercii sau dreptul de a încheia acte juridice în conformitate dreptul civil roman.
Aveau ius connubii adică dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană.
Aveau ius militiae – dreptul de a fi soldat în legiunile romane.
Ius suffragii era dreptul de a alege, dreptul de vot.
Ius honorum – dreptul de a candida la o magistatură.
Pe de altă parte cetățenii romani aveau anumite semne distinctive: numai cetățenii aveau dreptul să poarte toga și de asemenea numele cetățenilor romani era atat de bine elaborat încât ținea loc de adresă. Numele cetățenilor romani era format din 5 elemente:
1 trai nomina ce cuprindea praenomen, nomen gentilicium si cognomen.
Praenomen – prenumele cetățeanului prin care era identificat în societate.
Nomen gentilicium – arata din ce gintă face parte cetățeanul roman.
Cognomen – porecla ce era obligatorie.
2 indicațiunea filațiunii – prenumele tatălui
3 indicațiunea tribală – cartierul în care locuia cetățeanul roman.
Exemplu: cel mai mare avocat al antichități se numea Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero. Marcus – prenume, Tullius – nomen getilicium (tribul Tulia), Marci filius – prenumele tatălui, Cornelia tribu -locuia în cartierul Cornelia, Cicero – porecla (bob de năut).
1. Cetățenia romana se dobândea în primul rând prin naștere pentru că la romani cel nascut în sânul căsătoriei dobândea condiția juridică a tatălui sau din momentul în care la concept, iar cel din afara căsătoriei dobândea condiția juridică a mamei sale din momentul nașterii.
2. Cetățenia se putea dobândii prin lege deoarece romanii votau legi speciale prin care acordau cetățenia unei persoane sau unor persoane determinate.
3. Prin beneficiul legii pentru că anumite legi romane precizau ce condiții sunt necesare pentru dobândirea cetățeniei încât toți cei care le îndeplineau acele condiții deveneau cetățeni romani.
4. Cetățeni prin efectul dezrobirii – întrucât dezrobitul dobândea statut juridic al fostului stăpân.
Cetățenia romană se pierdea în:
Prin pierderea libertății – întrucât libertatea era cea dintâi condiție, premiza.
Efectul principiului inadmisibilității dublei cetățenii încât acela care dobândea cetățenia altui stat pierdea automat cetățenia romană.
Cei pedepsiți cu exilul. Peregrinii dediticii
Multă vreme romani au păstrat numai pentru ei avantajele care decurg din calitatea de cetățean, dar către sfârșitul republicii pe când romanii se aflau în război cu Mitriclate din Pont latinii din Italia s-au răsculat cerând să li se acorde cetățenia romană și pentru că militarii romani nu luptau pe două fronturi în 89 s-au dat 2 legi: iulia și palutia papiria prin care toți latinii din Italia au devenit cetățeni romani. În anul 212 împăratul Caracalla a dat o constituțiune imperială prin care cetățenia romana s-a generalizat în sensul că locuitorii liberi ai imperiului roman au devenit cetățeni cu excepția latinilor iuniani și a peregrinilor dediticii.
La rândul lor necetățenii se clasificau în latini și peregrini. Din punct de vedere juridic l calitate de oaspeți și clienți. Și unii și alții se puneau sub protecția unor cetățeni romani. Mai târziu locuitorii cetăților care aveau tratate de alianță cu Roma puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie și se numeau peregrini. Toți acești străini aveau o condiție juridică inferioară în sensul că numai cetățenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice. Astfel ei aveau ius commercii sau dreptul de a încheia acte juridice în conformitate dreptul civil roman.
Aveau ius connubii adică dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană.
Aveau ius militiae – dreptul de a fi soldat în legiunile romane.
Ius suffragii era dreptul de a alege, dreptul de vot.
Ius honorum – dreptul de a candida la o magistatură.
Pe de altă parte cetățenii romani aveau anumite semne distinctive: numai cetățenii aveau dreptul să poarte toga și de asemenea numele cetățenilor romani era atat de bine elaborat încât ținea loc de adresă. Numele cetățenilor romani era format din 5 elemente:
1 trai nomina ce cuprindea praenomen, nomen gentilicium si cognomen.
Praenomen – prenumele cetățeanului prin care era identificat în societate.
Nomen gentilicium – arata din ce gintă face parte cetățeanul roman.
Cognomen – porecla ce era obligatorie.
2 indicațiunea filațiunii – prenumele tatălui
3 indicațiunea tribală – cartierul în care locuia cetățeanul roman.
Exemplu: cel mai mare avocat al antichități se numea Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero. Marcus – prenume, Tullius – nomen getilicium (tribul Tulia), Marci filius – prenumele tatălui, Cornelia tribu -locuia în cartierul Cornelia, Cicero – porecla (bob de năut).
1. Cetățenia romana se dobândea în primul rând prin naștere pentru că la romani cel nascut în sânul căsătoriei dobândea condiția juridică a tatălui sau din momentul în care la concept, iar cel din afara căsătoriei dobândea condiția juridică a mamei sale din momentul nașterii.
2. Cetățenia se putea dobândii prin lege deoarece romanii votau legi speciale prin care acordau cetățenia unei persoane sau unor persoane determinate.
3. Prin beneficiul legii pentru că anumite legi romane precizau ce condiții sunt necesare pentru dobândirea cetățeniei încât toți cei care le îndeplineau acele condiții deveneau cetățeni romani.
4. Cetățeni prin efectul dezrobirii – întrucât dezrobitul dobândea statut juridic al fostului stăpân.
Cetățenia romană se pierdea în:
Prin pierderea libertății – întrucât libertatea era cea dintâi condiție, premiza.
Efectul principiului inadmisibilității dublei cetățenii încât acela care dobândea cetățenia altui stat pierdea automat cetățenia romană.
Cei pedepsiți cu exilul. Peregrinii dediticii
Multă vreme romani au păstrat numai pentru ei avantajele care decurg din calitatea de cetățean, dar către sfârșitul republicii pe când romanii se aflau în război cu Mitriclate din Pont latinii din Italia s-au răsculat cerând să li se acorde cetățenia romană și pentru că militarii romani nu luptau pe două fronturi în 89 s-au dat 2 legi: iulia și palutia papiria prin care toți latinii din Italia au devenit cetățeni romani. În anul 212 împăratul Caracalla a dat o constituțiune imperială prin care cetățenia romana s-a generalizat în sensul că locuitorii liberi ai imperiului roman au devenit cetățeni cu excepția latinilor iuniani și a peregrinilor dediticii.
La rândul lor necetățenii se clasificau în latini și peregrini. Din punct de vedere juridic latinii erau de 4 feluri:
– latini veteres,
– latini coloniari,
– latini iuniari,
– latini fictivi.
Latini veteres sau priscis erau vechii locuitori ai Latiumului, erau rude de sânge cu romani și se bucurau de următoarele drepturi: ius commerci, ius connubii și ius suffragii. Același statut l-au dobândit și locuitorii coloniilor fondate în Italia până în anul 268 iar locuitorii coloniilor fondate în Italia după 268 se bucurau numai de ius commercii și erau denumiți latini coloniari. Latinii iuniari erau locuitorii din provinci din afara Italiei,care aveau statutul judiciar al latinilor coloniari și erau latini fictivi pentru că nu erau și rude de sânge. Latinii iuniari – sclavii dezrobiți fără respectarea formelor solemne iar despre ei se spunea că trăiesc liber dar mor sclavi în sensul că puteau încheia acte, contracte între vi dar nu și un testament deoarece mureau sclavi.
Necetățenii peregrini se clasificau în 2 categorii: peregrini obișnuiți și peregrinii dediticii.
Peregrinii obișnuiți sunt locuitorii cetăților ce aveau tratate de alianță cu Roma. Puteau încheia acte juridice dar nu potrivit dreptului civil roman ci protrivit dreptului ginților. De asemenea în relațiile dintre ei:
1. puteau încheia acte juridice fie în conformitate cu dreptul ginților fie în conformitate cu obiceiurile juridice locale fiindcă romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincii dacă nu veneau în conflict cu principiile romane.
2. locuitorii acelor cetăți care s-au opus cu arma expansiunii romane motiv pentru care romani le distrugeau cetățiile.
Peregrini deditici – oameni liberi fără cetate – nu puteau veni la Roma fără să cadă în sclavie și nu puteau dobândi cetățenia romana.
Secțiunea a II-a
1. Noțiunea și clasificare persoanelor fizice
Subiectele de drept civil, adică participanții la raporturile juridice civile (purtătorii de drepturi subiective civile și de obligații civile), se împart în două categorii: persoanele fizice și persoanele juridice.
Persoana jurídică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile.
Prin noțiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile și de obligații civile.
Trebuie subliniat că, în dreptul modern, orice ființă umană are calitatea de subiect de drept civil, deci orice om are calitatea de persoană fizică.
Sub aspect etimologic, este de menționat că termenul „persoană” provine din cuvântul latin persona, ce desemna la teatru masca pe care o purta pe scenă actorul, sugerând rolul său în piesă; preluându-se acest cuvânt în drept, s-a dorit să se exprime rolul omului de actor pe scena vieții juridice.
Este de reținut că, în dreptul roman, cuvântul persona nu era folosit și pentru desemnarea persoanei juridice, pentru care, de altfel, nici nu există un termen special (se întrebuințau, după caz, termenii fiscus, civitates, universitates personarum sau corpora, universitates rerum sau piae causae). De altfel, chiar și în limbajul juridic actual, termenul persoană este utilizat uneori pentru a desemna numai ființa umană ca subiect de drept. Alteori, prin cuvântul respectiv se desemnează atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice (desigur că sensul în care este întrebuințată noțiunea de persoană rezultă din context).
Deși, ab originem, noțiunea de persoană fizică aparținea numai dreptului civil, în sensul că exprima calitatea omului de a fi subiect de drept civil, este totuși de reținut că, uneori, mai ales în literatura de specialitate, noțiunea de „persoană fizică” este însoțită de atributul „ca subiect de drept civil”, iar aceasta datorită faptului că noțiunea în discuție a ajuns să fie utilizată nu numai în dreptul civil, ci și în alte ramuri de drept, pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură sau alta.
2. Clasificarea persoanelor fizice
Categoria persoanelor fizice, ca subiecte de drept civil, este susceptibilă de mai multe clasificări.
Într-o primă clasificare, deosebim:
– minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani;
– minorii cu vârsta între 14 și 18 ani;
– majorii (persoanele fizice de peste 18 ani).
Această clasificare prezintă importanță juridică sub aspectul capacității civile de exercițiu. Astfel, minorii sub 14 ani (împreună cu cei puși sub interdicție) sunt lipsiți de capacitate civilă de exercițiu, minorii între 14 și 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție și a celor ce se căsătoresc, în condițiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani) au capacitate civilă de exercițiu restrânsă, iar persoanele fizice de peste 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție.
Într-o a doua clasificare, putem distinge:
– persoanele fizice cu cetățenie română;
– persoanele fizice cu cetățenie străină;
– persoanele fizice fără cetățenie (apatrizii).
Într-o altă clasificare, putem face distincție între:
– persoanele fizice cu domiciliul în România;
– persoanele fizice cu domiciliul în străinătate.
Această clasificare prezintă importanță juridică, de exemplu, în ceea ce privește adopția, schimbarea numelui, acordarea creditelor.
Ultimele două clasificări menționate mai sus prezintă importanță și pentru a determina legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate, însă, de această problemă se ocupă dreptul internațional privat.
Secțiunea a III-a. Capacitatea persoanei fizice
Capacitatea de drept civil (sau capacitatea civilă) este parte componentă a capacității juridice. Ea poate fi definită ca acea parte a capacității juridice a omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea și de a-și exercita drepturile civile și de a avea și de a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice. Această capacitate privește orice subiect de drept civil, ființa umană fiind premisa capacității de drept civil a oricărui subiect de drept.
Din această definiție a capacității de drept civil rezultă următoarele: ea este o parte a capacității juridice; exprimă aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații civile; ea înseamnă aptitudinea de a-și exercita aceste drepturi și de a-și asuma aceste obligații; în fine, ea mai înseamnă că aceste drepturi se exercită, respectiv obligațiile se execută prin încheierea de acte juridice civile.
În doctrină s-a pus problema în ce sens trebuie privită capacitatea civilă: ca o capacitate generală având ca domeniu de aplicare toate ramurile dreptului și prezentând anumite particularități de la o ramură la alta, sau ca o capacitate de ramură al cărui domeniu de incidență este restrâns la dreptul civil?
În această problemă, s-au conturat, în esență, două opinii.
Într-o primă opinie, de largă audiență, se susține teza caracterului general al capacității civile. În acest sens, se arată că "Persoana fizică are capacitate de folosință și de exercițiu, care împreună alcătuiesc capacitatea civilă în înțeles de capacitate în societate și nu de capacitate de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a dreptului".
Într-o a doua opinie, s-a susținut că „divizarea capacității juridice în capacitatea de folosință și în cea de exercițiu a fost opera științei dreptului civil, fiind consacrată de legislația civilă.
Aceste categorii ale dreptului civil au fost uneori generalizate în mod neîntemeiat pentru toate ramurile dreptului.". Pe temeiul acestei constatări, autorii citați conchid: „Capacitatea juridică este unică. Ea presupune atât posibilitatea de a fi titular al drepturilor și obligațiilor, cât și facultatea de a le exercita. Această concepție a capacității juridice stă la baza stabilirii capacității de subiect de drept în toate ramurile dreptului…, în afara dreptului civil".
În ce ne privește, îmbrățișăm cea de-a doua opinie și anume: capacitatea de drept civil (sau civilă) este o capacitate de ramură.
Deosebirea esențială între capacitatea de drept civil și capacitatea din alte ramuri de drept privitoare la persoanele fizice constă în următoarele: în dreptul civil, persoana fizică are aptitudinea de a avea drepturi și obligații chiar dacă nu are și aptitudinea de a le exercita, respectiv executa personal prin încheierea de acte juridice, pe când în celelalte ramuri de drept, aptitudinea de a avea drepturi și obligații se asociază organic, într-o unitate inseparabilă, cu aptitudinea de a le exercita, respectiv de a le executa personal. Situația se prezintă identic numai în privința persoanelor juridice, în privința cărora ambele elemente componente ale capacității juridice (capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu) apar deodată.
Potrivit Codului Civil privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, structura capacității de drept civil a persoanei fizice cuprinde două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de drept civil cu cele două elemente componente nu se confundă cu drepturile și obligațiile civile; capacitatea este – după cum am văzut – o aptitudine abstractă, pe când dreptul civil subiectiv o posibilitate concretă de a avea o anumită conduită, respectiv obligația civilă o îndatorire concretă de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ.
De drepturi civile subiective, respectiv de obligații civile se poate vorbi numai în prezența capacității civile, aceasta constituind premisa existenței, dobândirii, respectiv asumării lor, precum și a exercitării, respectiv executării lor.
CAPITOLUL II IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE
1. Noțiunea de identificare a persoanei fizice
Prin identificarea persoanei fizice se înțelege individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața juridică.
Este de reținut că individualizarea persoanei fizice se realizează nu numai în raporturile juridice civile, ci în toate celelalte raporturi juridice în care persoana fizică apare ca titulară de drepturi și obligații.
În consecință, ca ansamblu de norme juridice ce reglementează individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice la care aceasta participă, identificarea persoanei fizice este o instituție complexă, iar numai o parte din această instituție juridică aparține dreptului civil, anume aceea formată din normele juridice (civile) care reglementează mijloacele de individualizare a persoanei fizice în raporturile juridice civile.
Mai precizăm că, în lucrările de specialitate, materia identificării persoanei fizice este desemnată și tratată sub diferite denumiri, precum: „atributele persoanei fizice”, „drepturile personale nepatrimoniale”, „individualizarea persoanei fizice”, „drepturile personalității umane.” Sub aceste denumiri sunt analizate mijloacele care servesc la identificarea persoanei fizice, mijloace denumite, la rândul lor, „atribute” sau „elemente” de identificare a persoanei fizice.
De asemenea, o terminologie diferită este folosită și în legislație, spre exemplu, capitolul III din Legea nr. 287 privind Codul civil este intitulat „Identificarea persoanei fizice”, iar Titlul III al acestui capitol este denumit “Ocrotirea persoanei fizice”.
Legea nr. 287 privind Codul civil la Art. 58 privind drepturile personalității menționează că orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
2. Necesitatea identificării persoanei fizice
Identificarea persoanei fizice constituie o necesitate generală și permanentă.
Identificarea persoanei fizice reprezintă o necesitate generală, deoarece individualizarea persoanei fizice se realizează în toate raporturile juridice la care aceasta participă, deci în toate ramurile de drept.
Identificarea persoanei fizice este o necesitate permanentă, întrucât ființa umană participă continuu (de la naștere și până la moarte) la cele mai diverse raporturi juridice.
Sub un alt aspect, necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin general (obștesc), cât și de ordin personal (individual).
Necesitatea identificării persoanei fizice este de ordin general, deoarece însăși societatea are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă.
Necesitatea identificării persoanei fizice este și de ordin personal, întrucât fiecare persoană fizică, în calitate de participantă la diverse raporturi juridice, este direct interesată să se poată individualiza în aceste raporturi.
3. Atributele de identificare ale persoanei fizice
Pentru identificarea persoanei fizice sunt necesare anumite mijloace (atribute), care, la rândul lor, nu aparțin unei singure ramuri de drept.
Este de reținut că, din punct de vedere terminologic, expresia „mijloace de identificare” are două sensuri.
Într-un prim sens, pe care îl vom avea în vedere în cele ce urmează, prin mijloace de identificare înțelegem toate acele atribute sau calități care servesc la individualizarea persoanei fizice și care sunt reglementate de lege.
Într-un al doilea sens, prin mijloace de identificare se mai desemnează și acele mijloace (de regulă, înscrisuri) prin care se dovedesc atributele sau calitățile ce individualizează persoana fizică, spre exemplu, actele de stare civilă, cartea de identitate, livretul militar, etc.
În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă. Așa cum se spune uneori, numele permite să recunoaștem persoana fizică și să o desemnăm, domiciliul ne indică locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă stabilește identitatea juridică a persoanei fizice respective.
4. Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice
Așa reiese din clasificarea drepturilor subiective civile în funcție de natura conținutului lor, drepturile subiective civile nepatrimoniale (personale nepatrimoniale) pot fi împărțite în mai multe categorii, una dintre acestea fiind formată din drepturile care privesc identificarea persoanei.
Așadar, ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale. În mod excepțional, unele atribute de identificare a persoanei fizice, care însă aparțin altor ramuri de drept, iar nu dreptului civil, nu sunt drepturi subiective (de exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).
Calificarea atributelor de identificare a persoanei fizice ca drepturi subiective civile nepatrimoniale este în afara oricărei îndoieli, sprijinindu-se pe dispozițiile Codului Civil care prevede că „persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, … sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”.
În consecință, atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt ale drepturilor nepatrimoniale.
Astfel:
– au ca obligație civilă corelativă acea obligația generală și negativă de a nu i se aduce atingere, obligație ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune în doctrină, sunt opozabile erga omnes);
– sunt inalienabile (totuși, există o excepție în privința numelui, în sensul că, în condițiile legii, este posibilă o transmisiune sui-generis);
– sunt insesizabile;
– sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepția unor acțiuni de stare civilă) și achizitiv;
– nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepții există în privința numelui și a stării civile);
– aparțin oricărei persoane fizice.
La aceste caractere juridice comune, vom mai adăuga și acele caractere proprii fiecărui atribut de identificare a persoanei fizice (de exemplu, unitatea numelui, stabilitatea, unicitatea și obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile).
Sub un alt aspect, atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite și ca elemente din conținutul capacității de folosință (în sensul de aptitudine a persoanei fizice de a avea drepturile nepatrimoniale prevăzute de lege), situație în care caracterele juridice care sunt ale capacității de folosință a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea, egalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea și universalitatea) sunt și caracterele juridice ale atributelor de identificare a persoanei fizice.
5. Mijloacele de identificare a persoanei fizice
Numele. Identificare a persoanei fizice
Individualizarea persoanei fizice apare ca o necesitate permanentă, deoarece, de la naștere și până la deces, omul nu se poate situa niciodată în afara vieții juridice.
Principalele mijloace de identificare – atribute de identificare – a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă.
Numele, presupune analizarea numelui de familie, prenumelui și pseudonimul.
Domiciliul implică și analiza reședintei, iar starea civilă este o noțiune cu conținut complex așa cum vom vedea pe parcursul analizei acestui atribut.
CAPITOLUL III. NUMELE PERSOANEI FIZICE
Numele. Noțiune și caractere juridice
O definiție ar fi cea dată în literatura de specialitate astfel: “acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și societate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație”.
Conținutul dreptului la nume are la bază următoarele componente: dreptul de a purta, adică de a–l folosi; dreptul de a cere îndreptarea greșelilor de scriere a numelui în orice acte de stare civilă sau de identitate; dreptul de a se opune la folosirea, fără îndreptățire, a acelui nume de către altcineva.
Termenul “nume” este folosit în legislație, jurisprudența și doctrina atât în sens larg (lato sensu), cât și în sens restrâns (stricto sensu).
Prin “nume” lato sensu se desemnează numele de familie și prenumele.
Prin “nume” stricto sensu se desemnează numai numele de familie.
Conform Art. 82 din Codul Civil orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii. Numele cuprinde numele de familie și prenumele.
Prin identificarea persoanei fizice se întelege individualizarea omului în raporturile juridice civile cu ajutorul unor atribute (elemente) ce caracterizeaza omul ca subiect de drept civil.
Sub aspectul naturii juridice putem spune ca omul nu se individualizează numai în raporturile de drept civil, ca și în celelalte raporturi juridice în care el apare ca subiect de drept. Cu alte cuvinte, identificarea persoanei fizice este o instituție juridică complexă.
Caracterele juridice ale numelui
Numele face parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale, deci este un drept absolut și are următoarele caractere:
• opozabilitatea erga omnes (față de toți);
• inalienabil
• imprescriptibil
• personal
• universalitate
• legalitate
• unitate
Numele de familie. Stabilirea numelui de familie
Potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr.41/2003: “Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condițiile prevăzute de lege”.
Modificarea numelui de familie
Așadar, modificarea numelui de familie este determinată de schimbări intervenite în starea civilă a persoanei. Astfel pot avea loc următoarele modificări:
a) Modificarea numelui de familie determinată de schimbări de filiație;
b) Modificarea numelui de familie determinată de adopție;
c) Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie.
Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă
Prin schimbarea numelui pe cale administrativă se înțelege înlocuirea numelui de familie cu alt nume de familie, la cerere, prin decizie administrativă.
Condițiile și procedura schimbării numelui de familie pe cale administrativă sunt stabilite de O.G. nr 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.
Retranscrierea numelui de familie
Retranscrierea numelui de familie este reglementată de dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 41/2003.
Persoana al carei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în alta limba decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin mențiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cat și la cele privind părinții.
Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă și se aproba de către primar.
Pe baza acestei aprobări se înscriu mențiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă respective.
Cererea se poate depune de petiționar și la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite spre soluționare serviciului public competent și va comunica petiționarului modul de soluționare.
Efectele aprobării se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauza, iar când soții au nume de familie comun, efectele se extind și asupra celuilalt soț, în ambele situații, dacă acesta din urma își da consimțământul. Când sotii nu se înțeleg în ceea ce privește extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide autoritatea tutelară.
Înscrierile făcute în temeiul acestui articol se comunica serviciilor publice locale în raza cărora domiciliază persoanele în cauza.
Aceasta nu se confundă cu schimbarea numelui pe cale administrativă.
Potrivit textului de lege menționat, această operațiune – retranscriere – se referă la persoanele al căror nume de familie a fost înregistrat în actele de stare civilă, tradus în altă limbă decât cea maternă, ori cu ortografia altei limbi, persoane care pot cere înscrierea, prin mențiune, pe aceste acte, a numelui de familie, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titulari, cât și pe cele referitoare la parinții lor.
Prenumele. Noțiune, rol și caractere
Prenumele este o parte a numelui lato sensu care individualizează persoana fizică, cu deosebire în cadrul familiei. În acelasi timp, prenumele distinge o persoana față de alte persoane cu același nume de familie, dar din familii diferite.
Persoana titulară are asupra prenumelui un drept subiectiv care are același conținut ca și dreptul subiectiv asupra numelui de familie.
Din punct de vedere al rolului său, prenumele servește la identificarea persoanei fizice în familie și societate. Împreuna cu numele de familie al unei persoane, prenumele alcatuiește o unitate.
Caracterele prenumelui sunt aceleași ca și numele de familie, respectiv: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate și universalitate.
Stabilire, schimbare și retranscriere prenume
Prenumele se stabilește în condițiile legii și nu se transmite prin filiație descendenților. Potrivit art. 2 alin. 2 din Ordonanta nr.41/2003, “Prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere făcută de cel care declară nașterea”.
Pentru copilul găsit, din parinți necunoscuți, stabilirea prenumelui se face în condițiile cerute pentru schimbarea numelui de familie.
Cel ce declară nașterea – de regulă parinții – au libertatea deplină în alegerea prenumelui.
Prenumele persoanei nu este supus modificărilor așa cum este cazul numelui de familie, ca efect al schimbărilor în starea sa civilă. Prenumele este, totuși, susceptibil de schimbare pe cale administrativă. De asemenea, retranscrierea prenumelui se face în aceleași condiții ca și retranscrierea numelui de familie, conform art. 20 din Ordonanța nr.41/2003.
Pseudonimul și porecla
Pseudonimul, alături de nume, este un mijloc de identificare a persoanei fizice printr-un cuvânt ori o grupare de cuvinte. El individualizează persoana fizică într-un domeniu de activitate ca de exemplu, artistic ori publicistic. Pseudonimul formează obiectul dreptului la pseudonim. Autodesemnarea este caracteristică dominantă a pseudonimului. El se deosebește de nume prin aceea ca nu este supus “stabilirii”, “modificării”, “schimbării pe cale administrativă” ori “retranscrierii”.
Porecla este “o denumire expresivă pe care nu și-o alege persoana, ci pe care i-o dau alții, în special determinată de unele defecte ale acesteia”.
Porecla și pseudonimul nu au același regim juridic, deși ambele servesc – în anumite situații – la identificarea, individualizarea persoanei fizice. Porecla este atribuită de alții unei persoane fizice și nu se bucură de protecție legală.
Dobândirea numelui
Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condițiile prevăzute de lege.
Prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere. Este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.
Numele de familie și prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condițiile legii speciale.
Schimbarea numelui pe cale administrativă
Cetățenii români pot obține, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în condițiile prezentei ordonanțe.
Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:
a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod;
b) când persoana în cauză a folosit în mod permanent, în exercitarea profesiei, numele pe care dorește să îl obțină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum și asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume;
c) când, din neatenția ofițerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoașterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate mențiuni greșite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte;
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, și dorește schimbarea acestuia;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de proveniență străină și solicită să poarte un nume românesc;
f) când persoana și-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale administrativă, și dorește să revină la numele dobândit la naștere;
g) când părinții și-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinților lor;
h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalți membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopției, a menținerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiației ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă;
i) când soții au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite și ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naștere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării nașterii, însă, întrucât nu a sesizat instanța pentru încuviințarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieții, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă;
k) când prenumele purtat este specific sexului opus;
l) când persoanei i s-a încuviințat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă și solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medicolegal din care să rezulte sexul acesteia;
m) alte asemenea cazuri temeinic justificate.
(3) Sunt de asemenea considerate justificate și cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri:
a) când persoana în cauză a adoptat minori și dorește ca aceștia să poarte un alt prenume;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, iar soțul supraviețuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naștere;
c) când în urma divorțului un fost soț revine la numele de familie purtat anterior și care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorț, și dorește să poarte numele dobândit la naștere;
d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți celălalt soț se recăsătorește și, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta dorește să poarte numele de familie dobândit la naștere;
e) când fostul soț dorește să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredințați spre creștere și educare, cu consimțământul fostului soț, dat în formă autentică;
f) când părinții au divorțat, iar copiii încredințați spre creștere și educare unuia dintre părinți, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia;
g) când s-a desfăcut adopția unei persoane căsătorite care are copii minori și în urma desfacerii adopției persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopție;
h) când unul dintre soți, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soț, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopție, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopției.
Cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă privind persoanele fără cetățenie domiciliate în România se soluționează în aceleași condiții ca și cele ale cetățenilor români.
Persoana care solicită schimbarea numelui pe cale administrativă va depune o cerere la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor, denumit în continuare serviciu public, aflat în subordinea consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, în a cărui rază teritorială își are domiciliul.
Cererea de schimbare a numelui trebuie să fie motivată prin unul dintre cazurile prevăzute la art. 4 alin. (2) și (3) și să fie însoțită de următoarele acte:
a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea numelui;
b) un exemplar al Monitorului Oficial al României, Partea a III-a, în care a fost publicat, potrivit art. 10, extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de un an;
c) consimțământul, dat în formă autentică, al celuilalt soț, în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei;
d) copie de pe decizia de aprobare a autorității tutelare, în cazurile prevăzute de art. 7;
e) orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale.
Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de părinți sau, cu încuviințarea autorității tutelare, de tutore. Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, va hotărî autoritatea tutelară.
Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinți, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicție ori este declarat judecătorește dispărut sau decăzut din drepturile părintești.
În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată și de acesta.
Pentru persoana pusă sub interdicție, cererea de schimbare a numelui se face de către tutore, cu încuviințarea autorității tutelare.
În cazul în care părinții copilului sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești și nu a fost instituită tutela, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum și în cazul în care instanța judecătorească nu a hotărât încredințarea copilului unei familii sau unei persoane, în condițiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face de către serviciul public specializat pentru protecția copilului din subordinea consiliului județean ori, după caz, a consiliului local, al sectorului municipiului București.
Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o dată cu schimbarea numelui de familie al părinților sau separat, pentru motive temeinice. Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând.
În cazul în care soții s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimțământul celuilalt soț. Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soț.
Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, prin grija și pe cheltuiala solicitantului.
Cu aprobarea conducătorilor serviciilor publice județene, respectiv a conducătorului serviciului public al municipiului București, cererea de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod poate fi exceptată de la publicare.
Orice persoană interesată poate face opoziție la cererea de schimbare a numelui, cu excepția situației prevăzute la art. 10 alin. (2), în termen de 30 de zile de la publicarea extrasului din cererea de schimbare a numelui în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
Opoziția se face în scris, motivat și se depune la serviciul public în a cărui rază de competență teritorială își are domiciliul persoana care solicită schimbarea numelui pe cale administrativă.
Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele și, dacă este cazul, cu opozițiile, se trimite spre soluționare de către serviciul public local către serviciul public județean, respectiv al municipiului București.
Serviciul public județean, respectiv al municipiului București, verifică dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de prezenta ordonanță și, după analizarea temeiniciei cererii, precum și a opozițiilor făcute, propune, motivat, președintelui consiliului județean, respectiv primarului general al municipiului București, emiterea dispoziției de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii.
Dispoziția prin care s-a admis schimbarea numelui se trimite, în copie, serviciului public la care a fost înregistrată cererea. Serviciul public va încunoștința de îndată solicitantul, iar după depunerea de către acesta a dovezii de plată a taxei extrajudiciare de timbru prevăzute de lege, îi va elibera o copie de pe dispoziția de admitere a schimbării numelui. Dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoștință cel în cauză nu a depus dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru, serviciul public va restitui organului emitent copia de pe dispoziția de admitere a schimbării numelui.
Este scutită de plata taxei extrajudiciare de timbru cererea prin care se solicită schimbarea numelui pentru motivele prevăzute la art. 10 alin. (2). Scutirea de plata taxei extrajudiciare de timbru se menționează în dispoziția de schimbare a numelui.
Schimbarea numelui se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere, precum și a celui de căsătorie, atunci când este cazul.
În acest scop serviciul public la care s-a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice care au în evidență actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziția de schimbare a numelui.
Dispoziția de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii mențiunii corespunzătoare pe marginea actului de naștere. De la această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziția de schimbare a numelui.
Dovada schimbării numelui se face cu dispoziția de admitere a schimbării numelui sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziției de admitere a schimbării numelui.
Dispoziția de respingere a cererii de schimbare a numelui se comunică solicitantului de către serviciul public județean sau, după caz, al municipiului București, în termen de 10 zile de la emitere. Dispoziția de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi contestată în condițiile LEGE nr. 554/2004, LEGEA contenciosului administrativ;
În conformitate cu art. 31 din Legea cu nr. 554/2004 Legea contenciosului administrative reclamația prealabilă sesizării instanței se adresează Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor.
Persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate face o nouă cerere, dacă în susținerea acesteia au intervenit motive noi. Dacă cererea de schimbare a numelui a fost respinsă ca urmare a admiterii unei opoziții, se poate face o nouă cerere, în cazul în care se solicită același nume, numai după încetarea cauzelor care au determinat admiterea opoziției.
Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin mențiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât și la cele privind părinții.
Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă și se aprobă de către primar. Pe baza acestei aprobări se înscriu mențiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă respective.
Cererea se poate depune de petiționar și la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite spre soluționare serviciului public competent și va comunica petiționarului modul de soluționare.
Efectele aprobării date se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când soții au nume de familie comun, efectele se extind și asupra celuilalt soț, în ambele situații, dacă acesta din urmă își dă consimțământul. Când soții nu se înțeleg în ceea ce privește extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide autoritatea tutelară.
Înscrierile făcute în temeiul acestui articol se comunică serviciilor publice locale în raza cărora domiciliază persoanele în cauză.
În cazul admiterii unei cereri de schimbare a numelui pe cale administrativă, persoana căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate solicita pe cale judecătorească, în condițiile Legii nr. 554/2004, a contenciosului administrative.
Conform Ordonanței nr. 41 din 30 ianuarie 2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice acțiunea în justiție poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data admiterii cererii de schimbare a numelui și numai dacă persoana care o depune face dovada că din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziția.
CAPITOLUL IV
DOMICILIU ȘI REȘEDINȚA PERSOANEI FIZICE
Aspecte privind noțiunea de domiciliu și cea de reședință
Cetățenii români au dreptul să își stabilească sau să își schimbe, în mod liber, domiciliul ori reședința, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege.
Cetățenii români nu pot avea în același timp decât un singur domiciliu și/sau o singură reședință. În cazul în care aceștia dețin mai multe locuințe, își pot stabili domiciliul sau reședința în oricare dintre ele.
Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală.
Domiciliul minorului este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredințat în plasament.
Dovada adresei de domiciliu se poate face cu unul dintre următoarele documente:
a) acte încheiate ăn condițiile de validitate prevăzute de legislația română în vigoare, privind titlul locativ;
b) declarația scrisă a găzduitorului, persoana fizică sau juridică, de primire în spațiu, însoțită de unul dintre documentele prevazute la lit. a);
c) declarația pe propria răspundere a solicitantului, însoțită de nota de verificare a polițistului de ordine publică, prin care se certifică existența unui imobil, faptul că solicitantul locuiește efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevazute la lit. a) și b); pentru minorii și persoanele fizice puse sub interdicție, declarația se dă și se semnează de către părinți sau de către reprezentanții lor legali;
d) documentul eliberat de primării, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol.
Serviciul public comunitar de evidență a persoanei pe raza căruia se află ultimul domiciliu înscris în actul de identitate al solicitantului este obligat să comunice la cererea cetățenilor români, în termen de doua zile lucrătoare, datele referitoare la domiciliile avute în România de către persoana respectivă și orice mențiune privind starea civilă, aflate în evidența acestuia.
Declarația de primire în spațiu a găzduitorului poate fi dată în fața lucrătorului din cadrul serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, a polițistului de siguranță publică, a notarului public ori a funcționarului misiunii diplomatice sau oficiului consular al României.
Reședința este acolo unde persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.
Reședința se înscrie în actul de identitate la cererea persoanei fizice care locuiește mai mult de 15 zile la adresa la care are locuința secundară.
Mențiunea de stabilire a reședinței se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an, și are valabilitate pe timpul cât persoana locuiește în mod efectiv la adresa declarată ca reședință. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi mențiuni de stabilire a reședinței.
Pentru înscrierea reședinței solicitantul va completa cererea pentru stabilirea reședintei, pe care o va depune împreună cu actul său de identitate și cu unul dintre celelalte prevazute.
Se exceptează de la obligația prevazută:
a) persoana care locuiește la o alta adresă decât cea de domiciliu, în interesul serviciului sau în scop turistic;
b) persoana internată într-o unitate sanitară/medicală.
Mențiunea privind reședința se completează pe un autocolant-tip care se aplică pe versoul actului de identitate.
Persoanelor fizice care nu posedă act de identitate și sunt internate sau primite spre îngrijire ori găzduire în unități de ocrotire și de protecție socială, în școli de reeducare sau în alte instituții li se pot elibera acte de identitate în care se înscrie domiciliul sau reședința la adresa instituției respective.
În situația în care, din motive obiective, nu poate fi stabilită identitatea persoanelor fizice prevăzute la alin. (1), instituțiile respective sunt obligate să anunțe imediat unitatea de poliție pe raza căreia își desfăsoară activitatea, care colaborează cu serviciul public comunitar de evidență a persoanelor în vederea stabilirii identității lor.
În cazul în care mențiunea din actul de identitate privind stabilirea domiciliului sau a reședinței s-a efectuat în baza unui document care ulterior a fost anulat, s-a constatat ca era nul, fals ori falsificat, această mențiune este nulă de drept.
În situația prevăzută la alin. (1), autoritatea care a constatat nulitatea mențiunii comunică serviciului public comunitar de evidență a persoanelor situația intervenită.
Nulitatea mențiunii poate fi constatată de instanța de judecată, din oficiu ori ca urmare a sesizării a serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor ori a persoanelor interesate.
Persoana care gazduiește o altă persoană, in mod neîntrerupt, pe o perioadă mai mare de 30 de zile, cu excepția situațiilor prevăzute are obligația de a anunța poliția sau serviciul public comunitar de evidență a persoanelor de la locul unde este situat imobilul.
Evidența locatarilor prin cartea de imobil se ține în următoarele categorii de imobile care dispun de mai multe unități locative, astfel cum acestea sunt definite:
a) destinate cazării în comun;
b) care servesc total sau parțial ca locuință.
Secțiunea I. Domiciliul
Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală."
Conform articolului 89 din Codul Civil, alineatul (2) care s-a modificat stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală."
Domiciliul. Noțiune, importanța, caractere și feluri
Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.
Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.
Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale. Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală.
Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt.
Prezumția de domiciliu
Reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește.
Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament."
1. Domiciliul la curatorul special
Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte."
Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară."
Articolul 252 din Codul Civil privind ocrotirea personalității umane menționează că orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."
2. Domiciliul minorului și al celui pus sub interdicție judecătorească
Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile prevăzute de lege este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic.
În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic.
Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire.
Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal.
Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament.
3. Domiciliul persoanei puse sub curatelă
În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îl reprezinte.
4. Domiciliul la curatorul special
Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte.
5. Domiciliul profesional
Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul și la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.
6. Domiciliul ales
Părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute din acel act. Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.
Domiciliu persoanei fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală”.
În determinarea domiciliului unei persoane fizice trebuie avute în vedere doua criterii: criteriul principal, care se exprimă prin caracterul statornic al locuinței și criteriul secundar, care se exprimă prin caracterul de locuință principală. Prin domiciliu se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având aceasta semnificație juridică.
Importanța juridică a domiciliului
Domiciliu, ca atribut de identificare a persoanei fizice are importanță pentru toate ramurile de drept, inclusiv pentru dreptul civil.
În raporturile de drept civil, importanța domiciliului se evidențiază sub următoarele aspecte:
• domeniul capacității civile,
• domeniul obligațiilor civile,
• domeniul succesoral,
• domeniul investițional.
Caractere juridice
Domiciliu persoanei fizice, ca drept subiectiv nepatrimonial, prezintă următoarele caractere generale juridice: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate și universalitate.
La caracterele generale mai sus menționate trebuie adăugate caracterele specifice, respectiv: stabilitatea, unicitatea și obligativitatea.
Felurile domiciliului
Potrivit modurilor de stabilire, domiciliul este de trei feluri:
• domiciliul de drept comun (sau voluntar);
• domiciliul legal;
• domiciliul convențional.
Mai distingem și alte feluri de domicilii, cum ar fi: domiciliul în țară și domiciliul în străinatate, în funcție de teritoriul statului unde se află domiciliul; vechiul domiciliu și domiciliul actual, ce are la bază criteriul succesiunii domiciliilor; domiciliul conjugal comun și domicilii separate, distincție care privește pe soți în timpul căsătoriei.
Domiciliul de drept comun
Stabilirea, schimbarea și dovada domiciliului de drept comun
Domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizică cu capacitate de exercițiu regula, și pe minorul care a împlinit vârsta de 14 ani – excepția.
Stabilirea domiciliului de drept comun nu este reglementată expres printr-un text de lege, de unde, se admite soluția “convertirii” domiciliului legal avut pâna la majorat, în domiciliu de drept comun.
Cu toate acestea, art.25 alin.2 din O.U.G. nr.97/2005 prevede ca: “Cetatenii români au dreptul să-și stabilească sau să-și schimbe, în mod liber, domiciliul ori reședința, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege.” În alin. 3 din același act normativ, se prevede că “Cetățenii români nu pot avea în același timp decât un singur domiciliu și/sau o singură reședință. În cazul în care aceștia dețin mai multe locuințe, își pot stabili domiciliul sau reședința în oricare dintre ele.”
Schimbarea domiciliului de drept comun
În conformitate cu art. 25 alin.2 din Constituție, “Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliu sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară”.
Art. 25 alin. 2 din O.U.G. nr.97/2005 dispune că actul de identitate al unei persoane fizice nu poate fi reținut în afara cazurilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență. Este interzisă darea, primirea sau solicitarea actului de identitate drept garanție pentru prestarea unor servicii, pentru încredințarea unor bunuri și valori, pentru plata datoriilor sau în alte scopuri, de către persoanele neautorizate.
În privința evidenței domiciliului, reședinței și a actelor de identitate ale cetățenilor români se prevede că cetățenii români au dreptul să-și stabilească sau să-și schimbe domiciliul ori reședința în condițiile legii.
Dovada domiciliului de drept comun
Conform art. 11 din O.U.G. nr. 97/2005, „Actul de identitate este documentul care se eliberează, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, cetățeanului român și cu care se face dovada identității, a domiciliului și, după caz, a reședinței titularului acestuia”.
Domiciliu de drept comun se poate dovedi și cu pașaportul, iar jurisprudența a statuat că această dovadă poate fi făcută cu orice mijloc de proba.
Domiciliul legal
Domiciliul legal este reglementat în urmatoarele acte normative: Codul Civil și art.25-27 din O.U.G. nr.97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.
Domiciliul legal este acel domiciliu pe care-l stabilește legea, pentru anumite persoane în scopul ocrotirii lor. Domiciliul legal are următoarele caracteristici: este stabilit de lege (nu este stabilit în mod voluntar); are semnificația unei măsuri de ocrotire a anumitor categorii de persoane fizice; coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.
Stabilirea domiciliului legal
Domiciliul legal se stabilește de legiuitor la persoana care realizează ocrotirea:
• minorul are domiciliul legal după caz, la: părinții săi, părintele la care locuiește statornic, părintele care-l ocrotește, tutore;
• interzisul judecătoresc are domiciliul legal la tutore;
• cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul sau, în măsura în care acesta este în drept să-l reprezinte;
• copilul aflat în dificultate are domiciliul legal la persoana fizică sau juridică căreia i-a fost încredințat ori plasat;
• cei chemați la moștenire au domiciliul legal la custode sau curator, în masura în care aceștia sunt îndreptățiți să-i reprezinte.
Schimbarea domiciliului legal
Schimbarea domiciliului legal al persoanei fizice are loc, tot în temeiul legii de regulă o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al celui ce realizează ocrotirea.
Schimbarea domiciliului legal al minorului mai poate interveni prin excepție în caz de reîncredințare conform unei hotărâri judecătorești.
De asemenea domiciliul legal poate fi schimbat și ca urmare a încetării funcției tutorelui și numirea unei alte persoane în calitate de tutore.
Dovada domiciliului legal
Dovada identității și a cetățeniei române în cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se face cu certificatul de naștere al acestuia iar dovada domiciliului se face cu actul de identitate al părintelui la care locuiește statornic sau cu actul de identitate al reprezentantului său legal, precum și cu documentele prevăzute în art. 27 din O.U.G. nr.97/2005.
Domiciliul convențional
Domiciliului convențional nu este un veritabil domiciliu –fiind astfel reglementat doar în Codul de procedură civilă.
Sintagma ce desemneaza, în mod generic, adresa la care o anumită persoană cere instanței de judecată, în condițiile legii, să se considere că domiciliază o perioadă determinată de timp ori într-un scop bine determinat (spre exemplu comunicarea diferitelor acte de procedură).
Domiciliul convențional nu se identifică cu domiciliul real, el este doar un artificiu juridic generat prin efectul unei convenții accesorii, având menirea să determine o prorogare de competență prin voința părților.
Problema stabilirii unui domiciliu convențional se pune ori de câte ori părțile unui contract au interesul ca eventualele interese izvorâte din acel contract să fie solutionațe de către o altă instanța decât aceea care, potrivit regulilor dreptului comun, are o atare competență. Intr-o atare situatie, ele pot introduce în convenția lor o clauza accesorie prin care să indice instanța competentă.
Domiciliul convențional este adresa stabilită prin acordul de voință al părților actului juridic civil în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluționarea eventualului litigiu și comunicarea actelor de procedură.
Domiciliul convențional, conform literaturii de specialitate este calificat ca o convenție accesorie care are ca efect prorogarea de competență teritorială a instanțelor judecătorești.
Din calificarea convenție accesorie, rezultă următoarele consecințe:
• domiciliul este supus acțiunii principiului de drept accesorium sequitur principale;
• fiind o convenție, el este supus cerințelor legale privind condițiile și efectele juridice bilaterale.
Cartea de imobil
Organizarea activității de ținere a evidenței locatarilor prin cartea de imobil revine Ministerului Administrației și Internelor, prin unitățile de poliție.
Cartea de imobil se întocmește și se actualizează de către persoana anume desemnată, cu acordul acesteia, de către proprietarul imobilului sau de asociația de proprietari; în cazul asociației de proprietari, responsabilul cărții de imobil este, de regulă, administratorul sau un membru al comitetului executiv al asociației.
Păstrarea, actualizarea și utilizarea datelor din cartea de imobil de către persoana desemnată în acest sens, conform alin. (2), se fac cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și liberă circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare.
Responsabilul cărții de imobil are obligația să înscrie, pe baza actului de identitate, persoanele care domiciliază sau au reședința în imobilul respectiv și să o prezinte, la cerere, politiștilor sau lucrătorilor serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor.
Cartea de imobil se întocmește într-un singur exemplar, care se păstrează la responsabilul cărții de imobil.
Persoanele care își schimbă domiciliul sau își stabilesc reședința sunt obligate să ceară înscrierea în cartea de imobil la noua locuință în termen de 15 zile de la mutare.
Persoanele care locuiesc în imobil sunt obligate să prezinte actul de identitate responsabilului cărții de imobil, la solicitarea acestuia, pentru actualizarea cărții de imobil.
La hoteluri și în alte locuri de cazare în comun, înscrierea în cartea de imobil se face la sosire, prin grija proprietarului sau a administratorului acestora, după caz.
În cazul în care, în condițiile legii, se schimbă denumirea unor unități administrativ-teritoriale sau se aprobă reorganizarea ori trecerea în alt rang a unei unități administrativ teritoriale, precum și în situația în care se schimbă denumirea străzilor sau se renumerotează imobilele, cheltuielile pentru schimbarea cărtii de identitate și a celorlalte documente prevăzute de prezenta ordonanță de urgență se suportă din bugetele unităților administrativ-teritoriale respective.
Pentru eliberarea actelor de identitate persoanelor reținute sau arestate care nu posedă asemenea documente și care nu dispun de mijloace financiare, precum și persoanelor cu handicap și celor fără venituri, șeful serviciului public comunitar de evidență a persoanelor poate acorda scutire de la plata cheltuielilor de producere și eliberare a actelor de identitate.
Se exceptează de la plata cheltuielilor de producere și eliberare a actelor de identitate persoanele care sunt victime ale calamităților naturale, incendiilor sau ale altor dezastre și care declară pe propria răspundere, la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor în a cărui rază teritorială domiciliază ori își au reședința, faptul că actul de identitate a fost pierdut, distrus sau deteriorat ca urmare a producerii unei astfel de situații.
Secțiunea II. Reședința
Articolul . 88 din Codul Civil definiste reședința persoanei fizice ca fiind locul unde aceasta își are locuința secundară.
În conformitate cu art. 29 din O.U.G. nr.97/2005, “ Resedința este adresa la care persoana fizică locuiește temporar mai mult de 15 zile, alta decât cea de domiciliu.”. Prin urmare, putem defini reședința ca fiind acel atribut de identificare în spatiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuinței vremelnice ori temporare.
Reședința este reglementată în art. 25 – 26, art. 29 din O.U.G. nr.97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români; art. 11 din Codul familiei; art. 12 pct. 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice.
Din cuprinsul definiției menționate și având în vedere prevederile art. 25 alin. 3 din O.U.G. nr.97/2005 rezultă următoarele caractere specifice ale reședinței: unicitatea, în sensul că persoanele fizice nu pot avea în același timp, decât un singur domiciliu și o singură reședință; vremelnicia, constând în aceea că reședința este o locuință temporară a persoanei fizice; caracterul facultativ potrivit căruia o persoană fizică nu poate fi silită, în cadrul raporturilor de drept civil, să aibă reședință.
Reședinta prezintă utilitate nu numai în dreptul civil, dar și în alte ramuri de drept: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul comercial, dreptul muncii și securității sociale, dreptul familiei, etc.
În legatură cu studiul acestei probleme funcționează principiul libertății stabilirii reședinței după cum o cer interesele persoanei fizice.
Art. 30 din O.U.G. nr.97/2005 precizează că „ Persoana care locuiește temporar, în mod neîntrerupt, mai mult de 15 zile la o altă adresă decât cea de domiciliu este obligată să solicite serviciului public comunitar de evidență a persoanelor înscrierea în actul de identitate a mențiunii de stabilire a reședinței”.
Pentru schimbarea reședinței se aplică regulile din materia stabilirii ei.
Actul de identitate este documentul cu care se face dovada domiciliului, în care se înscrie și mențiunea de stabilire a reședintei.
De menționat este faptul ca reședința, în principiu, poate fi dovedită și cu alte mijloace de probă, decât viza din actul de identitate.
CAPITOLUL V
STAREA CIVILĂ, ELEMENT DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE
Actele de stare civilă. Starea civilă
1. Noțiunea și caracterele juridice ale stării civile
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.
Legislatia noastră nu dă o definiție conceptului de stare civilă. Totuși, în doctrină, specialiștii care s-au ocupat de această problemă au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la conținutul noțiunii de stare civilă.
Starea civilă este o situație juridică, respectiv un ansamblu de drepturi și obligații, lucru ce evidențiază specificul stării civile în raport cu celelalte atribute de identificare ale individului.
Starea civilă este o sumă de calităti personale care intră în conținutul său. Starea civilă a persoanei este sinonimă cu statutul civil al persoanei.
Starea civilă cuprinde în conținutul ei calități personale izvorâte din actele și faptele de stare civilă care individualizează persoana fizică în familie și societate.
Conținutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv sau ca sumă unor calități personale de stare civilă.
Din punct de vedere al dreptului subiectiv, starea civilă cuprinde urmatoarele prerogative:
• posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă;
• posibilitatea de a pretinde sa fie individualizat, de către alții, prin starea civilă;
• prerogativa de a apela, la nevoie, la concursul forței coercitive a statului.
Sub aspectul calităților personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente: din căsătorie, din afara căsătoriei, divorțat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie, de o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate, etc.
2. Delimitarea stării civile de celelalte elemente de identificare
Starea civilă se deosebește de nume, domiciliu, capacitate civilă, cetățenie, acestea fiind noțiuni juridice autonome, de sine stătătoare, autonomia lor nu exclude interdependența lor.
Starea civilă și elementele (sau izvoarele) de stare civilă. Deși se află într-o strânsă legatură, totuși ele nu se identifică.
Așa cum nu se confundă partea cu întregul, tot astfel nu trebuie confundat un element ori un izvor de stare civilă cu însăși starea civilă (ca sumă a unor asemenea elemente).
Izvoarele actelor de stare civilă sunt actele și faptele de stare civilă.
Sunt acte de stare civilă: recunoașterea de filiație, adopția (înfierea), căsătoria, hotărârile judecătorești date în acțiunile de stare civilă.
Sunt fapte de stare civilă: nașterea, moartea și sexul.
3. Caracterele juridice ale stării civile
Starea civilă fiind un ansamblu de drepturi subiective nepatrimoniale, are caracterele juridice ale unor astfel de drepturi, respectiv: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate și universalitate.
La aceste caractere juridice comune amintite trebuie adăugat un caracter specific stării civile și anume indivizibilitatea. Aceasta exprimă ideea că persoana fizică are la un moment dat, una și aceeași stare civilă față de toate celelalte subiecte de drept. Cu alte cuvinte, starea civilă nu poate fi scindată.
4. Acțiunile de stare civilă
Sub aspectul definiției, prin acțiunile de stare civilă se înțeleg acele acțiuni în justiție care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.
Din punct de vedere al clasificării, acțiunile de stare civilă se clasifică după obiectul ori finalitatea lor, precum și după criteriul persoanelor îndreptățite să le promoveze.
a) După obiectul ori finalitatea lor, acțiunile de stare civilă sunt de trei feluri:
• acțiuni în reclamație de stat;
• acțiuni în contestație de stat;
• acțiuni în modificare de stat.
Acțiunea în reclamație de stat este acea acțiune prin care persoana fizică urmarește să obțină recunoașterea unei stări civile, alta decât cea de la data introducerii acțiunii. De exemplu: acțiunea în stabilirea paternității – art. 60 Codul familiei.
Acțiunea în contestație de stat urmărește înlăturarea unei stări civile, pretins nereale și înlocuirea ei cu alta, pretins reală. De exemplu : acțiunea în tăgăduirea paternității copilului din căsătorii.
Acțiunea în modificare de stat urmărește schimbarea stării civile pentru viitor, cea anterioară nefiind contestată, ea fiind acceptată ca situația corespunzătoare realității. Sunt asemenea acțiuni: cea de divorț – art. 33-44 Codul familiei cea în desfacerea adopției.
b) După sfera persoanelor îndreptățite să le exercite, distingem:
• acțiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile,
• acțiuni ce pot fi intentate de titular, reprezentantul legal și procuror,
• acțiuni ce pot fi intentate de orice persoană interesată.
c) După corelația lor cu prescripția extinctivă, acțiunile de stare civilă sunt:
• acțiuni imprescriptibile – regula;
• acțiuni prescriptibile – excepție și anume: acțiunea în anularea căsătoriei, adopției ori recunoașterii de filiație, acțiunea în tăgada paternității, acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei.
5. Înregistrarile de stare civilă
Actele și faptele de stare civilă sunt supuse înregistrării în registrele de stare civilă. Această operațiune se materializează în consemnarea lor în registrele respective și poartă denumirea de înregistrare de stare civilă.
Prin urmare, considerăm că înregistrarea de stare civilă este operația juridică de consemnare în registrele de stare civilă a actelor și faptelor de stare civilă și a altor elemente, operații îndeplinite de către organele cu atribuții de stare civilă în condițiile legii.
Din cuprinsul Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare, rezultă că există două feluri de categorii de înregistrări:
• înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă: naștere, căsătorie, deces, întocmindu-se: actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces;
• înregistrările sub forma înscrierii de mențiuni marginale, pe registrele de stare civilă, formă utilizată în următoarele situații: stabilirea filiației față de mamă – prin recunoaștere ori acțiune în justiție, etc.
Înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă se folosește atunci când intervin modificări în starea civilă a persoanei fizice și anume:
• stabilirea filiației prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească irevocabilă și încuviințarea purtării numelui;
• contestarea recunoașterii sau tăgăduirea paternității;
• căsătorie, desfacere, încetarea sau anularea acesteia;
• adopție, desfacerea sau anularea adopției;
• pierderea sau dobândirea cetățeniei române;
• schimbarea numelui;
• deces;
• rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe ele;
• schimbarea sexului, dupa ramânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești.
6. Organizarea și regulile înregistrărilor de stare civilă
Studiul acestei probleme comportă două aspecte :
a) organele competente să efectueze înregistrări de stare civilă;
b) registrele de stare civilă.
Competența să efectueze înregistrări de stare civilă revine următoarelor organe:
• consiliile județene și serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor ale municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor, prin ofițerii de stare civilă,
• serviciul public comunitar local de evidență persoanelor al locului de coborâre sau debarcare pentru nașterea ori decesul care ar avea loc în tren, pe o navă ori aeronavă, în timpul unei călătorii pe teritoriul României,
• comandantul navei, în cazul în care nașterea, căsătoria ori decesul are loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române,
• comandantul aeronavei, pentru nașterea ori decesul care are loc pe aeronavă, în timpul călătoriei în afara teritoriului României,
• șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României.
Registrele de stare civilă se întocmesc în două exemplare și se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră.
7. Regulile înregistrărilor de stare civilă
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă și Metodologia pentru aplicarea acestei legi prevăd regulile înregistrărilor de stare civilă.
Sunt două asemenea reguli :
Reguli generale pentru înregistrare:
• înregistrările de stare civilă se fac pe baza unei declarații, făcută personal, în scris sau verbal, cu excepția cazurilor în care, potrivit legii, ele se fac din oficiu,
• înregistrările făcute de o persoană necompetentă, care a exercitat public atribuția de delegat de stare civilă, ramân valabile chiar dacă acea persoana nu avea, în realitate, aceasta,
• în caz de refuz, la cererea părții, primăria va înainta, de îndată, lucrările care privesc cauza, judecătoriei, care va hotărî de urgență,
• înregistrările, precum și înscrierea mențiunilor se fac în limba româna, folosindu-se alfabetul latin,
• anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de stare civilă se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile,
• pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează numai celui îndreptățit un certificat original constatator.
Reguli speciale sunt pentru înregistrarea: nașterii, adopției, recunoașterii ori hotărârii judecătorești de stabilire a filiației, căsătoriei, divorțului, schimbării pe cale administrativă a numelui, decesului, actelor de stare civilă a cetățenilor români aflați în străinatate, actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război ori participare la misiuni de menținere a păcii sau în scop umanitar.
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice cu un dublu rol: pe de o parte, ele servesc la identificarea persoanei fizice prin intermediul stării civile, iar pe de altă parte se comportă ca mijloace de probă privind înregistrările de stare civilă.
8. Reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
Legea nr.119/1996 reglementează mai multe cazuri în care este admisibilă reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
Aspectele juridice legate de anulare, modificare, rectificare ori completare sunt reglementate în art. 57-59 din Legea nr.119/1996, art.101-105 din Metodologie.
Legea nr.119/1996 nu consacră în cuprinsul ei cazurile de anulare, rectificare, completare și modificare a actelor de stare civilă. Aceasta lacună legislativă este complinită de Metodologie, precum și de doctrina și jurisprudența, în felul următor:
Anularea se face atunci când:
• actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
• actul nu trebuia întocmit la, sau de, primăria respectivă;
• faptul sau actul de stare civilă nu există;
• nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
• mențiunea a fost operată cu un text greșit – art. 103 din Metodologie;
• înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă cu excepția aplicării art. 7 din lege;
• actul reconstituit a fost procurat;
• înregistrarea nu s-a facut în registrul de stare civilă.
Rectificarea are loc atunci când:
• există neconcordanță între cele două exemplare ale registrelor de stare civilă;
• la rubrica “numele tatalui” din actul de naștere s-a trecut un alt nume decât cel ce trebuia.
Completarea se referă la întregirea actului de stare civilă cu mențiunile omise, în situația când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deși trebuiau completate.
Conform art. 105 din Metodologie, modificarea intervine în următoarele situații :
• înscrierea recunoașterii sau stabilirii ulterioare a filiației;
• înscrierea adopției, a anulării sau desfacerii ei;
• înscrierea divorțului, anulării ori încetării căsătoriei;
• înscrierea acordării sau pierderii cetățeniei.
9. Proba stării civile
Proba stării civile se face prin actele de stare civilă și certificatele de stare civilă.
Acest lucru rezultă din lege care prevede că: “Starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă. Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele întocmite sau înscrise în registre”.
De precizat este că regula în această materie este și rămâne dovada prin actele de stare civilă și prin certificatele de stare civilă.
Dacă proba stării civile se face – regulă – prin mijloace de stare civilă, în sensul celor menționate mai sus, proba poate fi făcută ca excepție prin orice alt mijloc de dovadă admis de lege.
Starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și, până la proba contrară, pentru celelalte mențiuni.
Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.
Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă
Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive.
Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziției primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă.
Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.
Anularea, completarea, modificarea și rectificarea unui act de stare civilă sau a unei mențiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin dispoziție a primarului, se înscriu numai prin mențiune pe actul de stare civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către instanța care s-a pronunțat ultima asupra fondului.
10. Actele întocmite de un ofițer de stare civilă necompetent
Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități.
11. Alte mijloace de dovadă a stării civile
Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
R O M Â N I A
CURTEA DE A P E L C L U J
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR(…)
SENTINȚA PENALĂ NR. 31/2009
Ședința publică din 6 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : (…) (…)
GREFIER : (…) (…)
Parchetul de pe lângă Curtea de A p e l C l u j reprezentat prin
PROCUROR : T. E.
Pe rol fiind soluționarea cererii de executare a mandatului european de arestare emis la data de 15.09.2009 de către judecător pentru cercetările preliminare B. S., de la Tribunalul din D., Italia, în dosar n. 2060/2006 S., n.1743/2006 S., n.173/2006 R.m.c. pers, cu privire la persoana solicitată M. E., fiul lui N. și G., născ. la 23.10.1967 în sat S., jud. B-N, cetățean român, CNP (…), domiciliat în comuna E. S., sat S. nr.560, jud. B-N, în prezent reținut în Arestul IPJ B-N.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă persoana solicitată M. E., însoțită de organele de poliție din cadrul Poliției Județului B-N, asistată de apărător ales, avocat N. E. din cadrul Baroului C, cu delegația depusă la dosarul cauzei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că la dosar s-a depus mandatul european de arestare emis de către autoritățile judiciare italiene pe numele persoanei solicitate și există traducerea în limba română. De asemenea, un exemplar al acestui mandat a fost înmânat persoanei solicitate.
S-a verificat identitatea persoanei solicitate, care confirmă datele din cuprinsul mandatului european de arestare.
S-a adus la cunoștința persoanei solicitate existența mandatului european de arestare emis pe numele său, conținutul acestuia și posibilitatea de a consimți la predare precum și drepturile sale procesuale prevăzute de art. 91 din Legea 302/2004.
Întrebată fiind, persoana solicitată consimte la predare, procedându-se în continuare conform prevederilor articolului 90 alin.5 din Legea nr. 302/2004, instanța asigurându-se că persoana arestată, în deplină cunoștință de cauză, a consimțit voluntar la predare și a înțeles caracterul irevocabil al acestui acord. În urma exprimării consimțământului la predare, s-a întocmit procesul-verbal depus la dosar, în care este trecută și opțiunea persoanei solicitate de a nu renunța la regula specialității.
Nefiind cereri de formulat sau excepții de ridicat, se acordă cuvântul, conform prevederilor art. 90 din Legea nr.302/2004, cu privire la executarea mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate.
Reprezentantul Parchetului, având în vedere consimțământul persoanei solicitate la predare, în baza art.90 alin.6 din Legea 302/2004 modificată, solicită admiterea sesizării autorităților judiciare italiene și predarea persoanei solicitate M. E. către statul solicitant în vederea executării mandatului european de arestare și menținerea măsurii arestării persoanei solicitate, în vederea predării.
Apărătorul persoanei solicitate arată că, așa cum rezultă din practica judiciară, aplicarea Legii nr.302/2004 cu modificările și completările ulterioare, preocupă și va preocupa în continuare practica instanțelor judecătoreșți. Învederează modul defectuos în care s-a efectuat traducerea mandatului european de arestare, subliniind faptul că infracțiunea de care este acuzată persoana solicitată, în România ar fi încadrată ca „rele tratamente aplicate minorului”, pe când în Italia este încadrată la trafic de persoane, cuantumul maxim al pedepsei fiind de 20 de ani închisoare. De asemenea, arată că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție din ianuarie 2009 prevede că, în situația în care persoana solicitată consimte la predare, trebuie explicat în detaliu faptul că hotărârea pronunțată de instanță va fi definitivă. Mai subliniază că faptele au fost săvârșite acum 3 ani, precum și situația personală a lui M. E., care este bolnav și are mai mulți copii în întreținere.
Persoana solicitată M. E. având ultimul cuvânt, solicită a se lua act de consimțământul exprimat și, pe cale de consecință, admiterea cererii de predare către autoritățile italiene în vederea clarificării cât mai urgente a situației sale juridice. De asemenea, solicită, dacă este posibil, audierea sa din România, prin videoconferință, precum și o copie E. după audierea fiicei sale de către autoritățile italiene.
C U R T E A
Prin încheierea penală nr.29 din data de 4 noiembrie 2009 a Curții de A p e l C l u j, s-a dispus în baza art.90 alin.2 din Legea nr.302/2004 arestarea persoanei solicitate M. E. pe o perioadă de 5 zile, de la 4 noiembrie 2009 până la 8 noiembrie 2009, inclusiv, în baza semnalării transmise de către INTERPOL S./Italia.
S-a fixat termen pentru data de 6 noiembrie 2009, în vederea prezentării de către procuror a mandatului european de arestare emis de autoritățile italiene pe numele persoanei solicitate M. E., însoțit de traducerea în limba română.
Pentru a pronunța această încheiere, s-a reținut că Parchetul de pe lângă Curtea de A p e l C l u j a sesizat instanța cu propunerea de luare a măsurii arestării, în bază semnalării transmisă de către INTERPOL S./Italia și înregistrată la Biroul Național INTERPOL sub nr.(…) din data de 02.11.2009.2009 cu privire la existența unui mandat european de arestare emis de către autoritățile italiene pe numele persoanei solicitate M. E., mandatul european de arestare fiind emis pentru infracțiunile de sclavie și maltratare de minori prev. de art.600, 582, 585 din Codul penal italian și pedepsite cu închisoarea de până la 20 de ani.
S-a procedat la depistarea, identificarea și audierea persoanei solicitate în condițiile art. 88/3 din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată fiind prezentată instanței care, a apreciat ca fiind oportună luarea față de aceasta a măsurii arestării și s-a fixat termen pentru data de 6 noiembrie 2009, în vederea prezentării de către procuror a mandatului european de arestare emis de autoritățile italiene pe numele persoanei solicitate.
La termenul fixat a fost prezentat instanței mandatului european de arestare însoțit de traducerea în limba română.
Instanța a adus la cunoștința persoanei solicitate drepturile prevăzute de art.91 din Legea nr.302/2004 , respectiv a informat persoana solicitată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, înmânându-i un exemplar al acestuia, mandat care a fost emis în vederea cercetării sale pentru infracțiunile de sclavie și maltratare de minori prev. de art.600, 582, 585 din Codul penal italian.
S-a reținut ca stare de fapt în cuprinsul mandatului că, la 26.07.2006 persoana solicitată, împreună cu numita M. O. , prin violențe, amenințări, abuz de puritate și profitând de inferioritatea fizică și psihică a minorelor B. G. și B. S. E., le-a redus și pus în stare de frică și supunere continuă, și la aceeași dată, M. E. a aplicat lovituri cu cureaua de la pantaloni minorei B. G., provocându-i leziuni fizice – fapte dovedite în la O. și D..
Persoanei solicitate i s-a adus la cunoștință și i s-a explicat regula specialității, după care persoana solicitată a învederat că nu renunță la regula menționată, fiind de acord cu predarea către autoritățile italiene numai pentru clarificarea situației referitoare la infracțiunile care fac obiectul mandatului european de arestare.
Văzând că în cauză, faptele care fac obiectul mandatului european sunt dintre cele care dau loc la predare conform art.85 alin.1 din Legea nr.302/2004 – trafic de persoane și, respectiv, constituie infracțiune potrivit legii române ( rele tratamente aplicate minorului –art.306 C.pen.) și că, nu există motive de refuz al executării mandatului, conform art.88 din Legea nr.302/2004, raportat și la consimțământul persoanei solicitate la predare, instanța va admite cererea formulată de autoritățile judiciare din Italia cu privire la executarea mandatului european de arestare emis la data de15.09.2009 de către judecătorul pentru cercetările preliminare din cadrul Tribunalului din D., Italia – B. S., în dosar nr. 2060/2006 R.G.N.R.; N.1743/2006 R.G.G.I.P; n.173/2006 R. m.c. pers. cu privire la persoana solicitată M. E. în prezent reținută în Arestul IPJ B-N.
În baza art. 90 din Legea nr.302/2004 se va dispune menținerea măsurii arestării persoanei solicitate pe o durată 25 de zile începând cu data de 9 noiembrie 2009 până la 3 decembrie 2009, măsură dispusă prin încheierea penală nr.29 din 04.11.2009 pronunțată de Curtea de A p e l C l u j în prezentul dosar.
Instanța va lua act de consimțământul la predare a persoanei solicitate, iar în baza art. 90 alin.6 din Legea nr.302/2004 va dispune predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare din Italia.
În baza art.87 alin.2 din Legea nr. 302/2004 predarea cetățeanului român va fi condiționată ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate față de acesta, să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.
Se va stabili în favoarea Baroului de Avocați C suma de 320 lei onorariu pentru apărător din oficiu, ce se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
În baza art. 80 din Legea nr. 302/2004, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului român.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea formulată de autoritățile judiciare din Italia cu privire la executarea mandatului european de arestare emis la data de 15.09.2009 de către judecător pentru cercetările preliminare B. S., de la Tribunalul din D., Italia, în dosar n. 2060/2006 S., n.1743/2006 S., n.173/2006 S. pers, cu privire la persoana solicitată M. E., fiul lui N. și G., născ. la 23.10.1967 în sat S., jud. B-N, cetățean român, CNP (…), domiciliat în comuna E. S., sat S. nr.560, jud. B-N, în prezent reținut în Arestul IPJ B-N și, în consecință:
În baza art. 90 din Legea nr.302/2004, dispune menținerea măsurii arestării persoanei solicitate M. E., fiul lui N. și G., născ. la 23.10.1967 în sat S., jud. B-N, cetățean român, CNP (…), domiciliat în comuna E. S., sat S. nr.560, jud. B-N, pe o durată 25 de zile începând cu data de 9 noiembrie 2009 până la 3 decembrie 2009 – dispusă prin încheierea penală nr. 29 din 4.11.2009 pronunțată de Curtea de A p e l C l u j în prezentul dosar.
Ia act de consimțământul la predare a persoanei solicitate, iar în baza art. 90 alin.6 din Legea nr.302/2004 dispune predarea persoanei solicitate M. E., fiul lui N. și G., născ. la 23.10.1967 în sat S., jud. B-N, cetățean român, CNP (…), domiciliat în comuna E. S., sat S. nr.560, jud. B-N, către autoritățile judiciare din Italia.
În baza art.87 alin.2 din Legea nr. 302/2004, predarea cetățeanului român este condiționată ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate față de acesta, să fie transferat în România pentru executarea pedepsei.
În baza art.80 din Legea nr. 302/2004, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 6 noiembrie 2009, în prezența persoanei solicitate.
PREȘEDINTE GREFIER
(…) (…) (…) (…)
Red. A.C./H.P
3 ex./.06.11.2009
R O M Â N I A
CURTEA DE A P E L O R A D E A
Secția Comercială și de Contencios Administrativ și Fiscal
Dosar nr. (…) – P.I.
SENTINȚA NR. 188/CA/2009-P.I.
Ședința publică din 19 octombrie 2009
Președinte: (…) (…) – judecător
Grefier: (…) (…)
Pe rol fiind soluționarea acțiunii de contencios administrativ în primă instanță, formulată de petentul CABINETUL DE INSOLVENȚĂ B. O. cu sediul în O(…) . 1, . 1, județul B, în contradictoriu cu intimații MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR cu sediul în B, sector 5,(…), AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ cu sediul în B sector 5(…), DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B cu sediul în O, strada D. (…) nr. 2B, județul B și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE O cu sediul în O strada D. (…) nr. 2B, județul B, având ca obiect excepție de nelegalitate act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se prezintă petentul prin B. O. lipsă fiind intimații.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei , învederându-se instanței că excepția este scutită de la plata taxelor de timbru, după care:
Reprezentantul petentului precizează că în calitate de persoana fizică a ridicat excepția de nelegalitate , nu ca persoană juridică și nu mai are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri instanța consideră cauza lămurită, închide faza probatorie și acordă cuvântul în fond.
Petentul solicită respingerea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată de creditorul fiscal având în vedere practica I.C.C.J care statuează că se pot ataca și aceste acte în măsura în care încalcă legislația iar pe fond solicită admiterea excepției de nelegalitate precizate și explicată detailat arătând că, Ordinul 2371/2007 este nelegal și față de disp.art.72 și 73 din OG 92/2003 care prevăd că titularul obligației fiscale este cabinetul de insolvență identificat cu cod de identificare fiscală și nu persoana fizică. Nu solicită cheltuieli de judecată.
C U R T E A D E A P E L
D E L I B E R Â N D:
Constată că prin încheierea dată la data de 13 mai 2009 în dosar nr(…) T r i b u n a l u l B i h o r a sesizat Curtea de A p e l O r a d e a cu excepția de nelegalitate a art.1 din P. nr.2371/2007 invocată de reclamantul Cabinet de Insolvență B. O. în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P. B , ANAF și Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea excepției de nelegalitate reclamantul a arătat că art.1 al P. nr.2371/2007, declarația 200 și declarația 250 este nelegal raportat la P. 1346/2006 anexa 3, capitolul I, pct.1.1. – 4.2, art.72 alin.1 lit.e și art.73 din OUG nr.92/2003 deoarece în cele două declarații nu se prevede c o d u l d e identificare fiscală a contribuabilului persoană fizică autorizată să desfășoare activități independente sau profesii libere, normă imperativă prevăzută în cele două acte normative , iar pe cale de consecință era firesc ca și actele emise de creditorul fiscal să respecte aceste cerințe (denumire contribuabil, D. contribuabil) câtă vreme această obligație este impusă de legiuitor .
Ulterior, la data de 25.08.2009 reclamantul și-a completat motivele privind excepția de nelegalitate a art.1 din P. nr.2371/2007 arătând că acestea contravin și dispozițiilor art.5 și art.7 alin.3 din OUG nr.86/2006.
În ședința publică din data de 29 iunie 2009, reprezentanta pârâtelor ANAF , DGFP și B. a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate .
Având în vedere actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Referitor la excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate aceasta este nefondată.
Astfel,este adevărat că legiuitorul, în art.4 al.1 din Legea nr.554/2004 ,face trimitere,în privința analizării legalității, la actele administrative cu caracter individual,ceea ce ar putea duce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepției de nelegalitate doar cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual.
Este de observat însă că,în cuprinsul al.2 al art.4,este folosită sintagma „act administrativ unilateral”, fără a se mai face distincție între cel normativ și cel individual.
În virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul producerii de efecte,iar nu în sensul înlăturării efectelor sale, instanța apreciază că și actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate prevăzute de art.4 din Legea contenciosului administrativ,astfel că urmează să respingă excepția inadmisibilității.
Cu privire la excepția de nelegalitate a dispozițiilor art.1 din Ordinul Ministrului Finanțelor nr.2371/2007,declarația 200(privind veniturile realizate) și declarația 250 (decizie de impunere anuală) se vor reține următoarele:
Potrivit art.1 din Ordinul Ministrului Finanțelor nr.2371/2007 pentru aprobarea modelului si conținutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare
„Se aprobă modelul si conținutul următoarelor formulare, prevăzute în anexa nr. 1:
a) 200 "Declarație privind veniturile realizate", cod 14.13.01.13;
b) 201 "Declarație privind veniturile din străinătate", cod 14.13.01.13/7;
c) 204 "Declarație anuala de venit pentru asocierile fără personalitate juridica", cod 14.13.01.13/2i;
d) 205 "Declarație informativă privind impozitul reținut pe veniturile cu regim de reținere la sursa, pe beneficiari de venit", cod 14.13.01.13/I;
e) 230 "Cerere privind destinația sumei reprezentând până la 2% din impozitul anual si deducerea cheltuielilor efectuate pentru economisirea în sistem colectiv pentru domeniul locativ", cod 14.13.04.13;
f) 250 "Decizie de impunere anuala pentru veniturile realizate din România de persoanele fizice", cod 14.13.02.13/a;
g) 251 "Decizie de impunere anuala pentru veniturile realizate din străinătate de persoanele fizice", cod 14.13.02.13/5a.
(2) Formularele prevăzute la alin. (1) lit. a)-e) se completează si se depun conform instrucțiunilor prevăzute în anexa nr. 2.
(3) Formularele prevăzute la alin. (1) se utilizează pentru definitivarea impozitului anual aferent veniturilor realizate începând cu 1 ianuarie 2007.”
Reclamantul critică aceste formulare deoarece nu prevăd c o d u l d e identificare fiscală a contribuabilului persoană fizică autorizată să desfășoare activități independente sau profesii liberale,normă imperativă prevăzută în pct1.1-4.2 cap.1 și anexa 3 din P. nr.1346/2006 și art.72 al.1 lit.e și art.73 din O.U.G. 92/2003,ci doar codul numeric personal al persoanei fizice.
Ulterior ,reclamantul și-a completat motivele excepției de nelegalitate a actului administrativ atacat arătând că acestea contravin și dispozițiilor art.5 și 7 din O.U.G nr.86/2006.
Legalitatea unui act administrativ presupune respectarea anumitor cerințe:
-actul să fie emis de autoritatea competentă material și teritorial și în limitele acestei competențe;
-conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căruia este emis și actele normative cu forță juridică superioară;
-actul administrativ să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare;
-actul să fie emis în forma specifică actelor administrative și cu respectarea procedurii și a normelor de tehnică legislativă;
-actul să fie actual și oportun,iar aceste condiții trebuie întrunite cumulativ.
În cauză, nu se contestă decât faptul că actul administrativ atacat nu ar fi conform cu actele normative cu forță juridică superioară astfel că instanța va analiza doar îndeplinirea acestei condiții,reținând că sub celelalte aspecte actul atacat este legal.
Așa cum s-a arătat mai sus , Ordinul nr.2371/2007 emis de Ministerul Finanțelor Publice vizează aprobarea modelului si conținutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.
Asadar,acest act administrativ este emis în organizarea și executarea titlului III din Legea nr.571/2003, titlul având denumirea „impozitul pe venit”.
Conform art.39 din titlul III al Legii nr.571/2003 ” Următoarele persoane datorează plata impozitului conform prezentului titlu și sunt numite în continuare contribuabili:
a) persoanele fizice rezidente;
b) persoanele fizice nerezidente care desfășoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România;
c) persoanele fizice nerezidente care desfășoară activități dependente în România;
d) persoanele fizice nerezidente care obțin venituri prevăzute la art. 89.”,iar art. 40 prevede că:
„ (1) Impozitul prevăzut în prezentul titlu, denumit în continuare impozit pe venit, se aplică următoarelor venituri:
a) în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor obținute din orice sursă, atât din România, cât și din afara României;
b) în cazul persoanelor fizice rezidente, altele decât cele prevăzute la lit. a), numai veniturilor obținute din România, care sunt impuse la nivelul fiecărei surse din categoriile de venituri prevăzute la art. 41;”.
Din aceste texte legale rezultă că dispozițiile titlului III vizează doar persoanele fizice ,iar contribuabil , în sensul titlului III,poate fi doar o persoană fizică.
Prin urmare, având în vedere că titlul III se referă doar la veniturile persoanelor fizice,iar Ordinul nr.2371/2007 a fost emis în executarea acestui titlu,în mod corect în formularul 200 „Declarație privind veniturile realizate” și formularul 250 „"Decizie de impunere anuală pentru veniturile realizate de persoanele fizice din România” a fost trecut, ca și cod de identificare al contribuabilului ,codul numeric personal.
Referitor la încălcarea art.72 al. 1 lit. e și art. 73. din O.G. nr.92/2003, aceste texte prevăd că „Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal primind un cod de identificare fiscală. C o d u l d e identificare fiscală va fi: pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau exercita profesii libere, c o d u l d e înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.”, „E. de impozite, taxe, contribuții si alte sume datorate bugetului general consolidat au obligația de a menționa pe facturi, scrisori, oferte, comenzi sau pe orice alte documente emise c o d u l d e identificare fiscala propriu”. Prin urmare ,prin aceste dispoziții se prevede doar obligativitatea persoanelor fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere să se înregistreze fiscal și să folosească c o d u l d e identificare fiscal pe care l-a primit.
De asemenea este de remarcat că potrivit art.72 lit.b (fostul art.69) c o d u l d e identificare fiscală pentru persoanele fizice este codul numeric personal.
În aplicarea acestor texte de lege a fost emis de către Ministerul Finanțelor Publice Ordinul nr.1346/2006,invocat de către reclamant, care prevede că:
„ 1.1. Prevederile prezentei proceduri se aplică persoanelor fizice care desfășoară în mod independent activități economice autorizate sau exercită profesii libere, denumite în continuare contribuabili.
1.2. Sunt exceptați contribuabilii care desfășoară exclusiv activități într-o forma de asociere.
2.1. Începând cu data de 1 ianuarie 2007, c o d u l d e identificare fiscală atribuit contribuabililor este c o d u l d e înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, potrivit prevederilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind C o d u l d e procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare.
2.2. In cazul în care contribuabilul desfășoară mai multe activități autorizate sau activitatea se desfășoară în mai multe locații, atribuirea c o d u l u i d e înregistrare fiscală se face numai pentru activitatea principală, la sediul principal de desfășurare a acesteia, celelalte locații reprezentând sedii secundare si le sunt aplicabile dispozițiile art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările si completările ulterioare.
3. Cu aceeași dată, pentru contribuabilii care se înregistrează ca persoana impozabila în scopuri de TVA, c o d u l d e identificare fiscala este alcătuit din c o d u l d e înregistrare fiscală menționat la pct. 2 si din prefixul "RO" conform J. Standard 3166 – alpha 2.
4.1. C o d u l d e înregistrare fiscală este utilizat de contribuabilii definiți potrivit pct. 1, în relația cu organul fiscal competent si cu ceilalți contribuabili, numai în legătura cu activitatea economica autorizata desfășurată sau cu profesia libera exercitata.
4.2. Organul fiscal competent pentru administrarea impozitelor, taxelor și a contribuțiilor datorate bugetului general consolidat în legătură cu activitatea economică autorizată desfășurată sau cu profesia liberă exercitată, cu excepția impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii, este organul fiscal în a cărui rază teritorială își au sediul activității sau locul unde se desfășoară efectiv activitatea principală, potrivit art. 31 alin. (1) lit. a^1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările si completările ulterioare.
5.1. Pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale potrivit reglementărilor în domeniul impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii, c o d u l d e identificare fiscală utilizat de persoanele fizice este codul numeric personal, potrivit art. 69 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicata, cu modificările si completările ulterioare.”
Din reglementările de mai sus reiese că persoanele fizice care desfășoară în mod independent activități economice autorizate sau exercită profesii libere vor folosi codul numeric personal ca și cod de identificare fiscală în domeniul impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii,astfel că actul administrativ atacat apare ca legal și sub acest aspect.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art.5 și art.7 al. 3 din O.U.G. nr.86/2006 ,instanța va reține următoarele:
Potrivit art.5 din O.U.G.86/2006 „ (1) Cabinetul individual se constituie pe baza deciziei practicianului in insolvență, înregistrată la Uniunea Națională a Practicienilor in Insolvență din România, denumită în continuare și UNPIR.
(2) Bunurile constituite de practicianul în insolvență ca aport la cabinetul său se supun regulilor patrimoniului profesional de afectațiune.
(3) Cabinetele individuale se pot asocia, prin contract, in scopul exercitării in comun a profesiei. Drepturile si obligațiile practicienilor în insolvență, titulari ai unor cabinete asociate, își păstrează caracterul personal și independent și nu pot fi cedate. În mod corespunzător, cabinetele individuale se pot asocia și cu societățile civile profesionale.”, iar conform art. 7 al.3 „ creditorii ale căror creanțe sunt născute din activitatea profesionala a practicianului in insolvență care are ca forma de exercitare a profesiei cabinetul individual vor urmări bunurile aflate in patrimoniul de afectațiune. Doar în măsura în care aceste bunuri nu sunt suficiente pot fi urmărite și celelalte bunuri aflate în proprietatea practicianului în insolvență.”
Curtea constată că art.1 din P. nr. 2371/2007,respectiv declarația 200 și declarația 250, nu contravin acestor prevederi,deoarece dispozițiile din ordonanță se referă la ordinea în care se vor urmări bunurile pentru acoperirea unor creanțe născute din activitatea profesională a practicianului în insolvență.
Având în vedere cele arătate mai sus,instanța apreciază că actul administrativ atacat este conform atât cu conținutul legii în baza căruia este emis cât și cu actele normative cu forță juridică superioară,astfel că va respinge excepția de nelegalitate ca nefondată.
Nu se vor acorda cheltuieli de judecată deoarece nu s-au solicitat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E :
Respinge excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate.
Respinge excepția de nelegalitate a art.1 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr.2371/2007 – declarația 200 și declarația 250, invocată de reclamantul B. O. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice B, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 19 octombrie 2009.
PREȘEDINTE GREFIER
E. T. B. E.
Red.sent.D.T.
Tehnored.A.B.7 ex.
În 13.10.2009.
5 com.
petentul CABINETUL DE INSOLVENȚĂ B. O.
intimata – AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ
B
intimata -ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE O
Intimatul – MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B
Intimata- DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O
CONCLUZII
Exista încă de multă vreme semne juridice care servesc pentru a deosebi pe fiecare om de semenii săi. Aceste sunt numele, lato sensu care îl denumește pe individ, domiciliul și resendința care îl situează în spațiu, apartenența la un anumit loc și strarea civilă care înregistrează existența și starea sa familiară.
Sexul îl clasează pe individ de o parte sau pe de o alta a dihotomiei creată de natura bărbat – femeie. Exista însă în epoca noastră și alte elemente mai tehnice care permit identificarea personei precum fotografia, amprenta digitală, grupa sanguină, însă ele nu exprimă însa persoana ca individ, dar sunt utile în administrație și poliție.
Așadar, individul ca persoană fizică prezintă importanță nu numai in raporturile juridice civile, ci deopotrivă în toate celelalte în măsura în care persoana fizică apare ca subiect de drept. Menționăm că instituția identificarii persoanei fizice poartă diferite denumiri în unele lucrări de specialitate sau în legis, precum individualizarea persoanei fizice, atributele persoanei fizice, drepturile persoanei fizice, drepturile personale nepatrimoniale iar mijloacele de individualizare a persoanei fizice sunt denumite atributele sau elementele de identificare.
Funcția de autoritate de stat urmărește modul de aplicare și la respectarea reglementărilor legale în domeniul actualizării, administrării, valorificării, utilizării și la protecția datelor referitoare la persoane, precum și în domeniul eliberării actelor de stare civilă, a actelor de identitate, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor și a întocmirii listelor electorale permanente.
Exista o necesitate generală ca omul să fie individualizat în toate raporturile juridice la care participă precum și o necesitate personală, deoarece fiecare om este interesat să se individualizeze în cadrul societății.
Indiferent că mergem la piață sau la serviciu, călătorim în România sau în UE sau pur si simplu ne trăim fiecare viața înconjurați sau nu de prosperitate, în sânul familiei sau singuri suntem în permanent monitorizați și identificați. Așadar nu ne rămâne decât să acceptăm că purtăm pe umeri un „bilet” prin care ne prezentăm de fiecare dată când ne execităm drepturile sau ne îndeplinim obligațiile.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Identificarea Persoanelor Fizice Prin Elemente Specifice (ID: 128044)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.