Identificarea Persoanelor Dupa Metoda Portretului Vorbit

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Rolul indentificării criminalistice în activitatea judiciară

Scurt istoric al indentificării criminalistice în România

CAPITOLUL II  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ SI IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ METODA PORTRETULUI VORBIT. NOTIUNI GENERALE

Precizări de ordin noțional privind indentificarea criminalistică

Noțiunea

Obiectul indentificării criminalistice

Principiile indetificării criminalistice

Fazele indentificării criminalistice

Metodologia indentificării criminalistice

Aspecte generale privind indentificarea persoanelor după metodat porteretului vorbit

CAPITOLUL III DESCRIEREA FORMELOR STATICE

Apreciarea sexului și a vârstei

Aprecierea sexului

Vârsta

Talia și constituția fizică

Talia

Constituția fizică

Aspectul general și ținuta

Forma capului și a feței

CAPITOLUL IV DESCRIEREA FORMELOR DINAMICE (FUNCȚIONALE)

CAPITOLUL V DESCRIEREA SEMNELOR PARTICULARE AFLATE PE CORP

5.1. Cicatricele
5.2. Ridurile
5.3. Culoarea pielii
5.5. Tatuajul

CAPITOLUL VI ÎMBRĂCĂMINTEA ȘI OBIECTELE PORTABILE

CAPITOLUL VII METODE TEHNICE CRIMINALISTICE FOLOSITE ÎN IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE
7.1. Portretul schițat
7.2. Fotorobotul
7.3. Identi-ki-ul
7.4. Mimicompozitorul
7.5. Sintetitizorul fotografic
7.6. Portretul robot computerizat
7.7. Expertiza fotografiei de portret
7.8. Recunoașterea persoanelor după fotografie
7.9. Fotografia semnalmentelor
7.9.1. Fotografia de indentificare a persoanelor
7.9.2. Fotografia de urmărire

CAPITOLUL VIII CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

C.pen. – Codul penal al Românie

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

nr. – numărul

p. – pagina

pct. – punctual

R.C – Revista “Criminalistica”

R.D – Revista Dreptul

R.R.C. – Revista Română de Criminalistică

S.C.J – Studii și Cercetări Juridice

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a metodei de indentificare criminalistică, respectiv indentificarea persoanei după metoda portretului vorbit.

Lucrarea este structurată în opt capitole în care am urmărit analiza detaliată a elementelor de care trebuie să se țină seama în realizarea portretului vorbit metodă ce, de multe ori ajută la indetificarea infractorilor.

Primul capitol al prezentei lucrări face o trecere în revistă a ceea ce presupune indentificarea criminalistică, analizând în principal rolul indentificării criminalistice în activitatea judiciară și un scurt istoric al apariției indentificării criminalistice în România.

În cuprinsul celui de-al doilea capitol am încercat o analiză exhaustivă atât principiile care stau la baza acestei metode cât și fazelor și metodologiei de indentificare oferite de actuala tehnologie. În cuprinsul capitolelor al III-lea și al IV- lea am considerat oportun a prezenta indentificarea persoanei după semnalmentele exterioare, detaliind descrierea semanlmentelor anatomice și a celor funcționale.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, criminalistică.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu metode de indentificare a persoanelor după semnalmentele exterioare.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului procesual penal, și cu precădere din domeniul criminalisticii.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței metodelor de indentificare a persoanelor după semnalmentele exterioare insistând pe metoda portretului vorbit.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă la unele sedii ale poliției pentru a înțelege pe deplin modalitatea de realizare a portretului vorbit;

cercetarea documentară întreprinsă la sediul unităților de poliție locale pentru evindețierea numărului de dosare, ce au fost soluționate cu ajutorul portretului vorbit ;

cercetarea indirectă

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Rolul indentificării criminalistice în activitatea judiciară

Principalul scop al indentificării criminalistice îl reprezintă stabilirea identității unor persoane sau a unor oboecte acesta repzrentând de fapt elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică.

În procesul cercetărilor criminalistice instituția indentificării ocupă un loc central, unii autori ai literaturii de specialitate considerând că acest domeniu al criminalisticii reprezintă „problema centrală a investigațiilor criminalistice”

Scurt istoric al indentificării criminalistice în România

Identificarea persoanei după metoda portretului are la bază, pe de o parte, fixarea imaginii făptuitorului în memoria victimei sau martorilor oculari, iar pe de altă parte, pe deosebirile dintre caracteristicile somatice relativ stabile ale persoanelor.

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec. XV de către Leonardo da Vinci, care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, concave, convexe.

El arăta că tehnica descrierii portretului vorbit constă în “maniera de a reține și
reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată”.

Tehnica indentificării persoanelor după smenlamente a intrat în practica organelor de poliție datorită lui Alphonse Bertillon, care a conceput și perfectat sistemul antropometric de înregistrare a recidiviștilor prin măsurători efectuate asupra elementelor constitutive ale scheletului și corpului uman, și prin descrierea unui anumit număr de semnalmente referitoare la cicatrice, culoarea tenului și părului, expresia feței.

În România prof. Mina Minovici a fost printre primii care au aderat la sistemul de identificare al lui A. Bertillon, sistem bazat pe măsurători antropometrice.

La 15 martie 1892 a înființat Serviciul antropometric ce a funcționat ca unitate a Ministerului Justiției.

Fiecare fișă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la configurația gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului și sprâncenelor, culoarea feței și semnele particulare.

Prin publicarea lucrării “Identificarea antropometrică, metoda Bertillon”, prin participarea la al VI-lea Congres internațional de antropologie criminală de la Torino din 1906, dar mai ales prin bogata cazuistică, Mina Minovici a avut o importantă contribuție în ciuda limitelor metodei, datorate impreciziei măsurătorilor și modificărilor pe care le suferă în timp scheletul uman, la descoperirea infractorilor recidiviști care încercau să-și însușească o identitate falsă.

Astfel, în 1892 Mina Minovici preconizează înființarea cazierului judiciar bazat pe datele antropometrice ale deținuților, intitulat “Catalog de condamnați din toată țara”.

Nicolae Minovici, un alt exponent de seamă al medicinii legale românești, care a avut preocupări și în domeniul criminalisticii, a fost și el pasionat de ingeniosul sistem antropometric, întocmind numeroase fișe în Europa și Africa de Nord, care i-au arătat însă, cât de diferite pot fi valorile obținute pentru aceeași persoană.

În România, promotorul sistemului antropometric a fost dr. Nicolae Minovici, însă la puțin timp după preluare a fost abandonat datorită erorilor generate de inexactitatea măsurătorilor.

Dezamăgit de sistemul antropometric, Nicolae Minovici se ocupă intens de studierea impresiunilor digitale. Metoda de identificare antropometrică căzută în desuetudine este înlocuită de dr. Andrei lonescu, șeful Serviciului de antropometrie în perioada 1892-1914, cu sistemul de identificare bazat pe dactiloscopie, combinând metodele lui Vucetich, Oloritz și Daee.

Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent și perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană.

La ora actuală metoda folosește descrierea semnalmentelor exterioare, care permite evidențierea deosebirilor dintre trăsăturile exterioare generale și particulare ale indivizilor.

Metoda are ca bază științifică marea variabilitate și relativa stabilitate a acestor trăsături. Valoarea identificatoare a trăsăturilor exterioare depinde de frecvența cu care sunt întâlnite. Astfel, cu cât frecvența acestora este mai mică, cu atât valoarea identificatoare este mai mare și viceversa.

În doctrină semnalmentele sunt definite ca fiind “trăsăturile exterioare, generale și particulare ale persoanelor, în baza cărora acestea pot fi recunoscute și identificate.”

Trebuie menționat faptul că portretul vorbit este o metodă științifică de descriere și comparare a semnalmentelor, destinată identificării persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută, urmăririi și prinderii făptuitorilor infracțiunilor rămase cu autori necunoscuți, ori persoanelor care se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei.

În aplicarea metodei se utilizează două categorii de semnalmente și anume anatomice și funcționale.

Alături de acestea un rol esențial îi au semnele particulare, îmbrăcămintea și obiectele portabile, ale căror caracteristici fac mult ma ușoară identificarea.

În literatura semnalmentele anatomice (statice) au fost definite ca fiind “trăsăturile exterioare ale corpului, capului, feței și elementelor lor componente”.

Prin semnalmentele funcționale (dinamice) se înțeleg acele “trăsături care se manifestă în timpul efectuării anumitor mișcări sau desfășurării anumitor activități, cum sunt mersul, vorbirea, activitățile lucrative, gesticulația etc.”

Semnele particulare se referă la variațiuni morfologice, infirmități sau anomalii ale trăsăturilor anatomice și funcționale, dobândite ereditar ori ca urmare a unor afecțiuni patologice, leziuni traumatice sau intervenții chirurgicale. Apariția lor poate fi însă și rezultatul acțiunilor voluntare de tatuare a unor semne cu diferite semnificații.

În scopul indentificării persoanelor din câmpul criminalistic semnalmentele se vor descrie din punct de vedere anatomic, funcțional și al semnelor particulare, folosindu-se o descreire precisă, unică și unitară.

Descrierea va urmări un fir logic, debutând cu semnalmentele referitoare la aspectul exterior al persoanei (configurația de ansamblu a corpului), capul și elementele sale faciale, umerii, membrele superioare și inferioare, semnele particulare de la nivelul acestora și continuând cu semnalmentele funcționale, îmbrăcămintea și obiectele portabile.

Cât privește semnalmentele anatomice acestea se vor detalia din față și din profil, ținându-se seama de forma, dimensiunile, înclinația, plasamentul, particularitățile și atunci când este cazul, culoarea.

De asemenea, forma se va analiza raportat la figura geometrică în care poate fi încadrat detaliul analizat: pătrat, dreptunghiular, rotund, rombic.

Raportat la detaliile învecinate, dimensiunea se va descrie folosindu-se, de regulă, noțiuni precum „mare, mijlocie, mică” și eventual „foarte mare sau foarte mică”.

Plasamentul se apreciază după planurile imaginare verticale și orizontale care trec pin elementul descrile lucrative, gesticulația etc.”

Semnele particulare se referă la variațiuni morfologice, infirmități sau anomalii ale trăsăturilor anatomice și funcționale, dobândite ereditar ori ca urmare a unor afecțiuni patologice, leziuni traumatice sau intervenții chirurgicale. Apariția lor poate fi însă și rezultatul acțiunilor voluntare de tatuare a unor semne cu diferite semnificații.

În scopul indentificării persoanelor din câmpul criminalistic semnalmentele se vor descrie din punct de vedere anatomic, funcțional și al semnelor particulare, folosindu-se o descreire precisă, unică și unitară.

Descrierea va urmări un fir logic, debutând cu semnalmentele referitoare la aspectul exterior al persoanei (configurația de ansamblu a corpului), capul și elementele sale faciale, umerii, membrele superioare și inferioare, semnele particulare de la nivelul acestora și continuând cu semnalmentele funcționale, îmbrăcămintea și obiectele portabile.

Cât privește semnalmentele anatomice acestea se vor detalia din față și din profil, ținându-se seama de forma, dimensiunile, înclinația, plasamentul, particularitățile și atunci când este cazul, culoarea.

De asemenea, forma se va analiza raportat la figura geometrică în care poate fi încadrat detaliul analizat: pătrat, dreptunghiular, rotund, rombic.

Raportat la detaliile învecinate, dimensiunea se va descrie folosindu-se, de regulă, noțiuni precum „mare, mijlocie, mică” și eventual „foarte mare sau foarte mică”.

Plasamentul se apreciază după planurile imaginare verticale și orizontale care trec pin elementul descris, și după poziția pe care o are față de elementele aflate în apropierea sa.

Întocmirea unui portret vorbit cât mai apropiat de realitate depinde pe de o parte de condițiile existente în locul din care se face observarea și cel în care se află persoana observată, iar pe de altă parte, de aptitudinile victimei sau martorului ocular de a percepe, memora și reda semnalmentele acesteia.

Astfel, exactitatea înregistrării în memorie a semnalmentelor este influențată de condițiile de lumină și meteorologice, depărtarea față de locul în care se desfășoară activitatea ilicită, îmbrăcămintea și poziția persoanei observate și durata percepției.

De asemenea redarea semnalmentelor cor fi influențate de particularitățile psihologice și vârsta persoanei care face observarea, de starea de sănătate a organelor care -participă la percepție (în.special văzul și auzul), gradul de instruire, cultură generală, profesia și experiența de viață, precum și de stările de oboseală, ebrietate.

Succesul metodei este strâns legat de momentul în care se face ascultarea victimei sau martorului, deoarece odată cu trecerea timpului, o parte din trăsăturile, exterioare percepute se șterg din memoria acestora.

În ipoteza în care este posibil ascultarea se impune a fi făcută imediat sau într-un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.

CAPITOLUL II

 IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ SI IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ METODA PORTRETULUI VORBIT. NOTIUNI GENERALE

Precizări de ordin noțional privind indentificarea criminalistică

Noțiunea

Identificarea nu este o activitate exclusiv criminalistică.

În sensul comun al termenului identificarea reprezintă “o activitate prin care se caută atât însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor, cât și însușirile ce le deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, în vederea deosebirii fiecăruia în parte de toate celelalte cu care au anumite asemănări.”

De asemenea, identitatea este rezultatul obținut la sfârșitul procesului ele identificare, însă reprezintă și un pricipiu al acestei activități.

Acest tip de activitate semnifică faptul că însușirile sau proprietățile unui obiect, fenomen ori ființe, îl fac să fie el însuși, ca unicat, exprimând ceva individual, care nu are corespondent sub aceleași trăsături.

Acesta este motivul pentru care la delimitarea de grup a unor obiecte, fenomene ori ființe nu este tocmai potrivită utilizarea termenului de “identificare de grup” și nici acela de “identificare individuală”.

În cadrul unui grup intră indivizi care au anumite trăsături comune, pe lângă cele particulare, individuale.

Astfel, în activitatea de investigare a infracțiunilor pot fi întâlnite două tipuri de identificare: identificarea criminalistică și identificarea judiciară.

În cadrul literatuii de specialitate s-a arătat că “identificarea judiciară are o sferă mai largă de cuprindere (incluzând ca pe o componentă a sa și identificarea criminalistică), ea realizându-se atât prin intermediul elementelor de fapt stabilite de cercetarea criminalistică, cât și prin administrarea probelor obținute cu ocazia altor acte de urmărire penală. De exemplu, identificarea unei persoane după unnele papilare ridicate de la locul săvârșirii faptei (identificare criminalistică), nu este suficientă în toate cazurile, întrucât este posibil ca urmele respective să fi apărut anterior sau ulterior săvîrșirii faptei”.

În comparație cu alte domenii ale cunoașterii științifice, identificarea criminalistică are unele particularități.

Astfel în timp ce în alte domenii identificarea se realizează prin observarea și studierea nemijlocită a unor fenomene aflate în mișcare, în criminalistică identificarea are loc prin cerectarea rezultatelor unui fapt deja consumat (prin săvârșirea infracțiunii), ceea ce înseamnă că ea reprezintă o cercetare indirectă, orientată asupra caracteristicilor generale și particulare reflecate de unnele descoperite la locul săvârșirii faptei

Poate forma obiect al identificării criminalistice “orice element al lumii materiale (lucru, ființă, fenomen) care se manifestă în timp și spațiu și care poate fi identificat după modificările pe care le-a produs în timpul interacțiunii sale cu elementele din preajma locului în care s-a produs fapta penală.”

În procesul identificării se realizează o analiză și o sinteză asupra
obiectelor-mijloc și a obiectelor-scop, analiză ce conduce la descoperirea detaliilor acestora, pe când sinteza stabilește trăsăturile comune, prin care obiectele respective se clasifică.

Datorită sintezei se rețin trăsăturile ce caracterizează tipul căruia îi aparține urma respectivă, pentru a fi clasificată.

Partea finală a procesului identificării în criminalistică este stabilirea identității obiectului, ființei sau fenomenului creator de urmă, în condițiile săvîrșiri unei fapte penale sau a altui eveniment judiciar.

Nerealizarea acestei finalități, din lipsa unor caracteristici individuale bine determinate, nu înseamnă un eșec pentru cercetare, întrucât pot fi valorificate trăsăturile stabilite la treptele determinării tipului, grupei ori subgrupei.

De asemenea, are valoare probatorie atât identificarea obiectului, ființei ori fenomenului examinat, cât și constatarea neidentității sale, deoarece în această a doua situație este scos din câmpul cercetării și, în continuare, examinarea se îndreaptă asupra altor probe care, interesează cauza concretă..

Obiectul indentificării criminalistice

În legătură cu noțiunea de obiect al indentificării criminalistice, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanim. Astfel, unii autori atribuie noțiunii de obiect al indentificării criminalistice un înțeles foarte larg, începând cu obiecte, fenomene, calități, inervale de timp sau de spațiu și terminând cu însușirile fizice sau acțiunile psihice ale omului, alți autori limitează acest obiect la elemente solide ale lumii materiale, cu volum și caracteristici relativ constant.

Mare amajoritate a doctrinarilor consideră că obiectului identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături și anume:

obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, ființă sau lucru, orice element al lumii materiale care se manifestă în spațiu și timp, susceptibil de a fi identificat după urmele create în câmpul infracțional;

obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci și prin însuși raportul cauzal cu fapta cercetată.

Pornindu-se de la necesitățile tipice investigației criminalistice, în literatura de specialitate s-a impus sistemul de clasificări bipartite al obiectelor identificării, în funcție de mai multe criterii, dintre care:

Un prim criteriu îl reprezintă scopul identificării. Potrivit acestui criteriu, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în:

obiecte ce urmează a fi identificate, denumite și obiecte scop; acestea pot fi persoana infractorului, instrumentele folosite în comiterea infracțiunii sau orice obiect care a fonnat o urmă în împrejurările săvârșirii faptei penale;

obiecte ce servesc la identificarea celor de mai sus, denumite și obiecte mijloc de identificare.

Un alt criteriu este cel al căutării și identificării. Conform criteriului enunțat, identificarea criminalistică are în vedere două categorii de obiecte:

obiectele căutate, ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite în câmpul infracțional;

obiecte verificate, presupuse că au creat urmele sau reflectările materiale descoperite la locul faptei.

Principiile indetificării criminalistice

La baza identificării criminalistice sunt trei principii, care îi imprimă obiectivitate, exactitate și caracter științific indiscutabil, iar aceste principii sunt:

principiul identității, potrivit căruia orice obiect al lumii materiale este unic, fiind identic numai cu el însuși.

principiul stabilității relative a caracteristicilor identificatoare, semnifică faptul că însușirile identificatoare, îndeosebi proprietățile fizico-chimice ale unui obiect nu sunt absolut stabile, ci ele se pot modifica în timp, datorită unor factori interni sau externi, iar acest lucru trebuie avut în vedere în procesul identificării.

principiul reflectivității caracteristicilor identificatoare, care evidențiază pe de o parte, capacitatea obiectelor de a-și imprima caracteristicile generale și particulare pe suprafața sau pe masa altor obiecte, iar pe de altă parte, capacitatea celor din urmă de a oglindi cât mai fidel aceste caracteristici.

De exemplu, în momentul contactului dintre obiectele care crează urme, numai o parte din caracteristici sunt imprimate, iar cantitatea și calitatea reproducerilor depinde atît de întinderea suprafeței de contact, cât și de împrejurările momentului în care s-a realizat contactul.

Obiectul primitor de urmă va reflecta doar parțial caracteristicile identificatoare ale obiectului creator, ceea ce va conduce inevitabil la apariția unor deosebiri, însă acestea nu trebuie să fie determinante în stabilirea rezultatului, fiind necesară stabilirea factorilor care le-au generat.

Fazele indentificării criminalistice

Identificarea criminalistică presupune mai multe stadii, ale căror limite reprezintă generalul și particularul. În doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia „procesul de identificare criminalistică parcurge, în esență, două faze principale”.

Astfel, în prima fază, cunoscută sub mai multe denumiri, dar având același conținut, are loc delimitarea grupului căruia îi aparține obiectul scop al identificării.

În faza a doua se finalizează procesul de identificare, prin individualizare sau
determinarea obiectului concret, aflat în raport cauzal cu fapta cercetată.

Evident că nu se poate ajunge la stabilirea identității unei persoane sau a unui obiect, în general a factorului creator de urme, fără ca procesul propriu-zis de identificare să debuteze cu determinarea apartenenței de grup sau gen, urmată de etape intermediare, până la faza finală.

Ultima fază, a identificării propriu-zise a obiectului scop, are o valoare deosebită sub raportul stabilirii adevărului în procesul judiciar. Cu toate acestea, încă din momentul indentificării grupului căruia îi aparține obiectul scop, pe baza trăsăturilor comune, generice, se creează posibilitatea restrângerii sferei cercetării, fie prin excluderea obiectelor ce prezintă elemente caracteristice deosebite de cele reflectate în urmă, fie prin orientarea verificărilor spre o categorie de obiecte din ce în ce mai limitată.

Metodologia indentificării criminalistice

Metoda principală la care se recurge în identificarea criminalistică a unei persoane, obiect sau fenomen, aflat în legătură cauzală cu un fapt juridic este examinarea comparativă.

Compararea elementelor caracteristice generale și particulare, exterioare sau de conținut, reflectate în urma descoperită la fața locului, cu elementele caracteristice ale persoanelor sau obiectelor cuprinse în sfera cercetării face necesară, în prealabil, o analiză și sinteză a acestora.

Fundamentul metodologic al identificării.

Fundamentul metodologic al identificării criminalistice constă, după cum se subliniază în literatura de specialitate, a „selectare și comparare”. Aceasta presupune că procesului identificării criminalistice îi sunt proprii două faze:

în prima fază este determinat grupul persoanelor sau obiectelor suspecte, pe baza unor elemente caracteristice asemănătoare, fiind excluse cele cu particularități deosebite, evident contrarii celor reflectate în unne, sau în mijloacele materiale de probă.

în faza a doua este adâncită examinarea comparativă a caracteristicilor asemănătoare în scopul stabilirii coincidenței sau concordanței între trăsăturile reflectate în urmă și cele reflectate de modelele de comparație, precum și a deosebirilor sau neconcordanței între acestea ajungându-se astfel, fie la obiectul căutat, fie la excluderea celor care prezentau numai elemente asemănătoare.

Pentru a demonstra identitatea factorului creator al urmei, atât concordanța cât și deosebirea se cer riguros explicate științific. Motivarea este cu atât mai necesară cu cât, în oractică, apar frecvent și unele deosebiri de ordin cantitativ între trăsăturile reflectate de obiect în momentul săvârșirii infracțiunii și cele reflectate în momentul examenului comparativ.

Deosebirile pot fi determinate de uzură, de condițiile în care au fost descoperite și ridicate urmele de intervenția unor factori externi. Neconcordanța în modul de reflectare a caracteristicilor aceluiași obiect mai poate fi și consecința altor cauze, cum ar fi: plasticitatea redusă a obiectului primitor de urmă și duritatea scăzută a suprafeței obiectului creator al urmei; suprafața de contact redusă între cele două obiecte; apariția sau dispariția unor caracteristici pe parcursul timpului. De aceea, orice modificare, dacă se constată că este de natură cantitativă, trebuie interpretată pe baza principiului potrivit căruia toate elementele materiale se află în continuă mișcare și transformare.

Efectuarea examenului comparativ.

În scopul selectării obiectelor ce urmează a fi exemnitae comparativ se procedează, mai întâi, la cercetarea separată a caracteristicilor generale și individuale oglindite în urmă și apoi la cea a caracteristicilor obiectelor suspecte. Examinarea se va face în funcție de tipul și de natura urmelor, cum ar fi, de exemplu, urme, formă, urme materie, microurme etc.

Examinarea se efectuează, de regulă, pe baza unor modele de comparație (modele tip) créate experimental. De exemplu, se compară mulajul urmei de încălțăminte cu mulajul urmei create experimental cu pantoful presupus a fi lăsat urma la locul faptei.

Pentru obținerea modelelor de comparație este necesar să fie respectate următoarele cerințe:

să se cunoască cu exactitate persoana sau obiectul de la care provin. Astfel, trebuie să se cunoască cu certitudine că impresiunile digitale aparțin persoanei "X";

La obținerea modelelor de comparație să se țină seama, atât cât este posibil, de condițiile în care s-a format urma la fața locului. De exemplu, în luarea probelor de scris unei persoane bănuite, este necesar să fie avute în vedere instrumentul cu care s-a scris, poziția scriptorului (a scris în picioare sau la o masă), natura suprafeței suportului pe care era isezată hârtia.

Urma și modelele tip de comparație să conțină suficiente elemente caracteristice de individualizare a factorului creator, în primul rând elemente de ordin calitativ.

Folosirea de modele similare, având aceeași proveniență în momentul examinării comparative Astfel, se compară mulajul urmei de adâncime, cu mulajul impresiunii create experimental cu obiectul suspect.

La stabilirea factorului creator al urmei trebuie avută în vedere și regula conform căreia, pentru identificarea criminalistică, importante sunt determinările calitative și nu cele cantitative. Cu alte cuvinte, nu se poate condiționa a priori stabilirea identității unui obiect de un număr prestabilit de elemente caracteristice reflectate într-o urmă. Chiar și un număr mai redus de detalii, dar valoroase calitativ, servesc la individualizarea certă a obiectului dintr-un grup de obiecte asemănătoare.

Rezultatele obținute în procesul identificării criminalistice, concluziile acesteia pot avea un caracter categoric de certitudine (pozitivă sau negativă) sau de probabilitate. De asemenea, pot exista situații de imposibilitate a rezolvării problemei, fie din cauza insuficienței caracteristicilor de individualizare, fie a lipsei unor mijloace sau metode adecvate de cercetare.

Aspecte generale privind indentificarea persoanelor după metodat portretului vorbit

După modul reținerii caracteristicilor esențiale, identificarea criminalistică este de trei feluri:

identificarea după memorie;

identificarea după descriere;

identificarea după urmele lăsate.

Identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor esențiale ale unui obiect, fenomen sau ființe, percepute anterior de către o persoană, în anumite condiții de loc și de timp, și reținute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau ființă, când îi face examenul comparativ.

Acest tip de indentificare se realizează de persoana care le-a perceput.

Ajutat de memorie se identifică infractorii văzuți la locul faptei sau în alte împrejurări, obiectele și animalele dispărute ori furate, zgomotele de o anumită frecvență sau intensitate etc.

De regulă persoanele rețin caracteristicile esențiale ale obiectelor, ființelor sau fenomenelor prin perceperea nemijlocită o singură dată, sau de mai multe ori, la intervale diferite de timp, în condiții variate privind natura și gradul de iluminare, distanța și unghiul de observație.

Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale ale obiectelor, fenomenelor ori ființelor se realizează de către o altă persoană decât aceea care le-a perceput, prin compararea trăsăturilor descrise fie cu obiectul, ființa sau fenomenul supus examinării în procesul de identificare, examinându-1 nemijlocit, fie cu o altă descriere.

De exemplu, pe baza descrierii trăsăturilor esențiale, făcute de martorii oculari și de victime, sunt frecvent identificați infractorii care se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei.

Tot după descrierea făcută de victime sunt descoperite obiectele furate ori pierdute, iar prin confruntarea descrierii unui fenomen de către o persoană cu descrierea unui fenomen asemănător făcută de altă persoană, organele judiciare pot să aprecieze dacă este vorba sau nu despre unul și același fenomen.

Identificarea obiectelor, fenomenelor sau ființelor după urmele lăsate este cea mai frecvent întâlnită în practica cercetării criminalistice.

Acest tip de indentificare se realizează prin comparația dintre urmele descoperite la locul faptei și impresiunile create experimental cu obiectul sau ființa bănuită că ar fi lăsat urmele respective.

În acest fel pot fi identificarte, urmele de mâini de pe obiectele de la locul faptei cu impresiunile obținute experimental de la persoanele suspecte. Această identificare prezintă un grad mai mare de certitudine, întrucât urmele păstrează, de regulă, mai multe detalii ale obiectului creator.

După natura urmelor și mijloacelor materiale de probă supusă cercetării identificarea-criminalistică poate fi:

identificarea traseologică, care urmărește individualizarea obiectului creator, prin examinarea conturului și elementelor liniare a urmelor sau prin reconstruirea întregului după părțile sale componente.;

identificarea dactiloscopică, ce are ca obiect identificarea persoanei după urmele papilare de la locul infracțiunii;

identificarea biocriminalistică, efectuată pentru determinarea naturii umane sau animale a urmelor biologice (sânge, spermă, salivă, fire de păr), pentru a face posibilă identificarea persoanei de la care provin;

identificarea balistică destinată stabilirii tipului și modelului armei de foc și individualizării acesteia cu ajutorul urmelor de pe gloanțe și tuburile trase, identificării persoanei care a tras prin identificarea urmelor suplimentare ale împușcăturii, prelevate de pe îmbrăcămintea acesteia;

identificarea antropologică, cu ajutorul căreia pot fi identificate cadavrele sau persoanele necunoscute, pe baza semnalmentelor corporale

CAPITOLUL III
DESCRIEREA FORMELOR STATICE

Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice privind talia, constituția fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, eventuale infirmități.

Apreciarea sexului și a vârstei

Aprecierea sexului

Particularități lingvistice fac diferențierea între bărbați și femei, femeile pronunțând sunetele cu o energie articulatorie mai slabă și cu un debit mai rapid.

Vârsta

Elemente de ordin fonetic pot duce la diferențieri între o vocea de tânăr și vocea de adult, precum și vocea de adult și vocea celor în vârstă.

Talia și constituția fizică

Talia

Talia poate fi scundă, mijlocie și înaltă unii autori propunând ca aceste gradații să fie raportate la 1,60 m pentru talia scundă, între 1,60 și 1,75 m pentru talia mijlocie și peste 1,75 m pentru talia înaltă.

Constituția fizică

Constituția fizică sau corpolența este apreciată ca robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscățivă, în funcție de mărimea sistemului osos și de masa musculară a individului.

Totodată, interesează și forma umerilor, lungimea gâtului, particularități ale mâinilor și picioarelor etc.

Aspectul general și ținuta

Aspectul general sau ținuta unei persoane poate fi evaluată ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesii, cum ar fi cele de ofițer, funcționar, intelectual, marinar, țăran, student, balerin etc.

Forma capului și a feței

Capul persoanei, atât în întregul său, cât și în ceea ce privește aspectul morfologic, văzut din față și din profil deține, în mod firesc, locul principal în realizarea portretului vorbit.

Forma capului, privit din față, poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată, colțuroasă, romboidală etc.

Însă, din profil, capul poate avea un contur normal sau regulat, țuguiat etc.

Forma capului trebuie raportată și la conturul feței, care poate fi triunghiular, rombic, rotund, asimetric, precum și conturul profilului care se descrie de regulă, în funcție de particularitățile zonei frontonazale (profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat etc.), ale zonei nazobucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism ).

Fața se împarte, de regulă, în trei zone: frontală, nazală și bucală.

Zona frontală cuprinde regiunea dintre baza nasului și baza acestuia; zona bucală include regiunea dintre baza nasului și vârful bărbiei. în funcție de necesități, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv fruntea, ochii, nasul, gura și bărbia.

Fig.1

Fiecare element component al feței se descrie separat, cu ce are mai deosebit.
De pildă, părul se va descrie după culoare, inserție frontală, formă-cârlionțat, întins, ondulat-calviție, lungime, mod de pieptănare.

Fruntea se descrie după înălțime, lățime, contur, înclinare, particularități (proeminența arcadelor sau a boselor frontale), mod de -idare și distanță dintre riduri.

Dintre elementele faciale ale căror caracteristici sunt reținute relativ mai frecvent, organul judiciar care alcătuiește portretul vorbit :rebuie să insiste asupra următoarelor:

Ochii, se descriu după formă, poziție, culoare, spațiu interocular, particularitățile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc.

Fiecare persoană are o pigmentație caracteristică a irisului (însă aceasta nu se poate reține sau aprecia cu ușurință), pigmentație care, potrivit unor păreri nu variază în funcție de lumină și rămâne stabilă la persoanele adulte.

Nasul, este un element ce poate fi reținut cu ușurință, are caracteristică rădăcina, linia dorsală sau muchia, înălțimea, lățimea, baza, conformația nărilor, culoarea. însă, din cauza operațiilor plastice ale nasului sau ale altor elemente faciale, pot interveni modificări în înfățișarea persoanei, de natură să facă dificilă identificarea, aspect ce nu trebuie omis, mai ales în cazul femeilor.

De asemenea, descrierea se raportează la poziția din care a fost văzut nasul (față sau profil).

Gura și buzele se descriu după mărime, contur, poziăe, poziție, culoare, poziție, proeminență. Uneori în pozițiile gurii apar diverse elemente particulare, cum ar fi rictusul sau un tic oarecare.

Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lățimii, înălțimii, particularităților sale (bărbie plată, ascuțită, îngropată, bărbie dublă etc.).

Urechea interesează atât în privința aspectului general, poziția față de cap, cât și sub aspectul elementelor sale componente.

Trebuie menționat că urechea este unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puține modificări pe parcursul vieții.

În descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o atenție specială se acordă lobului, antetragusului și pliului interior.

Fig. 2

Ridurile sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc, după forma și numărul lor.

Și în cazul ridurilor există aceeași posibilitate de modificare prin operații plastice chirurgicale, efectuate destul de des de persoane mai în vârstă, cu precădere femeile.

Culoarea pielii sau particularitățile cromatice, care variază în funcție de rasă, de la alb deschis la negru, sunt și ele importante pent:ru alcătuirea portretului vorbit.

Însă, trebuie avute în vedere posibilitățile de modificare naturală a nuanței de culoare-îndeosebi la albi-prin expunerea la soare, de exemplu, dar și prin utilizarea fardurilor, machiajul putând fi folosit în scop infracțional.

Semnele particulare fac parte dintre elementele prețioase pentru identificarea persoanelor și cadavrelor. Ele pot fi de o mare diversitate.

De0 exemplu, semnele determinate de variații morfologice, anomalii anatomice, leziuni, urme ale intervențiilor chirurgicale, tatuaj „artistic” sau profesional etc.

Natura semnului, locul, forma. mărimea, culoarea, se indică cu precizie și se măsoară.

CAPITOLUL IV

DESCRIEREA FORMELOR DINAMICE

Descrierea acestor semnalmente, denumite în literatura de specialitate și funcționale, are menirea de a completa posibilitățile de identificare și se referă, în
special, la ținuta corpului, felul mersului, mimică, privire, diferitele forme de manifestare. De exemplu:

Mersul unei persoane poate fi normal, degajat, suplu, sportiv, greoi, ezitant, cu pași mari sau mici, săltăreț, cu alte particularități determinate de morfologia piciorului, de eventualele infirmități, precum și de starea de sănătate a individului.

Modul de manifestare, în sens larg, se înțelege, de exemplu, gestica sau vorbirea, care este în funcție de personalitatea și temperamentul individului.

Astfel, o persoană poate fi calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă, taciturnă, volubilă etc.

Însă, perceperea acestor caracteristici reclamă o perioadă mai lungă de observare.

Nu trebuie ignorat situația în care se află persoana în momentul observării, fiind cunoscute, de exemplu, diferențele de manifestare sau de comportament ale unui individ în exercitarea profesiei, în mediul familial, față de superiorii săi ori în raport cu subordonații, ori în postura-caracterizată deliteratura de specialitate-de “spectator” sau „actor”.

Deși teoretic vorbirea nu poate fi considerată o caracteristică a semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea “portretului vorbit” datorită particularităților de genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, organizate, prolixe, precum și al timbrului, accentului.

Trecând peste prezentarea detaliată a acestor elemente, trebuie subliniată necesitatea observării acestora cu multă atenție și asta deoarece, în cazul infractorilor versați, aceștia încearcă să-și deghizeze vocea, ținuta, mersul.

Deghizarea se poate practica în momentul săvârșirii infracțiunii, fiind mult mai ușor să se modifice aspectul exterior sau unele trăsături dinamice pentru o scurtă perioadă de timp, decât să se apeleze la un deghizaj permanent, de teama de a nu fi descoperit.

În cazul „portretului vorbit", dintre semnalmentele exterioare ale unei persoane, se rețin mai ușor vârsta, sexul, înălțimea, mărimea capului, forma nasului, culoarea părului și a tenului, mersul, mimica, vocea, eventualele malformații, îndeosebi acele particularități care se abat de la normalitate.

Din punct de vedere tactic criminalistic, trebuie menționat că reușita unei identificări pe baza descrierii semnalmentelor exterioare depinde, în bună parte, de modul în care sunt ascultați martorii și de cum sunt interpretate declarațiile lor.

Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci și circumspecție, pentru a se obține declarații precise, obiective, referitoare la înfățișarea infractorului.

Percepția și redarea de către martor a imaginii unei persoane sunt procese ce depind de o multitudine de factori obiectivi și subiectivi (distanță, condiții de iluminare, starea timpului, fidelitatea memoriei, stările emotive), de natură se influențeze uneori decisiv obiectivitatea mărturiei.

În esență, se poate susține că în alcătuirea portretului vorbit ori a portretului robot, pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate și respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate. Domenii practice ale metodei portretului vorbit:

realizarea portretului vorbit la fața locului;

identificarea făptuitorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de către martorii oculari sau de către alte persoane

urmărirea și identificarea infractorilor ce se sustrag urmăririi penale

Mijloace tehnice de realizare a portretului robot:

întocmirea schiței

fotorobotul;

identificarea pe bază de desen. – compoziție;

Întocmirea schiței de portret presupune calități plastice din partea criminalistului sau apelarea la un grafician, pictor etc.

Fotorobotul presupune alcătuirea unui portret, pe baza descrierilor, din fragmente fotografice. La ora actuală fotorobotul și identificarea pe bază de desen – compoziție sunt simplificate pe măsură ce se dezvoltă și se perfecționează bazele de date ale sistemelor automate și aplicațiile aferente acestora.

CAPITOLUL V

DESCRIEREA SEMNELOR PARTICULARE AFLATE PE CORP

5.1. Cicatricele sau semnele particulare fac parte dintre elementele prețioase pentru identificarea persoanelor și cadavrelor.

5.2. Ridurile sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc;

5.3. Culoarea tenului, a pielii

Culoarea pielii sau particularitățile cromatice, care variază în funcție de rasă, de la alb deschis la negru, sunt și ele importante pentru alcătuirea portretului vorbit

5.4. Tatuajul

Tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare.

Erori în descrierea semnalmentelor anatomice, se pot face în cazurile în care martorul surprinde fața infractorului sub diferite unghiuri ori în diferite poziții. De exemplu, din imaginea de mai jos se observă că:

fața făptuitorul este văzută de sus, fruntea acestuia pare mai mare (fiind mai apropiată de ochiul martorului), bărbia mai mică (se află în plan îndepărtat), iar gura este aproape insesizabilă datorită nasului. Ochii, de asemenea pot fi percepuți imprecis;

fața răufăcătorului este văzută de jos, bărbia acestuia pare mai mare (fiind mai apropiată de ochiul martorului) și fruntea mai mică (se află în plan îndepărtat). În schimb, gura este vizibilă, nasul este perceput problematic iar coafura aproape lipsește din câmpul vizual.

Aceste percepții pot apărea în agresiuni fizice (lovire și alte violențe, tâlhărie, viol) prin doborârea victimei ori chiar a agresorului la pământ.

CAPITOLUL VI

ÎMBRĂCĂMINTEA ȘI OBIECTELE PORTABILE

Obiectele de îmbrăcăminte, ca și majoritatea lucrurilor ce intră în această largă categorie, pot să formeze urme, în primul rând, ca rezultat al contactului direct dintre îmbrăcămintea purtată de infractor ori de victima infracțiunii și o suprafață oarecare, reproducând caracteristicile țeesăturii sau materialului din care este confecționată.

În al doilea rând, aceste urme se pot constitui și sub formă de resturi materiale, desprinse sau rupte din obiectele dc îmbrăcăminte.

Urmele care reproduc particularitățile suprafeței obiectului de îmbrăcăminte sunt create prin cădere, rezemare, ștergere.

În funcție de natura obiectului primitor de urme, acestea se pot prezenta sub forma urmelor statice sau dinamice, de suprafață ori de adâncime, de stratificare, vizibile, înmajoritatea cazurilor și, uneori, în stare latentă.

Utilitate pentru cercetările criminalistice prezintă, de regulă, numai urmele staticce îndeosebi cele de adâncime, formate pe suprafețe cu un grad corespunzător de plasticitate (pământ moale, argilă, zăpadă, chit, vopsea proaspătă ș.a.).

Urmele latente se formează numai în cazul în care obiectul de îmbrăcăminte impregnat cu o substanță capabilă să fie reținută de suprafața primitoare de urmă, întâlnindu-se mai frecvent la urmele de mănuși ori ale obiectelor pătate (murdare) cu lubrifianți, vopsele, alte produse organice etc.

Urmele de îmbrăcăminte se pot găsi și pe corpul uman, ca rezultat al unei presiuni foarte puternice, al strivirii, căderii de la înălțime mare, al exploziilor, situație în care particularitățile obiectului de îmbrăcăminte se imprimă pe pielea victimei.

Valoarea de identificare a urmelor de îmbrăcăminte este relativ redusă, de regulă ea servind numai la determinarea de grup. Cu toate acestea, în practică se întâlnesc și cazuri de indentificare a obiectului nu atât din cauza caracteristicilor materialului din care este confecționat, cât din cauza uzurii specifice, a modului de efectuare a cusăturilor, a particularităților prezentate de diverse accesorii ale îmbrăcămintei (nasturi, fermoare, catarame etc.).

Cercetarea la fața locului. La fața locului, cercetarea urmelor obiectelor de
îmbrăcăminte se efectuează potrivit metodologiei descoperirii, fixării, ridicării și interpretării oricăreia dintre urmele ce reproduc forma exterioară a obiectelor.

De pildă, în măsura în care se impune revelarea lor, aceasta se realizează prin mijloace specifice revelării urmelor latente de mâini. In cazul urmelor de adâncime se efectuează mulaje.

Fixarea se face prin descrierea în procesul-verbal și prin fotografiere. În cazul urmelor de adâncime este recomandabil să se procedeze la efectuarea de mulaje cu materiale capabile să redea cele mai mici detalii ale țesăturii, dar numai după executarea fotografiilor, în care vor fi puse în evidență, prin iluminare adecvată, detaliile caracteristice. în aceste cazuri, fotografia de detaliu va fi efectuată cu aparatul dispus în plan, deasupra urmei și cu iluminare laterală.

Din interpretarea urmelor descoperite, organul de cercetare sau de urmărire penală poate desprinde date cu privire la: drumul parcurs de autor, anumite activități desfășurate la fața locului, raportul de poziție dintre victimă și agresor, ori față de alte obiecte principale, tipul ae îmbrăcăminte, sexul, talia persoanei care purta îmbrăcămintea etc.

Expertiza urmelor obiectelor de îmbrăcăminte.

Expertiza urmelor obiectelor de îmbrăcăminte poate oferi diverse răspunsuri în legătură cu tipul și natura materialului din care este confecționată îmbrăcămintea, ori dacă acesta este specific unor uniforme (militare, școlare, feroviare etc.) și, bineînțeles, cu anumite particularități capabile să individualizeze obiectul de îmbrăcăminte sau să restrângă sfera obiectelor cercetate și, de aici, a persoanelor care au purtat îmbrăcămintea.

Dacă expertul dispune de modelele de comparație, sau de însuși obiectul presupus a fi creat urmele, în funcție de particularitățile materialului, el poate stabili, deseori cu certitudine, identitatea obiectului creator de urme.

Cu atât mai mult este posibilă această identificare, cu cât la fața locului au fost descoperite și părți ori fragmente din țesătură. în această ultimă împrejurare, ne vom afla în fața identificării realizate prin procedeul stabilirii întregului după părțile sale componente.

CAPITOLUL VII

METODE TEHNICE CRIMINALISTICE FOLOSITE IN IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPA SEMNALMENTELE EXTERIOARE

7.1. Portretul schițat

Portretul schițat, sau schița de portret, reprezintă o metodă menită să înlăture cel puțin în parte, neajunsurile determinate de modul în care o persoană apreciază scrie semnalmentele exterioare.

Sunt împrejurări în care persoana de identificat a fost percepută în condiții aparent bune, însă fie din cauza momentului îndepărtat în care se face ascultarea, fie posibilităților reduse de desseriere de către martor – determinate mai ales de gradul de instruire și inteligență, de vârstă, de profesiune etc. – este aproape imposibil să se realizeze un portret vorbit utilizabil la indentificare. Or, neajunsul menționat poate fi, în parte, înlăturat prin priceperea și imaginația specialistului care realizează schița de portret.

Metoda ca atare constă în schițarea unui portret, după descrierea martorului sau a victimei de către un desenator cu calități plastice foarte bune. Deși dă rezultate notabile, procedeul se aplică mai rar în practică, din cauza numărului insuficient de desenatori de care dispun organele de cercetare penală.

7.2. Fotorobotul

Este o metodă de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente faciale preluate din fotografii ale semnalmentelor unor persoane diferite.

Din punct de vedere tehnic, albumul destinat identificării este alcătuit dintr-un set de fotografii executate în condiții similare de încadrare și mărime, astfel încât cele trei zone ale feței (frontală, nazală și bucală) să se suprapună perfect. În unele albume, fotografiile sunt secționate în cinci zone, ceea ce lărgește gama posibilităților de alcătuire a portretului robot.

Fotografiile sunt secționate de-a lungul acestor zone, ceea ce permite martorului să selecteze și să combine zonele faciale pe care le consideră apropiate cel mai mult de imaginea percepută. În final, imaginea obținută se retușează și apoi se refotografiază.

7.3. Indenti-Kit-ul

Se numără printre mijloacele tehnice folosite frecvent în practica organelor de cercetare penală. La dispoziția martorului, ori victimei, este pus un album ce conține zeci de variante ale elementelor faciale. Fiecare element facial din album este reprodus separat pe o peliculă transparentă purtând același număr de cod.

Persoana care alcătuiește acest portret robot alege, din album, o anumită variantă caracteristică fiecărui element facial, după care se scot peliculele corespondente acesteia, care sunt așezate, prin suprapunere, pe un suport special, cu geam mat, iluminat de jos.

Se obține astfel o compoziție grafică, având o formă alcătuită din cifrele de cod ale fiecărui element facial, necesară pentru transmiterea către alte unități de cercetare și urmărire penală.

Portretul robot astfel obținut poate fi retușat, în varianta sa finală, inclusiv completat cu diverse elemente, ce existau pe capul ori figura persoanei atunci când a fost observată. Pentru aceasta, pe lângă caracteristicile morfologice ale figurii umane, în trusa „Identi-kit-ului" sau „Photo-identi-kit-ului", respectiv în album și pe fișe, se mai găsesc o serie de elemente accesorii, cum sunt mustățile, bărbile, ochelarii, diverse modele de pălării etc.

7.4. Mimicompozitorul (MIMIC) se apropie, întrucâtva, de metoda Identi-kit-ului. desigur mai perfecționată. Dispozitivul are forma unei cutii prevăzute cu un ecran. Pe ecran sunt proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de 36mm. în aparat se găsesc 6 filme pe care se află înregistrate variante ale elementelor faciale. Deplasarea filmului este dirijată de la un panou de comandă. După compunerea imaginii pe ecran, aceasta poate fi fotografiată rapid cu un aparat de tip Polaroid.

7.5. Sintetizorul fotografic are la bază aceleași principii de compunere a imaginii.

Într- un timp foarte scurt se realizează un montaj cu ajutorul a patru dispozitive ce proiectează pe un ecran câte o zonă a feței. Variantele de elemente faciale sunt selecționate din fotografii obișnuite, ceea ce conferă compoziției un grad sporit de autenticitate. Practic, procedeul se apropie de metoda fotorobotului, într-o variantă mai perfecționată, care pennite compunere; de figuri din elemente faciale naturale.

7.6. Portretul robot computerizat

7.6.1. Prezentare generală

Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferențierii unui om de altul, folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau și anume: aspectul exterior al feței, corpolența, existența unor malformații congenitale sau accidentale, anumite ticuri sau obiceiuri.

Ca definiție, portretul robot este metoda de identificare criminalistică având la bază descrierea martorului și compararea trăsăturilor exterioare ale făptuitorului.

Temeiul acestei identificări îl constituie individualizarea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărei persoane adulte. Deci, sunt însușiri sau semnalmente relativ neschimbătoare, proprii fiecărui individ, ele fiind nerepetabile.

Dificultățile inerente întâlnite în practică, de identificare pe baza metodei portretului vorbit, ori prin intermediul procedeelor tehnice de tipul fotorobotului,
identi-kit-ului, au condus la căutarea unor noi modalități de realizare a portretului robot.

Pentru aceasta, specialiștii au recurs la tehnica de calcul electronic, care se dovedește a fi foarte utilă în practică.

Principalul avantaj al utilizării computerului în identificarea după semnalmente exterioare constă nu numai în exploatarea mai eficientă a datelor furnizate de martor (chiar în ciuda unui mod de exprimare imprecis al acestuia), ci și în utilizarea altor date, stocate în fișierele criminalistice (respectiv în memoria calculatorului), privitoare la persoane care au săvârșit infracțiuni, ori care sunt suspecte, dispărute sau date în urmărire.

În esență, deși realizarea portretului robot computerizat are drept punct de plecare informațiile furnizate de martor sau victimă privitoare la elementele faciale caracteristice, aceasta va fi efectuată și pe baza altor date deținute de organele judiciare, lucru imposibil în ipoteza alcătuirii unui portret robot clasic.

A devenit astfel posibilă exploatarea fotografiilor infractorilor, ori a persoanelor dispărute sau neidentificate, imaginea electronică obținându-se atât din elemente faciale grafice, cât și din elemente preluate din fotograme diferite, „retușate" de către calculator

Tehnicile de calcul, deja devenite clasice, sunt completate cu sisteme de procesare a imaginilor, respectiv de fotografia digitală. Aceste tehnici de calcul permit alcătuirea de portrete robot ale adulților, îndeosebi pe baza unor fotografii efectuate la perioade diferite de timp.

În alcătuirea portretului vorbit pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate și respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate.

Sistemul de recunoaștere facială codifică, compară și regăsește în baza de date persoane după date antropometrice.

În prezent, specialiștii români utilizează o generație nouă de soft pentru realizarea portretului robot instalat pe stațiile de lucru ale Sistemului de recunoaștere facială.

Situațiile în care este necesară efectuarea portretului robot

Întocmirea portretului robot, în vederea identificării unei persoane, se impune în următoarele situații:

în toate cazurile în care, în urma comiterii unei infracțiuni ori alte fapte antisociale, victima ori un martor ocular a avut contact vizual cu făptuitorul;

când este necesară identificarea unor persoane participante la săvârșirea faptei, în calitate de martori oculari, victime sau complici și care au cunoștință despre împrejurările comiterii acesteia;

pentru reproducerea/reconstituirea fizionomiei suspectului surprins în imagini, ori în videofilmări de camere de supraveghere, înainte, în timpul, ori după comiterea unei fapte penale;

pentru depistarea și identificarea persoanelor dispărute.

Fig. 3 Portret robot întocmit în creion (stânga), la descrierea unui martor de sex feminin, în vârstă de 42 de ani. Dreapta – suspectul, fotografiat ulterior, a fost identificat operativ, schița având un rol important în recunoașterea faptei de către acesta. (Ilustrarea autorului).

“Părintele” portretului robot computerizat este Fotorobotul, o metodă care constă dintr-o compoziție fotografică formată din mai multe zone ale feței, hiate din fotografiile unor persoane diferite.

Metoda a fost inițiată de comisarul francez Pierre Chabot în 1952, într-o formă mai primitivă, constând în prezentarea mai multor fotografii, din care martorii indicau pe acelea care ar avea asemănări cu înfățișarea infractorului.

După mai multe succese, Chabot își perfecționează metoda, iar după 1965 formează o compoziție facială din trei zone, fiecare, având câteva zeci de variante.

Cele trei zone au următoarea compoziție: zona frunții și a părului, cuprinzând aici și conturul superior al capului, zona ochilor și a nasului și zona gurii și a bărbiei.

Au fost fotografiate sute de persoane, la aceeași scară și aceeași poziție a capului. După sexul persoanei și conturul feței, aceste fotografii au fost grupate în 2-3 grupe.

În cadrul fiecărei grupe, fotografiile au fost tăiate în trei fâșii, urmând delimitările celor trei zone.

Aceste fotografii se lipesc pe planurile alunecătoare și paralele ale unui dispozitiv cu care se vor putea executa nenumărate combinații de structuri faciale, după indicațiile pe care le vor da martorii care au văzut persoana căutată. în practică, fotorobotul a dat rezultate modeste, îndeosebi din cauza unor dificultăți tehnice de realizare, de aceea nu se poate vorbi de o generalizare efectivă a acestei metode.

De-a lungul vremii metoda portretului vorbit a cunoscut o serie de îmbunătățiri și se aplică cu rezultate bune în activitatea de urmărire și identificare a persoanelor si cadavrelor.

Potrivit definițeiei date de Mina Minovici, portretul vorbit este ”fotografia descriptivă a individului, o imagine care ne redă toate particularitățile individuale, cu ajutorul cărora, cu mai mare sau mai mică înlesnire, să putem deosebi dintr-un grup mai mult sau mai puțin numeros, persoana căutată, vie sau moartă”

În realizarea portretului robot se parcurg mai multe etape.

Pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput fizionomia individului căutat, respectând regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate, se selectează din bara de comenzi opțiunea fișier nou și se trece la alcătuirea portretului robot.

Astfel, în prima etapă se completează câmpurile referitoare la sexul și rasa persoanei, apoi se vor completa descriptorii referitori la fiecare element facial în parte.

În a doua etapă, după editarea imaginii portretului se vor face modificări de detaliu.

Dacă persoana care face descrierea fizionomiei individului căutat nu a putut reține decât unul din elementele faciale (nasul proeminent etc.), pentru a nu o influența în descriere, portretul robot se va realiza începând cu o simplă schiță.

Aceasta se selectează la începerea unui nou portret robot prin selectarea butonului “Folosirea minimului de elemente faciale”.

În continuare se pornește în alcătuirea portretului robot începând cu elementul facial memorat cel mai bine de persoana care face descrierea. Ulterior se adaugă și celelalte elemente faciale.

Softul permite dimensionarea, poziționarea (sus-jos, stânga-dreapta), rotirea, fiecărui element facial în parte precum și a accesoriilor și articolelor de vestimentație.

Descrierea semnalmentelor (metoda portretului vorbit) are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularitățile anatomice ale feței.

Astfel, se vor descriere volumul, forma, poziția și culoarea părților observate, fiecare element fiind apreciat nu în funcție de un anumit sistem metric ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.

Posibilitățile de descriere diferă în funcție de persoana care le efectuează, precum și de utilajul tehnic ajutător utilizat, destinat acestui scop.

Perceperea de către un martor ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârșește fapta penală, poate fi asimilată, Într-o accepțiune foarte largă cu o urmă de memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi "urma ideală", aceasta având un evident caracter nematerial, specific proceselor psihologice de la nivelul scoarței cerebrale.

Fig. 3.1. Portret robot – imagine demonstrativ-sugestivâ, întocmit în creion (stânga), la descrierea unui “martor” de sex masculin, în vârstă de 34 de ani Dreapta – “suspectul”, fotografiat ulterior.

În situația când portretul robot nu se potrivește cu fotografiile din lista de suspecți, rezultatul comparării și portretul robot ce va fi tipărit sub formă de poster urmărit, se vor trimite formațiunii care instrumentează cazul și totodată se va solicita ștergerea înregistrării portretului din baza de date, indicând ID-ul și numele sub care a fost înregistrat.

Imagini demonstrativ-sugestive – portret robot întocmit în creion (stânga), la descrierea unui “martor” de sex masculin, în vârstă de 28 de ani. Dreapta – “suspectul”, fotografiat ulterior.

Potretul robot ca probă

Trebuie reținut faptul că portretul robot nu constituie probă în cadrul unui proces penal, dat fiind subiectivismul regăsit în relatarea și procesul activ de reactualizare a informațiilor memorate de martor, dar putem afirma că este o piesă însemnată din probatoriu.

Utilizarea acestuia se regăsește în faza de cercetare, scurtând timpul de investigații, identificând autorul chiar din primele verificări.

Odată ce martorul este de acord cu rezultatul obținut prin participarea nemijlocită la interviu, asumându-și totodată responsabilitatea veracității descrierii tăcute, punându-și semnătura pe schița finală, este de înțeles că aceasta va putea fi folosită în investigarea cazului, contribuind în cele din urmă într-o anumită măsură la identificarea și tragerea la răspundere a făptașului.

În cazul în care, autorul este identificat prin alte metode, altele decât compoziția, contribuția portretului robot realizat în cauză va putea fi interpretată ca un accept, o atestare ori confirmare a unui “martor tăcut”, întărindu-ne convingerea că suspectul reținut este cel descris de interlocutor, dat fiind asemănarea evidentă dintre acesta și schiță.

Trebuie menționată importanța activității de realizare a unui portret robot în Statele Unite ale Americii, unde artiștii criminaliști sunt deseori chemați în instanță pentru a-și argumenta și susține rezultatul, prezentându-și modul de lucru și etapele parcurse în elaborarea acestuia.

Practic, în Statele Unite ale Americii, “prezentarea cazului în instanță” constituie a patra ramură a artei criminalistice, ca disciplină.

Printre avantajele utilizării portretului robot se numără:

ajută la excluderea sau adăugarea de persoane din/în cercul de suspecți;

reduce timpul și munca de investigații;

asistă la identificarea și recunoașterea făptuitorului;

poate interveni cu noi informații despre autor și împrejurările comiterii faptei;

Portretul robot poate fi realizat pe baza unor mijloace tehnice: întocmirea schiței de portret și/sau fotorobotul, identificarea pe bază de compoziție (procedeu cu mai multe variante, și anume: identikitul, mimcompozitul, portretul robot computerizat).

La ora actuală, fotorobotul și identificarea pe bază de compoziție sunt "simplificate", pe măsură ce se dezvoltă și se perfecționează bazele de date ale sistemelor automate și aplicațiile aferente acestora.

Sistemul de recunoaștere facială

Perceperea de către victimă sau martorul ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârșește fapta penală, poate fi asimilată, într-o accepțiune foarte largă, cu o urmă de memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urma ideală”, aceasta având un evident caracter material, specific proceselor psiho-:lziologice de la nivelul scoarței cerebrale.

Devine astfel posibilă identificarea infractorului pe baza portretului vorbit făcut de martor, ori recunoașterea sa după fotografie sau dintr-un grup de persoane.

Bineînțeles că cele percepute de martor sau victimă sunt redate, sub aspect procedural, în forma declarațiilor, pe baza cărora se va recurge la o metodologie adecvata, de identificare sau de recunoaștere, potrivit regulilor tacticii criminalistice.

Sistemul de recunoaștere facială înlocuiește cu succes clasoarele clasice cu fotografii de semnalmente, folosite pentru identificarea persoanelor, prin prelucrarea și stocarea la nivel național a fotografiilor și a datelor de stare civilă ale persoanelor în stare de arest sau libertate, ca urmare a comiterii de infracțiuni prin diverse moduri de operare.

Fotografia este digitalizată în limbaj pentru computer, procesată și stocată într-o bancă de date.

Sistemul de recunoaștere facială este destinat activităților judiciare, fiind integrat la nivel național și are în componență un server de date central ăla care sunt conectate prin inelul de comunicații stațiile de lucru.

Sistemul are capacitatea de a stoca date și fotografii de identificare ale persoanelor, fotografia de semnalmente din față este obligatorie pentru recunoașterea facială;

O persoană poate fi căutată și regăsită în baza de date după următoarele elemente:

datele de stare civilă;

semnalmente;

semne particulare;

după imagini – fotografii digitale (aparat foto digital, video-casetă) sau pe suport de hârtie (prin scanare) cu ajutorul algoritmului de recunoaștere facială;

după portretul robot realizat cu aplicația E-FIT;

cicatrici, tatuaje sau deficiențe psiho-motorii;

faptă și mod de operare sau alt atribut care există ca pick-list.

De asemenea sistemul are o instalare și întreținerea ușoară, captează imagini cu înaltă rezoluție iar datele stocate au diferite nivele de securitate.

Sistemul utilizează un altgoritm de căutare facială (LFA) care este independent de culoare, asta înseamnă că, la căutare nu ia în calcul culoarea fotografiei sau culoarea pielii.

Din punct de vedere al rasei nu ia în calcul structura feței deoaece aceasta este universală indiferent de rasă. Are o plajă largă în privința sursei de preluare a imaginilor, acestea putându-se face prin folosirea unui scanner, a unei camere foto sau video etc.

În privința vârstei, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea timpului. Machiajele, părul facial, ochelarii sau iluminarea etc. nu împietează asupra identificării persoanelor.

Posibilitățile sistemului de recunoaștere facială sunt următoarele:

Listarea de rapoarte despre persoanele înregistrate cu fotografii și date de interes operativ;

Acces pe rețea;

Acces la distanță pentru furnizorii sistemului în vederea intervenției cât mai rapide pentru înlăturarea eventualelor probleme apărute la sistem;

Obținerea facilă de diferite rapoarte ;

Softul personalizat în limba română;

Permite importul de imagini digitale

Softul pentru portret robot suportă format JPEG, TIFF, GIF și BMP.

Posibilitatea editării imaginii: scalare, decupare, strălucire, contrast etc.

Permite una sau mai multe căutări în baza de date, rezultatul acestei căutări este o listă de candidați, afișată în ordinea

Filtre de căutare care permit reducerea timpului de căutare

Sistemul de recunoaștere facială este destinat să funcționeze ca o bază de date centrală, pentru a stoca fotografii, semnalmente, semne particulare și date de identificare ale unor categorii de persoane, în vederea stabilirii pe baza acestora a identității persoanelor cu ajutorul algoritmului de căutare facială, prin măsurarea punctelor nodale cum ar fi:

Distanța între ochi;

Lățimea nasului;

Adâncimea orbitelor;

Oasele feței;

Linia maxilarului;

Bărbia.

Stațiile de lucru ale sistemului au instalat și softul E-FIT destinat realizării de portret robot pe baza datelor declarate de o terță persoană (victimă, martor etc.) în scopul căutării și stabilirii identității făptuitorilor, prin compararea portretului realizat cu fotografiile persoanelor înregistrate anterior în baza de date.

Baza de date cuprinde evidența înregistrărilor sub formă de imagini digitale ale feței, semnalmente anatomice, semne particulare, cicatrici, tatuaje, date de stare civilă și antropometrice, preluate de la anumite categorii de persoane.

La fotografierea persoanelor se utilizează aparatură digitală, respectând următoarele criterii:

fotografia trebuie să fie efectuată cu bază mică a aparatului, linia bazei să fie linia umerilor;

rezoluția minimă SQ2 Normal (1024×768);

zoom optic maxim (3x);

distanța față de subiect aproximativ 1,20 m;

se vor folosi surse de iluminare artificială, pe cât posibil fără utilizarea blitz-ului;

pentru situațiile când fotografiile persoanelor provin din alte surse (clasoare clasice sau baze de date), dacă îndeplinesc condițiile de comparare cerute de soft-ul sistemului, acestea pot fi preluate cu ajutorul scanner-ului, la rezoluția de 600 dpi (în funcție de mărimea fotografiei originale, rezoluția scanării să fie de aproximativ 1024×768);

Introducerea fotografiilor în baza de date a sistemului se poate realiza astfel:

de pe camerele foto digitale (recomandat) în format JPEG;

prin scanarea fotografiilor clasice, cu condiția ca acestea să îndeplinească criteriile de calitate cerute de sistem;

În categoria mijloacelor, metodelor tehnico-științifice și procedeelor tactice folosite în criminalistică pentru efectuarea expertizelor și constatărilor tehnico-științifice în scopul identificării persoanelor cercetate penal este inclusă și metoda identificării persoanei după fotografie și prim-planul filmului judiciar.

În practica criminalistică din țară cât și în cea din străinătate se folosesc atât metodele clasice ale criminalisticii (continuitatea liniară, îmbucșarea, suprapunerea), cât și metode noi, elaborate sau adaptate ca urmare a introducerii în cercetările criminalistice a celor mai noi descoperiri științifice.

Elementele generale folosite în acest gen de expertiză sunt de fapt trăsături anatomice (statice) care se pot observa pe fotografia persoanei, cum fi: sexul, vârsta, rasa, forma capului și a feței, zonele feței, forma, dimensiunile, amplasarea și culoarea elementelor componente ale feței, precum și îmbrăcămintea și starea ei.

Aceste elemente îl ajută pe expert la prima examinare, pentru excluderea unora dintre fotografii reprezentând persoane diferite din punct de vedere anatomic și reținerea altora cu anatomie asemănătoare, în vederea trecerii la etapa următoare.

Aceste elemente sunt cunoscute și sub denumirea de semne particulare sau trăsături statice speciale și individualizează persoana prin natura, forma, culoarea, dimensiunea și poziționarea acestora.

Elementele individuale întâlnite frecvent sunt: cicatricele, petele, negii, alunițele, ridurile, tatuajele, precum și particularitățile unor elemente componente ale feței (deviație de sept, dimensiuni, forme, distanțe exagerate, asimetria elementelor perechi etc.).

Din cele expuse mai sus nu trebuie concluzionat că identificarea persoanei este posibilă numai atunci când ea prezintă semne particulare, deoarece aceasta se poate face și numai prin examinarea comparativă a elementelor generale care, luate în totalitate sub aspectul formei, dimensiunilor, plasamentului și raportului dintre ele, individualizează persoana.

Însă, identificarea este mult ușurată atunci când pe cele două fotografii supuse comparării se pot evidenția și elemente particulare.

Mai jos două fotografii care aparțin aceleiași persoane și care au fost realizate la un interval de 5 ani, respectiv anul 1999 (stânga) și anul 2004 (dreapta).

după cum se poate remarca sunt evidente transformările fizionomice care au avut loc în procesul maturizării, precum și diferențele rezultate din schimbarea pieptănăturii și apariția pilozității faciale, însă cele mai importante neconcordanțe care pot conduce la îngreunarea identificării cu ajutorul Sistemului de recunoaștere facială rămân cele privitoare la modul de executare a preluării imaginilor.

Iată câteva reguli de bază ce trebuie respectate:

la preluarea imaginii se încadrează numai fața subiectului;

subiectul trebuie să privească spre cameră;

poziția capului trebuie să fie dreaptă;

nu se folosește blitz-ul pentru a nu produce umbre;

fotografia se realizează în plan vertical (portret).

În cele două fotografii sunt evidențiate alunițele, ca semne particulare, lobul urechii drepte, conturul maxilarului inferiior (mandibula) și distanțele dintre ochi, respectiv oasele zigomatice trasate cu săgeți și linii întrerupte, de culoare roșie).

Se observă și alte caracteristici de asemănare cum ar fi: forma și culoarea ochilor, forma vârfului nasului, a nărilor, forma și culoarea sprâncenelor, forma buzelor (șanțul naso-labial, comisurile gurii), forma bărbiei etc.

În concluzie, căutarea în baza de date a Sistemului de recunoaștere facială se finalizează prin aducerea unor fotografii ale unor persoane care prezintă asemănări cu cea a cărei imagine a fost codificată, operatorul fiind cel care stabilește identificarea.

Identificarea se materializează printr-un raport de expertiză de portret, în care vor fi examinate comparativ atât imaginea în litigiu a persoanei cu identitate necunoscută cât și imaginea modelului de comparație a persoanei cu identitate cunoscută, prin confruntare, stabilirea continuității liniare, folosirea caroiajului, măsurarea valorilor unghiulare sau proiecția punctelor comune, procedee ce vor fi apro-rundate în cadrul modulului privind expertizele criminalistice clasice.

7.8. Recunoașterea persoanelor după fotografie se va rpoceda la așezarea fotografiei celui vizat pentru indentificare într-un grup de 4 fotografii excutate în aceleași condiții tehnice și reprezentând indivizi cu caracteristici de identificare asemănătoare. Pe spatele fiecărei fotografii vor fi menționate datele de indentificare ale persoanelor din imagine. Întreaga operație se va defășura numai în prezența martorilor asistenți.

În continuare martorul va fi introdus în încăpere și invitat să procedeze la recunoașterea persoanei după fotografie, în dreptul fiecărei fotografii fiind un număr.

7.9. Fotografierea semnalmentelor

Fotografia semnalmentelor se constituie ca un ansamblu de procedee fotografice destinate înregistrării imaginii persoanelor care au săvârșit infracțiuni, precum și a cadavrelor necunoscute, în vederea identificării lor ulterioare.

Aceleași procedee se aplică, în limite apropiate, și fotografiilor destinate actelor de identitate (buletine, pașapoarte etc.). Totodată, ea servește la realizarea unor fotografii de urmărire, având drept scop surprinderea pe peliculă a unor acte cu caracter infracțional, fotografii executate numai în condițiile prevăzute de lege.

7.9.1. Fotografia de indentificare a persoanelor

Fotografierea de identificare a persoanelor- în special a celor care au săvârșit infracțiuni – este folosită de serviciile specializate ale poliției încă din secolul trecut.

Acest procedeu face parte dintre metodele importante de identificare a recidiviștilor, alături de identificarea dactiloscópica.

Printre principalii săi promotori a fost francezul A.Bertillon, care a stabilit regulile de bază ale acestui gen de fotografie judiciară operativă.

Sub raport tehnic, fotografierea constă în așezarea persoanei pe un scaun rotativ, special construit, care să asigure celui fotografiat o poziție fixă. Pentru aceasta, planșeta scaunului are o formă adecvată. Spătarul este prelungit și are un suport de susținere a capului. în prezent mai sunt aplicate și alte procedee, care nu fac necesară folosirea scaunului.

Se execută două fotografii bust: una din față și alta din profilul drept. Nu se exclude însă nici executarea unei fotografii din semiprofil, în unele țări acest lucra fiind aplicat în mod curent. În ipoteza existenței unor semne sau forme anatomice particulare, este indicată și executarea de fotografii ale profilului stâng sau ale ținutei întregului corp.

Persoana este fotografiată cu capul descoperit, pieptănată și bărbierită, fără ochelari, cu urechea dreaptă descoperită. Privirea va fi îndreptată înainte. În ipoteza existenței unor cicatrice care s-ar observa mai greu în fotografie, locul respectiv se freacă ușor pentru a se determina congestionarea tegumentului în zona cicatrizată. Preferabil este, totuși, să se execute o fotografie și în radiații infraroșii, capabilă să surprindă detalii din piele până la o adâncime de 2-3mm .

Perfecționările tehnicii fotografice au permis generalizarea introducerii de aparate special destinate fotografierii semnalmentelor. Se execută, astfel, fotografii simultane din față și profil, urmate de o developare rapidă. Totodată, nu numai pentru diverse documente de legitimare, ci și pentru fixarea semnalmentelor, a început să se practice fotografia color.

Fotografia se execută la scara 1/7. Pentru aceasta, plăcuța cu data și numărul de ordine având o lungime de 28cm, se atașează la nivelul pieptului persoanei. La obținerea pozitivului imaginea se mărește până când placa atinge lungimea de 4cm, deci 1/7 din mărimea naturală. Iluminarea celui fotografiat se face frontal, cu o lampă de 200W și cu două surse laterale de 250W.

Instalațiile modeme de fotografiere a semnalmentelor dispun de o aparatură specia'l confecționată. Există, astfel, cabine tip „robot" cu două aparate ce fotografiază simultan fața și profilul sau sistem cu oglinzi dispuse sub un unghi de 45° care determină fixarea pe un rar clișeu a imaginii feței, semiprofilului și profilului.

7.9.2. Fotografia de urmărire

Fotografia de urmărire, de supraveghere sau de filaj, cum mai este denumită, constă în înregistrarea prin fotografiere, filmare, inclusiv înregistrarea videomagnetică, în condițiile prevăzute de lege, a unor activități cu caracter infracțional, a contactelor dintre participanții la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, inclusiv cu subiectul pasiv al infracțiunii (cum ar fi, de exemplu, persoana șantajată), în vederea probării acestor activități.

Aparatul fotografic este de format mic, silențios, ușor de manevrat și de mascat în diferite obiecte de uz comun. Pornind de la faptul că fotografia de urmărire se execută rapid, fără posibilitatea de reglare a clarității și de fixare a timpului de expunere, aparatura este concepută într-o manieră care să înlăture aceste neajunsuri. Spre pildă, obiectivul aparatului, pe lângă o bună luminozitate, are o claritate mare în profunzime. Armarea se face pentru un număr mai mare de fotografieri.

Desigur, fotografia se execută fără știrea persoanei urmărite. Pentru aceasta, tehnica și procedeele de înregistrare vor fi întrucâtva diferite de celelalte categorii de fotografii judiciare de tip operativ.

Frecvent, de un mare ajutor în fotografia de urmărire sunt radiațiile infraroșii, care servesc nu numai la efectuarea de fotografii în întuneric, ci și în condiții meteorologice deosebite cum ar fi ceața.

Pe lângă obiectivele obișnuite sau a teleobiectivelor, aparatele de fotografiat mai pot fi dotate cu amplificatoare electronooptice, care măresc intensitatea fluxului luminos de câteva sutre de ori.

CONCLUZII

Identificarea persoanei după metoda portret vorbit reprezintă principala armă de luptă eficientă împotriva escaladări fenomenului infracțional.

Rolul acesteia este dat de necesitatea, utilitatea și larga sa aplicabilitate.

Este binecunoscut faptul că, în ultimul deceniu, fenomenul infracțional a cunoscut o creștere importantă și o dată cu aceasta modul de “operare” a făptuitorilor s-a “rafinat” concretizânu-se în încercări de inducere în eroare a martorilor cu privire la adevărata înfățișare (prin deghizări și operații estetice).

Toate acestea au condus la unificare eforturilor specialiștilor pentru găsirea și determinarea unor noi procedee și mijloace tehnice care să aibă ca finalitate identificarea infractorilor.

Este știut că apariția laserului a reprezentat deschiderea de noi perspective în cele mai diverse domenii ale științei și tehnicii, unul dintre principalii săi beneficiari fiind fotografia și, indirect procedeul de identificare după semnalmentele exterioare, rezultatele fiind cu adevărat spectaculoase.

BIBLIOGRAFIE

Dotrină

Argeșeanu,I. Criminalistica și criminologia în acțiune, Colecția Nevoia de adevăr și drepttate, Editura Lumina Lex, București 2001

Beliș,V. Tratat de medicină legală, Editura medicală, București, 1995

Bercheșan, V. Metodologia investigării infracțiunilor, Curs de criminalistică, vol. II, Editura Paralele 45, București 2000

Cătuna, Nelu Viorel, Metodica cercetării infracțiunii de viol, Editura C.H. Beck, București 2007

Cârjan Lazăr, Mihai Chiper, Criminalistică, Editura Fundației România de măine, București 2009

Dumitrescu, C., E. Gacea, Elemente de antropologie judiciară, Editura Ministerului de Interne, București 1993

Dongoroz, V., I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Editura Academiei Române București 1975

E. Stelzer, Teoria și metodica criminalistică general㸠Editura Științifică germană, Berlin, 1977

I. Ionescu, D. Sandu, Indentificarea criminalistică, Editura Științifică, București 1990

Ionescu, F, Criminalistica, Editura Universitară, București 2008

L. Derobert, Medicine légale, Ed. Flammarion, Paris, 1976

Mihalcea,I.. Metode și tehnici de investigare criminologică și criminalistică, Editura Independența Economică, Pitești 2010

Panghe, C., C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Editura Ministerului de Interne, București 1974

Popa, Ghe., I. Necula, Metode și tehnici criminalistice de indentificare a persoanei, Editra ERA București 2006

Pășescu,Ghe. Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul faptei, Editura Național, București 2000

Popov, N.V. Medicină juridică, Editura de Stat pentru Literatură Științifică, 1954,

Rădulescu, S.M. Sociologia și istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, București 1997

Scripcaru, Gh., M. Terbancea, Patologie medico-legală, ediția a II-a, revăzută și adăugită, EDP, București 1983

Văduva, N. Expertiza judiciară, Editura Universitaria Craiova, 2001

BIBLIOGRAFIE

Dotrină

Argeșeanu,I. Criminalistica și criminologia în acțiune, Colecția Nevoia de adevăr și drepttate, Editura Lumina Lex, București 2001

Beliș,V. Tratat de medicină legală, Editura medicală, București, 1995

Bercheșan, V. Metodologia investigării infracțiunilor, Curs de criminalistică, vol. II, Editura Paralele 45, București 2000

Cătuna, Nelu Viorel, Metodica cercetării infracțiunii de viol, Editura C.H. Beck, București 2007

Cârjan Lazăr, Mihai Chiper, Criminalistică, Editura Fundației România de măine, București 2009

Dumitrescu, C., E. Gacea, Elemente de antropologie judiciară, Editura Ministerului de Interne, București 1993

Dongoroz, V., I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Editura Academiei Române București 1975

E. Stelzer, Teoria și metodica criminalistică general㸠Editura Științifică germană, Berlin, 1977

I. Ionescu, D. Sandu, Indentificarea criminalistică, Editura Științifică, București 1990

Ionescu, F, Criminalistica, Editura Universitară, București 2008

L. Derobert, Medicine légale, Ed. Flammarion, Paris, 1976

Mihalcea,I.. Metode și tehnici de investigare criminologică și criminalistică, Editura Independența Economică, Pitești 2010

Panghe, C., C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Editura Ministerului de Interne, București 1974

Popa, Ghe., I. Necula, Metode și tehnici criminalistice de indentificare a persoanei, Editra ERA București 2006

Pășescu,Ghe. Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul faptei, Editura Național, București 2000

Popov, N.V. Medicină juridică, Editura de Stat pentru Literatură Științifică, 1954,

Rădulescu, S.M. Sociologia și istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, București 1997

Scripcaru, Gh., M. Terbancea, Patologie medico-legală, ediția a II-a, revăzută și adăugită, EDP, București 1983

Văduva, N. Expertiza judiciară, Editura Universitaria Craiova, 2001