Hotararile Curtii de Justitie a Uniunii Europene

ABREVIERI

APAS – Acordul de Punere în aplicare a Tratatului de la Schengen

AUE – Actul unic european

CE – Comunitatea europeană

CJCE – Curtea de Justiție a Comunității Europene

CEJ/CJE – Curtea Europeană de Justiție

CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene Europene

CECA/CECO – Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

CEE – Comunitatea economică europeană

CSCE/OSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

ECB/BCE – Banca Centrală Europeană

ECOSOC – Comitetul Economic și Social

EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice

EMU/UEM – Uniunea Economică Monetară

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

NATO – Organizația Atlanticului de Nord

PESC – Politica externă și de securitate comună

PCC – Politica comercială comună

TCE – Tratatul constituind Comunitatea Europeană

TCEE – Tratatul constituind Comunitatea economică europeană

TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene

TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

TPI- Tribunalul de Primă Instanță

UE – Uniunea Europeană

FRA- Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (Fundamental Rights Agency)

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I : SCURT ISTORIC AL CURȚII DE JUSTIȚIE A

UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL II : COMPUNEREA ȘI ORGANIZAREA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

2.1. Compunerea Curții de Justitie

2.1.1. Statutul judecătorilor și a avocaților generali

2.1.2. Statutul grefierilor

2.2.Organizarea Curtii de Justitie

2.3. Tribunalul

2.3.1.Compunerea Tribunalului

2.3.2.Grefa

2.3.3.Organizarea Tribunalului

2.4. Tribunalul Funcției Publice

2.4.1. Organizare și funcționare

2.4.2. Procedura în fața Tribunalului Funcției Publice

CAPITOLUL III : COMPETENȚELE CURȚII DE JUSTIȚIE A

UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL IV : PROCEDURI ȘI ACȚIUNII ÎN FAȚA CURȚII

4.1. Acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare

4. 2. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor

4.3. Acțiunea în anulare

4.4. Acțiunea în constatarea abținerii de a acționa

4.5. Acțiuni directe

CAPITOLUL V : HOTĂRÂRILE CURȚII DE JUSTIȚIE A

UNIUNII EUROPENE

5.1. Efectele hotărârilor

5.2. Executarea hotărârilor

5.3. Cazul Van Duyn

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului Schuman, începe o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Planul Schuman urmărea plasarea producției de oțel și cărbune sub egida unei Înalte Autorități, în cadrul unei organizații deschisă aderării altor țări europene. În cadrul acestei organizații europene luarea deciziilor cu privire la producția și distribuția oțelului și cărbunelui erau luate de către organele compuse din reprezentanții guvernelor statelor membre ale organizației. La aceste principii fundamentale ale planului Schuman au subscris șase state : Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, care, în urma unor negocieri rapide, au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului.1

Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăsește în propunerea de înființare a două noi Comunități: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM), ce avea ca scop o solidaritate sectorială și Comunitatea Economică Europeană (CEE), ce urmărea crearea unei piețe comune generalizate. Tratatele instituind CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeași zi, a fost semnată și Convenția cu privire la instituțiile comune (Adunarea Parlamentară Comună și Curtea de Justiție). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, fiind încheiate pentru o perioadă nedeterminată. Noile Comunități s-au inspirat din concepțiile instituționale puse deja în practică, de CECA. Ele se înscriu pe calea unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, evocată în preambulul Tratatului instituind CEE, confirmând apropierea funcționalistă originală.

Așadar, cele trei Comunități Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA – 1951), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM – 1957) și Comunitatea Economică Europeană (CEE – 1957), au apărut pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică, dar și pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.

Deși de-a lungul unei perioade au existat, în mod paralel, trei sisteme instituționale internaționale, începând de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a dorit reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, ceea ce a dus la îndeplinirea unor atribuții/competențe stabilite prin cele trei Tratate institutive. Procesul formator s-a finalizat în anul 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică și un Consiliu unic”.

Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei piețe interne în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și măsuri privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și tehnologică și mediul înconjurător.

După Actul Unic European cele trei comunități inițiale au fost denumite în colectiv Comunitatea Europeană, ca o recunoaștere a progreselor realizate în domeniul integrării.

O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cele 12 state membre ale Comunităților europene, la 7 februarie, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Acesta este cel mai radical instrument de modificare a celor 3 tratate constitutive.

Tratatul de la Maastricht introduce Uniunea Europeană și definește ca obiectiv al acesteia organizarea în mod coerent și solidar a relațiilor între statele membre și între popoarele lor. În realizarea acestui obiectiv s-a afirmat că se urmărește, în mod special, promovarea unui interes economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale, afirmarea identității pe scena internațională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, garantându-se siguranța și securitatea popoarelor în condițiile facilitării liberei circulații a persoanelor, menținerea acquisului comunitar și dezvoltarea acestuia.

La data 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam, tratat prin care se aduceau modificări Tratatului privind Uniunea Europeană, dar și Tratatelor ce instituiau Comunitățile Europene. Prin acest ultim tratat, Uniunea Europeană căpăta o nouă formă definindu-se noi obiective, rolul cetățeanului fiind sporit, iar caracterul democratic al instituțiilor consolidat.1

Adoptarea acestui tratat a fost necesară deoarece, deși el a urmat alte două mari modificări, mai exact, modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din anul 1986, Actul Unic European, și din anul 1992, Tratatul de la Maastricht, totuși, soluții încă erau necesare pentru numeroasele probleme care au rămas încă nerezolvate. Problemele vizau rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii.

Deși tratatul de la Maastricht instituia, o cetățenie europeană, adică o imagine clară de drepturi și obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre, totuși conținutul real său real, „palpabil”, lipsea.

Următorul tratat adoptat a fost Tratatul de la Nisa din anul 2001, care modifică și completează tratatul privind UE și tratatele de instituire a Comunităților europene.

Tratatul este alcătuit din două părți la care se adaugă patru protocoale : unul privind extinderea Uniunii, unul privind statutul și funcționalitatea Curții de Justiție, unul privind impactul financiar al ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, și unul privind libera circulație a persoanelor.

Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare în ianuarie 2003 după ce a fost ratificat de către toate statele membre. Tratatul introduce următoarele modificări : Curtea de Justiție dobândește competențe în aplicarea art. 7 din Tratat, articol care reglementează suspendarea drepturilor de stat membru unui stat care încalcă grav și persistent dispozițiile tratatelor. Se introduc mecanisme procedurale, astfel încât statul acuzat să poată să se apere și să se facă un raport independent care să prezinte situația juridică.

Între chestiunile instituționale legiferate, se remarcă ponderea voturilor în Consiliu, ajungându-se la așa-zisa triplă majoritate : modifică numărul parlamentarilor la 732 și stipulează o reîmpărțire a mandatelor între state, cu excepția Germaniei și Luxemburgului toate celelalte state pierzând din numărul de locuri alocat. Modifică numărul voturilor în Consiliul Uniunii și extinde numărul domeniilor în care decizia se adoptă cu majoritate calificată de voturi.

Se adoptă și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Tratatului i-a fost anexată și Declarația privind viitorul Uniunii Europene.

Uniunea Europeană și tratatele sale trebuiau să fie reformate profund, pe o paletă care să aibă în vedere mai multe dimensiuni organizaționale. Aceste reforme au fost urgentate pentru că extinderea iminentă cu 10 și ulterior încă 2 state ar fi putut agrava problemele existente. Acesta este motivul pentru care, de multe ori, în analizele și statisticile europene se evoluează realitățile din Europa celor 15 si EU 27.

Din cauza faptului că exista o mare distanță între Uniunea Europeană și cetățenii săi, apărea ca fiind necesară luarea unor măsuri decisive, pentru sporirea implicării acestora în realizarea proiectului european. O dată luate aceste măsuri, așa-zisul deficit democratic al Uniunii Europene urma a fi redus considerabil.

Următorul instrument juridic prin care se face trecerea esențială de la un anumit tip de subiect de drept internațional (organizații internaționale, având caracter supranațional, integrat) la un alt tip, este, și anume la acela având caracter atipic, non-clasic, similar confederațiilor ori federațiilor de state, oricum diferit fiind de cel anterior, este Tratatul de la Lisabona care fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acest lucru este pus în evidență, cu putere pregnant-corelativă, între altele, de faptul că Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică, prin Tratatul de la Lisabona (art. 46A, „Dispoziții finale”, din Modificări la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene).

Privind structura sa, TUE este împărțit în 6 titluri: „Dispoziții comune (I), Dispoziții privind principiile democratice (II), Dispoziții instituționale (III), Dispoziții privind cooperarea consolidată (IV), Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind politica externă și de securitate comună (V) și Dispoziții finale (VI)”.

Se poate observa că Titlul I („Dispoziții comune”) al actualului TUE care include și articole ce fac trimitere la valorile și obiectivele Uniunii, la relațiile dintre Uniune și statele membre, dar, de asemenea, și la suspendarea drepturilor statelor membre se modifică, așa cum s-a convenit în cadrul CIG din anul 2006, în următoarele puncte esențiale :

– se introduce, în cadrul Preambulului Tratatului asupra Uniunii Europene, a celui de-al doilea considerent (considerent care, de-a lungul timpului, a generat multe controverse), astfel: „inspirându-se din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile

Privind structura sa, TUE este împărțit în 6 titluri: „Dispoziții comune (I), Dispoziții privind principiile democratice (II), Dispoziții instituționale (III), Dispoziții privind cooperarea consolidată (IV), Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind politica externă și de securitate comună (V) și Dispoziții finale (VI)”.

Se poate observa că Titlul I („Dispoziții comune”) al actualului TUE care include și articole ce fac trimitere la valorile și obiectivele Uniunii, la relațiile dintre Uniune și statele membre, dar, de asemenea, și la suspendarea drepturilor statelor membre se modifică, așa cum s-a convenit în cadrul CIG din anul 2006, în următoarele puncte esențiale :

– se introduce, în cadrul Preambulului Tratatului asupra Uniunii Europene, a celui de-al doilea considerent (considerent care, de-a lungul timpului, a generat multe controverse), astfel: „inspirându-se din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale ființei umane, precum și libertatea, democrația, egalitatea și statul de drept”;

Uniunea conferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, frontierele interne lipsind, în cadrul căruia libera circulație a persoanelor este garantată, laolaltă cu măsurile adecvate privind controalele la frontierele externe, azilul, migrația, prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.

Uniunea formează o piață internă și combate excluderea socială și discriminările, promovând justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.

Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este EURO.

În ceea ce privește relațiile cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele, contribuind la protejarea cetățenilor săi. De asemenea, contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, făcând eforturi pentru eliminarea sărăciei și, în același timp, protejând drepturile omului, și în special, a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

Aceste obiective sunt urmărite prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate”.

– textul articolului 6, privind „drepturile fundamentale” dobândește următorul conținut: „1. Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute de Carta drepturilor fundamentale, adoptată la 7 decembrie 2000, astfel cum a fost modificată , care are aceeași valoare juridică ca și tratatele”. Dispozițiile cuprinse în Cartă nu vor extinde competențele Uniunii astfel cum au fost acestea definite în tratate.

Drepturile, libertățile și principiile cuprinse în Cartă vor fi interpretate în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei, privind interpretarea și punerea sa în aplicare și, implicit, cu luarea în considerare a explicațiilor la care face referire Carta, care prevăd originile acestor dispoziții.

Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, competențele Uniunii, așa cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.

Titlul al II-lea („Dispoziții privind principiile democratice”) conține unele aspecte convenite, deja, în cadrul CIG din anul 2004 referitoare la: democrația reprezentativă, egalitatea democratică, inițiativa cetățenilor și democrația participativă. Parlamentele naționale vor avea un rol consolidat, dacă facem referire la dispozițiile convenite în anul 2004 cu prilejul CIG.

Titlul al III-lea („Dispoziții instituționale”) precizează că „modificările (…) convenite în cadrul CIG/2004 vor fi integrate parțial în TUE și, parțial, în Tratatul privind funcționarea Uniunii. Noul titlu III va oferi o imagine de ansamblu a sistemului instituțional și va prevedea (…) modificări instituționale ale actualului sistem”. În sinteză, acestea sunt:

– Parlamentul European – noua componență;

– Consiliul Europeandobândește statut de instituție, stabilindu-se, inclusiv, modalitățile de vot și înființându-se cabinetul Președintelui;

– Consiliul European – introduce sistemul de vot cu dublă majoritate (nu rădăcină pătrată, așa cum propunea Polonia), iar cu privire la președinția rotativă de 6 luni se lasă posibilitatea unor modificări ulterioare;

– Comisia Europeană – vizează noua componență și consolidarea rolului președintelui;

– Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii (propus prin Tratatul Constituțional) – își schimbă denumirea în „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate”, dobândind un nou cabinet;

– Curtea de Justiție a UE va cunoaște unele modificări în acord cu unificarea anumitor reglementări;

– sistemul de vot , „cu dublă majoritate, astfel cum s-a convenit în cadrul CIG 2004, va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2014, dată până la care sistemul actual de vot cu majoritate calificată (articolul 205 alineatul (2) TCE) va continua să se aplice. După aceea, pe durata unei perioade tranzitorii până la 31 martie 2017, când o decizie trebuie adoptată cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita ca respectiva decizie să fie luată în conformitate cu sistemul de vot cu majoritate calificată astfel cum este prevăzut la articolul 205 alineatul (2) al actualului TCE. În plus, până la data de 31 martie 2017, dacă membrii Consiliului reprezentând cel puțin 75% din populație sau cel puțin 75% din numărul statelor membre necesar constituirii unei minorități de blocaj astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)] își manifestă opoziția față de adoptarea de către Consiliu a unui act prin vot cu majoritate calificată, mecanismul prevăzut în proiectul de decizie inclus în Declarația nr. 5 anexată actului final al CIG din 2004 se aplică. Începând cu 1 aprilie 2017, se aplică același mecanism, procentele relevante fiind de cel puțin 65% din populație sau cel puțin 55% din numărul de state membre necesar constituirii unei minorități de blocaj, astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)]”.

Titlul al IV-lea („Dispoziții privind cooperarea consolidată”), fostul Titlu VII din TUE, se referă, așa cum s-a convenit în cadrul CIG din anul 2004, la faptul că „numărul minim de state membre necesar pentru instituirea unei cooperări consolidate va fi de nouă”.

Interes prezintă și prevederile Titlului al V-lea („Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind Politica externă și de securitate comună”). În capitolul ce privește dispozițiile generale referitoare la acțiunea externă a Uniunii (care conține două articole) sunt reglementate principiile și obiectivele acțiunii externe a UE, dar și rolul Consiliului European în stabilirea intereselor strategice și a obiectivelor acesteia.

Cel de-al doilea capitol cuprinde dispozițiile titlului V al actualului TUE, așa cum s-a modificat cu prilejul CIG din anul 2004, inclusiv serviciul european pentru acțiunea externă și cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării. În acest capitol va fi introdus un nou prim articol, ce prevede că „acțiunea Uniunii pe plan internațional va fi orientată de principiile, va urmări obiectivele și se va desfășura în conformitate cu prevederile generale privind acțiunea externă a Uniunii”. De asemenea se va preciza, „în mod clar, faptul că PESC face obiectul unor proceduri și norme specifice. Va exista o bază legală specifică pentru protecția datelor cu caracter personal în domeniul PESC”.

Cel din urmă titlu, Titlul al VI-lea („Dispoziții finale”), are conținutul titlului VIII din actualul TUE. Aici întâlnim cel mai mare merit al reuniunii de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007, în sensul că „va exista (…) un articol privind personalitatea juridică a Uniunii” (se reia fostul articol 7 din Tratatul constituțional). Este pentru prima data când se consacră (așa cum făcea și Tratatul constituțional) printr-un articol distinct „retragerea voluntară din Uniune”. Articolul 48 se modifică pentru a reuni procedurile de revizuire a tratatelor (adică procedura ordinară și cele două proceduri simplificate). În ceea ce privește procedura ordinară de revizuire, este prevăzut faptul că tratatele vor fi revizuite, în direcția creșterii sau reducerii competențelor Uniunii. La articolul 49, cu privire la criteriile de eligibilitate și procedura de aderare la Uniune, referirea la principii va fi înlocuită cu o una îndreptată către la valorile Uniunii și se va adăuga un angajament de promovare a acestor valori. Se precizează, de asemenea, obligația de notificare a Parlamentului European și a parlamentelor naționale în cazul unei cereri de aderare la Uniune, adăugându-se faptul că se vor lua în considerare condițiile de eligibilitate convenite de Consiliul European (stabilite prin Anexa nr. 1, titlul VI la Mandat).

Se poate constata că a doua clauză din Tratatul de reformă va include modificările aduse actualului TCE, care va dobândi denumirea de „Tratatul privind funcționarea UE”.

Modificările principale se referă la: categoriile și domeniile de competență; sfera de aplicare a votului cu majoritate calificată și a co-deciziei; diferența dintre actele legislative și cele nelegislative; spațiul de libertate, securitate și justiție; clauza de solidaritate; ameliorarea administrării monedei Euro; dispoziții transversale (de ex., clauza socială); dispoziții specifice (de ex., cele privind serviciile publice, spațiul, energia, protecția civilă, ajutorul umanitar, sănătatea publică, sportul, turismul, regiunile ultraperiferice, cooperarea administrativă) și dispoziții financiare (resursele proprii, cadrul financiar multianual, noua procedură bugetară).

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate ce constituie forma bazei constituționale a UE. Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre ale UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene este alcătuit din Preambul și șapte părți, alcătuit din titluri și capitole. Tratatul este structurat pe șapte părți, astfel:

Partea I – Principiile (art.1-17)

Partea a doua – Nediscriminarea si cetățenia Uniunii (art.18-25)

Partea a treia – Politicile si acțiunile interne ale Uniunii (art.26-197)

Partea a patra – Asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări (art.198-204)

Partea a cincea – Acțiunea externă a Uniunii (art.205-222)

Partea a șasea – Dispoziții instituționale și financiare (art.223-334)

Partea a șaptea – Dispoziții generale și finale (art.335-358).

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Curtea de Justiție este instituția comunitară cu atribuții jurisdicționale, prevăzută în toate cele trei tratate constitutive ale Comunităților europene precum și în Protocolul privind Statutul Curții de Justiție anexat Tratatelor de la Roma1.

Necesitatea înființării unei astfel de instituții s-a resimțit încă din perioada lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris instituind CECA. Partenerii prezenți la negocieri vedeau în Curtea de Justiție adevăratul organ de control al legalității actelor emise de către Înalta Autoritate și Consiliul special de miniștri, menit să asigure, în același timp, echilibrul între aceste instituții și statele membre, de asemenea, să garanteze neamestecul autorităților CECA în domeniile care cad sub incidența suveranității statelor membre.

În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluții, dar nici una nu a fost adoptată2. Între soluțiile propuse s-au evidențiat : înființarea unei comisii de arbitraj, dar care era considerată a fi insuficientă și recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicșie deja existent, eventual Curtea internațională de justiție. În cele din urmă, s-a optat pentru o soluție, propusă încă din anul 1950, la începutul negocierilor, de a înființa o Curte de justiție proprie, care să asigure respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentului de executare.

Mai târziu, cele 2 Tratate de la Roma, acte institutive ale CEE și CECA ca și cele 2 Protocoale, care le completează, prevăd înființarea Curții de Justiție, având același rol ca și Curtea de Justiție înființată prin Tratatul de la Paris.

La 25 martie 1957, intervine convenția relativă la unele instituții comune Comunităților europene, care prevede faptul că atribuțiile conferite de fiecare dintre cele 2 Tratate de la Roma Curții de Justiție vor fi exercitate de o Curte de Justiție unică și că această instituție unică înlocuiește Curtea prevăzută în articolul 32 al Tratatului de la Paris. Deci, la intragerea în vigoare a Tratatelor de la Roma, cele 3 Comunități europene au o Curte de Justiție unică (comună) care își exercită atribuțiile stabilite prin fiecare tratat în parte, potrivit dispozițiilor fiecăruia dintre ele. Această situație a fost ilustrată plastic de specialiștii în probleme comunitare prin formula ,,une tete a trois casquettesˮ.

Ulterior Convenției din martie 1957, care opera, deja, după cum am amintit, o punere de acord a textului tratatului CECA. cu textele corespunzătoare din Tratatele CEE și CEEA în ceea ce privește Curtea de Justiție, Tratatul de fuzionare a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965, operează aceeași punere de acord pentru unele dispoziții ale Protocolului din 18 aprilie 1951. Mai târziu, regulamentul de procedură, din 3 martie 1959, elaborat de Curte și aprobat de Consiliul de Miniștri, preia și detaliază unele dispoziții din cele 2 Protocoale asupra Statutului Curții de Justiție.

Instituție comună a 3 Comunității distincte, Curtea de Justiție, cunoscută drept Curtea de Justiție a Comunităților Europene sau Curtea de Justiție de la Luxemburg, ori Curtea europeană de justiție, este guvernată de dispoziții aproape identice, care sunt înscrise în fiecare dintre Tratatele care istituie cele 3 Comunități, precum și în Protocoalele adiționale. Aceasta a fost concepută ca instituție comună a CECA , CEE și CEEA atât pentru rațiuni de ordin practic, cât mai ales, pentru facilitarea unității de aplicare și interpretare a Tratatelor și pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre Comunități.

Actul Unic European prevede că dispozițiile de la titlul III al Statelor pot fi modificate de către Consiliu, hotărând în unanimitate la cererea Curții și după consultarea Comisiei și a Parlamentului.

De la înființarea sa, în anul 1952, și până în prezent, Curtea de la Luxemburg a realizat o revizuire a Regulamentului său de procedură din cauza afluxului de sesizări care trebuiesc rezolvate în termenele prevăzute de Tratate, astfel încât cauzele cu care este sesizată să poată fi rezolvate mai rapid, cerând Consiliului și înființarea unei noi instituții jurisdicționale.

Răspunzând solicitării Curții de Justiție, Consiliul de miniștri a înființat în anul 1989, Tribunalul de primă instanță. Noua instituție, aflată sub autoritatea Curții de Justiție, are drept scop ameliolarea protecției jurisdicționale a justițiabilor și de a permite Curții să se concentreze asupra sarcinii sale principale, aceea de a interpreta, în mod uniform dreptul comunitar.

Fiecare dintre instituțiile Uniunii Europene acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin dispozițiile Tratatului. În exercitarea acestor atribuții, instituțile comunitare conlucrează între ele, fiecare respectând competențele atribuite celorlalte. În vederea repartizării competențelor între instituțiile comunitare sunt respectare anumite principii: principiul atribuirii de competențe, principiul autonomiei instituționale și principiul echilibrului instituțional.

CAPITOLUL II

COMPUNEREA SI ORGANIZAREA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

2.1. Compunerea Curtii de Justitie

Curtea de Justiție este compusă din judecători și avocați generali. Aceștia din urmă sunt chemați să se pronunțe, în totală independență, în cauzele supuse Curții, prin concluziile care constituie stadiul final al procedurii orale.

Conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Nisa asupra textului Tratatului CE, în prezent în componența Curții de Justiție intră câte un judecător aparținând fiecărui stat membru.

În prezent, Curtea este compusă din 27 de judecători și 8 avocați generali. Numărul judecătorilor și al avocaților generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curții.

Judecătorii sunt numiți prin acordul statelor membre pe o perioadă de 6 ani.

În practică s-a urmărit ca, întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puțin câte un judecător din fiecare stat membru. Acest lucru a fost și este dorit deoarece, atunci când deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru. Preocuparea de ordin politic a fost și ea precumpănitoare pentru un echilibru global pe naționalități, care se sprijină atât pe efectivul de judecătorilor, cât și pe cel al avocaților generali.

Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, ceea ce duce la stabilitatea Curții, deși la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parțială a judecătorilor și a avocaților generali. Practica arată că ei rămân în funcție în medie, timp de două mandate. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor, discuții critice în care se susțineau puncte de vedere din care rezultă că magistrați Curții, nefiind numiți pe viață, ar aduce atingere principiului inamovibilității, garanție fundamentală a independenței judecătorilor în accepțiunea doctrinei juridice occidentale1. În opinia specialiștilor de drept comunitar, criticile aduse nu sunt concludente.

Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să-și îndeplinească rolul cu caracter de continuitate și în deplină independență.

Judecătorii trebuie să fie aleși dintre personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările din care fac parte, a acelor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt juriști de o competență recunoscută.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curții în timpul exercitării mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activității și disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate de voturi, decizia luându-se în absența acestuia și numai atunci când judecătorul respectiv a încetat să răspundă condițiilor cerute pentru exercitarea funcțiilor sale.

Independența judecătorilor Curții este garantată, mai ales, de caracterul strict secret al deliberărilor în Camera de Consiliu. Procedura opiniei separate, întâlnită la Curtea internațională de Justiție, nu este admisă. Hotărârile Curții sunt decizii colective care angajează instanța în întregul ei. De asemenea, independența judecătorilor mai este garantată și de statutul acestora, de drepturile și incompatibilitățile pe care le prevăd tratatele în acest scop.

Judecătorii își vor desemna dintre ei pe președintele Curții de Justiție, pentru trei ani, mandatul acestuia putând fi reînnoit. Judecătorul francez Robert Decourt a exercitat, astfel, 3 mandate succesive, în perioada cuprinsă între 1967-1976.

Președintele conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Camera de Consiliu. Competențele sale jurisdicționale, pe care și le exercită prin ordonanțe, sunt limitate.

În ceea ce privește avocații generali, Tratatul CECA menționează numai cu caracter incidental instituția avocaților generali, lăsând în seama Protocolului adițional precizarea rolului și statutul lor. Acestora li se rezervă articolele speciale în textul actual al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene.

În concordanță cu prevederile Tratatelor, avocații generali au sarcina de a prezenta public, cu toată imparțialitatea și în deplină independență, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curții de Justiție pentru a o sprijini în îndeplinirea misiunilor sale. Rolul esențial al avocaților generali se materializează în momentul punerii concluziilor. În fiecare cauză contencioasă sunt ascultați, în principiu, avocații generali afectați Camerei căreia îi aparține și judecătorul raportor.

Avocații generali sunt toți ascultați în ipoteza în care Curtea este chemată să dea un aviz în așa numitei mici revizuiri, prevăzută în Tratatul CECA, ca și în situația reglementată de art. 228 alin. 2 al Tratatului CEE. În aceste situații, procedura se desfășoară în Camera de Consiliu, iar concluziile avocaților generali nu sunt publice.

2.1.1. Statutul judecătorilor și a avocaților generali

În timpul exercitării mandatului de judecător sau a mandatului de avocat general, aceștia nu pot să mai dețină altă funcție politică sau administrativă indiferent dacă este sau nu remunerată, cu excepția funcțiilor didactice sau cercetării științifice juridice, prin derogare specială.

Înainte de a începe exercitarea funcțiilor în cadrul Curții de Justiție, judecătorii și avocații generali au obligația de a depune un jurământ privind exercitarea corectă și imparțială a atribuțiilor și păstrarea secretului profesional.

Astfel conform dispozițiilor articolului 4 din Statut, la preluarea funcției, judecătorii se angajează solemn ca pe durata exercitării funcției lor și după încetarea ei, să îndeplinească obligațiile care rezultă din respectiva funcție, mai ales datoria de onestitate și circumspecție în acceptarea anumitor avantaje după încetarea funcției lor.

Calitatea de judecător încetează prin înlocuire legală, decesul judecătorului, demisie sau pensionare. Curtea poate decide dacă un judecător nu mai poate face față obligațiilor privind funcția sa, dispunând eliberarea din funcție. Dacă un judecător se pensionează în timpul mandatului său, el va fi înlocuit cu un alt judecător numit pentru perioada de mandat ce a rămas.

Avocații generali au obligația, ca acționând cu deplină imparțialitate și independență, să prezinte concluziile motivate asupra cazurilor aduse în fața Curții de Justiție, în vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale.

Dacă vrem să încadrăm avocatul general în dreptul nostru sau vrem să găsim asemănări, între instituția acestuia și organele puterii sau autorității judecătorești naționale, trebuie să constatăm că acesta are atribuții asemănătoare cu atribuțiile generale ale unui procuror1. Atribuții cum ar fi, asigurarea legalității protejarea interesului public, strângerea de probe atât în favoarea cât și în defavoarea părților bineînțeles cu păstrarea proporților și făcând abstracție de faptul că procurorul național aproape în întreaga sa activitate se ocupă de litigii de natură penală.

Însă după părerea specialiștilor de drept comunitar, aproape unanimă instituția avocatului general a fost concepută pe modelul așa numitului ,,commisaire du gouvernemetˮ francez. Acesta participă în procedurile de contencios administrativ în fața Consiliului statului în mod obligatoriu și participă voluntar la procesele din fața instanțelor administrative franceze având o poziție procesuală și un statut asemănător cu cel al avocatului general.

Această instituție sub denumirea identică ,,Advocaat-Generaalˮ poate fi întâlnită în sistemul de drept olandez, unde în fața ,,Hoge Raadˮ, instanța judecătorească supremă din Olanda, în fiecare proces participă un avocat general cu funcțiile identice ale avocatului general din fața CJUE.

Statutul avocaților generali este similar cu al judecătorilor în ceea ce privește numirea, durata mandatului, înlocuirea, încetarea funcției. O reînnoire parțială a avocaților generali are loc la fiecare trei ani. Ea afectează de fiecare dată, patru avocați generali. Din rândul avocaților generali, Curtea de Justiție numește pe primul avocat general, pe o perioadă de un an, având sarcina de a prezida întâlnirile acestora și de a încredința cauza unuia dintre ei după desemnarea judecătorului-raportor.

Judecătorii și avocații generali care au părăsit funcția și care sunt ulteriori reînvestiți, își vor păstra rangul anterior. Judecătorii și avocații generali beneficiază de privilegii și imunități în scopul asigurării deplinei lor independențe, îndeosebi față de statele membre pe durata exercitării mandatului lor. Acestea sunt prevăzute în articolul 21 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților europene. Prevederile de care beneficiază judecătorii, avocații generali, grefierul Curții precum și raportorii adjuncții sunt aceleași privilegii și imunități de care se bucură funcționarii și agenții comunitari precum și cele prevăzute în articolul 3 din Protocolul asupra Curții de Justiție a Comunității europene.

Conform art. 3 din Statutul Curții de Justiție, judecătorii se bucură de imunitate de jurisdicție. În ceea ce privește actele îndeplinite de ei în calitate oficială, inclusiv afirmațiile și înscrisurile, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate și după încetarea funcțiilor. Curtea, întrunită în ședință plenară, poate ridica imunitatea. Dacă după ridicarea imunității, împotriva unui judecător este declanșată o acțiune penală el poate fi judecat în orice stat membru, numai de instanța competentă să judece magistrații celei mai înalte jurisdicții naționale.

2.1.2. Statutul grefierilor

Grefierul Curții este ales prin vot secret, pe o perioadă de 6 ani, mandat care poate fi reînnoit.

Grefierul este obligat să depună jurământul în fața Curții, în sensul că își va exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va digulva secretul dezbaterilor.

Grefierul are următoarele atribuții : primește, transmite și conservă toate documentele, realizează notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură, asistă la sedințele de audiere ale Curții și Camerelor, are în grijă arhivele și se ocupă de publicațiile Curții, îndeplinește atribuții de gestiune și contabilizare, asigură traducerea documentelor.

2.2. Organizarea Curtii de Justitie

Aspecte de detaliu privind organizarea și funcționarea Curții sunt cuprinse în Protocolul asupra Statutului Curții de Justiție1 și în Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene2.

Sediul Curții de Justiție a fost stabilit la Luxemburg.

Judecătorii, avocații generali și grefierul au obligația să aibă reședința în localitatea unde își are sediul Curtea, pe durata exercitării mandatului lor.

În sistemul organizatoric al Curții de Justiție intră grefa, secretariatul juridic și departamentul de cercetare și documentare.

Grefa, care funcționează pe lângă Curte, este deservită de un grefier, asistat de un grefier adjunct, numiți de Curte pentru un mandat de 6 ani.

Instrucțiunile pentru grefier sunt stabilite de Curte, la propunerea președintelui.

Grefierul are un dublu rol, exercitând atribuții de ordin procedural și atribuții administrative. Curtea se îngrijește de substituirea grefierului în cazul în care acesta este împiedicat să-și exercite funcția.

Secretariatul juridic este format din referenți de specialitate.

Fiecare judecător și avocat general beneficiază de asistență de specialitate din partea unor referenți, juriști calificați, care desfășoară activitate de informare și documentare, și pregătesc dosarele cauzelor. Referenții atașați sunt, de regulă, doctori în drept, având aceeași naționalitate ca și judecătorul sau avocatul general pe care îl asistă.

La propunerea Curții, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate să prevadă numirea unor raportori adjuncți și să le definească statutul. Raportorii adjuncți sunt numiți de Consiliu. Ei depun jurământ în fața Curții că își vor exercita funcțiile în deplină imparțialitate și conform conștiinței lor și că nu vor divulga nimic din secretul deliberărilor.

Raportorii adjuncții au ca sarcină să asiste președintele în procedurile simplificate și să asiste judecătorii raportori în realizarea sarcinilor lor.

Departamentul de cercetare și documentare, are rolul de a pune la dispoziția membrilor Curții toate informațiile necesare privind dreptul comunitar și legislațiile naționale. În cadrul acestui departament funcționează cel puțin un specialist pentru fiecare sistem juridic național.

Activitatea juridică și administrativă a Curții este condusă de președintele acesteia, desemnat din rândul judecătorilor. El prezidează dezbaterile cauzei și deliberează în camera de consiliu, repartizează cazurile pe camere, stabilește un judecător raportor pentru fiecare cauză, fixează zilele deliberărilor și audierilor, decide prin ordonanță președențială asupra cererilor provizorii.

Instanța de la Luxemburg lucrează în Camere, formate din 3 la 5 judecători și în Marea Cameră, formată din 13 judecători.

Curtea se reunește în Marea Cameră prin cererea unui stat ce este membru sau a unei instituții a Uniunii, care este parte în proces.

Curtea se reunește în ședință plenară în cauzele anume precizate în Tratate sau dacă se consideră că o cauză cu care este sesizată are o importanță excepțională.

Curtea are posibilitatea de a delibera numai în prezența a unui număr impar de judecători. În cazul în care numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechimea cea mai mică se va abține să participe la deliberări.

Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa-numitei Camere de Consiliu, desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat și în faza procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși. Președintele nu are un vot dominant. Sistemul jurisdicțional al Uniunii nu reproduce instituția judecătorului național ori a judecătorului ad-hoc în vigoare în fața Curților inernaționale.

Curtea de Justiție de la Luxemburg este o instituție care funcționează permanent, vacanțele judiciare fixate de ea întrerup activitatea dar nu suspendă termenele procedurale.

Rolul Curții este acela de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene, interpretarea și aplicarea Tratatelor UE.

2.3. Tribunalul

Tribunalul este succesorul Tribunalului de Primă Instanță. TPI a luat ființă pe baza prevederilor introduse de Actul Unic European în cele 3 Tratate institutive. Astfel, la cererea Curții și după consultarea Comisiei și a Parlamentului, Consiliul a hotărât cu unanimitatea voturilor, crearea unei jurisdicții de primă instanță, pe lângă Curtea de Justiție.

Tribunalul de Primă Instanță nu a fost prevăzut în tratatele constitutive. Creșterea numărului acțiunilor introduse la Curtea de Justiție a sporit volumul de muncă al acesteia și a determinat prelungirea duratelor procedurale, având efecte negative asupra desfășurării procesului judiciar.

Crearea unei a doua trepte jurisdicționale comunitare a devenit o necesitate din perspectiva ameliorării funcționării sistemului jurisdicțional comunitar.

Prin AUE în 1985 s-a decis constituirea pe lângă Curtea de Justiție a unui Tribunal de Primă Instanță căruia urma să i se transfere o parte din competențele Curții, sub rezerva unui drept de recurs în fața Curții cu privire la aspectele de drept, în condițiile stabilite de statut.

Prin Decizia Consiliului nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 a fost instituit TPI a Comunităților Europene. El a început să funcționeze la 1 septembrie 1989.

Prin dispozițiile Tratatului de la Lisabona, denumirea Tribunalului de Primă Instanță devine Tribunalul.

Pe plan instituțional, Tribunalul este parte integrată a Curții de Justiție , iar pe plan funcțional, nu este judecător de ultim grad al chestiunilor de drept.

2.3.1. Compunerea Tribunalului

Conform dispozițiilor articolului 224 din Tratatul CE în actuala redactare, stabilite prin modificările intervenite prin Tratatul de la Nisa, Tribunalul numără cel puțin un judecător de fiecare stat membru.

Din modul de redactare a textului rezultă că numărul judecătorilor Tribunalului poate fi mai mare decât numărul judecătorilor Curții, în componența căreia intră câte un judecător de fiecare stat membru.

Judecătorii sunt numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre pentru o perioadă de șase ani, la fel ca în cazul Curții, dintre persoanele care oferă garanțiile de independență și care au capacitatea necesară pentru exercitarea unor înalte funcții juridice. La o perioadă de trei ani se face o reînnoire parțială a judecătorilor. În componența Tribunalului nu intră și avocații generali ca în cazul Curții de Justiție.

Statutul judecătorilor care compun Tribunalul este similar cu cel al judecătorilor Curții de Justiție. Înainte de intrarea în funcție ei depun un jurământ în fața Curții de Justiție privind exercitarea atribuțiilor lor în deplină imparțialitate, conform conștiinței și privind păstrarea secretului deliberărilor.

Atunci când se constată că unul dintre judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu mai satisface obligațiile care rezultă din funcția sa, Curtea va dispune eliberarea sa din funcție, pe baza unui aviz al tribunalului, aviz ce trebuie să întrunească cel puțin șapte voturi.

În ceea ce privește organizarea Tribunalului, acesta funcționează alături de Curtea de Justiție, având sediul pe lângă aceasta.

În funcționarea sa Tribunalul este un organ auxiliar Curții de Justiție, utilizând serviciile acesteia pentru documentare, cercetare, traducere, serviciul administrativ.

Organizarea și funcționarea Tribunalului sunt reglementate prin dispozițiile Regulamentului de procedură adoptat de Tribunal în acord cu Curtea de Justiție și cu aprobarea Consiliului1.

Conform deciziei de constituire din 1988 era prevăzut că până la intrarea sa în vigoare a propriului regulament de procedură, Tribunalului i se aplică Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.

Tribunalul constituie în cadrul său camere formate din trei sau cinci judecători și decide repartizarea judecătorilor în camere. Tribunalul stabilește cazurile când desfășoară ședințe în plen precum și criteriile după care se repartizează cauzele între camere. Tribunalul desemnează pe o perioadă de un an președinții camerelor.

Prin modificările introduse în Tratatul CE de dispozițiile Tratatului de la Nisa, în cadrul Tribunalului pot fi înființate complete speciale.

Reglementarea completelor speciale este stabilită prin dispozițiile articolului 225A din Tratatul CE, conform cărora, Consiliul statuând în unanimitate, la poropunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Comisiei, poate crea camere jurisdicționale însărcinate cu primirea în primă instanță a unor categorii de recursuri prezentate în domenii specifice.

Prin modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona, noțiunea de ,,complete specialeˮ se înlocuiește cu cea de ,,tribunale specializateˮ.

Decizia asupra creării unei camere jurisdicționale stabilește regulile relative la compunerea camerei respective și precizează sfera competențelor care îi sunt atribuite. Hotărârile camerelor jurisdicționale pot face obiectul unui recurs limitat la chestiuni de drept sau, atunci când hotărârea privind crearea camerei prevede acest lucru, al unui apel referitor la chestiuni de fapt, în fața Tribunalului.

Membri camerelor jurisdicționale sunt aleși din rândul persoanelor care oferă toate garanțiile de independență și pregătire jurisdicțională. Ei vor fi numiți de Consiliu, care va decide în unanimitate. Camerele jurisdicționale își stabilesc regulamentul de procedură în acord cu Curtea de Justiție.

Prin modificarea Regulamentului de procedură din 17 mai 1999, s-a stabilit și posibilitatea funcționării Tribunalului în complet format dintr-un singur judecător. Cauza se repartizează spre soluționare unui judecător unic prin decizie adoptată în unanimitate de membrii camerei formate din trei judecători în fața căreia se află litigiul spre soluționare. Dacă un stat membru sau o instituție, în calitate de părți ale litigiului, se opun la soluționarea litigiului respectiv de un judecător unic, cauza va rămâne pe rolul camerei din care face parte judecătorul raportor.

Tribunalul în ședință plenară desemnează un judecător să îndeplinească funcția de avocat general.

Numirea acestuia este obligatorie dacă Tribunalul judecă în plen.

Președintele Tribunalului conduce lucrările și serviciile acestei instanțe, prezidează ședințele și deliberările în camera de consiliu.

2.3.2. Grefa

Tribunalul numește un grefier însărcinat cu primirea, transmiterea și conservarea documentelor. Grefierul răspunde de arhivă, de publicații și asistă Tribunalul și pe judecători în toate funcțiile lor oficiale, inclusiv la ședințele Tribunalului.

Grefierul are și atribuții de natură administrativă, ocupându-se de gestiunea financiară și de contabilitate, cu concursul unui administrator și sub autoritatea președintelui.

Procedura în fața Tribunalului este asemănătoare cu procedura din fața Curții de Justiție, urmând cele 2 faze principale : faza scrisă și faza orală.

În faza scrisă se disting ca etape : depunerea plângerii împreună cu documentele doveditoare, comunicarea acesteia către pârât, prezentarea unui memoriu de apărare a pârâtului, răspunsul reclamantului față de apărările pârâtului, întocmirea raportului preliminar de către judecătorul raportor.

După depunerea plângerii, președintele Tribunalului repartizează cauza unei camere și numește judecătorul raportor.

Funcționarea Tribunalului se realizează numai în camere compuse din 3-5 judecători, ori în plen.

Conform dispozițiilor regulamentului de procedură, litigiile dintre Comunități și funcționarii săi sunt judecate în camere de trei judecători, celelalte cauze fiind atribuite camerelor compuse din cinci judecători.

Faza orală cuprinde dezbaterile și formularea concluziilor.

Tribunalul deliberează în camera de consiliu pe baza concluziilor finale, iar hotărârea este pronunțată în ședință publică, cu convocarea părților.

2.3.3. Organizarea Tribunalului

Tribunalul exercită un ansamblu de competențe, acestea fiind stabilite prin acte normative. În Preambulul Deciziei Consiliului nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 se precizează că Tribunalul este investit cu competența de a decide în primă instanță asupra anumitor categorii de acțiuni formulate de persoanele fizice sau juridice, sub rezerva unui recurs la Curtea de Justiție limitat la chestiuni de drept.

Prin articolul 11 din Actul Unic European a fost instituit principiul conform căruia, Tribunalul reprezintă o jurisdicție de atribuire.

Competențele Tribunalului au evoluat pe măsura consolidării dreptului comunitar.

Tribunalul are competențe de a judeca :

acțiuni directe ce sunt introduse de persoane fizice sau juridice, împotriva actelor instituțiilor comunitare, ale căror destinatare sunt sau le privesc în mod direct și individual, ori împotriva abținerii acestor instituții de a acționa;

acțiuni ce sunt introduse de statele membre împotriva Comisiei;

acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului, cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție comercială și la actele prin care Consiliul exercită competențe de executare;

acțiuni ce urmăresc obținerea unor despăgubiri pentru prejudicile cauzate de instituțiile comunitare sau de funcționarii lor;

acțiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunități, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competența de judecare;

acțiuni în materia mărcilor comunitare;

recursurile împotriva Tribunalului Funcției Publice, limitate la chestiuni de drept.

Deciziile pronunțate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni, cu recurs limitat la chestiuni de drept, la Curtea de Justiție.

Inițial, conform dispozițiilor articolului 3 par. 1 din Decizia Consiliului nr. 88/591 din 24 octombrie 1988, Tribunalul era competent să soluționeze :

litigiile între Comunități și funcționarii săi, prevăzute în art. 236 din Tratatul CE și art. 152 din Tratatul CEEA;

acțiuni formulate împotriva Comisiei în virtutea art. 33 și art. 35 din Tratatul CECO (recurs în anulare și recurs în carență) de către întreprinderi și asociații de întreprinderi care privesc acte individuale referitoare la aplicarea art. 50, 57-66 din Tratatul CECO (încasări de taxe și impozite);

acțiuni formulate împotriva unei instituții comunitare de către o persoană fizică sau juridică în virtutea art. 230 din Tratatul CE (recurs în anulare) și art. 232 din Tratatul CE (recurs în carență) care se referă la punerea în practică a regulilor de concurență aplicabilă întreprinderilor.

Tratatul CE a stabilit inițial două cazuri de necompetență a Tribunalului privind recursul prejudiciar și acțiunile introduse de statele membre și de instituțiile comunitare.

Competența Tribunalului de primă instanță a fost extinsă ulterior.

Prin modificările aduse de Tratatul de la Maastricht, în art. 225 nu s-a mai reținut cazul de competență a Tribunalului privind soluționarea acțiunilor introduse de statele membre instituțiilor comunitare. Conform actualei redactări a art. 225 din Tratatul CE, pe lângă Curtea de Justiție funcționează un Tribunal însărcinat cu soluționarea în primă instanță a anumitor categorii de acțiuni, determinate de lege, hotărârea acestuia, fiind supusă, în condițiile fixate de statut recursului introdus în fața Curții de Justiție, limitat la aspecte de drept. Tribunalul de primă instanță nu este competent să soluționeze chestiunile prejudiciare la care se referă art. 234.

La cererea Curții și după consultarea Parlamentului și a Comisiei, Consiliul hotărând în unanimitate, stabilește categoriile de acțiuni și compunerea Tribunalului, adaptează și completează în măsura necesară, dispozițiile statutului Curții de Justiție.

Prin decizia nr. 93/350 din 8 iunie 1993, ca urmare a unei cereri formulate de Curte, a fost modificată Decizia Consiliului nr. 88/591 din 24 octombrie 1988. Au fost înlocuite și abrogate unele texte, fiind extinsă competența Tribunalului prin transferarea unor categorii de acțiuni din competența Curții de Justiție.

Ulterior, competențele Tribunalului au fost extinse.

Conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Maastricht și Amsterdam, Tribunalul a fost învestit să soluționeze1 :

litigii între Comunitate și funcționarii săi, avute în vedere de art. 236 din Tratatul CE și art 152 din Tratatul CEEA;

acțiuni formulate de persoanele fizice sau juridice în baza art. 33 alin. 2, art. 35, art. 40 alin 1 și 2, art. 42 din Tratatul CECO;

acțiuni formulate de persoanele fizice sau juridice în baza art. 230 alin. 4, art. 232 alin. 3, art. 235, art. 238 din Tratatul CE;

acțiuni formulate de persoanele fizice sau juridice în baza art. 146 alin. 2, art. 148 alin. 3, art. 151, art. 153 din Tratatul CEEA;

Competențele Tribunalului au fost din nou extinse prin dispozițiile Tratatului de la Nisa.

Potrivit dispozițiilor articolului 2 par. 31 din Tratatul de la Nisa, dispozițiile Tratatului CE, în formă consolidată privind competența Tribunalului, se modifică în sensul următor :

Conform art. 225 pct. 1, Tribunalul are competență de a primi în primă instanță recursurile vizate de art. 230 (acțiunea în anulare), 232 (acțiunea în carență), 235 (acțiunea în responsabilitate necontractuală și contractuală), 236 (acțiuni promovate de funcționarii publici comunitari) și 238 (clauza de arbitraj), cu excepția celor care sunt atribuite unei camere jurisdicționale și a celor pe care statutul le rezervă Curții de Justiție.

Statutul poate prevedea că Tribunalul este competent și pentru alte categorii de recursuri. Hotărârile adoptate de Tribunal în exercitarea acestor competențe pot face obiectul unui recurs în fața Curții de Justiție, limitat la chestiuni de drept, în condițiile și limitele prevăzute de statut.

Conform art. 225 pct. 2, Tribunalul poate primi recursurile care sunt prezentate împotriva hotărilor camerelor jurisdicționale create în aplicarea art. 225A. Hotărârile luate de Tribunal în exercitarea acestor competențe pot, în mod excepțional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curții de Justiție, în condițiile și limitele prevăzute de statut, în cazul unui risc serios de a se aduce atingere unității sau coerenței dreptului comunitar.

Conform art. 225 pct. 3, Tribunalul poate primi chestiuni prejudiciare, supuse în virtutea art. 234, în domeniui specifice, determinate de statut.

Prin dispozițiile Tratatului de reformă de la Lisabona, Tribunalul își păstrează competențele anterior stabilite prin tratatele comunitare privind judecarea recursului în anulare, recursului în carență, recursului privind repararea prejudiciilor în materie necontractuală, litigiilor dintre Uniune și agenții săi, precum și clauzele compromisorii.

De asemenea, Tribunalului îi revin atribuții specifice privind judecarea recursului împotriva hotărârilor tribunalelor specializate, precum și soluționarea unor chestiuni prejudiciare, în domenii specifice stabilite prin statutul Curții de Justiție.

În concluzie1 daca analizăm competențele Tribunalului și sub aspectul gradului de jurisdicție în care judecă, constatăm că acesta funcționează :

ca instanță de fond, în judecarea acțiunilor directe stabilite în competența sa prin dispozițiile art. 230, 232, 235,236 și 238 din Tratatul CE;

ca instanță de apel, în judecarea căilor de atac împotriva deciziilor camerelor jurisdicționale, când decizia se referă la aspecte privind înființarea camerei;

ca instanță de recurs, în judecarea căilor de atac împotriva deciziilor camerelor jurisdicționale, limitat doar la aspecte de drept.

2.4. Tribunalul Funcției Publice

Tribunalul Funcției Publice a fost înființat în anul 2004 prin Decizia Consiliului nr. 2004/752/CE/Euratom de la 2 noiembrie 2004 privind înființarea Tribunalului Funcției Publice al Uniunii Europene.

Acest contencios al serviciului public funcționează pe lângă Tribunal.

În conformitate cu dispozițiilor Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în tandem cu procedura legislativă ordinară, vor putea înființa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competența de a judeca, în primă instanță, anumite categorii de acțiuni în materii speciale. Parlamentul European și Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Curții de Justiție sau la solicitarea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei.

Decizia de constituire reprezintă un pas important în implementarea Tratatului de la Nisa, deoarece Consiliul a adoptat pe baza dispozițiilor acestui Tratat o decizie privind Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene.

Noua instanță specializată compusă din 7 judecători, este chemată să soluționeze disputele dintre UE și serviciile sale civile, o jurisdicție exercitată până la crearea sa de Tribunalul de Primă Instanță. Aceste decizii vor putea fi atacate cu apel pe motiv de ilegalitate, doar în fața Tribunalului de Primă Instanță și în cazuri excepționale vor putea fi revizuite de către Curtea de Justiție.

În cadrul instituției jurisdicționale comunitare, Tribunalul reprezintă instituția specializată în materia contenciosului funcției publice a Uniunii Europene. Această competență a fost exercitată inițial de Curtea de Justiție și , începând cu crearea sa, în 1989, de Tribunalul de Primă Instanță.

Tribunalul soluționează în primă instanță litigiile dintre Comunități și agenții lor, conform articolului 236 din Tratatul CE. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relațiile de muncă propriu-zise ci și regimul de securitate socială.

Tribunalul soluționează de asemenea litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene și al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne.

Tribunalul nu poate în schimb, soluționa litigiile dintre administrațiile naționale și agenții lor.

Hotărârile adoptate de Tribunal pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în fața Tribunalului de Primă Instanță.

2.4.1. Organizare și funcționare

Tribunalul Funcției Publice este organizat și funcționează pe baza dispozițiilor Regulamentului de procedură.

Tribunalul este condus de un președinte, ales pe o perioadă de trei ani, prin votul secret al membrilor săi. Mandatul său poate fi reînnoit.

Președintele Tribunalului Funcției Publice are următoarele atribuții: prezidează ședințele și deliberările desfășurate în camera de consiliu și conduce lucrările și serviciile Tribunalului.

Tribunalul înființează în cadrul său camere compuse din trei judecători, de asemenea, poate înființa o cameră compusă din cinci judecători.

Judecătorii aleg dintre ei președinții camerelor, care conduc lucrările camerei respective și prezidează ședințele de judecată și deliberările.

În mod obișnuit, Tribunalul judecă în complete formate din trei judecători.

O cauză va putea fi trimisă spre judecare în ședință plenară sau în fața camerei compuse din cinci judecători, atunci când dificultatea problemelor de drept ridicate, importanța cauzei ori împrejurări speciale justifică în mod realaceastă măsură.

Această decizie de trimitere se adoptă numai în unanimitate, după ascultarea părților de către camera pe rolul căreia se află cauza. Decizia poate fi adoptată în orice stadiu al procedurii.

În ceea ce privește cauzele repartizate unei camere compuse din trei judecători, acestea pot fi judecate de către judecătorul raportor, care hotărește în calitate de judecător unic, dacă, ținând seama de lipsa dificultății problemelor de drept sau de fapt ridicate, de importanța limitată a cauzei și de absența altor împrejurări speciale, se consideră sau nu adecvat să fie astfel judecate.

Cauzele care ridică chestiuni privind legalitatea unui act de aplicare generală nu se pot trimite judecătorului unic.

După ascultarea părților, de către camera pe rolul căreia se află cauza, decizia de trimitere se adoptă în unanimitate. Această decizie se poate adopta în orice stadiu al procedurii.

În cazul în care judecătorului unic căruia îi este trimisă cauza este în situație de împiedicare sau de absență, președintele Tribunalului Funcției Publice desemnează un alt judecător care să-l înlocuiască.

Judecătorul unic trimite cauza în fața camerei în cazul în care constată că nu mai sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

În cauzele judecate de către judecătorul unic, atribuțiile președintelui sunt exercitate de acest judecător.

În cadrul Tribunalului Funcției Publice sunt organizate grefa și serviciile acestuia.

Grefierul este ales de către Tribunal pentru o perioadă de șase ani, mandatul său putând fi reînnoit. Tribunalul va putea numi un grefier adjunct însărcinat să îl asiste pe grefier sau să îl înlocuiască, în condițiile legale.

Grefierul are sarcina de a asista Tribunalul, președintele și judecătorii în exercițiul tuturor funcțiilor lor. Acesta va răspunde de organizarea și de activitățile grefei sub autoritatea președintelui Tribunalului.

Grefierul asistă Tribunalul, președintele și judecătorii în exercițiul tuturor funcțiilor lor, răspunde de organizarea și de activitățile grefei sub autoritatea președintelui Tribunalului.

Grefierul păstrează sigiiliile, răspunzând de arhive și se îngrijește de publicațiile Tribunalului. Sub autoritatea președintelui Tribunalului, grefierul este însărcinat cu primirea, transmiterea și păstrarea tuturor înscrisurilor, dar și cu efectuarea comunicărilor pe care le presupune aplicarea prezentului regulament.

Instrucțiunile pentru grefier sunt stabilite exclusiv de Tribunal, la propunerea președintelui acestuia. Instrucțiunile se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Grefa ține un registru în care sunt înregistrate toate actele de procedură și înscrisurile justificative.

Funcționarii și personalul auxiliar sunt numiți în conddițiile prevăzute de Statutul funcționarilor, aceștia răspunzând în fața grefierului, sub autoritatea președintelui Tribunalului.

2.4.2. Procedura în fața Tribunalului Funcției Publice

Procedura cunoaște două faze : faza scrisă și faza orală.

Procedura scrisă conține depunerea cererii introductive și a memoriului în apărare, dar și depunerea unor memorii în replică. În Jurnalul Oficial se publică un aviz care indică data depunerii cererii introductive, părțile, obiectul cererii și, în final, concluziile cererii introductive.

O cerere scrisă de către un avocat adresată grefei declanșează procedura. Grefierul comunică cererea părții adverse. Acesta din urmă are la dispoziție un termen de două luni pentru a formula o întâmpinare. Tribunalul poate hotărâ că este necesar un al doilea schimb de memorii scrise. Orice persoană care manifestă un interes justificat în soluționarea litigiului înaintat Tribunalului, precum și instituțiile Comunității și statele membre, pot interveni în litigiu. Intervenientul prezintă o motivare ce are drept scop susținerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părți, la care aceasta din urmă răspunde ulterior.

Intervenientul poate de asemenea să își prezinte observațiile în cursul procedurii orale.

În timpul celei de-a doua faze, și anume faza orală, are, în general, loc o audiere publică. Pe parcursul acesteia judecătorii pot adresa întrebări reprezentanților părților și, dacă este cazul, părților înseși.

Judecătorul raportor pregătește un raport pregătitor în vederea audierii, care conține elemente esențiale ale cauzei și care indică punctele pe care părțile trebuie să le abordeze la pledoariile lor. Acest document va fi pus la dispoziția publicului în limba în care se desfășoară procedura.

Procedura orală cuprinde dezbaterile publice care se desfășoară în fața completului de judecată.

Activitățile de cercetare judecătorescă cuprind : citarea părților și a martorilor, dispunerea de expertize și cercetări la fața locului.

Părțile pot fi reprezentate și pot beneficia, la cerere, de asistență judiciară, când nu dispun de resurse materiale pentru a face față cheltuielilor de judecată.

În cadrul procedurii, poate fi făcută cerere de intervenție, în termen de 4 săptămâni de la data publică avizului în Jurnalul Oficial.

Tribunalul poate, fie din oficiu, fie la cererea părților, să dispună efectuarea unei comisii rogatorii. Tribunalul, poate, în orice stadiu al procedurii să examineze posibilitatea rezolvării litigiului pe cale amiabilă.

Judecătorii deliberează pe baza proiectului de motive stabilite de judecătorul raportor. Hotărârea este pronunțată în cadrul unei audierii publice.

Introducerea unei acțiuni în fața Tribunalului nu are ca efect suspendarea executării actului atacat, dar, cu toate acestea, Tribunalul poate să dispună suspendarea.

Nu se acordă măsuri cu caracter provizoriu decât dacă sunt întrunite trei condiții : fondul acțiunii să pară la prima vedere ca întemeiat, solicitantul să facă dovada urgenței măsurilor față de care ar suporta un prejudiciu grav și irepalabil, măsurile provizorii trebuie să țină seama de un echilibru între interesele părților și interesul general.

Ordonanța are un caracter provizoriu și nu influențează sub nici o formă decizia Tribunalului asupra fondului cauzei. Pe de altă parte, ea poate face obiectul unui recurs în fața președintelui Tribunalului de Primă Instanță.

Limba în care este redactată acțiunea, care poate fi una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene, va fi limba în care se va desfășura procedura în cadrul cauzei respective.

Împotriva hotărârilor Tribunalului Funcției Publice se poate formula recurs în fața Tribunalului care poate dispune anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Căile extraordinare de atac sunt : terța opoziție, îndreptarea deciziilor tribunalului, revizuirea.

Primele audieri în ședință plenară au avut loc la data de 28 martie 2007.

Totuși, activitatea efectivă a început din decembrie 2005, când au fost preluate de la Tribunalul de Primă Instanță, implicând funcționarii publici europeni în care procedura scrisă încă nu se terminase.

CAPITOLUL III

COMPETENȚELE CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Tratatele de instituire a Comunităților europene investesc Curtea de Justiție cu o competență generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului (art. 164- în prezent din Tratatul CE, art. 136 CEEA și art. 31 CECO).

Competența ce revine Curții nu este o competență de drept comun, ci o competență de atribuire deoarece este în mod expres prevăzută în tratat.

Așa cum rezultă din art. 240 din Tratatul CE, sub rezerva competențelor atribuite Curții de Justiție de către tratat, litigiile la care comunitatea este parte nu sunt sustrase competenței jurisdicțiilor naționale.

Fiind prevăzută ca organ jurisdicțional unic la nivel comunitar, Curții de Justiție i-a revenit inițial competența exclusivă de a soluționa toate acțiunile în justiție reglementate prin dispozițiile tratatelor. Volumul mare de lucru a condus ulterior la necesitatea creării Tribunalului de primă instanță, ca treaptă de jurisdicție integrată Curții și la redistribuirea cauzelor între Curte și Tribunal.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele:

în ceea ce privește acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;

cele cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;

și în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

Tratatele comunitare inițiale au atribuit în mod expres Curții de Justiție competența de a soluționa:

recursul în anulare (art 33 Tratatul CECO, art 230 Tratatul CE, art 14 Tratatul CEEA);

recursul în carență (art 232 Tratatul CE, art 35 Tratatul CECO);

excepția de nelegalitate (art 156 Tratatul CEEA, art 241 și 36 Tratatul CE);

recursul prejudiciar (art 234 Tratatul CE, art 150 Tratatul CEEA și art 41 Tratatul CECO, având în vedere diferențele de reglementare dintre cele trei tratate);

recursul promovat de funcționarii publici comunitari (art 236 Tratatul CE);

recursul privind repararea pagubelor cauzate de instituțiile comunitare sau de funcționarii ori agenții comunitari (art 235 și 288 Tratatul CE, art 40 Tratatul CECO, art 151 Tratatul CEEA);

clauza de arbitraj (compromisorie) cuprinsă în contractele încheiate în numele Comunității;

recursul împotriva deciziilor Tribunalului de primă instanță, limitat la aspecte de drept;

reexaminarea (în mod excepțional) deciziilor Tribunalului de primă instanță privind soluționarea de către acesta a contestațiilor împotriva soluțiilor camerelor jurisdicționale sau privind pronunțarea unei hotărâri prejudiciare, când există un risc serios de afectare a unității și coerenței dreptului comunitar;

recursul pentru neîndeplinirea obligațiilor ce revin statelor membre în virtutea dispozițiilor tratatelor;

litigiile apărute între statele membre, privind obiectul Tratatului , dacă litigiul nu este atribuit conform unui compromis încheiat între părți (art 239 Tratatul CE, art 89 Tratatul CECO, art 154 Tratatul CEEA);

litigiile apărute între Comisie și statele membre (art 169 din Tratatul CE, art 83 din Tratatul CECO, art 141 din Tratatul CE);

litigiile apărute numai între statele membre (art 227 din Tratatul CE și art 143 Tratatul CEEA).

Prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht s-a realizat un statut echivalent al instituțiilor comunitare, delimitându-se rolul și competențele fiecăreia dintre ele, precum și modalitățile de conlucrare în sistem a acestor instituții.

Prin modificările introduse de Tratatul de la Amsterdam privind cooperarea în domeniul poliției și cooperarea judiciară în materie penală, s-au extins competențele normative ale Consiliului, însă și competențele Curții de Justiție, care au dobândit în același timp noi caracteristici.

Astfel, conform art K7(35) par 1, Curtea de Justiție este competentă, sub rezerva condițiilor stabilite prin dispozițiile aceluiași articol, pentru a statua cu titlu prejudiciar asupra validității și interpretării deciziilor cadru, asupra interpretării convențiilor și asupra validității și interpretării măsurilor lor de aplicare.

Conform dispozițiilor art K7(35) par 2, orice stat membru poate, printr-o declarație făcută cu prilejul semnării tratatului sau ulterior, să accepte competența Curții de Justiție pentru a statua cu titlu prejudiciar asupra acestor aspecte.

Atunci când un stat membru face o declarație de recunoaștere a competenței Curții de Justiție în acest domeniu, el specifică dacă:

orice instanță a acestui stat ale cărei decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicțional de drept intern poate să ceară Curții de Justiție să statueze, cu titlu prejudiciar, asupra unei chestiuni apărute într-o cauză privind validitatea sau interpretarea actelor menționate, atunci când ea consideră că o decizie în acest domeniu este necesară pentru a-i permite să se pronunțe, sau

orice instanță a acestui stat poate să ceară Curții de Justiție să statueze, cu titlu prejudiciar asupra unei chestiuni apărute într-o cauză aflată pe rol în fața sa, privind validitatea sau interpretarea unui act vizat în par 1, atunci când ea consideră că o decizie este necesară pentru a-i permite să se pronunțe.

Prin aceste reglementări, competența Curții de Justiție devine facultativă, având la bază declarația de acceptare a statelor privind recunoașterea competenței Curții fie pentru toate instanțele naționale, fie numai pentru instanțele ale căror hotărâri nu pot fi atacate cu recurs în dreptul intern.

Conform dispozițiilor art K7(35) par 6, Curtea de Justiție este competentă, în domeniul cooperării judiciare și a cooperării poliției în materie penală, să verifice legalitatea deciziilor-cadru și a deciziilor atunci când un recurs este formulat de un stat membru sau de Comisie pentru incompetență, violarea formelor substanțiale, violarea tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea lui sau abuzul de putere.

Curtea de Justiție a dobândit competențe privind soluționarea acțiunilor prejudiciare și în cadrul politicilor privind libera circulație a persoanelor.

Competențele Curții de Justiție au fost extinse și prin dispozițiile Tratatului de la Nisa privind:

domeniul cooperarii întărite a statelor membre;

asocierea Tribunalul de primă instanță (în cadrul competențelor sale specifice), alături de Curte, privind respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului;

degrevarea Curții de unele recursuri prejudiciare, care, în domenii specificce, stabilite prin dispozițiile statutului Curții au fost atribuite Tribunalului de primă instanță;

înființarea camerelor jurisdicționale;

dreptul recunoscut primului avocat general de a introduce o acțiune în interesul legii, atunci când printr-o hotărâre pronunțată de Tribunal este pusă în pericol unitatea și coerența dreptului comunitar.

Conform dispozițiilor art 8 din Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, Curtea de Justiție este competentă să se pronunțe cu privire la acțiunile referitoare la încălcarea principiului subsidiarității de către un act legislativ, formulate de către un stat membru sau transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său național sau al unei camere a acestuia.

Astfel de acțiuni pot fi formulate și de Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative în vederea adoptării cărora Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede consultarea respectivului comitet.

Cu privire la acțiunile privind neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru, se introduc dispoziții noi (art. 260 alin 2), conform cărora, în cazul în care se constată neîndeplinirea obligației care decurge din lipsa totală a comunicării măsurilor de transpunere a unei directive, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de comisie, obligația de plată fiind exigibilă la data stabilită prin hotărâre. Cu privire la competențe Curții de Justiție în domeniul cererilor de pronunțare a unei hotărâri preliminare, referitor la aplicarea în plan jurisdicțional a obiectivului Uniunii privind asigurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție (în prezent art. 267 TFUE), se constată o extindere a acestor competențe.

Conform dispozițiilor art. 267 TFUE, în cazul în care, într-o cauză ce se află pe rolul unei instanțe naționale se invocă o chestiune legată de interpretarea tratatelor sau validitatea unei măsuri adoptate de instituțiile Uniunii ce privește o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea trebuie să hotărască în cel mai scurt termen. În vederea aplicării acestei dispoziții, Curtea de Justiție și-a modificat Regulamentul de procedură, instituind „procedura preliminară accelerată”, prin care se asigură soluționarea accelerată a trimiterilor preliminare adresate de instanțele naționale la litigii al căror obiect se referă la domeniile reglementate de titlul VI din TUE, privind „Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală” sau de titlul IV Tratatul CE privind „Vizele, azilul, imigrarea și alte politici legate de libera circulație a persoanelor.”

În privința efectelor referitoare la aplicarea și exercitarea drepturilor garantate de Cartă, aceasta dobândește valoare juridică obligatorie.

Se pune întrebarea dacă se constată existența unui eventual conflict de competență între Curtea de Justiție și Curtea pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Conform dispozițiilor art 52 alin 3 din Cartă, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi generate prin Convenție, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca cele prevăzute de Convenție, însă această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Totuși, nici Carta, nici Tratatul de la Lisabona, nu extind competența Curții de Justiție la materii care sunt de competența Curții de la Strasbourg. Curtea de Justiție va putea să acționeze în calitate de instanță de control privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului doar dacă este sesizată de o persoană fizică sau juridică printr-o acțiune al cărei obiect este anularea unui act al instituțiilor Uniunii care o privește în mod direct.

Limitarea competențelor Curții de Justiție privește situații expres stabilite prin textul tratatelor. Astfel, în domeniul cooperării polițiilor și a cooperării judiciare în domeniul penal, pe de o parte competența curții a fost extinsă, însă pe de altă parte a fost și limitată.

Conform art K7(35) par 5 din Tratatul de la Maastricht, Curtea de Justiție nu este competentă să verifice validitatea sau proporționalitatea operațiilor desfășurate de poliția sau de alte servicii represive ale statelor membre, nici pentru a statua asupra exercitării responsabilităților care revin statelor membre pentru menținerea ordinii publice și salvgardarea securității lor interne. Conform dispozițiilor art 73P(68) – în materie de vize, azil, imigrație și alte politici privind libera circulație a persoanelor, în urma modificărilor intervenite prin Tratatul de la Amsterdam, prin derogare de la dispozițiile art 234 din Tratatul CE, numai instanțele naționale ale căror decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicțional de drept intern vor putea să ceară Curții de Justiție să statueze cu titlu prejudiciar, dacă estimează că o decizie a Curții asupra acestei chestiuni este necesară pentru ca ea să se poată pronunța. Consiliul, Comisia sau un stat membru pot cere Curții de Justiție să statueze asupra unei chestiuni de interpretare a Titlului IV sau a actelor adoptate pe baza acestuia de către instituțiile Comunității. Hotărârea Curții de Justiție luată ca răspuns la o asemenea cerere nu este aplicabilă deciziilor definitive ale instanțelor statelor membre.

Tratatul de la Lisabona stabilește în mod expres și cazurile de necompetență a Curții de Justiție.

Conform dispozițiilor art 240a, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă în ceea ce privește dispozițiile privind politica externă și de securitate comună, nici în ceea ce privește actele adoptate în temeiul acestora. Cu toate acestea, Curtea este competentă să controleze respectarea dispozițiilor art 25b din Tratatul privind Uniunea Europeană și să se pronunțe în ceea ce privește acțiunile formulate în condițiile prevăzute la articolul 230 al patrulea paragraf din tratat, privind controlul legalității deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Conform dispozițiilor art 240b, în exercitarea atribuțiilor sale privind dispozițiile referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să verifice legalitatea sau proporționalitatea operațiunilor efectuate de poliție sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru și nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităților care le revin statelor membre în vederea menținerii ordinii publice și a apărării securității interne.

Repartizarea susamintită a competenței poate da naștere totuși la conflicte de competență.

De exemplu o instanță națională competentă într-o anumită cauză din punctul de vedere al Curții poate nega propria competență și să accepte competența CJUE. În cele mai multe cazuri conflictele asemănătoare sunt soluționate potrivit sau prin intermediul articolului 234 din Tratatul CE. Mai precis instanța națională va trebui să sesizeze cu o acțiune preliminară Curtea, care va decide dacă este sau nu competentă în mod exclusiv în cauză. Având în vedere că instanțele comunitare și cele naționale nu au o instanță superioară comună nu există posibilitatea ca o instanță terță să se pronunțe în cauză.

O altă problemă este posibilitatea ivirii unui conflict de competență între cele două instanțe, adică CJUE și Tribunalul. Cunoaștem următoarele situații care pot da naștere la o situație de conflict de competență1 :

Deși competențele instanțelor comunitare sunt bine delimitate, oricine poate sesiza în mod greșit instanța care nu este competentă cu privire la acțiunea introdusă. În acest caz potrivit articolului 47 alin. (1) din Statutul Curții, dacă o plângere sau un alt document cerut de procedura Tribunalului este depus, din eroare, la grefierul Curții , el va fi transmis imediat de acesta grefierului Tribunalului. De asemenea dacă o plângere sau un alt act de procedură adresat Curții este depus din eroare la grefierul Tribunalului, el va fi transmis imediat grefierului Curții.

Când acțiunea a ajuns deja în fața unui complet de la Tribunal, care constată că nu este competent să soluționeze cauza deoarece competența revine CJUE , o va transmite Curții. Părțile aflate în proces nu pot solicita declinarea competenței, acest lucru se întâmplă din oficiu printr-o încheiere care nu poate fi atacată cu recurs de părți2.

Dacă în cazul conflictului de competență între instanțele naționale și cele comunitare, instanțele comunitare, când nu se consideră competente, resping ca inadmisibilă plângerea sau cererea de chemare în judecată a reclamanților, în cazul în care instanțele comunitare constată că cealaltă instanță comunitară este cea competentă, declină competența fără a respinge acțiunea.

Dacă Curtea de Justiție constată că o acțiune este de competența Tribunalului, o va transmite acestuia din urmă, care nu-și mai poate declina în acest caz competența. Astfel este imposibil declanșarea unui conflict negativ de competență Tribunalului iar CJUE dacă retrimite o acțiune pe motiv de necompetență Tribunalului practic, deci, declanșează un conflict negativ de competență, deoarece cele două instanțe s-au declarat deopotrivă incompetente, în momentul declanșării care este și momentul trimiterii cauzei la Tribunal, practic se stinge în mod instantaneu acest conflict, deoarece Tribunalul nu mai are posibilitatea să se opună.

CAPITOLUL IV

PROCEDURI ȘI ACȚIUNII ÎN FAȚA CURȚII

4.1. Acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare

Procedura preliminară (acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, conform traducerii Formula de colaborare (și nu de ierarhizare), ce constă în adresarea de către instanțele naționale a unor întrebări de început organelor jurisdicționale comunitare pentru interpretarea prevederilor tratatelor și a normelor derivând din acestea, instituie un „mecanism prin care jurisdicțiile interne și CJCE intră în dialog cu scopul de a aplica în mod corect o normă comunitară ce intră în conflict cu o prevedere legală națională”, contribuind, astfel, în mod substanțial la consolidarea principiului potrivit căruia „judecătorul național este judecătorul comunitar de drept comun”. Astfel, sistemul judiciar imaginat de autorii tratatelor constitutive integrează, prin această procedură, instanțele naționale, cărora le atribuie rolul de a asigura, în limitele competenței lor teritoriale, respectarea dreptului comunitar.

Pe scurt, procedura cuprinde trei etape: prima se desfășoară în fața judecătorului național, sesizat cu un litigiu în care se pune problema aplicării unei norme comunitare (drept primar sau derivat), cea de-a doua etapă se derulează în fața organelor judiciare de la Luxemburg, cărora judecătorul național le adresează o întrebare preliminară, iar a treia fază are loc, iar, în fața judecătorului național care, cunoscând răspunsul acestora, continuă judecarea litigiului, adoptând o soluție ce corespunde răspunsului primit.

În primă instanță, competența de soluționare a acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare aparținea, în exclusivitate, Curții de Justiție a Comunităților Europene (potrivit art. 220 alin. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în continuare TCE). Dar, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, această importantă misiune de asigurare a uniformității în aplicarea și interpretarea dreptului comunitară va fi partajată între cele două organe jurisdicționale comunitare, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (în continuare, CJCE) și Tribunalul de Primă Instanță (în continuare, TPI), acesta din urmă putând să se pronunțe asupra întrebărilor preliminare formulate în anumite domenii, limitativ prevăzute în Statutul CJCE și TPI.

În scopul evitării apariției unor diferențe de interpretare între cele două instanțe comunitare, Tratatul de la Nisa acordă TPI posibilitatea ca, în momentul în care estimează că circumstanțele unei spețe sunt susceptibile de a atrage pronunțarea unei decizii care poate afecta unitatea și coerența dreptului comunitar, să se transmită cauza, spre soluționare, CJCE.

În același spirit, este prevăzută posibilitatea reexaminării de către CJCE a deciziei TPI, dacă există un risc serios că soluția adoptată de instanța inferioară aduce atingere unității dreptului comunitar.

Astfel, principiul partajării competenței în materia soluționării întrebărilor preliminare este păstrat de Constituția Europei (art. III-369).

TCE reglementează doua categorii ale procedurii preliminare, acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, procedură necontencioasă, de colaborare judiciară, independentă de orice inițiativă a părților, este reglementată de prevederile art. 234 din TCE.

„CJCE este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar:

în interpretarea prezentului tratat;

în interpretarea validității actelor instituțiilor comunitare;

în interpretarea statutului organismelor create printr-un act comunitar;

Atunci când o asemenea întrebare este ridicată în fața unei instanțe a unui stat membru, aceasta, dacă estimează că o decizie asupra acelui aspect îi este utilă pentru soluționarea cauzei interne, poate să adreseze CJCE respectiva întrebare, pentru ca aceasta să se poată pronunța asupra ei.

Iar, când întrebarea se pune într-o cauză pendinte pe rolul instanței interne ale cărei decizii nu sunt atacabile, aceasta este ținută la a sesiza CJCE.”

Din fericire, prevederile Tratatului în această materie s-au bucurat de o interpretare extensivă a CJCE (ex. noțiunea de „instanță națională” a fost calificată ca un termen larg, incluzând atât termenul de „instanță” din dreptul național, cât și alte entități care exercită atribuții jurisdicționale).

Conceptul de „instanță” este unul autonom, netributar dreptului național, ce include instituțiile calificate astfel de legea internă, dar, desigur, și alte organe care, fără să fie recunoscute ca jurisdicții de către sistemele juridice naționale, prezintă o serie de trăsături ce le conferă acest caracter: tribunal constituit prin lege, independent, statuând în drept și examinând cauza în cadrul unei proceduri contradictorii, tribunal ai cărui membri sunt independenți.

Utilizând aceste criterii, CJCE a inclus în categoria entităților competente a adresa CJCE o întrebare preliminară organe profesionale disciplinare (în cauza Broekmeulen, întrebarea preliminară a fost formulată de un organ disciplinar, Comitetul de Apel pentru Medicina Generală, catalogat ca „instanță”, deși era o instituție privată, CJCE concluzionând că acesta întrunește condițiile constituirii prin lege, obligativității și contradictorialității procedurii; o pondere însemnată a fost acordată de CJCE faptului că deciziile acestui comitet nu puteau fi contestate în instanță), o serie de tribunale arbitrale (dar nu toate, depinzând de modul de organizare și funcționare a acestora), un număr de comisii administrative cu competențe jurisdicționale (în speță, se ridica întrebarea dacă o comisie administrativă de supraveghere a încheierii și derulării contractelor de achiziții publice are calitatea de „instanță”).

Ceea ce este cu adevărat determinant în calificarea unei entități ca „instanță” este exercitarea, in concreto, a unei funcții jurisdicționale. Și această noțiune („atribuții jurisdicționale”) este interpretată în mod liberal de CJCE, unei instanțe propriu-zise, ce se pronunță în cadrul unei proceduri necontencioase permițându-i-se să formuleze o întrebare preliminara.

Făcând referire la caracterul obligatoriu sau facultativ al acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare, dispozițiile TCE operează o distincție, însă nu pe criteriul rangului jurisdicțiilor naționale, ci în funcție de regimul hotărârilor pe care le emit.

instanțe ale căror hotărâri sunt susceptibile de atac.

Așadar, instanțele interne ale căror hotărâri sunt atacabile au facultatea, „de care nici o normă procedurală internă nu îl poate priva”, de a sesiza CJCE/TPI, în condițiile în care în litigiul dedus judecății se pune problema aplicării unei norme comunitare, asupra înțelesului sau validității căreia judecătorul are îndoieli. Întrebarea poate fi formulată la solicitarea părților sau din oficiu și poate interveni în orice fază a procedurii interne.

Iar judecătorul național poate uza de posibilitatea care îi este recunoscută de a nu intenta recursul prealabil, fie deoarece consideră că are posibilitatea de a interpreta chiar el dispozițiile comunitare respective sau pentru că estimează că invocarea dreptului comunitar nu este pertinentă în cauză, fie pentru că răspunsul la întrebarea pusă rezultă deja din jurisprudența CJCE, formulată în termeni care îl ajută la rezolvarea litigiului la nivel național.

De altfel, judecătorul, din proprie inițiativă, poate sau, după unii autori, chiar are obligația de a sesiza CJCE cu o întrebare care, deși nu a fost ridicată de părți, este importantă pentru soluționarea cauzei și asupra căreia a invitat, deja, părțile să-și exprime punctul de vedere.

Trebuie evidențiat faptul că, făcând referire la întrebarea preliminară în stabilirea validității unui act comunitar, jurisprudența CJCE operează o distincție, în sensul că, deși judecătorul național ale cărui hotărâri sunt atacabile continuă să aibă facultatea de a sesiza instanța europeană dacă se pune problema lipsei validității unei norme comunitare, totuși, având în vedere caracterul exclusiv al competenței CJCE în materia controlului legalității actelor instituțiilor comunitare, marja opțiunilor judecătorului național este mai restrânsă. Astfel, dacă sunt estimate ca nefondate motivele de invaliditate invocate de părți, judecâtorul poate să le respingă, concluzionând că actul este valid; dimpotrivă, dacă are îndoieli cu privire la conformitatea acelei norme cu prevederile tratatelor constitutive, judecătorul național nu poate să constate lipsa de validitate a acesteia, fiind obligat, în acest scop, să sesizeze CJCE.

În jurisprudența CJCE, s-a remarcat o înclinație (care, în opinia unor autori, aduce atingere substanței acestei proceduri de cooperare de la judecător la judecător, ce exclude posibilitatea examinării de către CJCE a circumstanțelor de fapt ale cauzei) aceea de a declara inadmisibilă o întrebare preliminară în stabilirea validității unui act comunitar, în măsura în care nelegalitatea actului este invocată de o parte care ar fi avut dreptul de a introduce o acțiune în anularea actului contestat, dar a neglijat să o facă în termenul prevăzut de Tratat în acest scop (2 luni de la data publicării actului sau de la data luării la cunoștință despre adoptarea și conținutul acestuia).

instanțe ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de a fi atacate

Potrivit art. 234 alin. 4 din TCE, instanța a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată este ținută la a sesiza CJCE/TPI în situația în care litigiul intern ridică problema aplicabilității unei norme comunitare.

Așadar, instituirea obligativității sesizării este justificată de necesitatea de a împiedica adoptarea într-un stat membru a unei interpretări jurisprudențiale contrare dreptului comunitar.

Nu vizează doar instanțele situate la vârful ierarhiei sistemului judiciar aceasta regulă, ci orice jurisdicție ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de atac. Totodată, această regulă este aplicabilă atât procedurii preliminare în interpretare, cât celei în stabilirea validității, inclusiv o instanță comună mai multor state membre1.

Obligativitatea sesizării CJCE nu apare însă ca un automatism, tribunalul ce judecă în ultimă instanță nefiind ținut la a adresa o întrebare preliminară, îndată ce necesitatea formulării ei este invocată de părți. Instanța națională își păstrează competența de a aprecia asupra pertinenței și utilității unui răspuns al CJCE pentru soluționarea litigiului intern.

Marja de apreciere a instanței ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de apel este însă limitată, CJCE, în jurisprudența sa, fixand coordonatele acesteia.

Astfel, s-a statuat, în repetate rânduri, că instanța este îndreptățită să se abțină de la a sesiza Curtea dacă apreciază că întrebarea este nerelevantă pentru soluționarea litigiului intern. De asemenea, existența unui precedent CJCE cu privire la interpretarea unei norme comunitare exonerează instanța internă de obligația de sesizare a CJCE, chiar dacă circumstanțele speței nu sunt identice, ci doar similare.

Mai mult de atât, CJCE a acceptat așa-zisa teorie a „actului clar”, potrivit căreia „se poate vorbi de existența unei întrebări în cazul în care suntem în prezența unei dificultăți reale, invocate de părți sau constată de judecător, din oficiu, care este de natură a naște o îndoială într-un spirit luminat (esprit eclaire)”. În drept comunitar, această teorie a fost transpusă astfel: „actul este clar și, deci, judecătorul care judecă în ultimă instanță se poate abține de la a sesiza CJCE, în cazul în care aplicarea dreptului comunitar se impune cu atâta evidență, încât nu lasă loc de nici o îndoială”1.

Teoria „actului clar” a fost drastic circumscrisă de CJCE, apelul la aceasta neputându-se face decât după examinarea, de către judecătorul național, a unui număr semnificativ de condiții2:

(a) analiza mai multor variante lingvistice ale textului a cărui claritate se invocă;

(b) interpretarea normei în ansamblul actului comunitar și/sau a prevederilor tratatului în temeiul cărora a fost adoptată;

(c) luarea în considerare a autonomiei noțiunilor de drept comunitar;

(d) a riscului unor interpretări divergente (in acest scop, este necesar a se verifica interpretarea dată textului de alte instanțe ale aceluiași stat membru și/sau ale unor state membre diferite).

Hotărârea pronunțată în temeiul art. 234 din TCE.

Obligația oricărei instanțe aflată în situația de a aplica norma interpretată de a nu se îndepărta de la soluția adoptată de CJCE nu o privează, însă, de dreptul de a sesiza Curtea cu o nouă întrebare preliminară, dacă apreciază că alte aspecte ale normei au rămas neclarificate sau dacă este de părere că circumstanțele cauzei aflate pe rolul său sunt diferite de cele care au determinat soluția adoptată de CJCE.

În ceea ce privește hotărârea pronunțată în procedura preliminară în stabilirea validității, aceasta are efecte sensibil diferite: nu suntem în prezența unei autorități de lucru interpretat, ci a unei constatări a nelegalității unui act comunitar. Norma declarată nelegală nu poate fi aplicată litigiului intern de către judecătorul care a formulat întrebarea, nici de celelalte instanțe naționale sesizate cu cauza (în căile de atac). Mai mult de atât, CJCE a extins efectul hotărârii la totalitatea juridisdicțiilor statelor membre, statuând că „o hotărâre prin care se constată în temeiul art. 177 (actual 234) din TCE, nelegalitatea unui act instituțiilor comunitare deși nu este adresată direct decât judecătorului care a sesizat Curtea, constituie, totuși, un motiv suficient pentru ca orice alt judecător să considere acest act nelegal și deci inaplicabil cauzei aflate pe rolul său”.

Știut fiind caracterul declarativ al hotărârii preliminare, atât în interpretarea dreptului comunitar, cât și în stabilirea validității unei norme comunitare, efectele acesteia se manifestă ex tunc, de la data intrării în vigoare a actului interpretat/contestat, ceea ce presupune că instanțele naționale vor aplica textul în interpretarea CJCE și „unor raporturi juridice născute înainte de pronunțarea hotărârii.”

Retroactiva aplicare a normei în noua interpretare poate aduce atingere securității juridice, motiv pentru care CJCE a înțeles să limiteze efectele în timp ale hotărârilor preliminare, în cazul in care intervin „rațiuni imperative ținând ansamblul intereselor în joc, publice sau private, aplicarea retroactivă aducând atingeri grave unor drepturi câștigate sau a unor interese legitime”. Limitarea efectelor hotărârii la o aplicare ex nunc este condiționată, însă, de existența unei ambiguități a normei comunitare, de natură a fi permis incertitudine juridică generală.

O aplicare ex nunc e susceptibilă, la rândul ei, să producă prejudicii prin lezarea drepturilor sau intereselor justițiabililor care se prevalează de semnificația dată de CJCE normei comunitare și s-a simțit nevoia instituirii unei excepții la excepție, Curtea statuând că se va putea prevala de noua interpretare a actului comunitar, persoana care a inițiat anterior pronunțării hotărârii o procedură judecătorească sau o procedură similară.

4. 2. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor

O acțiune în justiție poate fi inițiată de Comisie în cazul în care consideră că un stat membru nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Procesul poate fi intentat și de un alt stat membru.

În amândouă cazurile, Curtea investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se constată că acuzațiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a remedia situația imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție, aceasta poate impune plata unei amenzi.

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este o procedură judiciară introdusă în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Acțiunea poate fi inițiată de către Comisie sau de către un stat membru împotriva unui alt stat membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii Europene (UE).

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor se bazează pe articolele 258 – 260 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Astfel, neîndeplinirea obligațiilor poate decurge din instrumente juridice (legi, decrete, decizii administrative etc.) sau poate rezulta din fapte (practici administrative etc.).

Neîndeplinirea obligațiilor poate fi consecința unor comportamente pozitive (acțiuni) sau negative (abțineri și omisiuni). Astfel, acțiunile pot consta, de pildă, în adoptarea unui text contrar dreptului european sau în refuzul intenționat de a abroga o măsură internă contrarie.

Omisiunile sau abținerile pot consta, de pildă, în întârzieri în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către statele membre către Comisie a măsurilor naționale de punere în aplicare.

Actul trebuie să fie neapărat imputabil statului membru. Din această cauză, noțiunea de stat este interpretată în sens larg de către Curtea de Justiție, în măsura în care poate fi vorba de toate organismele sale cum sunt guvernul, parlamentul, entitățile federate sau colectivitățile de la nivel substatal etc.

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor poate fi inițiată fie de către Comisie, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică, fie de către un stat membru:

Atunci când Comisia inițiază procedura, trebuie întâi să transmită un aviz motivat statului membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii. Dacă, după un anumit termen, statul membru nu și-a îndeplinit obligațiile, Comisia poate să introducă împotriva sa, în fața Curții de Justiție, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

Atunci când un stat membru inițiază procedura, acesta trebuie să sesizeze mai întâi Comisia. Aceasta emite un aviz motivat după ce ascultă argumentele statelor membre în cauză. Statul membru reclamant poate apoi să sesizeze Curtea de Justiție.

După ce a fost sesizată și dacă recunoaște existența unei neîndepliniri a obligațiilor, Curtea de Justiție emite o primă hotărâre conținând măsurile care trebuie adoptate de către statul membru pentru a remedia situația. Apoi, în cazul în care Comisia estimează că statul membru nu a adoptat măsurile necesare, ea sesizează Curtea de Justiție a doua oară. În cazul în care Curtea confirmă că statul membru nu s-a conformat primei sale hotărâri, îi poate impune plata unei amenzi.

Prin Tratatul de la Lisabona s- a introdus o acțiune în constatare specială în cazul în care un stat membru nu i-a comunicat Comisiei măsurile de transpunere ale unei directive. Într-un asemenea caz, Curtea poate impune o sancțiune financiară statului membru în cauză încă din stadiul primei hotărâri privind existența unei neîndepliniri a obligațiilor.

Doar Curtea de Justiție este competentă pentru a judeca acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse de un stat membru sau de Comisia Europeană.

Procedura de infringement se referă la recursul în neîndeplinirea obligațiilor asumate de către statele membre.

Sediul materiei: art. 226, 227 si 228 din TCE.

În cazul în care un stat membru nu respectă legislația comunitară, Comisia este îndreptățită (ratione materiae si personae) de a determina statul în cauză sa respecte normele încălcate și când este necesar de a se adresa CJUE pentru soluționarea litigiului, declanșând procedura de infringement, procedura privind sancționarea unui stat membru pentru neîndeplinirea unei obligații ce îi revine în această calitate.

Instituțiile nu participă în nume propriu, ci în numele comunităților, temeiul mandatului fiind dat de statele membre prin tratatele institutive si modificatoare.

Nu poate fi vorba despre o delegare de suveranitate, ci de exercitarea în comun a suveranității.

Comisia nu trebuie să dovedeasca calitatea sa procesuală si nici existența interesului.

Rolul principal al procedurii este obligarea statului membru care a încalcat o normă juridică de drept comunitar să respecte norma și să își îndeplinească obligațiile asumate.

CJUE: “ scopul procedurii de infringement este de a da posibilitatea statelor membre de a-și corecta conduita/îndrepta poziția”.

Situațiile care determină declanșarea procedurii de infringement:

omiterea notificării actelor normative naționale care transpun și implementează directivele;

neconformarea legislației naționale cu normele comunitare;

aplicarea necorespunzatoare a actelor comunitare.

Modalitățile de declanșare a procedurii de infringement sunt următoarele :

sesizarea automată a Comisiei a situațiilor de omitere a notificarii;

Comisia beneficiază de un sistem informatic care permite această sesizare, determinând declanșarea automată a procedurii;

o plangere adresatî Comisiei de către o persoană fizică sau persoană juridică având ca obiect orice măsură sau practică a unui stat pe care o consideră incompatibilă cu dreptul comunitar;

persoana fizică sau persoana juridică nu trebuie să aibă un interes în acțiunea respectivă și nu trebuie să fie direct vătămată, singura condiție e încălcarea unei obligații de către un stat membru.

Comisia are obligația ca în termen de 1 an să informeze petiționarul cu privire la ce va face în situația respectivă, propriile investigații ale Comisiei.

Absolut toate statele membre au obligația ca, anual, să întocmească rapoarte cu privire la situația respectării normelor comunitare (rapoartele răspund unor întrebări), întrebările provin fie direct din partea Parlamentului, fie ca urmare a unor petiții adresate Parlamentului.

Procedura de infrigement are următoarele etape :

transmiterea unei scrisori de notificare statului membru, prin aceasta, Comisia atenționează statul membru că a încălcat legislația comunitară și care sunt, în concret, incalcările; scrisoarea reprezintă deschiderea formală a procedurii de infringement; în această etapă se identifică și domeniul maxim al plângerii;

observațiile statului membru care reprezintă răspunsul la scrisoarea formală și totodată motivarea conduitei pe care acesta a adoptat-o; statul nu poate invoca în apărarea sa forța majoră, cazul fortuit, dispozițiile constituționale sau legislația internă;

opinia motivată care este emisă în cazul în care Comisia nu primește un răspuns sau nu este multumiță de raspunsul primit; Comisia solicită statului să ia toate măsurile pentru a se conforma dreptului comunitar; cea mai gravă sancțiune poate fi suspendarea dreptului de vot în Consiliu; în general, Comisia aplică sancțiuni pecuniare;

răspunsul statului membru care trebuie să conțină măsurile adoptate în vederea încetării încălcării; termenul în care trebuie adoptate măsurile nu este prevăzut expres; în majoritatea cazurilor, Comisia stabilește, în practică, un termen care este în general de 2 luni, maxim 3; măsurile pot fi administrative, legale sau de ambele feluri;

sesizarea Curții, nu sunt prevăzute termene în care aceasta trebuie sa aibă loc; variază de la 1 la 3 luni și se face la inițiativa Comisiei.

Faza contencioasă a procedurii de infringement este sinonimă cu recursul în neîndeplinirea de către statele membre a obligațiilor prevăzute de dreptul comunitar.

Conform art. 228 TUE, CJUE poate sa dispună, împotriva statului membru care nu și-a îndeplinit obligațiile, sancțiuni constând în plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.

4.3. Acțiunea în anulare

Face parte din căile de atac care pot fi exercitate în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin această acțiune, reclamantul solicită anularea unui act adoptat de către o instituție, un organ sau un organism al Uniunii Europene.

Aceasta este o procedură jurisdicțională exercitată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Acest tip de acțiune îi permite Curții să controleze legalitatea actelor adoptate de către instituțiile, organele sau organismele europene. Astfel, Curtea pronunță anularea actului în cauză, în cazul în care consideră că acesta nu este în conformitate cu dreptul Uniunii Europene (UE).

Acțiunea în anulare poate fi exercitată de către instituțiile europene sau de către persoanele juridice, în anumite condiții.

Este, de fapt, un control al legalității actelor europene, care poate conduce la anularea actului în cauză. Această acțiune poate fi exercitată împotriva: tuturor actelor legislative; actelor adoptate de Consiliu, de Comisie, de Banca Centrală Europeană, de Parlamentul European și de Consiliul European, dacă aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părți terțe, actelor adoptate de organele sau organismele europene, în cazul în care aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părți terțe; deliberărilor Consiliului guvernatorilor sau ale Consiliului de Administrație al Băncii Europene de Investiții, în condițiile articolului 271 din Tratatul privind funcționarea UE. În plus, articolul 263 din Tratatul privind funcționarea UE exclude din sfera de competență a CJUE recomandările și avizele.

De altfel, odată ce Curtea de Justiție este sesizată cu o acțiune în anulare, ea trebuie să examineze conformitatea actului, în raport cu dreptul UE. Ea poate apoi să pronunțe anularea actului, pe baza a patru motive: în caz de incompetență; în caz de încălcare a unor norme fundamentale de procedură; în caz de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea acestora; în caz de abuz de putere.

Articolul 263 din Tratatul privind funcționarea UE diferențiază mai multe categorii de reclamanți. În primul rând, articolul are în vedere reclamanții privilegiați. Este vorba despre statele membre, despre Comisie, despre Parlamentul European și despre Consiliu. Acești reclamanți sunt denumiți privilegiați, întrucât pot să formuleze o acțiune în anulare în fața CJUE fără a fi nevoiți să demonstreze un interes de a acționa.

Persoanele fizice sunt în măsură să sesizeze CJUE. Acestea constituie categoria reclamanților neprivilegiați. Spre deosebire de reclamanții privilegiați, persoanele fizice trebuie să demonstreze un interes de a acționa, pentru a putea solicita anularea unui act european. Astfel, actul contestat trebuie să fie destinat reclamantului sau să îl vizeze în mod direct și individual.

Pe lângă toate acestea, unii reclamanți pot formula acțiuni specifice. Astfel, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană și Comitetul Regiunilor sunt în măsură să intenteze acțiuni în anulare împotriva actelor europene care ar aduce atingere prerogativelor lor. De asemenea, Consiliul de Administrație al Băncii Europene de Investiții poate contesta deliberările Consiliului guvernatorilor Băncii. În sfârșit, Tratatul de la Lisabona a creat un nou tip de acțiune: parlamentele naționale și Comitetul Regiunilor pot de acum înainte să intenteze acțiuni în anulare împotriva actelor pe care le consideră neconforme cu principiul subsidiarității.

Mai mult, reclamanții au la dispoziție un termen de două luni pentru a înainta acțiunea în anulare. Acest termen începe să se scurgă fie de la data publicării actului în cauză, fie de la notificarea acestuia reclamantului, fie de la data la care reclamantul a luat la cunoștință de actul respectiv.

Atunci când acțiunea este întemeiată, CJUE poate anula actul în întregime sau numai anumite dispoziții. Actul sau dispozițiile anulate nu mai produc apoi efecte juridice. În plus, organul sau organismul care a adoptat inițial actul anulat este obligat să acopere lacunele juridice, în conformitate cu hotărârea pronunțată de CJUE.

Curtea de Justiție are competențe pentru: acțiunile formulate de statele membre împotriva Parlamentului European și Consiliului; acțiunile formulate de o instituție împotriva unei alte instituții.

Tribunalul are competența de a soluționa, în primă instanță, toate celelalte tipuri de recurs și, în special, acțiunile formulate de persoanele fizice.

Acțiunea în anulare este o acțiune directă îndreptată împotriva unui act adoptat de o instituție comunitară. Pe această cale se contestă validitatea actului și se urmărește anularea lui.

Potrivit art. 263 alin. 1 din Tratatul de Funcționare al UE (TFUE), “Curtea de Justiție a UE controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, a actelor Parlamentului European (PE) și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. De asemenea, CJUE controlează legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți ”.

Deci, dispozițiile menționate au în vedere toate actele legislative și anumite acte nelegislative care produc efecte juridice.

De asemenea, ca noutate, art. 271 și 275 din TFUE prevăd expres actele ce pot fi controlate pe calea acțiunii în anulare:

hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii Europene de Investiții;

hotărârile Consiliului de administrație ale Băncii Europene de Investiții;

deciziile ce prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu potrivit Titlului V Capitolul 2 din TFUE.

Așadar, din economia TFUE rezultă două criterii ce trebuie îndeplinite de actele juridice pentru a fi susuceptibile să le fie controlată legalitatea pe calea acțiunii în anulare:

să provină de la o instituție sau organism al UE (fie ca acte legislative, fie ca acte nelegislative);

să producă efecte juridice față de terți.

Dacă actul este lipsit de efecte juridice, acțiunea în anulare este declarată inadmisibilă. Actele Curții de Conturi nu intră în categoria actelor a căror legalitate poate fi controlată.
Reclamanții sunt de două tipuri:

Reclamanții instituționali (privilegiați) – nu trebuie să justifice vreun interes pentru a acționa, interesul lor fiind prezumat. Aceștia sunt:

statele membre, Parlamentul European, Consiliul și Comisia, care pot formula acțiune pentru motive de incompetență, de încălcare a normelor fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere;
– Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană (BCE) și Comitetul Regiunilor, care urmăresc apărarea prerogativelor acestora;
– fiecare stat membru, Comisia și Consiliul de administrație al Băncii Europene de Investiții (BEI). Ei pot forma acțiune împotriva hotărârilor Consiliului guvernatorilor BEI;

– statele membre sau Comisia, doar pentru nerespectarea procedurilor prevăzute prin art. 19 alin.2 , 5, 6 și 7 din statutul Băncii (BCE).

Reclamanții individuali (neprivilegiați) – sunt reprezentați de orice persoana fizică sau juridică, ce poate formula acțiune împotriva:

– actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct si individual;
– actelor care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.

Acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

Dacă acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul contestat nul si neavenit; anularea pronunțată de judecător este retroactivă, actul fiind considerat că n-a existat niciodată iar efectele sale juridice realizate sunt desființate.

4.4. Acțiunea în constatarea abținerii de a acționa

Aceasta permite Curții să controleze legalitatea inacțiunii instituțiilor comunitare. Poate fi introdusă totuși, numai după ce instituției respective i s-a solicitat să acționeze. Atunci când s-a constatat ilegalitatea omisiunii, instituția vizată trebuie să pună capăt abținerii de a acționa, luând măsurile adecvate. Competența de a judeca acțiunea în constatarea abținerii de a acționa este împărțită între Curte și Tribunal după aceleași criterii precum acțiunea în anulare.

Acest tip de acțiune este îndreptat împotriva inacțiunii unei instituții, organ sau organism al Uniunii Europene. În cazul în care inacțiunea este ilegală din perspectiva dreptului european, Curtea constată abținerea de a acționa și instituția, organul sau organismul în cauză trebuie să adopte măsurile adecvate.

Acțiunea în constatarea abținerii de a acționa reprezintă o procedură juridică introdusă în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Aceasta îi permite Curții să controleze legalitatea inacțiunii unei instituții, unui organ sau organism al Uniunii Europene (UE). Abținerea de a acționa se caracterizează prin lipsa sau omisiunea de a acționa din partea entității în cauză în situații în care dreptul european impune obligația de a acționa. Lipsa sau omisiunea are, din această cauză, un caracter ilegal.

De pildă, acțiunea în constatarea abținerii de a acționa poate fi introdusă împotriva unei instituții care se presupune că nu a adoptat un act sau întreprins o măsură prevăzută de dreptul european.

Articolul 265 din Tratatul privind funcționarea UE prevede două categorii de reclamanți.

Prima dintre cele două reunește statele membre și instituțiile UE. Acești reclamanți sunt considerați „privilegiați”, deoarece nu trebuie să demonstreze că au un interes în a acționa pentru a putea introduce o acțiune în constatarea abținerii de a acționa.

La a doua categorie se încadrează persoanele fizice. Spre deosebire de reclamanții privilegiați, aceștia trebuie să aibă un interes pentru a putea sesiza Curtea de Justiție. Articolul 265 din TFUE precizează astfel că persoanele fizice pot introduce o acțiune în constatarea abținerii de a acționa împotriva unei instituții care se presupune că a omis să le adreseze un act. În practică, Curtea de Justiție acceptă, de asemenea, acțiunile în constatarea abținerii de a acționa legate de actele ai căror destinatari oficiali nu sunt persoanele fizice, dar care îi privesc în mod direct și individual.

Ca o procedură, înainte de a putea introduce o acțiune în constatarea abținerii de a acționa, reclamantul trebuie mai întâi să invite instituția, organul sau organismul Uniunii să acționeze. Dacă entitatea în cauză nu a adoptat o poziție după două luni, reclamantul dispune de un termen de alte două luni pentru a introduce în fața Curții de Justiție o acțiune în constatarea abținerii de a acționa.

În cazul în care Curtea de Justiție admite acțiunea, ea se limitează la a constata abținerea de a acționa. Altfel spus, Curtea de Justiție nu poate să se substituie instituției pentru a remedia omisiunea. Instituției în cauză îi revine sarcina de a acționa într-un termen rezonabil.

Curtea de Justiție este competentă pentru:

acțiunile introduse de statele membre împotriva Parlamentului European sau a Consiliului;

acțiunile introduse de o instituție împotriva unei alte instituții.

Tribunalul este competent să judece, în primă instanță, toate celelalte tipuri de acțiuni, în special acțiunile introduse de persoanele fizice.

4.5. Acțiuni directe

Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a funcționarilor acestora, poate intenta o acțiune la Tribunalul de Primă Instanță, cu scopul de a obține despăgubiri.

Cum sunt gestionate cazurile.

Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător și un avocat general.

Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris și apoi verbal

1. Procedura scrisă

Mai întâi, toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declarațiilor și temeiul legal al cazului.

2. Audierea publică

Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcție de complexitatea cazului, audierea poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în fața întregii Curți. La audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări.

Ulterior, avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii deliberează și pronunță sentința.

Avocații generali nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.

Sentințele Curții se adoptă cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice. Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate.

Procedura este similară în cazul Tribunalului, cu singura diferență că avocatul general nu își susține punctul de vedere.

CAPITOLUL V

HOTĂRÂRILE CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

5.1. Efectele hotărârilor

Chiar dacă importanța jurisprudenței Curții în privința dezvoltării dreptului comunitar este recunoscută și subliniată frecvent, se trece ci vederea adesea indicarea faptului că rolul motor al acesteia derivă chiar din efectele puternice ale hotărârilor adoptate.

Hotărârea Curții de Justiție în cazul procedurii întrebărilor preliminare.

Așa cum prezentam anterior, procedura întrebărilor preliminare are în principal două domenii de aplicare:

interpretarea dreptului comunitar primar și dreptului derivat;

pronunțarea asupra validității actelor adoptate de institutiile, organele, oficiile sau agentiile Uniunii (spre exemplu, dacă o directivă este conformă tratatelor europene sau principiilor generale ale dreptului comunitar).

Curtea nu are competența să se pronunțe cu privire la aspecte specifice din cadrul litigiului si nici să soluționeze eventuale divergențe de opinii care decurg din interpretarea sau aplicarea normelor de drept național.

În cazurile când se pronunță asupra interpretării sau validității dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea litigiului, dar instanța de trimitere a cererii este cea căreia îi revine sarcina de a deduce consecințele concrete din răspunsul Curții, eliminând chiar aplicarea normei nationale neconforme, dacă este cazul.

Efectele și executarea hotărârii preliminare.

Efectul autorității de lucru judecat.

Hotărârea preliminară privind interpretarea dreptului comunitar primar și dreptului derivat ia forma unei hotărâri a instanței, fiind direct obligatorie nu numai pentru instanța care înaintează cererea, ci și pentru celelalte instanțe din statele membre înaintea cărora este adus litigiul: toate vor trebui să interpreteze dispozițiile dreptului comunitar în mod similar Curții. Astfel, hotărârea preliminară a Curții are autoritate de lucru judecat.

Efectul autorității relative de lucru judecat.

Dacă actul european este declarat nul prin hotărâre preliminară, în cadrul pronunțării asupra validității, toate actele adoptate în baza sau în aplicarea acestuia sunt considerate nule. Adoptarea unui nou act pentru remedierea situației este însă de competența instituțiilor europene competente. În lipsa acestuia, judecătorii Curții nu sunt obligați să invoce din oficiu ilegalitatea actului. Practic, în caz contrar, actul ilegal va fi aplicabil.

Prin urmare, în această situație hotărârea Curții are autoritate relativă de lucru judecat.

Efectul executiv.

Fiind direct obligatorie atât pentru instanța care înaintează cererea, cât si pentru celelalte instanțe din Statele Membre care vor trebui să se pronunțe în litigii similare, horărârea are caracter executiv.

Efectul retroactiv.

Având în vedere că prin hotărârea preliminară se clarifică domeniul de aplicare al regulii asa cum ar fi trebuit înțeleasă, reiese că aceasta produce efecte de la data intrării în vigoare a normei interpretate.

Hotărârea Curții de Justiție în cazul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este expresia principiului cooperării loiale, care interzice statelor membre să acționeze într-o manieră contradictorie reglementărilor dreptului comunitar.

Deși cel mai frecvent caz de neîndeplinire a obligațiilor este cel privind transpunerea în dreptul național a unei directive europene, statele membre nu își îndeplinesc în anumite situații obligațiile și pentru că una din reglementările pe care le-au adoptat – chiar și o simplă dispoziție – este considerată contrară dreptului comunitar.

De asemenea, obiect al acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor îl poate constitui jurisprudența instanțelor naționale asupra căreia există suspiciunea de incompatibilitate cu dreptul comunitar.

Așadar, neîndeplinirea obligațiilor poate rezulta fie din instrumente juridice (legi, decrete, decizii administrative etc.), fie din fapte (practici administrative etc.).

Efectele și executarea hotărârii în cazul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

Efectul declarativ.

Horărârea Curții privind constatarea neîndeplinirii obligațiilor are caracter declarativ, constatând practic existența sau lipsa îndeplinirii obligațiilor, fără ca aceasta să atragă în mod direct nulitatea actului național incompatibil cu dreptul comunitar. Obligația de a remedia încălcarea dreptului comunitar revine autorităților naționale.

Efectul autorității de lucru judecat.

Totodată, aceste hotărâri au autoritatea de lucru judecat:

statul trebuie să adopte toate măsurile necesare în vederea conformării astfel încât, pe lângă îndeplinirea obligațiilor, să elimine și toate consecințele trecute și viitoare rezultate din neîndeplinirea acestora. Prevederile naționale care au făcut obiectul unei hotărâri prin care Curtea a constatat incompatibilitatea cu dreptul comunitar, nu mai pot fi aplicate de autoritățile și instanțele naționale.

interpretările dreptului comunitar reținute în hotărârile privind constatarea neîndeplinirii obligațiilor sunt obligatorii pentru toate autoritățile și instanțele naționale: în caz de îndoială asupra sensului unei prevederi europene, Curtea nu se va mai pronunța în situația în care aceasta a făcut deja obiectul unei hotărâri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

Efectul executiv.

Horărârea are caracter executiv, obligând statele membre să amendeze actele normative declarate incompatibile cu legislația comunitară și, dacă este cazul, să ia toate măsurile necesare pentru a facilita aplicarea deplină a legislatiei comunitare.

Legiuitorul național are obligația de a modifica dispozițiile contrare astfel încât să devină conforme cu prevederile dreptului comunitar. Deși hotărârea Curții nu poate impune o soluție legislativului din statul membru, aceasta poate fi de un real ajutor pentru a înțelege modul corect de transpunere a legislației comunitare în legislatia natională.

Efectul retroactiv.

Horărârea Curții privind constatarea neîndeplinirii obligațiilor are totodată caracter retroactiv, ceea ce poate atrage consecințe importante.

Efectul coercitiv.

Sancțiuni financiare ce pot fi aplicate unui stat membru care nu a executat o

hotărâre în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

În situația în care Curtea constată existența unei neîndepliniri a obligațiilor, va emite o primă hotărâre conținând măsurile care trebuie adoptate de către statul membru pentru a remedia situația. În cazul în care Comisia apreciază că nu au fost adoptate măsurile necesare, va sesiza Curtea de Justiție a doua oară.

Astfel, lipsa de conformare a statului membru potrivit primei hotărâri va constitui o altă acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pentru care va fi adoptată o nouă hotărâre (care o va reconfirma de fapt pe cea anterioară).

Totodată, în cazul în care Curtea confirmă că statul membru nu s-a conformat primei sale hotărâri, îi poate impune plata unei sume forfetare si / sau penalităti zilnice cu titlu cominatoriu. Prin art. 228 alineatul 2 din Tratatul de la Maastricht a fost prevăzută posibilitatea Curții ca, în urma primirii unei sesizări de la Comisie, să poată impune sancțiuni financiare sub forma unei sume forfetare si / sau unor penalităti zilnice cu titlu cominatoriu, în situația în care un stat membru nu remediază situația constatată prin hotărârea privind neîndeplinirea obligațiilor.

Prin Tratatul de la Lisabona, articolul 228 din Tratatul CE, devenit articolul 260 din TFUE, a fost modificat în vederea consolidării modalității de impunere a sancțiunilor financiare, prin următoarele dispoziții:

prin procedura prevăzută la articolul 260 alineatul (2) din TFUE, s-a eliminat etapa precontencioasă a avizului motivat. Ca și consecință, în cazul în care consideră că un stat membru nu a executat corect o hotărâre a Curtii, Comisia are obligația să efectueze o singură etapă de procedură precontencioasă, respectiv trimiterea unei scrisori de punere în întârziere prin care comunică statului membru în cauză să îsi prezinte observațiile.

Această posibilitate reprezintă dreptul statului membru în cauză de a se apăra și a demonstra modul în care consideră necesar să respecte decizia instanței europene.

În cazul în care nu este mulțumită de observatiile prezentate de statul membru sau dacă acesta nu răspunde, Comisia poate sesiza direct Curtea de Justitie, în temeiul articolului 260 alineatul (2). Eliminarea etapei precontencioase a avizului motivat a permis reducerea duratei medii a procedurii la o durată cuprinsă între 8 si 18 luni. Această durată indicativă nu exclude posibilitatea ca, în cazuri excepționale justificate de circumstanțe speciale, procedura să dureze mai mult. Pe de altă parte, această durată nu aduce atingere atenției cu care Comisia urmărește ca statele membre să se conformeze cât mai rapid posibil hotărârii.

prin art. 260 alin. 3 din TFUE a fost introdusă o acțiune în constatare specială în cazul în care un stat membru nu i-a comunicat Comisiei măsurile de transpunere ale unei directive. Într-un astfel de caz, Curtea poate impune o sancțiune financiară statului membru în cauză încă din stadiul primei hotărâri privind existența unei neîndepliniri a obligațiilor.

Scopul acestei măsuri este cel de motivare suplimentară a statelor membre să transpună directivele în termenele stabilite de legiuitor si de a asigura astfel o eficacitate reală a legislației Uniunii. Deși în aparență poate fi considerată prea aspră, posibilitatea de stabili sancțiuni financiare încă prin prima hotărâre are în vedere protejarea intereselor generale urmărite de sistemul normativ al Uniunii, care nu poate tolera întârzierile, protejând, mai presus de toate, cetățenii europeni ale căror drepturi subiective rezultă din această legislatie.

În ultimă fază, credibilitatea dreptului Uniunii în ansamblul său este subminată dacă durează ani de zile ca actele legislative să aibă efecte juridice depline în statele membre.

Deși introducerea posibilității de aplicare a unor sancțiuni financiare nu incumbă asupra obligației esențiale a statului membru (respectiv obligația de a se conforma hotărârii Curții), procedura constituie un mijloc prin care acesta este stimulat, prin constrângere financiară, să se conformeze hotărârii privind neîndeplinirea obligațiilor.

Comisia Europeană stabilește prin intermediul unor comunicări periodice criteriile și principiile pe care intenționează să le aplice pentru a propune Curții valoarea sancțiunilor financiare pe care le consideră adecvate circumstanțelor fiecărui caz. Suma propusă trebuie justificată în fața Curții de Justiție. Decizia finală privind aplicarea și cuantumul sancțiunilor revine însă Curții de Justiție, care are competență deplină în acest domeniu. Astfel, sumele propuse de Comisie pot fi modificate inclusiv în sensul majorării acestora.

De asemenea, în elaborarea acestor comunicări, Comisia are în vedere jurisprudența Curții, mai ales în privința sumei forfetare și principiului proporționalității. Cu toate acestea, în exercitarea competenței sale de apreciere, în situații speciale și cu o motivare detaliată Comisia are posibilitatea să se abată de la criteriile și principiile generale menționate.

Cele două feluri de sancțiuni pecuniare (penalități cu titlu cominatoriu și suma forfetară) pot fi aplicate simultan și cumulate, deși în textul articolului 260 din TFUE se menționează că pot fi propuse sume forfetare “sau” penalități cu titlu cominatoriu. Curtea s-a pronunțat în acest sens prin hotărârea privind neîndeplinirea obligațiilor din 12 iulie 2005, în cazul C-304/02 Comisia/Franța referitor la politica comună de pescuit, prin care a obligat statul în culpă la plata simultană și cumulată, atât a unor penalități cu titlu cominatoriu, cât și a unei sume forfetare. Motivația a constituit-o faptul că încălcarea a persistat o lungă perioadă după pronunțarea primei hotărâri, în detrimentul interesului public și privat. Prin urmare, din această hotărâre reiese că utilizarea conjuncției “sau” trebuie înțeleasă în sens cumulativ, aspect preluat în Comunicările ulterioare ale Comisiei.

Totodată, ca și factor atenuant trebuie analizat dacă hotărârea care trebuie executată ridică reale probleme de interpretare sau că există anumite dificultăți intrinseci de realizare a executării într-un interval scurt de timp.

Urmările încălcărilor asupra intereselor generale sau particulare trebuie măsurate de la caz la caz, în funcție, spre exemplu, de următoarele elemente:

pierderea de resurse proprii pentru Comunitate;

impactul încălcării asupra modului de funcționare al Comunității;

daune grave sau ireparabile cauzate sănătății umane sau mediului;

prejudicii economice sau ne-economice suferite de persoane fizice și operatori economici, incluziv consecințele intangibile, precum dezvoltarea personală

cuantumurile financiare implicate în încălcare;

orice posibil avantaj financiar pe care statul membru îl câștigă prin nerespectarea hotărârii Curții;

importanța relativă a încălcării având în vedere cifra de afaceri sau valoarea adăugată a sectorului economic în cauză în statul membru respectiv, volumul populației afectate prin încălcare (gravitatea poate fi considerată mai mică dacă încălcarea nu afectează populația întregului stat membru în cauză);

responsabilitatea Comunității față de țările terțe,

dacă încălcarea este izolată sau constituie un caz de recidivă (de exemplu, întârzierea repetată în transpunerea directivelor într-un anumit sector).

5.2. Executarea hotărârilor

Sunt două regulamente fundamentale care se ocupă de recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în dreptul privat: Regulamentul 44/2001, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă  și comercială, cu modificările ulterioare, supranumit Bruxelles I și Regulamentul 2201/2003, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în material răspunderii părintești, supranumit Bruxelles II.

Acestora li se poate adăuga și Regulamentul 805/2004 pentru obținerea unui titlu executoriu European.

Atunci când o instanță română este solicitată în vederea recunoașterii și/sau executării unei hotărâri străine, pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene, va aplica regulile cuprinse în regulamentele sus menționate, dacă obiectul hotărârii intră în domeniul de aplicare a acestora.

1. Regulamentul Bruxelles I.

O hotărâre pronunțată într-un stat membru poate fi recunoscută și executată în alt stat membru. Controlul exercitat asupra hotărârii este mult simplificat, față  de procedura potrivit dreptului comun pentru recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine.

Capitolul III al Regulamentului Bruxelles I se ocupă mai întâi de hotărârile a căror recunoaștere și/sau executare poate fi solicitată, apoi de recunoașterea și de executarea acestora.

Hotărârile a căror recunoaștere și/sau executare poate fi solicitată.

Noțiunea de hotărâre, din articolul 32, este largă: hotărâre înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandate de executare, precum și stabilirea de către grefier a cheltuielilor de judecată.

Delimitarea hotărârilor pe care ea le înglobează se poate face în funcție de originea și de obiectul acestora.

Însă, dacă acțiunea la fost intentată în statul membru de origine, înainte de data intrării în vigoare a Regulamentului, hotărârile date după această dată sunt recunoscute și executate conform dispozițiilor capitolului III, dacă: acțiunea a fost intentată în statul membru de origine după intrarea în vigoare a Convenției de la Bruxelles sau a Convenției de la Lugano, în același timp în statul membru de origine și în statul membru solicitat; în toate celelalte cazuri, regulile de competență aplicate sunt conforme cu cele prevăzute în capitolul III ori într-o convenție care era în vigoare între statul membru de origine și statul membru solicitat în momentul în care a fost intentată acțiunea.

În articolul 72 din Regulamentul Bruxelles I se arată că  acesta nu aduce atingere acordurilor pe care statele membre le-au încheiat, înainte de intrarea sa în vigoare, în temeiul articolului 59 din Convenția de la Bruxelles.

Obiectul hotărârii a cărei recunoaștere și/sau executare se cere trebuie să intre în domeniul de aplicare a Regulamentului.

În caz că instanța s-a pronunțat, în prealabil, cu privire la o chestiune exclusă din sfera Regulamentului, dar cererea principală intră în materiile reglementate de acesta, hotărârea beneficiază de dispozițiile capitolului III.

Pentru reversul medaliei, Regulamentul nu este aplicabil. În materie de arbitraj, Regulamentul nu se aplică; prin urmare, capitolul III nu privește nici sentințele arbitrale, nici deciziile pronunțate pentru cererile de anulare, modificare, recunoaștere sau executare de sentințe arbitrale.

Cu privire la hotărârile care ordonă măsuri provizorii sau consevatorii, în principiu, acestea beneficiază  de prevederile capitolului III.

De regimul simplificat al recunoașterii și/sau executării beneficiază  hotărârile în quasitotalitatea lor, și anume, hotărârile: definitive; care nu au dobândit încă autoritatea de lucru judecat; interlocutorii; executorii nedefinitive care au implicat o procedură  contencioasă sau necontencioasă (în acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare CJUE) a stabilit în hotărârea Solo Kleinmotoren, din 2 iunie 1994 (nr. C‐414/92), că tranzacțiile judiciare nu pot fi considerate hotărâri, în sensul articolului 32); care au implicat o procedură caracterizată  prin contradictorialitate sau prin lipsa uneia dintre părți (în cauza Klomps, din 16 iunie 1981 (nr. 166/80), CJUE a considerat că decizia pronunțată de instanțele germane era dată în urma unei proceduri caracterizată prin lipsa uneia dintre părți.

Acestea produc efecte într-un alt stat membru, decât acela unde au fost pronunțate, în funcție de conformitatea lor internațională, adică în funcție de îndeplinirea condițiilor cerute pentru a fi recunoscute și/sau executate conform prevederilor Regulamentului. Din decizia Hoffmann, din 9 februarie 1988 (nr.145/86) a CJUE, reiese că o hotărâre străină nu poate produce în statul solicitat mai multe efecte decât acelea pe care le are în statul de origine.

Acest regulamentul nu se aplică efectelor pe care hotărârea le produce independent de regularitatea sa internațională, adică efectelor de fapt juridic și de forță probantă. Acestea sunt reglementate de dreptul internațional privat comun. Recunoașterea deciziilor conform Regulamentului se produce de plin drept.

Executarea deciziilor presupune urmarea unei proceduri.

Condițiile de conformitate ale hotărârii străine.

Recunoașterea într-un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru presupune integrarea în ordinea juridică a statului respectiv a situației juridice consecrate prin hotărârea străină.

Recunoașterea are ca efect atribuirea de autoritate și eficacitate hotărârii străine, la fel ca în statul membru unde a fost dată.

Hotărârile date într-un stat membru, care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolele 34 și 35, sunt recunoscute de plin drept în celelalte state membre, fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială (articolul 33.1).

Atunci când conformitatea hotărârii cu condițiile prevăzute de Regulament nu este contestată, nu trebuie îndeplinită nici o procedură, pentru ca aceasta să fie recunoscută în statul solicitat. Când conformitatea este contestată, articolul 33, în paragrafele 2 și 3, prevede, fie o acțiune principală având ca obiect recunoașterea, fie un control incident al hotărârii străine, atunci când este invocată cu ocazia unui litigiu având alt obiect.

Procedura recunoașterii în cazurile de mai sus, fiind aceea și cu procedura exquatur‐ului, va fi analizată împreună cu exequaturul.

Pentru ca o hotărâre să fie recunoscută trebuie să îndeplinească mai multe condiții.

Articolele 34 și 35 le enumeră: Ordinea publică  (articolul 34.1).

Hotărârea străină trebuie să fie conformă cu ordinea publică din statul solicitat.

Noțiunea de ordine publică privește accepiunea ei din dreptul internațional privat și nu din dreptul intern, și are un caracter atenuat1.

Conformitatea hotărârii străine cu ordinea publică internă din statul solicitat se apreciază în momentul în care este solicitată recunoașterea. Aprecierea conformității se face în funcție de efectele recunoașterii hotărârii pe teritoriul statului solicitat. Întrucât materiile care intra în domeniul de aplicarea Regulamentului sunt caracterizate prin concepte similare în statele membre, se întâmplă rar ca o hotărâre pronunțată într-un stat membru să contravină ordinii publice din alt stat membru.

Cu privire la respectarea dreptului la apărare (articolul 34.2)- Dacă pârâtul a fost absent la proces, instanța solicitată cu recunoașterea hotărârii verifică dacă cererea de chemare în judecată sau un act echivalent a fost notificat acestuia, conform procedurii și în timp util, pentru a se putea apăra. În acest mod se urmărește asigurarea dreptului la apărare.

Articolul 34.2 apare ca o sancțiune indirectă a regulii cuprinse în articolul 26 din Regulament, care este destinat să protejeze pârâtul absent în fața instanței directe (de origine). Dacă pârâtului nu i s-a notificat cererea de chemare în judecată sau un act echivalent, astfel încât să se poată apăra, dar a avut posibilitatea să exercite dreptul la recurs împotriva deciziei pronunțate și nu a făcut-o, acest lucru nu constituie motiv de nerecunoaștere a deciziei.

Instanța ce este solicitată cu recunoașterea deciziei procedează la verificarea a două condiții: respectarea procedurii de notificare și timpul util de care pârâtul beneficiază pentru a se putea apăra.

Respectarea procedurii de notificare este controlată de instanța solicitată prin raportare la Regulamentul 1393/2007 cu privire la comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială.

Necontrarietatea hotărârilor (articolele 34.3 și 34.4).

Articolele 34.3 și 34.4 prevăd că recunoașterea unei hotărâri străine nu se poate face, dacă vine în contradicție cu o altă hotărâre, pronunțată în statul solicitat sau într-un alt stat membru ori într-un stat terț, în anumite condiții. Deși dispozițiile referitoare la litispendență și conexitate din articolele 27 și 28 au drept scop evitarea unor asemenea situații, este posibil ca textele să nu fie invocate sau să nu fie aplicate de instanță. Pe de altă parte, dacă excepția autorității de lucru judecat nu este ridicată, se poate pronunța o hotărâre contradictorie cu aceea care a fost deja pronunțată.

Pentru ca articolele în discuție să poată fi aplicabile, este necesar să existe două hotărâri contradictorii; nu pot fi reconciliabile o hotărâre pronunțată, pe de o parte, și un proces în curs de desfășurare, care este susceptibil să conducă la o hotărâre contrară celei existente, pe de altă parte; ambele hotărâri trebuie să fie pronunțate.

Competența instanței de origine (articolul 35).

Conform articolului 35.3, instanța solicitată, în principiu, nu poate proceda la verificarea competenței instanței de origine.

Libera circulație a hotărârilor în spațiul Uniunii Europene impune această măsură ‐ care diferă față de dreptul comun cu privire la recunoașterea și/sau executarea hotărârilor, precum și față de majoritatea convențiilor internaționale în materie ‐ fiecare instanța care a soluționat litigiul și-a bazat competența pe dispozițiile capitolului I din Regulament, fie pe normele de competență din dreptul său intern, sau pe cele dintr-o convenție internațională la care este parte. Excepții de la regulă sunt situațiile în care competența este stabilită conform secțiunilor 3,4 și 6, capitolul II din Regulament, ori conform articolului 72, când instanța solicitată verifică competența instanței de origine. Astfel, potrivit articolului 35.1, hotărârile nu sunt recunoscute în statul solicitat, dacă nu au fost respectate regulile de competență în materia asigurărilor (secțiunea 3) , în materia contractelor încheiate de consuatori (secțiunea 4), ori regulile de competență exclusivă (secțiunea 6). Articolul 72 prevedecă Regulamentul nu aduce atingere acordurilor prin care statele membre s-au angajat, înainte de intrarea lui în vigoare, să nu recunoască o hotărâre, în anumite condiții. Hotărârea străină care îndeplinește condițiile examinate mai sus este recunoscută de plin drept în statul instanței solicitate, fără a fi necesară vreo procedură. Dacă conformitatea hotărârii este contestată, trebuie să urmeze procedura prevăzută pentru executare (articolele 33.2 și 33.3). De aceea, procedurile de control, care sunt aceleași pentru recunoaștere și executare, vor finalizate împreună în continuare, incluzând și articolele 36 și 37 din secțiunea referitoare la recunoaștere.

Executarea hotărârilor pronunțate într-un stat membru sunt recunoscute de plin drept în celelalte state membre. Recunoșterea poate fi refuzată dacă hotărârea nu îndeplinește condițiile limitativ enumerate în articolele 34 și 35. Aceleași condiții (care au fost deja examinate) trebuie îndeplinite și de hotărârile a căror executare se solicită. Potrivit Regulamentului, o hotărâre este declarată executorie fără examinarea condițiilor prevăzute în articolele 34 și 35. Acestea sunt verificate numai în baza recursului. Pentru a dobândi forță executorie este necesar, în plus, ca hotărârile să treacă prin procedura exequatur-ului.

În comparație cu dreptul comun, Regulamentul prevede o procedură mai simplă de exequatur conform articolului 38, o hotărâre pronunțată într-un stat membru, care este executorie în acest stat, este pusă în executare în alt stat membru, după ce a fost declarată executorie, la cererea oricărei părți interesate.

În Regatul Unit al Marii Britanii, o astfel de hotărâre este pusă în executare în Anglia și în Țara Galilor, în Scoția sau în Irlanda de Nord, după ce a fost înregistrată în vederea executării, la cererea oricărei părți interesate, în una sau alta din aceste părți ale Regatului Unit, după caz.

Regulamentul nu definește noțiunea de hotărâre executorie, așa cum apare în alineatul articolului de mai sus. CJUE a calificat termenul în decizia Coursier, din 29 aprilie 1999 (nr. C‐267/97). Ea a arătat că termenul executoriu vizează numai caracterul executoriu al hotărârilor străine în sens formal, nu și condițiile în care aceste hotărâri pot fi executate în statul de origine.

Recunoașterea operează de plin drept, indiferent dacă a fost necesar ca hotărâea străină să treacă prin procedurile de control sau nu.

Executarea se poate face numai dacă în urma procedurilor a fost pronunțată o hotărâre de exequatur, care produce anumite efecte.

Procedura unilaterală.

Orice persoană interesată poate solicita executarea sau recunoașterea unei hotărâri străine în fața instanței unui stat membru. Regulamentul nu definește noțiunea de „orice persoană interesată”. Conform raportului Jenard1, în cazul executării, prin „orice persoană interesată” trebuie să se înțeleagă orice persoană care se poate prevala de hotărâre, conform legislației statului de origine. În cazul recunoașterii, noțiunea de „orice persoană interesată” trebuie interpretată în sens mai larg, ca fiind orice persoană care prin recunoașterea hotărârii clarifică o situație juridică ce o privește. Cererea privind recunoașterea/executarea se introduce, după caz:

în fața instanței competente, conform articolului 39.1, dacă privește cererea de recunoaștere/executare pe cale principală; instanța competentă este indicată pentru fiecare stat membru în anexa I a Regulamentului; competența teritorială se stabilește conform articolului 39.2, adică în funcție de domiciliul părții împotriva căreia se solicită executarea sau de locul de executare;

în fața instanței competente să soluționeze acțiunea principală, dacă cererea privește recunoașterea / executarea pe cale incidentă (articolul33.3). Modalitățile de depunere a cererii sunt stabilite de legea statului solicitat -lex fori- (articolul 40.1). Cel care introduce cererea de recunoaștere/executare este obligat să-și aleagă un domiciliu în raza teritorială a instanței sesizate sau, dacă legea instanței solicitate nu recunoaște instituția alegerii domiciliului, să desemneze un mandar ad litem (articolul 40.2). Această prevedere are drept scop facilitarea comunicării hotărârii pronunțate de instanță și exercitarea recursului. Cererea trebuie însoțită de documentele prevăzute în articolul 53: o copie a hotărârii, ce trebuie să îndeplinească toate condițiile care să-i ateste autenticitatea; pentru executare, în plus, un certificat eliberat de instanța sau autoritatea competentă de origine; conform anexe Vl a Regulament, certificatul trebuie să cuprindă: datele de identificare a instanței sau autorității competente; data notificării cererii de chemare în judecată, în cazul în care hotărârea a fost dată în absența pârâtului; textul hotărârii, ce trebuie anexat la certificat; numele părților care au beneficiat de asistență judiciară; mențiunea că hotărârea este executorie în statul membru de origine. În lipsa prezentării certificatului, instanța sau autoritatea competentă poate acorda un termen, pentru ca acesta să fie prezentat, sau poate accepta un document echivalent; dacă se consideră lămurită, poate chiar să renunțe la certificat; dacă instanța sau autoritatea solicitată o cere,se prezintă o traducere a documentelor.

Conform articolului 41, instanța sau autoritatea competentă din statul solicitat nu se pronunță cu privire la executare, ci doar constată forța executorie a hotărârii străine, declarând-o executorie, dacă sunt îndeplinite formalitățile prevăzute în articolul 53, adică dacă sunt depuse documentele arătate acolo. În această fază (necontradictorie), hotărârea nu este examinată în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de articolele 34 și 35, cerute pentru ca hotărâreasă poată fi recunoscută (mai precis, cazurile în care o hotărâre nu poate fi recunoscută, pentru că recunoașterea operează de plin drept).

În această fază a procedurii, partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate formula apărări. Instanța solicitată are facultatea de a suspenda cauza, dacă s-a solicitat recunoașterea unei hotărâri, care în statul de origine face obiectul unei căi de atac ordinare (articolul 37.1). Instanța solicitată cu privire la recunoașterea unei hotărâri pronunțate în Irlanda sa în Regatul Unit și a cărei executare este suspendată în statul de origine, ca urmare a exercitării unei căi de atac, poate suspenda cauza. Dacă este vorba de executarea hotărârii, instanța este obligată să suspende cauza, întrucât, atât timp cât hotărârea face obiectul unei căi de atac, nu poate avea forță executorie în statul de origine, ori aceasta este una din condițiile cerute, pentru a putea fi executată în statul solicitat. Hotărârea pronunțată de instanța solicitată, având drept obiect recunoașterea / executarea,se aduce la cunoștința solicitantului, în conformitate cu procedura prevăzută de legislația statului membru solicitat (articolul42.1).

Hotărârea de încuviințare a executării este notificată sau comunicată părții împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată părții în cauză (articolul42.2).

5.3. Cazul Van Duyn

Hotărârea Curții din 4 decembrie 1974

Yvonne van Duyn contra Home Office

În cauza C 41/74, având ca obiect cererea adresată Curții, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către Chancery Division a Hight Court of Justice din Anglia pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în litigiul pendinte în fața acestei instanțe între

YVONNE VAN DUYN

HOME OFFICE

Privind interpretarea articolului 48 din Tratatul CEE și a articolului 3 din Directiva nr. 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea și șederea cetățenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică (JO din 4 aprilie 1964, p. 850),

CURTEA, Pronunță prezenta HOTĂRÂRE-

Prin decizia emisă de Vice Chancellor la 1 martie 1974, primită la Curte la 13 iunie, Chancery Division a High Court of Justice din Anglia a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, trei întrebări privind interpretarea anumitor prevederi de drept comunitar referitoare la libera circula ie a lucrătorilor.

Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unei acțiuni împotriva Home Office introduse de o resortisantă olandeză, căreia i-a fost refuzată autorizația de intrare în Regatul Unit pentru a ocupa un post de secretară la „Church of Scientology” (Biserica scientologică).

Intrarea i-a fost refuzată în conformitate cu politica Guvernului Regatului Unit față de respectiva organizație, ale cărei activități le consideră ca reprezentând un pericol social.

Cu privire la prima întrebare.

Prin prima întrebare, Curții i se solicită să se pronunțe dacă articolul 48 din Tratatul CEE este direct aplicabil, în sensul că acesta conferă persoanelor particulare drepturi pe care le pot valorifica în justiție într-un stat membru.

Articolul 48 alineatele (1) și (2) prevede că libera circulație a lucrătorilor este garantată cel târziu la încheierea perioadei de tranziție implică „eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă”.

Alineatul (3), care definește drepturile pe care le implică principiul liberei circulații a lucrătorilor, supune aceste drepturi unor restricții, justificate pe motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică.

Aplicarea acestor restricții este, cu toate acestea, supusă unui control jurisdicțional, astfel încât dreptul unui stat membru de a se prevala de aceste restricții să nu împiedice ca dispozițiile articolului 48, care consacră principiul liberei circulații a lucrătorilor, să confere persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiție și pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.

Prin urmare, trebuie să se răspundă afirmativ la prima întrebare adresată.

Cu privire la a doua întrebare.

Prin a doua întrebare, Curții i se solicită să se pronunțe dacă Directiva nr. 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea și șederea cetățenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică este direct aplicabilă, astfel încât să confere persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiție într-un stat membru.

Din decizia de trimitere rezultă că singura prevedere din directivă relevantă în acest caz este articolul 3 alineatul (1), care prevede că „măsurile de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul lor”.

Regatul Unit a subliniat că articolul 189 din tratat distinge între efectele regulamentelor, ale directivelor și ale deciziilor și că, prin urmare, trebuie să se prezume că, prin adoptarea unei directive și nu a unui regulament, Consiliul a dorit ca acest act să aibă un efect diferit de cel al unui regulament și că, prin urmare, acesta să nu fie direct aplicabil.

Cu toate acestea, chiar dacă, în temeiul dispozițiilor articolului 189, regulamentele sunt direct aplicabile și, prin urmare, prin însăși natura lor, pot produce efecte directe, nu rezultă din aceasta că alte categorii de acte menționate de acest articol nu pot produce niciodată efecte similare.

Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei faptul de a exclude, în principiu, ca obligația pe care aceasta o impune să poată fi invocată de persoanele interesate.

În special în cazurile în care autoritățile comunitare ar fi obligat statele membre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act ar fi diminuat în cazul în care justițiabilii ar fi împiedicați să se prevaleze de acesta în justiție, iar instanțele naționale ar fi împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.

Articolul 177, care permite instanțelor naționale să sesizeze Curtea cu privire la validitatea și interpretarea tuturor actelor instituțiilor, fără nicio deosebire, implică, de altfel, faptul că aceste acte pot fi invocate de justițiabili în fața instanțelor respective.

Este necesar să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă natura, spiritul și formularea dispoziției în cauză pot produce efecte directe în relațiile dintre statele membre și persoanele particulare.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221, prevăzând că măsurile de ordine publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului în cauză, tinde să limiteze puterea discreționară pe care legislațiile naționale o atribuie, în general, autorităților competente în materie de intrare și expulzare a străinilor.

Pe de o parte, dispoziția enunță o obligație care nu este însoțită de nicio excepție sau condiție și care, prin natura sa, nu necesită intervenția niciunui act, nici din partea instituțiilor comunitare, nici din partea statelor membre.

Pe de altă parte, fiind vorba despre o obligație a statelor membre, în aplicarea unei clauze de derogare de la unul dintre principiile fundamentale ale tratatului în favoarea persoanelor particulare, de a nu ține cont de factori străini comportamentului personal, siguranța juridică a persoanelor în cauză impune ca respectiva obligație să poată fi invocată de acestea, deși a fost prevăzută într-un act normativ care nu are automat efect direct în ansamblul său.

În cazul în care sensul și sfera exactă de aplicare a dispoziției pot ridica probleme de interpretare, acestea pot fi rezolvate pe cale judiciară, ținând cont, de asemenea, de procedura prevăzută la articolul 177 din tratat.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată în acest sens că articolul 3 alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 conferă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiție într-un stat membru și pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.

Cu privire la a treia întrebare

Prin a treia întrebare, Curții i se solicită să se pronunțe dacă articolul 48 din tratat și articolul 3 din Directiva 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că „atunci când se execută obligația de a întemeia măsura pe care o adoptă din motive de ordine publică exclusiv pe comportamentul personal al persoanei interesate, un stat membru are dreptul de a considera ca ținând de acest comportament personal faptul că persoana respectivă este sau a fost afiliată la un grup sau organizație ale căror activități sunt considerate de statul membru ca fiind contrare interesului general, dar nu sunt interzise de legislația statului în cauză; faptul că persoana interesată intenționează să exercite o activitate în statul membru respectiv în cadrul unui astfel de grup sau organizație, atunci când nu se impune nicio restricție cetățenilor statului membru respectiv, care doresc să exercite o activitate similară, în cadrul unui astfel de grup sau organizație.”

În această privință, este necesar să se examineze în primul rând dacă afilierea la un grup sau la o organizație poate constitui în sine un comportament personal, în sensul articolului 3 din Directiva 64/221.

Cu toate că este adevărat că o afiliere care s-a încheiat în trecut nu ar trebui, în general, să justifice o decizie care îi refuză persoanei interesate dreptul la libera circulație în cadrul Comunității, nu este mai puțin adevărat că o afiliere actuală, ce reflectă participarea la activitățile grupului sau ale organizației, precum și identificarea cu scopurile și planurile

acesteia, pot fi considerate un act voluntar al persoanei interesate și, prin urmare, ca făcând parte din comportamentul său personal, în sensul dispoziției citate.

Întrebarea adresată ridică în continuare problema de a ști ce importanță trebuie să se acorde faptului că activitățile organizației în cauză, care sunt considerate de statul membru ca fiind contrare interesului general, nu sunt, cu toate acestea, interzise de legislația națională.

În această privință, este necesar să se sublinieze faptul că noțiunea de ordine publică în contextul comunitar și, în special, ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a lucrătorilor, trebuie să fie înțeleasă în sens strict, astfel încât sfera de aplicare a acesteia să nu fie stabilită în mod unilateral de fiecare stat membru, fără controlul instituțiilor Comunității.

Nu este mai puțin adevărat că împrejurările specifice care ar putea justifica recurgerea la noțiunea de ordine publică pot varia de la o țară la alta și de la o perioadă la alta, și că, de aceea, trebuie să se recunoască autorităților naționale competente, în această privință, o marjă de apreciere, în limitele impuse de tratat.

Din cele de mai sus rezultă că un stat membru ale cărui autorități competente i-au definit în mod clar poziția față de activitățile unei anumite organizații, caracterizându-le ca reprezentând un pericol social, și care au luat măsurile administrative de contracarare a acestor activități, nu ar trebui să fie obligat, pentru a putea invoca noțiunea de ordine publică, să le interzică prin lege, în cazul în care o asemenea măsură nu este considerată potrivită în circumstanțele respective.

Întrebarea adresată ridică, în cele din urmă, problema de a ști dacă un stat membru, din motive de ordine publică, este autorizat să se opună exercitării pe teritoriul său, de către un resortisant al unui alt stat membru, a unei activități salariate în cadrul unui grup sau al unei organizații, în cazul în care nicio restricție similară nu este impusă cetățenilor proprii.

În această privință, tratatul, deși consacră principiul liberei circulașii a lucrătorilor, fără discriminare între resortisanții statelor membre, prevede la articolul 48 alineatul (3), restricții justificate pe motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică aduse drepturilor ce decurg din acest principiu.

Drepturile supuse unor astfel de restricții sunt, printre altele, în temeiul dispoziției menționate, dreptul de a accepta oferte de muncă efectiv înaintate, dreptul de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, precum și dreptul de ședere într-unul din statele membre pentru angajare.

Restricția menționată are, prin urmare, ca efect faptul că accesul pe teritoriul unui stat membru, precum și șederea pe acest teritoriu îi pot fi refuzate unui resortisant al unui alt stat membru, în toate cazurile în care se aplică restricția respectivă.

Pe de altă parte, un principiu de drept internațional, pe care Tratatul CEE nu îl poate omite în raporturile dintre statele membre, se opune faptului ca un stat să le refuze propriilor cetățeni dreptul de a avea acces ți dreptul de ședere pe teritoriul său.

Rezultă că un stat membru poate, în cazul în care consideră necesar din motive de ordine publică, să-i refuze unui resortisant al unui alt stat membru beneficiul principiului liberei circulații a lucrătorilor în vederea desfășurării unei activități salariate determinate, chiar și atunci când nu impune nicio restricție similară propriilor cetățeni;

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 48 din Tratatul CEE și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că un stat membru, impunând restricții justificate de ordinea publică, poate lua în considerare, ca ținând de comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizație ale căror activități sunt considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi, cu toate acestea, interzise, chiar dacă cetățenilor statului respectiv care doresc să desfășoare o activitate similară celei pe care dorește să o desfășoare resortisantul unui alt stat membru nu li se impune nicio restricție, în cadrul acelorași grupuri sau al acelorași organizații.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

Pronunțându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de High Court of Justice, prin decizia din 1 martie 1974, hotărăște:

Articolul 48 din Tratatul CEE are efect direct în ordinea juridică a statelor membre și conferă persoanelor particulare drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea și șederea cetățenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică, le conferă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiție într-un stat membru și pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.

Articolul 48 din Tratatul CEE și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că un stat membru, impunând restricții justificate de ordinea publică, poate lua în considerare, ca ținând de comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizație, ale căror activități sunt considerate de către statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi, cu toate acestea, interzise, chiar dacă cetățenilor statului respectiv care doresc să desfășoare o activitate similară celei pe care dorește să o desfășoare resortisantul unui alt stat membru nu li se impune nicio restricție, în cadrul acelorași grupuri sau al acelorași organizații.

STUDIU DE CAZ

„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor – Neutralitatea taxei între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele similare care se află deja pe piața națională”

În contextul cauzelor conexate C-97/13 și C-214/13, având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (C-97/13) și de Curtea de Apel București (C-214/13) (România), prin deciziile din 15 noiembrie 2012 și din 13 martie 2013, primite de Curte la 27 februarie și la 23 aprilie 2013, în procedurile Silvia Georgiana Câmpean împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș, Administrației Fondului pentru Mediu (C-97/13), și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria împotriva George Ciocoiu (C-214/13).

CURTEA (Marea Cameră), având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, dă prezenta :

Ordonanță-

Cererile de decizii preliminare privesc interpretarea articolului 110 TFUE.

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între doamna Câmpean, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, respectiv, între Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, pe de o parte, și domnul Ciocoiu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care doamna Câmpean și domnul Ciocoiu au trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unui autovehicul provenit dintr-un alt stat membru decât România.

Cadrul juridic Dreptul Uniunii – „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre aceste norme (denumită în general „norma Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat n vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.

De altfel, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

Dreptul român

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care intrase în vigoare la 1 iulie 2008, instituise o taxă pe poluare pentru vehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația de plăti această taxă lua naștere la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori, fiind în cele din urmă abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.

Ca și OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 instituise o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 9/2012, obligația de a plăti această taxă lua naștere, printre altele, la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

În baza articolul 4 alineatul (2) din această lege, obligația de a plăti taxa menționată lua naștere, în anumite condiții, și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat.

Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013.

Așadar, potrivit OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la restituirea acesteia.

Legea nr. 9/2012 a rămas în vigoare până la 14 martie 2013 inclusiv.

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cauza C-97/13

Doamna Câmpean a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 1999 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3.

În vederea înmatriculării menționate, doamna Câmpean a plătit, la 18 ianuarie 2012, suma de 2 737 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

La 21 februarie 2012, doamna Câmpean a introdus o acțiune la Tribunalul Sibiu, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)  Contravin reglementările Legii nr. 9/2012 dispozițiilor articolului l10 din TFUE? Se instituie într-adevăr o măsură vădit discriminatorie?

2)  Articolul 110 TFUE poate fi interpretat ca opunându-se reglementării statuate de Legea nr. 9/2012 (forma sa inițială), prin care s-a instituit o taxă pentru emisii poluante pentru autovehicule, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională?”

Cauza C-214/13

Domnul Ciocoiu a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 2004 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 4.

În vederea înmatriculării menționate, domnul Ciocoiu a plătit, la 18 mai 2012, suma de 4 240 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

La 9 iulie 2012, domnul Ciocoiu a introdus o acțiune împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria la Tribunalul Teleorman, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Prin hotărârea din 6 septembrie 2012, Tribunalul Teleorman a admis această acțiune. Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel București. Aceasta a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se opune articolul 110 TFUE aplicării de către un stat membru a unei taxe pentru emisii poluante asupra unui autovehicul de ocazie (second-hand) provenit din celelalte state membre ale Uniunii […], cu ocazia primei înmatriculări a acelui autoturism în statul membru respectiv, în condițiile în care perceperea și plata aceleiași taxe, deși prevăzută printr-un act normativ și în cazul autoturismelor de ocazie (second-hand) de pe piața internă, similare ca vechime, stare tehnică și rulaj, ca fiind datorată cu ocazia primului lor transfer de proprietate, au fost suspendate ulterior printr-un act normativ cu putere de lege?”

Prin decizia președintelui Curții din 24 septembrie 2013, cauzele C-97/13 și C-214/13 au fost conexate.

Prin scrisori depuse la grefa Curții la 2 septembrie și la 1 octombrie 2013, guvernul român a cerut, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrunirea Curții în Marea Cameră.

Cu privire la întrebările preliminare

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.

La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (C-402/09, Rep., p. I-2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

În baza acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Prin punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (C-263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.

Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.

Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.

E necesar să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna Câmpean a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l-a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe

În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.

În conformitatea unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p. I-513, punctul 55, și Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 32).

În concluzie, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat-o (Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 33). În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună-credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.

Trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea Tatu, citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.

În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04, Rep., p. I-1835, punctul 36).

Deci, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).

Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior Tatu și Nisipeanu. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.

Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

CONCLUZII

În concluzie, Curtea de Justiție înființată la 1952 și având sediul la Luxembourg este Curtea Supremă a Uniunii Europene, ea interpretând legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate tările membre UE. De asemenea Curtea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.

Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Jurisdicția sa acoperă numai problemele specifice legate de aplicarea Tratatelor Comunității și ale Uniunii.

Curtea este competentă în domenii de politică comună din cadrul primului pilon (al Comunității Europene).

Tratatul de la Amsterdam a mai oferit CEJ și competențe de control în domeniul PESC și asupra activităților Consiliului European. De asemenea, CEJ are dreptul de a hotărî legalitatea deciziilor cadru sau a celor din domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală. În unele circumstanțe în viitor CEJ va putea să ia decizii în legătură cu azilul și cu legea cu privire la imigrare.

Deciziile Curții sunt luate prin votul majorității membrilor și sînt irevocabile și obligatorii.

Curtea de Justiție poate decide dacă un stat membru nu a respectat integral o anumită obligație statuată prin Tratate; poate verifica dacă instrumentele adoptate de instituțiile comunitare, și a căror anulare este cerută, sunt compatibile cu Tratatele; poate critica instituțiile comunitare pentru inactivitate.

Curtea Europeană de Justiție îndeplinește următoarele funcții: soluționează litigiile dintre statele membre; dintre statele membre și Uniunea Europeană; dintre instituțiile UE; dintre UE și persoanele fizice sau juridice, inclusiv și din rîndul funcționarilor europeni; interpretează acordurile și tratatele internaționale; ia decizii preliminare cu privire la valabilitatea și legalitatea deciziilor formulate de instanțele naționale, care de alfel nu au autoritate juridică Curtea este formată din 25 judecători, delegați de către guvernele statelor membre pe un termen de 6 ani.

Judecătorii sunt ajutați în activitatea lor de 8 avocați generali. Acționînd cu imparțialitate și independență totală, avocații generali sunt responsabili de prezentarea argumentelor în curtea deschisă în legătură cu cazuri discutate în public la CEJ. Avocatul studiază documentele, ascultă argumentele părților și își formulează propria părere față de posibila decizie a Curții. Părerea avocatului nu este obligatorie pentru Curte.

Începînd cu 1989, Curtea de Justiție este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei Instanțe, la rîndul său compus din 15 judecători. Tribunalul Primei Instanțe este responsabil de examinarea unor cazuri prezentate de persoane fizice și juridice împotriva actelor juridice ale instituțiilor europene. Aceasta are ca scop o folosire mai bună a CEJ de funcționarii Comunității Europene și cetățenii europeni și distribuirea mai corectă a capacității de lucru între Curtea Europeană de Justiție și Tribunalul Primei Instanțe.

Procedura de examinare a cazului :

Cazurile sunt înaintate către CEJ prin trei căi:

1. de către curțile naționale în conformitate cu procedurile stabilite în art. 234 TCE;

2. acționarea în judecată a statelor membre de către Comisia Europeană (art. 226);

3. acționarea în judecată a unui stat membru de către alt stat membru (art. 227).

Procedura de examinare a unui caz este următoarea:

La prima etapă, cererile pentru acțiune directă sunt prezentate Curții, fiind înregisrate de către registrator. După ce face cunoștință cu documentele, președintele Curții transmite cazul către una din cele 6 camere și numește un judecător responsabil pentru caz. Acesta, după studierea cazului, prezintă altor camere un raport preliminar cu sugestii legate de caz sau propuneri pentru alt tip de acțiuni. În acelați timp și avocații generali pregătesc opinii pentru a le prezenta judecătorilor. Aceasta este unica contribuție a lor la procesul de deliberare și luare a deciziei, care implică numai judecătorii.

La cea de-a doua etapă judecătorii și avocații generali pot interoga reprezentanții ambelor părți. Apoi Curtea face o analiză a raportului preliminar prezentat de judecător, introducînd amendamente și luînd o decizie finală în legătură cu cazul prin votul majorității. Opinia și decizia sa sunt apoi publicate în Raportul Cazurilor la Curtea de Justiție și Curtea de Primă Instanță în toate limbile oficiale ale UE.

Reclamanții sunt obligați să respecte deciziile Curții. CEJ poate de asemenea acorda despăgubirea prejudiciilor aduse.

Cele mai frecvente tipuri de acțiuni sunt : acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, când instanțele naționale îi cer Curții de Justiție să interpreteze un act legislativ european, acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – intentate guvernelor care nu aplică legislația europeană, acțiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau drepturile fundamentale, acțiuni în constatarea abținerii de a acționa – când instituțiile UE nu acționează pentru a lua deciziile pe care au obligația de a le lua, acțiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizații împotriva deciziilor sau acțiunilor UE.

Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris și apoi verbal

Mai întâi, toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declarațiilor și temeiul legal al cazului.

Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcție de complexitatea cazului, audierea poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în fața întregii Curți. La audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări.

Ulterior, avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii deliberează și pronunță sentința.

Avocații generali nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.

Sentințele Curții se adoptă cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice și ele trebuiesc puse de îndată în executare.

BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, Tratate, Monografi

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene , Editura Universul Juridic, 2007

Brândușa Ștefănescu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1979

Craig Paul, EU Administrative Law, Editura Oxford University Press, USA, 2006

Fabian Gyula, Curtea de Justiție Europeană, Editura Rosetti, București, 2002

Filipescu Ion P, Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, Bucureșți, 2000

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediția a-III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediția a IV-a revizuită și adăugită după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, București, 2006

Gornig G. și Rusu I.E., Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, București, 2006

I.Macovei, Drept internațional privat, Editura C.H.Beck, București, 2011

Leicu Corina, Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București, 1998

Lefter Cornelia, Fundamente ale dreptului instituțional, Editura Economică, București, 2003

Moroianu Zlătescu Irina, Demetrescu Radu, Drept instituțional european și politici comunitare, Editura Calistrat Hogaș, București, 2001

Marin Voicu, Introducere în dreptul european, editura Universul Juridic, 2007

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2008

Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautes europeennes, Paris, 1962

Raportul Jenard, p. 49; A. Huet, Convention de Bruxelles (Reconnaissance et exécution des jugements), în Répertoire Dalloz, Droit communautaire, avril 1994, nr. 45

Simon, Denis, Le sisteme juridique communautaire, Troisieme Edition, 2001, Presses Universitaires de France

H. Gaudemet‐Tallon, Les Conventions de Bruxelles et de Lugano.Competence internationale, reconnaissance et execution des jugements en Europe, L.G.D.J.,Paris, 1996

Ștefănescu Brândușa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979

II Legislația Uniunii Europene

Acordul care instituie Spațiul economic european/Acordul asupra instituirii Spațiului Economic European sau Acordul privind Spațiul Economic European a fost semnat în 1992 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, fiind publicat în JOCE seria L nr.1 din 03.01.1994

Actul de Aderare din 1985

Actul de Aderare din 1994

Codul de conduită, publicat în JOUE seria C nr.223 din 2007

Decizia Comisiei viza art.90 din Statutul funcționarilor comunitari, reglementat prin Regulamentul (CEE) nr.259/68 din 29 februarie 1968, publicat în JOCE seria L nr.56 din 04.03.1968 privind reglementările de personal cu privire la oficiali și condițiile de angajare a altor funcționari ai Comunităților Europene

Decizia Consiliului din 1 ianuarie 1973, publicată în JOUCE seria L nr.2 din 1 ianuarie 1973

Decizia Consiliului din 1 ianuarie 1995, publicată în JOCE seria L nr.1 din 01.01.1995

Decizia Consiliului din 30 martie 1981, publicată în JOCE seria L nr.100 din 11 aprilie 1981

Decizia Consiliului nr.2004/752/CE privind înființarea Tribunalului Funcției Publice, publicat în JOUE, seria L nr.333 din 9.11.2004

Decizia Consiliului nr.88/591/CEE, Euratom din 24 octombrie 1988 privind înființarea Tribunalului de Primă Instanță a Comunităților Europene, publicată în JOCE seria L 319 din 25.11.1988

Decizia Consiliului nr.93/350/CEE, Euratom din 8 iunie 1993 privind modificarea Deciziei Consiliului nr.88/591/CEE, Euratom privind înființarea Tribunalului de Primă Instanță a Comunităților Europene,publicată în JOCE seria L nr.241 din 16.06.1993

Decizia Consiliului nr.94/149/CE din 7 martie 1994 privind modificarea Deciziei 93/350/CEE Euratom de modificare a Deciziei 88/591/ CEE, Euratom de instituire a Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene, publicată în JOCE seria L nr.66 din 03.10.1994

Decizia Curții de Justiție din 19 iunie 1991, cu modificările și completările ulterioare, publicată în JOCE seria L nr.176 din 04.07.1991, modificată prin Decizia CJCE din 11.03.1997, publicată în JOCE seria L nr.106 din 19.04.1997

Directiva Consiliului nr.2003/8/CE de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii, publicată în JOUE nr.26 din 31.1.2003

Decizia Comisiei nr.2004/844/CE de stabilire a unui formular pentru cererile de asistență judiciară în aplicarea Directivei 2003/8/CE a Consiliului de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii, publicată în JOUE seria C nr.365 din 10.12.2004

Decizia președintelui Curții de Justiție, publicată în JOUE seria L nr.325 din 12.12.2005

Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr.2004/38/CEE din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie pe teritoriul statelor membre, publicată în JOCE seria L nr.158 din 30.04.2004

Directiva Consiliului 2006/69/CE din 24.07.2006, publicată în JOUE seria L nr.221 din 12.08.2006

Ghidul destinat agenților și avocaților cu privire la procedura scrisă și orală în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene, elaborat de CJCE, în luna februarie 2009

Instrucțiuni practice pentru părți cu privire la procedura jurisdicțională în fața Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.69 din 13.03.2008

Instrucțiunile pentru grefier din 4 decembrie 1974, publicată în JOCE seria L nr.350, cu ultimele modificări din 3 octombrie 1986, publicate în JOCE seria C nr.286 din 1986

Instrucțiunile practice CJUE privind acțiunile directe și recursurile, publicate în JOUE seria L nr.361 la 08.12.2004, cu modificările intervenite în ianuarie 2009, publicate în JOUE seria L nr.29 din 31.01.2009

Notă informativă a Curții de Justiție, publicată în JOUE seria C nr.297 din 05.12.2009

Propunere de Decizie a Consiliului prezentată de Comisie în 2003, 827 final

Propunere de Decizie a Consiliului prezentată de Comisie în 2003, 828 final

Propunere de Regulament a Consiliului prezentată de Comisie în 2000, 412 final din 5 iulie 2000, publicată în JOUE seria C nr.337 din 28.11.2000

Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, publicată în JOUE seria L nr.12, 16.01.2001

Regulamentul CE nr.2100/94 din 27 iulie 1994, publicat în JOUE seria L nr.227 din 01.09.1994

Regulamentul nr.1296/2009 din 23 decembrie 2009 publicat în JOCE seria L nr.348 din 29.12.2009

Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene din 19 iunie 1991 cu modificările ulterioare, ultimele datând din 23 martie 2010, publicate în JOUE seria L nr.92 din 13.04.2010

Regulamentul de procedură al Curții Internaționale de Justiție, adoptat la data de 14 aprilie 1978 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1978, cu modificările ulterioare, ultimele din 14 aprilie 2005

Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991 (publicat în JOCE nr. L nr.136 din 30 mai 1991, republicat în. JOCE seria L nr.317 din 19.11.1991) cu modificările ulterioare, ultimele din data de 26.03.2010 publicate în JOUE seria L nr.92 din 13.04.2010

Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene din 25 iulie 2007, publicat în JOUE seria L nr.225 din 29.08.2007, cu modificările ulterioare, ultimele datând din 17.03.2010, publicate în JOUE seria L nr.92 din 13.04.2010

Regulamentul Consiliului nr.920/2005 din 13 iunie 2005, publicat în JOUE seria L nr.156 din

18.06.2005

Regulamentul Consiliului nr.930/2004 din 1 mai 2004, publicat în JOUE seria L nr.169 din 01.05.2004

Statutul Curții de Justiției, publicat în JOUE seria C nr.115 din 09.05.2008.

Tratatul cu privire la Actul Unic European

Tratatul de aderare al Greciei din 29 mai 1979, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1981

Tratatul de Aderare al Românei și Bulgariei la UE

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Nisa

III Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Cauza 337/95, Parfumuri Cristian Dior, hotărârea din 4 noiembrie 1997C

Cauza Cilfit v. Ministerul Sănătății

Cauza C-30/68 Max Lacroix vs. Comisia, publicat în Raportul CJCE din 1970

Cauza C-294/90 DEP British Aerospace vs. Comisia, hotărârea din 30 noiembrie 1994, publicată în Culegerea CJCE din 1994Cauza C-295/90 rev Consiliu vs. Parlament, Comisia Europeană, Marea Britanie și Olanda, hotărârea din 20.10.1992, publicată în Culegerea din 1992

Cauza C-3/59 Germania vs. Înalta Autoritate, hotărârea din 8 martie 1960, publicată în Culegerea din 1960

Cauza C-30/68 Max Lacroix vs. Comisia, publicat în Raportul CJCE din 1970

Cauza C-97/13

Cauza C-214/13

Cauza C- 41/74

IV Pagini de internet

www.curia.europa.eu

www.eur-lex.europa.eu

www.legislatie.just.ro

BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, Tratate, Monografi

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene , Editura Universul Juridic, 2007

Brândușa Ștefănescu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1979

Craig Paul, EU Administrative Law, Editura Oxford University Press, USA, 2006

Fabian Gyula, Curtea de Justiție Europeană, Editura Rosetti, București, 2002

Filipescu Ion P, Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, Bucureșți, 2000

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediția a-III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediția a IV-a revizuită și adăugită după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, București, 2006

Gornig G. și Rusu I.E., Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, București, 2006

I.Macovei, Drept internațional privat, Editura C.H.Beck, București, 2011

Leicu Corina, Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București, 1998

Lefter Cornelia, Fundamente ale dreptului instituțional, Editura Economică, București, 2003

Moroianu Zlătescu Irina, Demetrescu Radu, Drept instituțional european și politici comunitare, Editura Calistrat Hogaș, București, 2001

Marin Voicu, Introducere în dreptul european, editura Universul Juridic, 2007

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2008

Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautes europeennes, Paris, 1962

Raportul Jenard, p. 49; A. Huet, Convention de Bruxelles (Reconnaissance et exécution des jugements), în Répertoire Dalloz, Droit communautaire, avril 1994, nr. 45

Simon, Denis, Le sisteme juridique communautaire, Troisieme Edition, 2001, Presses Universitaires de France

H. Gaudemet‐Tallon, Les Conventions de Bruxelles et de Lugano.Competence internationale, reconnaissance et execution des jugements en Europe, L.G.D.J.,Paris, 1996

Ștefănescu Brândușa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979

II Legislația Uniunii Europene

Acordul care instituie Spațiul economic european/Acordul asupra instituirii Spațiului Economic European sau Acordul privind Spațiul Economic European a fost semnat în 1992 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, fiind publicat în JOCE seria L nr.1 din 03.01.1994

Actul de Aderare din 1985

Actul de Aderare din 1994

Codul de conduită, publicat în JOUE seria C nr.223 din 2007

Decizia Comisiei viza art.90 din Statutul funcționarilor comunitari, reglementat prin Regulamentul (CEE) nr.259/68 din 29 februarie 1968, publicat în JOCE seria L nr.56 din 04.03.1968 privind reglementările de personal cu privire la oficiali și condițiile de angajare a altor funcționari ai Comunităților Europene

Decizia Consiliului din 1 ianuarie 1973, publicată în JOUCE seria L nr.2 din 1 ianuarie 1973

Decizia Consiliului din 1 ianuarie 1995, publicată în JOCE seria L nr.1 din 01.01.1995

Decizia Consiliului din 30 martie 1981, publicată în JOCE seria L nr.100 din 11 aprilie 1981

Decizia Consiliului nr.2004/752/CE privind înființarea Tribunalului Funcției Publice, publicat în JOUE, seria L nr.333 din 9.11.2004

Decizia Consiliului nr.88/591/CEE, Euratom din 24 octombrie 1988 privind înființarea Tribunalului de Primă Instanță a Comunităților Europene, publicată în JOCE seria L 319 din 25.11.1988

Decizia Consiliului nr.93/350/CEE, Euratom din 8 iunie 1993 privind modificarea Deciziei Consiliului nr.88/591/CEE, Euratom privind înființarea Tribunalului de Primă Instanță a Comunităților Europene,publicată în JOCE seria L nr.241 din 16.06.1993

Decizia Consiliului nr.94/149/CE din 7 martie 1994 privind modificarea Deciziei 93/350/CEE Euratom de modificare a Deciziei 88/591/ CEE, Euratom de instituire a Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene, publicată în JOCE seria L nr.66 din 03.10.1994

Decizia Curții de Justiție din 19 iunie 1991, cu modificările și completările ulterioare, publicată în JOCE seria L nr.176 din 04.07.1991, modificată prin Decizia CJCE din 11.03.1997, publicată în JOCE seria L nr.106 din 19.04.1997

Directiva Consiliului nr.2003/8/CE de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii, publicată în JOUE nr.26 din 31.1.2003

Decizia Comisiei nr.2004/844/CE de stabilire a unui formular pentru cererile de asistență judiciară în aplicarea Directivei 2003/8/CE a Consiliului de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii, publicată în JOUE seria C nr.365 din 10.12.2004

Decizia președintelui Curții de Justiție, publicată în JOUE seria L nr.325 din 12.12.2005

Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr.2004/38/CEE din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie pe teritoriul statelor membre, publicată în JOCE seria L nr.158 din 30.04.2004

Directiva Consiliului 2006/69/CE din 24.07.2006, publicată în JOUE seria L nr.221 din 12.08.2006

Ghidul destinat agenților și avocaților cu privire la procedura scrisă și orală în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene, elaborat de CJCE, în luna februarie 2009

Instrucțiuni practice pentru părți cu privire la procedura jurisdicțională în fața Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.69 din 13.03.2008

Instrucțiunile pentru grefier din 4 decembrie 1974, publicată în JOCE seria L nr.350, cu ultimele modificări din 3 octombrie 1986, publicate în JOCE seria C nr.286 din 1986

Instrucțiunile practice CJUE privind acțiunile directe și recursurile, publicate în JOUE seria L nr.361 la 08.12.2004, cu modificările intervenite în ianuarie 2009, publicate în JOUE seria L nr.29 din 31.01.2009

Notă informativă a Curții de Justiție, publicată în JOUE seria C nr.297 din 05.12.2009

Propunere de Decizie a Consiliului prezentată de Comisie în 2003, 827 final

Propunere de Decizie a Consiliului prezentată de Comisie în 2003, 828 final

Propunere de Regulament a Consiliului prezentată de Comisie în 2000, 412 final din 5 iulie 2000, publicată în JOUE seria C nr.337 din 28.11.2000

Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, publicată în JOUE seria L nr.12, 16.01.2001

Regulamentul CE nr.2100/94 din 27 iulie 1994, publicat în JOUE seria L nr.227 din 01.09.1994

Regulamentul nr.1296/2009 din 23 decembrie 2009 publicat în JOCE seria L nr.348 din 29.12.2009

Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene din 19 iunie 1991 cu modificările ulterioare, ultimele datând din 23 martie 2010, publicate în JOUE seria L nr.92 din 13.04.2010

Regulamentul de procedură al Curții Internaționale de Justiție, adoptat la data de 14 aprilie 1978 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1978, cu modificările ulterioare, ultimele din 14 aprilie 2005

Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991 (publicat în JOCE nr. L nr.136 din 30 mai 1991, republicat în. JOCE seria L nr.317 din 19.11.1991) cu modificările ulterioare, ultimele din data de 26.03.2010 publicate în JOUE seria L nr.92 din 13.04.2010

Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene din 25 iulie 2007, publicat în JOUE seria L nr.225 din 29.08.2007, cu modificările ulterioare, ultimele datând din 17.03.2010, publicate în JOUE seria L nr.92 din 13.04.2010

Regulamentul Consiliului nr.920/2005 din 13 iunie 2005, publicat în JOUE seria L nr.156 din

18.06.2005

Regulamentul Consiliului nr.930/2004 din 1 mai 2004, publicat în JOUE seria L nr.169 din 01.05.2004

Statutul Curții de Justiției, publicat în JOUE seria C nr.115 din 09.05.2008.

Tratatul cu privire la Actul Unic European

Tratatul de aderare al Greciei din 29 mai 1979, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1981

Tratatul de Aderare al Românei și Bulgariei la UE

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Nisa

III Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Cauza 337/95, Parfumuri Cristian Dior, hotărârea din 4 noiembrie 1997C

Cauza Cilfit v. Ministerul Sănătății

Cauza C-30/68 Max Lacroix vs. Comisia, publicat în Raportul CJCE din 1970

Cauza C-294/90 DEP British Aerospace vs. Comisia, hotărârea din 30 noiembrie 1994, publicată în Culegerea CJCE din 1994Cauza C-295/90 rev Consiliu vs. Parlament, Comisia Europeană, Marea Britanie și Olanda, hotărârea din 20.10.1992, publicată în Culegerea din 1992

Cauza C-3/59 Germania vs. Înalta Autoritate, hotărârea din 8 martie 1960, publicată în Culegerea din 1960

Cauza C-30/68 Max Lacroix vs. Comisia, publicat în Raportul CJCE din 1970

Cauza C-97/13

Cauza C-214/13

Cauza C- 41/74

IV Pagini de internet

www.curia.europa.eu

www.eur-lex.europa.eu

www.legislatie.just.ro