Hotarari Cedo In Cauze Impotriva Romaniei Pentru Incalcarea Art. 6 din Conventie

Structura CEDO și cum este reprezentată România

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este cel mai eficient instrument de punere în practică a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, pentru că instanțele interne, naționale, sunt obligate să aplice dispozițiile Convenției. Statul Român a ratificat Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la data de 07 iunie 1995, prin Legea nr. 79/1995.

De altfel, Convenția a fost încorporată în legislația națională și face parte din dreptul intern în toate Statele membre ale Consiliului Europei.

De-a lungul anilor, CEDO s-a dovedit a fi un sistem viu care a evoluat odată cu societatea, în principal prin două modalități. Pe de o parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a interpretat, actualizat și explicat constant prevederile Convenției, nu de puține ori extinzând și aplicând dispozițiile acesteia asupra unor situații care nu puteau fi anticipate la momentul semnării Convenției, precum, spre exemplu: protejarea surselor jurnaliștilor, percheziție corporală, sinucidere asistată, probleme legate de avort sau dreptul la viață al embrionilor, sclavia domestică, practicarea concomitentă a două profesii liberale, mediul înconjurător.

Pe de altă parte,  evoluția Convenției s-a facut și prin Protocoale adiționale care au adăugat fie noi drepturi și libertăți fundamentale, fie interdicții pentru statele membre. Spre exemplu, Protocolul nr. 1 a extins sfera garanțiilor CEDO asupra proprietății, iar Protocolul nr.13 a abolit pedeapsa cu moartea.

Deși CEDO nu se poate autosesiza, examinarea plângerilor de violare a Convenției cu care a fost sesizată, fie ele individuale, fie inter-statale, a fost suficientă pentru a modela legislația națională a tuturor statelor membre din Consiliul Europei și a impune prin jurisprudența sa, obligatorie la nivel național, aceleași standarde de garantare a drepturilor și libertăților naționale.

Curtea Europeană de la Strasbourg, CEDO, este formată dintr-un număr de judecători egal cu numărul Statelor membre ale Consiliului Europei, state semnatare ale Convenției, în prezent, 47, și asistată de o Grefă. Judecătorii de la CEDO sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pentru un mandat unic de 9 ani, dintr-o listă de 3 candidați, înaintată de către fiecare Stat în parte. Deși aleși ca judecători naționali, în numele Statelor care i-au propus, în timpul mandatului ei sunt complet independenți și nu pot desfășura nici un fel de activitate incompatibilă cu obligația de a rămâne independenți și imparțiali.

Grefa este formată din juriști, personal tehnic-administrativ și traducători, angajați pentru a oferi Curții suportul necesar activităților judiciare. La Grefa Curții Europene lucrează un număr de 708 persoane, dintre care 39 sunt români.

CEDO judecă cauzele cu care este sesizată în complet de judecător unic – atunci când constată că cererile sunt inadmisibile, în Comitet de 3 judecători – atunci când este vorba de cazuri repetitive în care CEDO a statuat o jurisprudență constantă, cauze “tip” Brumărescu, spre exemplu, în Camera de 7 judecători – atunci când plângerea cu care este sesizată Curtea comportă mai multe dezbateri și discuții, și în mod excepțional în Marea Camera de 17 judecători, doar atunci când o Cameră se desesizează în favoarea Marii Camere sau când un recurs (cerere de retrimitere) a fost acceptată.

Niciodată un judecător național nu poate forma un complet de judecător unic pentru a pronunța decizii în cauze care au la bază plângeri ale conaționalilor săi și doar în cazuri absolut excepționale poate face parte dintr-un Comitet de 3 judecători. Judecătorul național este însă întotdeauna membru al Camerei de 7 judecători, alături de Președintele Secției din care face parte, împreună cu alți 5 judecători desemnați prin rotație, sau al Marii Camere de 17 judecători, constituită din Președintele Curții Europene, Vicepreședinții Curții, Președinții de Secție și alți judecători aleși prin tragere la sorți. In cazul judecării unei cauze în recurs (ca urmare a unei retrimiteri) sunt excluși din componența Marii Camere judecătorii care au examinat inițial plângerea.

Din punct de vedere administrativ, în acest moment, CEDO este organizată în cinci Secții și Secția Filtru, toate având un Președinte, un Vicepreședinte, un Grefier de Secție și un număr de judecători. Judecătorul național al României face parte din Secția a III-a, având ca Președinte pe judecătorul național al Andorrei, Josep Casadevall, și vicepreședinte pe judecătorul național al Spaniei, Luis López Guerra,  alături de  judecătorii naționali ai Slovaciei, Jan Šikuta, San Marino Kristina Pardalos, al Olandei, Johannes Silvis, al Republicii Moldova, Valeriu Grițco, și al Serbiei, Branko Lubarda. Grefier de Secție este dl. Stephen Phillips.

Există și situații în care judecătorul național nu poate face parte dintr-un complet și nu poate delibera din motive de abținere, indisponibilitate sau scutire și, atunci, Guvernul numește un judecător ad-hoc.

De la data aderării la sistemul Convenției, România a avut la CEDO trei judecători naționali: dl. Marin Voicu (1996-1998), dl. Corneliu Bîrsan (1998-2013) și, în prezent, d-na Iulia Antoanella Moțoc.

De ce este România fruntașă la condamnări 

În anul 2014, România a ocupat locul 8 (din 47 de state membre) raportat la numărul de plângeri adresate CEDO per număr de locuitori (după Serbia, Liechtenstein, Ucraina, Moldova, Croația, Muntenegru, Ungaria) și locul 5 ca număr total de plângeri pe rolul Curții Europene (după Ucraina, Italia, Rusia, Turcia).

Într-o radiografie mai exactă, în anul 2014, Curtea de la Strasbourg a analizat 7.223 de plângeri formulate împotriva Statului Român, dintre care 7.096 au fost declarate inadmisibile sau au fost scoase de pe rol. Potrivit datelor publicate pe site-ul său oficial, CEDO a pronunțat 87 de hotărâri în 127 de cazuri (pentru două sau mai multe cazuri conexate s-a pronunțat o singură hotărâre), în 74 dintre acestea Curtea Europeană a sancționat cel puțin o violare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, a constatat că nu există nici o violare în 2 cazuri și a luat diferite alte decizii în 11 cazuri. Curtea menționează că s-au formulat 2 cereri de măsuri interimare și că ambele au fost respinse.

Plângerile împotriva Statului Român, soluționate de CEDO în anul 2014, au vizat încălcări ale demnității umane, în principal condițiile de detenție și aplicarea de tratamente inumane și degradante (29 de cauze), dreptului la un proces echitabil (18 cauze), dreptul la libertate (12 cauze), respectarea vieții private și de familie (10 cauze), lipsa unei anchete efective (9 cauze), durata procedurii (6 cauze), decizii naționale nepuse în executare (3 cauze), dreptul la proprietate (6 cauze), dreptul la viață (1 cauză), condamnări în lipsa unei legi care să prevadă fapta ca infracțiune (1 cauză), libertatea de expresie (1 cauză), libertatea de asociere (1 cauză), dreptul la un remediu efectiv (1 cauză) și alte articole ale Convenției  (1 cauză).

Tot în anul 2014, Statul Român și-a asumat răspunderea pentru încălcarea dispozițiilor Convenției, printr-o declarație unilaterală în 64 de cazuri, spre deosebire de 2013 când a recunoscut încălcarile Convenției în doar 38 de cazuri și a ajuns la o înțelegere amiabilă cu victimele încălcărilor Convenției în 51 de cazuri, spre deosebire de 2013 când s-au încheiat înțelegeri amiabile în doar 29 de cauze.

Tipuri de reclamații depuse la CEDO

În fapt, sunt două tipuri de cereri care pot fi adresate Curții de la Strasbourg: așa-numitele cereri individuale, care pot fi depuse de orice persoană, grup de persoane, firmă, societate, ONG și cererile inter-statale, care pot fi depuse de un stat împotriva altui stat.

Marea majoritate a cererilor adresate până în prezent Curții, în medie peste 50.000 pe an, sunt cereri individuale care vizează încălcarea propriilor drepturi și libertăți.

La nivelul întregii Curți Europene, aproape jumătate din numărul total al hotărârilor vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, durata procedurilor și încălcarea dreptului la proprietate, iar peste 10% sunt încălcări care vizează dreptul la viață, la demnitatea umană, precum și violarea interdicției ca o persoană să fie supusă unor tratamente inumane și degradante.

Cazuri importante reprezentate de Diana Dragomir și Asociații în 2014

Dacă ne referim la activitatea Societății noastre de avocați în fața Curții Europeane, cu siguranță, în anul 2014, cea mai relevantă dintre cauzele de la Strasbourg – și în care s-a pronunțat Curtea – este Mateescu împotriva României și nu doar prin aceea că, fiind o cauză nouvelle-afaire , lămurește pentru prima dată la nivelul întregului sistem al Convenției faptul că un profesionist poate practica concomitent două profesii liberale, ci și prin aceea că Statul Român trebuie acum să își schimbe legislația națională în materia profesiilor liberale și să accepte că nu este un motiv de nedemnitate să fii medic și avocat în același timp.

Altfel, majoritatea plângerilor cu care am sesizat Curtea de la Strasbourg în anul 2014 și care se află pe rol, in diverse stadii de judecată, au vizat  încălcări din sfera penalului afacerilor, a modului în care instanțele naționale au dispus măsuri privative de libertate, au administrat probe sau au derulat anchete în diverse dosare penale. Accesul la justiție, dreptul la apărare, dreptul la proprietate, inclusiv sub forma punerii în executare a hotărârilor judecătorești au reprezentat alte încălcări cu care am sesizat, la cererea clienților noștri, Curtea Europeană și care se află în prezent în curs de soluționare.

Calitățile unui avocat pentru CEDO

Ori de câte ori mi se pune o astfel de întrebare nu pot să nu repet că, înainte de toate, un avocat de CEDO trebuie să știe carte. Carte adevărată, serioasă! Trebuie să cunoască foarte bine nu doar procedura Curții Europene, ci mai ales, dreptul intern. Spre exemplu, un avocat care nu poate verifica remediile oferite de dreptul național într-un caz concret, nu poate face o plângere admisibilă la Curtea Europeană pentru simplul fapt că nu poate trece de criteriul de admisibilitate al epuizării remediilor domestice. Din păcate, această “necunoaștere” a procedurilor Curții, a criteriilor de admisibilitate, a dreptului național, sunt și principalele motive pentru care 97% dintre plângerile adresate Curții Europene nici măcar nu se mai înregistrează pe rolul acesteia!

În opinia mea, un dosar bine construit și condus profesional în dreptul național, nu are cum să rămână cu o soluție nefavorabilă la CEDO. Este adevărat, însă, că trebuie multă muncă, determinare și motivare pentru ca,  încă de la prima instanță națională, să conduci un dosar ca și cum te-ai afla în fața Curții de la Strasbourg, invocând în apărarea celui care ți-a încredințat destinul lui, nu doar dispozițiile legislației naționale, ci și jurisprudența Curții Europene, obligatorie pentru oricare dintre instanțele naționale din Statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv România.

Sigur, în ani, experiența, miile de dosare lucrate și acel „ceva” care vine dintr-o îndelungată activitate în fața Curții Europene, fac diferența!

Anul 2015 la CEDO pentru România

Tot statistic, întrucât cifrele reușesc să clarifice cel mai bine o imagine de ansamblu, la data de 1 ianuarie 2015, pe rolul CEDO se aflau înregistrate un număr de 4.712 plângeri împotriva României, dintre care 312 erau alocate completului de judecător unic, 1.688  – completului de 3 judecători, 1.336 – completului de 7 judecători și o cauză era deferită Marii Camere – completul de 17 judecători.

La 31 ianuarie 2015, România se afla pe locul 5 (după Ucraina, Italia, Rusia, Turcia) din 47 de state, cu un număr de 3.450 de plângeri pe rolul Curții Europene, respectiv 4,9% din numărul total de plângeri aflate pe rolul Curții Europene, respectiv 69.750 dosare.

E mult, e puțin, cred că nu este atât de important de stabilit. Ceea ce contează, în ultimă instanță, este că, în mod sigur, conlucrarea Curții Europene cu sistemul național de justiție face ca, an după an, pentru tot mai puțini români „dreptatea să umble cu capul spart”.

În anul 2013, România ocupaÎn majoritatea cazurilor în care România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 6 din Convențiea

Cererea nr. 54600/14
Vasile FILIMON împotriva României
introdusă în 23 iulie 2014 și comunicată în 5 februarie 2016

1. Situația de fapt (precum este redată de către reclamant, rezumată de Curte și tradusă de noi):

Reclamantul, domnul Vasile Filimon, este cetățean român născut în 1958 și locuiește în Târgu Mureș.
Reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă agravată prin rechizitoriul din 18 iunie 2007 întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș (articolul 246 coroborat cu articolul 248 indice 1 din Codul penal – în continuare „CP”).

Acesta a fost acuzat că a semnat, în calitate de Inspector-șef Achiziții Publice, un contract cu o companie privată pentru renovarea acoperișului unei piețe locale acoperite, fără a asigura existența instrumentelor anti-incendiu necesare, fapt care ar fi favorizat propagarea unui incendiu declanșat în timpul lucrărilor. În plus, reclamantul ar fi trebuit să prevadă producerea incendiului, având în vedere faptul că majoritatea produselor oferite spre vânzare în piața respectivă erau ușor inflamabile.

Reclamantul și-a susținut nevinovăția în fața Judecătoriei Târgu Mureș. La o dată nespecificată, acesta a cerut, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptelor, respectiv în calificarea lor ca neglijență în serviciu, infracțiune prevăzută de articolul 249 alineatul (1) din CP.
Printr-o hotărâre din 27 noiembrie 2012, Judecătoria Târgu Mureș l-a achitat pe reclamant pentru capătul de acuzare privind infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă agravată.
Pentru a statua astfel, instanța a considerat că una dintre condițiile de existență a infracțiunii nu era îndeplinită, și anume existența elementului material al infracțiunii. Potrivit instanței, din probele de la dosar nu reieșea că reclamantul și-ar fi încălcat obligațiile profesionale. În acest scop, instanța a reținut că reclamantul nu a fost informat de către societatea care efectua lucrările privind modalitățile tehnice utilizate pentru reparații, astfel încât să poată lua măsuri în caz de incendiu și, în orice caz, conform contractului încheiat, compania care efectua lucrările era responsabilă cu privire la luarea tuturor măsurilor necesare pentru a preveni orice deteriorare, inclusiv incendiile. Având în vedere toate cele de mai sus, instanța a respins cererea reclamantului de schimbare a încadrării juridice.

Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Apel Târgu Mureș.
Reclamantul a cerut din nou schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracțiunea prevăzută de articolul 249 alineatul (1) din CP.

Printr-o hotărâre din 31 ianuarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș a casat hotărârea Judecătoriei. Aceasta a menționat că reclamantul a fost informat, înainte de începerea lucrărilor, de către departamentele interne ale serviciului pe care îl conducea, că piața în cauză nu a fost prevăzută cu numărul necesar de stingătoare de incendiu și că se impuneau măsuri suplimentare de protecție împortiva incendiilor. In plus, lucrările autorizate de către reclamant, care au implicat lucrări electrice, făceau parte, prin natura lor, dintre cele care necesitau măsuri speciale de protecție împotriva incendiilor. În aceste condiții, autorizarea unor astfel de lucrări în locații care prezentau deficiențe în ceea ce privește normele de prevenire a incendiilor, fără a se asigura că au fost remediate, a reprezentat o neglijență în îndeplinirea sarcinilor sale de serviciu. În consecință, Curtea de Apel a decis să schimbe încadrarea juridică a faptelor imputate reclamantului conform articolului 334 din Codul de procedură penal, ținând cont de cuantumul pagubei cauzate, în infracțiunea de neglijență în serviciu în formă agravată prevăzută de articolul 249 alineatul (2) din CP. Aceasta a respins apoi cererea reclamantului de schimbare a încadrării juridice a faptelor în infracțiunea prevăzută de articolul 249 alineatul (1)din CP. Curtea de Apel l-a condamnat pe reclamant la șase ani (pe pagina Curții de Apel Târgu Mureș apare 6 luni– n.n.) de închisoare cu suspendare și l-a obligat la plata a 188.337,42 lei (RON) părților vătămate, în solidar cu alți coinculpați.
Hotărârea a fost motivată și comunicată la 28 martie 2014.

2. Dreptul pertinent aplicabil la nivel național:

Prevederile relevante ale Codului penal în vigoare la momentul producerii faptelor, după cum urmează:

Articolul 246 Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
„Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Articolul 248 indice 1 Abuzul în serviciu în formă calificată
„Dacă faptele prevăzute în art. 246 și (…) au avut consecințe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.”

Articolul 249 Neglijența în serviciu
„(1) Încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut consecințe deosebit de grave, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.”

Dispozițiile pertinente din Codul de procedură penală în vigoare la momentul comiterii faptelor prevăd următoarele:

Articolul 334 Schimbarea încadrării juridice
„Dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.”

3. Capete de cerere:

Invocând articolului 6 pct. 1 și 3 literele (a) și (b) din Convenție, reclamantul susține că schimbarea încadrării juridice a faptelor care i se impută de către instanța de recurs în timpul deliberărilor l-a împiedicat să își exercite dreptul la apărare.

4. Intrebări adresate părților:

A existat o încălcare a articolului 6 pct. 1 și 3 literele (a) și (b) din Convenție, în cadrul procesului penal împotriva reclamantului, din cauza schimbării încadrării juridice a faptelor făcute de Curtea de Apel Târgu Mureș în timpul deliberărilor?

Alexandrescu si altii contra Romaniei (8 cereri inregistrate in 2008; hotarare pronuntata la 24.11.2015): incalcarea Art. 6.1 din Conventie; 19.200 euro daune morale (cate 2.400 euro pentru fiecare dintre cele 8 incalcari ale Art. 6.1 constatate).

Bosnigeanu si altii contra Romaniei (34 de cereri inregistrate in perioada 2008-2009; hotarare pronuntata la 04.11.2014): incalcarea Art. 6 paragraful 1 din Conventie; 45.900 euro daune morale (cate 1.350 euro pentru fiecare dintre cele 34 de incalcari ale Art. 6.1 constatate).

Mocanu si altii contra Romaniei (3 cereri inregistrate in 2007, 2008 si 2009; hotarare pronuntata la 17.09.2014): incalcarea Art. 2, Art. 3 si Art. 6.1 din Conventie; 45.000 euro daune morale; 12.068,92 euro taxe si cheltuieli (hotarare pronuntata in Marea Camera de 17 judecatori).

Decizie extrem de importanta luata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului care priveste Romania. Statul a suferit miercuri, 17 septembrie 2014, o noua condamnare la CEDO, de data aceasta intr-o cauza privind dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990.Marea Camera a CEDO a decis condamnarea Romaniei in cazul Mocanu si altii impotriva Romaniei, care au acuzat modul in care procurorii au anchetat evenimentele sangeroase din vara anului 1990. Mai bine spus, pentru faptul ca procurorii au musamalizat atrocitatile comise.

Practic, reclamantii Anca Mocanu, Marin Stoica si Asociatia 21 decembrie 1989 s-au plans la CEDO de ineficienta cercetarilor in legatura cu mineriada din 13-15 iunie 1990, iar judecatorii de la Strasbourg au constatat incalcarea articolului 2 privind “Dreptul la viata”, a articolului 3 ”Interzicerea toruturii” si a articolului 6 “Dreptul la un proces echitabil”.

Asociatia pentru Monitorizarea Justitiei (AMJ) considera insa ca cel mai important aspect este acela ca CEDO a decis ca faptele comise in iunie 1990 reprezinta crime impotriva umanitatii, infractiuni care sunt imprescriptibile. In opinia AMJ, statul roman este obligat sa ii pedepseasca pe cei vinovati de atrocitatile din 1990, dupa ce autoritatile de la Bucuresti s-au luptat ani de zile pentru a evita o incadrare juridica de crime impotriva umanitatii, in favoarea uneia de omor. Ceea ce ar fi insemnat, sustine AMJ, si imposibilitatea de a trage la raspundere persoanele vinovate, printre care si fostul presedinte Ion Iliescu.

Iata comunicatul Asociatiei pentru Monitorizarea Justitiei:

“Faptul ca CEDO a respins recursul prin care Statul fusese condamnat in dosarele Mineriadei pentru tergiversarea de aproape 25 de ani, nu este o surpriza.

Hotararea CEDO insa are mai multe conotatii si trebuie sa observam mai multe aspecte:

1. Deosebit de important pentru Statul roman si cetatenii acestuia, este calificarea data de Curte infractiunilor savarsite in timpul Mineriadei – CRIME IMPOTRIVA UMANITATII! De unde rezulta imprescriptibilitatea faptelor. De mentionat ca Statul roman a luptat foarte mult tocmai pentru a evita aceasta incadrare juridica si a o schimba in omor, ceea ce ar fi insemnat dezincriminarea persoanelor vinovate, printre are se numara si Ion Iliescu (care pana acum a afisat siguranta si sfidarea omului care se stie protejat si care va muri probabil cu onoruri militare pentru aducerea neo comunismului in Romania).

2. Importanta este si concluzia pe care o trage Curtea, aceea ca Statul roman nu se poate reinventa in lipsa tragerii la raspundere a celor vinovati de atrocitatile din 1989 -1991. Concluzie justa si intarita de situatia actuala din Romania, respectiv inexistenta reala a garantiilor Statului de drept si acapararea conducerii acestuia de vechea nomenclatura comunista.

3. Hotararea CEDO s-a dat cu doua opinii separate. Una din partea judecatorului roman numit de Statul Roman la CEDO, dl. Streteanu. O dovada in plus a faptului ca persoanele numite la CEDO de catre Statul Roman, fie judecatori, fie agenti guvernamentali, fie personal auxiliar, nu au inteles si nu sunt acolo pentru protejarea drepturilor omului, ci pentru securizarea intereselor Statului. Aceasta concluzie este intarita de corespondenta publicata recent privind motivul pentru care Ministerul de Externe cerea la CSM prelungirea detatasarii judecatoarei Farcas-Surpanu la CEDO, deoarece in timpul prezentei acesteia, plangerile impotriva Statului Roman s-ar fi redus cu 20%. Singurul mod prin care o asemenea reducere ar fi putut avea lor, tinand cont de fisa postului doamnei Farcas-Surpanu la CEDO, era efectuarea de acte in sensul respingerii ca inadmisibile a plangerilor indreptate de cetatenii romani, astfel incat ele sa nu ajunga niciodata la judecata. Fara cale de atac si fara motivare. (Cine a vazut o hotarare judecatoreasca pronuntata de doamna Farcas-Surpanu in instantele din Romania, intelege si cauza unei astfel de pozitii…)

4. Hotararea CEDO a fost data la un an distanta de la data la care Curtea a ramas in pronuntare. In conditiile in care plangerea a fost facuta pentru tergiversare, s-ar putea aprecia ca modul in care insasi Curtea intelege sa respecte Conventia lasa de dorit.

Concluzia este evidenta: prezenta Statului roman in cadrul Conventiei Europene a Drepturilor Omului are doar un caracter formal si lipsit de eficienta, cel putin din perspectiva cetatenilor.

Decizia CEDO de astazi, chiar daca foarte importanta este mai putin semnificativa juridic, dat fiind imposibilitatea de punere a sa in aplicare si de angajare a raspunderii celor vinovati, atat pentru faptele din 1991 cat si pentru protejarea acestora prin tergiversarea vinovatilor, insa mai mult un semn ca paradigma in care se traieste in Romania este una gresita, chiar daca devine din ce in ce mai mult o normalitate pentru toti”.

”În primul rând, Curtea notează că deși remediul este disponibil de aproape douăzeci de ani, anume de la ratificarea Convenției de către România în iunie 1994, niciuna dintre hotărârile furnizate de către Guvernul respondent nu a demonstrat că vreun reclamant s-a bazat cu succes pe dispozițiile relevante ale Convenției pentru a obține accelerarea acțiunii sale judiciare” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 noiembrie 2013, afacerea Vlad și alții c. România, par. 116).

1. O hotărâre recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului și o radiografie elocventă a jurisprudenței instanțelor din România cu privire la aplicarea Convenției, în ceea ce privește garantarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil (art. 6 par. 1 din Convenție) și a dreptului la un remediu efectiv (art. 13 din Convenție). Concluzia a fost formulată în contextul în care:
– Reclamanții s-au plâns Curții de faptul că procedurile judiciare în care au fost angrenați au fost extrem de lungi și că nu aveau la dispoziție, în dreptul intern, niciun remediu efectiv care să le permită să se plângă de durata excesivă a procedurii, să obțină accelerarea procedurii sau să primească despăgubiri pentru încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil.
– Guvernul s-a apărat invocând faptul că orice persoană poate invoca direct în fața instanțelor naționale prevederile Convenției, pe care instanțele naționale sunt obligate să le aplice cu prioritate.

2. Concluzia Curții, raportat la exemplele ce i-au fost prezentate de către Guvern, este însă una radical diferită: deși România a recunoscut Convenția de aproape douăzeci de ani, nu există încă nicio situație în care reclamantul să fi invocat cu succes dispozițiile relevante ale Convenție pentru a obține accelerarea procedurii sale judiciare. Cu alte cuvinte, Curtea ne spune foarte clar: de două decenii, instanțele din România folosesc cu fervoare butonul Ignore atunci când vine vorba de aplicarea cu prioritate a dreptului european al drepturilor omului.

3. Mi-am amintit automat lecturând hotărârea Curții în afacerea Vlad și alții c. România de episoade mai vechi, relatate în vremea studenției de profesorii mei de la Facultatea de Drept din Cluj, cărora le erau respinse automat argumentele fondate pe aplicarea cu prioritate a Convenției și jurisprudența relevantă a Curții, cu motivarea că acestea reprezintă ”drept internațional”.

4. În fapt, recenta hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului este cea mai recentă dintr-un șir de hotărâri care ar fi trebuit să atragă atât atenția legislativului, cât și atenția magistraților din România asupra faptului că infinita răbdare a instanței europene se apropie de sfârșit. Astfel, cu începere din anul 2009, Curtea a atras atenția asupra încălcării constante a dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil și a inexistenței unui remediu efectiv pentru a combate durata excesivă a procedurilor, pentru a obține accelerarea procedurilor și pentru a câștiga despăgubiri în cazul în care dreptul la judecarea cauzelor în termen rezonabil a fost deja încălcat. Spre pildă, pot fi reținute următoarele:
a. Prin hotărârea din 16 iunie 2009, în afacerea Soare c. România, Curtea a constatat violarea art. 6 par. 1 și art. 13 din Convenție. Astfel, în lipsa oricărei apărări pertinente a Guvernului, s-a reținut faptul că durata urmăririi penale de 6 ani și 8 luni este excesivă (par. 29). În egală măsură, Curtea a reținut că înainte de 1 ianuarie 2004 reclamantul nu avea, în legislația penală națională, niciun remediu efectiv pentru a se plânge împotriva actelor procurorului, sub aspectul duratei procedurii. Prin urmare, chiar în ipoteza în care remediul efectiv ar fi fost instituționalizat după această dată, el nu mai putea reduce în vreun fel durata deja excesivă a procedurii (par. 35). În aceste împrejurări, au fost stabilite despăgubiri de 4.000 euro în favoarea reclamantului (par. 46).

b. În cauza Abramiuc c. România, prin hotărârea pronunțată la 24 februarie 2009, a fost sancționat faptul că instanțele naționale au suspendat judecarea unei opoziții la executare, cu caracter urgent, timp de 3 ani și 8 luni (par. 104), până la soluționarea unei cereri de revizuire dintr-o procedură paralelă. Per ansamblu, Curtea a considerat că durata celor două proceduri civile (5 ani și 6 luni, respectiv 7 ani) era excesivă. În egală măsură, Curtea a procedat și la un examen minuțios al reglementărilor naționale și al practicii judiciare pentru a determina dacă se poate vorbi despre existența unui remediu efectiv pentru a contesta durata excesivă a procedurii, în sensul art. 13 din Convenție. Concluziile instanței europene au fost următoarele:
• Posibilitatea reclamantului de a formula o plângere disciplinară împotriva judecătorului cauzei la Consiliul Superior al Magistraturii nu reprezintă un ”remediu efectiv” în sensul art. 13, întrucât această plângere nu are consecințe directe și imediate asupra duratei excesive a procedurii, ci are mai degrabă vocația de a conduce la angajarea răspunderii disciplinare a magistratului (par. 123-124). De altfel, Curtea a remarcat faptul că Guvernul nu a reușit să ofere niciun exemplu de situație în care formularea unei asemenea plângeri a condus la deblocarea procedurii.
• Curtea a analizat și celălalt remediu propus de Guvern, respectiv o acțiune fondată direct pe dispozițiile convenționale și constituționale, având ca obiect repararea prejudiciului cauzat de durata excesivă a procedurii (remediu „probat” de Guvern printr-o singură hotărâre a Tribunalului Iași, nedefinitivă). Ea a reținut însă faptul că Statul Român nu a făcut dovada existenței unei practici judiciare constante de admitere a unor acțiuni similare (par. 128) și că oricum acest remediu ar privi doar ipoteza în care procedura a fost deja finalizată, iar nu și situația în care reclamantul pretinde accelerarea procedurii (par. 129).

Pe cale de consecință, Curtea a considerat că există o violare a art. 13 din Convenție. Pentru aceleași motive, s-a reținut încălcarea textului convențional și prin hotărârea din 7 aprilie 2009 în afacereaParohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă c. România (par. 99 – 106).

c. Prin hotărârea din 6 aprilie 2010 în cauza Floarea Pop c. România s-a reținut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție datorită duratei excesive necesare pentru soluționarea unei acțiuni civile (7 ani și 10 luni). Curtea a reținut că erau imputabile autorităților judiciare naționale casările succesive (datorate survenienței prescripției sau pentru lipsa de motivare) și a atras atenția asupra importanței mizei litigiului pentru reclamantă, în condițiile în care demersurile judiciare priveau angajarea răspunderii autorităților pentru decesul fiului reclamantei și repararea prejudiciului moral suferit (par. 54). Reluând concluziile din afacerea Abramiuc, Curtea a concluzionat și în privința existenței unei violări a art. 13 din Convenție, din moment ce autoritățile naționale nu au făcut dovada unor modificări legislative sau a unei evoluții jurisprudențiale în sensul consacrării unui „remediu efectiv” pentru a contesta durata procedurii (par. 61).

d. În afacerea Csiki c. România, prin hotărârea din 5 iulie 2011, Curtea și-a reiterat deciziile din afacerile similare anterioare (de pildă, Floarea Pop c. România) și a stabilit că o durată a procedurii penale cu constituire de parte civilă de 5 ani și 8 luni, în două grade de jurisdicție, este nerezonabilă. Instanța europeană a reținut expres lipsa de diligență a procurorilor însărcinați cu supravegherea urmăririi penale, apreciind că aceștia trebuiau să dea dovadă de celeritate tocmai în considerarea criteriului importanței litigiului pentru reclamant (par. 92). S-au acordat în această cauză despăgubiri de 2.000 euro pentru prejudiciul moral.

Separat, s-a reținut din nou violarea art. 13 din Convenție, datorită lipsei unui recurs efectiv la dispoziția părții interesante pentru a se plânge de durata procedurii. Sub acest aspect, Curtea a reiterat faptul că remediul propus de Guvern – formularea unei acțiuni civile direct la instanță, în cadrul căreia să se invoce aplicabilitatea directă a Convenției – nu era unul efectiv, din moment ce nu au fost furnizate exemple de jurisprudență în acest sens (par. 96 – 98).

5. Aparent, prin modificările introduse prin Legea nr. 202/2010 și respectiv prin contestația privind tergiversarea procesului reglementată de Noul Cod de Procedură Civilă, legislativul ar putea pretinde că și-a îndeplinit îndatoririle ce-i revin potrivit Convenției. Curtea nu s-a lăsat însă impresionată de aceste măsuri și a constatat în cuprinsul hotărârii pronunțate în afacerea Vlad și alții c. România următoarele:
– Legea nr. 202/2010 nu a fost considerată un remediu convingător întrucât a intrat în vigoare la câțiva ani după finalizarea dosarelor în discuție, iar Guvernul nu a reușit să ofere, pentru perioada celor trei ani de aplicare a legii, niciun exemplu de accelerare a vreunei proceduri sau de obținere a vreunei despăgubiri pe acest temei (par. 120 – 121).
– În ceea ce privește contestația privind tergiversarea procesului, Curtea a considerat că nu suntem în prezența unui remediu efectiv din moment ce prevederile Noului Cod de Procedură Civilă nu se aplică procedurilor în curs sau celor finalizate, ci doar procedurilor demarate după data de 15 februarie 2013 (par. 122).

6. Desigur analiza Curții a fost sumară și a condus la acest rezultat. Concluziile ar fi putut fi mult mai grave dacă în atenția instanței europene ar mai fi fost aduse două elemente suplimentare:
a. Consiliul Superior al Magistraturii și colegiile de conducere ale majorității instanțelor, într-un efort concertat, au blocat aplicarea Noului Cod de Procedură Civilă și implicit a remediului formal oferit de contestația privind tergiversarea procesului, prin stabilirea așa numitelor „termene de recomandare” la care să înceapă aplicarea Noului Cod (intrat în vigoare desigur doar pentru muritorii de rând la 15 februarie 2013, nu și pentru unii judecători).

b. La acele instanțe în care s-au judecat totuși contestații privind tergiversarea procesului, jurisprudența este divergentă (fapt ce reprezintă per se un factor de instabilitate și poate conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil) și în majoritate defavorabilă aplicării cu prioritate a Convenției și aplicării imediate a Noului Cod de Procedură Civilă. Spre pildă, la nivelul Curții de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, s-a spus la un moment dat faptul că exigențele dreptului la judecarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, consacrat de art. 6 NCPC și proiectat în art. 200 – 201 NCPC, reclamă începerea de îndată după înregistrarea cererii de chemare în judecată a procedurii de regularizare a cererii (C. Ap. Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 9578 din 10 octombrie 2013). Câteva zile mai târziu însă, un alt complet al aceleiași instanțe se pronunță în sens invers, reținând faptul că instanțele trebuie să aplice cu prioritate Hotărârea C.S.M. nr. 161/2013 și Hotărârea C.S.M. nr. 714/2013, respectiv, in concreto, să înceapă procedura de regularizare după un an de la introducerea cererii de chemare în judecată (C. Ap. Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 9957 din 21 octombrie 2013).

7. Pe cale de consecință, la momentul de față lucrurile se prezintă în felul următor:
– Nu există niciun remediu efectiv care să permită accelerarea procedurilor judiciare în curs, dacă aceste proceduri au fost demarate sub imperiul vechiului Cod de Procedură Civilă.
– Remediul propus de Noul Cod de Procedură Civilă, care teoretic se aplică de la 15 februarie 2013, nu este încă un remediu efectiv, pentru că jurisprudența internă nu este cristalizată în sensul aplicării cu prioritate a dispozițiilor convenționale, iar poziția Consiliului Superior al Magistraturii subminează caracterul efectiv al remediului.
– Deși Noul Cod de Procedură Penală propune un remediu similar celui din procedura civilă, acesta va fi aplicabil doar viitoarelor procese penale, motiv pentru care el nu va putea fi valorizat de Guvern în apărare.
– Celelalte remedii propuse în timp de Guvern – proceduri disciplinare pentru angajarea răspunderii magistraților, acțiune fondată pe regulile răspunderii civile delictuale sau acțiune fondată pe aplicabilitatea directă a Convenției în dreptul intern – nu sunt efective fie pentru că nu pot conduce la accelerarea duratei procedurii (cazul răspunderii disciplinare), fie pentru că sunt ele însele proceduri obișnuite, de drept comun, ce reclamă plata unor taxe judiciare de timbru consistente pentru introducerea acțiunii și pot dura o perioadă semnificativă de timp.
– Nu există niciun remediu de factură compensatorie, care să permită achitarea de către Statul Român a unor despăgubiri determinate potrivit exigențelor convenționale în acele cazuri în care dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil a fost deja încălcat.

8. În acest context, în afacerea Vlad și alții c. România Curtea a făcut aplicarea art. 46 din Convenție și, reținând faptul că a sancționat până în prezent încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil în aproximativ 200 afaceri și că încă 500 de afaceri cu probleme similare se află în atenția Curții, a concluzionat în sensul că Statul Român încălcă sistematic dispozițiile Convenției și lansat un avertisment extrem de serios cu privire la necesitatea adoptării de măsuri legislative și a unei practici administrative care să abordeze această problemă.

9. În ceea ce ne privește, apreciem că această hotărâre ar trebui să genereze o schimbare de atitudine și la nivelul instanțelor judecătorești. Așa cum pretinde chiar Guvernul, aplicarea cu prioritate a Convenției este obligatorie pentru magistrați, inclusiv în ceea ce privește art. 6 par. 1 și art. 13 din Convenție. Pe cale de consecință, atunci când un pensionar în vârstă de 80 de ani invocă faptul că i se încălcă drepturile prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție prin eșalonarea plății despăgubirilor care nu i-au fost acordate în ultimii 8 ani pentru o perioadă de încă 10 ani, soluția nu trebuie să fie un mare ignore (așa cum face spre pildă Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 11793 din 20 noiembrie 2013), ci aplicarea cu prioritate a Convenției, înlăturarea de la aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 10/2013 și obligarea Statului Român la plata imediată a despăgubirilor stabilite. Rămâne însă de văzut dacă, după douăzeci de ani de comoditate intelectuală, servilism judiciar în favoarea Statului Român și îndepărtare de principiile dreptului european al drepturilor omului, jurisprudența națională poate renaște precum pasărea Phoenix, din propria cenușă.

sursa www.echr.coe.int

Încalcarea art.6, paragraful 1

Jurisprudența CEDO în ceea ce privește încalcarea art. 6 din Convenție de către România

Hotararea din 12 octombrie 2004 in cauza Bursuc impotriva Romaniei

Curtea Europeana a Drepturilor Omului Data: 12-10-2004

Publicata in

Monitorul Oficial nr. 452/2005 – M. Of. nr. 452 / 27 mai 2005