Guvernul Romaniei – Actele Juridice Emise DE Guvern Si Controlul Exercitat Asupra Lor
GUVERNUL ROMÂNIEI – ACTELE JURIDICE EMISE DE GUVERN ȘI CONTROLUL EXERCITAT ASUPRA LOR
Cuprins
Introducere
Capitolul I – Noțiuni introductive
Statul
Separația puterilor în stat
Executivul
Capitolul II – Guvernul – Puterea executivă
2.1 Introducere
2.2 Rol
2.3 Organizarea
2.4 Numirea
2.5 Prim-Ministrul
2.6 Procesul legislativ
2.7 Relația cu Parlamentul
Capitolul III – Actele juridice emise de către Guvern
3.1 Noțiuni introductive
3.2 Hotărârile
3.3 Ordonanțele
3.4 Răspunderea Guvernului
Capitolul IV – Controlul exercitat asupra actelor emise de către Guvern
4.1 Mijloace de control și reglare ale organizării și funționării statului de drept
4.2 Controlul de constituționalitate
4.2.1 Delegarea legislativă
4.2.2 Natura juridică a ordonanțelor
4.2.3 Caracteristicile ordonanțelor
4.2.4 Controlul constituționalității ordonanțelor Guvernului
4.2.5 Constituționalitatea celorlalte acte normative, mai puțin a ordonanțelor guvernamentale
Concluzii
Bibliografie
LISTĂ DE ABREVIERI
I.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
M.Of. – Monitorul Oficial
H.G – Hotărârea Guvernului
O.G – Ordonanța Guvernului
O.U.G – Ordonanța de urgență a Guvernului
alin. – alineat
art. – articol
colab. – colaboratori
coord. – coordonator
D.C.C – Decizia Curții Constituționale
dec. – decizie
Ed. – editura
ed. – ediția
nr. – număr
p. – pagină
pp. – pagini
parag. – paragraf
pct. – punctul
vol. – volumul
idem – la fel
ibidem- in același loc
op.cit. – operă citată
INTRODUCERE
Caracterul legal al administrației publice impune ca, atât organizarea cât și activitatea acesteia să fie reglementată prin lege, în scopul asigurării intereselor publice generale și a satisfacerii cerințelor celor administrați. Extercitarea puterii publice în domeniul administrației presupune îndeplinirea unor sarcini, atribuții, competențe stabilite de lege, care permit entităților publice din acest domeniu al vietii sociale să acționeze pentru satisfacerea intereselor generale.
Guverul este un organ central și colegial care exercită puterea executivă, funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și careasigura politica interna și externă a țării, atribuții ce îi sunt conferite prin Constituție și legi.
Rolul Guvernului este definit atât în art.102 alin.1 din Constituția României cât și în Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.
Guvernului îi revine atribuția de conducere generală a administrației publice, este un organ central a cărei competență se extinde pe tot teritoriul țarii, este un organ cu competență generală, de asemenea Guvernul organizează, execută și asigură realizarea politicii interne și externe a țării, este organul de conducere și coordonare a organelor centralizate de specialitate si a organelor locale.
Este format din prim-ministru, miniștrii și miniștrii delegați cu atribuții speciale. Pot fi membrii ai Guvernului persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară, se bucură de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnari penale si nu se gasesc intr-unul din cauzele de incompatibilitate.
Guvernul și fiecare ministru iși exercită mandatul de la data depunerii jurământului, iar incheierea mandatului are loc la data validării alegerilor generale sau la data demiterii.
Guvernul adoptă acte juridice care sunt manisfestări de voința în scopul de a produce efecte juridice prevăzute de lege și a căror realizare este garantată prin forța de constrângere a statului.
Aceste acte juridice adoptate de Guvern pot fi: Hotărâri și Ordonanțe, care pot avea caracter normativ sau individual. Guvernul poate emite și acte politice dar acestea nu produc efecte juridice (spre exemplu, moțiuni, declarații, apeluri).
Comform Cap. IV din Constituția Româ7niei, între Parlament și Guvern exista unele raporturi. Guvernul trebuie să prezinte, obligatoriu, informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile acestora. Membrii Gubernului au acces la lucrările Parlamentului.
CAPITOLUL I – NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Statul
Este organizarea unei populații pe un teritoriu, legată printr-o comunitate de limbă, obiceiuri, tradiții, economie și cultură având instituităo autoritate cu drept de comandă.
Statul este un fenomen social și o instituție politică principală a societații. Cel care s-a preocupat de analiza statului, considerat și părintele stiinței politice moderne a fost Nicolo Machiavelli.
Accepțiunile cuvantului “stat” sunt diverse în funcție de perioada istorică la care ne raportăm și autori. Astfel, Ph. Ardant-autor francez, susține că statul este “ forma normală de organizare a societații”. În “ Traite de droit constitutionnel” (Paris, 1921), Leon Duguit susține că statul desemnează fie guvernanți sau puterea politică, fie societatea insași în care există această diferențiere între guvernanți și guvernați și în care regăsim o putere politică.
I.Kant consideră că statul legitim este cel care are scopul de a apăra drepturile inalienabile ale omului și în care politica este subordonată moral.
Putem vorbi de două accepțiuni ale statului, una generic și una specifică, adică un sens larg și un sens restrâns.
În sens larg: statul este organizarea politică a societății, deci unei populații în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internațională, în care puterea și libertatea se înfruntă și coexistă pentru asigurarea prosperității fiecăruia și a binelui comun, pentru înnobilarea ființei umane prin valorile perene ale culturii și civilizației.
În sens restrâns: statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea, adică aparatul prin care se realizează direcționarea societății.
Formarea statului român ca stat național unitar a fost rezultatul unui proces istoric îndelungat, un proces dominat de lupta poporului român pentru unitate și îndependența, pentru eliberarea națională. Formarea statului a fost întârziată mult timp din cauza dezvoltării lente și târzii a capitalismului, în această parte a Europei.Un moment important în formarea statului național unitar l-a constituit unirea Moldovei cu Țara Românească în 1859. Iar desăvârșirea statului național unitar s-a constituit prinunirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, în anul 1918.
Forma de guvernământ a României este :semiprezidențială (la fel și în Franța ), prim-ministrul este șeful guvernului, împărțind puterea executivă cu președintele statului. Acesta din urmă are atribuțiuni importante mai ales în domeniul politicii externe, de apărare și celei de securitate. De asemenea, președintele propune parlamentului prim-ministrul spre validare și poate dispune suspendarea din funcție a unor miniștri, dacă aceștia sunt anchetați pentru fapte penale.Miniștrii sunt numiți de președinte, la propunerea prim-ministrului.
In republicile semiprezidențiale șeful statului este ales direct de către cetățeni, acest fapt conferindu-i o legitimitate sporită.
1.2 Separația puterilor în stat
John Locke este cel care a enunțat în “Tratat asupra guvernământului civil” în 1690, teoria separației puterilor ca fiind definitivă, explicată pe larg de către Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de Montesquieu în lucrarea “Despre spiritul legilor” în 1748. Montesquieu a făcut din separația puterilor un instrument eficient al siguranței cetățenilor.
Un principiu clasic , înscris expresis verbis în alin. (4) al art.1 din Constituție, este cel al separației și echilibrului puterilor- legislativă, executivă și judecatorească în cadrul democrației constituționale.
Funcțiile statului nu trebuie înțelese ca fiind o separație care implicăo autonomie totală pentru fiecare dintre acestea, deoarece în mecanismul de reglare și adaptare a vieții economice, sociale și politice intervin în mod obligatoriu principiile colaborării și controlului reciproc între puteri. Este necesară realizarea unui echilibru între cele trei puteri, realizată prin colaborare și control reciproc.
Principalele modalități de realizare a colaborării și controlului între puterile statului:
Delegarea legislativă;
Atribuția Președintelui Republicii de a promulga legile adoptate de Parlament;
Atribuția Președintelui de a dizolva Parlamentul;
Posibilitatea Parlamentului de a propune suspendarea din funcție, în vederea demiterii a Presedintelui;
Posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul;
Dreptul de inițiativă legislativă a Guvernului;
Independența justiției;
Controlul parlamentar;
Controlul constituționalității legilor;
Controlul legalității exercitat de instanțele judecătorești asupra activității; desfășurate de autoritățile executive, etc.
1.3 Executivul
Pentru denumirea autoritaților executive se utilizează expresii precum “ puterea executivă”, “autoritatea administrativă”, “administrația de stat”, “administrație publică”, “executiv”.
Toate denumirile exprimă același lucru, iar datorită menirii pe care o are executivul ni se pare corespunzătoare utilizarea denumirii de “autorități executive”, că toate formează “executivul”. Folosim termenul de autorități , pentru că ne referim la organe ale statului care execută și organizează executarea legii.
Marile structuri ale executivului sunt: șeful de stat, guvernul, ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale, autoritățile publice locale.
Excutivul este caracterizat dualist, format din Președintele României si Guvern, având atribuții specific pe care le exercită independent.
Administrația publică este formată, pe lângă Președintele României și Guvern, din:
Ministere;
Autorități administrative autonome;
Primării;
Consilii județene;
Consilii locale;
Prefecți.
Președintelui României îi sunt conferite anumite funcții de către Constituția României, anume:
Funția de reprezentarea a statului – fiind ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat.
Funția de garant – al independenței naționale, al unității și integrității teritoriului și al Constituției.
Funcția de mediator – între puterile statului, dar și între stat și societate.
Rolurile Președintelui sunt:
rolul de șef al statului – reprezintă statul român pe plan intern și internațional; încheie tratate internaționale, aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice,acreditează reprezentanții altor state, acreditează reprezentanții diplomatici ai României.
rolul de șef al executivului – prezidează ședințele Guvernului, îndeplinește atribuțiile legate de apărarea Constituției, instituie starea de asediu sau de urgență, desemnează un candidat pentru funția de prim-ministru, numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocă miniștri din funcție.
rolul de mediator – între puterile statului, stat și societate.
Președintele emite acte juridice administrative din punct de vedere al funcției executive, dar nu face parte din administrația publică, aceasta fiind condusă de către Guvern.
CAPITOLUL II- GUVERNUL ROMÂNIEI- PUTEREA EXECUTIVĂ
2.1 Introducere
Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare, preia conținutul art.102 alin.(1) din Constituția republicată, calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive.
Guvernul este un organ central si colegial care exercita conducerea general a administrației publice și asigură realizarea politicii interne si externe a țării.
În vederea exercitării atribuțiilor ce îi revin Guvernului, pe baza Constituției și a legilor în vigoare se organizează aparatul de lucru al Guvernului, care este format din:
– Cancelaria Primului-ministru;
– Secretariatul General al Guvernului;
– Departamentul pentru Relația cu Parlameedere al funcției executive, dar nu face parte din administrația publică, aceasta fiind condusă de către Guvern.
CAPITOLUL II- GUVERNUL ROMÂNIEI- PUTEREA EXECUTIVĂ
2.1 Introducere
Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare, preia conținutul art.102 alin.(1) din Constituția republicată, calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive.
Guvernul este un organ central si colegial care exercita conducerea general a administrației publice și asigură realizarea politicii interne si externe a țării.
În vederea exercitării atribuțiilor ce îi revin Guvernului, pe baza Constituției și a legilor în vigoare se organizează aparatul de lucru al Guvernului, care este format din:
– Cancelaria Primului-ministru;
– Secretariatul General al Guvernului;
– Departamentul pentru Relația cu Parlamentul, Departamentul pentru relații interetnice;
– Departamentul pentru Afaceri Europene;
– Aparatul de lucru al ministrului de stat pentru coordonarea activităților din domeniile culturii, învățământului și integrării europene;
– Aparatul de lucru al ministrului de stat pentru coordonarea activităților din domeniile mediului de afaceri și întreprinderilor mici și mijlocii;
– Departamentul de Control al Guvernului.
2.2 Rolul Guvernului
Guvernul este un organ central și colegial (pluripersonal) care exercită conducerea generală a administrației publice și asigură realizarea politicii interne și externe a țării.
Din Legea nr.90/2001 art.1 reiese că rolul Guvernului constă în:
asigurarea funcționării echilibrate și dezvoltarea sistemului național economic și social,
racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale,
de a organiza executarea în concret a legilor adoptate de puterea legislativă.
Din conținutul art.102 alin.(1) din Constituție rezultă că Guvernul României are un rol dublu: politic și administrativ.
Guvernul reprezintă, indiscutabil, o autoritate a administrației publice centrale, care intră în componența celei de a doua putere a statului, puterea executivă.
Guvernul este organ al administrației publice cu competență materială generală, care exercită urmatoarele funcții: de strategie, de reglementare, de administrare a proprietății statului, de reprezentare și de autoritate de stat. În atribuțiile Guvernului de ordin constituțional intră exercitarea inițiativei legislative, modificarea programului de guvernare, informarea Parlamentului, negocierea tratatelor internaționale, încheierea și prezentarea unor propuneri în domeniul politicii externe, sesizarea Curții Constituționale.
Rolul politic al Guvernului
Nu se exprimă doar în sfera exclusivexecutivă, și prin colaborarea cu celelalte autorității publice, din care importantă este acțiunea sa în sfera puterii legislative, prin exercitarea inițiativei legislative și a modalităților de conlucrare cu Camerele Parlamentului. Guvernul este dator să pună în practică prevederile programului sau de guvernare, prin transmiterea către autoritățile competente, cum sunt Parlamentul și Președintele României, a proiectelor de legi care dau consistența acestui program. În exercitarea acestui rol , Guvernul are puterea de a propune legislativului și șefului statului, măsuri care , în urma aprobării pot deveni obligatorii pentru toți subiecții cărora li se adresează.
În art. 102 alin.(1) din Constituție s-a folosit sintagma “aprobat de Parlament” , ceea ce a sugerat ideea de insușirea programului de guvernare de către Parlament. Această sintagmă scoate în evidență faptul că programul de guvernare este și ramâne al Cabinetului investit, votul Parlamentului având semnificația faptului juridic care legitimează respectivul program ca program de guvernare al Guvernului României.Parlamentul, prin votul acordat își exprimă doar încrederea în respectivul program, pe care o poate retrage oricând prin adoptarea unei moțiuni de cenzură dacă motivele pentru care fusese acordată la investitură au dispărut ulterior.
În competiția dintre Parlament și Guvern, pârghiile de control ale legislativului și în special , moțiunea de cenzură, îl situează pe o poziție avantajată, fapt determinat de natura acestuia de organ ales, organ reprezentativ al națiunii.
O constituție nu trebuie confundată cu o lege obișnuită, nu trebuie să reglementeze în detaliu statutul și atribuțiile unei autorități, acest lucru se reglementează prin legea organică a Guvernului.
Rolul administrativ al Guvernului
Rolul de exercitare a conducerii administrației publice reprezintărolul de comanda a Guvernului, în virtutea căreia masurile aprobate în realizarea rolului politic trebuie să fie aduse la îndeplinire.
Între Guvern și celelalte autorități ale administrației publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare, de colaborare și de tutelă administrativă, de unde rezultă că Guvernul dispune de o competență materială generală.
2.3 Organizarea
Guvernul este alcătuit din: prim-ministru, miniștrii sau miniștrii delegați.
Pot fii membrii ai Guvernului persoanele care:
au cetățenia română și domiciliul în țară;
se bucură de exercițiul drepturilor electorale;
nu au suferit condamnări penale
nu se găsesc într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege:
exercitarea unei alte funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator;
exercitarea unei funcții de reprezentare profesională, salariată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;
exercitarea de acte de comerț, cu excepția vânzării sau cumpărării de acțiuni ori alte titluri de valoare
exercitarea funcției de administrator ori de censor la societățile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unei asemenea societăți ori membru al consiliilor de administrare ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților naționale;
exercitarea unei funcții publice în serviciul unei organizații străine, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.
Încetarea funcției de membru al Guvernului se faceprin :
demisie;
revocare;
pierderea drepturilor electorale;
starea de incompatibilitate;
deces;
demitere.
2.4 Numirea
Guvernul își exercită mandatul începând cu data depunerii jurpământului (prevăzut în art. 82 din Constituție) până la data validării alegerilor parlamentare generale.
Procedura de investire cuprinde următoarele etape:
desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;
alcătuirea listei noului Guvern și a programului de guvernare;
acordarea votului de încredere în Parlament;
numirea Guvernului, în baza votului de încredere, de către Președintele României.
Un rol important în procedura de investire a Guvernului îl are Președintele României. În virtutea rolului său de a veghea buna funcționare a autorităților publice , el declanșează procedura de investire și o încheie, prin numirea Guvernului pe baza votului de incredere acordat de Parlament.
Ținând cont de negocierile care au loc față de desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, Președintele României cere sprijinul parlamentarilor pentru acordarea votului de încredere. Aceasta este faza inițială de formare a acordului dintre cele două autorități alese direct de corpul electoral pentru formarea Guvernului.
Numirea Guvernului de către Președintele României, pe baza votului de încredere acordat de către Parlament, este văzută în literatura juridică precum manifestarea unei competențe legale.
Președintele nu poate să refuze numirea, este obligat să o facă. Numirea este temeiul exercitării atribuțiilor prezidențiale în raport cu Guvernul, atribuții cu privire la remanierea acestuia.
Faza a doua înprocedura de investire este alcătuirea listei membrilor guvernului și a programului de guvernare, este exclusiv în sarcina candidatului desemnat la funcția de prim-ministru. Acesta trebuie să aibă în vedere atât programele partidelor politice pe care se va sprijini în acordarea votului de încredere cat și negocierile anterioare purtate de președinte pentru desemnarea sa, pentru a nu le compromite. Iar termenul pentru îndeplinirea acestor obligații este de 10 zile , conform alin.(2) al art.103 din Constituție.
În această etapă, inițiativa aparține candidatului desemnat, cu privire la întocmirea listei membrilor guvernului care se face doar cu acordul lui, și stabilirea programului de guvernare.
Faza parlamentară, este a treia și cea mai importantă etapă în cadrul procedurii de investitre, are loc în termen de 15 zile de la prezentarea listei guvernului și a programului de guvernare, făcută de către candidatul la funcția de prim-ministru. Această etapă cuprinde o procedură prealabilă dezbaterilor în plenul Camerelor reunite în ședință comună, în cadrul căreia candidații pentru funcțiile menționate pe listă sunt audiați de către comisiile permanente ale celor două Camere, în ședințe comune, în funcție de specificul departamentului sau domeniul de activitate pe care îl vor conduce sau coordona.
Parlamentul se pronunță prin vot asupra întregii liste a Guvernului, și nu asupra fiecărui membru în parte. Programul de guvernare acceptat este exclusiv al Guvernului și nu angajează Parlamentul sau majoritatea care i-a acordat increderea, iar neindeplinirea acestui program poate constitui temei pentru retragerea încrederii acordate, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.
Ultima fazăa procedurii de investire constă în numirea Guvernului de către Președintele României. Numirea Guvernului de către Președintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, este manifestarea unei competențe legate, în sensul că Președintele nu poate refuza numirea, este obligat să o facă, deoarece nu dispune de libertate de apreciere în acest sens.
Actul Președintelui României de numire a Guvernului, nu are consecințe juridice în ceea ce privește raporturile dintre Președinte și Guvern, el nu va naște raporturi de subordonare între cele două autorități publice care formează executivul, Președinte și Guvern, prin prim-ministru.
2.5 Prim-Ministrul
Potrivit Constituției, prim-ministruleste desemnat de Președintele României în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Prezintă Camerei Deputatilor sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului care se dezbat cu prioritate.
Prim-ministrul este un primus inter pares inexercitarea funcțiilor guvernamentale.Dincolo de cadrul organizatoric, apare ca o autoritate executivă de sine stătătoare care are prerogative proprii, în masură să influențeze atât politica de stat cât și deliberările în cadrul Guvernului.
El poate să convoace, să conducă, să suspende sau să pună capăt unei ședințe de Guvern. În exercitarea funcției de conducere se are în vedere desfașurarea activității Guvernului ca organ colegial, întrunit în ședințe.
Pe lângă realizările conducerii interne a Guvernului, prim-ministrul are atribuții menite să asigure îndeplinirea misiunilor politice , iar în acest scop prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului ( se dezbat cu prioritate).
Dacă prim-ministrul se află într-una dintre cazurile care au ca efect încetarea funcției sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un prim-ministru interimar. Prim-ministrul interimar trebuie sa fie un membru al Guvernului, iar în urma desemnării, acesta își va îndeplini atât funcția de ministru la ministerul unde este titular cât și pe cea de prim-ministru; exercită aceleași atribuții ca si titularul.
Desemnarea este întotdeauna pentru o perioadă limitată. În cazul în care motivul care a determinat desemnarea se datorează faptului că funcția de prim-ministru a titularului a încetat, Guvernul se constituie demis, iar prim-ministrul interimar conduce un Guvern demisionar pana la data depunerii jurmântului noului Guvern.
Dacă motivul ce a determinat desemnarea unui ministru interimar este din cauza imposibilității temporare de a-și exercita funcția prim-ministrul titular( spre exemplu, motive de sanatate), interimatul dureaza doar pana cand prim-ministrul titular își va relua activitatea în Guvern. Dacă perioada interimatului este mai mare de 45 de zile, Guvernul va fi demis.
2.6 Procesul legislativ
Fiind un organ cu competență materială generală, Guvernul își exercita atribuțiile pe întreg teritoriul țării în toate domeniile de activitate ale administrației publice.
Ședințele Guvernului se convoacă și sunt conduse de primul-ministru.
Guvernul se întrunește săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, pentru a dezbate problemele politicii interne și externe sau aspecte de conducere generală a administrației publice.
Agenda de lucru a ședinței Guvernului cuprinde:
proiecte de acte normative (proiecte de lege, proiecte de ordonanțe și de hotărâri)
rapoarte
note, note-mandat
memorandumuri
puncte de vedere
informări si alte documente, în funcție de necesități și de solicitări.
Agenda de lucru a Guvernului este structurată în două părți și poate conține și liste suplimentare, cu aprobarea primului-ministru.
Ce acte normative sunt adoptate de Guvern?
Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. (n.b. ordonanțele sunt simple și de urgență)
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.
Hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, fiind secundum legem și urmărind organizarea executării și executarea în concret a legii, adică punerea în aplicare sau aducerea la indeplinire a legilor.
Prin termenul de Ordonanță se identifica actul juridic prin care Guvernul își exercită delegarea legislative.
Care este circuitul decizional?
Circuitul procesului decizional al proiectelor de documente de politici publice și al proiectelor de acte normative este structurat în două etape:
a) reuniunea pregătitoare ședinței Guvernului care asigură coordonarea procesului de elaborare, consultare și avizare pentru documentele de politici publice și acte normative la nivel intersemetrial ;
b) ședința Guvernului care marchează încheierea procesului decizional, prin adoptarea/aprobarea sau respingerea acestor proiecte.
2.7. Raporturile Parlamentului cu Guvernul
Raporturile Parlamentului cu puterea executivă, care este reprezentată de Guvern, se realizează potrivit prevederilor Constituționale, prin informarea deputaților și senatorilor, prin intrebările pe care deputații și senatorii le pot adresa membrilor Guvernului, prin posibilitatea introducerii moțiunilor simple și de cenzură, prin angajarea răspunderii Guvernului, precum și prin procedura delegării legislative. Prin aceste elemente se constituie funcția de controla Parlamentului asupra Guvernului.
Funcția de control nu presupune că organul prin care se exercită puterea executivăesteîn subordinea forului legislativ suprem, ci reprezintă modalitatea de conlucrare între aceste instituții.
Rolul organelor executive este de a lua decizii, de a realiza programe, de a angaja și realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotați, de a sancționa încălcările, de a reglementa afacerile și problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară.
Modalități prin care cele două puteri se influențează reciproc:
Intervenția legislativului în activitatea executivului
Se realizeaza prin mai multe căi:
Puterea legislativă este cea care stabilește normele juridice pe care puterea executivă trebuie să le ducă la îndeplinire (sa le execute).
Parlamentul aprobă programul Guvernului, prin acordarea votului de încredere. Neaprobarea programului conduce la demisia Guvernului.
Parlamentul aprobă delegarea legislativă, adică în anumite situații și condiții, Guvernul poate fi abilitat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. O asemenea delegare poate da numai Parlamentul, stabilind domeniul si durata delagării, precum și modul în care va controla exercitarea delagației de către guvern.
Parlamentul controlează activitatea Guvernului. Este una dintre cele mai importante funcții ale Parlamentului, deși această funcție iși pierde din importanță în cazul în care Guvernul dispune în adunări de o majoritate fidel. Desigur acest control trebuie evaluat corect. Așa cum se constată în literatura juridică rar se întâmplă ca un Guvern sa fie constrâns sa demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fost pusa in cauză de către Parlament.
Intervenția executivului în activitatea legislativului
Relațiile între aceste două puteri implică și intervenții ale executivului, îndeosebi cu prilejul inițiativei legislative, al promulgării legilor si al referendumului.
Cu prilejul inițiativei legislative
În toate sistemele constituționale printer subiectele dreptului de inițiativă legislativă se numără și Guvernul.
Cu prilejul promulgării legilor
Promulgarea legilor este etapa finală in procesul de elaborare a acestora, aparține executivului, prin șeful acestuia.
Cu prilejul referendumului
În multe sisteme constituționale organizarea referendumului este în sarcina executivului și el poate privi chiar adoptarea unor legi.
În cadrul controlului Parlamentar, Guvernul este obligat săprezinte informații și documentele cerute de Camera Deputaților si Senat sau de comisiile parlamentare. În cazul în care o inițiativă legislativă privește modificarea prevederilor bugetului de stat sau begetului asigurărilor sociale de stat, informarea este obligatorie.Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, iar dacă li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie.
Printre mijloacele juridice de realizare a funcției de control a Parlamentului asupra Guvernului, se află și întrebările, interpelările și moțiunile simple (prevazute de art.112 din Constituție). Aceste modalități de control trebuie privite în corelare cu prevederile art.111, potrivit căruita Guvernul are obligația sa prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, Senat și comisiile acestora.
Întrebarea reprezintă o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevarat, o informație este exactă, dacă Guvernul înțelege să comunice Camerei informațiile, documentele, după caz; ori dacă Guvernul are intenția de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului sau a unui membru al acestuia, de către unul sau mai mulți parlamentari prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale interne sau externe.
Printr-o moțiune simplă, spre deosebire de întrebări și interpelări care pot fi inițiate de către orice parlamentar, se exprimă poziția Senatului și Camerei Deputaților într-o anumită problemă de politică internă sau externă, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Moțiunea simplă este un act juridic și nu unul politic, deși este rezultatul unor dezbateri politice, act prin care se realizează controlul asupra Guvernului.
Cea mai elocventă formă de manifestare in plan juridic a controlului parlamentar asupra activității executivului rămâne moțiunea de cenzură. Se constituie într-o instituție cu dublă natură, politică și juridică, din punct de vedere juridic exprimă cea mai gravă formă de sancțiune care poate fi aplicată Guvernului de către Parlament, iar din punct de vedere politic dă expresie răspunderii politice a executivului în fața legislativului.
Moțiunea de cenzură trebuie inițiată de cel puțin o pătrime din numărul deputaților și senatorilor, prin depunerea unei liste care cuprinde numele și prenumele parlamentarilor și mențiunea calității în care s-au înscris pe acea listă, a grupului parlamentar din care fac parte și semnătura fiecăruia. Însoțită de acest document, moțiunea se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere și se comunică Guvernului, pentru ca acesta, cunoscându-i conținutul, să se poata apăra.
Dezbaterea moțiunii nu poate avea loc mai târziu de 3 zile de la data prezentării ei. Una din etapele obligatorii ale dezbaterii oricărei moțiuni de cenzură constă în prezentarea poziției Guvernului.
Moțiunea de cenzură poate fi adoptată de Camera Deputaților si Senat în ședință comună cu votul majorității, caz în care efectul este demiterea Guvernului.
Dacă moțiunea nu obține numărul de voturi necesar pentru a fi adoptată, Guvernul își va continua activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă însă moțiunea este adoptată, Guvernul demisionar va continua să gestioneze treburile publice până la învestirea unui nou Guvern.
Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură care, pentru a face față unor împrejurări deosebite, ce reclamă stabilirea de măsuri urgente, care sunt de competența Parlamentului, Guvernul urmărește adoptarea unui program, unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege, cu sprijinul majorității parlamentare pe care se întemeiază și în condiții de maximă celeritate.
Delegarea legislativă este modalitatea de conlucrare dintre Parlament și Guvern, în temeiul căreia Guvernul este învestit cu exercitarea unei părți din funcția legislativă în anumite condiții. Actul prin care Guvernul își exercită această competență delegată este ordonanța. Ordonanțele se prezintă ca rezultatul unei colaborări între puterea legislativă și puterea executivă, reprezintă acte executive sub aspect organis și acte legislative sub aspect material. Ele sunt acte aparținând unei autorități executive, dar care poartă asupra unor materii, care, in mod normal, sunt de natură lesgislativă.
CAPITOLUL III – ACTELE JURIDICE EMISE DE GUVERN
Noțiuni introductive
Atribuțiile Guvernului României:
Exercită conducerea generală a administrației publice;
Asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;
Elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptarea Parlamentului;
Aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării;
Asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
Asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege;
Duce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează forțele armate;
Asigură realizarea politicii externe a țării și integrarea României în structurile europene și internaționale;
Negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul roman, negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte ințelegeri internaționale la nivel guvernamental;
Conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe de specialitate din subordinea sa;
Asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
Acordă și retrage cetățenia română, aprobă renunțarea la cetățenia română, în condițiile legii;
Înființează organe de specialitate în subordinea sa, cu avizul Curții de Conturi;
Cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale
Numește câte un prefect în fiecare județ;
Sesizează Curtea Constituțională în vederea exercitării controlului de constituționalitate anterior promulgarii legilor;
Îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.
Fiind un organ cu competență materială generală, Guvernul își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul țării, în toate domeniile de activitate alea administrației publice.
Datorită faptului că este un organ colegial, adoptă hotărâri, nu le emite; remarcă valabilă și pentru ordonanțe.
Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe în prezența membrilor săi, prin consens, potrivit art. 27 din Legea nr. 90/2001. Dacă nu se realizează consensul, hotărăște prim-ministrul.
Hotărârile și ordonanțele sunt acte juridice prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi și obligații. Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri și de ordonanțe, pot propune proiecte de lege în vederea exercitării dreptului de inițiativă legislativă.
Hotărârile Guvernului
Hotărârile se adoptă în vederea organizării legilor. O hotărâre poate fi emisă numai în aplicarea legilor, prin acestea neputându-se completa sau modifica legi. Hotărârea de Guvern se adoptă cu votul majorității miniștrilor care alcătuiesc Guvernul României.
Hotărârile adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României.Nepublicarea atrage inexistența hotărârii. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituțiilor interesate.
În exercitarea atribuțiilor sale, Guvernul adoptă, în vederea executării legilor, acte normative de reglementare a relațiilor sociale și în diverse domenii, dar și acte cu caracter individual, prin care se aplică dispozițiile legale la diferite cazuri concrete.
În ceea ce privește Hotărârile Guvernului, în doctina administrativă este unanim admis că sunt acte administrative normative sau idividuale reprezentând expresia unei competențe originare a Guvernului, prevazută de Constituție.
Hotărârile cu caracter normativ se clasifică în două categorii:
cele care stabilesc reguli juridice, pe baza și în vederea executării legii, adică sunt acte de reglementare a relațiilor sociale (ele formează majoritatea);
cele prin care se aprobă alte acte juridice (spre exemplu, hotărârile de aprobare a unor regulamente, norme, etc).
Despre a doua categorie se susține că “în toate aceste cazuri, întrucât nu este vorba de aprobarea unui act juridic normativ al unui organ subordonat Guvernului, nu ne aflăm în prezența unei aprobări propriu-zise, ci adoptării de către Guvern, pe calea unei hotărâri, a unui regulament, a unor acte normative, a unor norme metodologice”
Potrivit regimului constituțional, hotărârea Guvernului intervine atunci când executarea unor prevederi din lege“ reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestora, înșăturarea unor greutăți sau organizarea corespunzătoare a unor activități”. Hotărârea reprezintă actul prin care Guvernul își realizează rolul conducerii generale a administrației publice, reglementând relații sociale de natură inferioară ca importanță față de cele reglementate de lege.
Uneori necesitatea adoptării unei hotărâri este prevăzută în dispozițiile legii, alteori se subînțelege. Dacă orice hotărâre a Guvernului, trebuie să conțină o trimitere la un articol sau mai multe dintr-o lege, pentru a putea fi considerată legală, nu trebuie însă să se ajungă la concluzia că în absența unei trimiteri exprese în conținutul legii, nu ar putea fi adoptate hotărâri, pe care aceasta le sugerează implicit. Nu trebui să sew ințeleagă nici că în absența unei hotărâri, legea nu ar putea fi direct aplicabilă.
Hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, fiind secundum legem și urmărind organizarea executării și executarea legii in concret, cu alte cuvinte, punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor.
Atunci când o hotărâre încalcă legea sau adaugă la dispozițiile legii, poate fi atacată în instanța de contencios administrativ în temeiul art. 52 din Constituție și a dispozițiilor din Legea nr. 554/2004. De asemenea, în situația în care o hotărâre încalcă dispoziții constituționale, va putea fi atacată în instanța de contencios administrative, neconstituționalitatea fiind o formă mai agravantă de ilegalitate.
3.3 Ordonanțele Guvernului
Regimul juridic aplicabil ordonanțelor Guvernului rezultă din art. 108 din Constituția republicată, dar și din noul conținut al art. 115, cansacrat instituției delegării legislative.
Constituția a optat pentru utilizarea termenului de ordonanță pentru a identifica actul juridic prin care Guvernul ăși exercită delegarea legeslativă.
Ca act juridic al Guvernului, ordonanța, a fost privită ca expresia unei competențe legislative delegate, ea depășind sfera “conducerii generale a administrației publice”, apărând ca o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative, participare impusă chiar de rolul Guvernului de a realiza politica internă și externă a țării.
Spre deosebire de sistemul constituțional francez, in cel românesc, Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară, el adoptând doar legislația secundară, delegarea legislative reprezentând o instituție complex.
Prin ordonanțele emise pe baza unei legi de abilitare nu vor putea fi instituite, modificate sau abrogate reguli de drept, care fac parte din domeniul legilor organice. Legea special de abilitare poate fi data și de o dispoziție de învestire a Guvernului cu competența de a emite o ordonanță, cuprinsă intr-o lege reglementând un anumit sector de activitate. Sensul termenului de lege de abilitare este acela de dispoziție instituită prin lege pentru abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Guvernul emite un act, ca are caracter legislativ, fiind o urmare a delegării legislative, cu toate acestea ordonanța rămâne un act administrativ specific Guvernului. Ordonanțele care se supun aprobării Guvernului au un caracter legislative mai pregnant, iar valabilitatea lor, după epuizarea termenului de abilitare, este condiționată de supunerea spre dezbaterea și aprobarea Parlamentului.
În cazul în care nu se cere aprobarea ulterioară a Parlamentului, ordonanța este emisă în baza legii, deoarece a fost precedată de abilitarea Parlamentului. Legea special de abilitare indică doar domeniul în care poate fi emisă ordonanța, dar nu și conținutul ei.
3.4 Răspunderea Guvernului
Guvernul având un caracter politic, determinat de faptul că este rezultatul majorității politice a Parlamentului, răspunde politic numai în fața Parlamenului pentru întreaga sa activitate.
Din prevederile art. 109 din Constituție rezultă faptul ca Guvernul răspunde atât politic, cât și juridic (penal).
Legea nr.115/1999 reglementează atât răspunderea politică, cât și răspunderea juridică a membrilor Guvernului.
Răspunderea politică
Este privită sub aspectul dreptului public, ea poate fi înfășișată și sub alte modalități decât cea juridică, spre exemplu, răspunderea Guvernului față de populație sau de partidul sau partidele care au negociat echipa guvernamentală. În plan juridic, privește autoritatea publică în fața căreia guvernul răspunde politic.
Singura autoritate publică în fața căreia răspunde politic, Guvernul este Parlamentul, iar sancțiunea corespunzătoare cea mai severă este demiterea prin retragerea încrederii acordate de către Parlament.
Răspunderea politică este una solidară. Iar Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului prin:
are obligația de a prezenta informații și documente atunci când le solicită Camerele Parlamentului;
obligația de a răspunde întrebărilor și interpelăeilor care le sunt adresate de către membrii Parlamentului;
retragerea votului de încredere (a Parlamentului);
adoptarea unei moțiuni de cenzură în cazul angajării răspunderii Guvernului.
În toate cazurile, răspunderea politică intervine doar in cazul unei conduite culpabile a Guvernului în ansamblu ori a unui membru al acestuia. Culpă care poate să reiasă și doar din imposibilitatea de a face față unei situații sau din rezolvarea defectuoasă a unui caz, ceea ce conduce la faptul că Guvernul sau ministrul în cauză au încălcat cadrul constituțional și legal.
Răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului este solidară cu a celorlalți. Așadar, pentru greșeala unuia, Guvernul poate fi demis în întregime. Guvernul nu poate acționa decât ca un tot.
Răspunderea juridică
Membrii Guvernului răspund juridic, adică civil, penal, contravențional, disciplinar, pentru faptele ilegale săvârșite.
În cazul răspunderii penale a membrilor guvernului, aceasta poate privi pe fiecare membru în parte, pentru că prin natura ei, răspunderea penală este individuală.
Membrii Guvernului pot fi trași la răspundere juridică în condițiile legii reglementate în Constituție și alte legi, cum este Legea nr. 115/1999, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu atribuțiile care îi revin. Pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, doar Senatul, Camera Deputaților si Președintele.
În cazul în care s-a cerut urmărirea penală, Președintele poate dispune suspendarea din funcție a membrului; trimiterea în judecată atrage suspendarea de drept din funcție. Competența de judecată, în cazul urmaririi penale a unui membru al Guvernului, îi revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ministrul care este găsit vinovat va fi demis, la propunerea prim-ministrului, prin decret prezidențial.
Răspunderea disciplinară se angajează față de cei care încalcă obligațiile prevăzute în statutele sau regulamentele de organizare și funcționare a unor autorități publice, instituții publice sau regii autonome de interes public. Aceste sancțiuni disciplinare sunt mijloace de constrângere ce privesc persoanele supuse unei ordini disciplinare proprii, se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii sau îndatoririle de serviciu.
Legea speacială reglementează doar răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor. Pentru infracțiunile săvârșite în afara exercițiului funcției, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun.
Un membru al Guvernului răspunde penal:
pentru infracțiunile care sunt prevăzute în legea specială în materie;
pentru alte infracțiuni prevăzute în Codul Penal săvârșite în exercițiul funcției sale;
pentru infracțiuni săvârșite în afara exercițiului funcției.
Se constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani, prevăzute în art. 8 din legea specială, faptele săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor:
împiedicarea, prin amenințare, violență ori prin mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților vreunui cetățean;
pezentarea, cu rea-credință, în fața Parlamentului și Președintelui, de date inexacte cu privire la activitatea Guvernului, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte care aduc atingere intereselor statului.
Procedura de urmărire penală și de judecare
Dezbaterea propunerii de umărire penală are loc în Senat sau Camera Deputaților, depinde de statutul membrului Guvernului, pe baza unui raport întocmit de o comisie permanentă care a efectuat o anchetă cu privire la activitatea desfășurată de Guvern. Raportul comisiei se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi a Senatului sau a Camerei Deputaților.
Cererea de urmărire penală sau după caz, cererea de ridicare a imunității parlamentare, a Guvernului se debat în prezența majorității membrilor Camerei Deoutaților sau Senatului (după caz), hotărârea se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți. În urma dezbaterilor, Camera competentă poate aproba sau respinge cererea de începere a urmăririi penale.
Răspunderea patrimonială a membrilor Guvernului rezultă din principiile generale ale dreptului, ori ca urmare a acșțiunii civile în cadrul unui proces penal, ori ca urmare a unui proces în fața instanței de contencios administrativ.
Orice membru poate răspunde patrimonial, potrivit contenciosului administrativ, atunci când a cauzat o pagubă printr-un act administrativ ilegal sau refuz nejustificat de a soluționa o cerere. Răspunderea poate privi și Guvernul ca autoritate publică care poate fi chemată în fața instanței de contencios administrativ, în baza art. 52, art. 126 din Constituție si din Legea contenciosului administrativ.
In Legea 554/2004 se prevede faptul că acțiunea poate fi îndreptată și împotriva funcționarului vinovat de emiterea unui act administrativ. Ideea de funcționar vinovat coincide cu ideea de persoană fizică vinovată, care poate fi chiar si prim-ministrul sau alți membrii ai Guvernului.
Capitolul IV – Controlul exercitat asupra actelor emise de către Guvern
4.1 Mijloace de control și reglare ale organizării și funționării statului de drept
Prin sintagma “stat de drept”, în general, se înțelege că acel stat este caracterizat printr-o respectare riguroasă a legii. Pentru a putea vorbi de un stat de drept, organele statului (parlament, organe executive, organe judecătorești) nu pot acționa niciodată în afara limitelor competențelor conferite de actul fundamental. În cazul în care aceste organe abuzează de atribuțiilor lor vor fi obligate prin mijloace de control, reglare și constrângere, să respecte Constituția și să reintre în normalitatea consacrată de lege.
Mecanismele care reglează activitatea administrației publice:
Controlul constituționalității legilor și ordonanțelor guvernamentale;
Controlul legalității în activitatea administrației publice:
Controlul administrativ în structurile administrației publice;
Controlul jurisdicțional al legalității actelor administrative;
Controlul parlamentar, prin intermediul instituției Avocatului Poporului.
Organizarea unei justiții independente.
Din dipozițiile constituționale reiese că intră în sfera controlului de constituționalitate următoarele acte: legile ca acte juridice ale Parlamentului, tratatele sau alte acorduri internaționale, inițiativele de revizuire a Constituției, regulamentele Parlamentului, Ordonanțele Guvernului, inițiativele legislative populare.
Controlul de constituționalitate al Ordonanțelor Guvernului
Delegarea legislativă
Parlamentul este singura autoritate legiuitoare a țării, potrivit art. 61 din Constituția româniei. Teoria colaborării puterilor în stat pusă în practică înseamnă începutul intervenția puterii executive în atribuțiile puterii legislative. Această mandatare specială a executivului poartă denumirea de delegare legislativă.
O definiție în sens restrâns a delegării legislative este, “ o abilitare temporară și condiționată a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a căror valoare juridică este egală cu a legii ordinare și organice, cu condiția de a fi emise în conformitate cu prevederile constituționale și ale legilor organice în vigoare în momentul emiterii lor”.
Guvernul, în exercitarea atribuțiilor sale în legatură cu politica internă și externă a țării și a conducerii generale a administrației publice, poate emite acte juridice cu caracter normativ denumite hotărâri, ordonanțe și regulamente. Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor, în timp ce ordonanțele se emit fie în temeiul unei legi speciale de abilitare, fie în situații extraordinare cu aprobarea ulterioară a Parlamentului.
4.2.2 Natura juridică a ordonanțelor
Ordonanțele sunt acte juridice, emise de Guvern, cu caracter normativ, care reglementează unele raporturi social-economice primar sau modifică, completează, abrogă unele norme juridice într-un anumit domeniu prin lege ordinară sau organică.
Datorită naturii juridice a organului emitent, ordonanțele sunt considerate acte administrative. Ordonanțele, în funcție de procedura prevazută adoptării lor pot să își păstreze caracterul de act administrativ atunci când nu sunt supuse aprobării Parlamentului, ori prin absorbție, la momentul aprobării capătă caracter de lege.
Așadar, ordonanțele care nu au nevoie de aprobarea Parlamentului sunt acte administrative normative și au valoarea juridică a unei legi ordinare. Acestea vor putea fi modificate sau abrogate, după intrarea lor în vigoare, printr-o altă ordonanță emisă, printr-o lege ordinară sau organică. Conform art. 146 din Constituție ordonanțele care nu necesită aprobarea Parlamentului, pot fi supuse controlului Curții Constituționale pe cales excepției de neconstituționalitate.
În cazul ordonanțelor supuse aprobării Parlamentului, dacă sunt aprobate, conținutul lor este absorbit de legile de aprobare, primind valoare juridică de legi. Daca ordonanța este respinsă, nu mai devide lege ci ramâne act administrativ normativ cu putere de lege până la data intrării în vigoare a legii prin care a fost respinsă. Dar le sunt recunoscute efectele juridice produse pe timpul cât au fost în vigoare.
Caracteristicile ordonanțelor
Guvernul emite ordonanțe în baza unei legi speciale de abilitare ori în situații extraordinare, de unde rezultă faptul că sunt două categorii de ordonanțe:
ordonanțele emise în baza unei legi de abilitare;
ordonanțele de urgență.
Ordonanțele emise în baza unei legi de abilitare
Și acestea pot fi la rândul lor:
ordonanțe care se supun aprobării ulterioare a Parlamentului;
ordonanțe care nu se supun aprobării Parlamenului.
Aceste ordonanțe, obligatoriu pornesc de la o lege de abilitare, deoarece altfel nu ar putea fi emise sau adoptate. Perioada de abilitare a Guvernului începe la încheierea sesiunii ordinare a Parlamentului și se încheie la reluarea lucrărilor Parlamentului în sesiunea ordinară următoare. Practica Guvernului de a recurge la ordonanțe și în timpul sesiunilor parlamentare a dus la atrofierea inițiativei legislative și la diminuarea rolului Parlamentului.
Obiectul delegării legislative îl constituie ori un domeniu în care nu sunt reglementări, ori într-un domeniu în care există deja o reglementare ceea ce duce la modificarea, completarea sau abrogarea legii ordinare în tot sau în parte. Legea de abilitare trebuie să fixeze în mod obligatoriu obiectul delegării legislative. Ordonanțele care nu intră în domeniul legii de abilitare și exced limitele acestora sunt inexistente, pot produce doar efectele juridice similare unei hotărâri. Depășirea limitelor abilitării este o încălcare a prevederilor art. 115 din Constituție care prevede limitele delegării legislative stabilite în legea de abilitare.
Lipsa abilitării Guvernului de a emite ordonanțe determină “ necontituționalitatea intrisecă a ordonanței”, stare de neconstituționalitate care nu poate fi înlăturată prin legea de aprobare nici de Parlament.
Legea de abilitare va stabili, ogligatoriu, pe lângă domeniul de reglementare, data până la care se pot emite ordonanțe, potrivit art. 115 din Constituție. Dacă în cuprinsul legii nu e stabilită data până la care se pot emite ordonanțe, legea de abilitare este neconstituțională. În cazul emiterii unei ordonanțe după data stabilită în legea de abilitare, actul normativ este inexistent și poate produce efectele unei hotărâri guvernamentale.
Pe lângă domeniu și dată, legea de abilitare poate stabili și alte condiții pentru emiterea ordonanțelor, cu respectarea prevederilor art. 115 din Constituție. Pe îmntreaga perioada a abilitării, Guvernul poate să modifice, să completeze sau sa abroge oricând ordonanțele pe care le-a emis tot prin ordonanțe. Parlamentul poate oricând să modifice legea de abilitare, limitele și obiectul delegării sau să abroge ordonanțe.
Odonanțele emise în baza unei legi de abilitare pot fi, la rândul lor:
ordonanțe care se supun ulterior emiterii aprobării Parlamentului;
ordonanțe care ulterior nu se supun aprobării Parlamentului.
Ordonanțele care se supun ulterior emiterii aprobării Parlementului, potrivit legii de abilitare
Legea de abilitare poate cuprinde și obligația Guvernului de a supune aprobării Parlamentului, ordonanța. În această situație normele juridice cuprinse în ordonanță au carcater temporar si produce efecte până la aprobarea lor de către Parlament, după, o dată cu intrarea în vigoare a legii de aprobare, aceste efecte pot să înceteze -în cazul respingerii ordonanței, fie se modifică și se completează, fie își continuă existența – în cazul aprobării ordonanței.
Dacă ordonanța nu este supusă aprobării Parlamentului, până la împlinirea termenului, efectele sale încetează, potrivit art. 115 alin.3 din Constituție.
Se poate ca Parlamentul să aprobe ordonanța, iar aceasta nu va mai excista ca act administrativ normativ, ci o dată cu intrarea în vigoare a legii de aprobare, efectele juridice ale ordonanței vor continua să se producă în temeiul legii. Parlamentul poate să aprobe ordonanța dar cu modificarea unor norme pe cale le conține, iar până la publicarea legii de aprobare efectele juridice vor fi produse de ordonanță ca și când aceasta nu ar fi modificata, iar apor ele vor decurge prin lege. În cazul în care Parlamentul respinde ordonanța, efectele juridice produse i se recunosc până la data intrării în vigoare a legii de respingere.
Ordonanțe pentru care nu se prevede obligația de a fi supuse aprobării Parlementului, în legea de abilitare
Acest tip de ordonanțe sunt cele mai întâlnite, iar excepția o constituie aprobarea care se cere dacă legea de abilitare o prevede. Aceste legi au echivalentul valorii juridice a unei legi ordinare atâta timp cât sunt în vigoare, chiar dacă nu se transformă în legi propriu-zise prin voința Parlamentului.
Ele sunt acte administrative, având putere de lege, iar toate celelalte acte administrative trebuie să se subordoneze acestora, normele ce le conțin au caracter permanent.
Aceste ordonanțe nu pot fi controlate de instanțe de drept comun sau contencios administrativ, deoacere au valoarea juridică a unor legi ordinare. Ele pot fi controlate sub aspectul constituționalității lor, de către Curtea Constituțională. O dată cu intrarea lor în vigoare, orice dispoziție anterioară contrară este abrogată prin normele cuprinse de ordonanță.
Toate actele administrative normativ emise ulterior ordonanței trebuie să fie conforme cu dispozițiile acesteia, în caz contrar pot face obiectul excepției de nelegalitate.
Aceste ordonanțe, în cazul în care nu au fost emise până la termenul prevăzut de legea de abilitare, nu mai pot fi emise, iar dacă au fost emise au valoarea unei hotărâri dacă au fost adoptate cu respectarea procedurii necesare elaborării și emiterii unor astfel de acte. În caz contrar, aceste ordonanțe sunt neconstituționale.
Ordonanțele de urgență
“Printr-o abilitare direct, constituțională, fără intermediul Parlamentului, guvernul, în temeiul unei puteri proprii, poate adopta ordonanțe de ugență, dar numai în situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată și cu condiția obligatorie de a motiva urgența în cuprinsul acesteia.”
Odonanțele de urgență sunt expresia puterii discreționare a Guvernului. Ele trebuie sa îndeplinească, în primul rând, condițiile de valabilitate ale actelor administrative normative, iar în al doilea rând următoarele condiții specifice:
Ordonanțele de urgență pot fi adoptate numai în situații extraordinare, adică să aibă un caracter anormal și excesiv, să lezeze grav interesul public. Măsura sa poată fundamenta pe necesitatea și urgența reglementării unei situații la care se impune adoptarea imediată a unei soluții.
Ordonanțele de urgență pot fi adoptate numai în situații de urgență a căror reglementare nu poate fi amânată. În cazul adoptării unor măsuri urgente pentru apărarea sau realizarea unui interes public.
În cuprinsul ordonanței de urgență trebuie motivată obligatoriu urgența. Fiind cerută expres de Constituție, motivarea reprezintă o condiție de valabilitate a actului administrativ normativ. În cazul în care motivarea nu justifică urgența, actul este nelegal în privința cuprinsului sau scopului.
Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și trecerea silită a unor bunuri în proprietate publică.
Ordonanțele de urgență intră în vigoare doar dupa ce îndeplinesc două condiții:
după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă,
După publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Pentru a preveni un exces al puterii executive, deoarece ordonanțele de urgență nu sunt emise în baza unei legi de abilitare, ele se supun obligatoriu aprobării Parlamentului conform Constituției. Pentru a fi valabile, ordonanțele de urgență se publică în Monitorul Oficial al României purtând mențiunea oficială a președintelui Camerei care să ateste că au fost depuse prealabil în Parlament.
Constituția dispune convocarea Camerei, obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimiterea ordonanței de urgență. Acest termen începe să curgă de la depunere sau trimitere, deoarece Camera sesizată are un termen de 30 de zile în care să se pronunțe asupra ordonanței, termen care curge tot de la data depunerii sau trimiterii. După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată, ordonanța se trimitei celeilalte Camere care va decide definitiv. Dacă prima Cameră sesizată nu se pronunță asupra ordonanței in termenul de 30 de zile , ordonanța se consideră adoptată si se trimite celelilalte Camere. Legiuitorul a prevăzut aceste termene prin care a stabilit că aprobarea unei ordonanțe de urgență se face în cadrul unei proceduri de urgență. Având ca obiect norme de natură a legii ordinare, se aprobă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră, iar în cazul normelor de natură a legii organice se aprobă cu votul majoritășii membrilor fiecărei Camere.
Ordonanțele de ugență pot fi aprobate sau respinse, sau aprobate cu modificări sau completări printr-o lege care le va cuprinde chiar și dacă efectele lor au incetat. Respingerea de către una dintre Camere nu are drept consecință încetarea efectelor acesteia, ordonanța rămâne în vigoare până la promulgarea și publicarea legii de respingere.
Procedura de adoptare a ordonanțelor
Procedurile pentru supunerea proiectelor de acte spre adoptare Guvernului sunt cuprinse în Regulamentul aprobat prin Hot. Guvernului nr. 50/2005.
Pot să inițieze proiecte de ordonanțe, în conformitate cu atribuțiile și domeniile de activitate, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile administrative autonome, organe de specialitate ale administrației, dar și prefecturile și consiliile județene.
Colectivele special desemnate pentru elaborarea proiectelor ordonanțelor întocmesc prima formă a proiectului, însoțit de o notă de fundamentare și îl înaintează conducătorului autorității publice in termen de 5 zile dacă nu s-a stabilit alt termen. După obținerea punctelor de vedere proiectul se definitivează și se transmite succesiv spre avizare autorității publice interesate, iar după obținerea avizelor se trimite Ministerului Justiției care încheie etapa printr-un aviz exclusiv sub aspectul legalității, care este obligatoriu. După care se trimite spre adoptare proiectul, Guvernului. Avizul are un caracter consultativ.
După parcurgerea acestor etape, proiectele se trimit cu documentele, observațiile și propunerile inițiatorului care reanalizează proiectul. Proiectul refăcut se transmite Secretariatului General al Guvernului, ștampilat, cu 5 zile înainte de data ședinței Guvernului pe a cărei agendă e înscris. Dezbaterile legate de adoptarea proiectului se incheie cu anunțul primului-ministru care comunică adoptarea, amânarea, respingerea sau retragerea. O dată adoptat, actul normativ se trimite primului-ministru pentru semnare și apoi miniștrilor, care au obligația punerii în executare în vederea constrasemnării. În cazul ordonanțelor, sau altor acte normative, contrasemnarea este obligatorie și se face in 24 ore de la data semnării de către prim-ministru.
Ordonanțele adoptate de Guvern se trimit spre publicare la Monitorul Oficial, iar nepublicarea atrage inexistența lor.
4.2.4 Controlul constituționalității ordonanțelor Guvernului
Controlul constituționalității ordonanțelor pe calea excepției de neconstituționalitate
Ordonanțele emise în baza legii de abilitare și ordonanțele de urgență se supun, în principal, un control constituțional posterior intrării lor în vigoare. Conform art. 115, 146 și 147 din Constituție, ordonanțele pot face obiectul unui singur control, cel al Curții Contituționale, control care se poate face direct – pe calea excepției de neconstituționalitate și indirect – prin control exercitat asupra legii de abilitare, aprobare sau respingere înainte de promulgare.
Instanța competentă. Invocarea excepției de neconstituționalitate se poate face numai în fața instanțelor judecătorești, indiferent dacă procesul se soluționează în primă instanță ori se află intr-o cale de atac. Excepția poate fi ridicată și în fața tribunalului arbitral. Așadar, excepția nu poate fi ridicată direct în fața Curții Constituționale, ci numai în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată prin sesizare directă a C. C. de către Avocatul Poporului.
Obiectul excepției de neconstituționalitate. Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei ordonanțe, de care depinde soluționarea cauzei.
Curtea Constituțională prin pronunțarea asupra excepțiilor, emite un act numit decizie, nu hotărâre.
Se poate ca în cuprinsul ordonanței să fie doar unele dispoziții neconstituționale, astfel ordonanța nu e supusă controlului de constituționalitate în întregime. În cazul în care dispoziția supusă controlului nu este detașabilă de o altă dispoziție care nu este supusă controlului, și aceasta din urmă chiar dacă nu este indicată în sesizare, vas putea fi declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională verifică, conformitatea lor cu dispozițiile constituționale dar nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.
Noțiunea “ ordonanță în vigoare” înțelegem că se referă la orice ordonanță care nu a fost abrogată sau respinsă printr-o lege.
Poate face obiectul excepției de neconstituționalitate numai ordonanța sau dispoziția de care depinde soluționarea cauzei.
Instanțele judecătorești și de arbitraj comercial sunt obligate să cenzureze orice excepție invocată în fața lor, să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege și să dispună respingerea ei, atunci când este inadmisibilă, fără a mai sesiza Curtea Constituționala.
Cine poate invoca excepția de neconstituționalitate?
Fiecare particular, fie persoană fizică sau persoană juridică, având condiția să dovedească faptul că a fost vătămat într-un drept subiectiv al lui, printr-o ordonanță a Guvernului, neconformă cu Constituția.
În urma revizuirii Constituției s-a prevăzut că excepția poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului, din textul constituțional distingem două situații:
sesizarea C.C. se poate face indirect prin intermediul instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, de părțile unui proces sau de procuror,
sesizarea C.C. se poate face și direct de instanțele judecătorești sau de arbitraj dacă ridică din oficiu excepția de neconstituționalitate și de Avocatul Poporului.
Controlul Curții Constituționale, nueste un control din oficiu. Doar într-un caz poate sa-și extindă din oficiu controlul și anume atunci când pe lângă prevederile menționate în sesizare, apar și alte prevederi, din dezbateri care nu pot fi disociate de primele.
Procedura de invocare a excepției.Excepția de neconstituționalitate ce se invocă, fie de părți, fie din oficiu trebuie pusă în discuția acestora și se contrasemnează în încheierea de ședință, alături de opinia instanțelor. Dacă instanța înțelege că excepția este inadmisibilă, ea o va respinge prin încheiere motivată fără să mai sesizeze Curtea Constituțională.
Condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale:
să fie invocată în fașa instanței judecătorești,
sa fie ridicată de una dintre părți sau de instanța din oficiu,
să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei constituționalitate a fost stabilită conform art. 146 lit. A, art. 147 alin. 3 din Constituție,
să nu aibă ca obiect prevederi legale a căror neconstituționalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară a C.C.
Sesizarea este inadmisibilă, în cazurile:
dacă obiectul excepției îl formează alte acte normative decât legile și ordonanțele,
dacă legile sau ordonanțele ce fac obiectul excepției nu mai sunt în vigoare,
dacă excepția nu vizează acele dispoziții de care depinde soluționarea cauzei de către instanță, respectiv nu are relevanță,
dacă autorul excepției nu și-a motivat cererea de sesizare a C.C.,
dacă constituționalitatea prevederilor legale a fost o dată stabilită potrivit art. 146 din Contituție sau dacă s-a constatat constituționalitatea/neconstituționalitatea acelor prevederi printr-o decizie anterioară,
dacă cel ce a ridicat excepția nu justifică un interes legitim.
Încheierea este actul de sesizare a Curții Constituționale. Se întocmește în fața instanței judecătorești sau de arbitraj comercial în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate. Încheierea trebuie să conțină punctele de vedere a părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile care au fost depuse de părți.
Suspendarea judecării cauzei, este obligatorie, pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate, aflată pe rolul intanței judecătorești sau de arbitraj comercial. Se face printr-o încheierede cătreinstanță, aceeași încheiere prin care se face și sesizarea Curții Constituționale. Când instanța hotărăște sesizarea Curții Constituționale, prin încheiere, se dispune din oficiu suspendarea cauzei, dar nu se scoate de pe rol dosarul.
După publicarea în Monitorul Oficial, a deciziei Curții Constituționale, președintele instanței constată încetarea suspendării, fixează termenul de judecată și dispune citarea părților. Încheierea este primită de președintele Curții Constituționale, înaintea instanței judecătorească, iar președintele va desemna un judecător ca raportor si va comunica sesizarea președinților Camerei Deputaților și Senatului, precum și Guvernului, indicând data până la care pot să trimită punctul de vedere. În cazul în care excepția de neconstituționalitate se referă la drepturile și libertățile cetățenilor, Curtea Constituțională va solicita și punctul de vedere al instituției Avocatului Poporului, iar atunci când excepția vizează un interes public, se solicită punctele de vedere al guvernului, Senatului și Camerei Deputaților. În momentul depunerii dosarului președintele instanței constituționale fixează termenul de judecată. Este obligatorie înștiințarea părților și a Ministerului Public.
Ședințele de judecată trebuie să fie publice, Plenul hotărăște dacă ședința să fie secretă atunci când motivele sunt temeinice. Activitatea instanței constituționale se desfășoară în Plen, actele Curții Constituționale se adoptă cu votul majorității judecătorilor. Judecată este făcută pe baza unui raport prezentat de judecătorul raportor, punctele de vedere a părților, opinia instanței judecătorești, punctele de vedere ale Guvernului, președinții celor doua Camere, Avocatul Poporului, probele administrate și a susținerilor părților în fața Curții Constituționale.
Curtea Constituțională trebuie să soluționeze excepția de neconstituționalitate și este obligată să se pronunțe asupra ei chiar dacă părțile declară în cadrul dezbaterilor că renunță la susținerea excepției.
Deliberarea. Aceasta se face în secret și participă la ea numai judecătorii care au participat și la dezbateri. Poate fi consultat și magistratul asistent care a pregătit dezbaterile. Judecătorul raportor este primul care votează apoi cel mai tânăr judecător, al doilea, apoi ceilalți, iar la final președintele Curții Constituționale. Judecătorii sunt obligați să voteze, fie pozitiv, fie negativ. Susținerea motivată se depune până la data semnării deciziei și se publică o dată cu decizia adoptată.
Minuta este rezultatul deliberării, care se certifică prin semnatură de către judecători și magistratul asistent, iar după consemnarea în condică, unde este semnată din nou de toți judecătorii, președintele o citește în ședință publică, în cazul în care nu a fost declarată secretă.
Decizia este soluția instanței constituționale. Deciziile pot fi clasificate în două categorii:
simple sau extreme – sunt cele care declară constituționalitatea ori neconstituționalitatea dispoziției care face obiectul sesizării.
Intermediare – sunt un rezultat al practicii constituționale din diferite țări și se află undeva pe axa dintre cele două extreme.
Clasificând deciziile intermediare avem: decizii interpretative, decizii de nulitate parțială, decizii-apel, decizii de simplă recunoaștere a neconstituționalității, și alte tipuri (spre exemplu, decizii-complement al legii, decizii integrative, substitutive și constructive).
Curtea Constituțională se pronunță numai asupra problemelor de drept și nu modifică sau completează prevederile legale care sunt supuse controlului.
Decizia prin care se pronunță neconstituționalitatea unei ordonanțe sau a unei dispoziții dintr-o ordonanță este definitivă și obligatorie. Iar remiterea unei excepții cu un obiect identic cu unul respins o dată printr-o decizie anterioară este inadmisibilă.
Deciziile sunt obligatorii de la data publicării în M. Of. Și produc efecte juridice numai pentru viitor. Este obligatoriu ca Guvernul și Parlamentul în termen de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei să pună dispozițiile declarate neconstituționale în conformitate cu Constituția.
Soluțiile pe care le pronunță instanța prin decizie în cazul excepției de neconstituționalitate sunt fie de respingere ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă, fie de admitere.
Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți și inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi trași la răspundere pentru părerile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor. Judecătorii sunt obligați să păstreye secretul deliberării și al voturilor, să nu ia poziție publică și să nu dea consultații în probleme de competența Curții. Nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau al Președintelui României, ori la cererea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Controlul de constituționalitate anterior și posterior intrării în vigoare a legilor al căror obiect este abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe
Când vorbim de constituționalitatea legilor ne referim la legile de abilitare a Guvernului în vederea adoptării de ordonanțe. La fel este și în cazul legilor de aprobare sau de respingere a ordonanțelor, unde se cere prin legea de abilitare sau Constituție.
Constituția a îmbrățișat un sistem mixt de control, control anterior promulgării legilor și control posterior intrării lor în vigoare. O atribuție a Curții Constituționale este de a se pronunța asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, acest control intervine după ce legea a fost adoptată de Parlament, dar înainte să fie promulgată.
Controlul anterior promulgării este un control facultativ ce depinde de existența unei sesizări și obligatoriu după sesizarea Curții Constituționale. Legea de abilitare a guvernului de a emite ordonanțe intră în vigoare și poate fi supusă unui control de constituționalitate posterior, după publicarea ei în Monitorul Oficial, pe calea excepției, la sesizarea Curții Constituțioale.
Parlamentul poate adopta o lege de abilitare, prin care îl împuternicește să emită ordonanțe în diferite domenii. Această lege poate fi supusă unui control anterios sau posterior ridicat în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, pe calea excepției și care are ca efect un control asupra ordonanței.
Neconstituționalitatea legii speciale de abilitare poate avea consecință faptul ca nu s-a precizat domeniul în care să intervină ordonanța ori caracterizarea vagă a domeniului în care să intervină ordonanța, ori stabilirea domeniilor care sunt reglementate de legile organice, neprecizarea datei până la care să se emită ordonanțe, sau nerespectarea condițiilor impuse de lege, contrare Constituției.
Este oblogatoriu ca în exercitarea delegării legislative, Guvernul să respecte limitele legii de abilitare precum și interdicția constituțională care interzice reglementarea în materii ce tin de domeniul legii organice.
Controlul anterior se face prin sesizarea Curții Constituționale, fiind făcut de Președintele României, președintele uneia dintre cele două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Avocatul Poporului ori a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.
Pentru a-și exercita dreptul de sesizare în fața Curții Constituționale, Parlamentul comunică legea în forma în care a fost adoptată, înainte cu 5 zile de a fi trimisă spre promulgare, Guvernului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatului Poporului și o dispune la secretarul general al Camerelor. Dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență, legea se comunică în termenul de 2 zile. Dacă sesizarea este făcută de parlamentari se trimite în aceeași zi în care a fost primită de secretarul general al Camerei respective.
Dacă sesizarea a fost făcută de unul dintre președinții celor două camere, de parlamentari, de Guvern, de Î.C.C.J sau Avocatul Poporului, Curtea Constituțională va comunica sesizarea chiar în ziua primirii, Președintelui României. Această sesizare are ca efect suspendarea promulgării legii până la soluționarea obiecției de neconstituționalitate.
Sesizarea făcută de Președintele României, de parlamentari, Înalta Curte de Casație și justiție sau de Avocatul Poporului, se comunică în termen de 24 de ore de la soluționare, președinților celor două camere, Avocatului Poporului ori Guvernului.
Dezbaterea are loc în Plenul Curții Constituționale cu participarea judecătorilor Curții, pe baza sesizării.
Decizia se pronunță în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor. Prin această decizie, Curtea Constituțională nu anulează legea ori dispozițiile neconstituționale, doar constată neconstituționalitatea. Decizia este difinitivă și nu este supusă recursului, se comunică președinților Camerelor în vederea deschiderii procedurii de reexaminare și Primului-ministru.
În cazul de neconstituționalitate a legilor anterior promulgării acestora, Parlamentul are obligația sa reexamineze dispozițiile respective pentru a le pune de acord cu dezicia Curții.
Pentru Președintele României și Parlement, efectele juridice încep să se producă în momentul comunicării, se amână suspendarea promulgării legii în cazul Președintelui, iar în cazul Camerei sesizate se naște obligația reexaminării.
Procedura care se urmează în cazul ridicării excepției de neconstituționalitate a unei prevederi sau a tuturor prevederilor unei legi de abilitare este la fel ca și în cazul constrolului constituționalității ordonanțelor pe calea excepției.
Controlul de constituționalitate posterior intrării în vigoare a legilor al căror obiect este aprobarea sau respingerea ordonanțelor Guvernului
Acest control se referă la legile de aprobare a ordonanțelor Guvernului, după promulgarea lor de către Președintele României, adică după intrarea lor în vigoare. Deoarece după aprobarea de către Parlament, ordonanța trece din sfera actului administrativ în sfera actelor cu forța juridică a unei legi. Ordonanțele care sunt emise în baza unei legi de abilitare au putere de lege până la respingerea lor.
Abrobarea sau respingerea unei ordonanțe se face prin lege , atunci când legea sau Constituția o cere și vor cuprinde și ordonanțele ale căror efecte au încetat, pentru că nu au fost supuse aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare, conform art. 115 alin. 3 și 7 din Constituție.
Această lege aprobare sau respingere, la fel ca și legea de abilitare, este supusă unui control de constituționalitate și anume:
anterior promulgării legii,
posterior intrării ei în vigoare, pe calea excepției de neconstituționalitate.
Controlului anterior promulgării legii, sunt supuse, atât legea prin care Guvernul este abilitat să trimită ordonanțe, cât și legea prin care Parlamentul aprobă sau respinge ordonanțele emise.
În cazul legilor de aprobare sau repingere pe calea excepției de neconstituționalitate, se impun observațiile:
Dispozițiile unei legi aflate înainte de promulgare și declarate de Curtea Constituțională ca neconstituționale, nu mai pot face obiectul excepției de neconstituționalitate. Deoarece excpeția se pronunță asupra unei norme juridice în vigoare, iar o dată ce această normă nu va mai exista după reexaminarea obligatorie a Parlamentului.
Declararea constituționalității unei dispoziții în baza controlului anterior și de conformitate, precum și respingerea unei excepții de neconstituționalitate, nu împiedică reintrarea unei noi excepții de neconstituționalitate, cu condiția ca aceasta să nu se identifice puterii lucrului judecat.
O altă obervație se impune în cazul controlului de constituționalitate anterior legii de aprobare și a controlului posterior ordonanței care face obiectul legii. Așadar, dacă legea de abilitare cere, ordonanța se supune aprobării Parlamentului. Și chiar adoptată de Parlament, legea, înainte de promulgare, la cererea unui număr de senatori, deputați, Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție ori a Avocatului Poporului, poate fi supusă controlului anterior și poate fi declarată ca fiind neconstituțională. Este posibil și ca în intervalul de timp de la intrarea în vigoare a ordonanței și până la promulgarea ei , Curtea Constituțională sesizată pe calea excepției de neconstituționalitate să o declare neconstituțională, pe calea controlului a posteriori, producând efecte erga omnes. Guvernul, în cilitate de emitent al ordonanței, este obligat să intervină și să pună de acord cu dispozițiile neconstituționale, cu textul Constituției, iar Parlamentul, la rândul său, este obligat să reia procedura legislativă și să intervină să pună de acord legea de aprobare.
O situație care este posibilă este atunci când legea de aprobare care este declarată neconstituțională, în cazul controlului anterior, pe de altă parte, în cadrul controlului posterior, ordonanța poate fi declarată constituțională.
În situația în care se constată că legea de aprobare este constituțională, dar nu este încă promulgată, este posibil ca organul de jurisdicție constituțională în cadrul constrolului posterior să declare ordonanșa sau unele dispoziții neconstituționale.
Se poate ca Parlamentul să adopte legea de aprobare și în consecință să fie promulgate de Președintele României. Curtea Constituțională, sesizată în baza controlului posterior, declară ordonanța ca fiind neconstituțională. Decizia Curții nu poate suspenda legea de aprobare, ci numai ordonanța.
Curtea Constituțională se poate pronunța asupra excepțiilor de neconstituționalitate numai în limiteșe sesizării, adică numai asupra dispozițiilor legale care fac obiectul sesizării. În cazul în care, textul din ordonanță care formează obiectul sesizării a fost modificat, după invocarea excepției în fața instanței judecătorești, curtea Constituțională trebuie să aleagă:
dacă textul modificat, menține soluția legislativă de principiu, anterioară modificării, iar motivele neconstituționale sunt aceleasi, nu este nevoie de o nouă sesizare,
dacă textul a fost modificat, atribuindu-se un sens diferit față de cel anterior care a stat la baza excepției de neconstituționalitate, Curtea constituțională nu se mai poate pronunța supra constituționalității dispoziției, deoarece depășeste limitele sesizării.
O dată ce Curtea Constituțională s-a pronunțat printr-o decizie anterioară, nu se mai poate pronunța în considerarea aceluiași text.
Obiectul excepției poate fi extins doar în cazul în care o cere Curtea Constituțională dacă hotărăște să admită excepția, dar numai asupra celorlalte prevederi din actul atacat, care nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.
Dacă legea de abilitare nu cere aprobarea ordonațelor de către Parlament, Curtea Constituțională va dispune decizii cu efect general obligatorii. Așadar, Guvernul va interveni după exprirarea termenului de abilitare.
Legea de aprobare prin care Parlamentul consacră dreptul de a emite ordonanțe în domeniul legii organice, Guvernului, este neconstituțională.
Modificările aduse la legea de aprobare, intră în vigoare în 3 zile de la publicare în Monitorul Oficial, sau la o dată prevăzută în textul ei. Efectele juridice produse până la modificarea ordonanței rămân pentru trecut.
O teorie face posibil ca o ordonanță cuprinsă în legea de aprobare, să modifice Constituția. Curtea Constituțională poate constata neconstituționalitatea printr-un control posterior, dar odonanța continuă să producă efecte. Atunci când se va reexamina, se va putea proceda la respingerea ordonanței
Controlul constituționalității legilor al căror obiect este aprobarea sau respingerea ordonanțelor de urgență
Pentru ca ordonanțele de urgență să existe este nevoie de aprobarea acestora de către Parlament, conform art. 115 alin.4 din Constituția României și intră în vigoare după publicarea lor în Monitorul Oficial al României. De aici rezultă ca și legile de aprobare sau respingere a ordonanțelor de urgență se supun regulilor generale de aprobare, modificare sau respingere, care se supun aprobării în cazul în care legea de abilitare o cere.
Ordonanțele de urgență sunt atât pe calea controlului de constituționalitate anterior promulgării legii de aprobare sau respingere cât și controlului posterior intrării lor în vigoare, pe calea excepției de neconstituționalitate.
Controlul de constituționalitate al legii de aprobare implicit verifică și constituționalitatea ordonanței. Parlamentul, uneori, poate acoperi eventualele vicii de neconstituționalitate, prin aprobare. Dar de cele mai multe ori acest lucru este imposibil, deoarece Parlamentul nu poate să aprobe o normă neconstituțională, care păstrează acest caracter cât timp legiuitorul nu o modifică.
Dacă ordonanța nu se depune spre aprobare, Parlamentului ori nu se publică, se atrage inexistența acesteia neîndeplinidu-se cele două condiții, practic, ordonanța nu intră în vigoare. Practica Curții Constituționale a statuat ca starea de neconstituționalitate a unei ordonanțe nu este înlăturată prin legea de aprobare, deoarece lipsa abilitării Guvernului de a emite ordonanțe într-un domeniu precizat, atrage neconstituționalitatea intrisecă a ei.
Ordonanța de urgență este o măsură de ordin constituțional a Guvernului, care îi permite să acționeze în baza necesității și urgenței reglementării unei situații extraordinare pentru care se impune adoptarea unor soluții imediate pentru a se evita atingeri grave interesului public. Controlul constituționalității legilor de aprobare sau respingere, implică automat și un control de constituționalitate al ordonanței, dacă are un caracter urgent, dacă există o situație extraordinară, dacă se justifică un interes public, dacă urgența a fost motivată.
Până în prezent nu s-au formulat reglementări ecxplicative ale sintagmei “cazuri excepționale”. Determinarea acestor situații extraordinare, pentru emiterea ordonanțelor de urgență, aparține guvernului.
Prin revizuirea Constituției s-a prevăzut posibilitatea reglementării, de către Guvern, pe calea ordonanțelor de urgență în domeniul rezervat legii organice. Conform art. 113 alin.1 din Constituție, Guvernul își poate anjaga răspunderea politică în fața celor două Camere, în ședință comună, asupra unui proiect de lege. Dacă Guvernul nu este demis printr-o moțiune de cenzură cu votul majorității deputaților și senatorilor, proiectuln de lege se va considera adoptat.
Procedura prevăzută în art. 114 din Constituție, avem ca argumente în sensul inadmisibilității aprobării prin lege a unei ordonanțe:
anagajarea răspunderii Guvernului din nou în cadrul unei proceduri, o dată ce a fost deja angajată prin însăși emiterea ordonanței, este exclusă,
adoptarea legii de aprobare a ordonanței în cadrul procedurii prevăzute de art. 114 din Constituție înlătură exercitarea controlului parlamentar, deși acest control ar fi obligatoriu,
proiectul de lege privind aprobarea unei ordonanțe care privește un act care a produs efecte anterior aprobării sau respingerii sale prin lege, constituie pentru leguitor o restricție sau o condiționare ce ar afecta competența sa legislativă și aplicabilitatea procedurilor constituționale instituite în vederea exercitării acestei competențe.
Constituția României din 1991, revizuită în 2003 nu face distincție între proiectele de legi ce pot fi adoptate pe calea angajării răspunderii Guvernului. Așa cum aprobarea ordonanței de urgență se face prin lege, proiectul legislativ al acestei poate să pargurgă etapele cerute de art. 114 din Constituția României, sfârșind fie prin a fi adoptat, fie prin demiterea Guvernului.
Așadar, pe parcursul procedurii legislative, nimic nu împiedică Guvernul să își asume răspunderea, chiar cu riscul demiterii, inclusiv, în cazul aprobării ordonanței de urgență.
Constituționalitatea celorlalte acte normative, mai puțin ordonanțele guvernamentale
Din punct de vedere al principiului legalității pe care se sprijină statul de drept, actul administrativ – adică orice act al puterii executive, este oligatoriu să fie conform cu Constituția și celelalte legi. Supremația Constituției este asigurată de un control exercitat între puterile statului.
Curtea Constituțională a statuat faptul că nu intră în competența sa verficarea constituționalității altor acte normative emise de Guvern, miniștri sau autorități ale aministrației publice centrale sau locale, în afară de ordonanțele guvernamentale și legi. Până să se ajungă la acest punct de vedere, Curtea Constituțională a soluționat și excepții de neconstituționalitate împotriva altor acte normative decât ordonanțele.
Curtea Constituțională, în astfel de cazuri, nu este legal sesizată, când i se cere să examinze excepții de neconstituționalitate a unui alt tip de act normativ în afara de lege sau ordonanță. Instața de sesizare se află în fața cazulului de inadmisibilitate a excepției și este obligată să respingă excepția printr-o încheiere motivată fără a mai sesiza Curtea Constituțională.
Cu toate acestea, Curtea este obligată să se pronunțe atât în baza jurisprudenței constituționale, cât și pentru că se află în baza unei sesizări în forma prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată și va respinge excepția de neconstituționalitate ca fiind inadmisibilă.
Ce nu se află în competența Curții Constituționale, intră în competența instanțelor judecătorești, în special a instanțelor de contecios administrativ. Actele normative ale Guvernului, ministerelor și a celorlalte autorități ale administrației publice, indiferent de materia la care fac parte, sunt controlate sub aspectul legalității de instanțe judecătorești – mai ales, contecios administrativ.
Dacă ilegalitatea actului administrativ normativ privește nerespectarea Constituției, fiind emis printr-un exces de putere, rezolvarea cazului este de competența instanței de contencios administrativ.
În final, neconstituționalitatea sau ilegalitatea prevederilor cuprinse într-un act administrativ normativ se atacă pe calea excepției de nelegalitate, în fața instanței judecătorești, în special instanțele de contencios administrativ constituite în cadrul Tribunalelor, Curților de Apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Concluzii
În prezenta lucrare am vorbit despre Guvernul României, în special despre actele emise de Guvern și control de constituționalitate exercitat asupra lor.
Am arătat faptul ca Guvernul, este puterea executiva a statului, iar alături de puterea legislativă și cea jurisdicțională formează statul de drept. Guvernul execută în concret legea și asigură buna funcționare a statului.
Parlamentul, chiar dacă are calitatea de unică autoritate legiutoare, poate emite o lege de abilitare prin care Guvernul poate adopta acte juridice normative și individuale, respectiv hotărâri și ordonanțe.
Hotărârile sunt expresia unei competențe originare a Guvernului, tipică pentru rolul acestuia de autoritate publicp a puterii executive. În cazul odonanțelor – sunt actele prin care Guvernul își exercită delegarea legislativă, această competență legislativă delegată depîșeste sfera conducerii generale a administrației publice și apare ca o modalitate de participare la realizarea puterii legislative. Această participare este impusă chiar de rolul Guvernului de realizare politicii interne și externe a țării.
Având în vedere ca Parlamentul este unica autoritate legiutoare a țării, deducem faptul că activitatea Guvernului de a legifera trebuie autorizată de către Parlament. Deoarece în sistemul constituțional român, Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară a relațiilor sociale, ceea ce duce la adoptarea unei legislații secundare.
Chiar dacă Guvernul emite un act cu caracter legislativ, rezultând prin efectul abilitări, ordonanța rămâne un act administrativ, specific. Deși aceste ordonanțe pot fi supuse aprobării Parlamentului, ele își păstreză caracterul de act administrativ normativ, de unde rezultă că pot fi controlate pe calea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI, TRATATE ȘI MONOGRAFII
Emil Bălan, Instituții administrative, Ed. C.H.Beck, bucurești, 2008
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004
Lucian Chiriac, Activitatea administrației publice, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2001
Lucian Chiriac, Drept administrativ III, Mijloace de control și reglare pentru înfăptuirea statului de drept, Pentru uzul studenților, Tîrgu Mureș, 2009
Lucian Chiriac, Drept administrativ I, Partea generală, Pentru uzul studenților, 2009
Ion Deleanu, Insituții și proceduri constituționale, Ed. C. H. Beck, București, 2006
Ion Deleanu, Separația puterilor în stat, pp. 15-21
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I- II, Tîrgu Mures, 1993
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar, vol. I-II, Ed. Lumina Lex, București, 1998
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a4-a revizuită și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2006
Cristian Ionescu, Constituția României, Legea de revizuire comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All Beck, București, 2003
Antonie Iorgovan, Drept constituțional și instituții politice, Teoria generală, Ed. Galeriile I.L. Calderon, București, 1996
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, Ed. All Beck, București, 2001
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2008
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și instituții politice, Ed. C. H. Beck, București, 2008
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. C. H. Beck, București, 2005
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Cordial-Lex, Cluj Napoca, 2001
Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, București, 1996
Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ român – partea generală, ed. a II-a, Ed. ALL, București, 1996
Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. III, Sibiu, 1993
Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice, Pentru uzul studenților, 2009
Florin Vasilescu, Constituție și constituționalism, Ed. Național, București, p. 7
Verginia Verdinaș, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Ed. Lumina Lex, București, 2002
ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Viorel M. Ciobanu, Aspecte teoretice și practice în legătură cu sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, în Revista “Dreptul” nr. 7/1995.
Dana Apostol Tofan, Despre natura juridică și regimul juridic aplicabil ordonanțelor Guvernului, în “Revista de drept public“, nr. 1/1995.
JURISPRUDENȚĂ
Decizia Curții Constituționale nr. 39 din 7 iulie 1993, în Culegere de decizii și hotărâri 1992-1993.
Decizia Curții Constituționale, nr. 44 din 10 mai 1994, în Culegere de decizii și hotărâri – 1995.
Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 4 ianuarie 1995, în Culegere de decizii și hotărâri 1995.
Decizia Curții constituționale nr. 6 din 17 ianuarie 1995, în Culegere de decizii și hotărâri 1995.
Decizia Curții Constituționale nr. 230 din 3 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 501 din 10 iulie 2003.
Decizia Curții Constituționale nr. 261 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 561 din 5 august 2003.
Decizia Curții Constituționale nr. 300 din 9 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 520 din 18 iulie 2003.
LEGISLAȚIE
Constituția României din 1991, revizuită în 2003.
H.G nr. 50 din 13 ianuarie 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, publicată în monitorul Oficial nr. 71 din 20 ianuarie 2005.
SITE-URI
www.gov.ro
www.juristnet.ro
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI, TRATATE ȘI MONOGRAFII
Emil Bălan, Instituții administrative, Ed. C.H.Beck, bucurești, 2008
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004
Lucian Chiriac, Activitatea administrației publice, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2001
Lucian Chiriac, Drept administrativ III, Mijloace de control și reglare pentru înfăptuirea statului de drept, Pentru uzul studenților, Tîrgu Mureș, 2009
Lucian Chiriac, Drept administrativ I, Partea generală, Pentru uzul studenților, 2009
Ion Deleanu, Insituții și proceduri constituționale, Ed. C. H. Beck, București, 2006
Ion Deleanu, Separația puterilor în stat, pp. 15-21
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I- II, Tîrgu Mures, 1993
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar, vol. I-II, Ed. Lumina Lex, București, 1998
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a4-a revizuită și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2006
Cristian Ionescu, Constituția României, Legea de revizuire comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All Beck, București, 2003
Antonie Iorgovan, Drept constituțional și instituții politice, Teoria generală, Ed. Galeriile I.L. Calderon, București, 1996
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, Ed. All Beck, București, 2001
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2008
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și instituții politice, Ed. C. H. Beck, București, 2008
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. C. H. Beck, București, 2005
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Cordial-Lex, Cluj Napoca, 2001
Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, București, 1996
Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ român – partea generală, ed. a II-a, Ed. ALL, București, 1996
Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. III, Sibiu, 1993
Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice, Pentru uzul studenților, 2009
Florin Vasilescu, Constituție și constituționalism, Ed. Național, București, p. 7
Verginia Verdinaș, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Ed. Lumina Lex, București, 2002
ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Viorel M. Ciobanu, Aspecte teoretice și practice în legătură cu sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, în Revista “Dreptul” nr. 7/1995.
Dana Apostol Tofan, Despre natura juridică și regimul juridic aplicabil ordonanțelor Guvernului, în “Revista de drept public“, nr. 1/1995.
JURISPRUDENȚĂ
Decizia Curții Constituționale nr. 39 din 7 iulie 1993, în Culegere de decizii și hotărâri 1992-1993.
Decizia Curții Constituționale, nr. 44 din 10 mai 1994, în Culegere de decizii și hotărâri – 1995.
Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 4 ianuarie 1995, în Culegere de decizii și hotărâri 1995.
Decizia Curții constituționale nr. 6 din 17 ianuarie 1995, în Culegere de decizii și hotărâri 1995.
Decizia Curții Constituționale nr. 230 din 3 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 501 din 10 iulie 2003.
Decizia Curții Constituționale nr. 261 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 561 din 5 august 2003.
Decizia Curții Constituționale nr. 300 din 9 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 520 din 18 iulie 2003.
LEGISLAȚIE
Constituția României din 1991, revizuită în 2003.
H.G nr. 50 din 13 ianuarie 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, publicată în monitorul Oficial nr. 71 din 20 ianuarie 2005.
SITE-URI
www.gov.ro
www.juristnet.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Guvernul Romaniei – Actele Juridice Emise DE Guvern Si Controlul Exercitat Asupra Lor (ID: 128018)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.