Guvernul Romaniei Dupa Decembrie 1989
CAPITOLUL I
ISTORICUL INSTITUȚIEI
Izvoarele Guvernului
Izvoarele instituției Guvernului își au originea în „Sfatul domnesc”, instituția politică specifică organizării feudale de pe teritoriul nostru. Guvernul sau Consiliul de Miniștri este o creație a vremurilor moderne, apărută odată cu primele Constituții în țările Europei continentale, în fostele consilii ale regelui din perioada absolutismului monarhic, Curia regis. În sistemul monarhiei absolute, monarhul deținea toate funcțiile supreme în stat, apoi va avea un corp de consilieri, care vor forma „casta” marilor dregători, a marilor funcționari, a miniștrilor.
Apariția departamentelor este primul proces istoric de conturare a Consiliului de Miniștri ca instituție juridică. În alte sisteme naționale apariția Consiliului de Miniștri este precedată de apariția ministerelor, însă în altele raportul este invers.
1.2 Impactul Primul Război Mondial asupra sistemului politic românesc
Declanșarea Primului Război Mondial a dus la apariția în sistemul politic românesc a „Consiliului de Coroană”, însă datorită împrejurărilor atribuțiile și compunerea sa nu au fost prevăzute prin lege. Apariția miniștrilor și a ministerelor a dus la formare instituției Guvernului ca și organ de stat propriu. Șeful statului deține puterea, o exercită prin miniștri, însă șeful statului nu face parte din categoria miniștrilor, și nici miniștri nu pot fi egalii șefului statului.
Consiliul de Miniștri este alcătuit de Unirea Principatelor, însă funcțiile sale nu sunt stabilite clar prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858. În doctrina interbelică s-a dorit diferențierea noțiunilor de cabinet sau Guvern de Consiliul de miniștri. Astfel, cabinetul sau guvernul are rol politic, iar Consiliul de miniștri are rol administrativ.
Noțiunea de „Guvern” apare după decembrie 1989, pentru a numi organul central al administrației publice în locul celei de „Consiliul de Miniștri”. Acum când spunem „Guvern” ne gândim la organul colectiv care exercită puterea executivă într-un stat, prin „Consiliul de Miniștri” înțelegem organul colectiv care împreună cu un organ coletiv, exercită puterea executivă într-un stat, iar prin „Cabinet” înțelegem acel Guvern sau Consiliu de Miniștri care poartă numele primului-ministru.
În Decretul-lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționare Consiliului Frontului Salvării Naționale se află primele dispoziții legale cu privire la Guvern, iar apoi la câteva zile apare Decretul-lege nr.10/1989 care prezintă constituirea, organizarea și funcționare Guvernului la acea dată.
În opinia unor specialiști, primul act cu caracter constituțional din perioada postdecembristă este Decretul-lege nr. 92/1990 ce reglementa alegerea Parlamentului și a Președintelui României, iar Decretul lege nr. 104/1990 privind activitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au reglementat organizarea și funcționarea Guvernului. Apoi, a fost adoptată Legea nr.37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului României, lege depășită de intrarea în vigoare a Constituției din 1991 și apoi înlocuită definitiv prin Legea nr.90/2001 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, supusă și în zilele noastre unor modificări și completări.
A doua jumătate a secolulul XX este considerată de dreptul comparat „perioada de descoperire a executivului”, cu accent asupra Guvernului. Puterea executivă devine din ce în ce mai importantă și nu se mai ocupă doar cu executarea regulilor de drept.
Guvernul României era reglementat în Constituția României din 1991, republicată în 2003, în titlul III (Autoritățile publice), în capitolul III, art.102-110, se mai regăsesc prevederi și în capitolul „Raporturile Parlamentului cu Guvernul” art.111-115, precum și în capitolul dedicat Președintelui, art.85, art.86, art.87 etc, și în capitolul dedicat Parlamentului, art.74 cu privire la inițiativa legislativă.
În concluzie, Guvernul alături de șeful statului, președinte sau monarh, reprezintă puterea executivă. Astfel, ca pot exista sarcinii care trebuiesc îndeplinite fie doar de Guvern, fie doar de șeful statului, precum și sarcini care trebuiesc realizate împreună. Sarcina „medierii între puterile statului” este a șefului statului, sarcina conducerii activității administrative a Guvernului, iar sarcinile comune sunt pentru încheierea tratatelor internaționale sau numirea unor miniștri.
1.3 Rolul Guvernului
La modul general „Guvernul are sarcina de a realiza politica națiunii, el este inițiatorul, moderatorul și executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflației și stabilitate economică, răspunde de ordinea publică, de paărarea națională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state.” În Constituția României Guvernul este definit în două capitole ale Titlului III , capitolul III denumit „Guvernul” și capitolul IV denumit „Raporturile Parlamentului cu Guvernul”. Conform Constituției, art.102 „(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură relizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. (2) În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul coopereaza cu organismele sociale interesate. (3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.”. Analizând acest articol al Constituției rezultă Guvernul are un dublu rol: rol politic, adică Guvernul trebuie să se ocupe de realizarea politicii interne și externe a țării și rol administrativ, adică Guvernul trebuie să conducă administrația publică. Conform dreptului comparat există constituții care stabilesc că Guvernul are un rol trihotomic: politic, legislativ, administrativ, constituții care stabilesc un rol dihotomic: rol politic și administrativ și constituții care stabilesc rol exclusiv politic sau rol exclusiv administrativ.
Există state europene în care rolul politic al Guvernului se referă la stabilirea regulilor politicii atât pe plan intern cât și pe plan extern și se supune controlului parlamentar cum este cazul Franței, Germaniei, Greciei și alte state în care Guvernul conduce politica generală a țării cu limite puse de Parlament, în Finlanda, Portugalia, Spania.
În textul doctrinei occidentale și în legea fundamentală, Guvernul este definit ca fiind parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție. Guvernul, ca și conducător al administrației publice are următoarele raporturi cu celelalte organe ale administrației publice:
raporturi de supraordonare față de prefect, ministere și alte organe centrale;
raporturi de colaborare față de autoritățile administrației publice locale;
raporturi de tutelă administrativă față de organele administrației publice locale.
În opinia Verginiei Vedinaș, Guvenul chiar dacă constituie o manifestare a intereselor
politice parlamentare, devenind o instituție politică, constituie în esență o autoritate statală. De aceea, în doctrină există două categorii de acte ale Guvernului:
acte de guvernământ (acte politice exclusiv);
acte pur administrative (rezolvă chestiunile tehnico-administrative).
1.4 Structura Guvernului
În ceea ce privește modul de constituire, Guvernul format din prim-ministru și alți membri este guvern cu structură simplă, iar Guvernul cu ierarhizare este Guvernul cu structură ierarhică.
Modificarea numărului și a titularilor este întâlnită pe lângă România în Belgia, Danemarca, Franța. Pentru că nu există o normă de natură constituțională care să stabilească numărul de membri ai Guvernului, acesta este stabilit prin hotărârea de acordare a încrederii Guvernului sau prin hotărârea de aprobare a modificării structurii sau a componenței politice a Guvernului ca urmare a remanierii guvernamentale.
În Decizia Curții Constituționale nr. 88/2004 s-a decis : „Curtea Constituțională a considerat că legiutorul constituant a reglementat modul de alcătuire a Guvernului într-o manieră suplă, care permite acestei autorități publice ca, în scopul realizării programului său de guvernare aprobat prin acordarea votului de încredere de către Parlament, să propună o structură în raport cu obiectivele pe care trebuie să le realizeze. Este evident – se mai susține- că legiuitorul constituant nu a reglementat într-o manieră rigidă modul de alcătuire a Guvernului prin nominalizarea tuturor ministerelor.”
Guvernul este organ colegial, acest lucru rezultă din modul său de lucru, și anume în ședințe și modul de adoptare a actelor juridice din componența sa.
Ministrul potrivit Constituției și Legii 90/2001 este delegat să conducă un minister. De asemenea Legea 90/2001 prevede că: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru și miniștri. Din Guvern pot face parte și miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului, prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.”
Mulți autori au fost în favoarea existenței funcției de „ministru de stat”, pentru că în conformitate cu prevederile constituționale, titulatura de „ministru” este prea generală. Poate exista pe lângă funcția de „ministru de stat” și funcția de „ministru de stat” sau „funcția de ministru fără portofoliu”. Realizarea acestor funcții nu este dată de imperative juridice, ci de imperative politice găsite pentru a sprijini Guvernul de către Parlament.
În ceea ce privește categoria miniștrilor delegați cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru se apreciază că din norma constituțională nu rezultă că membrii Guvernului trebuie să aibă „însărcinări speciale pe lângă primul-ministru” așa cum prevede legea, mai ales că legea nu spune clar ce trebuie să se înțeleagă din expresia „însărcinări speciale”. În legislația românească a existat și termenul de miniștri fără portofoliu. Aceștia dispuneau de drept de vot deliberativ în ședințele Guvernului. Numirea miniștrilor fără portofoliu se face tot din rațiuni politice pe aceleași reguli ca și a miniștrilor cu portofoliu.
Miniștrii fără potofoliu dispuneau de drept de vot deliberativ în cadrul ședințelor Guvernului, și incompatibilitățile care se refereau la miniștrii cu portofoliu se adresau în egală măsură și lor și aveau chiar și același salariu.
Exista posibilitatea de a trece unele sarcini, probleme, dacă era necesar, din competența unui ministru cu portofiu în cea a unui ministru fără portofoliu, prin diverse căi, si anume: calea administrativă, decretul regal, hotărâre a Guvernului, iar ministru fără portofoliu are aceleași drepturi, dar și responsabilități ca și ministrul titular.
Ar fi mai indicat realizarea unui Guvern cu scară ierarhică interioară din care să poată face parte viceprim-miniștri sau miniștri de stat. Acești membri ai Guvernului ar trebui să primească spre coordonare anumite domenii de activitate sau portofolii pentru că în lipsa unor atribuții concrete eliberarea din funcție nu va avea nicio consecință juridică, așa cum se întâmplă în cazul ministrului, membru al Guvernului.
CAPITOLUL II
REGIMUL INVESTITURII, DURATA MANDATULUI, STATUTUL MEMBRILOR, ÎNCETAREA FUNCȚIEI DE MEMBRU AL GUVERNULUI
2.1 Regimul investiturii Guvernului
Investitura Guvernului reprezintă complexul de acte și fapte juridice, precum și procedurile corespunzătoare, cerute de Constituție, pentru a ne afla în prezența unei echipe guvernamentale legale și legitime.
Procedura de investire a Guvernului se realizează la începutul unui mandat parlamentar, după alegerile generale, la începutul mandatului Președintelui Republicii. Aceasta poate interveni și în cursul unui mandat parlamentar sau prezidențial în cazul în care ne aflăm într-o criză parlamentară gravă. Procedura de investire diferă dacă ne aflăm într-un regim parlamentar, semi-prezidențial, prezidențial sau în situația aparte de adunare cum este cazul Elveției. În statele cu regim parlamentar Parlamentul are un rol esențial. În Italia, Belgia, Olanda unde funcționează sistemul multipartidismului, șeful statulului îl numește alor cu portofoliu.
Miniștrii fără potofoliu dispuneau de drept de vot deliberativ în cadrul ședințelor Guvernului, și incompatibilitățile care se refereau la miniștrii cu portofoliu se adresau în egală măsură și lor și aveau chiar și același salariu.
Exista posibilitatea de a trece unele sarcini, probleme, dacă era necesar, din competența unui ministru cu portofiu în cea a unui ministru fără portofoliu, prin diverse căi, si anume: calea administrativă, decretul regal, hotărâre a Guvernului, iar ministru fără portofoliu are aceleași drepturi, dar și responsabilități ca și ministrul titular.
Ar fi mai indicat realizarea unui Guvern cu scară ierarhică interioară din care să poată face parte viceprim-miniștri sau miniștri de stat. Acești membri ai Guvernului ar trebui să primească spre coordonare anumite domenii de activitate sau portofolii pentru că în lipsa unor atribuții concrete eliberarea din funcție nu va avea nicio consecință juridică, așa cum se întâmplă în cazul ministrului, membru al Guvernului.
CAPITOLUL II
REGIMUL INVESTITURII, DURATA MANDATULUI, STATUTUL MEMBRILOR, ÎNCETAREA FUNCȚIEI DE MEMBRU AL GUVERNULUI
2.1 Regimul investiturii Guvernului
Investitura Guvernului reprezintă complexul de acte și fapte juridice, precum și procedurile corespunzătoare, cerute de Constituție, pentru a ne afla în prezența unei echipe guvernamentale legale și legitime.
Procedura de investire a Guvernului se realizează la începutul unui mandat parlamentar, după alegerile generale, la începutul mandatului Președintelui Republicii. Aceasta poate interveni și în cursul unui mandat parlamentar sau prezidențial în cazul în care ne aflăm într-o criză parlamentară gravă. Procedura de investire diferă dacă ne aflăm într-un regim parlamentar, semi-prezidențial, prezidențial sau în situația aparte de adunare cum este cazul Elveției. În statele cu regim parlamentar Parlamentul are un rol esențial. În Italia, Belgia, Olanda unde funcționează sistemul multipartidismului, șeful statulului îl numește atât pe primul ministru cât și pe ceilalți membri ai Guvernului, iar apoi trebuie să obțină acordul Parlamentului. În Franța, modelul tipic de semi-prezidențialism, Președintele Republicii, numește direct primul-ministru, însă nu-l mai poate revoca pentru că doar demisia guvernului duce și la plecarea sa. În Marea Britanie, Guvernul și primul-ministru sunt numiție de către Coroană pentru că o veche tradiție îi impune Reginei să numească primul-ministru pe șeful partidului majoritar din Camera Comunelor.
Constituția României consacră procedurii de învestitură a Guvernului art. 85 alin.(1) coroborat cu art.103 și art.104. Conform art. 85 alin. (1) din Constituție „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.” Chiar dacă Președintele României înițiază procedura de investitură a Guvernului, un rol esențial îl are Parlamentul prin acordare votului de investitură. Art. 103 din Constituție prevede următoarele cu privire la investitura Guvernului : „(1) Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolute în Parlament ori, dacă există o asemenea majoritate a partidelor reprezentate în Parlament. (2) Candidatul pentru funcția de prim-ministru, va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului. (3) Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședintă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor.”Analizând aceste prevederi observăm etapele parcurse pentru instalarea unui nou cabinet:
etapa consultarilor inițiate de către Președintele;
desemnarea de către Președinte a candidatului pentru funcție de prim-ministru;
candidatul pentru funcția de prim-ministru are la dispoziție 10 zile pentru a-și contrui programul de guvernare și lista Guvernului;
cererea votului de investitură la 10 zile de la desemnare;
dezbaterile parlamentare și ședința comună pentru acordarea votului de investitură;
depunerea jurământului în fața Președintelui (art.104 din Constituție);
numirea Guvernului de către Președinte în urma acordării votului de încredere de către Parlament (art.85 din Constituție);
Situația tipică a validării mandatului Guvernului rezultă din coroborarea art.104 și art.110
din Constituție care spun că mandatul Guvernului, adică a fiecărui membru în parte, începe de la depunerea jurământului prevăzut la art. 82 „Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Acest mandat durează până la data validării alegerilor parlamentare.
Situația atipică presupune încetarea mandatului Guvernului în următoarele situații:
dimiterea Guvernului, retragerea încrederii (prin moțiune de cenzură –art.113, prin angajarea răspunderii Guvernului- art.114);
primul-ministru se află într-una din situațiile prevăzute la art.106 din Constituție: „Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.” Sau nu își poate exercita activitatea timp de 45 de zile.
Conform legii nr.90/2001 pot fi membrii ai Guvernului persoanele care:
persoanele care au cetățenia și domiciliul în România;
au drepturi electorale;
nu au condemnări penale;
nu se află în cazurile de incompatibilitate prevăzute de Constituție și de Legea nr.161/2003, Cartea I, Titlul IV.
În art.105 din Constituție sunt prevăzute incompatibilitățile funcției de membru al Guvernului: „funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice e autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop comercial.”
2.2 Durata mandatului Guvernului
În teorie durata mandatului Guvernului este aceeași cu cea a Parlamentului și a Președintelui dintr-un regim prezidențial. În realitate, cabinetul Guvernului funcționează atâta timp cât este susținut de majoritatea parlamentară, așa cum rezultă din art 110 din Constituția României: „(1)Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. (2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, ori este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile. (3) În situațiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicaile prevederilor articolului 103. (4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) și (2) îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.”.
Din aceste prevederi ale Constituției rezultă trei situații atipice de încetare a activității unui Cabinet prin:
retragerea încrederii acordate cabinetului prin moțiunea de cenzură;
angajarea răspunderii Guvernului după aprobarea moțiunii de cenzură;
încetarea funcției de membru ca urmare a aflării în una din situațiile prevăzute de art.106 din Constituție;
O situație specială de încetare a activității Guvernului este dată de încetarea activității primului-ministru care pe cale de consecință duce la căderea întregului Cabinet.
Până la depunerea jurământului de către noul Guvern, Legea nr.90/2001, art. 26, alin.(3
prevede care sunt funcțiile Guvernului care urmează să fie înlocuit: „În cazul încetării mandatului sau, în condițiile prevăzute de Constituție, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanțe și nu poate iniția proiecte de lege.” Din interpretarea acestuia articol, rezultă că un Guven care a demisionat nu poate adopta decât hotărâri de Guvern.
Conform legii 155/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, membrii Guvernului în termen de 15 zile de la data încetării mandatului Guvernului sau al unuia dintre membrii săi, aceștia vor prezenta un protocol de predare-primire privind gestionarea activității ministeriale de care au răspuns și a problemelor aflate în curs de derulare.
2.3 Statutul Membrilor Guvernului
Incompatibilitatea statutului de membru al Guvernului se referă la asigurarea obiectivității funcției publice într-o societate cu regim democratic. Incompatibilitățile pot fi două tipuri: de ordin constituțional și de ordin legal.
Compatibilitatea funcției de membru cu cea de deputat sau senator este o caracteristică a raporturilor dintre Parlament și Guvern într-un regim parlamentar clasic. În Germania, regim parlamentar prin excelență, există compatibilitate între funcția guvernamentală și cea parlamentară, membriiCancelariei federale fiind și membri ai Deltei federale. La fel, în Italia membrii Guvernului sunt și deputați și senatori. Iar în Marea Britanie, membrii Guvernului sunt și membri ai Camerelor Comunelor sau Camerei Lorzilor.
Funcția de autoritate publică a fost definită in art.81 alin.(2) din Legea nr.161/2003 și astfel din funcțiile publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înțelege: „funcțiile din administrația publică asimilate celor de ministru, funcțiile de secretar de stat și subsecretar de stat și funcțiile asimilate celor de secretar de stat și subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcțiile din Administrația Prezidențială din aparatul de lucru al Parlamentului și al Guvernului, funcțiile de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorități și instituții publice, funcțiile de consilieri locali și consilieri județeni, de prefecți și subprefecți și celelalte funcții de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcțiile de primar, viceprimar și secretar ai unităților administrativ-teritoriale, funcțiile de conducere și execuție din serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe din unitățile administrativ-teritoriale și din aparatul propriu și serviciile publice ale consiliilor județene și consiliilor locale, precum și funcțiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le dețin să candideze în alegeri.”
Funcția de reprezentare profesională în cadrul organizațiilor cu scop comercial, este o funcție incompatibilă cu cea de membru al Guvernului pentru că nu trebuie să fie subordonați ierarhic și să nu aibă interese private. Abia după 6 luni de la terminarea mandatului se pot angaja în astfel de funcții. În mode excepțional, membrii Guvernul, pot participa în calitate de reprezentanți ai statului la întâlnirile cu companiile și societăților comerciale.
Activitățile care pot fi exercitate de persoanele care au calitatea de membru al Guvernului sau îndeplinesc funcții publice de autoritate în administrația publică centrală sunt în domeniul didactic, cercetării științifie și al creației literar-artistice.
2.4 Încetarea Funcției de Membru al Guvernului
Art. 106 din Constituția republicată „Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.”
Demisia este considerată manifestarea de voință unilaterală a unui membru al Guvernului de a renunța la această funcție de demnitate publică. Demisia produce efecte juridice fără chiar să fie aprobată de către primul-ministru sau președintele României.Aceasta poate fi determinată de o situație imputabilă, de o stare de pericol, o conduită incorectă a ministrului și poate fi vorba de o demisie de onoare, asumată sau de o demisie forțată, provocată. Demisia poate reprezenta o formă de protest, de atenționare a partidului, a opiniei publice asupra unor pericole viitoare, dar se poate să fie și vorba despre o demisie deliberativă, ca urmare a unor înțelegeri politice.
Legea nr. 90/2001 aduce mai multe precizări procedurale cu privire la demisia din Guvern: „demisia din funcția de memebru al Guvernului se anunță public, se prezintă în scris Prim-ministrului și devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.” Din acest text de lege rezultă următoarele concluzii: pentru ca demisia să provoace efecte juridice trebuie să fie prezentată în scris, demisia este irevocabilă ceea ce înseamnă că titularul ei nu își mai poate păstra funcția de membru al Guvernului, cel mult 15 zile de la data depunerii demisiei în scris și poate fi prezentată demisia de către ministrul demisionar sau chiar de către primul-ministru.
Revocarea reprezintă un alt mod de încetare a calității de membru al Guvernului și se realizează așa cum prevede art.85 alin.(2) din Constituție „Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii memebri ai Guvernului. Revocarea este consacrată în art.106 conform căruia funcția de membru încetează și în urma revocării. Revocarea intervine în mod normal din considerente politice, pe când suspendarea reprezintă o situație atipică ce intervine în urma supendării sau trimiterii în judecată.
Demiterea unui membru al Guvernului este reprezentată de vinovăția acestuia pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de lege. Aceasta poate interveni prin Decret al Președintelui României, în urma propunerii făcute de primul-ministru „în cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătoreacă definitivă” sau „averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă” potrivit art.8 alin. (2) din Legea nr. 90/2001.
Condamnarea penală poate interveni pentru săvârșirea unor fapte prevăzute în legea penală, cum ar fi lovirea din culpă a unui pieton, însă în acest caz nu s-ar ajunge la demiterea Guvernului.
Textul constituțional prevede posibilitatea ca legea să stabilească toate cazurile de încetare a funcției de membru al Guvernului.
CAPITOLUL III
PRIM-MINISTRUL. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA GUVERNULUI
3.1 Prim-ministrul
În constituțiile din 1866 și 1923 nu era considerat un organ distinct al Consiliului de miniștri. Constituția din 1866 nu reglementa noțiunea de „prim-ministru”sau de „Președinte al Consiliului de Miniștri”. În Constituția din 1923 în articolul 23 se prevede că „Miniștrii alcătuiesc Consiliul de Miniștri, care este prezidat cu titlul de Președinte al Consiliului de Miniștri, de acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea Guvernului.”
Constituția din 1991 a schimbat fundamental situația juridică a prim-ministrului. Astfel că, atât în prevederile Constituției, cât și Legea nr. 90/2001 se observă că prim-ministrul se bucură de o poziție juridică deosebită, determinată de „modul de desemnare, de înlocuire și de atribuțiile pe care acesta le are.”
În Constituția României, art. 107 este dedicat prim-ministrului și prevede următaorele: „(1) Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. (2) Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. (3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, sau este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, pâna la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern. (4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.”
Pe lângă atribuțiile prevăzute la art. 107, primului-ministru îi revin și alte atribuții:
propune Președintelui României revocarea și numirea unor membri ai Guvernului (art.85);
cere Președintelui să participe la anumite ședințe de Guvern (art.87);
contrasemnează, cu unele excepții, decretele Președintelui [art.100, alin (2)];
semnează actele Guvernului (art.108).
Conform art. 20 din Legea nr.90/2001 aparatul de lucru al Guvernului este format din:
aparatul de lucru al primului-ministru;
Secretariatul General al Guvernului;
departamente și alte structuri organizatoric cu atribuții specifice.
Aparatul de lucru al primului ministru este format din:
corpul de consiglieri ai primului-ministru;
compartimentul pentru monitorizarea marilor programe de interes național cuprinse în programul de guvernare;
aparatul tehnic al corpului de consilieri;
cabinetul primului-ministru;
cancelaria primului-ministru;
compartimentul cu probleme speciale;
compartimentul documente secrete;
compartimentul care asigură protecția primului-ministru.
Potrivit alin. (1) al art. 107 republicată și art.13 din Legea nr. 90/2001: „Prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului care se dezbat cu prioritate.”
La fel ca și în cazul decretelor Președinteului și actele Guvernului, și anume deciziile prim-ministrului, se publică în Monitorul Oficial al României, partea I, sub sancțiunea inexistenței, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr.90/2001.
În concluzie, învestitura unui cabinet, precum și demisia acestuia, sunt indisolubil legate de persoana primului-ministru, interimatul acestuia nu poate fi mai mare de 45 de zile, însă depășirea acestui termen duce la un Cabinet demisionar și la declanșarea unui nou Cabinet de către Președintele României. De asemenea, dacă Parlamentul este nemulțumit de primul-ministru, această nemulțumire se extinde asupra întregului Guvern, a membrilor săi.
3.2. Organizarea și funcționarea Guvernului
În ceea ce privește funcționarea, legea prevede că: „ședințele Guvernului se convoacă și sunt conduse de primul-ministru.”Atunci când la ședințe particpă și Președintele statului, aceste ședințe sunt prezidate de către președinte.
Conform legii 90/2001 „Guvernul se întrunește săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. În cadrul ședințelor se dezbat probleme ale politicii interne și externe a țării, precum și aspecte privind conducerea generală a administrației publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare. Dezbaterile din ședințele Guvernului și modul de adoptare a actelor acestuia, precum și a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică și se consemnează în stenograma ședinței, certificată de Secretarul General al Guvernului.”
La ședințele Guvernului întâlnim două categorii de participanți:
membrii Guvernului, Secretarul General al Guvernului, participanți a căror prezență este obligatorie;
Președintele, secretarii de stat, cei a căror prezență este necesară;
Guvernul în programul de guvernare realizează următoarele funcții:
funcția de strategie, prin care se realizează strategiile de punere în aplicare a programului de guvernare;
funcția de reglementare, se realizează cadrul normativ și instituțional pentru a realiza obiectivele strategice;
funcția de administrare a proprietății statului, se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
funcția de reprezentare, atât pe plan intern, cât și pe plan extern;
funcția de autoritate de stat, asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, domeniul economic, social, funcționării instituțiilor și organismelor din subordinea și autoritatea Guvernului [conform art.1 alin. (5) din Legea nr.90/2001].
Ședințele plenului sunt singura modalitate de lucru a Guvernului: „ Dezbaterile din ședințele de Guvern și modul de adoptare a actelor acestuia, precum și a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică și se consemnează în scris în stenograma ședinței, certificată de ministru delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului și păstrată, conform legii, în cadrul Secretariatului General al Guvernului.”
Atribuțiile Guvernului pot fi împărțite după importanța lor în atribuții principale prevăzute de legea organică și atribuții secundare prevăzute de alte legi. După locul producerii efectelor, doctrina face distincție între atribuții interne și atribuții internaționale. După conținutul loc, pot fi atribuții de natură-economică-financiară și socială, și de natură politico-administrativă.
În doctrină s-au mai prevăzut atribuțiile Guvernului de ordin cosntituțional și anume exercitarea inițiativei legislative, modificarea programului de guvernare, informarea Parlamentului, negocierea tratatelor internaționale, încheierea și prezentarea unor propuneri în domeniul politicii externe, sesizarea Curții Constituționale.
Atribuțiile Guvernului prevăzute în art.11 din Legea nr. 90/2001 sunt:
exercitarea conducerii generale a administrației publice;
inițierea de proiecte de lege și supunerea spre aprobare Parlamentului;
emiterea punctelor de vedere asupra proiectelor legislative, inițiate cu respectarea Consituției, și le transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de la data solicitării. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susținerea formei inițiatorului.
emiterea de hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;
asigurarea executării de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;
elaborarea proiectelor de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre aprobare Parlamentului;
aprobarea strategiilor și programelor de dezvoltare economică pe ramuri și domenii de activitate;
asigurarea realizării politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare;
asigurarea apărării ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege;
aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, potrivit legii, pentru apărarea legii, scop în care organizează și înzestrează forțele armate;
asigurarea realizării politicii externe a țării și integrarea României în structuri europene internaționale;
negocierea tratatelor, acordurilor și convețiilor internaționale care angajează statul român; negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental;
conducerea și controlarea activității ministerelor și a celorlalte organe centrale de specilaitate din subordinea sa;
asigurarea administrării proprietății publice și private a statului;
înființarea cu avizul Curții de Conturi, a organelor de specialitatea din subordinea sa;
cooperarea cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;
îndeplinirea oricăror atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului;
CAPITOLUL IV
ACTELE GUVERNULUI. DELEGAREA LEGISLATIVĂ
4.1 Noțiunea de act al Guvernului
Articolul 108 din Consituția României este consacrată actelor Guvernului și prevede următoarele: „(1) Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. (4) Hotărârile și ordonanțele de Guvern se semnează de primul-ministru, se consemneaza de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai persoanelor interesate.”
Din primele trei alineate ale art.108 din Constituție rezultă posibilitatea membrilor Guvernului „de a propune proiecte de hotărâri și de ordonanțe” și mai mult chiar, „proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de inițiativă legislativă a acestuia.” Metodologia de elaborare și înaintare la Guvern a acestora este aprobată prin hotărâre a Guvernului.
În legea 90/2001 art.28 se prezintă următoarele cu privire la Guvern: „(1) Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe în prezența majorității membrilor săi. Hotărârile și ordonanțele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăște primul-ministru. (2) Prevederile alin.(1) se aplică și în cazul documentelor și altor măsuri dezbătute în Guvern. (3) Hotărârile și ordonanțele de Guvern se semnează de primul-ministru și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituțiilor interesate.”
Pentru că hotărârile și actele juridice sunt acte juridice, se modifică sau se sting drepturi și obligații, ele nu ar trebui adoptate „prin consens”, procedura specifică actelor juridice, ci ar trebui adoptate pe bază de vot, cerința majorității fiind necesară.
4.2 Hotărârile de Guvern
În doctrina administrative hotărârile Guvernului sunt împărțite în acte administrative normative sau individuale reprezentând expresia unei competențe originare a Guvernului, prevăzută în Constituție, tipică pentru rolul acestuia de autoritate a puterii executive.
Hotărârile de Guvern reprezintă actele specific autorității publice prin care își duce la îndeplinirea competența de organ executive, iar ordonanțele de Guvern reprezintă actele prin care Guvernul derogă de la specificul activității sale de organ executiv și exericită o competență normative primară. Conform art.108 din Constituție se deduc următoarele caaracteristici ale hotărârilor de Guvern:
au ca scop „organizarea executării legii”;
realizează competența originară a Guvernului, acea de autoritate executivă;
au caracter „practer legem” și „secundum legem”. Nu pot înlocui legea și sunt adoptate după ce domeniul respectiv a fost supus unei reglementări legale;
regula semnării de către primul-minitru și a contrasemnării de către miniștrii care au obligația punerii lor în executare;
obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea nulității în caz contrar;
poate fi atacată în instanța de contencios administrativ, având ca temei art.52 coroborat cu art.21;
hotărârile de Guvern poate avea atât caracter normativ, cât și individual.
Hotărârile cu caracter normative poti fi grupate astfel:
cele care stabilesc ele însele regulile juridice, pe baza și în vederea executării legii, sunt acte de reglementare a relațiilor sociale din administrația publică (acestea fiind majoritare);
hotărârile prin care se aprobă alte acte juridice, hotărârile de aprobare a unor regulamente, norme.
Hotărârea Guvernului, potrivit regimului constituțional, intervine atunci când în mod natural, executarea unor prevederi din lege „reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestora, înlăturarea unor greutăți sau organizarea corespunzătoare a unor activități.”
4.3 Ordonanțele Guvernului
Actul juridic prin care Guvernul își exercită delegarea legislativă poartă denumirea de „ordonanță”. În alte state europene se folosește denumirea de „decret-lege”, această denumire a fost utilizată și la noi în perioada interbelică.
Ordonanța, ca act juridic al Guvernului, a reprezentat expresia competenței legislative, ea depășind sfera „conducerii generale a administrației publice”, apărând ca o modalitate de participare a Guvernului la reaalizarea „puterii legislative”, participare impusă chiar de rolul Guvernului de realizare a politicii interne și externe a țării. Participarea Guvernului la activitatea de legiferare trebuie autorizată de Parlament și nu poate fi decât limitată.
Ordonanțele Guvernului pot fi de două feluri: simple, adoptate în baza unei legi speciale de abilitare și de urgență adoptate direct în baza dispozițiilor constituționale.
Regimul constituțional al Ordonanțelor de Guvern simple:
emiterea lor se face doar în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptată de Parlament;
pot interveni în domeniul care nu fac obiectul legilor organice;
legea de abilitare trebuie să cuprindă exact domeniul și data până la care Guvernul poate adopta ordonanțe;
se supun aprobării Parlamentului doar dacă legea prevede expres acest lucru;
pe perioada delegării Guvernul poate să modifice, să completeze sau să abroge propriile ordonanțe.
Regimul constituțional al Ordonanțelor de Guvern de urgență:
emiterea lor se face chiar fără să existe o lege specială de abilitare dată Parlament;
adoptarea lor se face în situații extraordinare și există obligația de a se motiva urgența în cuprinsul acestora;
Curtea Constituțională a prevăzut ca ordonanțele de urgență pot interveni atât în domeniile legii organice, cât și în cele ale legii ordinare;
Intrarea în vigoare are loc după depunerea spre dezbatere în Camera competentă și după publicarea în Monitorul Oficial;
4.4 Contrasemnarea, publicarea și intrarea în vigoare a actelor Guvernului
Art. 108 alin. (4) din Constituția republicată „ Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se comunică doar pesoanelor interesate.” Acest text din Constituție a fost preluat de art. 27 alin.(3) din Legea nr.90/2001.
Condițiile de validitate ale actului sunt semnătura prim-ministrului și contrasemnarea de către miniștrii „care au obligativitatea punerii lor în executare” și publicarea reprezintă condițiile de validitate ale unui act, însă în cazul în care lipsește o semnătură actul este considerat nul. Chiar dacă lipsește o semnătură, în baza „teoriei salvgardării actlui” aceasta poate fi acoperită, dar dacă nu este publicat, actul este considerat inexistent.
În doctrină se prezenta ideea contrară conform căreia hotărârile și ordonanțele Guvernului semnate de prim-ministru, dar care nu au semnătura miniștrilor care trebuie să le pună în aplicare sunt considerate și ele inexistente. Absența semnăturii primului-ministru și a miniștrilor însărcinați vor face imposibilă identificarea unui act administrativ ca hotărâre a Guvernului.
O problemă mare în zilele noaste în practica guvernamentală este reprezentată de refuzul unui ministru sau a mai multor miniștri de a contrasemna un act al Guvernului în care le revine o responsabilitate În cazul în care se încală regula de punere în executare se ajunge la inexistența actului, iar hotărârea sau ordonanța sunt valabile numai după publicare.
Conform art. 87 din Constituția României „ (1) Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații. (2) Președintele României prezidează ședințele Guvernului la care participă.” Președintele chiar dacă participă la ședințe și le prezidează, el nu va participa la adoptarea actelor pe care Guvernul le discută, nu va putea să le voteze, ci va putea doar să intervină în dezbateri și să-și exprime punctul de vedere cu privire la actele administrative repective.
4.5 Delegarea legislativă
Practica delegării legislative a fost definită ca fiind modalitatea de colaborare între Parlament și Guvern cu respectarea principiului separației puterilor în stat, iar în temeiul acestui principiu Guvernul exercită funcția legislativă. Actul prin care Guvernul duce la îndeplinirea aceasta funcție legislativă este ordonanța.
Parlamentul oferă Guvernului posibilitatea să adopte ordonanțe, acte cu putere juridică, însă trebuie să respecte anumite limite și condiții. Rezultă că ordonanțele sunt rezultatul colaborării între Parlament și Guvern, adică puterea legislativă și executivă.
Ordonanțele sunt acte executive, din pucnt de vedere organic, și acte legislative din punct de vedere material. Aparțin autorității executive, dar se manifestă asupra unor domenii care aparțin de obicei autorității legislative. Din această distorsiune care există între autor și conținut se ajunge la caracterul hibrid pe care ordonanțele îl au și le afectează întreaga activitate juridică.
La modul metaforic, s-a discutat în doctrină despre ordonanțe ca fiind un „rău necesar” pentru că prin intermediul lor sunt înlăturate obstacolele sau mașinațiile opziției parlamentare. Delegarea legislativă compromite câteva principii: principiul legalității democratice, principiul delimitării funcției legislative de funcția executivă, principiul monopolului legislativ, principiul interdicției delegării competenței în dreptul public.
După adoptarea Constituției analiza acestei instituții a fost în mică măsură în atenția doctrinei, însă mai târziu a început să se acorde atenție mai mare, care are intenția de a se îndepărta de litera și spiritul legii.
4.6 Regimul juridic aplicabil ordonanțelor simple ale Guvernului
Ordonanțele simple, numite și legale sunt adoptate doar în baza unei legi speciale de abilitare care are la bază doua elemente obligatorii și un element facultativ. Cele două elemente obigatorii de referă la perioada de abilitare și domeniile în care pot fi adoptate ordonanțe. Elementul facultativ este reprezentat de libera apreciere a Parlamentului ce se referă la „obligativitatea supunerii acestora spre aprobare Parlamentului potrivit procedurii legislative.”
Din interpretarea Constituției cu privire la aprobarea ordonanțelor de către Parlament rezultă că ordonanțele simple nu se supun spre aprobare Parlamentului și concluzia ar fi că aprobarea este necesară doar dacă este cerută în mode frecvent. Însă, în practica guvernamentală s-a obișnuit ca abilitarea să fie acordată fără rețineri și apoi se dorește supunerea spre aprobare a ordonanțelor.
Ordonanțele care nu sunt conforme cu legea de abilitare vor fi declarate neconstituționale și vor fi adoptate fără drept și în afara comtenței constituționale a Guvernului.
Singura modalitatea de control a incompatibilității unei ordonanțe cu legea pe baza căreia a fost emisă este sesizarea Curții Constituționale.
Controlul de constituționalitate al ordonanței guvernamentale reprezintă controlul legimității sale juridice, particularitățile ordonanței guvernamentale impunând particularități ale controlului de constituționalitate.
În concluzie, ordonanțele simple sau ordinare pot fi considerate neconstituționale dacă sunt adoptate în lipsa abilitării, au dispoziții ce fac obiectul obiectul legii organice, sunt adoptate în alte domenii decât cele prevăzute de legea specială, sunt adoptate în afara termenului de abilitare sau nu sunt semnate și contrasemnate confrom dispozițiilor constituționale. Acestea vizează constituționalitatea externă a ordonanței, însă controlul se poate referi și la constituționalitatea internă a ordonanței și anume atunci când se verifică dacă ordonanța conține dispoziții contrare normelor constituționale.
4.7 Regimul juridic aplicabil ordonanțelor de urgență ale Guvernului
Ordonanțele de urgență sau constituționale trebuiau să fie adoptate doar în cazuri excepționale și intrau în vigoare după aprobarea lor de către Parlament și dacă nu era în sesiune, era convocat în mod obligatoriu. Această convocarea avea loc tocmai din necesitatea de a dezbatere a conținutului respectivei ordonanțe de urgență și apoi adoptarea legii de aprobare sau respingere a acesteia.
Termenul „circumstanțe excepționale” a fost considerat în doctrină prea vag , putând să se ajungă la numeroase interpretări, mai ales că nu era în niciun loc precizat care sunt cazurile excepționale care îndreptățesc Guvernul să adopte o ordonanță de urgență.
Ordonanțele de urgență pot fi declarate neconstituționale dacă sunt adoptate în alte cazuri decât cele excepționale sau după ce cazut excepțional a încetat. Din punct de vedere formal, ele trebuie depuse pentru aprobare Parlamentului și apoi se publică în Monitorul Oficial, iar din punct de vedere material trebuie să respecte Constituția.
Curtea Constituțională a decis existenta a două elemente pentru a fi motivată urgența:
reglementarea unor soluții care presupun luarea unor soluții imediate;
evitarea unor grave atingeri aduse interesului public.
Doi ani mai târziu, o altă decizie a Curții Constituționale a precizat: „ Cazul excepțional are un caracter obiectiv, în sensul că existența nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență.”.
Ordonanțele de urgență se supun toate fără excepție aprobării Parlalentului, spre deosebire de ordonanțele simpe care se supun aprobării forului legislativ doar dacă legea de abilitare o cere.
4.8 Efectele juridice ale ordonanțelor Guvernului
Înainte ca delegarea legislativă să devină o practică frecventă, în doctrina legislativă s-a susținut că nu există o procedură clară, precis stabilită cu privire la modul în care se va produce supunerea spre aprobare a ordonanțelor de către Parlament.
A fost lansată ideea dezbaterii acestei dispoziții și nu doar înregistrarea ei la una dintre Camere ci și dezbaterea efectivă, urmată apoi de adoptarea legii de aprobare sau de respingere.
În urma dezbaterii, Parlamentul poate adopta:
o lege de aprobare a ordonanței în forma inițială (situația cea mai convenabilă din punct de vedere juridic, dar cea mai rar rar întânită în practică);
o lege de aprobare cu modificări și completări (situația cea mai întâlnită în practică);
o lege de respingere ( practică tot mai frecventă în ultimii ani);
În primul caz, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii
aprobare a ordonanței nu va modifica sistemul normativității juridice și va produce efecte din momentul publicării sau la o dată ulterioară.
În al doilea caz, ordonanța din momentul publicării în Monitroul Oficial al României, Partea I, cu modificările și completările ulterioare, se va pune în aplicare așa cum a fost modificată și completată prin legea de aprobare. Persoana delegată să aplice dispozițiile unei astfel de ordonanțe trebuie să țină cont de modificările și completările ulterioare care au fost realizate textului inițial.
În cel de-al treilea caz, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I a legii de respingere a ordonanței reprezintă momentul de la care ordonanța nu mai produce efecte juridice.
4.9 Adoptarea de ordonanțe de urgență în material legii organice și ordonanțe cu caracter individual
Posibilitatea adoptării de ordonanțe de urgență în domeniul legii organice a dus la conturarea în rândul autorilor de drept public a două poziții total opuse. Această problema a fost rezolvată în urma revizuirii Constituției.
Absența unor precizări exacte, o parte a specialiștilor au admis această posibilitate încurajată în timp și de Curtea Constituțională care a permis această practică.
S-a ajuns la concluzia adoptarea d ordonanțe de urgență se pot adopta în domeniul legilor organice având cazurile excepționale menționate de Constituție și să rezulte dintr-o situație încât orice întârziere a reglementării ori a modificării unor legi organice ar adduce grave atingeri suvernanității naționale, ca urmare a producerii unor calamități natural. Cu toate acestea, există unele cazuri în care ordonanțele de urgență aduc modificări unor legi organice fără a îndeplini condițiile de mai sus.
S-a subliniat în Constituția românească că Parlamentul nu este autorizat să modifice, să abroge sau să suspende legi organice prin legi ordinare nici măcar în stare de urgență. Dacă
Parlamentului nu i se admite această competență, cu atât mai puțin ar putea Guvernul să aibă această competență prin adoptarea de ordonanțe de urgență.
Au existat autori care au respins ferm posibilitatea adoptării ordonanțelor de urgență în materia legii organice, chiar dacă practica guvernamentală a evoluat în acest sens și s-au adus argumente, mai ales aspectele procedurale.
Teoretic, asupra acestor ordonanțe s-ar declanșa două forme de control judecătoresc, care în realitate nu există:
în primul rând s-ar vorbi de un control exercitat de Curtea Constituțională materializat prin ridicarea excepției de neconstituționalizare, control care în realitate este forte dificil de realizat pentru că trebuie să se aducă probe și acest fapt este interzis de legea organică a Curții Constituționale;
în al doilea rând persoana vătămată în drepturile sale de o asemenea ordonanță nu ar putea să o atace în instanța de contencios administrativ pentru ca aceste acte fiind o colaborare între Guvern și Parlement sunt exceptatea de la această formă de control.
Cum ultima situație nu poate fi admisă s-a cerut introducerea în Legea contenciosul
administrativ a posibilității de atac a ordonanțelor de urgență.
4.10 Modificările instituției delegării legislative prin Legea de revizuire
Ca urmare a numărului mare de ordonanțe simple și de urgență, regimul ordonanțelor de urgență a fost schimabt cu ocazia revizuirii Constituției din 2003. Astfel, potrivit art.115 alin. (4): „Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglemenatre nu poate fi amânată, având aobligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.”
În doctrină s-au identificat mai multe elemente necesare pentru a stabili ce presupune notiune de „situație extraordinară”:
este o condiție constituțională pentru adoptarea ordonanțelor de urgență;
este obiectivă și independent, adică nu depinde de voința unei autorități publice;
este o situație imprevizibilă care nu suportă amânare;
este o situație care afectează interesul public, funcționarea normală a autorităților statului și regimului politic, este un pericol cert și imediat.
CAPITOLUL V
CONTROLUL PARLAMENTAR, RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ȘI RĂSPUNDEREA MINIȘTRILOR
5.1 Informarea Parlamentului
În dreptul public contemporan tematica fundamentală care îsi păstrează actualitatea o reprezintă diferența între legislativ și executive, diferentă ce reprezintă esența structurii politice. La început era vorba doar să se facă distincția între „puterea de a face legea” și „puterea de a o executa”, în momentul de față adevărata diferență se referă la „puterea Guvernului de a conduce politica națională” folosindu-se de „puterea care aparține Guvernului pe de o parte” și „libertatea lăsată legislativului de a controla acțiunea executivului”, pe de o altă parte.
În doctrina actuală s-a susținut că Parlamentul trebuie să supravegheze modul în care se realizează conducerea treburilor statului, pentru ca aceasta să se mențină pe linia care corespunde cel mai mult aspirațiilor întregii colecitivități naționale, forța adunării legiuitoare fiind alcătuită din puterea de a supraveghea în ansamblul său, acțiunea politică și administrativă a executivului, și chiar de a o întrerupe atunci când nu mai corespunde dezideratelor națiunii.
Art.111 din Constituția republicată este dedicat informării Parlamentului: „(1) Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. (2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie.”
Acest control al parlamentului a fost considerat în doctrină ca fiind „un control atotcuprinzător” pentru că el se exercită asupra tuturor actelor și faptelor săvârșite pe toată durata mandatului Guvernului. Controlul este „preponderent politic” și originile sale se află în sistemul democratic instituit în România, în virtutea căruia exercitarea exercitarea suveranității naționale se face prin organele sale reprezentative și prin referendum.
Obigația de informare acționează și în sens învers, și anume membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului și cand li se solicită prezența este obligatorie participarea lor, conforma art.111 alin. (2) din Constituția republicată.
5.2 Întrebări, interpelări și moțiuni simple
Atr. 112 din Constituția republicată prezintă controlul parlamentar prin „întrebări, interpelări și moțiuni simple” și a completat vechea formulare care se referea doar la întrebări și interpelări: „(1) Guvernul și fiecare dintre membrii săi au obligația de a răspunde la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau de senatori, în condițiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. (2) Camera Deputaților sau Senatul poate adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime poziția cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.”
Textul urmărește să realizeze o deosibire între „întrebare” și „interpelare” și lasă să se înțeleagă că „interpelarea” se referă la „strategii politice” care pot duce la dezbateri parlamentare care nu sunt necesare în cazul unei „simple întrebări”.
Camerele înțeleg prin „întrebare” cererea de a răspunde unui fapt, dacă o informație este clară, dacă doresc să adopte o hotărâre într-o problemă. Întrebările pot fi scrise sau orale, iar pentru cele scrise răspunsurile pot fi scrise sau orale.
Procedura interpelării în Regulamentul Camerelor are următoarele dispoziții:
realizarea lor se face în scris și se citesc în ședință comună;
înscrierea lor se face într-un registru special, afișarea lor se face la sediul Camerei și se comunică celui interpelat;
prezentarea completă a interpelării se face în ședință publică, atunci se va da răspunsul la interpelare, urmat de replici și intervenții ale parlamentarilor;
Camera poate adopta o moțiune pentru a răspunde la problema prezentată de interpelare;
Forma specializată de control asupra Guvernului și a administrației publice de către Parlament o reprezintă ancheta parlamentară. Conform art. 64 alin. (4) „Fiecare cameră își constituie comisii permanente și poate insitui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune.” fiecare cameră poate institui comisii de anchetă sau comisii speciale.
5.3 Moțiunea de cenzură
Moțiunea de cenzură este procedura simetric opusă votului de încredere pentru că prin adoptarea ei Parlamentul retrage toată încrederea acordată Guvernului. Singurul temei pe baza căruia Guvernul poate funcționa îl reprezintă mandatul de încredere, din care rezultă autonomia, expresia principiului separației dintre puterea legislativă și cea executivă, colaborarea lor și îndeplinirea rolului constituțional ce revine fiecărei puteri.
Art.113 din Constituțis republicată este consacrat moțiunii de cenzură: „(1) Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor. (2) Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor și se comunică Guvernului la data depunerii. (3) Moțiunea de cenzură se dezbate dupa 3 zile de la data când a fost prezentată în ședință comună a celor două Camere. (4) Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea potrivit articolului 114.”
Din analiza Constituției rezultă că moțiunea de cenzură are trei momente:
inițierea;
dezbaterea;
supunerea la vot.
Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor. Pentru a se verfica realizarea acestei condiții este obligatoriu să apară numele și prenumele semnatarilor și să fie însoțite de calitatea de deputat sau senator, grupul parlamentar căruia aparțin și semnătura.Moțiunea este adoptată cu votul majorității parlamentarilor prin vot secret cu bile în ședința comună a celor două Camere cu votul majorității parlamentarilor. Parlamentarii care nu doresc adoptarea moțiunii pot absenta și astfel nu se întrunește majoritatea necesară adoptării. În condițiile în care moțiunea este admisă, semnată de Președinții celor două Camere ale Parlamentului se înaintează Președintelui în vederea declanșării procedurii unui nou Guvern. Până când noul Guvern va depune jurământul de credință, echipa guvernamentală demisionară își va îndeplini atribuțiile pentru administrarea treburilor publice conform art. 110 alin. (4) „Guvernul al căruia mandate a încetat potrivit alineatelor (1) și (2) îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.”
În cazul în care moțiunea este respinsă, cei care au inițiat-o nu mai pot depune o alta în aceeași sesiune, excepție făcân doar ipoteza angajării răspunderii Guvernului.
5.4 Angajarea răspunderii Guvernului
Potrivit art.114 din Constituția republicată: „ (1) Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. (2) Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condițiile articolului 113. (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alinetului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamentele acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declarației de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. (4) În cazul în care Președintele României care reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se face în ședința comună a celor două Camere.”Angajarea răspunderii Guvernului este procedura parlamentară complexă, ce implică raporturi de natură mixtă pentru că un act al Guvernului să poată provoca declanșarea controlului parlamentar, iar prin efectul său poate produce legiferarea sau demiterea Guvernului.
Programul sau declarația de politică generală odată aprobate devin obligatorii pentru Guvern. Au fost supuse spre aporbare tocmai datorită faptului că ele completează sau modifică programul guvernamental. Diferența între „program” și „declarație de politică generală” este fragilă. „Programul” se referă la un anumit domeniu, sector sau pentru a rezolva o anumită problemă, reprezintă de fapt politica pe care Guvernul dorește să o transpună în practică. „Declarația” este pretextul Guvernului pentru a reconsolida sprijinul parlamentar și creșterea credibilității Guvernului. „Declarația” este mai vagă, „programul” este mai concret, iar atât una, cât și cealaltă au ca rezultat transferarea tehnicii votului tacit și global în domeniul controlului parlamentar.
5.5 Răspunderea penală a membrilor Guvernului
Art. 109 din Constituția României republicată este dedicată răspunderii membrilor Guvernului: „(1) Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. (2) Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și de Justiție. (3)Cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.” După cum s-a stabilit în doctrină atât membrii Camerei Deputaților, cât și a Senatului pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, fără să poată dispună suspendarea, doar Președintele României poate dispune atât urmărirea cât și suspendarea membrilor Guvernului.În doctrină s-a precizat că prim-ministru poate cere, după suspendare, chiar revocarea membrului Guvernului mai ales dacă există fapte grave.Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar începerea urmării penale, apoi trimiterea în judecată și susținerea acuzării aparțin Parchetului General și mai nou Departamentului Național Anticorupție. Începerea urmăririi penale are loc în Camera Deputaților sau în Senat, depinde de calitatea membrului Guvernului. Raportul comisiei este înscris cu prioritate pe ordinea de zi a Camerei Deputaților sau a Senatului. Cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului sau de ridicare a imunității se dezbat în prezența majorității membrilor Camerei Deputaților sau Senatorilor, iar hotărârea se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți . Votul este secret și se exprimă prin bile.
STUDIUL DE CAZ
GUVERNUL ROMÂNIEI DUPĂ DECEMBRIE 1989
Istoricul Guvernului după decembrie 1989
Primele dispoziții referitoare la Guvern după decembrie 1989 și încheierea perioadei comuniste, le întâlnim în Decretul-lege nr.2/1989 care privea constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, iar Decretul-lege nr.10/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului a fost prima lege organică post-revoluționară referitoare la Guvern. Primele reglementări revoluționare au fost dezvoltate cu celelalte care au fost adoptate până la alegerile pentru Adunarea Constituantă. Aceste reglementări vin și cu modificări, și anume Decretul-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului și Președintelui, precum și Decretul-lege nr.104/30 martie 1990 pentru activitățile pentru care Guvernul adoptă ativități.
Adoptarea legii pentru organizarea și funcționarea Guvernului, legea nr.37/7 decembrie 1990 reprezintă următoarea etapă în procesul reglementării juridice care se încheie la 8 Decembrie 1991, când a intrat în vigoare noua Constituție.
Structura inițială a aparatului de lucru al Guvernului a fost stabilită prin hotărârea de Guvern nr.860/1992 publicată în Monitroul Oficial nr.21 din 8 februarie 1993, iar atribuțiile Guvernului în toate sectoarele de activitate au fost stabilite prin diverse hotărâri de Guvern, ordonanțe speciale, legi organice și legi speciale.
Constituția României din 1991 a îndepărtat forma clasică a Guvenului așa cum era prezentată prin Constituția din 1923 și 1965 și a adus formule moderne atât sub aspectul terminologiei, cât și a modului de organizare și structurare a titlurilor Constituției. În Titlul III, dedicat „Autorităților publice”, două capitole se refereau la Parlament și Președinte, și apoi a fost inclus Capitolul III „Guvernul” (art.101-109).
GUVERNELE POSTDECEMBRISTE
Guvernul Petre Roman
(27 decembrie 1989-28 iunie 1990)
Pe 26 decembrie 1989, Petre Roman este numit prim-ministru al României de Consiliul Frontului Salvării Naționale, și conduce Guvernul ales provizoriu până la 28 iunie 1990. După alegerile din mai 1990, primele alegeri libere din România, este desemnat de președintele Ion Iliescu și votat de Parlament ca prim-ministru al României, funcție pe care o deține până în octombrie 1991. Au existat mai multe puncte controversate ale regimului Roman. În aprilie 1990, anti-comuniștii au protestat în Piața Universității din București. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăștiați brutal de către minerii din Valea Jiului, chemați de președintele Iliescu, cu acceptul lui Roman. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", precum și sediile și casele liderilor opoziției. În ianuarie 1990, regele Mihai solicită organelor provizorii ale puterii reinstaurarea constituției democratice din 1923. Acestea refuză și îi interzic regelui să se întoarcă în țară cu ocazia Paștelui.
Cea de-a doua parte a guvernulului Petre Roman a continuat după 28 iunie 1990 după primele alegeri libere. Programul său guvernamental includea o serie de idei considerate liberale, criticate de gruparea conservatoare din interiorul FSN.
Prima decizie mai radicală a cabinetului Roman s-a pus în aplicare la 1 noiembrie 1990, și se referea la liberalizarea prețurilor pentru un număr important de bunuri de consum. A doua etapă a liberalizarii prețurilor, cu excepția celor la energie, pâine și lapte, este realizată la 1 aprilie 1991.
În ianuarie 1991, la Consiliul Europei, după o serie de reacții negative în cadrul forumului european cu privire la mersul democrației în România, face față cu succes tirurilor încrucișate de întrebări astfel că, la 1 februarie 1990, Biroul Lărgit al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ia hotarârea să acorde României statutul de invitat special.
În martie 1991 Guvernul Român stabilește Acordul stand-by cu FMI, prin care se puneau bazele unei politici macroeconomice pentru România. În iulie 1991, după o serie de dispute politice dure cu reprezentanți ai gandirii conservatoare din Parlament, Guvernul Român reușește să obțină adoptarea Legii Privatizarii. Prin intervenția lui Petre Roman, este blocată ratificarea Tratatului României cu URSS semnat de președintele României, la Moscova, la 5 aprilie 1991, tratat care conținea prevederi ambigue privind angajamentele de securitate ale României. În septembrie 1991, minerii din Valea Jiului vin la București. În ciuda înțelegerii dintre sindicatele minerilor și Guvern, ortacii sosesc în Capitală, cerând demisia Cabinetului Roman. Sub presiunile violente, Petre Roman și-a pus la dispoziție demisia.
Guvernul Theodor Stolojan
(16 octombrie 1991- 20 noiembrie 1992)
Pe 16 octombrie 1991, componența Guvernului condus de Theodor Stolojan a fost votată în Camera Deputaților, dar, în Senat, Victor Babiuc și Ludovic Spiess nu au întrunit numărul de voturi necesar investiturii. Pe 17 octombrie 1991, Theodor Stolojan i-a propus din nou pe cei doi miniștri (Victor Babiuc și Ludovic Spiess), aceștia fiind de data aceasta acceptați de Senat. După mineriada din septembrie 1991, care a condus la căderea guvernului Petre Roman, Stolojan a fost investit în funcția de premier. În acea perioadă, economia românească trecea printr-un moment dificil, cele mai mari bănci de stat fiind aproape de faliment, motiv pentru care Stolojan a trebuit sa ia decizia de recapitalizare masivă a acestora. Theodor Stolojan a mai luat o decizie importantă, puternic contestată, în această perioadă, respectiv liberalizarea preturilor. Masură a fost luată însă fără a fi însoțită de liberalizarea cursului de schimb, ceea ce a obligat companiile, dar și populația să schimbe valuta deținută la un curs fixat arbitrar. Măsura luată de Theodor Stolojan a fost catalogată, ulterior, de nenumarate ori, ca fiind echivalentă cu o confiscare a valutei deținută de societățile comerciale și de populație. În perioada guvernării sale, Romania s-a confruntat cu un val de proteste sindicale, în timp ce inflația a continuat să crească vertiginos. Cu toate acestea, popularitatea lui Theodor Stolojan a crescut în acest timp, fiind perceput ca o persoană hotărâtă și un bun profesionist, prea puțin dispus la compromisuri politice.
Guvernul Nicolae Văcăroiu
(20 noiembrie 1992-12 decembrie 1996)
În septembrie 1992 au avut loc alegeri generale, care nu aduc schimbări majore în conducerea țării: Ion Iliescu este reales președinte, iar Frontul Democrat al Salvării Naționale
(FDSN provenit din scindarea FSN) câștigă alegerile parlamentare. Nicolae Vacaroiu este numit în fruntea Guvernului și va rămâne în această funcție până la următoarele alegeri. În acești ani se înregistrează o serie de performanțe pe plan diplomatic: România devine membru asociat al Uniunii Europene și se alătură Parteneriatului pentru pace al NATO. Economia pare să își revină puțin din șocul înregistrat în anii precedenți; se derulează Programul de Privatizare in Masa.
Guvernul Victor Ciorbea
(12 decembrie 1996-17 aprilie 1998)
În această funcție, împreună cu membrii Guvernului și cu majoritatea parlamentară, a elaborat și adoptat o multitudine de acte normative, în aproape toate domeniile, dintre care numeroase, cu mici modificări, sunt și astăzi în vigoare și a înfăptuit reforme fundamentale în toate domeniile vieții economice, politice, sociale, culturale etc. Astfel, în plan economic, pentru a evita colapsul economic la nivel național și a asigura tranziția la economia de piață, a luat o multitudine de măsuri, dintre care menționăm: liberalizarea totală a prețurilor, concomitent cu liberalizarea ratei de schimb valutar și a unor schimburi comerciale; modificarea și implementarea legislației privind o reală și accelerată privatizare a societăților comerciale, precum și reglementări și modificări foarte importante în diverse domenii ale legislației comerciale; transformarea regiilor autonome în societăți comerciale, restructurarea economiei: numai în sectorul minier au părăsit acest domeniu de activitate peste 100.000 de angajați, la cererea lor, în schimbul unor plăți compensatorii consistente și a faptului că negociase cu organismele financiare internaționale sume importante pentru angajarea celor disponibilizați la executarea unor lucrări de închidere ecologică a minelor, pregătirea construcției de autostrăzi etc. Împreună cu B.N.R., a injectat în sistemul bancar 1 miliard USD, a refăcut, temporar, rezerva valutară a țării, a redeschis colaborarea României cu F.M.I și B.M., a îmbunătățit reglementările privind activitatea B.N.R. și altele.
În același timp, a realizat reforme importante în cele mai diverse domenii, dintre care menționăm: în plan politic a condus primul Guvern democratic al Românei din care au făcut parte pentru întâia dată și reprezentanți ai minorității maghiare; în domeniul administrativ a adoptat primul act normativ care a descentralizat numeroase atribuții către organele locale ale administrației publice și care, cu foarte mici modificări, este și în prezent în vigoare, precum și proiectul Legii Finanțelor Publice Locale; în sectorul educației, a adoptat Statutul Cadrelor Didactice, asigurându-le și o salarizare mai adecvată; a reformat sistemul sanitar, introducând asigurările de sănătate după "modelul Bismarck", precum și sistemul de protecție socială: astfel, pe lângă plățile compensatorii pentru cei concediați, a introdus măsuri pro active de combatere a șomajului, a acordat pentru prima oară concediul de doi ani pentru creșterea și îngrijirea copilului etc.; a reformat întreaga legislație privind adopțiile, precum și sistemul de îngrijire a copiilor aflați în dificultate; a luat măsuri pentru continuarea reformei justiției și salarizarea corespunzătoare a magistraților; a constituit un sistem de dialog social la toate nivelurile și un Departament pentru relațiile cu societatea civilă (ONG-uri etc.); a creat, împreună cu patronatele și sindicatele, un adevărat parteneriat social și a pus bazele tripartitismului în România, prin înființarea Consiliului Economic și Social și punerea bazelor celorlalte structuri tripartite și altele. Totodată, a fost adoptată Legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului în România. În domeniul politicii externe a contribuit la orientarea prooccidentală decisivă a României, pro NATO și pro UE.
Guvernul Radu Vasile
(17 aprilie 1998- 22 decembrie 1999)
Radu Vasile a fost un premier nonconformist, iar în timpul mandatului său România a traversat o criză de proporții. Începutul anului 1999, o perioadă marcată de criza rusă, a însemnat pentru țara noastră un vârf de plată al serviciului datoriei externe: 3 miliarde de dolari ce trebuiau achitați rapid. România se afla sub spectrul intrării în incapacitate de plată, în timp ce minerii lui Miron Cozma mărșăluiau spre București. Început sub auspicii sumbre, anul 1999 s-a terminat cu invitarea României de a deschide negocierile de aderare la UE.
Guvernul Mugur Isărescu
( 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000)
Într-un moment foarte dificil pentru România, în noiembrie 1999, Mugur Isărescu a acceptat să devină premierul indepedent al României, sprijinit de CDR. După mineriadele de la Costești și Stoenești, președintele de atunci Emil Constantinescu și poetul Mircea Dinescu au reușit să-l convingă să preia portofoliul lui Radu Vasile. În perioada în care a fost prim-ministru, Banca Natională a fost condusă de către prim-viceguvernatorul Emil Iota Ghizari. Din Cabinetul Isărescu au făcut parte printre alții Petre Roman (Externe), Valeriu Stoica (Justiție), Sorin Frunzăverde (Apărare), Decebal Traian Remeș (Finante), Radu Berceanu (Industrii), Traian Băsescu (Transporturi), Crin Antonescu (Sport) și Ion Caramitru (Cultură). Mugur Isărescu declara: „În 2000, când am fost prim-ministru, deși se spune ca eram premierul Convenției, eu eram un premier independent. Dacă e vorba să intru în politică, nu ca independent, probabil când o să plec de la BNR…”. În 2000, premierul Isarescu a elaborat strategia economică a României de aderare la Uniunea Europeană, care ulterior a fost urmată de guvernele Adrian Năstase și Călin Popescu Tăriceanu până în 2007.
Guvernul Adrian Năstase
(28 decembrie 2000-29 decembrie 2004)
Adrian Năstase a fost premierul Romaniei în perioada 28 decembrie 2000 – 28 decembrie 2004. A condus un Cabinet format din miniștri PSD, minoritar în Parlament, dar care s-a bucurat de susținerea partidelor mici și astfel a primit votul de investitură. În perioada Guvernului Năstase, Romania a reușit să se integreze în NATO și a făcut pași importanți spre aderarea la UE închizând importante capitole de negociere. Cabinetul Năstase a stat bine și la capitolul creștere economică, cea mai mare de la Revoluție până la acea dată. Însă au existat și probleme legate de unele acuzații de corupție la nivel înalt, care au atras și criticile Bruxelles-ului, și neînțelegeri cu președintele Ion Iliescu. Adrian Nastase a fost acuzat de aroganță în relația cu Parlamentul și cu UE, iar Executivul a fost criticat pentru că a guvernat prin ordonanțe de urgență, ignorând astfel rolul de legiuitor al Parlamentului.
Guvernul Călin Popescu Tăriceanu
(29 decembrie 2004-22 decembrie 2008)
În octombrie 2004, după retragerea pe motiv de boală a lui Theodor Stolojan, Călin Popescu-Tăriceanu devine candidat propus de Alianța D.A. pentru funcția de prim-ministru al României. După câștigarea alegerilor prezidențiale de către Traian Băsescu, acesta din urmă l-a desemnat pe Popescu-Tăriceanu ca prim-ministru pentru a forma un guvern și pentru a obține majoritatea în Parlament. La data de 28 decembrie 2004, guvernul format de Călin Popescu-Tăriceanu a fost investit de Parlament, iar Tăriceanu a devenit noul prim-ministru al României. În februarie 2006, prima moțiune de cenzură din istoria Guvernului Tăriceanu, depusă de PSD și PRM la pachetul de legi privind reforma în sănătate, a fost respinsă de plenul Parlamentului cu 246 voturi împotriva și 214 pentru. Guvernul Călin Popescu-Tăriceanu a mai trecut și de moțiunea de cenzură votată de Parlament la 3 octombrie 2007, moțiune ce a fost inițiată de către Partidul Social Democrat. Deși 220 de parlamentari au votat în favoarea moțiunii și doar 152 au votat împotriva ei, moțiunea avea nevoie de 232 voturi pentru a obține căderea Guvernului. O altă moțiune de cenzură a fost respinsă de Parlament în iunie 2008. Documentul inițiat de PDL, intitulat "Guvernul Tăriceanu trebuie să plece!”, nu a fost adoptat de Parlament, după ce senatorii și deputații PSD și PRM prezenți nu au votat.
Guvernul Emil Boc
(22 decembrie 2008- 9 februarie 2012)
Pe 16 decembrie 2008, după retragerea premierului-desemnat Theodor Stolojan, președintele Traian Băsescu îl desemnează pe Emil Boc, președintele partidului care are cele mai multe mandate în Parlament, să formeze Guvernul. Noul guvern primește votul de investitură din partea Parlamentului (324 'pentru' și 115 'împotrivă') pe 22 decembrie 2008. Guvernul se baza pe voturile membrilor grupurilor parlamentare ale PD-L și Alianței PSD-PC. Pe 1 octombrie 2009, miniștrii PSD au demisionat din Cabinetul Boc, în semn de protest față de revocarea din funcție a ministrului de Interne, vicepremierul Dan Nica.
Premierul a anunțat, după demisia în bloc a PSD-iștilor, componența noului Guvern. Astfel, prim-ministrul Emil Boc se va ocupa și de Educație, ministrul Finanțelor, Gheorghe Pogea, va fi interimar la Muncă, Radu Berceanu, ministrul Transporturilor, la Agricultură. Lui Adriean Videanu, ministrul Economiei, îi revine sarcina să se ocupe interimar de Sănătate, Cătălin Predoiu, ministrul Justiției, la Externe, Elena Udrea, ministrul Turismului, este interimar la ministerul Mediului, Sorina Placintă, ministrul Tineretului și Sportului, la ministerul pentru relația cu Parlamentul, iar Gabriel Sandu, ministrul Comunicațiilor, la IMM. Boc a precizat că a ales interimatul la Educație datorită formației sale universitare și a experienței pe care o are după lucrul la noua lege a Educației. Acesta a fost primul guvern român care a fost demis prin adoptarea unei moțiuni de cenzură. Guvernul condus de Emil Boc a căzut , pe 13 octombrie 2009, în urma votului acordat de parlamentari moțiunii de cenzură "11 împotriva României". Din cei 471 de parlamentari, 254 au votat pentru, 176 au votat împotriva, patru voturi au fost anulate, iar 23 de senatori și deputați au absentat. Din momentul anunțării rezultatului votului, Guvernul Boc I este considerat demis, fiind pentru prima data în istoria României, după 1989, când un guvern pica în urma unei moțiuni de cenzură. Totuși, până la instalarea unui nou guvern, premierul și miniștrii săi au ramas în funcție, ca interimar. În decembrie 2009, președintele reales Traian Băsescu l-a numit iarăși premier tot pe Emil Boc. Guvernul Boc II (sau IV) a primit investitura Parlamentului, pe 23 decembrie 2009, cu 276 de voturi pentru si 135 împotriva. În februarie 2012, Emil Boc și-a depus mandatul de premier, rămânând președinte al PDL.
Guvernul Mihai Răzvan Ungureanu
(9 februarie 2012- 7 mai 2012)
Mihai Răzvan Ungureanu a deținut puterea executivă în România în perioada 9 februarie 2012-7 mai2012. Guvernul este numit prin decretul 260 din 9 februarie 2012, după ce primul ministru Emil Boc a depus mandatul cabinetului Emil Boc la 6 februarie 2012, ca reacție la manfestațiile de protest din București și din marile orașe ale țării. La 27 aprilie 2012, guvernul a fost demis prin moțiune de cenzură, fiind al doilea guvern de după Revoluție care a fost demis în felul acesta.
Guvernul Victor Ponta
(7 mai 2012- present)
Despre Victor Ponta
Victor Ponta este președintele Partidului Social Democrat. Începând cu luna Mai 2012, Victor Ponta este prim-ministrul României, fiind cel mai tânăr premier din istoria României.În 2010 a câștigat președinția PSD cu programul “România Corectă”, centrat pe mesajul de înnoire, dinamism și reconstruirea identității partidului, asemenea înființării unei societăți mai echitabile în România. În 2011, ca urmare a creării alianței dintre PSD, PNL și PC, Victor Ponta a devenit co-președinte al Uniunii Social Liberale (USL).În timpul mandatului lui Victor Ponta, Partidul Social Democrat a obținut funcția de prim-ministru al României după 8 ani de zile. În luna Mai 2012, Victor Ponta a fost numit în funcția de prim-ministru al României și a promis că va schimba direcția țării prin aplicarea unor politici de stimulare a creșterii economice și creării de noi locuri de muncă, în conformitate cu opinia progresivă europeană. În August 2012, Victor Ponta a fost ales Vice-Președinte al Internaționalei Socialiste. Victor Ponta a asigurat relansarea prezenței externe a PSD. Pentru prima dată, în România a avut loc o acțiune a PES de amploare – reuniunea grupului europarlamentarilor S&D, în vara anului 2012.. Vizita în Franța a reprezentat prima vizită oficială a unui premier român, în ultimii zece ani. Prin întâlnirea cu autoritățile daneze au fost relansate relațiile politice și economice. În Italia, Victor Ponta a devenit o voce puternică de sprijin pentru partidele de stânga. Mandatul de președinte PSD al lui Victor Ponta a mai înregistrat o noutate. Pentru prima dată, în anul 2012, candidații PSD la alegerile locale și parlamentare au fost desemnați în urma sondajelor de opinie. Victor Ponta a avut în vedere în timpul mandatului său protecția mediului. În acest scop a fost relansat Forumul Ecologiștilor PSD în anul 2011. În cadrul Congresului PSD din 19-20 aprilie 2013, Victor Ponta a fost reales președinte al Partidului Social Democrat.Pe data de 29 iulie 2014, Consiliul Național al Partidului Social Democrat, format din cei aproximativ 6.000 de social-democrați prezenți la Craiova, a acceptat, în unanimitate, candidatura lui Victor Ponta pentru funcția de președinte al României.
Miniștrii Guvernului Ponta
Victor-Viorel Ponta
Prim-ministru
Gabriel Oprea
Viceprim-ministru, Ministrul Afacerilor Interne
Bogdan Lucian Aurescu
Ministrul Afacerilor Externe
Daniel Constantin
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale
Mircea Dușa
Ministrul Apărării Naționale
Eugen Orlando Teodorovici
Ministrul Finanțelor Publice
Mihai Tudose
Ministrul Economiei, Comerțului și Turismului
Andrei Dominic Gerea
Ministrul Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri
Robert-Marius Cazanciuc
Ministrul Justiției
Sevil Shhaideh
Ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice
Ioan Rus
Ministrul Transporturilor
Nicolae Bănicioiu
Ministrul Sănătății
Grațiela Leocadia Gavrilescu
Ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor
Rovana Plumb
Ministrul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice
Sorin Mihai Cîmpeanu
Ministrul Educației și Cercetării Științifice
Sorin Mihai Grindeanu
Ministrul pentru Societatea Informațională
Marius Nica
Ministrul Fondurilor Europene
Gabriela Szabo
Ministrul Tineretului și Sportului
Ioan Vulpescu
Ministrul Culturii
Eugen Nicolicea
Ministrul delegat pentru Relația cu Parlamentul
Angel Tîlvăr
Ministrul delegat pentru Relațiile cu Românii de peste Hotare
Liviu-Marian Pop, Ministrul delegat pentru Dialog Social
CONCLUZII
În urma elaborării lucrării de licență am dobândit cunoștiințele teoretice referitoare la Guvernul României și prin realizarea studiului de caz referitor la „Guvernul României după 1989” am văzut evoluția puterii executive în România după căderea regimului comunist în 1989.
Evoluția societății românești spre democrație a fost un proces lent, însă s-a reușit introducerea principiilor democratice. Guvernul în fiecare etapă și indiferent de conducător a căutat dezvoltarea și alăturarea principiilor Europei.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri
APOSTOL TOFAN, Dana. Instituții administrative europene, București, Ed. C.H.Beck, 2006, p.148.
APOSTOL TOFAN, Dana, Drept administrativ, Curs universitar, Vol. I, Ediția 3, București, Ed. C.H. Beck, 2014, p.239-263.
BREZOIANU, Dumitru. Drept administrativ român, București, Ed. All Beck, 2004, p.321
CONSTANTINESCU, Mihai; DELEANU, Ion; IORGOVAN, Antonie; MURARU, Ioan; VASILESCU, Ioan; VIDA, Ioan. Constituția României-comentată și adnotată, București, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1992, p.241-255.
DELEANU, Ion. Instituții și proceduri constituționale- în dreptul roman și în dreptul comparat, București, Editura CH Beck, 2006, p.701 și urm.
DRĂGANU, Tudor. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, București, vol.II, Ed. Lumina Lex, 1998, p.318-142.
DUCULESCU, Victor; CĂLINOIU Constanța; DUCULESCU Georgeta; Constituția României comentată și adnotată, București, Ed. Lumina Lex, 1997, p.314-347.
IORGOVAN, Antonie. Tratat de Drept Administrativ. Vol. I, ed.a IV-a, București, Ed. All Beck, 2005, p.176-419.
IUCU, Oana. Noțiuni de drept administrativ, Suport de curs pentru studenții departamentului de asistență managerială și secretariat, București, Ed. Universității din București, 2011, p. 100-109.
PETRESCU, Rodica Narcisa. Drept administrativ, București, Ed. Hamangiu, 2009, p.96
PREDA, Mircea; BENONICA, Vasilescu. Drept Administrativ, Partea specială, Ediție actualizată, București, Ed.Lumina Lex, 2007, p.72-114.
PRISĂCARU, Valentin. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed.a III-a revăzută și adăugită, București, Ed.Lumina Lex, 2002, p.102-392.
SANTAI, Ioan. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, ediție revizuită, Sibiu Ed. Alma Mater, 2009, p.292-293.
TEODORESCU, Anibal. Tratat de drept administrativ, Vol.II, ed. a IV-a, București, Institutul de Arte Grafice Eminescu S.A.,1935, p.107-110.
TRĂILESCU, Anton, Drept administrativ, București, Ed.4, Ed. C.H. Beck, 2010, p.16.
VEDINAȘ, Verginia. Drept administrativ, Ediția a VIII-a revăzută și revizuită, București, Editura Universul Juridic, 2014, p.118-377.
II. Studii, articole
CÂRSTEA, Valentin. Condițiile stabilite de art.115 alin. (4) din Constituție pentru adoptarea ordonanțelor de urgență ale Guvernului, în Revista de Drept Public nr.1/2005, p.48-49.
BASARAB ȘINC, Alexandru. Considerații privind practica delegării legislative, București, în Dreptul nr.4/1994, p.62.
IORGOVAN, Antonie; APOSTOL TOFAN, Dana. Revista de Drept Public, București, nr.1/2001, p.70-71.
TOADER, Tudorel. Constituția României reflectată în jurispudența constituțională, București, Editura Hamangiu, 2012, pag.46.
VARGA, Attila. Angajarea răspunderii Guvernului, o procedură parlamentară specială de legiferarea și control, Liber Amicorul Ioan Muraru, Despre constituție și constituționalism, București, Ed.hamangiu, 2006, p.222.
WEBGRAFIE
Decretul lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale. Disponibil online la adresa: http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE-2%20-1989-%2820050%29-%281%29.html [Accesat 19.05.2015].
Decretul-lege nr.10/1989 care prezintă constituirea, organizarea și funcționare Guvernului. Disponibil online la adresa: http://www.monitoruljuridic.ro/act/decret-lege-nr-10-din-31-decembrie-1989-privind-constituirea-organizarea-si-functionarea-guvernului-romaniei-emitent-c-f-s-n-publicat-n-697.html [Accesat 19.05.2015]
Dcretul-lege nr.20/1990 ce reglementa alegerea Parlamentului și a Președintelui României. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Decretul-lege-92-1990-1200.aspx [Accesat 19.05.2015]
Decretul lege nr.104/1990 privind actvitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri. Disponibil online la adresa: http://lege5.ro/Gratuit/gy4tamjw/decretul-lege-nr-104-1990-privind-activitatile-pentru-care-guvernul-adopta-hotariri [Accesat 19.05.2015]
Legea nr.37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului României. Disponibilă online la adresa: http://www.legex.ro/Legea-37-1990-1069.aspx [Accesat 19.05.2015]
Constituția din 1991 în format electronic disponibilă online la adresa: https://www.ccr.ro/constitutia-romaniei-1991 [Accesat 19.05.2015]
Legea nr.90/2001 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Disponibilă online la adresa: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/90-2001.php [Accesat 19.05.2015]
Constituția României actualizată în format electronic http://legeaz.net/constitutia-romaniei/ [Accesat 19.05.2015]
Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei. Disponibilă online la adresa: http://www.legi-internet.ro/legislatie-itc/criminalitate-informatica/prevederi-legislative-privind-prevenirea-si-combaterea-criminalitatii-informatice/legea-1612003-pentru-prevenirea-si-sanctionarea-coruptiei.html [Accesat 23.05.2015]
Decretul-lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale. Disponibil online la adresa: http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE-2%20-1989-%2820050%29-%281%29.html [Accesat 2.06.2015]
Legea nr.10/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României. Disponibilă online la adresa: http://lege5.ro/Gratuit/gy3dsnrz/decretul-lege-nr-10-1989-privind-constituirea-organizarea-si-functionarea-guvernului-romaniei [Accesat 2.06.2015]
Decretul-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului și Președintelui. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Decretul-lege-92-1990-1200.aspx [Accesat 2.06.2015]
Decretul-lege nr.104/1990 pentru ativitățile pentru care Guvernul adoptă ativități. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Decretul-lege-104-1990-1221.aspx [Accesat 2.06.2015]
Legea nr.860/1992 privind structura Guvernului. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Hotararea-860-1992-3525.aspx [Accesat 2.06.2015]
Prezentarea Guvernului Ponta. Disponibilă online: http://victorponta.ro/despre-victor-ponta/ [Accesat 4.06.2015]
Biografiile miniștrilor dupa 1989. Disponibile online: http://www.ziare.com/. [Accesat 5.06.2015]
Decretul nr.260/2012 pentru numirea Guvernului. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Decretul-260-2012-118445.aspx [Accesat 6.06.2015]
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri
APOSTOL TOFAN, Dana. Instituții administrative europene, București, Ed. C.H.Beck, 2006, p.148.
APOSTOL TOFAN, Dana, Drept administrativ, Curs universitar, Vol. I, Ediția 3, București, Ed. C.H. Beck, 2014, p.239-263.
BREZOIANU, Dumitru. Drept administrativ român, București, Ed. All Beck, 2004, p.321
CONSTANTINESCU, Mihai; DELEANU, Ion; IORGOVAN, Antonie; MURARU, Ioan; VASILESCU, Ioan; VIDA, Ioan. Constituția României-comentată și adnotată, București, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1992, p.241-255.
DELEANU, Ion. Instituții și proceduri constituționale- în dreptul roman și în dreptul comparat, București, Editura CH Beck, 2006, p.701 și urm.
DRĂGANU, Tudor. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, București, vol.II, Ed. Lumina Lex, 1998, p.318-142.
DUCULESCU, Victor; CĂLINOIU Constanța; DUCULESCU Georgeta; Constituția României comentată și adnotată, București, Ed. Lumina Lex, 1997, p.314-347.
IORGOVAN, Antonie. Tratat de Drept Administrativ. Vol. I, ed.a IV-a, București, Ed. All Beck, 2005, p.176-419.
IUCU, Oana. Noțiuni de drept administrativ, Suport de curs pentru studenții departamentului de asistență managerială și secretariat, București, Ed. Universității din București, 2011, p. 100-109.
PETRESCU, Rodica Narcisa. Drept administrativ, București, Ed. Hamangiu, 2009, p.96
PREDA, Mircea; BENONICA, Vasilescu. Drept Administrativ, Partea specială, Ediție actualizată, București, Ed.Lumina Lex, 2007, p.72-114.
PRISĂCARU, Valentin. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed.a III-a revăzută și adăugită, București, Ed.Lumina Lex, 2002, p.102-392.
SANTAI, Ioan. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, ediție revizuită, Sibiu Ed. Alma Mater, 2009, p.292-293.
TEODORESCU, Anibal. Tratat de drept administrativ, Vol.II, ed. a IV-a, București, Institutul de Arte Grafice Eminescu S.A.,1935, p.107-110.
TRĂILESCU, Anton, Drept administrativ, București, Ed.4, Ed. C.H. Beck, 2010, p.16.
VEDINAȘ, Verginia. Drept administrativ, Ediția a VIII-a revăzută și revizuită, București, Editura Universul Juridic, 2014, p.118-377.
II. Studii, articole
CÂRSTEA, Valentin. Condițiile stabilite de art.115 alin. (4) din Constituție pentru adoptarea ordonanțelor de urgență ale Guvernului, în Revista de Drept Public nr.1/2005, p.48-49.
BASARAB ȘINC, Alexandru. Considerații privind practica delegării legislative, București, în Dreptul nr.4/1994, p.62.
IORGOVAN, Antonie; APOSTOL TOFAN, Dana. Revista de Drept Public, București, nr.1/2001, p.70-71.
TOADER, Tudorel. Constituția României reflectată în jurispudența constituțională, București, Editura Hamangiu, 2012, pag.46.
VARGA, Attila. Angajarea răspunderii Guvernului, o procedură parlamentară specială de legiferarea și control, Liber Amicorul Ioan Muraru, Despre constituție și constituționalism, București, Ed.hamangiu, 2006, p.222.
WEBGRAFIE
Decretul lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale. Disponibil online la adresa: http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE-2%20-1989-%2820050%29-%281%29.html [Accesat 19.05.2015].
Decretul-lege nr.10/1989 care prezintă constituirea, organizarea și funcționare Guvernului. Disponibil online la adresa: http://www.monitoruljuridic.ro/act/decret-lege-nr-10-din-31-decembrie-1989-privind-constituirea-organizarea-si-functionarea-guvernului-romaniei-emitent-c-f-s-n-publicat-n-697.html [Accesat 19.05.2015]
Dcretul-lege nr.20/1990 ce reglementa alegerea Parlamentului și a Președintelui României. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Decretul-lege-92-1990-1200.aspx [Accesat 19.05.2015]
Decretul lege nr.104/1990 privind actvitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri. Disponibil online la adresa: http://lege5.ro/Gratuit/gy4tamjw/decretul-lege-nr-104-1990-privind-activitatile-pentru-care-guvernul-adopta-hotariri [Accesat 19.05.2015]
Legea nr.37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului României. Disponibilă online la adresa: http://www.legex.ro/Legea-37-1990-1069.aspx [Accesat 19.05.2015]
Constituția din 1991 în format electronic disponibilă online la adresa: https://www.ccr.ro/constitutia-romaniei-1991 [Accesat 19.05.2015]
Legea nr.90/2001 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Disponibilă online la adresa: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/90-2001.php [Accesat 19.05.2015]
Constituția României actualizată în format electronic http://legeaz.net/constitutia-romaniei/ [Accesat 19.05.2015]
Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei. Disponibilă online la adresa: http://www.legi-internet.ro/legislatie-itc/criminalitate-informatica/prevederi-legislative-privind-prevenirea-si-combaterea-criminalitatii-informatice/legea-1612003-pentru-prevenirea-si-sanctionarea-coruptiei.html [Accesat 23.05.2015]
Decretul-lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale. Disponibil online la adresa: http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE-2%20-1989-%2820050%29-%281%29.html [Accesat 2.06.2015]
Legea nr.10/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României. Disponibilă online la adresa: http://lege5.ro/Gratuit/gy3dsnrz/decretul-lege-nr-10-1989-privind-constituirea-organizarea-si-functionarea-guvernului-romaniei [Accesat 2.06.2015]
Decretul-lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului și Președintelui. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Decretul-lege-92-1990-1200.aspx [Accesat 2.06.2015]
Decretul-lege nr.104/1990 pentru ativitățile pentru care Guvernul adoptă ativități. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Decretul-lege-104-1990-1221.aspx [Accesat 2.06.2015]
Legea nr.860/1992 privind structura Guvernului. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Hotararea-860-1992-3525.aspx [Accesat 2.06.2015]
Prezentarea Guvernului Ponta. Disponibilă online: http://victorponta.ro/despre-victor-ponta/ [Accesat 4.06.2015]
Biografiile miniștrilor dupa 1989. Disponibile online: http://www.ziare.com/. [Accesat 5.06.2015]
Decretul nr.260/2012 pentru numirea Guvernului. Disponibil online la adresa: http://www.legex.ro/Decretul-260-2012-118445.aspx [Accesat 6.06.2015]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Guvernul Romaniei Dupa Decembrie 1989 (ID: 128017)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.