Gestiunea Frauduloasa

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA

PATRIMONIULUI

Secțiunea I: Noțiunea de patrimoniu

Patrimoniul este conceput ca un ansamblu de drepturi și obligații evaluabile în bani, aparținând unei persoane fizice sau juridice. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care alcătuiesc averea unei persoane.

Plecând de la ideea că patrimoniul este o sumă de valori, iar nu o mulțime de lucruri materiale, corporale, unii autori au definit patrimoniul ca fiind „ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani” .

Într-o altă lucrare, patrimoniul este definit ca fiind „totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică aparținând unei persoane.” Din cuprinsul patrimoniului fac parte: bunurile corporale, incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii, etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului din punct de vedere al valorii lor economice și a raporturilor care se nasc din exercițiu acestor puteri, facultăți, aptitudini.

Dacă sub aspectul dreptului civil, patrimoniul este definit în sensurile sus-menționate, în dreptul penal noțiunea de „patrimoniu” are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi distruse, gestionate fraudulos, etc. Ca și în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, patrimoniul este ocrotit prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni și sunt prevăzute în Titlul III al Codului penal.

Sub denumirea generică de „Infracțiuni contra patrimoniului” dată Titlului III, se află două categorii de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu forme diferite de proprietate.

Constituția României, prin articolul 135 alineat 1, împarte proprietatea în două categorii: publică și privată. În același articol, alineatul 4, sunt enumerate bunurile care nu pot exista decât în proprietatea publică: bogățiile de orice natură ale subsolului; căile de comunicație; spațiul aerian; apele cu potențial energetic; plajele; marea teritorială; resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege. De pildă, în articolul 4 din Legea numărul 18/1991, se arată că terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al dreptului de proprietate publică.

De subliniat este faptul că odată cu adoptarea Legii numărul 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia urmată de Legea 219/1998 privind regimul concesionarilor, iar ulterior și de Ordonanța de urgență a Guvernului numărul 63/1998 privind energia electrică și termică, se poate afirma că a fost întregit cadrul legislativ privind dreptul de proprietate publică.

Potrivit articolului 1 din Legea 213/1998, „dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz său interes politic”.

Pe baza acestor prevederi legale, în literatura de specialitate, dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind „dreptul de proprietate al statului sau al unităților administrativ-teritoriale – comune, orașe și județe asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura ori destinația lor, sunt de uz său interes public”.

Nici Constituția, nici Legea numărul 213/1998 și nici un alt act normativ nu definesc proprietatea privată. În atare situație, avându-se în vedere definiția generală a proprietății cuprinsă în articolul 408 Cod civil și în opoziție cu definiția legală a proprietății publice, formulată în articolul 1 din Legea numărul 213/1998, în aceeași lucrare de specialitate, dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind „dreptul de proprietate ce aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice, inclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale-comune, orașe, județe, asupra bunurilor care, prin natură sau destinația lor, sunt de uz său interes privat”.

Spre deosebire de bunurile proprietate publică pe care le putem identifica cu ușurință și în mod direct pe baza normelor constituționale și a legilor speciale, bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietății publice.

Secțiunea a II-a: Referințe istorice

Încă din cele mai vechi timpuri sistemul de norme ce guvernau societatea au incriminat și sancționat fapte săvârșite contra patrimoniului.

În Comună primitivă când „societatea” era formată dintr-un grup restrâns de oameni ce trăiau într-un teritoriu redus fiind conduși de un șef, acesta pe lângă atribuțiile religioase și militare avea și atribuții de judecător.De precizat că numărul faptelor ce erau pedepsite era redus, dintre cele îndreptate contra patrimoniului fiind cunoscute doar furtul, jaful.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile.

În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului.

De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplică pedeapsa cu moartea (tres furtileus). Dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt. Aceasta asprime a pedepselor arata frecvența infracțiunilor și gravitatea lor; împotriva unor asemenea fapte stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.

Sistemele de drept penal moderne deși au eliminat unele din exagerările anterioare au menținut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracționala îndreptate împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul incriminărilor și alte fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

În vechiul drept romanesc existau, de asemenea, reglementări foarte detaliate referitoare la aceste infracțiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652), codicile penale ale lui Alexandru Sturză (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.

Codul penal roman de la 1864, deși copiat în mare parte după codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la „Crime și delicte contra proprietăților” numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusian (art. 306 – 380), privitoare la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal roman din 1936 cuprindea această materie în Cartea ÎI, Titlul XIV intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului” sistematizat în cinci capitole astfel:

Capitolul I – furtul;

Capitolul II – tâlhăria și pirateria;

Capitolul III – delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;

Capitolul IV – strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății;

Capitolul V – jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.

După cum se poate observa Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești, toate infracțiunile contra patrimoniului grupându-le pe despărțăminte în funcție de obiectul juridic.

Paralel cu prevederile Codului penal de la 1864 cât și de la 1936 au existat și anumite infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiției Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic, în Codul Marinei comerciale și altele.

În Codul penal din 1936 infracțiunea de gestiune frauduloasă era incriminată în Titlul XIV – Crime și delicte contra patrimoniului, Capitolul III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederei, secțiunea II – Gestiunea frauduloasă, care prevedea

“Art. 539. – Acela care, fiind însărcinat cu administrarea, îngrijirea sau supravegherea bunurilor altuia, și, în această calitate, pricinuește daune materiale aceluia ale cărui interese este obligat a le sprijini, comite delictul de gestiune frauduloasă și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 6 luni la 3 ani și interdicție corecțională dela unu la 2 ani.

Pedeapsa este închisoarea corecțională dela unu la 5 ani, amenda dela 2.000 la 10.000 lei și interdicția corecțională dela 2 la 5 ani, în cazul când autorul săvârșește gestiunea frauduloasă în scopul de a dobândi un folos material.

Art. 540. – Constitue de asemenea delictul de gestiune frauduloasă și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 2 la 10 ani, amendă dela 5.000 la 20.000 lei și interdicție corecțională dela 2 la 5 ani, faptul administratorului sau directorului unei societăți:

1. care, alcătuind un bilanț fals, a încasat sau plătit dividende sau participațiuni, sub orice formă, pentru beneficii nereale;

2. care a provocat la bursă sau prin răspândire de știri falșe, scăderea sau ridicarea valorii creanțelor societății, în scopul de a-și procura beneficii;

3. care a operat asupra fondurilor societății, ridicări de bani, pentru uz personal ori pentru scopuri străine de obiectul social, în afară de statute și fără autorizarea adunării generale, sau care a utilizat creditul societății pentru scopuri străine obiectului social;

4. care, în scopul de a-și procura lui sau altuia un folos material, cumpără sau vinde, pe socoteala societății, acțiuni ale altor societăți, pe un preț păgubitor;

5. care, în constituirea adunării se folosește de acțiuni neplasate sau nu respectă dispozițiunile legale înscrise pentru decăderea acțiunilor neplătite, dobândește acțiuni ale altor societăți, pe contul acesteia, fără autorizare, sau cu suma care nu a fost preluată

din benefici regulat constatate, ori emite obligații fără a fi autorizat, sau emite acțiuni pe un preț inferior valorii nominale, sau noi acțiuni, mai înainte ca acțiunile emise anterior să fi fost achitate în întregime.

Art. 541. – Acțiunea penală, în cazurile art. 539 și 540 se poate pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a părții vătămate, iar dacă delictul de gestiune frauduloasă a fost comis în exercițiul mandatului de tutor, curator, consilier judiciar, custode, sechestru, sindic al falimentului, de vreun administrator al fundațiilor ale căror bugete sunt aprobate de Stat, de vreun executor testamentar, ori de către un membru în consiliul de administrație sau direcție, sau de vreun administrator ori censor al unei societăți pe acțiuni sau cooperative, sau în general de orice persoană care are însărcinarea sau autorizarea dela o autoritate public să administreze averea străină, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.”

În perioada anilor 1944 – 1989, s-au produs unele schimbări importante legislative, în toate domeniile dreptului, dar, mai cu seamă în cel al dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existenta proprietății, reglementari similare cu ale tuturor țărilor care se situau pe aceeași poziție.

În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de obștesc și implicit, aceea de avut obștesc. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea „Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privința agravării pedepselor.

Actul normativ, sus citat, a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat „particular” sau „obștesc”.

Autorii Codului penal de la 1968 au consacrat mai departe concepția de ocrotire diferențiata a patrimoniului.

Față de precedentele acte legislative, cadrul infracțiunilor contra avutului siliul de administrație sau direcție, sau de vreun administrator ori censor al unei societăți pe acțiuni sau cooperative, sau în general de orice persoană care are însărcinarea sau autorizarea dela o autoritate public să administreze averea străină, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.”

În perioada anilor 1944 – 1989, s-au produs unele schimbări importante legislative, în toate domeniile dreptului, dar, mai cu seamă în cel al dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existenta proprietății, reglementari similare cu ale tuturor țărilor care se situau pe aceeași poziție.

În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de obștesc și implicit, aceea de avut obștesc. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea „Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privința agravării pedepselor.

Actul normativ, sus citat, a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat „particular” sau „obștesc”.

Autorii Codului penal de la 1968 au consacrat mai departe concepția de ocrotire diferențiata a patrimoniului.

Față de precedentele acte legislative, cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau particular a primit în Codul Penal de la 1968 o reglementare diferită. Infracțiunile contra avutului personal sau particular au fost concentrate în texte incriminatoare mai cuprinzătoare, așa încât faptele care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în Codul Penal de la 1968 sunt cuprinse în același text, cu o corectă încadrare juridică (exemplu: furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă, etc.).

În Codul Penal de la 1968, gestiunea frauduloasă a fost incriminată în Titlul III,

„ Art. 214. – Pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Gestiunea frauduloasă săvârșită în scopul de a dobândi un folos material se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului, acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”

Legea pedepsește ca infracțiuni faptele care încalcă în mod grav valorile sociale importante ale orânduirii noastre. Dacă este legitim că simplul cetatea sa se apere împotriva pericolelor care îl amenința, cu atât mai mult societatea trebuie să ia măsurile cele mai aspre pentru a se apăra de primejdia dezordinii și a indisciplinei. „Adevăratul mediu al răului este tocmai lupta împotriva lui”, spunea înțeleptul Indian R. Tagore.

Secțiunea III

Cadrul juridic de incriminare și implicațiile sale asupra reglementarilor penale în materia infracțiunilor contra patrimoniului

Infracțiunile contra patrimoniului sunt acele infracțiuni care au ca obiect juridic relații sociale de ordin patrimonial. Desfășurarea normală a relațiilor sociale de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiție de existentă a societății, de aceea faptele prin care se vatămă ori se pun în pericol aceste relații sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acțiunea represivă.

Legea penală apără, în general, toate relațiile de ordin patrimonial, incriminând și sancționând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancționator sever.

Toate aceste infracțiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane și anume în diferite schimbări ale situației ori stări de fapt a bunurilor produse prin sustragerea, însușirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror situație de fapt a fost schimbată și, prin săvârșirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfășurarea normală a relațiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă și necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.

În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ține seama de caracterul ilicit al acțiunilor făptuitorului, iar nu de poziția juridică a victimei, scopul incriminării fiind apărarea situațiilor de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială. Toate infracțiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situație preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită situație de fapt în care se găsește bunul, situație care este modificată prin comiterea infracțiunii.

Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul III, denumit „Infracțiuni contra patrimoniului” art. 208-2221. Infracțiunile contra patrimoniului, cu toate că au fost tratate în mod separat în funcție de calitatea persoanei vătămate în Titlul III și IV al Codului Penal (Titlul IV fiind abrogat prin Legea 140/1996), termenul de „obștesc” a fost înlocuit cu cel „public” prin modificarea art. 145 din Codul Penal, dându-se și o nouă titulatură.

Ca infracțiune contra patrimoniului (art. 211 C.pen), tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate comite fapta de furt. Elementul circumstanțial de calificare este îndreptat împotriva persoanei, această interferență între relații sociale diferite – pe de o parte, relații privind patrimoniul, iar pe de altă parte relații referitoare la persoană – crează anumite implicații în sfera altor infracțiuni, fapt ce a determinat incriminarea tâlhăriei ca infracțiune distinctă, de sine stătătoare.

Prin Constituția României din 1991 s-a instituit un cadru juridic general nou al infracțiunilor contra patrimoniului.

Constituția României din 1991, prevede în conținutul său și norme cu caracter de principii constituționale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite formele fundamentale de proprietate și anume: publica și privată, de asemenea sunt arătați cei cărora le aparțin bunurile făcând parte din fiecare formă de proprietate; astfel proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ – teritoriale.

Pornind de la aceste prevederi și de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu principiile constituționale cât și cu relațiile de astăzi ale societății românești, Parlamentul României a adoptat Legea. nr. 140 din 1996, de modificare și completare a Codului penal prin care, pe lângă alte substanțiale modificări, se prevede o reglementare nouă în materia infracțiunilor contra patrimoniului.

Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din „Infracțiuni contra avutului personal, sau particular” în „Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV „Infracțiuni contra avutului obștesc”, în forma care a avut-o la adoptarea Codului penal de la 1969, s-a abrogat în întregime. Infracțiunea de delapidare reglementată în Codul din 1969 în cadrul Titlului IV este reformulata și trecută printre incriminările care fac parte din Titlul III al Codului penal.

Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510, din 24 iulie 2009

În termen de 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a noului Cod penal, se abrogă Legea nr. 301/2004 – Codul penal, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare și Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare.

Termenul pentru intrarea în vigoare a Codului penal din 2004 și a Legii nr. 294/2004 a fost amânat succesiv, ultima prorogare fiind decisă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 73/2008 pană la data de 1 septembrie 2009.

Noul cod penal, așa cum este cunoscut, din perioada dezbaterilor, răspunde necesităților practice care, de multa vreme reclamau ajustări ale legislației penale, el răspunde și standardelor europene, adăugând că mult dezbătut, în perioada premergătoare adoptării sale a fost aspectul privitor la nivelul sancțiunilor prevăzute actul normativ.

Mesajul juridic și social al codului penal este întemeiat pe obiectivul reformării politicii punitive și pe cel al standardelor europene. Abordarea conceptuală cuprinde o revizuire a pedepselor, o ordonare logică prin condensarea legislației (o serie de infracțiuni din legi speciale au fost incluse sub forma modificată sau nu în cod), fapte și sancțiuni adaptate realităților actuale.

În accepțiunea noului cod infracțiunea este definită ca fiind „ fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o” (Art. 15 alin. 1). Codul arată mai apoi, de asemenea care sunt cauzele justificative, care fac ca fapta prevăzută de legea penală să nu constituie infracțiune: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate, definind totodată și cauzele de neimputabilitate: constrângerea fizică și cea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,intoxicația, eroarea de fapt și de drept și cazul fortuit.

În privința laturii subiective, alături de intenție și culpă ca forme ale vinovăției consacrate în codul penal actual, este prevăzută și vinovăția sub forma intenției depășite (praeterintenția), cunoscută până acum numai în doctrina penală, ca formă mixtă de vinovăție, ce cuprinde culpa și intenția reunite și care este definită de dispozițiile Art.16 alin 5 care prevăd că „există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.”

Noul Cod penal cuprinde o reașezare în limite normale a tratamentului sancționator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsa este soluția eficientă pentru combaterea criminalității. Se reduc limitele de pedeapsă pentru majoritatea infracțiunilor și cresc, în același timp, numărul infracțiunilor care se pedepsesc cu amenda.

Prin noul cod, în cazul infracțiunilor materiale, de prejudiciu accentul cade pe urmărirea din oficiu și aplicarea de sancțiuni foarte severe atunci când sunt cauzate daune de proporții, deci în funcție de valoarea socialî lezată și lăsând opțiune, atunci când bunul sustras este al unei persoane fizice, acesteia să continue sau să-și retragă plângerea.

Secțiunea IV

Sistematizarea incriminării faptelor contra patrimoniului și aspectele lor comune

Obiectul juridic generic și obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului.

În dreptul penal noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunurile nu ca o universalitate, ci ca individualitate a lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.

Infracțiunea nu ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul sau. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu (patrimoniale) decât ca infracțiuni contra patrimoniului.

S-ar putea susține că patrimoniul, ca universalitate fiind o abstracție nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul urmărește să și-o apropie).

Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru acei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu și este cuprins în această noțiune.

Sub alt aspect este de observat că incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului și nu poziția juridică a victimei.

Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit. Dacă victimă a fost deposedata ilegal de un bun, ea nu este ținută să facă dovadă că avea calitatea de proprietar sau posesor ori de detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii .

Legea penală a considerat, așadar, ca pentru a ocroti patrimoniul și drepturile legate de acesta se impune, mai întâi, să fie aparate situațiile de fapt existente, în sensul că acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a făptuitorului întrucât orice modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Este neîndoielnic că numai atâta vreme cât un bun își păstrează situația de fapt stabilită și cunoscută de cei interesați, oricine ar putea pretinde că are vreun drept asupra acelui bun și-l va putea valorifica în mod real. În ipoteza în care bunul și-a pierdut situația de fapt, de pildă, a fost însușit, sustras, ascuns, distrus, etc. Orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă. Așa se explică și rațiunea pentru care legea penală pedepsește uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acțiunea să contribuie la schimbarea situației de fapt al unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane (de exemplu, distrugerile prevăzute de art. 217 alin. 2-4 C.pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996, sau furtul incriminat în art. 208 alin.3 C.pen).

Prin urmare, schimbarea pe căi ilicite a situației entităților patrimoniale constituie specificul infracțiunilor prevăzute în Titlul III al C. pen.

Un alt specific al acestei categorii de infracțiuni este că sub denumirea globală de „infracțiuni contra patrimoniului” se ascund două categorii mari de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu formele felurite de proprietate.

Delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale, este consacrata chiar prin normele constituționale; art. 135 alin. 2 din Constituție prevede: „Proprietatea este publică sau privată”, ceea ce înseamnă că în societatea noastră nu sunt de conceput alte forme de proprietate, și pe cale de consecință de patrimoniu, decât cele enumerate în Constituție.

În ceea ce privește precizarea obiectelor concrete care aparțin uneia sau celeilalte forme de proprietate, normele constituționale folosesc o tehnică diferențială, ele nu menționează în mod direct categoriile de lucruri care aparțin proprietății private ci numai cele care formează proprietatea publică. Cunoscând însă aceste categorii de bunuri, în mod indirect, ne dăm seama și de sfera bunurilor care aparțin proprietății private. În această categorie vor intra toate bunurile care nu formează patrimoniul public.

Potrivit art. 135 alin.4 din Constituție constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera proprietății publice:

Bogățiile de orice natură ale subsolului;

Căile de comunicație;

Spațial aerian;

Apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public;

Plajele, marea teritorială;

Resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental.

Pe lângă acestea mai pot intra în categoria bunurilor aparținând proprietății publice și alte bunuri. Așa de pildă, prin Legea. nr. 18/1991 privind fondul funciar, ca și prin Legea. nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sunt enumerate și alte bunuri.

Aceste legi lărgesc sfera bunurilor enumerate de Constituție prin adăugarea la această enumerare a altor bunuri care formează obiect exclusiv al proprietății publice, așa cum se procedează prin art. 5 din Legea. nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum și prin art. 4 lit. a alin. 2 din Legea. nr. 56/1992 care se referă la fâșia de protecție a frontierei și prin art. 74 privind imobilele din punctele de trecere ale frontierei.

Un alt procedeu de lărgire a sferei bunurilor aparținând proprietății publice la care apelează aceste legi speciale este acela de a indica criteriul după care se poate determina apartenenta bunului la proprietatea publică. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea. nr. 18/1991 arata că au acest caracter terenurile care prin natura lor sunt de uz sau de interes public, iar art. 4 alin. Ultim din aceeași lege precizează că aparțin proprietății publice și terenurile „afectate unei utilități publice”.

Așadar, natura bunurilor ori afectarea lor unei utilități publice sunt principalele criterii prevăzute în legile menționate pentru delimitarea bunurilor obiect exclusiv al proprietății publice. Aceste bunuri potrivit Constituției și în baza legii ar putea să se găsească fie în administrarea unei regii autonome, fie a unei instituții publice, fie în detenția societății comerciale căreia i-au fost închiriate. Dacă legea specială nu prevede altfel, închirierea sau concesionarea ar putea fi făcută fie unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat, fie oricărei societăți comerciale. Caracteristica proprietății publice este și faptul că ea este inalienabila, adică bunurile din această categorie nu pot ieși pe nici o cale din sfera proprietății publice. Aceasta nu înseamnă că nu se admite o anumită circulație, adică un anumit transfer al acestor bunuri. Însăși Constituția la art. 135 alin. 5 prevede că, în condițiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome, instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Potrivit legislației penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat cum a fost anterior. Aceasta înseamnă că, în limitele legale de sancționare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să trateze mai aspru pe cei care aduc atingere proprietății publice.

În perspectivă, credem că legiuitorul va trebui să acorde o atenție sporită ocrotirii bunurilor proprietății publice care satisfac un interes general al societății. De altfel, acesta este și în tradiția legislației noastre în perioada dintre cele două războaie mondiale, când patrimoniul public a fost aparat diferențiat de cel privat, existând o lege specială pentru apărarea patrimoniului public.

Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire (chiar dacă nu în cadrul unor secțiuni separate ale C. pen.) pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri. O atare ocrotire ar putea fi extinsă, pentru identitatea de rațiune, într-o perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor aparținând regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat chiar dacă în prezent aceste bunuri au caracter privat iar potrivit art. 41 alin. 2 din Constituție proprietatea privată este ocrotita în mod egal de lege indiferent de titularul ei. Aceasta va atrage o ocrotire specială și a bunurilor încredințate unei regii autonome sau unei societăți comerciale cu aportul majoritar de stat (de exemplu: spre a fi transportate pe calea ferată, poștă, navigația navală, aeriană, ori păstrate, sau spre a fi vândute, etc.).

În toate aceste situații capitalul societății care face astfel de operații, fiind al statului, adică provenind din contribuțiile tuturor cetățenilor bunurile aparținătoare explicit ori implicit acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca și bunurile aparținând proprietății publice.

Aceasta s-ar putea realiza chiar sub forma unor agravante la incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice (pe lângă posibilitatea unei individualizări judiciare a sancțiunii mai severe în raport cu bunurile la care facem referire și care poate fi realizată și în prezent) de ocrotire a bunurilor a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate și nu numai persoana fizică sau juridică proprietara nemijlocit a bunului.

Spre deosebire de bunurile proprietate publică pe care le putem identifica cu ușurință și în mod direct pe baza normelor constituționale și a legilor speciale, bunurile proprietate privată se identifica pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietății publice.

Nu interesează dacă aceste bunuri se găsesc în stăpânirea unei persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se afla în proprietatea statului ori a unor persoane particulare. Ca urmare, proprietate privată poate avea atât statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice, ca de pildă societățile comerciale. Bunurile regiilor autonome (altele decât cele aparținând proprietăților publice și date lor spre administrare) nu constituie proprietate de stat, ci proprietatea privată a statului. La fel și bunurile unei societăți comerciale la care statul deține majoritatea capitalului social (cu excepția bunurilor aparținând proprietății publice și încredințate dar sub forma concesionarii ori închirierii).

Potrivit art. 5 din Legea. nr. 15/1990 „Regia autonomă este proprietatea bunurilor din patrimoniul sau, iar în exercitarea dreptului de proprietate regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu”.

Art. 20 alin. 2 din aceeași lege prevede, de asemenea, că „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia”.

Art. 35 din Legea. nr. 31/1990, privind societățile comerciale, arata că „bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia”.

Așadar, bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale sunt proprietate privată și nu publică (chiar dacă la o societate comercială statul deține capitalul majoritar). Fac excepție numai bunurile care aparțin proprietății publice și care potrivit art. 135 alin. 5 din Constituție au fost încredințate regiilor autonome spre administrare, iar societățile comerciale sub formă de concesionare sau închiriere.

Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunul asupra căruia a fost îndreptată fapta incriminata. De regulă, acest bun se găsește, în momentul comiterii faptei, în patrimoniul persoanei fizice sau juridice.

Pentru infracțiunile de tâlhărie și piraterie exista un obiect material principal, același ca și în cazul furtului, dar și unul adiacent și anume persoană fizică împotriva căreia se exercita actele de violență sau de amenințare. La infracțiunile de furt, abuz de încredere, delapidare și însușirea bunului găsit, obiectul material este totdeauna un bun mobil.

În cazul infracțiunii de distrugere obiectul material îl constituie, în principal, bunurile mobile dar pot fi și imobile asupra cărora se săvârșește elementul material al faptei.

Tot astfel infracțiunea de tulburare de posesie are ca obiect material un imobil sau o parte din imobil.

Subiecții infracțiunilor.

Subiectul activ nemijlocit.

Poate fi, de regulă, orice persoană deoarece legea nu prevede o cerință specială cu privire la acesta. În mod excepțional la unele infracțiuni legea cere ca subiectul să îndeplinească anumite condiții, de pildă, în cazul faptei de distrugere din culpă prevăzută la art. 219 alin. Ultim C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996, presupune un subiect activ calificat anume – conducătorul unui mijloc de transport în comun ori un membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.

La infracțiunea de delapidare se cere ca subiectul activ nemijlocit să fie calificat – să aibă calitatea de funcționar, gestionar sau administrator. Participația penală este posibilă, de regulă, în toate formele sale.

Prin excepție, la infracțiunea de abuz de încredere coautoratul implica condiția ca bunul mobil să fi fost încredințat făptuitorilor în grija lor comună; iar la gestiunea frauduloasă, coautorat va exista numai dacă făptuitorii aveau obligația comună de a administra sau conserva bunurile.

De asemenea la infracțiunile unde subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate, această condiție trebuie îndeplinită și de coautori.

Subiectul pasiv.

Este persoana fizică sau juridică de drept privat cât și statul în cazul bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietății publice (sau regiile autonome care au primit spre administrare bunuri aparținând proprietății publice ori societățile comerciale care au primit bunuri aparținând proprietății publice sub forma concesionarii ori închirierii).

În cazul infracțiunile de tâlhărie și piraterie pe lângă persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin violență și care este subiect pasiv principal, poate există și un subiect pasiv secundar, anume persoană care fără a fi direct lezata în patrimoniul sau suferă violentele exercitate de făptuitor (de exemplu, persoana care se opune ca făptuitorul să fugă cu bunul sustras și care este supusă unor violențe din partea acestuia).

La infracțiunile de distrugere putem distinge, de asemenea, un subiect pasiv principal, în persoana celui căruia îi aparține bunul cât și un subiect pasiv adiacent care poate fi cel ce are asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi realizate (de exemplu, creditorul gajist, creditorul ipotecar, uzufructuarul).

De regulă, infracțiunile contra patrimoniului nu cuprind condiții speciale de loc, de timp pentru existența infracțiunii.

Există însă și excepții, la unele infracțiuni. De exemplu la infracțiunea de furt, când timpul sau locul pot constitui circumstanțe de agravare a infracțiunii.

Latura obiectivă.

Elementul material.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului constă dintr-o acțiune (cel mai frecvent) sau dintr-o inacțiune. Uneori, elementul material se înfățișează;

Sub forma unei singure acțiuni (de exemplu, la furt);

Sub formă a doua sau mai multe acțiuni alternative (de exemplu la infracțiunile de distrugere și tăinuire) sau cumulative (de exemplu la infracțiunile de tâlhărie și piraterie);

Ori, dintr-o acțiune și inacțiune alternative (de exemplu, însușirea bunului găsit).

Legea penală ține seama de situațiile de fapt existente în care se găsesc bunurile (entitățile patrimoniale) și pe care le ocrotește. Or, acțiunile ilicite prin care pot fi modificate în mod social periculos aceste situații de fapt sunt: acțiunile de sustragere (luare, deturnare), acțiuni de fraudă (abuz, amăgire) și acțiunile de samavolnicie (distrugere, degradare, invadare).

Pe baza acestui criteriu de diferențiere materială infracțiunile contra avutului personal sau particular pot fi clasificate în 3 categorii:

Prima categorie o formează faptele de sustragere: furtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea;

A doua categorie o constituie faptele de fraudă: abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea și însușirea bunului găsit;

A treia categorie o formează faptele de samavolnicie din care fac parte distrugerea și tulburarea de posesie.

În toate aceste categorii de fapte bunul care constituie obiectul material al infracțiunii se găsea în momentul săvârșirii infracțiunii într-o situație de fapt pe care a pierdut-o fie din cauza unei sustrageri, fie din cauza unei comportări frauduloase, fie din cauza unei distrugeri sau tulburări de posesie.

De altfel, am putea spune, ca într-o bună măsură, aceasta sistematizare a primit în codul penal și o expunere formală, atâta timp cât la început în primele articole ale titlului sunt înșirate dispozițiile privind infracțiunile săvârșite prin sustragere, apoi cele săvârșite prin fraudă și, până la urmă, infracțiunile comise prin samavolnicie.

Urmarea socialmente periculoasă.

Urmarea imediata consta, de regulă, în producerea unei pagube în patrimoniul unei persoane fizice și juridice private, ori al unei persoane juridice publice. La unele infracțiuni, ca de pildă, tâlhărie, piraterie, tăinuire apare și o altă urmare imediată ce se răsfrânge asupra valorilor ocrotite în mod adiacent de normă de incriminare.

La unele infracțiuni contra patrimoniului pe lângă consecințele care formează Urmarea imediată a infracțiunii pot să existe și consecințe subsecvente ale infracțiunii (urmări grave sau deosebit de grave) care vor fi cuprinse în conținutul agravat al infracțiunii (art. 219 alin. 3, art. 211 alin. 3, art. 209 alin. Final C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996).

Legătură de cauzalitate.

Între elementul material și Urmarea imediata trebuie să existe o legătură de cauzalitate care la unele infracțiuni, ca de exemplu distrugerea rezultă din materialitatea faptei, la altele este necesar să se dovedească această legătură.

În cazul infracțiunilor complexe contra patrimoniului legătura de cauzalitate, va avea, de asemenea, un caracter complex.

Latura subiectivă.

Infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc, de regulă, cu intenție directă sau indirectă. În mod excepțional, infracțiunea de distrugere poate fi comisă și din culpă.

La unele forme agravate ale infracțiunilor contra patrimoniului, elementul subiectiv se caracterizează prin praeterintentie (de exemplu tâlhăria prevăzută la art. 211 alin.2 lit. h C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996, pirateria prevăzută la art. 212 alin. 2 și 3 C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996).

Din conținutul subiectiv al unora dintre infracțiunile contra patrimoniului fac parte și alte cerințe cum ar fi scopul (de exemplu, infracțiunea de înșelăciune) sau reaua credință (de exemplu, infracțiunea de gestiune frauduloasă).

Secțiunea V

Sancționarea infracțiunilor contra patrimoniului

Forme. Modalități. Sancțiuni.

Forme.

Infracțiunile contra patrimoniului fiind infracțiuni care se realizează, de regulă, prin acțiune (au un iter criminis) sunt susceptibile de a trece prin faza actelor pregătitoare, a tentativei, a consumării și eventual faza epuizării.

În ce privește actele pregătitoare, în lipsa unei dispoziții exprese de incriminare, vor fi sancționate că acte de complicitate anterioară, dacă s-a început executarea.

Tentativă, posibilă la majoritatea infracțiunilor din această categorie, este sancționata potrivit dispozițiilor art. 222 C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996.

Consumarea infracțiunilor contra patrimoniului are loc în momentul în care executarea acțiunii intenționate este dusă până la capăt, producându-se și urmărea periculoasă specifică acestor infracțiuni.

Dacă infracțiunile la care ne referim se comit în formă continuă (de exemplu, sustragerea de curent electric) sau continuată va exista și faza epuizării, în momentul când au încetat actele de prelungire a activității delictuoase ori s-a săvârșit ultima acțiune (inacțiune) a infracțiunii continuate.

Modalități.

Codul penal incriminează faptele contra patrimoniului în dispoziții sintetice dar cuprinzătoare, descriind, de regulă, exhaustiv, modalitățile normative sub care s-ar putea prezenta infracțiunea respectivă (conținut închis de incriminare), de exemplu furtul, tâlhăria, înșelăciunea, alteori, mai rar, legiuitorul descrie numai principalele modalități normative concepând că fapta să poată fi comisă și sub alte modalități. De exemplu, distrugerea din culpă (conținut deschis de incriminare). Fiecăreia din modalitățile normative poată să-i corespundă o varietate de modalități faptice.

De regulă, faptele contra patrimoniului sunt incriminate atât în variante țip cât și în variante calificate sau agravate (de exemplu, furtul tâlhăria, pirateria, distrugerea).

Sancțiuni.

Infracțiunile contra patrimoniului se diferențiază între ele și prin pericolul social generic specific fiecărei infracțiuni; aceasta se reflectă în modul de sancționare a infracțiunilor prevăzute în acest titlu al Codului penal.

Pentru anumite infracțiuni din acest grup legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii cu limite mai reduse, alternativ cu pedeapsa amenzii. Este cazul infracțiunilor de:

Abuz de încredere (art.213 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996);

Însușirea bunului găsit (art.216 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996);

Distrugerea din culpă (art.219 alin.1 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996);

Tulburarea de posesie (art.220 alin.1 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996).

Pentru toate celelalte infracțiuni prevăzute în Titlul III C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996, pedeapsa este închisoarea dar în limite foarte largi, acoperind întrucâtva și limitele de pedeapsa din reglementările precedente.

Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens, de pildă:

Infracțiunea de furt simplu (art.208 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996) se pedepsește cu închisoare de la 1 la 12 ani;

Tâlhăria (art.211 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996) se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 18 ani;

Înșelăciunea (art.215 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996) se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

În ce privește pedeapsa complimentara a interzicerii unor drepturi, aceasta se aplică în mod obligatoriu pentru unele variante agravate, cum sunt de exemplu:

Furt calificat (art. 209 alin. 3 C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996);

Tâlhărie (art.211 alin.3 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996);

Piraterie (art.212 alin.3 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996);

Înșelăciune (art.215 alin.5 C.pen modificat prin Legea. nr.140/1996);

Delapidare (art.2151 alin.2 C.pen. modificat prin Legea. nr.140/1996) etc.

În alte cazuri ea se aplică în mod facultativ atunci când instanță stabilește o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin doi ani și apreciază că necesară pedeapsa complimentara față de natură și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului (art. 65 C.pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996).

Prevăzând limite atât de largi de pedeapsa cu închisoarea legiuitorul a avut în vedere că faptele contra patrimoniului prezintă diferențieri mari sub aspectul pericolului social și a periculozității făptuitorului, fiind necesar să se pună la dispoziția instanțelor de judecată un cadru legal corespunzător care să permită o individualizare cât mai corectă și o dozare a pedepsei cât mai eficientă de natură să realizeze scopul (prevenția generală și specială) urmărit prin aplicarea pedepsei, mai ales, în perioada actuală când fenomenul infracțional în acest domeniu cunoaște o creștere fără precedent.

În cazul infracțiunilor contra patrimoniului instanță va putea dispune confiscarea specială dacă constata îndeplinirea condițiilor din art. 118 C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996.

Se observă că la unele infracțiuni contra patrimoniului legea face deosebire în ceea ce privește modul de pornire a acțiunii penale după cum bunul este proprietate privată sau publică.

Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătura răspunderea penală. Această distincție se face în cazul infracțiunilor de abuz de încredere (art. 213 C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996), distrugere (art. 217 alin. 1 C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996) și tulburare de posesie (art. 220 C. pen. modificat prin Legea. nr. 140/1996).

CAPITOLUL II:

ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE GESTIUNE FRAUDULOASĂ

Secțiunea a I-a: Concept și caracterizare

Această infracțiune este prevăzută de Codul penal al României (art. 214) în Titlul III denumit „Infracțiuni contra patrimoniului”. În afara gestiunii frauduloase, acest titlu reglementează următoarele infracțiuni: furtul (art. 208), furtul calificat (art. 209), furtul urmărit la plângerea prealabilă (art. 210), tâlharia (art. 211), pirateria (art. 212), abuzul de încredere (art.213), înșelăciunea (art. 215), delapidarea (art. 215^1), însușirea bunului găsit (art. 216), distrugerea (art. 217), distrugerea calificată (art. 218), distrugerea din culpă (art. 219), tulburarea de posesie (art. 220) și tăinuirea (art. 221).

Constituția României, prin art. 136 face referire la proprietate, pe care o împarte în două: publică și privată. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că „proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege”, iar „proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice” conform al. 5. Așadar, plecând de la dispozițiile constituționale, legiuitorul a incriminat o serie de infracțiuni care fac parte din titlul menționat mai sus.

Trebuie arătat că noțiunea de patrimoniu are o sferă mai largă decât noțiunea de proprietate, incluzând nu numai proprietatea, ci totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică.În această accepțiune, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură, și numai în ultimă instantă, prin intermediul normelor penale.

Definiția gestiunii frauduloase este dată de art. 214 al. 1 . Astfel potrivit art. 214 C. pen., gestiunea frauduloasă – varianta tip – constă în pricinuirea de pagube unei persoane fizice sau juridice cu rea-credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grijă administrării sau conservării acelor bunuri, iar varianta agravată presupune săvârșirea gestiunii frauduloase în scopul de a dobândi un folos material, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Conținutul legal

Prin incriminarea gestiunii frauduloase legiuitorul a urmărit să realizeze o ocrotire mai eficientă a bunurilor pe care o persoană fizică sau juridică le încredințează alteia în scopul administrării ori conservării lor, prin obligarea celui însărcinat cu administrarea sau conservarea acestora, la o comportare corectă în acțiunile pe care le întreprinde, pentru a nu produce pagube proprietarului acelor bunuri.

Specifică infracțiunii de gestiune frauduloasă este existența unui raport juridic în baza căruia făptuitorul nu numai că deține bunul, dar are și obligații de administrare sau conservare.

În concepția Codului penal actual, ca și a celui din 1936, gestiunea frauduloasă este o infracțiune independentă, spre deosebire de sistemul altor legislații în care infracțiunea de gestiune frauduloasă este o formă a abuzului de încredere.

Secțiunea a II-a

Condițiile infracțiunii de gestiune frauduloasă

Obiectul juridic

1. Obiectul juridic generic

Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale cu caracter patrimonial iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la buna-credință și încrederea necesară între cei ce intră în relații cu caracter patrimonial.

1.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale privitoare la patrimoniu și a căror dezvoltare nu poate fi concepută fără să existe un minim de încredere în persoana care a primit în administrare sau conservare bunurile altuia, că nu va pricinui, cu rea-credință, pagube proprietarului bunurilor respective.

Obiectul juridic specific mai este reprezentat și de relațiile sociale privitoare la patrimoniu, care se statornicesc pe baza încrederii acordate unei persoane de către alta, care îi încredințează bunuri pentru administrare sau conservare.

Deci obiectul juridic constă drepturile cu caracter patrimonial aparținând unei persoane fizice sau juridice.

1. 3. Obiectul material

Această infracțiune are ca obiect material diverse bunuri mobile și imobile, aparținând altuia, dar aflate în posesia făptuitorului. Constituie obiect material și bunurile asupra cărora făptuitorul are un drept de coproprietate, atunci când coproprietarul i-a încredințat acestuia administrarea sau conservarea întregii universalități de bunuri.

Constituie obiect material al gestiunii frauduloase orice bun mobil sau imobil ce aparține altei persoane și care a fost dat făptuitorului pentru a-l administra ori conserva. Poate fi obiect material al acestei infracțiuni fie numai unul sau anumite bunuri ce aparțin altuia ori întregul avut al unei persoane fizice sau juridice, dacă au fost încredințate în scopurile prevăzute de art. 214 C. pen.

În această ultimă formă, obiectul material se înfățișează ca o universalitate de bunuri; în această universalitate ar putea intra toate categoriile de bunuri: mobile, imobile, fungibile, nefungibile, consumptibile, neconsumptibile, drepturi reale, creanțe etc.

Deci obiectul material este format dintr-o universalitate de bunuri mobile sau imobile sau dintr-o parte dintr-un patrimoniu aparținând unei persoane fizice sau juridice, aflate în sarcina administrării sau conservării de către făptuitor. În mod excepțional, obiectul material ar putea fi constituit și dintr-un singur bun (dacă patrimoniul cuprinde la un moment dat un singur bun, de exemplu un teren, o casă de închiriat).

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ

Subiect activ al infracțiunii de gestiune frauduloasă poate fi numai persoana care are sarcina de a administra sau conserva bunurile unei alte persoane.

Titlul pe baza căruia autorul deține bunul în privința căruia are însărcinarea de administrare sau conservare poate să rezulte din lege, contract și după unii autori, din cvasicontract.

Sarcina administrării bunurilor unei persoane juridice revine persoanei care are această obligație potrivit dispozițiilor legale sau actelor juridice care reglementează organizarea și funcționarea persoanei juridice respective sau raporturile juridice dintre cel care administrează și persoana juridică (act constitutiv, statut, contract etc.), indiferent de denumirea funcției (administrator, manager, director al unei societăți comerciale, lichidator, președinte al unei organizații nonprofit etc.).

Însărcinarea se poate referi la administrarea sau conservarea bunurilor unui particular sau ale unei persoane juridice; se poate da în scris sau verbal, pe timp nedeterminat sau provizoriu, cerându-se că actul de administrare sau de conservare care a produs pagube să fie efectuat pe timpul însărcinării, chiar dacă paguba s-a produs ulterior stingerii raportului juridic din care a rezultat însărcinarea. Pot avea obligația juridică de a administra și conserva bunurile altei persoane, persoane fizice ca: tutorele, curatorul, administratorul unui imobil, intendentul, executorul testamentar, consilierul juridic, judecătorul sindic al falimentului, custodele, procuristul, depozitarul etc.

Infracțiunea este susceptibilă de a fi comisă în oricare din formele de participație. În cazul coautoratului participanții trebuie să aibă în comun sarcina administrării sau conservării bunurilor altei persoane și împreuna să comită acte pricinuitoare de pagube în acțiunea de administrare sau conservare a bunurilor respective. Instigatorii și complicii pot fi persoane care nu au aceste calități.

Participația este posibilă sub toate formele, cu precizarea că va fi posibil coautoratul numai dacă fapta este săvârșită prin acțiune, iar obligația săvârșirii unui act revine mai multor persoane care îndeplinesc cerința subiectului activ special.

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparține bunul sau întregul avut încredințat făptuitorului pentru administrare sau conservare și căreia i s-au produs pagube prin activitatea de gestionare frauduloasă.

Secțiunea a III-a

Structura și conținutul juridic al infracțiunii

Conținutul constitutiv al infracțiunii

Latura obiectivă

Elementul material este reprezentat de orice acțiune sau inacțiune păgubitoare pentru proprietarul bunurilor, săvârșită de făptuitor, cu prilejul administrării sau conservării bunurilor încredințate. Obligațiile de administrare sau conservare a bunurilor altuia trebuie să-și găsească izvorul în conținutul unui raport juridic, care este creat, de regulă, printr-un contract de mandat, potrivit căruia mandatarul se obligă să administreze sau să conserve bunurile mandantului. Contractul se încheie intuitu personae, neavând relevanță dacă mandatarul este ori nu retribuit pentru activitatea sa; de asemenea, nu are importanță dacă mandatul a fost încheiat expres sau tacit, ori dacă a îmbrăcat sau nu formă scrisă; forma scrisă este menită să întărească probațiunea mandatului, dar în lipsa ei, proba se poate face în orice alt mod.

Actul de executare poate consta în acțiune sau inacțiune, dar nu este descris în mod explicit în norma de incriminare și nici nu ar putea fi, dată fiind varietatea mare de modalități concrete prin care se poate realiza. Însă actele de executare sunt determinabile pe baza elementelor oferite de norma de incriminare.

Astfel, actele de executare trebuie să fie săvârșite cu ocazia administrării sau conservării bunurilor altuia, de către cel care are sau trebuie să aibă grija administrării sau conservării bunurilor și să aibă drept consecință o pagubă în patrimoniul subiectului pasiv.

Administrarea unui patrimoniu sau a unei universalități de bunuri înseamnă organizarea și dirijarea prin acte decizionale a folosirii lor optime în interesul proprietarului, astfel încât valoarea bunurilor și veniturilor să nu scadă, ci să sporească. Administrarea implică decizii privind soarta juridică a bunurilor, în sensul folosirii, dispoziției materiale sau juridice. Actele concrete de administrare sunt de o mare varietate, determinată îndeosebi de natura bunurilor. De exemplu, măsurile necesare pentru cultivarea unui teren agricol, închirierea unei construcții, folosirea bunurilor unei societăți comerciale pentru desfășurarea activității acesteia etc.

Spre deosebire de administrarea unui bun, administrarea unui patrimoniu presupune și acte de dispoziție cu privire la anumite bunuri. Acest aspect este încă și mai evident în cazul persoanelor juridice, îndeosebi a celor cu scop lucrativ (vânzarea recoltei, vânzarea produselor fabricate etc.).

Conservarea înseamnă luarea de măsuri adecvate în scopul păstrării și pazei corespunzătoare a bunurilor, în scopul evitării producerii de pagube prin pierderea în orice mod, distrugerea sau degradarea lor.

Administrarea sau conservarea bunurilor altuia trebuie să se realizeze cu diligența bunului proprietar.

Ținând seamă de finalitatea pe care trebuie să o servească administrarea sau conservarea bunurilor altuia, putem conchide că actul de executare al infracțiunii de gestiune frauduloasă constă în orice acțiune sau inacțiune păgubitoare săvârșită cu ocazia administrării sau conservării bunurilor altuia, care este necorespunzătoare în raport cu obligațiile făptuitorului de administrare sau conservare corectă în interesul proprietarului.

De exemplu, folosirea unor bunuri în alt scop decât destinația normală sau în avantajul făptuitorului ori al unui terț, înstrăinarea unor bunuri sau încheierea de contracte comerciale în condiții vădit dezavantajoase pentru proprietarul bunurilor, renunțarea la creanțe, neexploatarea unor bunuri, omisiunea intentării de acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor patrimoniale urmată de prescrierea dreptului la acțiune, neluarea măsurilor necesare pentru păstrarea bunurilor etc., toate acestea făcute în mod deliberat.

Așadar, pentru existența elementul material se cer a fi îndeplinite anumite condiții:

– Existența unui raport juridic potrivit căruia o persoană are însărcinarea de a administra sau conserva bunurile, averea sau o parte din averea unei persoane;

– Bunurile sau valorile să se afle în posesia sau detenția făptuitorului;

– Făptuitorul să aibă de drept ori de fapt gestionarea sau administrarea bunurilor respective.

Considerăm că trebuie să facem precizarea, ca atunci când o persoană administrează bunurile altuia în baza unei situațiuni firești, cum ar fi de exemplu, părintele care adminis-treaza bunurile copilului sau, nu se poate reține infracțiunea de gestiune frauduloasă.

Elementul material al gestiunii frauduloase se realizează că atare prin acte de încălcare a grijii pe care făptuitorul este ținut să o aibă în administrarea sau conservare bunurilor, prin acte comisive sau omisive păgubitoare.

Astfel, săvârșește infracțiunea de gestiune frauduloasă cel care, încredintându-i-se administrarea sau conservarea unor bunuri, le folosește în interesul sau personal, degra-dându-le, sau nu ia măsurile necesare pentru conservarea lor, făcând să se producă degra-dari de natură a diminua valoarea ori efectuează reparații la un imobil plătind prețuri cu mult mai mari decât cele care în mod obișnuit se plătesc.

În general, actele păgubitoare se pot produce atât prin depășirea limitelor însărcinării, cât și în cadrul acelor limite ce rezultă din raportul juridic (de exemplu, folosirea bunurilor și în interes personal, având drept urmare diminuarea valorii acestora sau efectuarea unor reparații la un imobil plătind prețuri mult mai mari decât cele reale).

Urmarea imediată constă în crearea unei situații de fapt păgubitoare pentru bunurile încredințate, consecință a acțiunii sau inacțiunii lipsite de grija necesară din partea făptuitorului.

Cu alte cuvinte, urmarea constă în diminuarea patrimoniului subiectului pasiv, în urma acțiunii ilicite a subiectului activ, fiind necesar ca paguba să fie una materială (nu morală), efectivă și certă.

O dată produsă aceasta urmare infracțiunea de gestiune frauduloasă realizează toate condițiile conținutului sau legal, indiferent dacă ulterior se repară paguba produsă; aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei, putând fi considerată o circumstanță atenuantă.

Deci urmarea imediată constă într-o pagubă produsă în patrimoniul subiectului pasiv. Între acțiunile sau inacțiunile de administrare sau conservare necorespunzătoare și paguba produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Acesta trebuie dovedit.

Legătură de cauzalitate. Pentru realizarea în întregul sau a laturii obiective a infracțiunii de gestiune frauduloasă este necesar să se constate că între fapta abuzivă a făptuitorului și situația de fapt în care se află bunurile gestionate există o legătură de cauzalitate. De pildă, trebuie să se stabilească că la baza stării necorespunzătoare a bunurilor se află acțiunea sau inacțiunea lipsită de grijă a făptuitorului.

De regulă, legătura de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei.

2. Latura subiectivă

.

Forma de vinovăție specifică infracțiunii de gestiune frauduloasă, în varianta tip, este intenția. Actele păgubitoare uneori pot consta și în acte omisive. Conform art. 19 alin. (3) C. pen., în acest caz, forma de vinovăție ar putea fi și culpă. Dar art. 214 folosește expresia "cu rea-credință", ceea ce înseamnă că și în cazul actelor omisive care au produs pagube, forma de vinovăție este tot intenția.

În concret, săvârșirea faptei cu intenție înseamnă că făptuitorul prevede că prin acțiunea sau omisiunea sa va produce o pagubă în patrimoniul subiectului pasiv, urmare pe care o dorește sau o acceptă. Dacă paguba a fost produsă printr-o conduită păgubitoare săvârșită din culpă (incompetență, neglijență etc.) fapta nu constituie gestiune frauduloasă

În varianta agravată [art. 214 alin. (2) C. pen.], legea cere să existe scopul de a dobândi, ceea ce înseamnă o intenție calificată prin scop. Nu interesează dacă acest scop a fost ori nu atins, este suficient să existe ca o finalitate a acțiunii urmărite de făptuitor. În cazul alin. (1), când elementul material îmbracă forma acțiunii, se susține, în doctrină, ca forma de vinovăție poate fi și intenția indirectă.

Secțiunea a IV-a

Forme. modalități. Sancțiuni

Formele infracțiunii de gestiune frauduloasă

Deși infracțiunea de gestiune frauduloasă poate fi comisă sub toate formele, actele pregătitoare, cât și tentativă la infracțiune nu sunt pedepsite. Legea sancționează numai forma consumată a infracțiunii care se realizează în momentul în care sunt executate actele ce constituie elementul material și se produce urmarea imediată.

Potrivit art. 214 alin 2 C.pen., infracțiunea de gestiune frauduloasă are o gravitate sporită dacă a fost săvârșită în scopul de a dobândi un folos material.

Pentru existența formei agravate a infracțiunii este necesar ca făptuitorul să fi urmărit acest scop special în momentul săvârșirii faptei, indiferent dacă ulterior a obținut sau nu folosul material respectiv.

1. Consumarea

Infracțiunea se consumă o dată cu executarea actelor ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea urmării imediate. Gestiunea frauduloasă se poate săvârși prin acte succesive, iar dacă se stabilește că acestea îndeplinesc condițiile prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen., se va considera o infracțiune continuată, cu toate consecințele ce decurg din aceasta în privința dispozițiilor incidente în pedepsirea făptuitorului. În acest caz, infracțiunea se epuizează o dată cu săvârșirea ultimei acțiuni sau inacțiuni a infracțiunii continuate.

Modalitățile infracțiunii

Această infracțiune are în varianta tip trei modalități normative, după cum făptuitorul este însărcinat numai cu administrarea bunurilor sau numai cu conservarea acestora ori are ambele însărcinări.

Modalitățile faptice sunt și ele variabile în raport de împrejurările concrete și cu modul în care s-a produs prejudicierea bunurilor încredințate pentru administrare sau conservare.

În varianta agravantă prevăzută de art. 214 alin. (2) C. pen. la fiecare din modalitățile normative se adaugă cerința ca fapta să fi fost comisă în scopul de a dobândi un folos material; aceste modalități normative pot avea, de asemenea, și o varietate de modalități faptice.

3. Sancțiuni

Infracțiunea este sancționată cu pedeapsa principală a închisorii de la 6 luni la 5 ani.

Infracțiunea prezintă o singură variantă agravantă, care este determinată scopul calificat. Cu alte cuvinte dacă fapta de gestiune frauduloasă în forma tip este comisă în scopul de a dobândi un folos material, ea este apreciată ca având un pericol social mai mare, fiind sancționată cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Aspecte procesuale

În cazul formei de bază a infracțiunii acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Dispoziția procesuală în vigoare este similară celei de la infracțiunea de abuz de încredere, drept consecință a Deciziei nr. 177/1998 a Curții Constituționale.

Potrivit al. 3, dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală pentru fapta prevăzută în al. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului conform art. 279 al. 2 pct. b C. proc. pen.

Al. 3 al art. 214 conține o dispoziție declarată neconstituțională:”cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului…”Astfel, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 5/4.02.1999, a statuat ca dispozițiile
Art. 214 alin. (3) sunt neconstituționale, întrucât contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, care asigură o egală ocrotire a proprietății aparținând persoanelor fizice ori juridice de drept privat, precum și proprietății private a statului.

În motivare se reține că aceste dispoziții „contravin prevederilor art. 44 al. 2 din Constituție, care asigură o egală ocrotire a proprietății aparținând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum și a proprietății private a statului.Așa fiind, în privința bunurilor care formează obiectul proprietății private, statul nu poate beneficia de o ocrotire juridică diferită de aceea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.

Ca o consecință, în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă în varianta tip, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu numai dacă bunul este proprietate publică, mai exact, dacă aparține domeniului public al proprietății statului.

Socotim că soluția actuală privind punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu este oportună, putând genera importante disfuncții în apărarea intereselor persoanei vătămate și înfăptuirea justiției, îndeosebi atunci când subiectul pasiv este o persoană juridică.

Astfel, în cazul persoanei juridice plângerea prealabilă trebuie formulată de reprezentantul legal al acesteia. Cum însă reprezentantul legal este chiar persoana care a săvârșit infracțiunea de gestiune frauduloasă (administratorul) este lesne de înțeles că el nu va depune plângere împotriva sa. Va putea fi depusă plângere abia după schimbarea din funcție a administratorului, dar în asemenea situație paguba poate avea uneori efecte dezastruoase și iremediabile, iar pe de altă parte există și riscul intervenirii prescripției răspunderi penale. Ca remediu, de lege ferenda propunem ca acțiunea penală să se pună în mișcare și din oficiu, iar împăcarea părților să înlăture răspunderea penală.

4.Corelația dintre gestiunea frauduloasă și alte infracțiuni

Infracțiunea de gestiune frauduloasă are un caracter subsidiar în raport cu alte infracțiuni contra patrimoniului prin care legea penală sancționează fapte păgubitoare determinate. De pildă, dacă fapta constă în însușirea, folosirea sau traficarea de bunuri ale unei persoane fizice pe care subiectul activ le administrează sau gestionează, se va realiza conținutul infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 C.pen.

Soluția este însă diferită în cazul unora dintre faptele incriminate de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Legea menționată prevede mai multe fapte care constituie infracțiune cu caracter special, dintre care unele corespund și conținutului infracțiunii de gestiune frauduloasă. Astfel, potrivit art. 272 alin. 1 lit.

b) se pedepsește cu închisoare de la de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societății, care: „dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos in paguba societății”.

Este evident că persoana care are grija administrării bunurilor societății comerciale (administrator, director sau reprezentant legal) produce o pagubă societății comerciale pe care o conduce prin procedeele alternative de a cumpăra acțiuni la un preț vădit superior valorii lor efective, respectiv de a vinde acțiuni la un preț vădit inferior valorii lor efective, acționând cu intenție, cu alte cuvinte „cu rea credință”.

Întrucât fapta menționată nu este altceva decât o infracțiune de gestiune frauduloasă în materie comercială, este firesc să se pună chestiunea dacă în speță este aplicabilă norma de incriminare specială sau cea generală (art. 214 C.pen.).

Răspunsul îl găsim în art. 281 al Legii nr. 31/1990 conform căruia „Faptele prevăzute in prezentul titlu, dacă constituie – potrivit Codului penal sau unor legi speciale – infracțiuni mai grave, se pedepsesc in condițiile și cu sancțiunile prevăzute acolo.” Așadar în exemplul de mai sus va fi aplicabil textul art. 214 alin. 2 C.pen.

Persoana care îndeplinește calitatea cerută subiectului activ al infracțiunii de delapidare (funcționar și administrator sau gestionar) îndeplinește totodată și cerințele subiectului activ al infracțiunii de gestiune frauduloasă. Prin urmare, dacă același făptuitor, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor unei persoane juridice săvârșește atât acte de însușire, folosire sau traficare a unor bunuri, dar și alte acte prin care cauzează cu rea credință o pagubă aceleiași persoane juridice, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia va exista un concurs de infracțiuni: delapidare și gestiune frauduloasă.

Speța 1

Prin sentința penală numărul 502 din 10 octombrie 1996 a jude-cătoriei Sighetului Marmației, rămasă definitivă prin neatacarea cu apel, inculpatul N.Gh. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiuni de gesti-une frauduloasă, prevăzută de articolul 214, cu aplicarea articolului 41 alineatul 2 din Codul penal. S-a reținut că în perioada ianuarie 1994 -iunie 1995, fiind inspector impozitare ș taxe la Administrața Financiară Sighetul Marmației,inculpatul și-a însușit treptat din încasări, suma totală de 2.239.650 lei.

Declarându-se recurs în anulare, s-a susținut între altele, că fapta trebuia încadrată în infracțiunea de delapidare.

Recursul în anulare este fondat.

În conformitate cu articolul 223 din Codul penal, în vigoare la data săvârșirii faptei ,însușirea, folosirea sau traficarea de către un func-ționar ori alt salariat, în interesul său pentru altul, de bani,valori sau alte bunuri din avutul public pe care le gestionează sau administrează consti-tuie infracțiuni de delapidare.

Spre deosebire de infracțiunea de gestiune frauduloasă unde,potrivit articolului 214 Cod penal, poate fi subiect orice persoană care, având încredințate bunuri spre conservare sau administrare, prici-nuiește, cu rea-credință o pagubă unei persoane, iar delapidarea este o infracțiune cu subiect calificat,respectiv funcționar ori salariat care are în gestiune sau administrare bani,valori sau alte bunuri, pe care și le însu-șește, le folosește sau le trafică, în interesul său sau pentru altul.

Ca urmare ,ori de câte ori fapta în însușirea, folosirea sau trafi-carea, într-un astfel de interes a banilor, valorilor sau altor bunuri de către funcționarul sau alt salariat căruia i-au fost încredințate spre gestionare sau administrare, ea va trebui încadrată în infracțiunea de delapidare, iar nu în infracțiunea de gestiune frauduloasă.

Cum ,în speță, inculpatul avea atât calitatea de funcționar, cât și pe aceea de gestionar, cu atribuții de a încasa taxe și impozite de la populație, pe care să le depună la C.E.C., ceea ce nu a făcut în toate ca-zurile, însușindu-și repetat o parte din sumele primite, se impunea ca această faptă a sa să fie încadrată în infracțiunea de delapidare prevăzută de articolul 223, cu aplicarea articolului 41 alineatul 2 și a articolului 13 din Codul penal.

Față de această situație, recursul declarat de procuror a fost admis, dispunându-se rejudecarea cauzei.

Fapta inculpatului de a-și însuși sume de bani din încasările făcute în calitate de inspector de impozite și taxe, în cadrul unei adminis-trații financiare, constitue infracțiunea de delapidare, iar nu infracțiunea de gestionare frauduloasă, deoarece a avut calitatea de funcționar cerută de textul de lege care incriminează infracțiunea de delapidare, iar între atribuțiile de serviciu ce i-au fost atribuite a fost și aceea de a gestiona sumele încasate. Ori, în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă, poate fi subiect al acesteia orice persoană ce are bunuri în conservare ori admi-nistrare, nefiind necesar să aibă calitatea de functionar.

Speța 2

Prin sentința penală numărul 994 din 16 septembrie 1996 a Judecătoriei Rădăuți, rămasă definitivă a fost condamnat inculpatul A.I. Pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă articolul 214 Cod penal, de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de articolul 291 Cod penal.

S-a reținut că în perioada iunie-septembrie 1995,inculpatul,fiind factor poștal și-a însușit suma de 3.350.000 lei prin falsificarea unor mandate privind plata pensiilor.

Declarându-se recurs în anulare s-a susținut că fapta de însușire a sumelor de bani trebuia încadrată în infracțiunea de delapidare prevăzuta de articolul 233 alineatul 1 cu aplicarea articolului 41 alineatul 2 Cod penal.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit articolului 223 alineatul 1 Cod penal (anterior legii numărul 140/1996) constitue infracțiune de delapidare "însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar ori alt salariat, în interesul său ori pentru altul,de bani,valori sau alte bunuri din avutul public, pe care le gestionează sau administrează".

Or,inculpatul, factor poștal,prin falsificarea unor mandate și-a însușit sume de bani,cu destinația pentru pensii, din bugetul asigurărilor sociale pe anul 1995.

Cum sumele de bani din bugetul de stat destinate a fi folosite pentru protecția socială aparțin în mod evident avantului public, chiar și atunci când se află temporal în gestiunea unor funcționari ai direcțiilor județene de posță, între care factori poștali,este evident că însușirea de către inculpat a unor astfel de sume constitue infracțiunea de delapidare, iar nu infracțiunea de gestionare frauduloasă care constă în pricinuirea cu rea-credință de pagube cu ocazia administrării sau conser-vării bunurilor unei persoane, de către cel care are sau trebuie să aibă grija administrării conservării acestora.

CAPITOLUL III

REGLEMENTAREA INFRACTIUNII IN NOUL COD PENAL

Modificări intervenite prin legea nr. 301 din 2004

Această lege a fost adoptată de Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art.

75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituția Romaniei, republicată.

Publicat in Monitorul Oficial cu numărul 575 din data de 29 iunie 2004 prezentul Cod

intră in vigoare la un an de la data publicării in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Pagina 105 din 109

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Legiuitorul aduce, substantiale modificari prin Legea nr. 301 din 2004, astfel

modificand Titlul din “Infractiuni contra patrimoniului” in “CRIME ȘI DELICTE CONTRA

PATRIMONIULUI”, cuprinse in Titlul II al acestei legi nr. 301 / 2004.

Observam modificarile intervenite chiar in interiorul acestui Titlu II din Legea nr. 301

/ 2004, care cuprinde urmatoarele categorii de infractiuni:

Furtul – art. 249

Furtul calificat – art. 250

Pedepsirea unor furturi la plangerea prealabila – art. 251

Talharia – art. 252

Talharia calificata – art. 253

Pirateria – art. 254

Pirateria calificata – art. 255

Abuzul de incredere – art. 256

Abuzul de incredere prin fraudarea creditorilor – art. 257

Gestiunea frauduloasa – art. 258

Insusirea bunului gasit – art. 259

Inselaciunea – art. 260

Distrugerea si insusirea de valori materiale interesand umanitatea – art. 261

Distrugerea si insusirea de valori culturale ale popoarelor – art. 262

Distrugerea – art. 263

Distrugerea calificata – art. 264

Distrugerea din culpa – art. 265

Tulburarea de posesie – art. 26

Tainuirea – art. 267

Spalarea banilor – art. 268

Sanctionarea tentativei – art. 269

Sanctionarea persoanei juridice – art. 270.

Astfel gestiunea frauduloasă este definită conform art.258 ca

„Art. 258: Gestiunea frauduloasă

(1)Pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credină, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepseăte cu închisoare strictă de la un an la 5 ani.

(2)Gestiunea frauduloasă săvârăită în scopul de a dobândi un folos material se pedepseăte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani.

(3)Dacă bunul este proprietate privată, acăiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în miăcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părăilor înlătură răspunderea penală.”

În noul Cod Penal gestiunea frauduloasă este prevăzută la art.242

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României

2. Codul penal român

3. Codul de procedurǎ penalǎ

4. Gheorghe Nistoreanu, A. Boroi, Dreptul penal – Partea Specialǎ, Editura All Beck,București 2002.

5. Tudorel Toader – Drept penal – partea specială, Ed. All Beck, București, 2002

6. O.Loghin, A. Filipaș,Drept penal,partea specialǎ, editura Șansa S.R.L.,București 1992

7. V.Dongoroz s.a.,Explicații teoretice ale codului penal român, partea specialǎ, volumul III

8. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, s.a. Drept penal partea specialǎ, București, Lumina Lex 2000

9.Gheorghe Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnǎr, V. Dobrinoiu, I Pașca, V. Lazǎr, Drept penal, partea specialǎ, Editura Europa Nova, București, 1999

10. Octavian Loghin, Tudorel Toader,Drept penal român, partea specialǎ, Casa de Editura și Presǎ “șansa” S.R.L. Bucuresti 1997

11.Traian Pop – Comentare Cod penal adnotat, 1937, vol. III

12. Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stanoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Victor Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman, vol III, Editia a-II-a, Editura Academiei Romane, Editura All Beck, Bucuresti, 2003,

13. George Antoniu, Marin Popa, Stefan Danes, Codul penal pe intelesul tuturor, Editura politica, Bucuresti, 1988

14. Tudor R. Popescu-Braila, Drept civil, vol I imprimat la Romcart SA, Bucuresti, 1993

15. Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1921,

16. Paul Cosmovici, Consideratii generale asupra patrimoniului. Studii de drept romanesc, nr. 1/1993

17. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu,

Valerica Lazar, Drept penal partea speciala, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1997,

18.Revista de Drept penal nr.3/1995

19. Revista Pro Lege nr.1/1997

20 Revista Pro Lege nr.4/1997

21. Revista Dreptului nr 7/1998

22. Revista Dreptului nr 11/1998

23. Revista Pro Lege nr.2/2000

24. Revista Pro Lege nr.4/2000

25. Revista de Drept penal nr.4/2000

26. Culegere de Practicǎ Judiciarǎ, aprilie 1996, Curtea de apel Ploiești

27. Buletinul Jurisprudenței al Curții Supreme de Justiție din 1998