Garantiile Procesului Echitabil In Cazul Litigiilor

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………. 4

I. ASPECTE INTRODUCTIVE – PRINCIPIILE POTRIVIT CĂRORA JUSTIȚIA ………………………………………………………….. 8

I.1. Principiul legalității ……………………………………………………………………….11

I.2. Justiția este unică, imparțială pentru toți ………………………………………… 12

I.3. Folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiție …………………….. 12

I.4. Dreptul la apărare ……………………………………………………………………….. 13

I.5.Prezumția de nevinovăție ……………………………………………………………… 13

I.6. Independența judecătorului ………………………………………………………….. 14

II. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ……………………………………………….. 15

II.1. Locul dreptului la un proces echitabil în sistemul statului de drept …… 15

II.2. Definirea noțunii de "proces echitabil" …………………………………………. 17

II.3. Natura juridică a dreptului la un proces echitabil …………………………… 18

II.4. Reglementarea legislativă a dreptului la o procedură echitabilă ………. 21

II.5. Raportul între prevederile dreptului internațional și cele de

drept intern ……………………………………………………………………………………… 21

III. GARANȚIILE PROCESULUI ECHITABIL ÎN CAZUL LITIGIILOR DINTRE PARTICULARI ȘI PUTERILE PUBLICE …………………………………………………… 23

III.1.Dreptul la un proces echitabil – art. 6 ………………………………………….. 23

III.1.1. Aplicabititatea art. 6 …………………………………………………… 23

III.1.2. Plângerile privind drepturile și obligațiile cu caracter civil . 24

III.1.3. Noțiunea de “acuzație” în materie penală ………………………. 27

III.1.4. Garanțiile generale ale dreptului la un proces echitabil ……. 28

III.1.5. Garanțiile speciale ale dreptului la un proces echitabil

în procesele penale ………………………………………………………………….31

III.1.6. Dreptul la o audiere echitabilă. Garanțiile implicite ale dreptului la un proces echitabil ………………………………………………………………. 33

III.2 Principiul legalității incriminării …………………………………………………… 35

III.2.1.Legalitatea incriminării ………………………………………………….. 35

III.2.2. Principiul neretroactivității legii penale …………………………… 35

III.3.Dreptul la o cale efectivă de atac în fața unei instanțe naționale ………………. 36

III.3.1.Considerații generale …………………………………………………….. 36

III.3.2. Aplicabilitatea art. 13 …………………………………………………… 37

III.3.3 Noțiunea de “recurs efectiv” ………………………………………….. 37

III.3.4. Noțiunea de “instanță națională” …………………………………… 38

IV. ROLUL CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN RESPECTAREA DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL ……………………………………………………………………………………………….. 39

V. CONCLUZII ………………………………………………………………………………………….. 51

INTRODUCERE

Declarația Universală a Drepturilor Omului constituie o referință fundamentală a drepturilor și libertăților omului. În Declarație se arată că baza libertății, dreptății și păcii în lume este recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile.Aceasta își propune să creeze o lume a libertății și demnității care trebuie să aparțină tuturor oamenilor, indiferent de religie, rasă sau sex. În temeiul Declarației s-au elaborat pacte, tratate, convenții și constituții.

Constituția României a privit cu optimism acest act esențial pe care l-a tratat cu respectul cuvenit considerându-l crezul democrației și libertății românești. Declarația Universală este unul dintre izvoarele dreptului românesc actual și o importantă sursă de informare pentru Curtea Constituțională chemată să se pronunțe asupra conformității legii cu Constituția, cu Declarația cu tratatele, pactele și convențiile internaționale la care România este parte.

Atât Declarația, cât și Constituția obligă autoritățile, mai ales justiția și implicit justiția constituțională, la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, printre care și acele drepturi și libertăți prin intermediul cărora se asigură neatingerea laturii spirituale a personalității uname.

Protecția drepturilor omului presupune înainte de toate existența unor garanții și mecanisme pentru asigurarea exercitării lor. Dintre acestea , mecanismele jurisdincționale s-au dovedit a fi cele mai eficiente. Ele au la bază exercitarea unor jurisdicții ce au competența să examineze plângerile și contestațiile ce își găsesc temeiul în încălcarea drepturilor omului și trebuie să pronunțe hotărâri cu caracter obligatoriu pentru cei interesați.

Al doilea act de o importanță indubitabilă este Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Convenția constituie baza acțiunii permanente desfășurate de Consiliul Europei ca deținător al patrimoniului european în domeniul drepturilor omului. În textul Convenției se prevede că statele care ratifică acest act acceptă în mod automat dubla obligație ce decurge din art.1.

Adică ele trebuie să se asigure că dreptul lor intern este compatibil cu Convenția și să înlăture orice necunoștere a drepturilor și libertăților protejate de aceasta. Trebuie precizat însă faptul că nici măcar in sfera drepturilor omului nu există o concordanță deplină între optica teoretică și realitatea existentă în unele țări sau continente. Cel mai elocvent exemplu îl constituie pedeapsa cu moartea. Dacă în majoritatea țărilor lumii aceasta a fost abolită, realitatea ne arată totuși că nu puține țări o mai mențin in timp ce pretind a fi țări civilizate, democratice.

Atât Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului militează pentru respectarea demnității umane și dezvoltarea individului ca personalitate unică și distinctă însă care are aceleași drepturi și libertăți cu ceilalți.

Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem de drept.

Dispoziția introdusă în art.21 alin.3 din Constituția României face doar o referire la un „proces echitabil”, fără să lămurească această sintagmă. În Dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul „echitabil” este explicat ca fiind „întemeiat pe dreptate, pe adevăr, just, drept, nepărtinitor”.

În Dicționarul de procedură penală se consideră că „în reglementarea procesuală, „echitatea” presupune o deplină egalitate a tuturor participanților la procesul penal, iar în realizarea acestuia echitatea nu poate fi separată de ideea fundamentală potrivit căreia toate persoanele care au încălcat legea trebuie să fie sancționate și nici un nevinovat să nu fie pedepsit.”1

În acest mod se exprimă cerința unui echilibru între apărarea interesului general al societații, de pedepsire a tuturor infractorilor și interesul legitim al fiecărei persoane nevinovate de a nu fi supusă constrângerii penale; pentru aceasta este necesar , pe de o parte să existe autoritatea judiciară corespunzătoare pentru a aplica corect și nepărtinitor legea penală celor care au săvârșit infracțiuni , obligată prin lege să acționeze în acest sens, deci să afle adevărul despre infracțiunea săvârșită și autorul ei, precum și aplicarea pedepsei în caz de vinovăție, dar totodată să se asigure ca nici o persoană să nu fie cercetată sau judecată pentru o infracțiune pe care nu a săvârșit-o.

Analizând dispozițiile art.6 din CEDO , care au în vedere un proces echitabil, se poate constata că acestea se referă la unele cerințe fără de care procesul nu este echitabil. Astfel, se cere accesul liber la un tribunal imparțial și independent, atât in ce privește judecarea și soluționarea conflictului de drept penal, cât și luarea oricărei măsuri de constrângere asupra unor drepturi și libertați fundamentale. În ce privește prima cerință, acesta este asigurată în procesul nostru penal , deoarece numai o instanță judecătorească are dreptul la jurisdicție , să aplice pedeapsa infractorilor.

Tot în România, în procesul penal există separația între funcția procesuală de acuzare, exercitată de un procuror, care aduce în fața tribunalului suspectul și funcția de jurisdicție, exercitată de instanța de judecată, care judecă și soluționează definitiv conflictul de drept penal, nici o pedeapsă nu poate fi aplicată decât de instanța judecătorească.

În legătură cu aceste cerințe la care se referă art.6 alin.1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o practică bine cristalizată și constantă , care oferă un tablou complet al situațiilor juridice , cu care pot fi confruntate instanțele judecătorești naționale, în legătură cu fiecare dintre cele trei elemente care alcătuiesc structura exigenței exprimate de Convenție în această privință și anume: i)tribunal stabilit de lege, ii)tribunal independent, iii)tribunal imparțial.

„Tribunalul stabilit prin lege” este una dintre condițiile esențiale promovate de Convenție pentru a asigura condițiile obiective ale unei judecăți echitabile. La sintagma „stabilit prin lege” se aplică o interpretare extensivă a termenului. Convenția nu are în vedere numai baza legală a existenței tribunalelor, ci și orice dispoziție din dreptul intern referitoare la: competență, compunerea instanței, mandatul, incompatibilitatea și recuzarea magistraților

Un al doilea element al exigenței formulate prin art.6, alin.1 din Convenție, îl constituie „dreptul la un tribunal independent”. Astfel, „instanța europeană a arătat că sintagma semnifică încrederea pe care , într-o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire justițiabililor. Or, pentru a se lua în considerare existența unei posibile bănuieli legitime de lipsă de independență a unei jurisdicții, elementul determinant constă în a se ști dacă aprehensiunile celui interesat pot trece ca obiectiv justificat.

Cea de-a treia componentă a exigenței formulate de art.6, alin.1 din Convenție o constituie „dreptul la un tribunal imparțial”. Potrivit jurisprudenței instanței europene, imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces. Instanțele de judecată, indiferent de tipul lor și de scara ierarhică pe care sunt plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparțialitații. Această doleanță se poate răsturna prin orice probă contrară.

Noțiunea de „imparțialitate” trebuie luată într-un dublu sens: demersul subiectiv, adică încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare și demersul obiectiv prin care se urmărește a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanții suficiente pentru a se exclude , în persoana sa orice bănuială legitimă.

Astfel, în lucrarea de față am abordat atât din punct de vedere teoretic cât și practic problemele semnalate de către cetățenii României, Curții Europene a Drepturilor Omului, privitoare la încălcarea principiului unui proces echitabil.

Am arătat ce presupune respectarea acestui principiu, domeniul de aplicare a acestuia, modalitățile prin care se încalcă, dar și lacunele legislației interne în raport cu legislația europeană.

Capitolul I

ASPECTE INTRODUCTIVE – PRINCIPIILE POTRIVIT CĂRORA SE REALIZEAZĂ JUSTIȚIA

În teoria clasică a separației puterilor, una dintre puteri este cea judecătorească. De altfel, așa cum deseori se afirmă, separația puterilor eseste asigurată în procesul nostru penal , deoarece numai o instanță judecătorească are dreptul la jurisdicție , să aplice pedeapsa infractorilor.

Tot în România, în procesul penal există separația între funcția procesuală de acuzare, exercitată de un procuror, care aduce în fața tribunalului suspectul și funcția de jurisdicție, exercitată de instanța de judecată, care judecă și soluționează definitiv conflictul de drept penal, nici o pedeapsă nu poate fi aplicată decât de instanța judecătorească.

În legătură cu aceste cerințe la care se referă art.6 alin.1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o practică bine cristalizată și constantă , care oferă un tablou complet al situațiilor juridice , cu care pot fi confruntate instanțele judecătorești naționale, în legătură cu fiecare dintre cele trei elemente care alcătuiesc structura exigenței exprimate de Convenție în această privință și anume: i)tribunal stabilit de lege, ii)tribunal independent, iii)tribunal imparțial.

„Tribunalul stabilit prin lege” este una dintre condițiile esențiale promovate de Convenție pentru a asigura condițiile obiective ale unei judecăți echitabile. La sintagma „stabilit prin lege” se aplică o interpretare extensivă a termenului. Convenția nu are în vedere numai baza legală a existenței tribunalelor, ci și orice dispoziție din dreptul intern referitoare la: competență, compunerea instanței, mandatul, incompatibilitatea și recuzarea magistraților

Un al doilea element al exigenței formulate prin art.6, alin.1 din Convenție, îl constituie „dreptul la un tribunal independent”. Astfel, „instanța europeană a arătat că sintagma semnifică încrederea pe care , într-o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire justițiabililor. Or, pentru a se lua în considerare existența unei posibile bănuieli legitime de lipsă de independență a unei jurisdicții, elementul determinant constă în a se ști dacă aprehensiunile celui interesat pot trece ca obiectiv justificat.

Cea de-a treia componentă a exigenței formulate de art.6, alin.1 din Convenție o constituie „dreptul la un tribunal imparțial”. Potrivit jurisprudenței instanței europene, imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces. Instanțele de judecată, indiferent de tipul lor și de scara ierarhică pe care sunt plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparțialitații. Această doleanță se poate răsturna prin orice probă contrară.

Noțiunea de „imparțialitate” trebuie luată într-un dublu sens: demersul subiectiv, adică încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare și demersul obiectiv prin care se urmărește a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanții suficiente pentru a se exclude , în persoana sa orice bănuială legitimă.

Astfel, în lucrarea de față am abordat atât din punct de vedere teoretic cât și practic problemele semnalate de către cetățenii României, Curții Europene a Drepturilor Omului, privitoare la încălcarea principiului unui proces echitabil.

Am arătat ce presupune respectarea acestui principiu, domeniul de aplicare a acestuia, modalitățile prin care se încalcă, dar și lacunele legislației interne în raport cu legislația europeană.

Capitolul I

ASPECTE INTRODUCTIVE – PRINCIPIILE POTRIVIT CĂRORA SE REALIZEAZĂ JUSTIȚIA

În teoria clasică a separației puterilor, una dintre puteri este cea judecătorească. De altfel, așa cum deseori se afirmă, separația puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească guvernanții în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alții. Într-o asemenea viziune, se conturează două aspecte distincte și anume:

a) separația Parlamentului vizavi de Guvern, care se referă la guvernanți în sensul larg al cuvântului;

b) separația jurisdicțiilor în raport cu guvernanții, care permit controlul acestora prin judecatori independenți.

Evoluția teoriei clasice a separației puterilor a implicat și evoluția explicațiilor și practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această ,,putere" este exprimată în constituții și doctrină și anume: putere judecatorească, putere jurisdicțională. Denumirea de autoritate judecatorească evoca foarte clar justiția, ca funcție distinctă și ca sistem distinct.

Termenul justiție are două sensuri. Într-un sens, prin justiție înțelegem sistemul organelor judecătorești, iar într-un al doilea sens înțelegem activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancțiuni, de restabilire a drepturilor și intereselor legitime încălcate. în limbajul obișnuit a face justiție înseamnă a face dreptate.

Justiția s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcție de judecare a proceselor, de reprimare a persoanelor care produc pagube și suferințe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiția și-a îmbogățit conținutul, ea privind direct chiar exercițiul puterii politice, în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanții acționează în limitele constituției și dreptului, adică în realizarea principiului legalității.

Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiție, lipsa justiției veritabile însemnând arbitrariu și nedreptate. Dacă viața socială trebuie să se desfășoare potrivit constituției și legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcție (o putere, o autoritate) care să le cunoască și să le poată interpreta și aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile și libertățile cetățenilor sunt periclitate, neglijate.

Concepută ca o funcție realizată independent și imparțial, justiția s-a impus ca o idee și realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile și interesele legitime le sunt încălcate, ca similarul dreptății mereu triumfătoare. Fiat iustitia pereat mundus (justiția să-și urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu justiția. Semnificatia acestui dicton este aceea că precum veșnica dreptate a Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiții, chiar ale prabușirii întregii lumi, tot așa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-1 ducă la bun sfârșit și să-1 rezolve după cum îl îndeamnă știința și conștiința, chiar dacă între timp ar veni sfărșitul lumii cu toate grozăviile sale.

În spiritul ideii de justiție s-au dezvoltat însă și activități înfăptuite de 9 alte organisme decât instanțele judecătorești care presupun – mai accentual sau nu- folosirea acelorași reguli judecatorești. În scopul articulării lor cu justiția se vorbește de activități jurisdicționale, de unde și denumirea de putere (autoritate) jurisdicțională. Cuvântul jurisdicțional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de jurisdicție.

Exprimarea autoritate (putere) jurisdicțională nu diminuează rolul justiției, ci evidențiază similitudinea de conținut și principii între mai multe activități care se impun atunci cînd legile nu sunt executate. Justiția rămâne partea substanțială a activității jurisdicționale. De aici și preocuparea firească pentru teoretizarea justiției pentru că restul activității jurisdicționale împrumută trăsăturile și principiile acesteia, la dimensiuni reduse desigur, știut fiind că peste tot este vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice, fie asemenea persoane și autorități (guvernanți), fie numai autorități.

Pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le sunt deduse spre rezolvare, membrii jurisdicțiilor mai întâi interpretează Constituția, legile, contractele, convențiile sau cutumele ce sunt invocate, le stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul judecătilor lor formeaza jurisprudența, care limpezește textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune și uneori le completează. Desigur este important de știut până unde pot merge jurisdicțiile în completarea lacunelor legii. Problema se pune pentru că rolul justiției este de a aplica dreptul și nu de a crea drept. Pot fi citate și cazuri interesante în care justiției i s-au conferit și împuterniciri de reglementare juridică.

În acest sens sunt explicate dispozițiile art. 101-102 din Constituția română din anul 1866 potrivit cărora o lege urma să determine cazurile de responsabilitate, pedepsele aplicabile miniștrilor și modul de urmărire în contra lor, iar până la adoptarea legii Înalta Curte de Casațiune și Justiție, are puterea de a caracteriza delictul și de a determina pedeapsa.

În urma judecății se emit hotărâri judecatorești, în care se stabilesc drepturi și obligații pentru subiectele de drept, participanți în proces, se aplică sancțiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părților în proces, cât și autorităților publice. Hotărârile judecătorești trebuie să fie respectate și executate de către cetățeni și autoritățile publice.

Specificul activitatii jurisdicționale

Activitatea jurisdicțională are un conținut și principii care o diferențiază de cea legislativă și executivă, dar o și integrează, într-o viziune sistematică, în ansamblul activităților statale. Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicțională este o parte a organizării statale a puterii politice.

Statul de drept implică obligativitatea respectării și aplicării constituțiilor și legilor. Judecatorul interpretează legea si o aplică, dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de către parlament, el nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale sau pur sentimentale, știut fiind ca dura lex sed lex.

Va trebui să observăm că însăși competența instanțelor judecătorești (autorității jurisdicționale) este stabilită prin constituție și legi. Justiția (în general, activitatea jurisdictională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera și spiritual constituției și legilor, obiceiului, convențiilor și contractelor. Judecătorul care înfăptuiește justitiția caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea și responsabilii.

Pentru ca justiția să-și poată înfăptui misiunea ea cunoaște o anumită organizare și anumite principii. Organizarea justiției se face pe grade de jurisdicție. Aceste grade de jurisdicție permit o evaluare în fond a cauzei, dar și posibilitatea de recurs, pentru îndreptarea erorilor, reevaluarea situaațiilor și probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a doua grade de jurisdicție: fond, apel sau recurs.

Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiția

Justiția trebuie sa raspundă unor exigențe fundamentale. În cadrul acestor exigențe se enumeră în general următoarele: legalitatea; buna administrare a justiției; accesul la un tribunal; garanția unui proces echitabil; publicitatea procesului; împărțialitatea judecătorului; proporționalitatea în stabilirea sancțiunilor etc.

Din aceste exigențe rezultă principiile potrivit cărora este organizată și funcționează justiția. În legătura cu aceste principii anumite precizări se impun. Astfel există principii aplicabile întregului sistem statal-juridic și care firesc sunt aplicabile și justiției. Există apoi unele principii proprii justiției (jurisdicțiilor) ca activitate și sistem de autorități. De altfel aceste principii ne interesează aici. Există, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii de jurisdicții (sau procese), sens în care se discută, de exemplu, de principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal.

Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecată, în lipsa de text expres sau apropiat judecatorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, iar încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătorești sau a altor acte de procedură.Unele principii privesc organizarea judecatoreasca, altele activitatea sau pozitia justitiei si a judecatorului.

Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituționale:, în sensul ca sunt reguli esentiale prevăzute explicit sau rezultând din dispozițiile constituționale.

I.1. Principiul legalității

Este un principiu ce în mod firesc excede justiției, tinând de esența statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiției și anume sub două mari aspecte; legalitatea instanțelor judecătorești și, respectiv legalitatea infracțiunilor și a pedepselor. Cât privește primul aspect, vom reține că pot îndeplini funcții jurisdicționale numai acele autorități statale cărora constituția și legile le recunosc asemenea calități. De asemenea, instanțele judecatoresti (jurisdicționale) pot rezolva procese numai în limita competenței conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege.

Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracțiune decât dacă este prevăzută de lege și că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.

Principiul legalității, cu aplicațiunea sa specifică la justiție este consacrat prin art. 124 din Constituția României.

I.2. Justitia este unică, imparțială și egală pentru toți

Este un principiu fundamental care valorifică și în acest domeniu marele principiu al egalității în drepturi a cetațenilor. Constitutia României revizuită a adăugat o nouă dimensiune acestui principiu, stabilind că justiția este nu doar unică și egală, ci și imparțială.

Aceasta presupune că pentru toți cetățenii să existe o singură justiție, că aceștia să fie judecați de aceleași instanțe în procese similare. Acest principiu refuză existența unor tribunale extraordinare, existența unor privilegii. Asfel se explică dispoziția art. 126 alin. (5) teza finală, prin care se interzice expres înființarea de instanțe extraordinare. Desigur, acest principiu nu este încălcat prin crearea unor secții speciale (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru minori), potrivit specificului proceselor, aceasta ținând de bună administrare a justiției. În acest sens același art. 126 alin. 5 precizează că prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

De asemenea, acest principiu presupune folosirea în spețe similare a acelorași reguli procedurale și acordarea drepturilor procesuale, în mod egal, tuturor participanților.

I.3. Folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiție

Procedura judiciară se desfășoară în limba oficiala a statului. Persoanelor care nu înțeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului și a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea li se asigură traducerea printr-un interpret. Constituția României conține mai multe dispoziții în acest sens, ele fiind îmbogățite prin revizuirea ce a avut loc în cursul anului 2003.

Astfel, art. 128 alin. (1) stabilește că procedura judiciară se desfășoară în limba română, pentru ca următoarele două alineate să stabilească în ce cazuri și condiții se poate utiliza limba maternă în justiție. Cetățenii români aparținând minorităților naționale vor avea dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor judecătorești, în condițiile ce vor fi stabilite printr-o lege organică. Modalitățile concrete de realizare a acestui drept special al acestor subiecte de drept vor fi astfel reglementate încât să nu împiedice buna administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați. Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret. în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

I.4. Dreptul la aparare

Este nu numai un drept fundamental cetațenesc, ci și un principiu fundamental al justiției.

Orice acuzat are dreptul de a se apăra el însuși sau de a beneficia de asistența unui avocat, ales sau numit din oficiu. În cazul în care acuzatul se apără singur, el trebuie să dispună de toate facilitatile necesare pentru a-și organiza apararea. Cu toate acestea, datorită dificultăților unei autoapărări a acuzaților, judecatorii cer de cele mai multe ori intervenția unui avocat, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fi asigurată în mod gratuit .

Este esențial în acest caz principiul liberei alegeri a apărătorului de către acuzat. Din momentul în care avocatul este ales, autoritățile trebuie să asigure libera comunicare a acestuia cu clientul și trebuie să permită avocatului participarea la toate momentele procedurii.

Articolul 6, parag. 3, lit. c) impune o obligație pozitivă a statelor și anume, asigurarea dreptului la asistență judiciară gratuită, atunci când acuzatul nu își permite un avocet ales. În acest caz însă statul nu poate fi considerat responsabil de eventualele greșeli sau neglijențe ale avocatului, datorită independenței acestei profesii.

Dreptul la asistență judiciară gratuită este dublu conditionat: de lipsa mijloacelor materiale adecvate și de interesul bunei administrări a justiției.

I.5. Prezumția de nevinovăție

Este un principiu constituțional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Este una din cele mai puternice garanții ale demnității și libertății umane. Este principiul căruia i se subordoneaza întreaga activitate jurisdicțională. Este prevăzut explicit în art. 23 alin. (11) din Constitutia Romaniei.

Prezumția de nevinovăție este o regulă esențială pentru existența unui proces echitabil. Aceasta prezumție se impune în primul rând judecătorilor în cadrul unui proces penal: acestia nu trebuie să aibă și să exprime convingerea că acea persoană este vinovată anterior analizării faptelor. Consecințele principale ale acestei prezumtii sunt acelea că sarcina probei incumbă acuzării și îndoiala profită acuzatului. Acesta trebuie să aiba posibilitatea să dea explicații și să furnizeze contraprobe.

In privința momentului până la care funcționează prezumția de nevinovăție, trebuie avute în vedere și căile de atac împotriva primei hotărâri de condamnare.

În general, prezumția de nevinovăție se consideră încălcată atunci când instanța sau o altă autoritate își exprimă opinia că persoana este vinovată până la terminarea procesului.

I.6. Independența judecătorului

Este un principiu consacrat de Constituție (art. 123 alin.2) si de Legea nr. 92/1992 (art. 3) potrivit cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii ". Judecătorii, indiferent de gradul instanței din care fac parte, nu și-ar putea îndeplini misiunea dacă în activitatea de judecată ar fi supuși unor ingerințe din partea unor organe sau a unor persoane, sub forma orientărilor, sugestiilor s.a.

Independența judecătorilor asigură independența justiției și constituie garanția libertății individului și a protecției lui în fața puterii. Între garanțiile constituționale ale independenței judecătorilor menționăm:

–  inamovibilitatea judecătorilor, instituită prin art. 124, alin.l din Constitutie;

–  incompatibilitatea funcției de judecător cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior (art. 124 alin.2);

–  interdicția ca judecătorii să facă parte din partide politice (art. 37 alin.3);

–  subordonarea judecătorilor numai față de lege (art.123 alin.2);

–  imposibilitatea revizuirii Constituției sub aspectul independenței justiției (art. 148 alin. 1).

CAPITOLUL II

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Dreptul la un process echitabil este un drept de o importanță considerabilă ocupând un loc deosebit într-o societate democratică și într-un stat de drept. Procesul echitabil este un drept fundamental, un ideal de justiție adevărată, făcută cu respectarea drepturilor omului. Acest drept este în același timp o garanție a exercitării celorlalte drepturi prevăzute în Convenție. În jurisprudența sa recentă Curtea Europeană a stabilit chiar o excepție de ordine publică europeană instituind obligația instanțelor naționale de a nu executa o hotărâre judecătorească străină contrară art. 6.

II.1. Locul dreptului la un proces echitabil în sistemul statului de drept

Statul român își afirmă apartenența la marea familie a democrațiilor occidentale, construite pe fundamentul pe care îl oferă noțiunea de stat de drept. Acest model de dezvoltare socială și juridică a unui stat pornește în permanență de la drepturi și libertăți considerate ca fiind inerente oricărei persoane umane, plecând de la dreptul la viață al acesteia și până la drepturile patrimoniale ale persoanei, trecând prin libertatea opiniei și a exprimării.

Un astfel de sistem nu este însă complet și devine lipsit de orice urmă de eficacitate atunci când toate aceste drepturi nu sunt însoțite de garanții corespunzatoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este pe deplin conștientă de aceasta, afirmând că, prin protejarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Conventia europeană a drepturilor omului vizează protecția principiului preeminenței dreptului, indisolubil legat de noțiunile de societate democratică și stat de drept.

În lipsa unor astfel de garanții, starea de conflict surd purtat în permanență între orice persoană și puterea publică, care are o tentație permanentă de abuz nu poate conduce decât la un unic căștigător. Starea în care s-au aflat sau se află societăți supuse unor regimuri totalitare confirmă afirmația de mai sus, în condițiile în care sistemelor de drept ale acestora nu le lipseau afirmarea unor drepturi fundamentale ale persoanei, ci tocmai un sistem de garanții care să poate înlesni respectul acelor drepturi în favoarea unei persoane situată pe o poziție dezavantajoasă din start față de puterea publică.

În opinia noastra, acesta este contextul în care trebuie înscrise drepturile de natura procedurala. Ele nu sunt altceva decât un complex de obligații impuse statului al căror unic scop este asigurarea protejării altor libertăți și drepturi fundamentale.

În lipsa acestui sistem de garanții procedurale, restul drepturilor fundamentale pot fi reduse la o sumă de principii cu caracter pur declarativ, fără nici o valoare, sistemul juridic devenind unul incapabil să asigure proeminența dreptului. Credem că două exemple sunt suficiente pentru a putea proba afirmația. De pildă, este perfect adevărat că legislația oricărui stat cunoaște principiul legalității încriminării și al prezumției de nevinovăție care, privite în ansamblu, interzic ca o persoană nevinovată sa poată fi sancționată penal.

Însă, în lipsa unei sume de garanții de ordin procedural, un astfel de deziderat al oricărui stat de drept nu poate fi niciodată atins, dată fiind forța impenetrabilă de care s-ar bucura altfel organele de anchetă penală. Tot astfel, simpla afirmare a necesității respectării dreptului de proprietate nu este suficientă pentru a asigura că orice persoană se poate bucura liberă de bunurile sale. Fără un sistem de garanții de ordin procedural care să permită sancționarea atingerilor aduse dreptului de proprietate, acesta ar rămâne la stadiul dreptului la fericire pe care il enunță cu entuziasm Constituția Statelor Unite.

Privit astfel, dreptul la un proces echitabil ocupă un loc privilegiat în sistemul respectarii drepturilor fundamentale, întrucat se află la confluența tuturor celorlalte drepturi fundamentale. Suma obligațiilor impuse statului care formează dreptul la un proces echitabil este practic nesfârșită, iar lista obligațiilor ce trebuie respectate poată să pară covârșitoare și să creeze senzație unei sarcini excesive și imposibile impusă statelor. Cu toate acestea, acest fapt este justificat tocmai de necesitatea de a asigura poziția de prim plan al dreptului la un proces echitabil în sistemul de valori care conduc către un stat de drept, ce reușește să îi asigure oricărei persoane respectul drepturilor inerente ființei umane.

Practica releva rolul central pe care îl joacă dreptul la un proces echitabil în cadrul sistemului Convenției, care îl consacra în probabil cel mai celebru text al sau: art. 6. Aceasta este dispoziția cel mai frecvent invocată în fața organelor Convenției.

Art. 6 este una dintre dispozițiile cheie ale Convenției, atât din punct de vedere calitativ – pentru că nu există societate democratică fără tribunale imparțiale sau proceduri echitabile – cât și din punct de vedere cantitativ- fiind articolul invocat de către reclamanți în 73% din afacerile judecate de către Curte în 2006.

Mai mult, locul pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică, afirmat încă de la începuturile jurisprudenței sale de către Curte, a fost întărit printr-o jurisprudență evolutivă și dinamică a judecătorilor europeni, cu toate derapajele și inconsecvențele jurisprudenței Curții, inevitabile probabil unui proces de o asemenea amploare. Pe aceeași linie se situează și jurisprudența internă, atât cea a Curții Constituționale, cât și cea a instanțelor ordinare, a căror jurisprudență este consacrată în bună măsură unor aspecte de ordin procedural.

II.2. Definirea noțiunii de ,,proces echitabil"

Noțiunea de ,,proces echitabil" este una aproape imposibil de definit din cauza condițiilor speciale în care a aparut între constanțele drepturilor și libertaților fundamentale în sistemele juridice contemperane. Evolutia pe care au cunoscut-o garanțiile procedurale a fost mai întâi opera instanțelor britanice și americane pentru ca, mai apoi, Curtea și Comisia europeană a drepturilor omului să adauge aspecte noi la cele cunoscute anterior. În lipsa unei posibile definiții, noțiunea de ,,proces echitabil" a fost frecvent utilizată pentru a desemna ansamblul drepturilor oferite justițiabililor prin art. 6 al Convenției, expresia vizând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Conventie.

Dreptul la un proces echitabil implică, însă ceva mai mult decat obligațiile pozitive și negative pe care le impun dispozițiile art. 6 din Convenție, în condițiile în care, art. 6 din Convenție nu este aplicabil oricărui tip de proceduri și oricarui litigiu. În același timp, pentru motivele și în condițiile pe care o să le expun pe larg spre finalul lucrării, și litigiile cărora prevederile art. 6 din Conventie nu le sunt incidente sunt însoțite de o sumă de garanții de ordin procedural, al căror sediu al materiei se găsește însă în alte texte din Convenție, în principal în art. 5 și art. 13 din actul european.

În plus, aceasta este și abordarea pe care o stabilește art. 21 din Constituție care, garantând dreptul la un proces echitabil, nu își limitează domeniul de incidență. În consecință, pentru mine, dreptul la un proces echitabil reprezintă suma de garanții procedurale care însoțesc orice litigiu, indiferent în ce materie și în ce domeniu intervine, și indiferent care text din Convenția europeană le reglează modalitatea concretă de incidență asupra litigiului.

Definiția de mai sus este susținuta, de altfel si de faptul că ideea de proces echitabil trimite la ideea de stat de drept, a cărui primă și esențială caracteristica constă în eliminarea arbitrarului și domnia legii. Aceste două obiective ale oricărui stat democratic sunt echivalente cu oferirea unor garanții din ce în ce mai largi în materie procesuală, atât prin extinderea noțiunii de proces asupra unor domenii ce țin de instanțele administrative ori disciplinare, cât și prin delimitarea cât mai exactă a liniei de echilibru care trebuie să existe între protecția drepturilor fundamentale si alte interese ale statelor.

Astfel, reducerea noțiunii de drept la un proces echitabil doar pentru situațiile acoperite prin dispozițiile art. 6 din Conventia europeană ar fi o reducere lipsită de o bază reală, pe care doar un scop legat de necesitatea protejării ideii de stat de drept ar putea să o ofere.

II.3. Natura juridică a dreptului la un proces echitabil

Analizând dispozițiile art.6 din CEDO , care au în vedere un proces echitabil, se poate constata că acestea se referă la unele cerințe fără de care procesul nu este echitabil. Astfel, se cere accesul liber la un tribunal imparțial și independent, atât in ce privește judecarea și soluționarea conflictului de drept penal, cât și luarea oricărei măsuri de constrângere asupra unor drepturi și libertați fundamentale. În ce privește prima cerință, aceasta este asigurată în procesul nostru penal , deoarece numai o instanță judecătorească are dreptul la jurisdicție , să aplice pedeapsa infractorilor. Tot în România, în procesul penal există separația între funcția procesuală de acuzare, exercitată de un procuror, care aduce în fața tribunalului suspectul și funcția de jurisdicție, exercitată de instanța de judecată, care judecă și soluționează definitiv conflictul de drept penal, nici o pedeapsă nu poate fi aplicată decât de instanța judecătorească.

În legătură cu aceste cerințe la care se referă art.6 alin.1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o practică bine cristalizată și constantă , care oferă un tablou complet al situațiilor juridice , cu care pot fi confruntate instanțele judecătorești naționale, în legătură cu fiecare dintre cele trei elemente care alcătuiesc structura exigenței exprimate de Convenție în această privință și anume: i)tribunal stabilit de lege, ii)tribunal independent, iii)tribunal imparțial.

„Tribunalul stabilit prin lege” este una dintre condițiile esențiale promovate de Convenție pentru a asigura condițiile obiective ale unei judecăți echitabile. La sintagma „stabilit prin lege” se aplică o interpretare extensivă a termenului. Convenția nu are în vedere numai baza legală a existenței tribunalelor, ci și orice dispoziție din dreptul intern referitoare la: competență, compunerea instanței, mandatul, incompatibilitatea și recuzarea magistraților ș.a.

Un al doilea element al exigenței formulate prin art.6, alin.1 din Convenție, îl constituie „dreptul la un tribunal independent”. Astfel, „instanța europeană a arătat că sintagma semnifică încrederea pe care , într-o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire justițiabililor. Or, pentru a se lua în considerare existența unei posibile bănuieli legitime de lipsă de independență a unei jurisdicții, elementul determinant constă în a se ști dacă aprehensiunile celui interesat pot trece ca obiectiv justificat”

Un element important al îndeplinirii acestei condiții constă în faptul că , după pronunțarea unei hotărâri care devine definitivă și irevocabilă ,deci obligatorie, aceasta să nu mai poată fi modificată de o autoritate nejudiciară, în detrimentul uneia dintre părțile procesului soluționat definitiv. O altă problemă importantă o constituie faptul că obligația judecătorilor de a se conforma unei jurisprudențe stabilite în secțiile unite ale instanței supreme a unei țari nu contravine caracterului independent al unui tribunal, deoarece reunirea în camere sau secții a unei înalte jurisdicții are ca scop conferirea unor autorități deosebite unor decizii de principiu în domenii importante ale activității judiciare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului și îndatoririi instanțelor de rang inferior de a examina în totală independență cauzele concrete ce le sunt deduse spre rezolvare.

Curtea a făcut o observație importantă cu privire la această sintagmă precizând că, prin calitatea de tribunal independent , se înțelege un organ cu deplină jurisdicție, care corespunde, printre altele, exigenței independenței față de executiv ,față de părți și față de puterea legislativă , impunându-se examinarea statutului care asigură independența fiecărui membru din compoziția tribunalului.

Cea de-a treia componentă a exigenței formulate de art.6, alin.1 din Convenție o constituie „dreptul la un tribunal imparțial”. Potrivit jurisprudenței instanței europene, imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces. Instanțele de judecată, indiferent de tipul lor și de scara ierarhică pe care sunt plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparțialitații. Această doleanță se poate răsturna prin orice probă contrară.

Noțiunea de „imparțialitate” trebuie luată într-un dublu sens: demersul subiectiv, adică încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare și demersul obiectiv prin care se urmărește a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanții suficiente pentru a se exclude , în persoana sa orice bănuială legitimă.

„Curtea a arătat că în atribuțiile sale, atunci când are de făcut aprecieri în privința imparțialității obiective a tribunalului , constă în a determina dacă , independent de conduita personală a membrilor tribunalului, unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica , autorizează punerea în discuție a imparțialității tribunalului. De aceea , orice judecător despre care se poate crede că nu ar fi pe deplin imparțial cu privire la judecarea cauzei ce i-a fost repartizată spre soluționare este obligat să se abțină să o examineze.”

. Ca si exemplu vă prezentăm Decizia nr. 3201 din 6 aprilie 2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect obligarea pârâților să le lase reclamanților deplina proprietate și liniștita posesie a unui imobil prin care a hotărât ca nu poate fi menținută în apel soluția primei instanțe de anulare a acțiunii ca netimbrată, în cazul în care cererea reclamantilor de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru a fost admisă, prin încheiere, ulterior pronunțării hotărârii instanței de fond. În acest sens, sunt greșite argumentele instanței de apel, ca reclamanții nu ar fi adus la cunoștință instanței că au formulat o cerere de reexaminare a taxei de timbru, deși nu exista în sarcina lor o asemenea obligație legală, iar, pe de altă parte, că acest aspect nu a fost prezentat ca motiv în cererea de apel, ci a fost invocat pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor, însă nu s-a avut în vedere că dezbaterile au avut loc la prima zi de înfățișare, fiind astfel respectate prevederile art. 287 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte a decis că a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, aceștia fiind în imposibilitate de a se prevala de dispozițiile încheierii de admitere a reexaminării taxei de timbru.  Pentru aceste considerente, Înalta Curte a modificat  decizia recurată, și, rejudecând apelul declarat de reclamanți, l-a admis, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Totodată trebuie subliniat faptul că prevederile art. 6 din Convenție poate fi invocat atât de persoanele fizice cât și de către persoanele juridice.

II.4. Reglementarea legislativă a dreptului la o procedura echitabilă

Dreptul la un proces echitabil cunoaște o reglementare destul de amplă. În raport de Convenția europeană a drepturilor omului, textul central care se referă la dreptul la un proces echitabil este art. 6 al Convenției.

Cu toate acestea, reglementări privind garanții de ordin procedural se întâlnesc și în art. 5, 13 sau 34 din Convenție sau art. 1, 2, 3, 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. În materia actelor internaționale, prevederilor Convenției i se adaugă cele cuprinse în Declarația universală a drepturilor omului și în pactele ONU în materie, precum și în diverse alte convenții încheiate în cadrul Consiliului Europei sau în recomandări ale acestei instituții.

În dreptul intern român, dreptul la un proces echitabil este garantat, in principal, prin dispozițiile art. 21, 23 și 24 din Constituție, precum și printr-o mulțime de alte reglementări procedurale existente în Constituție sau în legislația ordinară. Înainte de a analiza astfel de prevederi, trebuie insistat un pic asupra raportului dintre aceste reglementări și asupra concursului de texte în materie.

II.5. Raportul între prevederile dreptului internațional și cele de drept intern

Potrivit art. 6 din Convenție orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

În ciuda unei jurisprudențe care a extins destul de mult câmpul de aplicabilitate al art. 6, există și domenii ce ies de sub protectia oferita de către Convenție. În sistemul Convenției, dreptul de acces la justiție nu se circumscrie decât domeniului de aplicabilitate a art. 6: ,,contestații asupra unor drepturi și obligatii civile" și ,,acuzație în materie penală.

Spre deosebire de norma europeană, art. 21 din Constituția României consacră o prevedere generală, fără a exclude, la nivel de principiu, nici un domeniu din sfera sa de aplicabilitate. Aparenta contradicție dintre aceste dispoziții este facil de rezolvat, în condițiile în care Convenția permite statelor să adopte măsuri care să ofere un grad sporit de protecție a drepturilor fundamentale față de cele cuprinse în textul ei.

În consecință, cu privire la acuzațiile în materie penală și la litigiile privind drepturi și obligații cu caracter civil, accesul la justiție este protejat în România atât prin art. 6 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituție, iar cu privire la domeniile ce ies de sub incidența art. 6 din Convenție, garantarea accesului la justiție este asigurată de art. 21 din Constituție.

Astfel, atunci când o lege sau o ordonanță de guvern conține anumite limitări ale accesului la justiție, situația se prezintă diferit după cum procedura în cauză este sau nu acoperită și de prevederile art. 6 din Convenție, pe langă cele din Constituție.

Aceasta deoarece verificarea compatibilității unei legi sau a unei ordonanțe cu Constituția este atributul exclusiv al Curții Constituționale, în timp ce verificarea compatibilității unei norme legale cu Convenția poate să aparțină și unei instanțe integrată sistemului judiciar.

Curtea Constituțională este cea chemată să verifice integrarea deplină a oricărei norme cuprinsă într-o lege sau ordonanța în sistemul valorilor enumerate în Constituție, însă cât timp, potrivit art. 20 din Constituție, normele cuprinse în tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale se aplică cu prioritate față de orice altă normă de drept intern, instanțele ordinare; au competența să verifice compatibilitatea oricărei norme de drept intern cu prevederile Convenției și, în caz de incompatibilitate, să aplice cu prioritate dispozițiile Convenției.

CAPITOLUL III. GARANȚIILE PROCESULUI ECHITABIL ÎN CAZUL LITIGIILOR DINTRE PARTICULARI ȘI PUTERILE PUBLICE

III.1.Dreptul la un proces echitabil – art. 6

Art.6 din Convenție proclamă garanțiile cu privire la punerea în valoare a drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în fața instanțelor judiciare naționale, pentru a fi evitate sau, după caz, neutralizate toate încălcările ale oricărora dintre aceste drepturi de către autoritățile statale.

Acest text al Convenției este, sub aspect jurisdicțional, cel mai important și mai complex din Convenție, cu o largă aplicabilitate în toate procesele civile și penale. Însoțit de practica CEDO care este foarte variată și cu solide argumentări, poate fi considerat ca un adevărat ghid pentru instanțele judecătorești interne, conținând toate coordonatele procesuale și procedurale specifice unui proces corect, echitabil, în respectarea drepturilor și libertăților persoanei.

III.1.1. Aplicabititatea art. 6

Potrivit art. 6, garanțiile procesului echitabil se aplică “oricărei persoane”, fizice sau juridice.

Cât privește domeniul de aplicare, din interpretarea art. 6 parag. 1 rezultă că protecția acestuia nu acoperă toate litigiile, ci doar plângerile privind drepturile și obligațiile cu caracter civil și acuzațiile în materie penală.

În privința noțiunii de proces, a fost consacrată o interpretare extensiva: art. 6 se aplică atât înainte, cât și după procesul propriu-zis, deoarece el privește și executarea deciziei judecătorești.

III.1.2. Plângerile privind drepturile și obligațiile cu caracter civil

Determinarea caracterului civil al unui litigiu este esențial din două motive: pentru a determina încidența art. 6 din Convenție și pentru a determina regulile speciale incidente în materie civilă.

Astfel art. 6 din Convenție nu este aplicabil oricăror proceduri, ci doar celor calificate ca fiind civile sau penale potrivit criteriilor stabilite de Curte. Curtea a recurs la criterii autonome de determinare a naturii civile a unui litigiu, plecând în esență de la formula utilizată în cuprinsul art. 6 care își stabilește incidența în raport de acele litigii care au ca obiect contestații asupra unor drepturi și obligații cu caracter civil.

Pentru a putea aplica prevederile art. 6 unei proceduri este necesar ca dreptul sau obligația încălcata să facă obiectul unei plângeri sau contestații.

Curtea a refuzat să ofere o definiție cu privire la înțelesul noțiunii de contestație însă a făcut câteva precizări cu privire la conținutul acestei noțiuni afirmând că plângerea trebuie să existe, să poarte asupra dreptului cu caracter civil, și să fie reală și serioasă.

În primul rând, Curtea a afirmat că termenul de contestație nu trebuie înțeles în sens tehnic, având acest caracter orice act cu caracter contradictoriu față de o altă parte.

Cu alte cuvinte, cât timp între două persoane există o contradicție cu privire la un drept sau o obligație cu caractor civil, nu are nici o relevanță forma procedurală în care se manifestă aeeastă contradicție.

Per a contrario, lipsește condiția existenței unoi contestații, iar art. 6 este inaplicabil, procedurilor necontencioase, în cursul cărora nu există nici un conflict între una sau mai multe părți. Din cele afirmate de catre Curte, pare că autorii Convenției nu au dorit să oblige statele să extindă garanțiile procodurale și asupra procedurilor necontencioase, astfel încât principiile procedurilor contencioase reglementate prin Convenție -publicitate, oralitate, independență instanței, contradictorialitate; etc. – nu le sunt aplicabile.

Rațiunea acestei lirnitări constă în aceea că, atunci când părțile nu se află în conflict, ci au un interes comun, este inutilă consacrarea unor garanții menite, în esență, să asigure egalitatea acestora în fața judecătorului.

Pentru ca să se considere că există o contestație în sensul Convenției, este absolut obligatoriu ca dreptul cu caracter civil în litigiu să aparțină reclamantului și nu altei persoane. Spre exemplu, s-a decis inaplicabilitatea art. 6, pentru lipsa unei contestații cu privire la o procedură în cadrul căreia doi angajați ai unei companii au contestat în instanță dreptul altei persoane de a promova în cadrul companiei, întrucât litigiul nu viza exercitarea unui drept al reclamanților, ci al altei persoane.

O astfel de soluție este firească, întrucât atunci când o persoană încearcă să valorifice în cadrul unui litigiu drepturile altuia, contestația nu îi aparține persoanei în cauză, care apare doar forțat ca și parte; la un litigiu. Mai mult, atunci când o cauză are un caracter complex, intrând în discuție mai multe drepturi și obligații, contestația trebuie să vizeze acele drepturi și obligații care au un caracter civil în sensul celor expuse mai sus.

Caracterul “civil” al drepturilor și obligațiilor

Într-o primă etapă s-a considerat că noțiunea de “drepturi și obligații cu caracter civil” consfințește distincția dintre dreptul public si cel privat, drepturile și obligațiile cu caracter civil fiind acele drepturi și obligații de drept privat. Pornind de la această interpretare, art. 6 nu s-ar aplica drepturilor și obligațiilor de drept public (de exemplu, cele privind cetățenia, dreptul de vot etc.). În decursul timpului, însă judecătorii europeni au admis că această notiune include și litigiile dintre un particular și stat, atunci când acesta acționează ca o persoană privată. Ceea ce este esențial pentru determinarea aplicabilității art. 6 este însa caracterul dreptului în cauză, conținutul și efectele sale.

Dintre drepturile al căror caracter civil a fost recunoscut de Curte menționăm: dreptul de proprietate, dreptul de a desfășura activități comerciale, dreptul de a prirni compensații pentru pierderile materiale suferite ca urmare a unor acte ilegale ale statului.

Pe de alta parte, în măsura în care există o contestație, aceasta poate să se refere atât la existența unui drept, cât și la întinderea acestuia sau la modalitățile sale de exercitare; de asemenea, se poate referi atât la chestiuni de fapt, cât și la chestiuni juridice. Astfel, s-a decis ca există o contestație asupra unui drept, chiar și atunci când acest drept nu există încă, prin contestația formulată încercându-se tocmai obținerea acelui drept. Spre exemplu, aceasta a fost soluția în legatură cu litigiul opunând statul și o persoană privata relativ la refuzul de autorizare a acesteia pentru a distribui produse petrolifere.

Tot astfel nu are importanță dacă plângerea vizează legalitatea sau oportunitatea unui act. De pildă s-a decis că art. 6 este incident existând o contestație și atunci când instanța este chemată să se pronunțecu privire la existența unui interes public legat de o expropriere.

Noțiunea de plângere la care face referire art. 6 include și judecarea litigiului în căile de atac,indiferent că ele sunt ordinare sau extraordinare cât timp litigiul nu se judecă doar în fața instanțelor de fond.

Ultima condiție care trebuie îndeplinită este aceea a existenței unui caracter real și serios al contestației. În viziunea Curții art. 6 nu se aplică acelor proceduri absurde, în cadrul cărora se solicită lucruri imposibile, astfel încât nu se poate atirma că ar exista un litigiu real și serios.

Solutia Curții este justificată întrucât art. 6 nu însoțește cu garanții procedurale acele litigii care nu au nici cea mai mica șansă de succes, de la bun început fiind evident pentru oricine finalul procedurii. Astfel se întâmplă și atunci când o persoană invocă în fața instanței interne un drept care nu este recunoscut în legislația internă și atunci când, deși se invocă un drept recunoscut în legea internă, obiectul litigiului este absolut absurd, neavând nici o șansă de succes. De exemplu, s-ar putea spune că atunci când o persoană cere interzicerea circulației automobilelor pentru că polueaza și îi afectează sănătatea, contestația sa este una neserioasă, astfel ca art. 6 nu este incident.

Revenind la caracterul real și serios al contestației, trebuie spus că este o condiție care se pretează mult prea puțin la expuneri cu caracter pur teoretic. În consecință, ținând cont de cele deja prezentate cu privire la această condiție de aplicabilitate a art. 6, sunt elocvente două exemple. Un exemplu de contestație neserioasă a fost oferit de o cauză recent judecată de către Curte. În speță, reclamantul este proprietar a doua parcele de teren alăturate, înscrise în cartea funciară sub numere topografice diferite. Ulterior unei reorganizări, cele doua parcele au fost unite într-una singură, sub un numar topografic unic.

Reclamantul a introdus o acțiune solicitând anularea acestei comasări, însă acțiunea sa a fost respinsa în urma unei proceduri lipsită de publicitate și oralitate. În spetă, dacă caracterul civil al dreptului este evident, rămâne de stabilit dacă a existat o contestație reală și serioasă cu privire la exercitarea drepturilor cu caracter civil.

Curtea a constatat că existența dreptului de proprietate al reclamantului nu s-a pus în discuție în niciun stadiu al procedurii, iar reclamantul nu a putut să invoce un interes legitim pentru a se opune comasării parcelelor.

Faptul că una dintre parcele i-o promisese fiului său nu constituie un astfel de interes, în conditiile în care promisiunea putea fi îndeplinită și în condițiile comasării parcelelor aflate în proprietate sa. În aceste condiții, contestația reclamantului nu este serioasă și reală, astfel că art. 6 nu este aplicabil.

În schimb, Curtea a decis că, deși dreptul francez nu garantează o schimbare necondiționată a numelui unei persoane, se oferă posibilitatea oricărei persoane care are un interes legitim să solicite schimbarea numelui. În plus, dat fiind că o decizie administrativă poate fi atacată în instanță, puterea de apreciere a administrației nu este totală, putând fi cenzurată. Astfel, Curtea consideră că reclamantul a avut o contestație reală și serioasă privind exercitarea unui drept cu caracter civil, iar art. 6 este aplicabil.

În măsura în care toate aceste condiții sunt respectate, în materia civilă orice parte a unui litigiu beneficiază de dreptul de a accede la o instanță neutră care să tranșeze cu celeritate litigiul, respectând principiile care conferă echitabilitate unei proceduri

III.1.3. Noțiunea de “acuzație” în materie penală

Noțiunea de acuzație

Pentru a asigura o protecție cât mai eficientă a drepturilor omului, judecătorii europeni au dat o interpretare extensivă acestei noțiuni, ea devenind o noțiune autonomă față de definițiile din dreptul intern al statelor, în general, prin acuzație se înțelege notificarea oficială, din partea autorității competente, a învinuirii că o persoană a săvârșit o infracțiune . Sar această noțiunepoate împrăca și forma altor măsuri ce implică o asemenea învinuire și care antrenează consecințe importatnte asupra situației persoanei în cauză. Vor fi deci considerate ca acuzații în materie penală măsuri ca arestarea, deschiderea unei anchete preliminare etc., deoarece ele se referă la infracțiuni.

Materia penală

Acuzația penală fiind un concept autonom, judecătorii europeni nu sunt legați de definițiile naționale ale acesteia. Astfel, dacă o fapta este calificată de legea internă ca fiind infracțiune, nu exista nicio dificultate. Dimpotrivă, dacă dreptul intern nu face o asemenea calificare, judecătorii europeni își păstrează libertatea de apreciere: astfel, delictele calificate ca administrative sau disciplinare de către dreptul intern pot fi considerate ca fiind penale pe plan european.

Curtea a enumerat criteriile utilizate pentrua determina natura penală a unei acuzații:

prevederile dreptului intern ale statului în cauză

natura faptei sau a comportamentului ilegal

scopul și severitatea sancțiunii

Ultimul criteriu este cel determinant de cele mai multe ori pentru a aprecia natura penală a unei fapte în ciuda unor dispoziții contraredin dreptul internal statelor.Astfel dacă scopul sancțiunii aplicate nu este doar reparator ciare un caracter disuaziv față de autorul faptei sau față de alte persoane,ne aflăm în fața unei fapte cu caracter penal.

III.1.4. Garanțiile generale ale dreptului la un proces echitabil

Dreptul de a fi judecat de un tribunal independent și imparțial prevazut de lege

În privința aplicabilității art. 6 procedurilor în fața instanțelor naționale, deși acest text nu instituie obligația instituirii unui dublu grad de jurisdicție în materie civilă, trebuie precizat că, dacă statul a instituit un astfel de sistem, atunci el trebuie să asigure garanțiile unui process echitabil în fața instanțelor superioare.

De asemenea, cu toate că nu este menționat expres în texul art. 6, parag. 1 dreptul la un proces echitabil presupune și dreptul de acces la un tribunal. Aceasta deoarece Convenția are ca scop protejarea nu a unor drepturi teoretice ci concrete și efective. De aceea, dreptul de acces la un tribunal trebuie asigurat în efectiv, fară niciun fel de piedici. De exemplu, astfel de piedici pot consta în, lipsa asistenței judiciare pentru persoanele fără resurse suficiente

Acest drept nu este însă absolut. Statele păstrează o anumită marja de apreciere în asigurarea accesului la un tribunal, putând exista unele limitări necesare într-o societate democratică în vederea atingerii unui scop legitim. Un exemplu de limitare a accesului la un tribunal, care poate fi justificată este imunitatea magistratilor.

Un tribunal prevăzut de lege

Noțiunea de “tribunal” are un sens autonom, desprins de sensul termenului din dreptul intern al statelor părți. Astfel, nu sunt avute în vedere doar jurisdicțiile de tip clasic, în care tribunalul se caracterizează, din punct de vedere material, prin funcția sa jurisdicțională, adică rezolvarea oricărei chestiuni care ține de competența sa, pe baza normelor de drept și în cadrul unei proceduri organizate. În sensul european al termenului, tribunalul este un organ judiciar de plină jurisdicție, ce exercită un adevărat control de legalitate, atât asupra chestiunilor de fapt, cât și a celor de drept și care poate pronunța hotărâri obligatorii.

Nu constituie “tribunale”, în sensul Convenției, organele care au doar competența de a formula avize sau recomandări.

Tribunalul trebuie să fie stabilit de lege adică fie conform cu legea

Un tribunal independent

Independența tribunalului presupune ca acesta să nu fie supus unor ordine sau instrucțiuni din partea unei instanțe sau autorități superioare, precum și lipsa oricăror constângeri, presiuni sau influențe exterioare. Independența tribunalului se apreciază dintr-un dublu punct de vedere: față de executiv și față de părți, dar și față de puteri sociale exterioare, cum ar fi mass media.

Pentru a determina dacă un tribunal este independent, judecătorii europeni iau în considerare modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului acestora, inamovvabilitatea judecătorilor, precum și existența unor garanții împotriva presiunilor externe în îndeplinirea funcțiilor jurisdicționale alc tribunalului.

Un tribunal imparțial

Independența și imparțialitatea tribunalului se află într-o strânsă legătură. Astfel, un tribunal care nu este independent față de executiv nu va îndeplini nici condiția imparțialității. Aceasta din urmă presupune lipsa oricărei prejudecăți sau interes al judecătorului în cauza pe care este chemat sa o solutioneze.

Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil

Articolul 6 precizează că orice persoană are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Determinarea duratei “rezonabile” a procedurii poate da naștere unor dificultăți de interpretare. Momentul de la care începe calcularea acestei durate este, în materie civila, acela al sesizării jurisdicției competente. În materie penală, perioada începe la data la care bănuielile în privința persoanei interesate au consecințe importante asupra situației sale. Atât în materie civilă, cât și în materie penală, termenul acoperă ansamblul procedurii, inclusiv căile de atac.

Pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii, se utilizează diferite criterii dintre care: complexitatea cauzei, comporuntentul reclamantului, comportamentul autorităților competente. Numai atunci când acesta din urmă stă la baza unui termen apreciat ca fiind nerezonabil, va fi antrenată răspunderea statului.

Complexitatea cauzei este un criteriu frecvent utilizat. Sunt analizate toate datele,de fapt și de drept, ale cauzei. Se iau în considerare: numărul persoanelor implicate în cauză, volumul probațiunii, dificultatea administrării probelor, s.a.m.d.

Comportamentul reclamantului este, de asemenea, obiectul unei analize a judecătorilor europeni, pentru aprecierea duratei rezonabile a procedurii. Acest comportament poate, uneori, să fie cauza încetinelii procedurale: în cazul schimbărilor dese ale apărătomlui, al întârzierii comunicării unor date necesare judecății, al abuzului de cai dc atac, al neprezentarii la audieri, etc. Întârzierile cauzate de comportamentul părților în aceste cazuri nu sunt imputabile stalului în masura în care acesta a luat toate măsurile necesare pentru a le contracara.

Un alt criteriu este comportamentul autorității competente. Astfel, judecătorii eruropeni au aplicat cu severitate criteriul menționat atunci când au apreciat că statul nu și-a îndeplinit corespunzător obligația de celeritate prevăzuta de art. 6. Statele au, în acest sens, o obligație de rezultat: ele trebuie ca, în mod imperativ, să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât să fie îndeplinite cerințele art. 6.

Publicitatea procedurii

Orice persoană are dreptul la publicitatea procedurii în cauza sa. Această publicitate se impune pentru mai buna protecție a justifiabilului împotriva unei justiții secrete care scapă controlului public. Ea permite, de asemenea, pastrarea încrederii justitiabililor în instituțiile judiciare și această transparență corespunde întru totul scopului dreptului la un proces echitabil. Publicitatea procedurii presupune în primul rând respectarea oralității acesteia.

Există însă și limite ale principiului publicității, expres prevăzute de art. 6: accesul în sala de sedințe poate fi interzis presei sau publicului în timpul procesului, în interesul moralității, ordinii publice sau siguranței naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților o cer, sau atunci când acest lucru este considerat necesar de către tribunal în vederea unei mai bune realizări a justiției.

Cerința publicității trebuie apreciată în funcție de ansamblul procesului, luând în considerare specificul diferitelor faze ale acestuia. De asemenea, cerința publicității se aplică atât desfășurării propriu-zise a sedinței de judecată, cât și pronuntării hotărârii judecătorești, de la această din urmă fază neexistând nicio excepție.

III.1.5. Garanțiile speciale ale dreptului la un proces echitabil în procesele penale

Prezumția de nevinovăție

Potrivit art. 6 parag. 2, orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa este legal stabilită. Prezumția de nevinovăție este o regulă esențială pentru exisțenta unui proces echitabil în materie penală. Aceasta prezumtie se impune în primul rând judecătorilor în cadrul unui proces penal: acestia nu trebuie să aibă și să exprime convingerea că acea persoană este vinovată anterior analizării faptelor. Consecințele principale ale acestei prezumtii sunt acelea că sarcina probei incumbă acuzării și îndoiala profită acuzatului. Acesta trebuie să aiba posibilitatea să dea explicații și să furnizeze contraprobe.

In privința momentului până la care funcționează prezumția de nevinovăție, trebuie avute în vedere și căile de atac împotriva primei hotărâri de condamnare.

În general, prezumția de nevinovăție se consideră încălcată atunci când instanța sau o altă autoritate își exprimă opinia că persoana este vinovată până la terminarea procesului.

Dreptul la apărare

Garanția dreptului la apărare este o garanție complexă, care cuprinde, la randul ei, o serie de drepturi esențiale pentru existența unui proces echitabil în materie penală.

Dreptul de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației – art. 6 parag. 3 lit, a)

Această informare, care trebuie să fie detaliată, trebuie făcută în cel mai scurt timp posibil și într-o limbă înțeleasă de persoana în cauză.

Natura acuzației înseamnă calificarea sa juridică, în timp ce prin cauza acesteia se înțelege faptul material pus pe seama persoanei respective. Forma în care se face informarea nu are mare importanță: poate fi scrisă sau orală, important este ca ea sa fie făcuta efectiv.

Dreptul de a dispune de timpul si facilitățile necesare apărării- art. 6, parag. 3, lit. b)

Această garanție își începe aplicabilitatea în momentul în care persoana devine obieciul unei acuzații în materie penală. Durata necesară apărării se aprcciază în funcție de factorii paniculari ai fiecărui caz în parte: complexitatea, modul de lucru al avocatului aparării, stadiul procedural etc.

De asemenea, acest drept presupune posibilitatea acuzatului de a comunica cu avocatul său, în vederea pregătirii apărării. Orice restrângere a acestui drept trebuie să fie justificată de un scop legitim de interes public.

Pentru a-și organiza bine apărarea, acuzatul trebuie să aibă acces la dosarul său fie că se apără singur sau este asistat de un avocat.

Dreptul de a se apăra în mod eficient – art. 6 parag. 3 lit. c)

Orice acuzat are dreptul de a se apara el însuși sau de a beneficia de asistența unui avocat, ales sau numit din oficiu. În cazul în care acuzatul se apără singur, el trebuie să dispună de toate facilitate necesare pentru a-și organiza apararea. Cu toate acestea, datorită dificultăților unei autoapărări a acuzaților, judecatorii cer de cele mai multe on intervenția unui avocat, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fi asigurată în mod gratuit .

Este esențial în acest caz principiului liberei alegeri a apărătorului de către acuzat. Din momentul în care avocatul este ales, autoritățile trebuie să asigure libera comunicare a acestuia cu clientul și trebuie să permită avocatului participarea la toate momentele procedurii.

Articolul 6, parag. 3, lit. c) impune o obligație pozitivă a statelor și anume, asigurarea dreptului la asistență judiciară gratuită, atunci când acuzatul nu își permite un avocet ales. În acest caz însă statul nu poate fi considerat responsabil de eventualele greșeli sau neglijențe ale avocatului, datorită independenței acestei profesii.

Dreptul la asistență judiciară gratuită este dublu conditionat: de lipsa mijloacelor maieriale adecvate și de interesul bunei administrări a justiției.

Dreptul la martori – art. 6, parag. 3, lit. d)

Orice acuzat are dreptul de a interoga direct sau indirect martorii acuzării și de a obține convocarea și interogarea martorilor apărării iî aceleași condiții ca și cei ai acuzării. Noțiunea de “martor” este una din noțiunile autonome ale Convenției. Această noțiune include și experții. De asemenea, este considerată “martor” și persoana ale cărei declarații scrise sunt constituite ca probe în fața instanței, chiar dacă ele nu depun mărturie directă.

Dreptul la martori nu este absolut. Astfel, convocarea și interogarea oricărui martor al apărării nu este o obligație: tribunalul dispune de o putere suverană de apreciere, cu condiția să respecte obligația de motivare a unei asemenea decizii, precum și principiul egalității armelor.

Dreptul la interpret – art. 6 parag. 3 lit e)

Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită în ședință. În această privință, starea materială a acuzatului nu este relevantă. Intervenția interpretului trebuie să fie efectivă și concretă. Ea trebuie să acopere atât traducerile de documente necesare apărării, cât și interpretarea la audierile orale. Aceasta nu înseamnă însă că toate documentele trebuie traduse. Este suficient ca asistența interpretului să permită acuzatului să se apere de o manieră satisfăcătoare. Dreptul la interpret trebuie asigurat și atunci când avocatul acuzatului înțelege și vorbește limba folosită în cadrul procedurii. De asemenea, autoritățile trebuie să se asigure că interpretul este competent.

III.1.6. Dreptul la o audiere echitabilă. Garanțiile implicite ale dreptului la un proces echitabil

Cerința echității este consacrată din primele cuvinte ale art. 6. Importanța sa este considerabilă. Echitatea presupune o apreciere in concreto a cauzei. Una din condițiile esențiale pentru a exista o audiere echitabilă este însuși dreptul de acces la un tribunal. De asemenea, pentru respectarea acestei exigențe, este nevoie de o serie de garanții implicite de o deosebită importanță, cum ar fi: obligația de motivare a hotărârilor judecătorești, principiul egalității armelor, dreptul de a nu se autoacuza. Alte aspecte ale audierii echitabile sunt: prezența persoanei la audiere și contradictorialitatea procedurii.

Prezența la audiere este necesară în mod special în cauzele penale. Partea la un proces civil sau penal poate renunța la dreptul de a fi prezentă la audiere. Renunțarea trebuie să fie neechivocă și să fie însoțită de un minimum de garanții corespunzătoare importanței sale.

Prezența la audiere poate fi asigurată și prin intermediul unei videoconferințe, fără ca acest lucru să constituie o încălcare a art. 6 parag. 1 si 3.

Dreptul de acces la un tribunal

Așa cum am mai precizat acest drept este esențial pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii, accesul la un tribunal fiind unul din elementele-cheie ale statului de drept, care face parte din “patrimoniul spiritual comun” al statelor membre ale Consiliului Europei.

Obligația de motivare a hotărârilor

Necesitatea motivării hotărârilor judecătorești s-a impus deoarece în lipsa ei este greu a se vorbi despre un proces echitabil. Obligația de motivare se impune, deoarece ea permite, pe de o parte, expunerea raționamentului care a condus la dispozitivul hotărârii, iar pe de altă parte controlul asupra acesteia prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Convenția nu prevede direct această obligație pentru jurisdicțiile interne. Dar, în afara faptului că aceasta este conformă spiritului Convenției, ea este prevazută expres pentru hotărârile Curții Europene.

Principiul egalității armelor

Comisia Europeană a stabilit că dreptul la un proces echitabil implică posibilitatea oricareia din parți de a-și expune cauza în fața tribunalului, în condiții care să nu o dezavantajeze în fața părții adverse, iar Curtea Europeană a stabilit, încă din 1970, că egalitatea armelor este un principiu fundamental al procesului echitabil. Principiul egalității armelor presupune și respectarea altor garanții ale art. 6, cum ar fi dreptul la apărare și contradictorialitatea.

Principiul egalității armelor impune un echilibru între acuzator și persoana în cauză, inclusiv în privința comunicării pieselor aflate la dosar.

Dreptul de a nu se autoacuza

Spre deosebire de alte instrumente internaționale în materie, Convenția Europeană nu enunță expres acest drept, cunoscut și sub denumirea de “drept la tăcere”. Cu toate acestea, el a fost consacrat de Curtea Europeană: în sensul art. 6, orice acuzat are dreptul de a tacea și a nu contribui la propria sa incriminare. Acest drept asigură neîndoielnic caracterul echitabil al procedurii. El implică și dreptul inculpatului de a nu prezenta probe.

Dreptul la executarea hotărârilor judecătorești

Este o garanție implicită a procesului echitabil, ce rezultă și din aplicarea principiului securității juridice. Statele au obligația de a lua măsurile necesare punerii în executare a unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă

III.2 Principiul legalității incriminării

Articolul 7 al convenției consacră două principii devenite clasice și în același timp fundamentale, în orice sistem de drept: principiul legalității incrimării și pedepsei și principiul neretroactivității legii penale mai severe. Aceste prevederi fac parte dintre dispozițiile inderogabile ale Convenției, potrivit art. 15, parag. 1.

III.2.1.Legalitatea incriminării

Principiul legalității incriminării este o aplicare în domeniul dreptului penal a principiului general al egalității, principiul fundamental într-un stat de drept. Organele Convenției Europene au utilizat, în aprecierea respectării acestui principiu în materia incriminării penale, atât criteriul formal, cât și pe cel material. Din punct de vedere formal, orice infracțiune, pentru a putea face obiecul unei sancțiuni penale, trebuie să fie prevăzută de lege.

Condițiile esențiale pe care trebuie să le îndeplinească o regula de drept pentru a fi compatibilă cu art. 7 sunt previzibilitatea și accesibilitatea. Persoanele carora li se aplică aceste reguli trebuie, așadar, să aibă acces la ele și, de asemenea, să poată prevedea cu ușurință efectele lor. Aceasta, deoarece, legea este instrumentul fundamental al securității juridice a cetățenilor. În materie penală, concretizarea acestui principiu corespunde cerinței definiției clare și precise a infracțiunii.

Comisia și Curtea s-au pronunțat și asupra elementelor care contribuie la conferirea caracterului accesibil și previzibil al dispozițiilor legale:

– textul propriu-zis

– interpretarea sistematică a textului

– interpretarea jurisprudențială

În cazul interpretării jurisdicționale respectarea principiului securității juridice presupune aplicarea principiului interpretării restrictive a textelor incriminatoare,adică refuzul interpretării analogice in malam partem, jurisprudența nu poate modifica elementele constitutive ale infracțiunii în detrimentul acuzatului

III.2.2. Principiul neretroactivității legii penale

Neretroactivitatea legii penale este vazută ca un corolar al securității juridice și al principiului legalității incriminării. O lege penală nu poate, așadar, să sancționeze retroactiv o faptă considerată, anterior intrării sale în vigoare, ca licită. O astfel de retroactivitate ar încălca de la început cerința accesibilității și previzibilității, deoarece persoana căreia i s-ar aplica o astfel de normă nu a avut posibilitatea să o cunoască la momentul săvârșirii faptei. Principiul neretroactivității se extinde și asupra stabilirii, pentru infracțiuni deja incriminate, a unor pedepse mai severe rezultate din starea de recidivă.

În cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni, contra României, Curtea a constatat că aplicarea art. 7 a fost încălcată prin retroactivarea unei legi penale defavorabile, instanța condamnându-i pe reclamanți, salariați ai unei bănci private, pentru o luare de mită, faptă incriminată la data săvârșirii, doar în cazul funcționarilor sau altor salariați din sectorul public.

De la regula neretroactivității, art. 7 parag. 2 prevede o exceptie destul de controversată în doctrină: “acțiuni sau omisiuni care, în momentul săvârșirii lor, erau considerate infracțiuni potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”. Acest paragraf a fost introdus cu referire aluzivă la crimele de război și crimele împotriva umanității săvârșite de regimul nazist.

III.3.Dreptul la o cale efectivă de atac în fața unei autorități naționale

III.3.1.Considerații generale

Potrivit art. 13 al Convenției, “orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”. Articolul 13 este încă o ilustrare a principiului subsidiarității mecanismului Convenției Europene, dar și a relației de cooperare între acesta și sistemele naționale. Curtea Europeană a explicitat formularea oarecum ambiguă a art. 13 astfel: “art. 13 trebuie interpretat ca garantând un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale oricărei persoane care pretinde ca drepturile și libertățile i-au fost încălcate”.

Articolul 13 impune statelor în primul rând crearea unor căi procedurale generale pentru a-și vedea reparate prejudiciile provocate de eventuale încălcări ale unor drepturi. Cu toate acestea, garanția procedural cuprinsă în art. 13 va fi absorbită dacă se face aplicarea garanțiilor specifice cuprinse în art. 5 parag. 4 și 5 și art. 6 parag. 1 ale Conventiei.

III.3.2. Aplicabilitatea art. 13

În unele opinii exprimate în doctrină, art. 13 este o garanție auxiliară a celorlalte prevederi ale Convenției privind drepturile garantate. Astfel, în această viziune art. 13 nu poate fi privit decât în relație cu un alt drept al Convenției.

Însă, în aplicarea principiului efectivității Convenției în ansamblul său, art. 13 trebuie văzut ca autonomizându-se față de celelalte dispoziții ale acesteia. De altfel, și Curtea Europeană a adoptat această poziție, stabilind că reclamantul poate invoca încălcarea art. 13 fără a fi nevoie de stabilirea încălcării unui alt articol al Convenției.

Trebuie precizat că art. 13 nu merge până acolo încât să impună existența unui recurs împotriva legilor statului: el garantează doar recursurile împotriva modalităților de aplicare a legislației interne și nu a conținutului acesteia. De asemenea, garantia vizează și asigurarea căilor de recurs efectiv împotriva încălcării drepturilor individului de către alți indivizi, în temeiul efectului orizontal al Convenției.

Aplicabilitatea art. 13, mai depinde și de caracterul plângerii privind violarea unui drept. Astfel, în opinia Curții Europene, nu este suficient ca individul să pretindă violarea unui drept, ci acesta trebuie în mod plauzibil să se pretindă victima a unei astfel de violări art.13 neputând fi interpretat ca impunând existența unui recurs indiferent de cerere.

III.3.3. Noțiunea de “recurs efectiv”

Termenul de “recurs” folosit de art. 13 este interpretat într-un sens extensiv de către Curtea Europeană. El nu desemnează procedeul prin care se obține o nouă decizie într-un litigiu în care o autoritate s-a pronunțat déjà ci cuprinde orice procedeu prin care un act constitutiv al unei violări a Convenției este supus unei instanțe competente, pentru a se obține, după caz, încetarea violării, anularea ori modificarea actului sau repararea pagubei.

Cât privește caracterul “efectiv” al recursului, acesta se apreciază de la caz la caz. Va fi considerat efectiv, de regulă, un recurs care nu are doar o existență în fapt, ci care este accesibil și adecvat.

În privința accesibilității, trebuie precizat ca un recurs nu devine inaccesibil doar pentru că exercițiul său este supus unor modalități sau condiții specifice, cum ar fi impunerea unor termene sau plata unor taxe de timbru.

Un recurs adecvat presupune organizarea exercitării sale în așa fel încât să permită invocarea unei violări a unui drept prevăzut în Convenție. Totodată, caracterul adecvat al recursului nu presupune, și existenta unei certitudini cu privire la obținerea unui câștig de cauză în urma exercitării lui.

Garanția art. 13 nu se extinde și asupra efectelor unui recurs în fața instanțelor naționale. Rămâne la latitudinea statelor stabilirea consecințelor constatării unei violări a Convenției: anularea actului incriminat, sancțiuni impuse autorilor săi, acordarea de despăgubiri ș.a.m.d.

În jurisprudența recentă a Curții Europene, dreptul la un recurs efectiv a fost consolidat prin asocierea lui cu dreptul la executarea hotărârilor judecătorești interne. Astfel, un va exista un recurs efectiv dacă rezultatul pozitiv al recursului în fața unei instanței interne un poate fi îndeplinit din cauza refuzului administrației competente de a executa respectiva hotărâre judecătorească.

Nu în ultimul rând trebuie specificat ca demonstrarea existenței unui recurs efectiv în dreptul intern, sau sarcina probei cum este numită revine autorităților publice interne și un persoanei care reclamă încălcarea acestui drept.

III.3.4. Noțiunea de “instanță națională”

Articolul 13 nu presupune cu necesitate existența unui recurs în fața unei autorități judiciare: poate fi vorba de autorități legislative sau executive. În unele cazuri însă, efectivitatea recursului poate depinde de independența și imparțialitatea instanței în fața căreia poate fi exercitat.

În plus mai trebuie îndeplinită și condiția ca instanța națională să se poată pronunța printr-o decizie cu caracter obligatoriu.

CAPITOLUL IV.ROLUL CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN RESPECTAREA DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ jurisdicțional creat prin intermediul unui tratat internațional, menit a asigura respectarea angajamentelor care decurg, în sarcina statelor-părți, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere faptul că a fost creată pentru a se ocupa de un domeniu în continuă schimbare, și anume acela al drepturilor omului, aceasta a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului adaptându-se mereu noilor circumstanțe.

Competența Curții Europene

Referitor la competența personală a Curții aceasta “poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație nonguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victima unei încălcări de către una din Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale”. Cu alte cuvinte orice persoană indiferent de vârstă, sex, religie, sau alte criterii se poate adresa Curții dacă îi este violat unul dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenția Drepturilor Omului.

Competența teritorială a Curții Europene a Drepturilor Omului este evidențiată de următoarele prevederi ale Convenție “orice înaltă parte contractantă poate sesiza curtea asupra oricărei încălcări ale prevederilor Convenției și ale protocoalelor sale de către o altă înaltă parte contractantă”. Pe cale de consecință pot fi supuse Curții atât încălcări ale drepturilor substanțiale ale omului cât și încălcări ale drepturilor procesuale.

În timp competența Curții se extinde numai asupra acțiunilor părților contractante ulterioare semnării Convenției, excepție făcând totuși cele anterioare care produc efecte continue.

În ceea ce privește competența teriorială a Curții nu există dubii, aceasta vizând numai statele părți la Convenția Drepturilor Omului.

Organizarea Curții

Judecătorii

În structura Curții Europene a Drepturilor Omului intră un număr de judecători egal cu acela al statelor membre, selectați din liste prezentate de acestea de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

Judecătorii sunt aleși de fiecare dată pentru nouă ani, fără posibilitatea de a fi realeși, mandatul începând cu data alegerii sale după rostirea jurământului în fața Plenarei Curții.

Pe perioada mandatului lor judecătorii nu pot exercita nicio activitate politică sau administrativă ori vreo activitate profesională care este incompatibilă cu independența sau imparțialitatea lor sau cu cerințele impuse de exercitarea unei activități cu caracter continuu.

Revocarea din funcție a unui judecător nu se poate face decât dacă ceilalți judecători, decid cu o majoritate de două treimi din numărul celor prezenți că el a încetat să mai corespundă condițiilor impuse pentru a fi ales de funcție. Orice judecător poate iniția procedura de revocare din funcție.

Președintele și vicepreședintii

Plenara Judecătorilor Curții își alege președintele, cei doi vicepreședinți și președinții de secție pentru o perioadă de trei ani, cu condiția ca această perioadă să nu depășească durata mandatului lor ca judecători.

De asemenea, fiecare secție își alege un vicepreședinte pentru o perioadă de trei ani, care îl înlocuiește pe președinte în cazul în are acesta se află în imposibilitate de a-și exercita funcția.

Președintele Curții conduce lucrările și serviciile și o reprezintă în relațiile acesteia cu autoritățile Consiliului Europei.

De asemenea, el conduce ședințele plenare ale Curții, ședințele Marii Camere și cele ale colegiului de cinci judecători.

El nu ia parte la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor, decât dacă este judecătorul ales în numele unei părți contractante aflate în cauză.

Biroul

Curtea își organizează un birou, alcătuit din președintele și vicepreședinții ei și din președinții de secție care are ca misiune să-1 asiste pe președinte în îndeplinirea atribuțiilor sale de conducere a lucrărilor și serviciilor inclusiv cele de natură administrativă sau extrajudiciară

Grefierul

Și acesta este ales de Plenul Curțți pe o perioadă de cinci ani cu posibilitate de realegere.

Grefierul nu poate fi revocat din funcție, decât dacă a încetat să mai corespundă cerințelor, fapt stabilit printr-o majoritate de două treimi din voturile judecătorilor întruniți în Plenară. Plenara judecătorilor Curții alege și doi grefieri adjuncți.

Grefierul asistă Curtea în îndeplinirea atribuțiilor sale, fiind responsabil de organizarea și de activitățile grefei sub conducerea președintelui Curții.

De asemenea, are în custodie arhiva Curții și este intermediarul tuturor comunicărilor și notificărilor făcute de sau adresate Curții în legatură cu cauzele aduse sau care urmează să fie aduse în fața Curții.

Dreptul de acces la jurisdicția CEDO

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil rolul Curții Europene a Drepturilor Omului joacă un rol important, recursul cu care este sesizată aceasta fiind ultima formă de garantare a drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, atunci când o persoană nu reușeste să gaseacă protectie suficientă în sistemul juridic național ea are posibilitatea de a apela la sistemul instituit prin Convenția europeană, adică acela de a sesiza Curtea.

Dreptul de recurs individual în fata Curții constituie principala inovație a Convenției și este cauza succesului sistemului imaginat de autorii Convenției. Curtea a subliniat faptul ca prevederile actualului art. 34 sunt esenta eficacitatii sistemului european de protejare a drepturilor fundamentale, considerand ca dreptul la recurs individual este ,,cheia de bolta" a intregului edificiu construit In jurul Conventiei41.

Prin garantarea acestui drept oricarei persoane de drept privat, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a ieșit din sfera tratatelor si convențiilor internaționale comune în materia drepturilor fundamentale care sunt, în esentă, simple obiective, declarații sau deziderate asumate de state, fară să existe posibilitatea verificării respectării lor reale.

În mod real pentru a putea discuta despre încălcarea dreptului unei persoane de a sesiza Curtea, trebuie să existe o împiedicare în exercitarea acestui drept din partea statului în cauză. Trebuie subliniat, de asemenea, că în acest caz cerința esențială este ca împiedicarea dreptului de a sesiza Curtea să fie produsă cu intentie.

În acest sens s-a ponunțat și Curtea care a stabilit faptul că, atunci când autoritățile penitenciare nu îi oferă, intenționat unui deținut formularul de plângere expediat de către Grefa Curții, s-a realizat o încalcare a dreptului la un recurs în fața Curții și implicit cel la un proces echitabil. Însă, atunci când acest fapt se datorează culpei reclamantului sau unei neglijențe a acestuia, însoțită sau nu de o culpă din partea autorităților, nu se poate vorbi de încălcarea acestui drept.

Totuși dacă autoritățile unui stat refuză să expedieze prin poștă scrisoarea reclamantului către Curte ne aflăm clar în fața unui caz de atingere a dreptului acestuia la recurs.

De asemenea, asemănător dreptului de acces la justiție, dreptul de a sesiza Curtea trebuie să fie efectiv. Acest aspect implică pentru statele părți obligația de a se abține de la acte care ar putea transforma sesizarea instanței într-un act formal, pe care reclamantul să nu îl poată urma din impedimente de ordin practic. Pe cale de consecință statele au obligația să nu împiedice în vreun fel persoanele aflate sub jurisdicția lor să sesizeze Curtea.

Eficacitatea dreptului de a sesiza Curtea implică necesitatea respectării dreptului la egalitatea armelor și a dreptului de a dispune de mijloacele necesare pregătirii apărării. În acest context Curtea a decis că extrădarea reclamanților în ciuda indicațiilor contrare ale Curții nu dă posibilitatea acestora de a-și susține plângerea, ceea ce echivalează cu o violare a dreptului de recurs în fața Curții.

Din cele mai sus expuse reiese faptul că instanța europeană este foarte atentă și foarte restrictivă cu orice aspect care ar putea împiedica sau inhiba dorința unor persoane de a i se adresa și sancționează orice tentativă a statului de a evita judecata sa.

Aceste exigențe își au originea în faptul că este nevoie ca reclamanții să poată să își urmeze interesele în mod liber, pentru a putea fi îndeplinit rolul Curții Europeane a Drepturilor Omului.

În privința încălcării dreptului la un recurs efectiv în fața Curții, Romania bifează și ea două condamnări, având chiar “onoarea” de a fi primul stat ce a fost condamnat pentru încălcarea acestui drept în cauza Petra versus România din 23 septembrie 1998 prezentată în anexa 1.

ANEXA 1

CAZUL PETRA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(115/1997/899/1.111)

H O T Ă R Â R E A 1)
din 23 septembrie 1998

SUMAR
Hotărâre pronuntată de o Cameră
România – controlul corespondentei unui detinut
cu Comisia Europeană pentru Drepturile Omului

I. Articolul 8 din Convenție

Obiectul litigiului

            Prin cererea ce face obiectul de analiză al Curtii, reclamantul invocă încălcarea dreptului său de corespondentă cu Comisia, cu familia și cu autoritățile naționale.
B. Respectarea art. 8

Dispoziții interne aplicabile în materia controlului corespondenței deținutilor lasă prea multă libertate de decizie autoritătilor naționale. Controlul corespondenței pare a fi automat, independent de orice decizie a vreunei autorități judecătorești și nesupus căilor de atac.

Regulamentul de aplicare: nepublicat, reclamantul nu a putut lua cunostintă de el.

Guvernul nu contestă concluziile Comisiei: dreptul intern nu corespunde cerinței de accesibilitate, impusă de art. 8 alin. 2 din Convenție, și nu indică destul de clar întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autoritătilor.

Reclamantul nu s-a bucurat de protecția minimă cerută de preeminența dreptului într-o societate democratică. Îngrădirea criticată nu este prevăzută de lege.

Curtea nu consideră că este necesar să verifice în cauză respectarea celorlalte cerințe ale alin. 2 al art. 8.

C.Concluzie: încălcare (unanimitate)

II. Articolul 25 alineatul 1 din Convenție

            Reclamantul a afirmat în fața Comisiei că a fost amenințat de două ori de către autoritățile penitenciarului atunci când a cerut să scrie Comisiei – afirmații nedezmințite de către Guvernul pârât.

        Curtea apreciază că această împrejurare constituie o formă de presiune ilegală și inacceptabilă, care a îngrădit dreptul la recurs individual.

Concluzie: incălcare (unanimitate).

III. Articolul 50 din Convenție

Daune morale

Acordarea unei anumite sume

Cheltuieli de judecată

Absenta cererii de restituire a acestora

     Concluzie: Statul pârât trebuie să plătească reclamantului o anumită sumă cu titlu de daune morale (unanimitate).

REFERINȚE LA JURISPRUDENȚA CURȚII

25 martie 1983, Silver și alții împotriva Regatului Unit;

25 martie 1992, Campbell împotriva Regatului Unit;

15 noiembrie 1996, Calogero Diana împotriva Italiei;

19 februarie 1998, Guerra și alții împotriva Italiei;

25 mai 1998, Kurt împotriva Turciei.

În cazul Petra impotriva României

1. Cauza a fost deferită Curtii de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (Comisia) la 15 decembrie 1997, apoi la 21 ianuarie 1998 de către domnul Ioan Petra (reclamantul), cetătean român, în interiorul termenului de 3 luni prevăzut la art. 32 alin. 1 si la art. 47 din convenție.

La originea cauzei se află o plângere (nr. 27.273/95) îndreptată împotriva României, prin care reclamantul sesizase Comisia la 19 noiembrie 1994 în temeiul art. 25.
Cererea Comisiei face trimitere la art. 44 și 48, precum și la declarația română prin care se recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții (art. 46). Plângerea reclamantului face trimitere la art. 44 și 48 din convenție, asa cum au fost modificate prin Protocolul nr. 9 pe care România l-a ratificat. Ele au ca obiect obținerea unei decizii care să stabilească dacă situația de fapt
din cauză demonstrează o încălcare de către statul pârât a cerințelor art. 8 și 25 din convenție.

ÎN FAPT

Circumstantele cauzei

            Născut în 1941, domnul Ioan Petra este în prezent deținut la Penitenciarul din Aiud (județul Alba). El se află în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare pentru săvârsirea infracțiunii de omor, aplicată la 30 aprilie 1991 de către Tribunalul județean Târgu Mureș.
            La 10 ianuarie 1994 soția reclamantului care era deținut la Penitenciarul Mărgineni (județul Dâmbovița) s-a adresat Comisiei. Ea se plângea că soțul său nu beneficiase de un proces echitabil în fata tribunalului. Între altele, ea făcea cunoscute dificultățile întâmpinate de către soțul său în transmiterea corespondenței din penitenciar.

           La 20 mai 1994 reclamantul a adresat o scrisoare Comisiei, prin intermediul soției, și a cerut ca orice corespondență să îi fie trimisă la domiciliu. La 22 iulie 1994 Comisia a solicitat reclamantului informații suplimentare și documente pentru a-și susșine plângerea.
La 30 octombrie și la 9 noiembrie 1994 domnul Petra a scris Comisiei, prin intermediul soției, și a făcut cunoscut că administrația penitenciarului nu îi permitea să completeze formularul de cerere.

            La 21 ianuarie 1995 a trimis din închisoarea de la Mărgineni o scrisoare care a parvenit Comisiei la 14 februarie 1995. Scrisă pe hârtia regulamentară a penitenciarului, ea avea un număr de înregistrare și provenea din Bucuresti, într-un plic cu antetul Ministerului Justiției. Deși era menționată ca anexă, Hotărârea din 30 aprilie 1991 lipsea.
Această scrisoare avea un scris diferit de al precedentelor.

La 22 februarie 1995 Comisia a trimis reclamantului un formular de cerere.
Completat de către reclamant la 9 martie 1995, formularul menționat a fost trimis Direcției Generale a Penitenciarelor la 17 aprilie 1995. În formular nu figura nici o referință la o eventuală îngrădire a corespondenței.

La 18 iulie 1995, ca răspuns la o întrebare a Comisiei cu privire la scrisul diferit al corespondenței primite de către aceasta, domnul Petra a arătat că fusese ajutat de către un coleg fără nici o legătură cu cauza, un om discret și dezinteresat. El a adăugat că autoritățile penitenciarului îi informaseră despre trimiterea documentelor cerute de Comisie, care, cu toate acestea, nu primise nici unul.

Reclamantul afirmă că nu a primit niciodată scrisoarea din 19 octombrie 1995 prin care Comisia îl informa, între altele, de transmiterea plângerii sale către Guvern.
           La 9 decembrie 1995 domnul Petra a trimis o scrisoare expediată de soția sa, informând Comisia că la 26 septembrie 1995 a fost transferat la Penitenciarul Aiud și că, atunci când ceruse permisiunea de a comunica schimbarea de adresă, i s-a răspuns: Consiliul Europei se află la Aiud și nu în altă parte și că, dacă insistă, va fi supus regimului de detenție special.
            La 4 ianuarie 1996 doamna Petra a informat Comisia că soțul ei insistă în plângerea sa și că denunță ingerința sistematică a autorităților penitenciarului în corespondența sa cu Comisia. La 26 ianuarie 1996 aceasta a răspuns pe adresa Penitenciarului Aiud.
            La 22 aprilie 1996 soția reclamantului a scris Comisiei pentru a se plânge de condițiile de detenție ale sotului său, care ocupă, împreună cu încă cinci detinuți, o celulă de 12mp
și era supus unor tratamente inumane de către gardieni.

Domnul Petra nu a luat cunoștință de transmiterea plângerii sale către Guvern decât în aprilie 1996, când a primit o copie de pe scrisoarea din 19 octombrie 1995 și de pe documentele pertinente.

Într-o scrisoare din 24 mai 1996, trimisă prin intermediul soției, reclamantul s-a plâns din nou de cenzurarea corespondenței sale și a afirmat că este obligat să îi prezinte
scrisorile directorului penitenciarului, care le transmite Direcției penitenciarelor din București, și că el nu este niciodată sigur că scrisorile îi sunt efectiv transmise la Strasbourg.
            La 13 iulie 1996 Guvernul a depus la Comisie toate documentele privitoare la procedura juridică care s-a finalizat prin condamnarea reclamantului.

La 3 ianuarie 1997 Comisia a primit două scrisori aflate într-un plic ce purta antetul Ministerului Justiției, expediat din București. Prima, scrisă de reclamant pe hârtia regulamentară a penitenciarului, era datată 4 decembrie 1996 și purta o stampilă și un număr de înregistrare. A doua era o scrisoare de însoțire a șefului Direcției Generale a Penitenciarelor.
            Alte două scrisori ale reclamantului, din 24 și din 27 februarie 1997, purtând fiecare câte o stampilă și un număr de înregistrare, au fost trimise din București de către Ministerul
Justiției la 14 martie 1997, amândouă deodată și însotite de o scrisoare a aceluiași șef al DGP.

Într-o scrisoare din 9 martie 1997, trimisă prin intermediul soției, domnul Petra a informat Comisia că primise decizia asupra admisibilității plângerii sale. El a adăugat că scrisorile sale către și de la Comisie erau în mod sistematic desfăcute și că scrisorile sale erau trimise Comisiei prin intermediul Direcției penitenciarelor. El a afirmat că scrisese în plic inchis, temându-se de consecințe.

La 14 august 1997 Comisia a primit o nouă scrisoare redactată în penitenciar la 8 iulie 1997 pe hârtie regulamentară, purtând o stampilă și un număr de înregistrare, și trimisă din Bucuresti la 30 iulie 1997 într-un plic cu antetul Ministerului Justiției. În ea nu se făcea nici o referire la o eventuală îngrădire a corespondenței.

La 15 aprilie 1998 reclamantul a trimis grefei Curții memoriul său, scris pe hârtia regulamentară a penitenciarului, purtând stampilă și număr de înregistrare, expediat din București, într-un plic cu antetul Ministerului Justiției.

II. Dreptul intern aplicabil

Legea nr. 23/1969

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 23/1969, aprobat de Consiliul de Miniștri la 15 decembrie 1969

PROCEDURA ÎN FAȚA COMISIEI

Ulterior sesizării domnului Petra Comisia a declarat admisibilitatea plângerii doar în ceea ce privește primul capăt de cerere, respingându-le pe celelalte.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURȚII

Guvernul lasă la aprecierea Curții capătul de cerere, întemeiat pe art. 8 și 25, cu privire la controlul corespondenței reclamantului cu Comisia, și o roagă să respingă celelalte capete de cerere.

Avocatul reclamantului cere Curții să constate încălcarea articolelor menționate și să acorde clientului său o satisfacție echitabilă.

ÎN DREPT

       I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenție
           A. Cu privire la obiectul litigiului

           În cererea adresată Curții la 21 ianuarie 1998 reclamantul se plânge de îngrădirea dreptului său la corespondență (deschiderea corespondenței și întârzieri în expedierea acesteia) nu numai cu Comisia, ci și cu familia și cu autoritățile publice. El invocă art. 8 din convenție.

           Guvernul subliniază că domnul Petra nu a invocat niciodată în fata Comisiei îngrădirea corespondenței cu autoritățile române și susține că limitarea libertății corespondenței reclamantului cu familia sa este justificată din punct de vedere al art. 8.

B.Cu privire la respectarea art. 8

Reclamantul afirmă că este obligat să prezinte scrisorile adresate Comisiei comandantului penitenciarului, care le trimite la București, producându-se astfel întârzieri considerabile.
            Cât despre corespondența provenită de la Comisie, aceasta sosește desfăcută și cu intârzieri de mai mult de o lună. El invocă o încălcare a art. 8.

De comun acord cu Guvernul și cu Comisia, Curtea apreciază că a avut loc o ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea corespondenței sale, drept garantat de alin. 1 al art. 8. O astfel de ingerință încalcă dispozițiile acestui text, dacă nu este prevăzută de lege și nu urmărește unul sau mai multe scopuri legitime dintre cele mentionate la alin. 2. În plus, atingerea adusă dreptului trebuie să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestor scopuri.

Curtea reamintește că din moment ce o anumită lege oferă autorităților o putere de apreciere este imposibil să fie redactată în termeni foarte cerți, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al unei astfel de griji pentru certitudine.

În spetă, dispozițiile interne aplicabile controlului corespondenței detinuților sunt incluse în Legea nr. 23/1969 și in regulamentul său de aplicare. Or, art. 17, 18 si 20 ale amintitei legi lasă autorităților naționale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaților de a primi și de a trimite corespondență și acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă neadecvate reeducării condamnatului

Controlul corespondenței pare deci automat, independent de orice decizie a unei autorități judecătorești și nesupus căilor de atac.

Cât despre regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoștintă de conținutul acestuia.

Curtea observă, în plus, faptul că Guvernul nu contestă concluziile Comisiei, conform cărora regulamentul de aplicare nu corespunde exigenței de accesibilitate cerute de
art. 8 alin. 2 din convenție, iar legea română nu indică destul de clar întinderea și modalitățile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităților.

În concluzie, domnul Petra nu s-a bucurat de protecția minimă cerută de preeminența dreptului într-o societate democratică. Prin urmare, Curtea constată că ingerința în discutie nu era prevăzută de lege și că a avut loc o încălcare a art. 8.

Având în vedere concluzia precedentă, Curtea nu consideră că este necesar să verifice în spetă respectarea celorlalte cerințe ale alin. 2 al art. 8.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 25 alin. 1 din convenție

Reclamantul afirmă că îngrădirea corespondenței sale cu Comisia constituie o încălcare a art. 25 alin. 1 din convenție.

În acest context Curtea reamintește că este de cea mai mare importantă pentru eficiența mecanismului recursului individual reglementat de art. 25 ca reclamanții sau posibilii reclamanți să poată comunica liber cu Comisia, fără ca autoritătile să facă asupra lor presiuni de vreun fel, în scopul de a-și retrage sau de a-și modifica capetele de cerere.
            Prin cuvântul presiune trebuie să înțelegem nu numai coerciția directă și actele flagrante de intimidare a reclamanților, a familiei acestora sau a apărătorilor lor, ci și acțiunile sau contactele indirecte și de rea-credintă, destinate să le schimbe hotărârea sau să îi descurajeze să se prevaleze de recursul oferit de convenție. Pentru a stabili dacă contactele dintre autorități și reclamant constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 25, trebuie să se țină seamă de împrejurările particulare ale cauzei. În această privință, trebuie avute în vedere vulnerabilitatea reclamantului și riscul ca el să fie influențat de autorități.

În scrisorile sale din 9 decembrie 1995 și din 9 martie 1997 către Comisie, reclamantul a afirmat că a fost amenințat de două ori de către autoritățile Penitenciarului Aiud atunci când a cerut să scrie Comisiei, afirmații care nu au fost dezmințite de către Guvernul pârât.

Din punctul de vedere al Curtii, formulări de genul “Consiliul Europei este la Aiud și nu în altă parte” și “Am să-ți dau eu ție Consiliul Europei”, conținute în scrisorile menționate, constituie în acest caz o formă de presiune ilegală și inacceptabilă care a îngrădit dreptul de recurs individual, încălcându-se astfel art. 25 ain. 1.

III. Aplicarea art. 50 din conventie

Conform art. 50 din conventie: “Dacă hotărârea Curții declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părți contractante este în întregime sau parțial în opoziție cu obligațiile ce decurg din prezenta convenție și dacă dreptul intern al acelei părți nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curții se acordă, dacă este cazul, părții lezate o reparațe echitabilă.”

A. Prejudiciu moral

Domnul Petra solicită, fără a stabili o sumă, o satisfacție echitabilă pentru daunele morale suferite.

Guvernul consideră că, în absenta unor probe care să dovedească prejudiciul invocat, constatarea încălcării art. 8 ar fi o satisfacție echitabilă suficientă.

Delegatul Comisiei nu se pronuntă.

Curtea consideră că partea interesată a suferit cu certitudine un prejudiciu moral, datorită faptului că i-a fost deschisă și întârziată corespondența cu Comisia, ca și datorită amenințărilor pe care le-a primit din partea autorităților de la Penitenciarul Aiud. Din acest motiv Curtea îi acordă 10.000 de franci francezi, cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul, care a beneficiat de asistentă juridică în fața Comisiei și apoi a Curtii, nu a cerut rambursarea cheltuielilor de judecată suplimentare.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
            1. Declară că a fost incălcat art. 8 din conventie.

2. Declară că a fost incălcat art. 25 din conventie.

3. Declară:

a) că statul pârât trebuie să achite reclamantului, într-un interval de 3 luni, ca daune morale, 10.000 (zece mii) franci francezi, care vor fi convertiți în lei românești la cursul de schimb aplicabil la data achitării;

b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,36% pe an cu începere de la expirarea termenului menționat și până la data achitării.

Redactată in limba franceză si in limba engleză, apoi pronuntată in sedintă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg la 23 septembrie 1998.

CONCLUZII

Domeniul garanțiilor procedurale este practic nemărginit ?!, astfel încât o acoperire exhaustiva a acestuia ar presupune o documentare de lungă durată și întocmirea unei lucrări de proporții mari. În prezenta lucrare am evidențiat aspectele relevante în raport cu situația existentă în România cu privire la faptul că reglementarea română este departe de a fi în concordanță cu cea europeană.

Referindu-ne la sistemul juridic român precizăm că acesta suferă, măcar în ceea ce privește garantarea dreptului la un process echitabil, de o insuficientă reglementare. Așa cum a rezultat din tot cuprinsul lucrării, sunt nenumărate acele instituții în care reglementarea este fie inexistentă, fie insuficientă, fie stabilită la un nivel prea general, fără a implica dispoziții privitoare la ipoteze concrete de incidență a prevederilor generale.

In primul rand,prezumția de nevinovăție aproape nu este reglementată, lipsind din legea noastră orice referire la sancțiunea în cazul nerespectării prezumției sau la necesitatea respectării prezumției de către toate organele de stat, în special în raporturile acestora cu presa.

De asemenea, principii esențiale ale unei proceduri echitabile, legate de dreptul unei persoane de a asista la propriul proces, de egalitatea armelor de procedură, nu beneficiază decât de reglementări cu caracter absolut general, lipsind orice referire la rernedii împotriva unor astfel de situații sau la garanții vizibile care să asigure respectarea unor principii care apar undeva în Constituție sau în primele articole ale codurilor de procedura.

În al doilea rând, se poate observa că, în legislația română, sunt consacrate instituții care fie prin natura lor, fie prin modul în care sunt reglementate, sunt complet incompatibile cu prevederile Convenției în materie.

De exemplu, legislația taxelor de timbru care poate produce violări ale dreptului de acces la justiție, prevederile codului de procedură penală privind judecarea în contumacie și rejudecarea cauzei după extrădarea unei persoane judecate în lipsă, astfel de situații fiind mult mai numeroase.

În al treilea rând, profitând într-o bună măsură de lipsa reglementărilor, nici aplicarea practică, la nivelul instanțelor de judecată sau a parchetelor, a regulilor de procedură existente nu pare să fie, cu excepțiile de rigoare, la standardele calitative impuse.

România a suferit multe condamnări la Strasbourg din cauza lipsei motivării hotărârilor judecătorești sau a refuzului de punere în executare a acestora, situații care tind să devină endemice în sistemul nostru judiciar.

O altă problemă a sistemului din România este respectarea termenului rezonabil, condamnările pe acest considerent.

Dacă ne referim la un termen „rezonabil” de soluționare a cauzelor , avem în vedere cerința desfășurării operative a procesului, dar în condițiile în care s-ar asigura și cerința aflării adevărului și apărarea părților din proces.

Termen rezonabil înseamnă atât operativitate cât și acceptarea unei durate de care ar depinde soluționarea corectă a cauzei. În unele legislații se fixează o durată limită de soluționare a cauzei-6 luni, 1 an; o astfel de abordare a duratei procesului nu ține seama însă de gradele diferite de complexitate a cauzelor, prin numarul de infracțiuni sau delicte urmărite și judecate, numărul inculpaților, al celorlalte părți, dificultatea probatorilor .

Termenul rezonabil în care trebuie soluționată o cauză are în vedere toate elementele de apreciere, fiind rezonabil un termen de câteva luni pentru o cauză cu un singur inculpat și o singură infracțiune , fără probatorii complicate, dar si un termen de 1 sau 2 ani pentru soluționarea unei cauze penale complexe, în special în domeniul economico-financiar unde sunt necesare expertize de lungă durată.

Cerința unui termen rezonabil în soluționarea cauzelor în cadrul unui proces are repercursiuni atât asupra legiuitorului, cât și asupra participanților la urmărirea și judecarea cauzelor.

Asupra legiuitorului se influențează prin fixarea de către acesta a unor termene scurte de exercitare a unor drepturi, de efectuare a unor lucrări, de desfășurare a unor activități, respectându-se totuși garanțiile necesare pentru o normală și corectă desfășurare a unui proces; asupra activității de urmărire penală, și de judecată are influență prin obligarea procurorilor și a judecătorilor, a părților de a desfășura de îndată sau în termene cât mai scurte activitățile procesuale, ajungându-se astfel la o anumită operativitate a urmăririi penale și a judecății, într-o durată nici prea scurtă, care ar afecta soluționarea justă a cauzei, dar nici prea îndelungată, care ar afecta efectul represiv și educativ al procesului penal.

Caracterul procesului penal de a asigura soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil se reflectă în reglementarea regulilor de bază și a normelor în care se desfășoară activitatea autorităților judiciare și a părților din proces, în sensul că reglementarea trebuie să asigure o operativitate normală, continuă, fără întreruperi și amânări nejustificate, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat chiar dacă ar implica o amplificare a duratei procesului, toate însă rezonabil , realizând și celălalt caracter al procesului , de a fi echitabil.

Totodată trebuie reamintit numărul mare de cauze împotriva României înregistrate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la mecanismul de restituire a proprietăților confiscate de regimul comunist precum și faptul că au fost adoptate numeroase legi de restituire a proprietăților.

Concluzionând, România trebuie să parcurgă într-un timp cât mai scurt etapele adaptării cadrului legislativ intern cu prevederile europene pentru a evita pe viitor condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

BIBLIOGRAFIE

Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Drept constituțional și instituții politice, Volumul II, Ediția aXI-a, Editura All Beck, București, 2004;

Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a Drepturilor omului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București 2011;

Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil Editura Universul Juridic, București 2008

Constantin Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. 1, Editura C.H. Beck, București 2005;

V. Pătulea, Proces echitabil Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007;

F. Sudre, Drept european și internațional al dreptului omului, Traducere de Raluca Bercea și colectiv, Editura Polirom, Iași 2006;

Eduard Dragomir, Dan Niță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Nomina Lex, București, 2009;

T. Drăganu, Accesul liber la justiție, Editura Lumina Lex, București, 2003;

C. Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All Beck, București, 2000;

M. Voicu, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 2001;

C. Popescu, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, 1999-2002, Editura All Beck, București, 2003;

Constituția României;

http://jurisprudentacedo.com;

www.juridice.ro,

BIBLIOGRAFIE

Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Drept constituțional și instituții politice, Volumul II, Ediția aXI-a, Editura All Beck, București, 2004;

Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a Drepturilor omului, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București 2011;

Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil Editura Universul Juridic, București 2008

Constantin Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. 1, Editura C.H. Beck, București 2005;

V. Pătulea, Proces echitabil Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007;

F. Sudre, Drept european și internațional al dreptului omului, Traducere de Raluca Bercea și colectiv, Editura Polirom, Iași 2006;

Eduard Dragomir, Dan Niță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Nomina Lex, București, 2009;

T. Drăganu, Accesul liber la justiție, Editura Lumina Lex, București, 2003;

C. Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All Beck, București, 2000;

M. Voicu, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 2001;

C. Popescu, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, 1999-2002, Editura All Beck, București, 2003;

Constituția României;

http://jurisprudentacedo.com;

www.juridice.ro,