Garantiile Procesual Penale Consacrate In Art. 6 al Conventiei Europene al Drepturilor Omului
Garanțiile procesual-penale consacrate în art. 6 al Convenției Europene al Drepturilor Omului
INTRODUCERE
Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un tratat internațional care necesită sa fie aplicat în ordinea juridică internă a statelor contractante. Pentru a atinge acest scop Convenția creează o garanție suplimentară de a pune în valoare efectivă drepturile convenționale, asigurându-se că punerea în mișcare a mecanismului internațional de protecție se face doar în situația în care sistemele naționale ale statelor europene nu răspund în mod corespunzător la încălcările drepturilor omului, fără a se încerca însă transformarea instanței europene într-un substitut al căilor interne de atac.
Pornind de la această idee, prin prezenta lucrare ne propunem să realizăm o analiză legata de aplicabilitatea art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și anume respectarea și consacrarea garanțiilor stipulate în art. 6 din Convenție. Încercand în mod deosebit de a arata problemele generate de îngrădirea accesului liber la justiție și dreptul persoanei aflate în procesul penal de a beneficia de garanțiile procesual-penale consacrate in art. 6 a Convenției așa cum au fost ele stipulate de legiuitor.
Deoarece situația cel mai frecvent întâlnită în practică este încălcarea de către instanțele de judecată a Articolului 6 din Convenție, voi încerca să realizez o prezentare a conținutului acestuia, a aplicațiilor sale în sistemul legislativ a Republicii Moldova și a interpretărilor pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului i le conferă.
În acest sens urmează să facem referire în prima parte a lucrării la garantarea accesului liber la justiție în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a face ulterior o analiză a implimentarii prevederilor art. 6 în legislația Republicii Moldova.
Vom face o referință a mijloacelor procesual-penale prin care se prin care se aduce garantarea drepturilor fundamentale ale omului în legislația procesual-penală din Republica Moldova.
În cel de al 2-lea capitol ne vom referi nemijlocit la garanțiile procesual-penale consacrate în articolul 6 a Convenției. Deoarece în articolul 6 din Convenție sunt garanții de ordin general și ordin specific, am structurat capitolul doi în doua paragrafe unde vom enumera importața nemijlocita a garanțiilor de ordin general ale unul proces echitabil și garanțiile specifice în materie penală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este, de departe, instanța europeana cel mai frecvent sesizată de către participanții la proces.
În capitolul 3 ne vom referi la rolul Curții Europene a Drepturilor Omului în afirmarea garanțiilor procesual-penale. În special aici vom încerca să stabilim domeniul de aplicare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și ne vom axa în general pe jurisprudența curții pe plan regional dar în special pe jurisprudența curții în cazurile în care Republica Moldova a fost condamnată pentru încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La întocmirea prezentei lucrării au fost utilizate materiale bibliografic vechi și noi ale autorilor autohtoni dar și a celor din afara Republicii Moldova. La fel la crearea acestei teze au fost folosite legi, decizii ale Plenului Curții Supreme de justiție, hotărâri ale CtEDO care ne-au permis să examineze problema abordată din toate punctele de vedere, folosind pe larg metodele științifice: de sinteză, de sisitematizare, istorică, comparativă, predictivă.
CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA GARANȚIILE PROCESUAL PENALE.
Noțiuni generale privind procesul penal și garanțiile procesual penale consacrate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Într-un stat de drept, realizarea justiției penale nu se poate face în mod arbitrar și dezordonat, ci după norme și forme bine stabilite și printr-o activitate disciplinată și organizată. Această disciplinare și organizare este realizată de dreptul procesual penal. Astfel procesul penal din țările cu o democrație liberală în care au fost aparate cu fermitate interesele individuale in raport cu cele ale statului, dezvoltindu-se garantii procesuale importante pentru asigurarea respectarii neabatute a drepturilor fundamentale ale omului.
Procesul penal este definit ca fiind activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică "succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfășurarea lor, în schimbarea lor diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale". Prin urmare, procesul este o mișcare, înaintare sau progres, în acest aspect juridic această noțiune semnifică mișcarea, acțiunea, activitatea ce trebuie să se desfășoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea și judecarea acelora care săvârșesc infracțiuni.
În dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noțiunea "proces penal", se utilizează și termenul "procedură penală". Noțiunea de "procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care semnifică "totalitatea formelor și actelor îndeplinite de un organ de jurisdicție sau de alt organ de stat, în exercitarea funcției sale'".
Dreptul procesual penal cuprinde norme ce stabilesc organele specializate ale statului chemate să îndeplinească activitățile necesare realizării justiției penale, prin:
aplicarea sancțiunilor penale față de cei care au încălcat legea prin săvârșirea de infracțiuni;
atribuțiile fiecărui organ (competența) și totodată, actele, măsurile sau operațiunile succesive prin care se aduc la îndeplinire toate aceste activități, de către organele și persoanele participante la proces;
drepturile și îndatoririle acestora, formele sau modurile în care trebuie să fie îndeplinite aceste acte (procedura).
Dreptul statului de a pedepsi pe infractor ia naștere prin violarea efectivă a normelor dreptului penal substanțial. Săvârșirea infracțiunii duce la nașterea raportului juridic de drept penal. Conținutul acestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la răspundere penala infractorul și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei sale. Pentru a soluționa un atare conflict, ce s-a iscat între stat și infractor, este necesara o activitate succesiva din partea statului. De aceea, în orice stat exista organe competente de a soluționa cauzele penale, organe ce desfășoară o activitate denumita procesul penal.
Activitatea instanțelor de judecată in soluționarea conflictului de drept penal este principală, dar imposibilă în perioada moderna, fără o activitate permegătoare judecării prin care se descoperă infracțiunea, se identifică infractorii și se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaților. Statul organizează combaterea fenomenului infracțional printr-o activitate diversă și complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura și instanțele de judecată.
Pentru realizarea justiție nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acțiuni sunt atrași sau participă persoane cu drepturi și obligații procesuale ce decurg din faptul săvârșirii infracțiunii, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale.
Prin urmare, justiția penală constituie o parte componenta a unei activități mai vaste și complexe care este procesul penal. Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente cu participarea părților și altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală.
Solutionarea actiunii penale se dispune prin hotarire judecatoreasca, actul procesual cel mai important, deoarece prin el se infaptuieste justitia in cauze penale. Pentru a sepronunta o hotarire legala si temeinica in fiecare cauza penala s-a instituit un complex de regulisi garantii procesuale, atit prin Constitutie, cit si prin legile organice si ordinare. De aceea,hotarirea judecatoreasca are putere de lege, executarea ei fiind obligatorie atit pentru partile lacare se refera, cit si pentru organele care au sarcina sa o execute. În raport de instanta de judecata care o pronunta, hotarirea judecatoreasca poate fi o sentinta sau o decizie; solutionind o cauza penala, poarta denumirea de sentinta penala sau decizie penala.
Edificarea și consolidarea statului de drept impune cu insistență crearea unui mecanism complex chemat să asigure plenar libertatea individuală și siguranța persoanei. Jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului și a Republicii Moldova tot mai des pune în operă un nou drept fundamental: dreptul la un proces echitabil.
Dacă drepturile și libertățile fundamentale reprezintă o bază a oricărei democrații, atunci ele trebuie deci să fie „consacrate și garantate juridicește, inclusiv prin posibilitatea conferită titularului ca, în cazul nesocotirii sau încălcării drepturilor ori libertăților sale, să ceară concursul instanțelor judecătorești pentru a le respecta. Dreptul persoanei de a se adresa justiției sale”.
Principiul dat determină relațiile între organele statului și indivizii participanți la proces în așa fel încît primele sunt obligate să respecte drepturile și demnitatea ultimilor, iar aceștia din urmă dispun de un complex de mijloace legale de a se apăra împotriva acțiunilor și deciziior organelor de stat dacă acestea le încalcă drepturile. Aceste mijloace legale, deseori sunt numite și garanții procesuale. Garanțiile procesual penale a drepturilor participanților la proces sunt niște mijloace diverse după conținut stabilite de normele procesual penale care în totalitatea lor asigură persoanelor participante în cadrul procesului posibilitatea realizării drepturilor care le este pusă la dispoziția lor .
Iată unul dintre motivele pentru care Constituția Republicii Moldova, proclamând accesul liber la justiție (art.21), nu numai că l-a calificat doar ca drept fundamental – deși, neîndoielnic absolut, căci nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, cum precizează art.21 alin.(2), ci și ca un principiu care guvernează materia drepturilor și libertăților fundamentale.
În societățile moderne, justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane. Această funcție implică existența unor structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcționale și autonome.
Există principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă funcționarea acestuia și însăși democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau penal.
Printre aceste principii menționăm: accesul liber la justiție, independența judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în fața justiției și gratuitatea justiției toate acestea fiind in stransa legatura cu infaptuirea justitiei si garantarea dreptului la un proces echitabil al cetatenilor.
Plecând de la aceste ideii putem spune că : Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem de drept.
În realitate, dreptul la un process echitabil nu are o dimensiune unică, ci reflectă un drept complex cu o serie de exigente, pe care legiuitorul intern dar si cei care sunt chemați sa aplice legea, înclusiv destinatarii acesteia trebuie să le respecte.
Având în vedere faptul că dreptul în discutie se aplică nu doar în temeiul normei interne ci și a celei supranaționale, reglementate de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, este importat de determinat sensul dat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului domeniului de aplicare a principiului dreptului la un proces echitabil.
Potrivit art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului care spune: Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărîrea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci cînd, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
Garanțiile prevăzute de Articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt transpuse în legislația noastră, prin Constituția Republicii Moldova, Codul Penal, Codul de Procedura Civila, Codul de Procedură Penală, dar și prin alte acte normative.
Articolul 6 garantează, așadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestațiile ce poartă asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil și la acuzațiile în materie penală, astfel cum au fost definite aceste noțiuni în jurisprudența Curții Europene. Aceste noțiuni au un conținut specific Convenției Europene care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părți.
Cerința din art.6 pct.1 al Convenției, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.
În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și cele de drept ale cauzei. O instanță care este ținută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt sau de drept deduse judecății nu va fi considerată ca având jurisdicție deplină. Nepronunțarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar
într-o cauză împotriva Republicii Moldova.
Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuși, dacă o fac, ele au obligația, în temeiul articolului 6 din Convenție, de a asigura respectarea exigențelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. Dreptul de acces la o instanță acoperă, așadar, și dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale în art.6 prevede faptul că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale însă Constituția Republicii Moldova nu dispune de așa prevederi dar și o asemenea reglementare. Mai mult ca atât, nici doctrina constituțională autohtonă nu examinează acest subiect, spre deosebire de doctrinarii altor state (România, Franța, Elveția etc.).
În Republica Moldova, drepturile și libertățile omului sunt declarate valori supreme. În procesul penal acestea pot fi limitate la maxim. În scopul realizării sarcinilor ce stau în fața procesului penal, uneori este nevoie de a recurge la aplicarea diferitor măsuri de constrîngere atît în privința persoanei acuzate cît și în privința altor persoane (parte vătămată, martor), de a stabili anumite fapte ce țin de viața privată a persoanelor. Din aceste motive, în cadrul procesului penal se crează un sistem de pîrghii care ar proteja de la o limitare nejustificată a drepturilor, libertăților și demnității persoanei. Respectarea drepturilor, libertăților si demnității umane constiutuie un principiu care se bazează pe un complex de norme și exprimă obligația organelor statale de a respecta drepturile, libertățile și demnitatea umană la înfăptuirea acțiunilor procesuale și luarea deciziilor.
Limitarea temporară a drepturilor și libertatilor persoanei și aplicarea de către organele competente a măsurilor de constrîngere față de ea se admit numai în cazurile și în modul strict prevazut de lege. Mai mult ca atît organele statului sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru protecția fizică, a demnității persoanelor participatnte la proces sau a rudelor acestora
Principiul dat determină relațiile între organele statului și indivizii participanți la proces în așa fel încît primele sunt obligate să respecte drepturile și demnitatea ultimilor, iar aceștia din urmă dispun de un complex de mijloace legale de a se apăra împotriva acțiunilor și deciziior organelor de stat dacă acestea le încalcă drepturile. Aceste mijloace legale, deseori sunt numite și garanții procesuale. Garanțiile procesual penale a participanților la proces sunt niște mijloace diverse după conținut stabilite de normele procesual penale care în totalitatea lor asigură persoanelor participante în cadrul procesului posibilitatea realizării drepturilor care le este pusă la dispoziția lor. Chestiunea garanțiilor procesuale este una mai complexă decît ar părea la prima vedere.
Garanțiilor procesual-penale reprezintă o categorie fundamentală a științei dreptului procesual-penal. O trăsătură specifică a formei procesual-penale o constituie sistemul cerințelor fixate de normele juridice de procedură penală. Un atare sistem presupune existența în conținutul său a unui șir de reguli, ce determină conduita tuturor persoanelor care participă în proces, consecutivitatea, conținutul și caracterul acțiunilor lor.
Garantiile procesuale sint mijloacele prin care partilor li se da posibilitatea deplinei exercitari a drepturilor procesuale ce li s-au recunoscut. Constituie astfel de garantii procesuale, în primul rind, obligatiile impuse de lege autoritaților judiciare de a aduce la cunostinta partilor drepturile procesuale pe care le au si de a le ajuta in exercitarea lor, caci aceste drepturi ar putea ramine neexercitate cita vreme partile nu au cunostinta de existenta lor sau de modul in care pot fi exercitate ca organele judiciare au obligatia sa-l incunostinteze despre fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii și exercitarii apararii.
În al doilea rind, constituie garantii procesuale obligatiile ce sint prevazute pentru autoritatile judiciare de a administra probele in aparare, in cazul cind partile nu actioneaza in acest sens avind initiativa in lamurirea cauzei sub toate aspectele, precum conditiile si formele in care trebuie sa se desfasoare activitatea autoritatilor judiciare, care asigura cadrul necesar pentru exercitarea dreptului la aparare, egal si echitabil pentru toate partile.
O garantare a dreptului la aparare o constituie si instituirea unui control eficient, de natura a duce la descoperirea cazurilor in care dreptul la aparare a fost incalcat si obligatia de a se desfiinta orice act procesual sau procedural efectuat cu incalcarea grava a legii de procedura penala.
Parților li se aduce vatamare atunci cind li se încalca un drept procesual sau o garantie procesuala de natura a le asigura apararea intereselor lor legitime in proces. Acordindule drepturi si garantii procesuale, legea recunoaste ca solutionarea justa a cauzei, din perspectiva intereselor legitime ale partilor, depinde de exercitarea acestor drepturi si prin indeplinirea garantiilor procesuale. Împiedicarea unei parti de a exercita un drept procesual sau de a beneficia de o garantie procesuala a dreptului sau la aparare produce prin ea insasi o vatamare procesuala, care consta din restringerea posibilitatilor de sustinere a intereselor ei legitime. O asemenea conceptie este de natura a intari legalitatea procesului penal in ceea ce priveste garantarea drepturilor procesuale ale partilor din proces, deoarece altfel, sub pretextul ca hotarirea pronuntata este justa, s-ar putea nesocoti orice drept procesual al partii, ori cit de important ar fi pentru apararea intereselor sale legitime.
Izvoarele istorice ale dreptului la un proces echitabil
Dreptul la un proces echitabil este nou în formularea sa, dar el nu este nou în existența sa. Sub această denumire, așa cum rezultă din cercetarea bibliografică efectuată, este înscris pentru prima dată expressis verbis în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin intrarea în vigoare a Anexei la Protocolul nr.11 adițional la Convenție, care a inserat ca titlu al art.6 „Dreptul la un proces echitabil”.
În legislația Republicii Moldova, dreptul la un proces echitabil a fost consacrat în mod explicit, în cuprinsul art. 20.
Ideea de justiție și echitate în domeniul dreptului a parcurs un drum greu și sinuos, presărat cu o serie de lupte îndelungate și de sacrificii, pentru a ajunge la forma pe care o cunoaștem astăzi.
În toate epocile, societățile au definit, implicit sau explicit, în termeni juridici sau nejuridici, principiile justiției și echității pentru soluționarea litigiilor dintre membrii acesteia, principii impuse pentru menținerea ordinii sociale și înlăturarea legii talionului. În acest sens, parafrazându-l pe K. Mbaye putem afirma că: „Istoria justiției și echității se confundă cu istoria oamenilor”.
Un prim document al antichității prin care se încearcă o codificare a conduitei oamenilor este Codul lui Hammurabi. Cele 282 de articole ale sale conțin norme cu caracter juridic, religios sau moral. Reglementările cuprinse în acest cod încearcă să stabilească un sistem din care arbitrariul să fie exclus. Deși nu se referă în mod explicit la ideea de justiție și echitate, Codul lui Hammurabi este dominat de ideea dreptății, considerată ca lege a firii, ea nu este aceeași pentru toți oamenii, le aparține acestora, mai mult sau mai puțin numai datorită faptului că sunt oameni.
Astfel, „legiuitorul din Babilon statuează faptul că legea trebuie să aducă binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel slab”.
Termenul „echitate” vine de la latinescul „aequitas” care se traduce prin: potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire. La romani termenul „aequitas” capătă sens apropiat dreptului. La Cicero termenul „aequitas” se confundă cu jus civile care se traduce ca drept egal pentru toți cetățeni, iar Celsus definește dreptul ca ars boni et aequi ce ar însemna că dreptul este arta binelui și echității.
În dreptul francez, termenul „echitate” este definit ca „realizare supremă a justiției, mergând uneori dincolo de ceea ce prescrie legea” .
În dreptul englez, termenul „echitate” este definit în sensul de „just, echitabil, imparțial și ca un sistem al doctrinelor și procedurilor care se dezvoltă alături de dreptul comun și de dreptul statutar, având originea în doctrinele și procedurile dezvoltate gradual de Curtea Cancelariei în scopul de a aduce un remediu deficiențelor dreptului comun” . De asemenea, „echitatea” este considerată izvor al dreptului englez .
Istoricul și originile procesului echitabil trebuie cercetate, în opinia noastră, în documentele cu valoare de simbol în istoria drepturilor omului, precum Magna Carta și respectiv Habeas Corpus, lucrări care stabilesc trăsătura definitorie și originară a „Domniei legii” (Rule of Law).
Doctrina dreptului american definește instituția echității ca fiind autoritatea unei curți de a administra justiția, când nicio lege specifică nu există care să acopere cauza deferită acesteia.
Sintetizând cele reținute mai sus, pentru studiul de față și având în vedere principiile Cartei europene privind statutul judecătorului, după opinia noastră, principiul echității este un principiu al dreptului și are două componente:
realizarea la cel mai înalt nivel a garanțiilor privind administrarea justiției și aplicarea în administrarea justiției a principiilor dreptului și a principiilor constituționale șilegale,
aplicarea prevederilor tratatelor ratificate de Parlament ce fac parte din dreptul intern, atunci când soluționarea cauzei presupune să se meargă dincolo de ceea ce prevede legea.
Un ou izvor istoric pentru prezenta lucrare servește adoptarea Declarații universale a drepturilor omului care a fost enunțată pentru prima dată la Conferința de la San Francisco ce a avut loc în perioada 26 aprilie – 26 iunie 1945. Aceasta s-a încheiat cu adoptarea Cartei Națiunilor Unite. Această idee a fost materializată prin adoptarea de către Adunarea Generală a O.N.U., reunită la Paris, la 10 decembrie 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Acest document, așa cum îl indică și titlul, nu constituie decât o declarație și nu o convenție cu forță juridică obligatorie. Datorită statutului său moral și importanței juridice și politice dobândite de-a lungul timpului, Declarația Universală a Drepturilor Omului stă alături de Magna Carta, sau de Declarația de independență a Americii, de Bill-ul drepturilor și de Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului.
Pentru studiul de față, prezintă interes textul art.10 și art.11 alin.(1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care conturează regula cunoscută sub noțiunea de proces echitabil în materie civilă și în materie penală.
Astfel, art.10 proclamă că „orice persoană are dreptul în deplină egalitate la audierea echitabilă și publică a cauzei sale de către un tribunal independent și imparțial, care va hotărî, fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”, iar art.11 alin.(1) consacră faptul că „orice persoană este presupusă nevinovată, până când vinovăția sa a fost stabilită în mod legal în cursul unui proces public, în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale”
Cel mai important tratat internațional de rezonanță continentală care a fost ratificat de către legislatorul moldava a fost Convenția Europeană a Drepturilor Omului care a fost adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 și a intrar în vigoare la 3 septembrie 1953. O dispoziție de fond a Convenției care prezintă interes pentru studiul de față este textul art.6, care garantează dreptul la un proces echitabil atât în materie civilă, cât și în materie penală. Trebuie menționat că sintetizarea conținutului normativ al art.6 din Convenție sub denumirea „Dreptul la un proces echitabil” s-a făcut prin intrarea în vigoare a Anexei la Protocolului nr.11 adițional la Convenție. De asemenea, reținem că art.6 din Convenție își are originea în conținutul normativ al art.10 și art.11 alin.(1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, firește, cu unele deosebiri privind extinderea și completarea sferei de cuprindere.
La nivel convențional european, dreptul la un proces echitabil cuprinde garanțiile pentru persoanele care fac obiectul urmăririlor judiciare.
Aceste garanții, în opinia noastră, pot fi grupate în două categorii: garanții generale în materie civilă și penală și garanții speciale sau specifice în materie penală. Garanțiile generale în materie civilă și penală sunt prevăzute în alin.(1) al art.6 care stabilesc că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.
Garanții speciale sau specifice în materie penală sunt considerate a fi dispozițiile alin.(2) și alin.(3) ale art.6 din Convenție. Astfel, alin.(2) prevede că „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată, până ce vinovăția va fi legal stabilită”. De asemenea, alin.(3) stabilește că orice acuzat are următoarele drepturi:
1. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
2. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
3. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
4. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
5. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
Un nou act de rezonanță globală care a adus un aport important în stabilirea unor standarte internaționale în ceia ce privește garanțiile procesuale a fost pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost adoptat de Adunarea Generală ONU. prin Rezoluția nr.2200A (XX) din 16 decembrie 1966 și a intrat în vigoare la 23 martie 1976, la trei luni de la data depunerii pe lângă Secretarul General a treizeci și cinci de instrumente de ratificare sau de aderare, în conformitate cu prevederile art. 49 din Pact. La 31 decembrie 1982, șaptezeci și două de state ratificaseră Pactul sau aderaseră la el. O dispoziție de fond a Pactului care prezintă interes pentru studiul de față este textul art.14, care stabilește limpede egalitatea în fața tribunalelor și a curților de justiție și prevede garanțiile pentru persoanele care fac obiectul urmăririlor judiciare. Acesta își are originea în conținutul normativ al art.10 și art.11 alin.(1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, bineînțeles, cu unele deosebiri privind extinderea și completarea sferei de cuprindere.
Putem grupa aceste garanții în două categorii: garanții generale în materie civilă și penală și garanții speciale sau specifice în materie penală.
Garanțiile speciale minime în materie penală, recunoscute oricărei persoane acuzată de comiterea unei infracțiuni, sunt enumerate în cuprinsul alin.(3) al art.14. Acestea sunt următoarele:
Să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege, și în mod detaliat, despre natura și motivele acuzației ce i se aduc.
Să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și să comunice cu apărătorul pe care și-l alege.
Să fie judecată fără o întârziere excesivă.
Să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea și, ori de câte ori interesul justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.
Să interogheze sau să facă a fi interogați martorii acuzării și să obțină înfățișarea și interogarea martorilor apărării, în aceleași condiții cu cele ale martorilor acuzării.
Să beneficieze de asistența gratuită a unui interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la ședința de judecată.
Să nu fie silită să mărturisească împotriva sa însăși sau să se recunoască vinovată.
Într-un studiu comparativ constatăm că prevederile art.6 din Convenția CEDO au un mare grad de similitudine cu prevederile art.14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, bineînțeles cu unele deosebiri, care pot fi observate și în anexă. De exemplu, textul inițială a art.14 alin.(1) din Pact proclamă că „Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție”, reglementare care nu se regăsește în cuprinsul art.6 din Convenție.
Identificarea izvoarelor procesului echitabil în conținutul normativ al standardelor universale, regionale și moldovenești în materia drepturilor omului.
Procesul echitabil are legătură intrinsecă, în opinia noastră, cu justiția și cu statul de drept, în sensul realizării accesului liber la justiție și al domniei legii. Potrivit art.20 alin.(1) din Constituția Republicii Moldova „Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime”. Prin aceasta, considerăm că s-a acordat justiției nobila misiune de garant al protecției și al exercitării efective a universalității drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție și prin alte legi.
Aceasta presupune stabilirea unui nucleu de garanții judiciare privind realizarea justiției, care, de-a lungul timpului au fost sintetizate în conținutul Constituțiilor și al Standardelor universale și regionale în materia drepturilor omului, sub denumirea de „proces echitabil” și mai nou în formularea „dreptul la un proces echitabil”.
Este și motivul pentru care elemente componente de fond privind procesul echitabil sau dreptul la un proces echitabil se regăsesc fie în capitolul „Drepturile și libertățile fundamentale”, fie în capitolul „Justiția” sau „Puterea judecătorească” al Constituțiilor statelor lumii sau în Standardele universale sau regionale în materia drepturilor omului.
În esență, am considerat util pentru studiul de față să reținem ca izvoare ale procesului echitabil documentele de bază elaborate la nivel O.N.U., Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Sistemul regional american și Sistemul regional african, care formează sistemul standard actual de protecție în materia drepturilor omului și sistemul standard în materia procesului echitabil și al dreptului la un proces echitabil. Prin aceasta, am dorit să punem în evidență procesul de integrare în materie al statelor în ordinea universală sau regională.
În această ordine de idei, putem constata o tendință comună de internaționalizare a justiției în materia supusă studiului. Datorită faptului că Republica Moldova tinde a fi un stat de drept cu valori europene, dar și datorită faptului că țara noastră depune eforturi pentru a deveni un membru a Uniunii Europene putem menționa în calitate de izvor și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost reținută pentru studiul de față din următoarele motive:
Tratatul de reformă al Uniunii Europene semnat la Lisabona la data de 17 decembrie 2007, privind modificări la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Potrivit art.6 alin.(1) paragraf 1 „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată de Parlamentul European la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor”.
Paragraful 2 al aceluiași alineat stabilește „Dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate”.
În plus, „drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din Titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerație în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții”. Dispoziții de fond privind dreptul la un proces echitabil sunt înscrise în Titlul VI al Cartei intitulat „Justiția”.
Pentru studiul de față interesează în primul rând prevederile art.47 din Cartă care stabilesc drepturi pe care le considerăm esențiale pentru înfăptuirea și administrarea justiției, și anume dreptul la un proces echitabil.
De asemenea, în conformitate cu dreptul la un proces echitabil „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
Astfel, „apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale se bazează, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic și, pe de altă parte, pe o concepție comună și respectul comun al drepturilor omului” . Actele normative susmenționate nu dau o definiție acestor noțiuni, ci conțin o listă a drepturilor sau libertăților pe care le garantează. O primă distincție apare astfel: sunt sinonime din punct de vedere juridic sintagmele de „drepturi ale omului”, respectiv de „libertăți fundamentale sau politice”? Dezbaterile doctrinare cu privire la această chestiune sunt prea vaste pentru a-și avea locul în acest manual. Ele pot fi, însă, rezumate. Noțiunea de drepturi ale omului este în general acceptată de către juriști ca având un înțeles mai larg. Ea trimite la dreptul natural și evocă întreg contextul istoric și ideologic în care noțiunea a luat naștere și s-a cristalizat. Drepturile omului au astfel o importantă accepțiune filosofică și morală. Libertățile publice au o accepțiune strict juridică și reprezintă modalitatea concretă de funcționare a relației dintre individ și stat.
Observăm că garanțiile judiciare stabilite de art.8 din Convenția americană privind drepturile omului sunt asemănătoare garanțiile judiciare stabilite de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu mici deosebiri privind nuanța reglementărilor.
În acest context putem sa menționam că un izvor formal al drepturilor omului si anume dreptul la un proces echitabil cum ar fi :
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor
Carta a fost adoptată de Organizația Unității Africane în 1981 și până în prezent a fost ratificată de 49 de state. Din cuprinsul normativ al Cartei, constatăm următoarele:
1. aceasta proclamă drepturi și îndatoriri;
2. proclamă atât drepturi ale individului cât și ale popoarelor;
3. garantează drepturi civile și politice, precum și drepturi economice, sociale și culturale;
4. dispozițiile Cartei reflectă influența documentelor de bază ale O.N.U. în materia drepturilor omului precum și tradiția africană.
Normele de fond care prezintă interes pentru studiul de față sunt cele ale art.7 din Convenție28. În opinia noastră, conținutul normativ al art.7 cuprinde garanțiile judiciare generale pentru soluționarea cauzelor de către jurisdicții în materie civilă și penală și sunt concretizate în dreptul oricărei persoane de a-i fi audiată cauza și anume:
Art. 7 alin. (1) Orice persoană are dreptul să-i fie audiată cauza. Acest drept cuprinde:
a) dreptul de a sesiza jurisdicțiile naționale competente în legătură cu orice fapt care încalcă drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute și garantate prin convenții, legi, reglementări și cutume în vigoare;
b) dreptul la prezumția de nevinovăție până ce vinovăția va fi stabilită de o jurisdicție competentă;
c) dreptul la apărare, inclusiv cel de a fi asistat de un apărător la alegere;
d) dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil de o jurisdicție imparțială. alin.(2), nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau inacțiune care nu constituia, în momentul în care a avut loc, o infracțiune pedepsită legal. Nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă nu a fost prevăzută în momentul în care a fost comisă infracțiunea. Pedeapsa este personală și poate fi impusă numai unui delincvent.
Acest drept cuprinde:
dreptul de a sesiza jurisdicțiile naționale competente în legătură cu orice fapt care încalcă drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute și garantate prin convenții, legi, reglementări și cutume în vigoare;
dreptul la prezumția de nevinovăție până ce vinovăția va fi stabilită de o jurisdicție competentă;
dreptul la apărare, inclusiv cel de a fi asistat de un apărător la alegere;
dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil de o jurisdicție imparțială. Chiar dacă nu este denumit expressis verbis „drept la un proces echitabil”, considerăm că se apropie de exigențele acestui concept.
Implimentarea prevederilor stabilite în art. 6 CEDO în legislația națională a Republicii Moldova
În ceea ce privește normele de drept, probabil că acestea nu pot fi considerate în sine garanții, chiar dacă garanțiile procesuale sunt relgementate de către acestea. Normele în așa fel sunt mai degrabă forma în care garanțiile se regăsesc. Pe lîngă chestiunea definirii garanțiilor drepturilor omului, o întrebare nu mai puțin importantă este suficiența și eficiența acestora. Legislația poate prevedea un șir de drepturi pentru o persoană concretă, iar pe de altă parte să stabilească și obligații pentru autoritățile statului și sancțiuni pentru neîndeplinirea lor. Totuși o simplă specificare a acestora nu este suficientă pentru a spune că drepturile persoanei sunt garantate. Mai este nevoie și de realizarea, aplicarea și impelementarea acestor elemente. În mai multe ocazii, legislația procesual penală a Republicii Moldova, a fost recunoscută conformă standardelor internaționale în domeniul drepturilor omului.
Principalul act normativ intern care garantează respectarea drepturilor omului este Constituția. Ea consacră atât drepturile și libertățile fundamentale precum și corolarul lor, îndatoririle fundamentale. Includerea drepturilor în textul legii fundamentale se justifică prin importanța lor, respectarea normei constituționale impunându-se tuturor celorlalte acte normative. Exercitarea anumitor drepturi fundamentale este reglementată de codurile de procedură civilă, respectiv penală sau de alte legi speciale.
Republica Moldova este de asemenea parte la o serie de tratate sau convenții internaționale prin care se consacră drepturi ale omului. Potrivit Constituției, respectiv articolelor 4 și 8, acestea fac parte din dreptul intern și se aplică cu prioritate, afară de cazul în care norma internă este mai favorabilă decât cea internațională. Drepturile omului au ajuns să fie analizate ca o condiție primordială în menținerea păcii și securității internaționale și să fie puse la baza dreptului internațional contemporan. Constituția Republicii Moldova consacră drepturile și libertățile omului în art. 4 anume în acest sens. Menționăm că art. 4 nu reglementează propriu-zis drepturile și libertățile fundamentale, acestea făcând obiectul Titlului II și fiind grupate în trei capitole. Art. 4 reglementează raportul între actele juridice internaționale în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și dreptul național, modul de aplicare a dreptului național în raport cu principalele acte internaționale multilaterale și alte tratate la care RM este parte.
Alin. (1) stipulează că dispozițiile constituționale în materia drepturilor omului
se interpretează și se aplică în concordanță cu:
– Declarația Universală a Drepturilor Omului;
– pactele la care Republica Moldova este parte;
– celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.
Urmează să concretizăm natura juridică a actelor indicate. În primul rând, Constituția consacră Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 217/A/III din 10 decembrie 1948. Este primul document internațional politic, care enunță, în mod solemn, drepturile și libertățile fundamentale ce trebuie garantate oricărei ființe umane, și conceput a fi „un ideal comun atins pentru toate popoarele și toate națiunile“. Prin conținutul său și contextul epocii în care a fost elaborată și adoptată, Declarația a devenit un document de referință, utilizat pentru a determina măsura în care sunt respectate și aplicate normele referitoare la drepturile omului recunoscute pe plan internațional.
Prin natura sa, Declarația este un document politic și, respectiv, nu are o putere obligatorie, exprimând doar un ideal. Declarația nu implică consecințe juridice, este un act complementar, interpretativ, care a pregătit terenul pentru codificarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Republica Moldova a proclamat protejarea și promovarea drepturilor omului drept principii democratice fundamentale.
Conform art.1 alin.(3) din Constituție, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sînt garantate.
Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte (art.4 alin.(1) din Constituție). Curtea consideră această normă ca fiind neconstituțională pentru următoarele motive:
Un principiu de bază al statului de drept este principiul universalității drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție și prin alte legi și al obligațiilor prevăzute de acestea (art.15 din Constituție) .
În Recomandarea nr.(85) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la poziția victimei în cadrul dreptului penal și procedurii penale, adoptată la 28.06.1985, se subliniază că funcția de bază a justiției penale trebuie să fie soluționarea cererilor victimelor și apărarea intereselor acestora, victima trebuie să dispună de dreptul de a cere organelor competente reexaminarea deciziei privind neurmărirea penală sau de dreptul de a iniția urmărirea individuală.
În conformitate cu prevederile art.24 din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova care stipulează că părțile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea procesuală penală cu posibilități egale pentru susținerea pozițiilor lor. Instanța de judecată pune la baza sentinței numai acele probe la cercetarea cărora părțile au avut acces în egală măsură. Părțile în procesul penal își aleg poziția, modul și mijloacele de susținere a ei de sine stătător, fiind independente de instanță, de alte organe ori persoane.
În același sens și prevederile art.20 din Constituție care stipulează că orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime.
Totodata mai menționam faptul că legislatorul național a prevăzut în Codul de Procedura Penală, la alin.(1) a art.19, că orice persoană are dreptul la examinarea și soluționarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanță independentă, imparțială, legal constituită, care va acționa în conformitate cu Codul. Limitînd dreptul unei părți în procesul penal de a exercita căile de atac, prevederea pct.3) alin.(1) art.401 a Codul de Procedura Penală încalcă principiul constituțional al accesului liber la justiție.
Conform art.54 din Constituție, în Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului. Exercițiul drepturilor și libertăților nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional și sînt necesare în interesele securității naționale, integrității teritoriale, bunăstării economice a țării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă și infracțiunilor, protejării drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, împiedicării divulgării informațiilor confidențiale sau garantării autorității și imparțialității justiției. Restrîngerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății.
Prevederile alin.(2) al art.54 din Constituție nu admit restrîngerea drepturilor proclamate în art.20-24 din Constituție. Prin urmare, așa cum stipulează art.20 din Constituție, nici o lege nu poate îngrădi accesul persoanei la justiție, fie persoană fizică sau juridică, fie inculpat sau parte vătămată.
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale admite stabilirea prin legislația internă a limitărilor dreptului de acces la o instanță judiciară cu condiția ca limitările să nu afecteze dreptul în substanța sa, să urmărească un scop legitim, să existe un raport de proporționalitate între măsurile restrictive și scopul urmărit.
Principiul accesului liber la justiție, consacrat de art. 20 din Constituție, precum și dreptul la un proces echitabil, statuat de art.6 al Convenției europene, garantează persoanei accesul la orice instanță de fond pentru restabilirea drepturilor și intereselor sale legitime. Acest drept diferă de dreptul de exercitare a căilor de atac, garantat de art.119 din Constituție, sau de dreptul la dublul grad de jurisdicție în materia penală, garantat de art.2 al Protocolului nr.7 la Convenția europeană. Din conținutul art. 2 al Protocolului reiese clar că în materia penală exercitarea căilor de atac este garantată oricărei persoane declarate vinovate de o infracțiune de către un tribunal, care „are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară”. Convenția nu garantează acest drept părții vătămate. Mai mult ca atît, și în cazul inculpatului exercițiul acestui drept nu este absolut. Astfel, conform aceleiași norme: „Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sînt reglementate de lege”.
Supremația Constituției este o calitate a Constituției care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate într-un stat, fiind sursa reglementărilor în domeniile economic, politic, social și juridic.
Supremația constituțională se fundamentează pe conținutul și forma ei: supremație materială și formală. Supremația materială se bazează pe faptul că întreaga ordine juridică se bazează pe Constituție. În ceea ce privește supremația formală, ea se explică prin divizarea constituțiilor în rigide și suple (flexibile). Această clasificare ține de formele de elaborare a constituției.
Constituția este sursa fundamentală a sistemului politic ca și a sistemului juridic național. Ea este plasată în fruntea ierarhiei actelor politice și a actelor normative cărora le conferă legitimitate politică și respectiv juridică, în măsura în care acestea corespund întru totul normelor și principiilor pe care ea le consacră.
Conținutul Legii fundamentale reflectă condițiile social-politice și istorice existente la un moment dat într-o societate dată, tradițiile istorice, interesele naționale, cultura politică a poporului.
Constituția, ca izvor principal al dreptului este o parte integrantă a acestuia. Stabilește principiile fundamentale pentru întregul sistem de drept. Toate celelalte ramuri își găsesc punctul de plecare în prevederile constituției. Orice abatere de la aceasta este considerată o încălcare a constituției, ea ducând la nulitatea normei respective. Dacă o normă constituțională este modificată, atunci se modifică și norma ramurii de drept, deoarece în permanență trebuie respectată concordanța întregului drept cu Constituția . Supremația Constituției implică o serie de consecințe juridice, dar este asigurată în același timp și de garanții. Asigurarea supremației constituției înseamnă și asigurarea stabilității sociale și a ordinii juridice în stat.
Cunoaștem trei garanții juridice ale supremației constituției și anume:
– controlul general al aplicării constituției;
– controlul constituționalității legilor;
– îndatorirea fundamentala de a respecta constituția.
Privită prin prisma ierarhiei normelor, supremația Constituției implică stricta conformitate cu litera și spiritul Constituției a tuturor normelor juridice. Această concordanță (conformitate) este verificată și asigurată prin controlul de legalitate, Control care este o componență a activități statale și care se exercită continuu în forme și structuri instituționalizate. Controlul de legalitate privește toate actele juridice ale autorităților publice și el se exercită de regulă, de autoritățile statale ierarhice asupra celor inferioare, ierarhia implicând subordonare și control.
“Constituția Republicii Moldova este legea ei supremă. Nici o lege nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică”.
O altă normă națională care ar reglementa garanțiile procesual-penale este chiar codul de procedură penală a Republici Moldovova care a fost adoptat de parlamentul Republici Moldova și a intrat în vigoare la data de 12 iunie 2003.
În mod special specificăm articolele 17-20 ce prevede a sigurarea dreptului la apărare, publicitatea ședinței de judecată, accesul liber la justiție și desfășurarea procesului penal în termen rezonabil.
Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvîrșirii unei infracțiuni. Aceste fapte constituie și obiectul raportului procesual-penal care intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părțile și alți participanți cu dreptul la acțiuni legale îndreptate spre apărarea interese lor lor, inclusiv la asistența unui apărător.
Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistența apărătorului. Dreptul de apărare constă întotalitatea prerogativelor, facultăților și posibilităților pe care potrivit legii le au justițiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistența apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare și se realizează prin:darea de sfaturi și îndrumări, întocmirea de cereri și demersuri .
Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaționale și în cele naționale ale multor state, inclusiv R.M.
Codul de procedură penală a R.M. în art. 17 arată valoarea de principiu obligației statului de aasigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părților (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate deun apărător ales sau în caz de necesitate, numit din oficiu și remunerat din bugetul de stat.
Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut și în Convenția Europeană pentruapărarea Drepturilor Omului în art. 6, p. 3, lit. c) prevede că orice persoană acuzată de o infracțiune aredreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, și dacă nu dispune de mijloace necesare pentru al plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiției o cer. În Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție din 9.XI. 1998, nr. 30. “Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,învinuitului și inculpatului p. 6. Curtea stabilește criteriile cînd interesele justiției cer prezența avocatului:
a) în caz de complexitate sporită a cauzei;
b) în dependență de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur urmează a fi luate în considerație capacitățile, cunoștințele și priceperea fiecărei persoane în parte;
c) în dependență de importanța și pericolul faptei de Comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana.
Procesul de înfăptuire a justiției, dintotdeauna a atras și a interesat membrii societății. Acest interesfiind reciproc și util. Legiuitorul respectă exigențele de publicitate a ședinței de judecată pentru ademonstra că în orice situație cînd are loc o infracțiune, făptuitorul este judecat, întotdeauna în condiții legale.
Constituția R.M. în art. 107 prevede că în toate instanțele judecătorești ședințele de judecată sunt publice. Constituția admite, însă nu specifică, în ce situații anume se permit ședințele de judecată cu ușileînchise, în care se respectă toate regulile de procedură.
Codul de Procedură Penală în art. 18 înaintează aceleași exigențe pe care le conține art. 6 al Convenției Europene Drepturilor Omului: Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă și publică.Hotărîrea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul presei și publicului poate fi interzis în salade ședințe. Excepțiile sunt formulate în același articol și cunoaște cazurile cînd poate fi limitat accesul persoanelor terțe de a asista la judecată. Ședințele se pot petrece cu ușile închise în interesul moralității,ordinii publice sau se securității naționale, cînd interesul minorilor sau protecția vieții private a părților o cer. Justiția poate decide și în alte cazuri, cînd consideră strict necesară desfășurarea ședinței cu ușile închise, atunci cînd datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea prejudicia interesele justiției. Înaceste cazuri decizia de a examina dosarul în ședință închisă trebuie argumentată și să fie respectate toate normele procedurii judiciare.
Caracterul public al ședinței de judecată, atunci cînd ședința nu necesită a fi desfășurată în modsecret, este extins asupra tuturor etapelor judecății: în fond, în apel, în recurs și dacă sunt, și în cadrul căilor extraordinare de atac.
Art. 316 al Codului de Procedură Penală mai amănunțit unele aspecte ale publicității ședinței de judecată în care se admite la ședință orice persoană care a împlinit vîrsta de 16 ani și persoanelene înarmate. Publicitatea procesului constituie un element esențial al dreptului persoanei la un proces echitabil. După cum a menționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărîrea sa Axen contra RFG din 8 decembrie 1983, publicitatea procedurilor organelor judecătorești protejează justițiabilii împotriva unei judecăți secrete, care iese de sub controlul public. Publicitatea constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare a încrederii societății în instanțele judecătorești.
La ședința publică poate fi prezentă oricare persoană cu excepția minorilor sub vîrsta de 16 ani, a persoanelor înarmate și a persoanelor care au fost citate ca martor și încă nu au fost audiate în ședința de judecată. Președintele ședinței de judecată poate permite prezența la ședință a minorilor, dacă acesta nu va influența negativ asupra acestora. Președintele ședinței poate permite prezența în sala de judecată și a persoanelor înarmate dacă acestea sînt obligate să poarte armă din oficiu.
Președintele ședinței poate permite prezența la ședință a minorilor și a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din oficiu, în exercițiul funcțiunii lor. Aceștea sunt colaboratorii polițieicare asigură ordinea în ședința de judecată, și în cazurile cînd persoanele judecate necesită pază sporită.
Întru realizarea acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii reprezentanților mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foro, audio și video. Aceste acțiuni sunt permise doar decătre președintele ședinței de judecată în limita respectării desfășurării normale a judecății.
Sancțiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al ședinței de judecată potduce la casarea oricărei hotărîri prin folosirea căilor de atac a hotărîrii pronunțate.
Accesul liber la justiție este principiu ce reiese din interpretarea art. 6 par. al CEDO. Directivele prevăzute de art. 6 sunt anunțate în art. 19 al Codul de Procedură Penală. Art. 20 al CRM determină că orice persoană aredreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor careviolează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție.
Prevedere asemănătoare se remarcă și-n Pactul Internațional cu privire la drepturile politice și civile(art. 14) unde orice persoană are dreptul în litigiul în care se află să fie examinat de un tribunal independent. Importanța majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată și evocată deJurisprudența Curții Supreme de Justiție și Curții Constituționale
Art. 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca “cauza să fie judecată în mod echitabil”. Aceastăexpresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiției, printre care se evidențiază un drept autonom respectiv dreptul de a avea acces la o instanță judecătorească care se constituie a fi unul din cele mai importante elemente ale art. 6 CEDO.
O particularitate a art. 19 Codul de Procedură Penală în ceea ce privește accesul liber la justiție este obligația organului deurmărire penală, procurorului de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele complet și obiectiv a circumstanțelor cauzei.
În general, accesul liber la justiţie presupune capacitatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând obligaţia corelativă a statului de a se pronunţa asupra acestei acţiuni, prin intermediul instanţei. S-a arătat că, din perspectiva naturii juridice, accesul liber la justiţie reprezintă o libertate individuală a persoanei, deoarece nu este nevoie de mai multe persoane pentru exercitarea acestui drept şi, pe de altă parte, fiecare persoană are facultatea, nu şi obligaţia de a promova o acţiune în justiţie.
GARANȚIILE PROCESUALE CONSACRATE ÎN ART. 6 A CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI.
Accesului liber la justiție ca premisă a garanțiilor procesual penale
Problematica liberului acces la justiție este amplu dezbătută, atât în literatura de specialitate, cât și în jurisprudență, instituția remarcându-se prin abordări nuanțate în funcție de ramura de drept care revendică accesul la justiție ca instituție specifică. Astfel, liberul acces la justiție este considerat ca făcând parte din categoria drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Prin prisma dreptului constituțional, accesul la justiție are semnificația unui principiu constituțional prin intermediul căruia se garantează exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. în același timp, doctrina dreptului constituțional tratează instituția ca fiind principiu de organizare și funcționare a justiției. Nu în ultimul rând, trebuie menționate referirile la accesul la justiție – premisă esențială pentru existența statului de drept.
Accesul liber la justiție constituie un principiu de bază care guvernează organizarea unui sistem judiciar democratic și, totodată, un drept cetățenesc fundamental consacrat într-un număr important de documente internaționale dar și în dreptul național.
Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Asociațiile cetățenilor, întreprinderile, instituțiile și organizațiile au dreptul, în modul stabilit de lege, la acțiune în instanță judecătorească pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime care le-au fost încălcate.
Accesul liber la justiție este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al Convenției de laViena. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice la art.14 prevede faptul că orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat de un tribunal independent. Art. 20 al Constituției RM stipulează că orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanților judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție. Dreptul de acces la o instanță nu are un character absolute, părțile putînd renunța la aceasta, cu condiția să fie făcut într-o manieră clară și evedentă, ca un principiu fundamental al sistemului de garanții al drepturilor și libertăților în proces.
Drept fundamental al omului, principiu constituțional prin intermediul căruia se garantează exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, premisă esențială a existenței statului de drept ori principiu relativ la organizarea și funcționarea justiției, sau tot atâtea perspective prin intermediul cărora este analizat liberul acces la justiție.
Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale. Mecanismul statal de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, un factor de primă importanță, constituie buna funcționare a autorității judecătorești, astfel încît să se asigure oricărei persoane dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Pe plan procesual, accesul liber la justiție este concretizat în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o maniera concretă și reală, iar nu iluzorie si teoretică, doctrinarii susțin că imposibilitatea concretă sau condiționată drept și de fapt de sesizare a unei instanțe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție.
Facultatea oricarei persoane de a introduce, dupa libera sa apreciere, o actiune in justitie, implicand astfel obligatia corelativa a statului, ca prin instanta competenta, sa solutioneze aceste actiuni, reprezinta practic liberul acces al persoanei la justitie.
Orice condiționare a accesului liber la justitie, ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constitutional fundamental si a unor standarde internationale universale, in orice democratie reala. Pe plan procesual, accesul liber la justitie se concretizeaza in prerogativele pe care le implica dreptul la actiune, ca aptitudine legala ce este recunoscuta de ordinea juridica oricarei persoane fizice sau juridice.
Accesul liber la justiție ca, de altfel, orice drept fundamental, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.
Posibilitatea de a avea acces la justiție rezultă, de asemenea, din dispozițiile legii fundamentale care reglementează expres dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime.
Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Conventia prevede, în art. 6 pct.1, dreptul oricarei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoana are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de catre un tribunal independent și impartial…”
În explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal este inteles ca un drept de acces concret și efectiv, care presupune ca justitiabilul să beneficieze de o posibilitate clara si concreta de a contesta atingerea adusa drepturilor sale.
Pornind de la premisa ca drepturile fundamentale trebuie garantate intr-o maniera concreta si reala, iar nu iluzorie si teoretica, imposibilitatea concreta de sesizare a unei instante de catre persoana interesata constituie o incalcare a dreptului acesteia de acces la justitie.
Dreptul de acces la justitie impune obligatii in sarcina legiuitorului si executivului.Statul este tinut sa acorde oricarei persoane toate facilitatile rezonabile de drept si de fapt, pentru a accede la instanta, intr-un cuvant, efectivitatea dreptului de acces.
Astfel, dreptul la un proces echitabil reprezintă un element fundamental al principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică. În literatura de specialitate s-a menționat faptul că un proces poate fi caracterizat ca fiind echitabil dacă se constată îndeplinirea a trei elemente: asigurarea liberului acces la justiție, asigurarea unui set de garanții relative la desfășurarea oricărui proces și, în materie penală, existența unor garanții specifice.
Liberul acces la justiție este condiționat prin reglementările Convenției europene de legalitatea justiției independența și imparțialitatea justiției.
Elementele definitorii ale dreptului de a te adresa justiției sunt:
– Se referă la orice persoană și avînd orice statut procesual, înseamnă că el cuprinde sub protecția sa atît cetățenii RM, cât și cetățeni străini, apatrizi, cât și persoanele fizice și juridice în funcție de calitatea lor procesuală;
– Accesul la justiție are ca scop nu numai protecția sau valorificarea drepturilor subiective, dar și a intereselor legitime ale persoanei. Al.1 art.401 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova.
– Dacă, în condițiile art.54 din Constituție, prin lege, se poate proceda la restrîngerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți, exercitarea dreptuli de ate adresa în justiție nu poate fi niciodată îngrădit.
– Reglamentarea în spiritual principiului analizat, este reprezentată de putera judecătorească care se supun numai legii.
– Cadrul procedural de realizare a principiului este exprimat prin posibilitatea sesizării instanței judecătorești pe calea înaintării cererii directe.
– Garantarea unui proces echitabil, în cadrul căruia să se asigure și să se garanteze toate drepturile, inclusive dreptul la apărare și libertățile individuale , respectarea termenului rezonabil.
– Prevede garantarea posibilității de a folosi căile de atac prevăzute de lege.
Garanțiile relative la desfășurarea procesului au în vedere o serie de aspecte implicite (egalitatea armelor, contradictorialitatea activității judiciare, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești precum și dreptul acuzatului de a nu declara împotriva sa) și explicite (publicitatea ședinței de judecată și necesitatea soluționării litigiului într-un termen rezonabil).
Garanțiile specifice instituite în materia proceselor penale, în conformitate cu art. 6 alin. (2) și (3) din Convenție, au în vedere principiul prezumției de nevinovăție și drepturile recunoscute persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni (dreptul de a fi informat de acuzația adusă, dreptul de a dispune de timpul necesar pregătirii apărării, dreptul la apărare, dreptul de a interoga martorii precum și, dacă este cazul, dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret).
Rezultă că liberul acces la justiție poate fi luat în considerare, în spiritul Convenției, ca fiind o garanție preliminară desfășurării unui proces echitabil.
Astfel ajungel la concluzia că hotărârile Curții Europene, au o mare valoare juridică esențială, datorită faptului că acestea devin obligatorii pentru statele ce au fost condamnate de către Înalta Curte, astfel prin aceste hotărâri are loc determinarea legislatorului acestui stat de a modifica legislația și practica națională. Datorită autorității hotărârilor luate de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, Convenția în cauză a ajuns un instrument puternic, ce dispune de capacitatea de a face față unor eventuale provocări și astfel contribuie la consolidarea statului de drept dar și la cea a democrației pe continentul european.
Dreptul la un proces echitabil este nou în formularea sa, dar el nu este nou în existența sa. Sub această denumire, așa cum rezultă din cercetarea bibliografică efectuată, este înscris pentru prima dată expressis verbis în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin intrarea în vigoare a Anexei la Protocolul nr.11 adițional la Convenție, care a inserat ca titlu al art.6 „Dreptul la un proces echitabil”.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a statuat că dreptul de acces la instanțe trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut și că, fiind vorba despre un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.
În dreptul nostru, prevederi care garantează dreptul persoanei la un proces echitabil se regăsesc în Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă și în alte legi organice. Expresia acestor legi exprimă dezideratul statului de a asigura funcționarea unei justiții eficiente.
Prevederile art. 19 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova stipulează faptul că orice persoană are dreptul la examinarea și soluționarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanță independentă, imparțială, legal constituită, care va acționa în conformitate cu legea procesual penală.
Importanța majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată și evocată de Jurisprudența Curții Supreme de Justiție și Curții Constituționale.
Art. 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca “cauza să fie judecată în mod echitabil”. Această expresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiției, printre care se evidențiază un drept autonom respectiv dreptul de a avea acces la o instanță judecătorească care se constituie a fi unul din cele mai importante elemente ale art. 6 Convenției Europene ale Drepturilor Omului.
În literatura de specialitate s-a constatat faptul că acces liber la justiție reprezintă unul din drepturile fundamentale social-economice. Acesta la rândul său prezentându-se ca o facultate de voință garantată persoanei de legislația națională. Liberul acces la justiție este destinat să servească individului atât pentru promovarea intereselor materiale sau culturale, cât și în cadrul participării la conducerea de stat. Dintr-o altă perspectivă, liberul acces la justiție este considerat ca făcând parte din categoria drepturilor de primă generație, drepturi civile și politice. Teza se regăsește și în doctrina de specialitatea franceză2 3. Astfel, liberul acces la justiție este un drept de primă generație, caracterizat prin aceea că nu necesită niciun fel de autorizații din partea puterii pentru a fi exercitat.
De asemenea, liberul acces la justiție se prezintă ca reprezentând un drept ce vizează persoana umană implicată, inevitabil, în relații sociale.
Trebuie sa accentuam faptul că eficiența unui proces echitabil nu poate fi percepută fără funcționarea bună a sistemului instituțional în domeniul justiției, cum ar fi bunăoară Consiliul Superior al Magistraturii, instanțele de judecată, procuratura, instituția avocaturii, instituția executorilor judecătorești care ajută la realizarea unei bune guvernări în domeniul justiției.În explicarea acestui drept, în doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal este inteles ca un drept de acces concret si efectiv, care presupune ca justitiabilul „sa beneficieze de o posibilitate clara si concreta de a contesta atingerea adusa drepturilor sale.”
Pornind de la premisa ca drepturile fundamentale trebuie garantate intr-o maniera concreta si reala, iar nu iluzorie si teoretica, imposibilitatea concreta de sesizare a unei instante de catre persoana interesata constituie o incalcare a dreptului acesteia de acces la justitie. Dreptul de acces la justitie impune obligatii in sarcina legiuitorului si executivului. Statul este tinut sa acorde oricarei persoane toate facilitatile rezonabile de drept si de fapt, pentru a accede la instanta, intr-un cuvant, efectivitatea dreptului de acces.
Liberul acces la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental și prin art.20 din Constituția Republicii Moldova, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
În Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege. În Republica Moldova justiția este în competența „puterii” judecătorești. Ea se înfăptuiește în numele legii de judecători independenți. Cetățenilor le este recunoscută aptitudinea de a solicita „intervenția” autorităților judiciare pentru ocrotirea, prezervarea sau pentru conservarea drepturilor lor subiective, inclusiv a drepturilor și libertăților fundamentale.
Constituția Republicii Moldova recunoaște și impun autorității judecătorești să ocrotească și interesele legitime. Drept consecință, nu orice categorie de interese este ocrotită. Doar interesele legitime sunt protejate datorită faptului că acestea își găsesc fundamentul în normele juridice, în cutume sau în morală. Interesele care nu sunt legitime nu sunt protejate sau garantate de textul constituțional.
Se proclamă liberul acces la justiție făcându-se precizarea, extrem de importantă, că nici o lege nu poate îngrădi acest drept fundamental care aparține fiecărui subiect de drept înparte.
Art. 20 reprezintă fundamentul fondator al sistemului democratic, în care orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă în cazul lezării drepturilor sale. Primul alineat definește scopul aplicării articolului pentru „orice persoană“. Interpretarea semantică a noțiunii „orice persoană“ învederează fără echivoc că acțiunea articolului constituțional se extinde asupra tuturor cetățenilor, persoanelor străine sau apatrizilor. Pe lângă această noțiune cu caracter general, articolul conține noțiuni care explică aplicarea articolului față de orice persoană care are drepturi legitime – aici, drepturile enunțate în Constituție sau în actele internaționale la care Republica Moldova este parte.
Textul art. 20 indică în mod direct existența unei obligații active a statului de a asigura dreptul la satisfacție efectivă în justiție. Termenul „efectivă“ este cheia elaborării cadrului obligațiilor statului. În primul rând, sintagma „instanțe judecătorești competente“ presupune obligația pozitivă a statului de a crea un sistem de instanțe, în număr suficient, și de a reglementa funcționarea lor în modul în care sunt satisfăcute cerințele minime.
În al doilea rând, există o legătură evidentă între noțiunea de „satisfacție efectivă“ și „instanțelor judecătorești competente“, adică locul unde trebuie să se exercite apărarea drepturilor. Vom evidenția similitudinile dintre textul constituțional și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care, în art. 8, se referă la „instanțele judecătorești competente“. Declarația Universală impune, în art. 10, condiția ca persoana să fie audiată de către un „tribunal independent și imparțial“, iar art. 14. 1 al Pactului cu privire la drepturile civile și politice operează cu noțiunea de „tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege“. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se referă, în art. 6. 1, la o „instanță independentă și imparțială, instituită de lege“ și fixează aspectul temporal al efectivității prin judecarea într-un termen rezonabil a cauzei.
Accesul la o justiție independentă și imparțială este un principiu și un drept care trebuie să fie garantat în orice condiții.
Practica statelor de edificare a instituțiilor definitorii ale accesului la justiție facilitează înțelegerea naturii juridice a sistemului statal de înfăptuire a justiției. Transformări considerabile în acest domeniu au avut loc în secolul al XX-lea, în special după ce actele internaționale au conturat ansamblul elementelor definitorii ale accesului la justiție.
Art. 8 al Declarației Universale a Drepturilor Omului conține rigori internaționale în domeniul accesului liber la justiție: „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege“. Dispoziția care garantează accesul liber la justiție și asigură, în același timp, unitatea reglementărilor constituționale și legislative pe întreg teritoriul țării este cuprinsă în alin. (2) al articolului analizat și prevede că nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție. Pentru a concretiza și a conferi plenitudine dreptului de acces liber la justiție, legiuitorul dezvoltă normele constituționale în legile organice. Principiile generale și normele dreptului internațional și ale tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte constituie elemente ale dreptului procesual penal și dau naștere nemijlocit drepturilor și libertăților omului în procesul penal.
După cum reiese din cele de mai sus, principiul liberului acces la justiție oferă oricărei persoane dreptul de a accede la instanța judecătorească în vederea apărării drepturilor sale. Așa cum s-a subliniat însă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare legală, chiar și la nivelul suprem, prin constituție, nu este de natură a asigura și o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiție trebuie să fie asigurat, în consecință, în mod efectiv și eficace. nu se poate realiza decât pe această cale, statul trebuie să ia măsuri pentru ca accesul la justiție să nu devină iluzoriu.
Necesitatea asigurării unui acces efectiv la justiție nu poate fi considerată însă ca reprezentând un obstacol pentru instituirea, prin lege, a unor condiții pentru cei care doresc să supună cauza lor judecății instanțelor judecătorești
Garanții generale ale dreptului la un proces echitabil
În literatura de specialitate, procesul echitabil este analizat din perspectiva garantiilor intarite fie prin art. 6 din Conventie, fie in baza jurisprudentei C.E.D.O. si anume prin recurgerea la urmatoarea structura:
garantii ale procesului echitabil
garantii specifice procesului penal.
În aces mod literatura de specialitate dezvolta garantiile procesului echitabil, in primul rand avand in vedere procedura judiciara in ansamblul ei si in al doilea rand luand in considerare elementele specific procesului penal. În cadrul garantiilor procesului echitabil, sunt prezentate garantiile implicite decurgand din art. 6. a Convenției Europene a Drepturilor Omului,, si anume (publicitatea procedurii si termenul rezonabil de solutionare) respectiv garantiile explicite rezultate din jurisprudenta C.E.D.O. (egalitatea armelor, pricipiul contradictorialitatii, motivarea hotararilor, dreptul acuzatului de a pastra tacerea si a nu se autoincrimina. Cu prvire la garantiile specifice analiza dezvoltata are in vedere prevederile art. 6 alin. (3) din Conventie. Dintr-o altă perspectivă, procesul echitabil este tratat prin analiza garanţiilor procedurale generale, fără departajări ale acestora, avându-se în vedere următoarele paliere importante: accesul la justiţie, celeritatea procedurii, publicitatea procedurii, egalitatea armelor şi garanţiile speciale în materie penală.
În analiza tezei vom aborda dreptul la un proces echitabil prin prisma garanţiilor generale şi specifice, care decurg din reglementările Convenţiei şi din jurisprudenţa Conveția Europeana pentru Drepturile Omului după cum urmează.
Astfel în conformitate cu art. 6 din Convenţie, alin. (1) „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.”
Prima dintre garanțiile ce decurg din prevederile art.6 alin. (l) a Convenției Europene a Drepturilor Omului, este „dreptul de avea accesul la justiție”. Dreptul la acces la justiție nu implică și dreptul nelimitat de a alege instanța competentă, aceasta fiind stabilită prin legea fiecărui stat, inclusiv pentru exercitare. Totuși nu poate fi vorba de un drept efectiv de a te adresa justiției decât dacă instanța are competența să soluționeze litigiul în fond, sub toate aspectele lui de fapt și de drept. Dreptului de acces la justiție îi corespunde obligația statului de a-l facilita. S-a recunoscut totuși statelor o „marjă de apreciere”:
aprecierea legală a stingerii dreptului în substanța sa;
legitimitatea scopului;
raportul rezonabil dintre mijloace și scop.
Din expunerea integrală a conţinutului art. 6 din a Convenției Europene a Drepturilor Omului, se poate observa că, deşi principiul dreptului la un proces echitabil nu era în mod expres reglementat în legislaţia naţională, totuşi marea majoritate a exigenţelor convenţiei europene puteau fi invocate ca norme procesuale interne. Avem în vedere reglementările constituţionale şi procesual penale ale dreptului la apărare, dreptului la un interpret gratuit, ale principiului prezumţiei de nevinovăţie, ale garanţiilor necesare pentru buna funcţionare a sistemului jurisdicţional (independenţa şi imparţialitatea judecătorilor). De asemenea, existau prevederi în Codul de procedură penală care garantau publicitatea judecării cauzelor penale, în condiţii de contradictorialitate, caracterul motivat al hotărârilor penale etc..
Cu toate acestea, în vederea instituirii unui cadru constituţional care să asigure, la nivelul exigenţelor moderne, independenţa justiţiei, a fost ridicat la rangul de principiu constituţional soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, în cadrul unui proces echitabil. în acest sens, dreptul la un proces echitabil a dobândit consacrare constituţională prin prevederile art. 20. Astfel, „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”
Introducerea principiului enunțat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului continuu de democratizare a procesului penal și armonizării cadrului garanțiilor procesual-penale cu prevederile tratatelor internaționale la care RM este parte.
Pentru a fi asigurat dreptul la un proces echitabil trebuie îndeplinite următoarelor condiţii:
– să existe o instanţă;
– instanţa să fie instituită prin lege;
– instanţa să fie competentă să soluţioneze cauza;
– accesul la justiţie să fie asigurat în
mod real, efectiv;
În activitatea judiciară locul central îl ocupă instanţa de judecată. Aceasta reprezinta organul aparţinând autorităţii judecătoreşti prin intermediul căruia se înfăptuieşte justiţia. Aşadar, instanţa judecătorească acţionează în calitate de autoritate statală specializată în activitatea de distribuire a justiţiei. Instanţele judecătoreşti pot fi organizate pe principiul unicităţii justiţiei civile şi a justiţiei penale sau pe principiul separaţiei celor două forme de realizare a justiţiei. În temeiul primului principiu aceleaşi instanţe judecătoreşti judecă şi cauzele civile şi cauzele penale iar în temeiul celui de-al doilea principiu funcţionează instanţe judecătoreşti care judecă numai cauzele civile şi instanţe judecătoreşti care judecă numai cauzele penale.
Dispoziţiile art. 6 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, folosesc termenul de tribunal şi nu noţiunea de instanţă de judecată. În sensul european al termenului tribunalul este un organ judiciar de plină jurisdicţie.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene un tribunal sau o instanţă se caracterizează prin rolul său jurisdicţional: acela de a tranşa, pe baza unor norme judiciare şi în cadrul unei proceduri organizate, orice chestiune privind cauza ce i-a fost adusă spre rezolvare. Acesta trebuie să exercite un veritabil control de legalitate atât cu privire la chestiunile de drept cât şi cu privire la cele de fapt.
Deși nici o dispoziție a articolului 6 nurecunoaște explicit dreptul de acces la oinstanță judecătorească, Judecătorii de laStrasbourg au considerat că acest articolacordă oricui dreptul de a prezenta o cerere(privind drepturile și obligațiile sale civile în fața unei curți sau unei instanțe jude-cătorești. Articolul 6 consacră dreptul la oinstanță judecătorească care îl acoperă înparticular pe cel de acces la instanța judecă-torească, altfel spus facultatea de a intentaun proces în materie civilă.
Judecătorii de la Strasbourg în specialau considerat că în cazul Golder v. Regatul Unit că:
Dacă textul articolului 6 alin.(1) a Convenției Europene a Drepturilor Omului, trece pentru a se referi în exclusivitate la desfășurarea unui proces deja intentat în fața unei instanțe, un Stat contractant ar putea, fără a comite vreo încălcare, să suprime jurisdicțiile sale sau să sustragă din competența lor soluționarea anumitor categorii de litigii cu caracter civil, pentru a le conferi organelor dependente de guvern.
În opinia Curții, nu s-ar înțelege că articolul 6 alin.(1) a Convenției Europene a Drepturilor Omului, descrie detaliat garanțiile procesuale acordate părților la o acțiune civilă în desfășurare și că el nu protejea- ză mai întâi ceea ce doar îi permite să beneficieze de el în realitate: accesul la judecător. Echitatea, publicitatea și operativitatea procesului nu acordă nici un interes în absența procesului.
Garanții speciale în materie penala.
Plecând de la idea ca procesul penal este definit „ca fiind activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”, putem spune ca drepturile procesuale ale partii sunt prevazute de legiuitor in vederea garantari dreptului la un process echitabil, dintre care : dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale, dreptul de a propune administrarea de probe de catre organele judiciare, de a ridica excepții si de a pune concluzii, dreptul de a fi ascultată, dreptul de a adresa întrebari inculpatului, martorilor si experților, dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil cu privire la stadiul urmariri penale.
În legislatia materiei penale este in stransa legatura cu respectarea demnitatii umane , astfel ca orice persoana care se află în curs de urmarire penală sau judecată trebuie tratata cu respect, fara a fi supusa la rele tratamente. In cursul procesului penal este interzisă întrebuintarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum si promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. Probele obținute prin supunerea persoanei la rele tratamente nu pot servi la stabilirea adevarului în cauza penală, ele urmând a fi excluse.
În reglementare Codului de Procedura Penala a fost prevazut faptul ca trebuie privita durata procesului penal” ca instrument de preventie si garantie a respectarii dispozitiilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Trebuie spus că articolul 6 Convenției europene nu garantează și dreptul de a obține judecarea penală a unor terți. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în materie penală este recunoscut doar persoanei inculpatului.
În cazul persoanelor acuzate de o infracțiune, Convenția europeană prevede garanții specifice. În primul rând, orice persoană acuzată beneficiază de prezumția de nevinovăție până la stabilirea legală a vinovăției de către o instanță. Apoi, orice acuzat are drepturi suplimentare: dreptul la informare cu privire la natura acuzațiilor, dreptul la apărare și la apărător numit din oficiu dacă nu dispune de resurse financiare pentru a-și alege unul, dreptul la citarea și audierea martorilor și dreptul la un interpret gratuit.
Garanţiile speciale instituite pentru procesul penal sunt garanţii procedurale generale, o clasificare poate uşor incorectă, cu siguranţă originală. Nu în ultimul rând, analizând contribuţiile teoretice naţionale, se observă o altă abordare a procesului echitabil, prin tratarea exigenţelor Convenţiei în materia echităţii procedurii tară o clasificare a garanţiilor rezultate din textele acestui act internaţional.Astfel, considerăm că procesul echitabil trebuie, într-adevăr, abordat prin prisma garanţiilor existente, pe care le putem clasifica ca fiind garanţii de ordin general și a procesului penal, respectiv, garanţii specifice (numai) procesului penal. Respectiv garanţiile de ordin general ale procesului penal, acestea au fost catalogate ca fiind generale întrucât sunt de aplicare pentru toată activitatea judiciară desfăşurată, fără deosebiri între procesele de natură publică ori privată. Astfel, chiar dacă aceste garanţii prezintă elemente distincte pentru procesul penal, spre exemplu, ele sunt de generală aplicare.
În art. 6 din Convenţie se regăsesc şi garanţii specifice procesului penal. Astfel, în art. 6 alin. (2) din Convenţie, este consacrat principiul prezumţiei de nevinovăţie („orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”).
De asemenea, conform art. 6 abn. (3) din Convenţie, cel acuzat de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul:
a), să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b). să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;
c). se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;,
d). să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;
e). să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
În cele ce urmează vom aborda, sub clasificarea garanţiilor explicite specifice, procesul echitabil în materie penală, dreptul celui acuzat la a fi informat cu privire la natura acuzaţiei, dreptul de a beneficia de timp suficient şi de facilităţi necesare pregătirii apărării, dreptul de a interoga martorii din proces în condiţii similar, cu celelalte părţi şi dreptul la asistenţă gratuită din partea unui interpret.
Egalitatea Armelor :
Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului , principiul „egalităţii armelor” semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurilor în faţa instanţelor de judecată, fără ca vreuna dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau celelalte părţi din proces. Acest principiu, de fapt, constituie numai un element component al noţiunii mai largi de „proces echitabil”, una dintre garanţiile privitoare la desfăşurarea corectă a procesului judiciar prin care se vizează un just echilibru între părţile litigante.
Principiul egalităţii armelor este o inovaţie a jurisprudenţei Curţii Europene. De foarte multă vreme, Comisia a precizat semnificaţia principiului egalităţii armelor astfel: orice parte trebuie să aibă posibilitatea de a-şi expune cauza tribunalului în condiţii care nu o dezavantajează într-o manieră apreciabilă în raport cu partea adversă. Importanţa egalităţii armelor rezidă în faptul că aceasta creează un echilibru între principiul preeminenţei drepturilor şi interesul public într-un stat democratic care trebuie să asigure pe teritoriul său un control eficient al criminalităţii.
Conform principiului egalității armelor – trăsătură principală a unui proces echitabil, fiecare parte trebuie investită cu posibilități rezonabile pentru a-și prezenta cauza conform condițiilor care să nu creeze dezavantaje, vis-a-vis de opoziție. În acest context, se impune importanța aparențelor și sensibilității mari atribuite intereselor echitabile ale justiției poate juca un rol în orice fază a procesului. Principiul egalității armelor presupune accesul legal al părților la înscrisuri și alte documente procedurale, cel puțin datorită faptului că ele joacă un oarecare rol la formarea opiniei instanței.
Potrivit articolul 95 din Codul de Procedură Penală, la alin. (3) se referă la unul din principiile de procedură determinate de articolul 6 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, și anume, egalitatea armelor. O altă implicație conform principiului egalității armelor constă în acordarea posibilității unei părți să conteste argumentele propuse de cealaltă parte. În continuare, principiul presupune acordarea posibilităților egale de citare a martorilor. Adițional, părțile trebuie să dispună de aceleași posibilități de a solicita concluzia experților, iar ultimii trebuie să fie tratați în același fel. Învinuitul trebuie pe cît este posibil în timp ce păstrează modalitățile de descoperire a adevărului, să dispună de un proces echitabil. Astfel, el trebuie să posede unele drepturi de contrabalansare a puterii în ordinea statului. Totuși el nu trebuie să știrbească procentul de căutare a adevărului.
Principiul contradictorialitaţii
Contradictorialitatea este un principiu fundamental atât al dreptului procesual civil, cât şi al dreptului procesual penal, în sensul că în temeiul acestuia părţile pot să formuleze cereri, să propună şi să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt si de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului. Deci,contradictorialitatea permite părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea , argumentarea şi dovedirea drepturilor sau apărărilor lor în cursul desfăşurării procesului având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra motivelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Aşadar, aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, contradictorialitatea reprezintă motorul instanţei.
Motivarea hotărârilor :
Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărui conţinut este rodul raţionamentului prin care acesta supune o speţă determinată regulii generale de drept. Evoluţia acestui raţionament reprezintă motivarea hotărârii. Aceasta este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţile litigante , dar şi pentru a permite când este cazul , instanţelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicţii în raţionamentul judecătoriilor.
Referindu-se la obligaţia instanţelor de judecată de a-şi motiva deciziile lor, Curtea a statuat ca art.6 din Convenţie obligă, într-adevăr , instanţele să-şi motiveze hotărârile lor , dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura acestora . Este necesar să se ţină seama , în special, de diversitatea capetelor de cerere ale ale acţiunilor şi de motivele formulate în căile de atac exercitate de părţi, de diferenţele existente între statele contractante cu privire la izvoarele dreptului , de diferenţele privitoare la prezentarea şi redactarea hotărârilor judecătoreşti. Curtea mai insistă şi asupra faptului că judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile pentru că numai astfel , de exemplu , un acuzat poate exercita căile de atac prevăzute de legislaţia naţională.
Prezumţia de nevinovăţie :
Prezumţia de nevinovăţie este un principiu potrivit căruia învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. Dacă există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
În probatoriul penal prezumţiile pot juca un rol esenţial în protecţia drepturilor subiecţilor procedurali, având aplicabilitate în dreptul unui stat cu o democraţie avansată, însă doar în măsura în care acestea realizează misiunea factor de abţinere de la even- tualele abuzuri. Prezumţia de nevinovăție, în opinia noastră, va exercita un impact asupra protecţiei drepturilor persoanei în măsura în care vor fi promovate de către sistemul judiciar și Curtea Constituţională.
Prezumţiile își găsesc o largă aplicaţie în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Cu toate că nu constituie obiectul actualei cercetări, nu poate fi trecută cu vederea prezumţia libertăţii care derivă din art.5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, asigurând libertatea și sigu- ranţa persoanei.
Instituirea prezumţiei de nevinovăţie nu are şi nici nu putea avea drept scop împiedicarea cursului justiţiei , ci doar de a oferi garanţii celor acuzaţi în penal că vor beneficia de un proces echitabil , ceea ce nu înseamnă nicidecum că aceştia vor beneficia de vreo imunitate în desfăşurarea procedurilor judiciare în ceea ce ii priveşte.
Potrivit articolului 8 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana are dreptul de a fi considerată nevinovată, până la stabilirea vinovăției sale printro hotărâre penală definitivă. Înscrierea acestui principiu în legislațiile lumii este expresia superiorității acelor concepții criminologice care consideră că nu există criminali înnăscuți, iar criminalitatea este rezultatul acțiunii mai multor factori de natură economică, socială, politică, biolgică, etc. Vinovăția se stabilește așadar în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, iar simpla învinuire ori inculpare nu înseamnă și stabilirea vinovăției. În dreptul nostru, suspectul sau inculpatul nu trebuie să-și dovedească nevinovăția, iar sarcina probei revine organelor judiciare. Până la adoptarea unei hotărâri penale definitive de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetare a procesului penal, inculpatul are statutul de persoană nevinovată.
Evident că pot exista, şi chiar există, situaţii de erori judiciare sau chiar abuzuri judiciare, dar pentru rezolvarea unor astfel de situaţii există alte căi de protecţie şi reparare decât calea prezumţiei de nevinovăţie. De altfel, prezumţia de nevinovăţie nici nu are un caracter absolut, ci poate fi răsturnată atunci când autorităţile statale competente fac dovada că persoanele în cauză au comis fapte penale şi sunt răspunzătoare în faţa societăţii şi faţă de cei vătămaţi.
Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei şi acordarea timpului şi facilităţilor necesare pregătirii apărării :
În art.6, paragraf 3, lit.a din Convenţia europeană a drepturilor omului se prevede în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.” Iar la litera b din acelaşi text este statuat şi dreptul acuzatului să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
„În legătură cu dreptul la informare, Curtea recunoaşte că textul art.6 din Convenţie , nu impune o formă specifică a modului în care acuzatul trebuie să fie informat cu privire la natura şi cauzele acuzaţiei care i se aduc.”
A fost însă necesară intervenţia instanţei europene pentru lămurirea conţinutului noţiunii de „informare”, Curtea făcând precizarea că aceasta nu semnifică altceva decât aducerea la cunoştinţa acuzatului a faptelor materiale ce i se reproşează şi a calificării juridice ce i se dă.
Dreptul la apărare :
În literatura juridică este subliniat faptul că dreptul de apărare are două sensuri: unul material, care cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra drepturile, iar altul formal, care asigură părţilor dreptul de a-şi angaja un apărător.
Art.6, paragraf 3, lit.c din Convenţie garantează oricărui „acuzat” posibilitatea de a se apăra de acuzaţia ce i se aduce , în trei modalităţi: acuzatul se poate apăra singur, poate fi asistat de un apărător la alegerea sa sau poate fi asistat gratuit de un apărător din oficiu.Dreptul acuzatului de a se apăra singur nu trebuie confundat cu prezenţa personală a acestuia în instanţă. Aşa cum a subliniat instanţa europeană , chiar dacă nu este menţionat expres în art.6 din Convenţie, dreptul de a lua parte personal la dezbaterile procesului său decurge din scopul obiectul ansamblului acestui text: dreptul la un proces echitabil. Astfel, dacă acuzatul are posibilitatea , iar cauza nu face parte dintre cauzele deosebit de grave care necesită un reprezentant legal, acesta se poate reprezenta singur. Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistența apărătorului. Dreptul de apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăților și posibilităților pe care potrivit legii le au justițiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistența apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare și se realizează prin: darea de sfaturi și îndrumări, întocmirea de cereri și demersuri .
Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaționale și în cele naționale ale multor state, inclusiv Republica Moldova.
Codul de procedură penală a Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de principiu obligației statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părților (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau în caz de necesitate, numit din oficiu și remunerat din bugetul de stat.
Formularea acestui principiu, în Codul de Procedură Penală demonstrează că “asigurarea dreptului la apărare” diferă, după conținut de situația “asigurarea dreptului de apărare”. Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezența unui avocat. Art. 17, al. 2 al Codului de procedură penală prescrie obligația organului de urmărire penală și a instanței de judecată de a asigura participanților la procesul penal deplină exercitare a drepturilor lor procesuale în condițiile prevăzute de lege procesuală. Formularea menționată este una legală și include în sine toate prerogativele, facultățile și posibilitățile exercitării apărării unei persoane. Avînd în adere importanța fundamentală a dreptului de apărare, constituție R.M. în art. 26 consacră garanția dreptului la apărare.
În ceea ce priveşte dreptul acuzatului de a fi asistat de un apărător la alegerea sa, Curtea a hotărât că acesta este unul dintre elementele fundamentale al asigurării unui proces echitabil. Principiul asigurării dreptului la apărare, nu doar că oferă dreptul acuzatului de a fi asistat de un apărator dar și obligă organul de urmărire penală și instanța să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistență juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe.
Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal, trebuie să posede licența de avocat eliberată în urma susținerii unui examen de licență în modul prevăzut de lege. Această obligație rezultă din reglementările internaționale la care Republica Moldova este parte și din normele ei interne. Constituția în art. 26 p.(1) garantează dreptul la apărare. Această garantare se extinde și asupra asigurării, dacă este necesar, a prezenței unui avocat din oficiu. Diferența dintre avocatul ales și cel din oficiu trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activității sale și să nu afecteze calitatea asistenței juridice acordate de el.
Dreptul acuzatului la asistenţă juridică din oficiu, gratuită apare atunci când acuzatul nu se poate apăra singur sau nu dispune de posibilitatea de a remunera un apărător. Astfel, Convenţia ii recunoaşte dreptul la asistenţă judiciară gratuită, asistenţă care va fi asigurată de un avocat numit din oficiu, atunci când interesele unei bune administrări a justişiei impun prezenţa unui apărător.
Asigurarea obligatorie a prezenței apărătorului trebuie să fie reală și nu numai formală. Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Goddi a/Italia a constatat încălcarea art. 6 (3) © a Convenției atunci cînd avocatul “desemnat” nu a întreprins atunci de fapt pentru apărarea persoanelor și el au fost condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat că prezența obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiției o cer nu este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singur, ci un drept individual, la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apără sau nu efectiv. Chiar dacă apare un conflict cînd persoana, căreia i se acordă apărare obligatorie, nu colaborează cu apărătorul atunci acesta trebuie să fie prezent la acțiunile respective și să vegheze asupra legalității procesului din punctul de vedere al apărării.
Părțile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de desfășurare a Procesului penal.
Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalității, se corelează cu procesul oficialității, este garantat de principiile respectării demnității umane și folosirea limbii de procedură și se întemeiază pe principiul prezumției de nevinovăție
Termenul rezonabil :
Dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor penale într-un termen rezonabil este una din sarcinile de bază în activitatea instanțelor judecătorești este respectarea termenului rezonabil de judecare a cauzelor. De aceasta depinde posibilitatea cetățenilor de a-și realiza dreptul constituțional privind satisfacția efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele lor legitime.
În conformitate cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială. Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de judecare sunt următoarele: complexitatea cazului, comportamentul părților la proces, miza (interesul) pentru reclamant.
Problema tergiversării examinării cauzelor în instanțele de judecată și a executării hotărârilor judecătorești este una actuală. Tergiversarea se întâmplă din cauza mai multor factori: amânarea excesivă a ședințelor de judecată; caracterul complex al litigiului; abuzul în utilizarea căilor de atac de către părțile în proces; efectuarea actelor de expertiză pe perioade îndelungate etc.
Pentru a corecta situația dată, a fost adoptată Legea nr. 87 din 21.04.2011, prin care s-a creat un remediu de apărare a dreptului la judecarea cauzei în termen rezonabil și a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești.Pentru stabilirea mărimii reparației prejudiciului sunt luate în considerație următoarele: circumstanțele cauzei în cadrul căreia a fost comisă încălcarea, pretențiile invocate de reclamant, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, conduita organului de urmărire penală, a instanței de judecată etc, durata încălcării și importanța procesului pentru reclamant.
Pentru a realiza scopul procesului penal de a contribui la apărarea ordinii de drept , la apărarea persoanei , a drepturilor şi libertăţilor acesteia precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor, este necesar ca pedeapsa aplicată infractorilor să intervină cât mai aproape de data săvârşirii infracţiunilor. Pe de o parte, este satisfăcut, astfel, interesul general al societăţii- intervenţia imediată a represiunii penale ca mijloc de prevenţie generală-, dar şi impiedicarea infractorilor de a continua activitatea infracţională; pe de altă parte şi interesul personal al victimei şi al inculpaţilor de a cunoaşte cât mai repede soluţia dată procesului; orice prelungire a procesului peste o durată rezonabila, oricât de corectă ar fi soluţia adoptată, îşi pierde rolul represiv şi educativ pe care trebuie să-l aibă.
Aplicarea acestui principiu presupune în primul rând, obligaţia organelor judiciare de a desfăşura urmărirea penală şi judecata, în strictă conformitate cu garanţiile procesuale şi cu respectarea drepturilor părţilor şi subiecţilor procesuali. De asemenea, mai presupune ca organele judiciare să constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunedere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
Desfăşurarea tuturor activităţilor procesual-penale trebuie să aibă loc într-un timp cât mai scurt, în condiţii de legalitate.
Efectuarea activităţilor procesuale în timp cât mai scurt este impusă în primul rând de necesitatea menţinerii calităţii probelor administrate, deoarece se ştie că odată cu trecerea timpului probele se pot deprecia (amintirile oamenilor se estompează, obiectele se degradează). Pe de altă parte, se impune ca procesul penal să se desfăşoare cu rapiditate tocmai în vederea rezolvării cât mai rapide a conflictului de drept penal, astfel încât reacţia societăţii împotriva celor care comit infracţiuni să fie una cât mai promptă
Cerinţa unui termen rezonabil în soluţionarea cauzelor în cadrul unui proces are repercursiuni atât asupra legiuitorului, cât şi asuprp participanţilor la urmărirea şi judecarea cauzelor. Asupra legiuitorului se influenţează prin fixarea de către acesta a unor termene scurte de exercitare a unor drepturi, de efectuare a unor lucrări, de desfăşurare a unor activităţi, respectându-se totuşi garanţiile necesarepentru o normală şi corectă desfăşurare a unui proces; asupra activităţii de urmărire penală, de ex şi de judecată are influenţă prin obligarea procurorilor şi a judecătorilor, a părţilor de a desfăşura de îndată sau în termene cât mai scurte activităţile procesuale, ajungându-se astfel la o anumită operativitate a urmăririi penale şi a judecăţii, într-o durată nici prea scurtă, care ar afecta soluţionarea justă a cauzei, dar nici prea îndelungată, care ar afecta efectul represiv şi educativ al procesului pena.
Caracterul procesului penal de a asigura soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil se reflectă în reglementarea regulilor de bază şi a normelor în care se desfăşoară activitatea autorităţilor judiciare şi a părţilor din proces, în sensul că reglementarea trebuie să asigure o operativitate normală, continuă, fără întreruperi şi amânări nejustificate, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat chiar dacă ar implica o amplificare a duratei procesului, toate însă rezonabil , realizând şi celălalt caracter al procesului , de a fi echitabil. Aşadar, atât caracterul echitabil al procesului, cât şi cerinţa soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil îşi pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces şi asupra fiecărei reglementări în parte , numai astfel asigurându-se realizarea celor două trasături caracteristice înscrise în Convenția Europeana a Drepturilor Omului şi în Constituţia Republicii Moldova.
Limba în care se desfășoară procesul penal și dreptul la interpret:
Potrivit art. 118 din Constituție, art. 16 din Codul de Procedură Penală și a altor prevederi din legislația în vigoare , procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condițiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este anunțată la examinarea cauzei concrete în ședința de judecată și nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces judiciar.
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfășurării procedurii judiciare și dreptul la interpret și înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale procesului penal vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităților naționale și a tuturor persoanelor nevorbitori în limbă de stat. În cazul în care procesul penal se desfășoară în altă limbă decît cea de stat, hotărîrile procesuale (ordonanța de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentința și decizia instanței judecății se întocmesc în mod obligatoriu și în limba de stat.
Persoanele împuternicite și obligate de a întocmi documentele hotărîrile menționate mai sus, sunt subiecții oficiali în special procurorii și judecătorii, care conform legii sunt obligați să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai a minimului lexical și gramatical, cît și-n special cunoașterea vocabularului profesional, terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilității legale de a desfășura procesul penal în altă limbă decît cea de stat ține în special, de oferirea posibilității populației majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfășurarea procesului penal și a vorbi în limba maternă comună și judecătorilor și procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit publicității și se va realiza rolul educativ al justiției în rîndul populației.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabilește că orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbește sau nu folosește limba folosită la audiere. Legislația procesual penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenției sub aspect de subiecți la participanții la procesul penal.
Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba de stat ori nu se pot exprima, li se asigură în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune concluzii prin interpret. Dreptul de a folosi un interpret în procesul penal este asigurat în mod gratuit de către stat. Prin folosirea interpretului se asigură efectuarea unei traduceri corecte în și din limba de stat, cu consecința cunoașterii exacte a punctelor de vedere exprimate de părți. Interpreții folosiți în cursul procedurilor judiciare trebui să fie autorizați potrivit legii
Dreptul la o audiere echitabilă :
Dreptul la o audiere echitabilă este o garanție implicită a dreptului la un proces echitabil. Cerința echității este consacrată din primele cuvinte ale articolului 6 și importanța sa este considerabilă. Echitatea presupune o apreciere ,, în concret” a cauzei. Pentru respectarea acestei exigențe, este nevoie de o serie de garanții implicite de o deosebită importanță cum ar fi: obligația de motivare a hotărârilor judecătorești, principiul egalității armelor, dreptul de a nu se autoacuza, prezența persoanei la audiere și contradictorialitatea procedurii. Judecătorii europeni au consacrat,, principiul garanțiilor implicite ale dreptului la un proces echitabil, adică al acelor garanții care nu sunt menționate expres în articolul 6 al textului CEDO, dar fără de care noțiunea de ,, proces echitabil” nu este deplină 3. Dreptul de a nu se autoacuza nu este prevăzut expres în Convenția europeană. El mai este cunoscut și sub denumirea de ,, drept la tăcere”. Dreptul individului sau persoanei de a nu se autoincrimina, sau ,, de a păstra tăcerea si de a nu contribui cu nimic la propria incriminare „ constituie o exigență elementară a procesului echitabil, deși dreptul de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane nu este garantat în mod expres. Judecătorul european a readus în actualitate unele garanții implicite ale echității procedurale. Plasat de judecătorul european în ,,centrul noțiunii de proces echitabil, dreptul la tăcere presupune ca tăcerea persoanei urmărite să nu poată antrena condamnarea acesteia sau recunoașterea faptelor imputate. Acest drept este destinat să-l protejeze pe inculpat împotriva coerciției abuzive a autorităților. Domeniul de aplicare al dreptului de a păstra tăcerea este circumscris ,,materiei penale”, în sensul Convenției, fiind astfel susceptibil sau aplicabil procedurilor penale privind ,,toate tipurile de infracțiune penală, de la cea mai simplă, până la cea mai complex.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăși sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la un proces achitabil (art. 6 al Convenției) include “dreptul pentru orice “acuzat” în sens autonom pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea și de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare”(Funke c. Franța) și dreptul că acestea sunt norme internaționale generale recunoscute care se află în centrul noțiunii de proces echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa și-a găsit locul printre drepturile și libertățile persoanei investigate prevăzute de statutul Curții penale internaționale care consemnează în art. 55 că persoană nu poate fi constrînsă să se autoincrimineze sau să se declare vinovată, constituind o veritabilă garanție procesuală. Principiul dat și-a găsit reflectarea în multe legislații a țărilor străine.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP și cuprinde două reguli.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declarații. În procesul penal nimeni nu este obligat să depună declarații împotriva rudelor sale apropiate, a soțului, soției, logodnicului, logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declarații ține de anumite categorii morale cum sunt constituția, climența, relațiile de familie .
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relațiilor sociale a persoanelor în special a celor care au fost condamnate la precațiune de libertate. Cel mai reușit efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relațiile cu care nu ar trebui să fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declarațiilor împotriva rudelor apropiate.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-și recunoaște vinovăția.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de urmărire penală procuror, instanța privitor la dreptul său de a tăcea și nu de a mărturisi împotriva sa, precum și să primească explicații asupra dreptului dat.
Libertatea de mărturisire împotriva sa determină regulile admisibilității probelor în procesul penal ajută la determinarea vinovăției persoanei nu doar în baza declarațiilor sale pe care ea poate în orice moment să le modifice dar în baza probelor acumulate din mai multe surse care oferă o viziune mai obiectivă asupra săvîrșirii infracțiunii. În principal libertatea de mărturisire împotriva sa este o garanție importantă a apărării persoanei care a nimeri în sfera jurisdicției penale.
ROLUL CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN AFIRMAREA GARANȚIILOR PROCESUALE PENAL
Domeniul de aplicare al art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Deşi nici o dispoziţie a articolului 6 nu recunoaşte explicit dreptul de acces la o instanţă judecătorească, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că acest articol acordă oricui dreptul de a prezenta o cerere (privind drepturile şi obligaţiile sale civile) în faţa unei curţi sau unei instanţe judeţă judecătorească nu este absolut. Totuşi în hotărârea Golder v. Regatul Unit, Judecătorii de la Strasbourg au reamintit că acest drept impune, prin însăşi natura sa, o solu- ţionare din partea Statului, soluţionare, care poate varia în timp şi în spaţiu (în funcţie de necesităţile şi resursele comunităţii şi individului) şi care niciodată nu trebuie să atente- ze la esenţa acestui drept, nici să contravină altor drepturi consacrate în Convenţie.
Judecătorii de la Strasbourg au considerat că această decizie prejudicia însăşi esenţa dreptului la o instanţă şi au conchis deci o încălcare a articolului 6.
În jurisprudenţa sa, CEDO a precizat printre altele că o limitare nu ar trebui considerată ca compatibilă cu articolul 6 decât dacă ea urmăreşte un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat. În anumite cazuri, accesul la o instanţă este negat din cauza calităţii de justiţiabil. CEDO recunoaşte în special legalitatea limitărilor de acces privitor la minori, la persoane cu deficienţe mintale, faliţi şi cei ce pledează abuziv. În cazul Eglise cat- holique de la Canée v. Grecia, o curte a stabilit incapacitatea reclamantului de a se prezenta în justiţie, astfel împiedicându-l să contribuie la examinarea de către instanţele judecătoreşti a oricărui litigiu referitor la drepturile sale de proprietate. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că această decizie prejudicia însăşi esenţa dreptului la o instanţă şi au conchis deci o încălcare a articolului 6.
În jurisprudenţa sa, CEDO a precizat printre altele că o limitare nu ar trebui con- siderată ca compatibilă cu articolul 6 decât dacă ea urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de pro- porţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat166. Cazul Golder v. Regatul Unit se referă
Convenţia reglementează, în principiu, drepturi cu un un conţinut „material", substanţial, ce pot fi invocate direct în ordinea internă a statelor contractante şi cu privire la care acestea s-au obligat să le asigure respectarea din partea tuturor persoanelor ce se află „sub jurisdicţia" lor.
Alături de aceste drepturi substanţiale, cum ar fi dreptul la viaţă, la libertate şi siguranţă, dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie etc, Convenţia reglementează două drepturi procedurale, care nu au în vedere anumite libertăţi ale unei persoane, ci se concretizează în garanţii cu privire la punerea în valoare a drepturilor şi libertăţilor ce-i sunt recunoscute în faţa instanţelor judiciare. Astfel, art. 13 din Convenţie recunoaşte titularilor drepturilor pe care ea le reglementează „dreptul la un recurs efectiv" în faţa instanţelor naţionale, în caz de încălcare a unuia dintre aceste drepturi de către autorităţile statale. La rândul lor, statele sunt obligate să reglementeze o asemenea posibilitate juridică pentru punerea în valoare a acestui drept.
Raportată la drepturile materiale apărate de Convenţie, dispoziţia cuprinsă în 2 art. 13 dă expresie unei idei generale potrivit cu care, pentru realizarea unei protecţii eficace a drepturilor omului nu este suficientă consacrarea unor drepturi substanţiale; este necesar ca ele să fie însoţite de anumite garanţii fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare. Este exact ceea ce au avut în vedere autorii Convenţiei prin instituirea dreptului prevăzut de art. 13, numai că acest text priveşte toate drepturile garantate de Convenţie, inclusiv alte drepturi procedurale pe care ea le reglementează. Or, din acest punct de vedere, este de reţinut faptul că art. 7 reglementează două garanţii specifice în materie penală, prin consacrarea principiului bine cunoscut că nimeni nu poate fi tras la răspundere şi pedepsit decât în măsura în care fapta pe care a săvârşit-o este prevăzută şi sancţionată de "legea penală (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) şi a principiului neretroactivităţii legii penale, iar art. 6 garantează ceea ce, în mod obişnuit, se 'desemnează a fi în limbajul Convenţiei dreptul Ia un proces echitabil atât în materie civilă, cât şi în materie penală. Dacă cele două garanţii prevăzute de
art. 7 au o aplicaţie pe cât de precisă, pe atât de limitată şi circumscrisă răspunderii penale, dreptul înscris în art. 6 are o aplicaţie generală pentru toate procesele civile şi penale, în cadrul unor noţiuni care, aşa cum vom arăta, sunt specifice Convenţiei. Aşadar, dreptul instituit de acest text, raportat la substanţa lui, este un drept de ordin procesual: apărarea tuturor drepturilor personale şi patrimoniale ale unui subiect de drept în cadrul procedurilor interne este/urmează a fi realizată în cadrul unui proces care, prin garanţiile ce trebuie imperativ respectate, trebuie să se înscrie în coordonatele unui proces echitabil, în sensul Convenţiei. Privit însă ca obligaţie ce revine statelor prin semnarea Convenţiei, considerăm că el poate fi analizat ca un adevărat drept substanţial, cu sancţiunea specifică angajarea răspunderii internaţionale a statelor în cauza în caz de nerespectare a uneia din componentele sale.
Garanţiile instituite de articolul 6 nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto sensu, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare.
În cazurile penale, spre exemplu, aceste garanţii se referă la arestul preventiv. De asemenea, în cazul Imbroscia v. Elveţia, Curtea a declarat că termenul rezonabil începe să curgă din momentul înaintării acuzaţiei şi că celelalte exigenţe ale articolului 6, mai ales ale paragrafului 3, de asemenea pot juca un rol important până la sesizarea judecătorului, în măsura în care neobservarea lor iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului.
CEDO a mai declarat că articolul 6 se aplică sesizărilor înaintate unei jurisdicţii constituţionale, rezultatul procedurii fiind determinant pentru drepturile sau obligaţiile cu caracter civil14.
Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au estimat că în cazurile referitoare la articolul 8 al Convenţiei (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) articolul 6 se răsfrânge şi asupra etapelor administrative ale proce- durii11.
Articolul 6 nu acordă un drept de recurs, dar această facultate este prevăzută, în ceea ce ţine de cazurile penale, de articolul 2 al protocolului 7 la Convenţie. Mai mult, CEDO a admis în jurisprudenţa sa că, în cazul când dreptul intern al unui Stat prevede posibilitatea decla- rării unui recurs, această procedură trebuie să sigure respectarea garanţiilor prevăzute în articolul 6. Modalităţile de aplicare a garanţii- lor depind uneori de particularităţile procedurii despre care este vorba. Conform jurisprudenţei de la Strasbourg, trebuie să fie luată în considerare totalitatea procesului care se desfăşoară în ordinea juridică internă, rolul teoriei şi practicii instanţelor de apel sau recurs, precum şi întin- derea împuternicirilor lor şi modalitatea în care interesele părţilor sunt prezentate şi protejate în realitate în faţa lor. Astfel, articolul 6 nu acordă un veritabil drept la un anumit tip de recurs şi nu fixează cu precizie modalităţile de examinare a recursurilor. CEDO a mai declarat că articolul 6 se aplică sesizărilor înaintate unei jurisdicţii constituţionale, rezultatul procedurii fiind determinant pentru drepturile sau obligaţiile cu caracter
Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au estimat că în cazurile referitoare la articolul 8 al Convenţiei (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) articolul 6 se răsfrânge şi asupra etapelor administrative ale procedurii11. Articolul 6 nu acordă un drept de recurs, dar această facultate este prevăzută, în ceea ce ţine de cazurile penale, de articolul 2 al protocolului 7 la Convenţie. Mai mult, CEDO a admis în jurisprudenţa sa că, în cazul când dreptul intern al unui Stat prevede posibilitatea decla- rării unui recurs, această procedură trebuie să
Este clar că articolul 6 asigură procedura în ansamblu. Judecătorii de la Strasbourg au mai declarat că principiul egalităţii armelor se opune oricărei ingerinţe din partea puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a influenţa soluţia judiciară în cadrul unui litigiu.
Articolul 6 se aplică şi procedurilor care urmează după audieri, cum ar fi executatea hotărârii. De fapt CEDO a subliniat, în hotărâ- rea Hornsby v. Grecia15, că dreptul la un proces echitabil va fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant permite ca o decizie judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Este clar că articolul 6 asigură procedura în ansamblu. Judecătorii de la Strasbourg au mai declarat că principiul egalităţii armelor se opune oricărei ingerinţe din partea puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a influenţa soluţia judiciară în cadrul unui litigiu.
Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenţei dreptului într-o societate democratică. După cum a arătat Curtea, statele semnatare ale Convenţiei au decis să ia toate măsurile necesare pentru apărarea efectivă a unor drepturi enunţate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „datorită ataşamentului lor sincer la principiul preeminenţei dreptului". Aceste măsuri semnifică organizarea unei bune administrări a justiţiei, credibilă, sigură, imparţială şi independentă pentru cei ce ajung în faţa instituţiilor judiciare. De aceea, instanţa europeană a reţinut ideea, ce va mai fi subliniată pe parcursul comentariului textului pus în discuţie, că într-o societate democratică, în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc eminent, astfel că o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 6 nu ar corespunde cu obiectul şi scopul prevederilor sale. În acelaşi timp, dreptul la un proces echitabil este o componentă esenţială a altui principiu fundamental care rezultă din dispoziţiile Convenţiei puse în aplicare în jurisprudenţa organelor sale, anume acela al afirmării unei ordini publice europene a drepturilor omului. În cadrul acestei ordini publice specifice, statele semnatare şi-au asumat obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, iar cele cuprinse în art. 6 au tocmai acest scop: efectivitatea dreptului la un proces echitabil.4 Din acest punct de vedere, textul impune statelor o obligaţie de rezultat: ele au latitudinea adoptării, în ordinea juridică internă, a acelor măsuri corespunzătoare deci a mijloacelor necesarerealizării acestei obligaţii.
După cum a decis Curtea, statele contractante se bucură de o mare libertate 6 în alegerea mijloacelor de natură a permite sistemelor lor judiciare să respecte imperativele art. 6. Misiunea Curţii constă în a examina dacă soluţiile alese de ele în acest domeniu conduc la rezultatele care, în litigiile ajunse în faţa ei, sunt compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi asigură îndeplinirea obiectivelor sale.
Afirmarea existenţei ordinii publice şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, printre care dreptul la un proces echitabil ocupă un loc primordial, are şi altă importantă consecinţă de ordin practic: instanţa europeană a decis că o jurisdicţie a unui stat parte la Convenţie nu poate, fără a încălca ea însăşi dispoziţiile art. 6, să recunoască pe calea unei cereri de exequator, efectele produse de o hotărâre judecătorească străină, care a fost obţinută prin încălcarea principiilor impuse de acest text pentru a putea vorbi de un proces echitabil. Jurisdicţiile statelor contractante au obligaţia să verifice sferele de forţă obligatorie, compatibilitatea hotărârilor jurisdicţiilor străine cu dispoziţiile art. 6.
La fel cum a făcut pentru noțiunea de „drept sau obligațiune civilă”, Curtea europeană pentru drepturile Omului a adoptat o interpretare largă a noțiunii de „acuzație penală” in sensul articolului 6 al Convenției și aplică trei criterii pentru a determina dacă un subiect particular intră in campul său de aplicare, precum natura și severitatea pedepsei ispășite (Pierre-Bloch contra Franței 1997).
In același timp, Curtea a mai afi rmat că declararea unei oarecare infracțiuni drept „necondamnabilă” nu inseamnă sustragerea acesteia de sub protecția Articolului 6 (Adolf contra Austriei (1982) și Ozturk c. Republicii Federative Germane (1984)). Dacă un control fi scal descoperă o importantă majorare de impozite, scopul care este totodată disuasiv și represiv al penalităților, precum suma lor potențială și reală, este suficient pentru a arăta că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune penală in scopul articolului 6 (Janosevic contra. Suediei (2002) și Vastberga Taxi Aktiebolag și Vulic contra Suediei (2002).
Precum s-a spus mai sus, articolul 6.1 face trimitere atat la procedurile cat și la procedurile penale, pe cand paragrafele 2 și 3 ale articolului se aplică doar in penal. Este important atunci de reținut că condițiile generale enunțate in articolul 6.1 să convință condițiilor prescrise de articolele mai specifice. Există de asemenea, principii care nu sunt deschise, așa-numite de „echitate” care nu sunt in mod direct enunțate insă care au importanța lor pentru a ințelege punerea lor in acțiune.
Dincolo de aceste câteva soluţii de ordin general ale instanţei europene ce conturează conţinutul desfăşurării unui proces echitabil – şi de condiţiile impuse expres de art. 6 unui asemenea proces – publicitatea dezbaterilor şi termenul rezonabil în care el trebuie să se desfăşoare, din jurisprudenţa organelor Convenţiei pot fi sintetizate şi alte principii ce au a fi circumscrise aceleiaşi noţiuni de proces echitabil, fără ca acestea să se regăsească in terminis în textul analizat. Ele ar fi următoarele: egalitatea armelor, respectarea contradictorialităţii, în special în administrarea probelor, motivarea deciziilor, dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria sa incriminare.
Subliniem că nu se poate face o demarcaţie clară între aceste cerinţe. Spre exemplu, instanţa europeană a decis că principiul egalităţii armelor constituie un element al noţiunii mai largi de proces echitabil, care înglobează, de asemenea, dreptul fundamental la contradictorialitate în cadrul procedurii penale1 şi civile, dar şi în sensul că acelaşi principiu al egalităţii armelor nu epuizează tot conţinutul parag. 1 al art. 6; el nu constituie decât un aspect al noţiunii mult mai largi de proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind încălcarea accesul liber la justiție și dreptului la un process echitabil în Republica Moldova.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a dobândit aplicabilitate directă în dreptul intern, iar cunoaşterea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului devine o obligaţie în primul rând pentru magistraţi şi avocaţi, pentru cadrele didactice şi studenţii facultăţilor cu profil juridic, cercetători, pentru toţi cei învestiţi cu atribuţii în administrarea justiţiei, dar nu numai pentru aceştia.
Elaborată în cadrul Consiliului Europei şi semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cunoscută sub titlul simplificat de Convenţie europeană a drepturilor omului sau Convenţia CE) constituie unul din instrumentele internaţionale cele mai importante şi eficace de protecţie a drepturilor omului în lume şi aceasta pentru două raţiuni principale:
a) locul pe care-l ocupă în cadrul sistemelor de drept naţionale ale statelor care au ratificat Convenţia, loc care explică profunda influenţă, pe care aceasta o exercită asupra legislaţiei şi jurisprudenţei acestor state,
b) faptul că, spre deosebire de alte instrumente internaţionale de acest gen, Convenţia europeană a drepturilor omului comportă, în cadrul său, şi un mecanism jurisdicţional supranaţional ale cărei soluţii se impun statelor contractante, în felul acesta fiind garantată efectiv respectarea drepturilor omului proclamate prin Convenţie.
Sub acest ultim aspect (cel jurisdicţional) merită a fi reţinut, cu deosebire, textul art.6 din Convenţie prin care sunt proclamate garanţiile cu privire la punerea în valoare a drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în faţa instanţelor judiciare naţionale, pentru a fi evitate sau, după caz, neutralizate toate încălcările ale oricărora dintre aceste drepturi de către autorităţile statale.
Republica Moldova este printre primele 7 tari cu cele mai multe cereri depuse la Curte impotriva lor. Conform raportului Curtii, la data de 01 ianuarie 2011, 3,850 de cereri pendinte (2.8%) erau indreptate impotriva Moldovei. În 2010, 945 de cereri impotriva Moldovei au fost alocate unui organ decizional, 434 de cereri au fost declarate inadmisibile sau au fost scoase de pe rolul Curtii, iar 21 de cereri au fost declarate admisibile, cereri comunicate Guvernului 135. Pe parcursul anului 2010, Curtea a adoptat 28 de hotărâri împotriva Moldovei, dintre care în 20 de hotărâri a constatat cel puțin o violare a Convenției, iar 8 hotărâri se referă la satisfacția echitabilă.
În anul 2014, CtEDO a înregistrat 1,105 de cereri îndreptate împotriva Moldovei, ceea ce este cu 18,5% mai puțin decât în anul 2013. Scăderea numărului de cereri depuse împotriva Republicii Moldova ar putea fi explicată prin reducerea numărului general de cereri la CtEDO în anul 2014 (cu 15%), precum și prin faptul că în anii 2013-2014 CtEDO a respins peste 4,000 de cereri moldovenești, ceea ce putea descuraja avocații care au primit refuzuri să sesizeze din nou CtEDO. Raportat la populația țării, numărul cererilor depuse la CtEDO împotriva Moldovei este foarte mare. La acest capitol, în anul 2014, Republica Moldova se afla pe locul 4 din cele 47 de țări membre ale Consiliului Europei. Din cele 1,366 de cereri moldovenești examinate în anul 2014, 1,341 (98,2%) au fost declarate inadmisibile sau scoase de pe rol. Pe marginea a 25 de cereri (1,8%) au fost pronunțate hotărâri. La 31 decembrie 2014, 1,159 de cereri moldovenești „așteptau” să fie examinate de CtEDO.
Până la 31 decembrie 2014, CtEDO a pronunțat 297 de hotărâri în cauzele moldovenești, dintre care 24 – în 2014. După numărul de hotărâri, Moldova devansează Germania, Spania, Olanda sau Portugalia, țări care au aderat la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului cu mult timp înaintea Moldovei și care au o populație cu mult mai mare decât cea a Moldovei. În 98.5% din hotărârile moldovenești în care a fost examinat irevocabil fondul, CtEDO a constatat cel puțin o violare. Cele mai multe violări vizează neexecutarea hotărârilor judecătorești naționale în principal, datorită situațiilor care au avut loc până în anul 2007 anchetarea inadecvată a maltratărilor, detenția în condiții proaste, casarea neregulamentară a hotărârilor judecătorești irevocabile și maltratarea sau recurgerea la forța excesivă de către exponenții statului.
În anul 2014, CtEDO a înregistrat 1,105 de cereri îndreptate împotriva Moldovei, ceea ce este cu 18,5% mai puțin decât în anul 2013. Scăderea numărului de cereri depuse împotriva Republicii Moldova ar putea fi explicată prin reducerea numărului general de cereri la CtEDO în anul 2014 (cu 15%), precum și prin faptul că în anii 2013-2014 CtEDO a respins peste 4,000 de cereri moldovenești, ceea ce putea descuraja avocații care au primit refuzuri să sesizeze din nou CtEDO. Raportat la populația țării, numărul cererilor depuse la CtEDO împotriva Moldovei este foarte mare. La acest capitol, în anul 2014, Republica Moldova se afla pe locul 4 din cele 47 de țări membre ale Consiliului Europei. Din cele 1,366 de cereri moldovenești examinate în anul 2014, 1,341 (98,2%) au fost declarate inadmisibile sau scoase de pe rol. Pe marginea a 25 de cereri (1,8%) au fost pronunțate hotărâri. La 31 decembrie 2014, 1,159 de cereri moldovenești „așteptau” să fie examinate de CtEDO.
Până la 31 decembrie 2014, CtEDO a pronunțat 297 de hotărâri în cauzele moldovenești, dintre care 24 – în 2014. După numărul de hotărâri, Moldova devansează Germania, Spania, Olanda sau Portugalia, țări care au aderat la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului cu mult timp înaintea Moldovei și care au o populație cu mult mai mare decât cea a Moldovei. În 98.5% din hotărârile moldovenești în care a fost examinat irevocabil fondul, CtEDO a constatat cel puțin o violare. Cele mai multe violări vizează neexecutarea hotărârilor judecătorești naționale (în principal, datorită situațiilor care au avut loc până în anul 2007); anchetarea inadecvată a maltratărilor; detenția în condiții proaste; casarea neregulamentară a hotărârilor judecătorești irevocabile; și maltratarea sau recurgerea la forța excesivă de către exponenții statului.
Până la 31 decembrie 2014, CtEDO a pronunţat 297 de hotărâri în cauzele moldoveneşti, dintre care 24 au fost pronunţate în 2014. După numărul de hotărâri, Moldova devansează Germania, Spania, Olanda sau Portugalia, ţări care au aderat la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) cu mult timp înaintea Moldovei şi au o populaţie cu mult mai mare decât a Moldovei. Dintre cele 270 de hotărâri în care a fost examinat irevocabil fondul (celelalte 27 hotărâri vizează, în principal, satisfacția echitabilă), doar în 4 hotărâri (1,5%) CtEDO a constatat că Republica Moldova nu a violat CEDO.
Mai jos putem vedea la figura nr. 1 din Anexa violările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele moldoveneşti în perioada1997-2014 , dar și informaţii statistice privind cererile la CtEDO împotriva Republicii Moldova (2009-2014) tabel nr. 1 din Anexa.
În cele ce urmeaza mai jos ne vom referi la cauzele pierdute de Republica Moldova la Curtea Europeana a Drepturilor Omului privind violarea art. 6 din Conventie.
În cazul, Ilașcu și alții contra Moldovei și Rusiei. Reclamanții au declarat faptul că ei au fost condamnați de către o instanță de judecată transnistreană, care nu era competentă în sensul articolului 6 din Convenție, că ei nu au avut parte de un proces echitabil, fapt care este contrar aceluiași articol și că în urma procesului de judecată aceștia au fost lipsiți de bunurile lor fiind, astfel, violat articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. De asemenea, ei au susținut că detenția lor în Transnistria nu era legală, contrar articolului 5 din Convenție, și că condițiile lor de detenție erau contrare articolelor 3 și 8 ale Convenției. Pe lîngă aceasta, dl Ilașcu pretindea că a fost violat articolul 2 din Convenție, deoarece el a fost condamnat la moarte. Reclamanții consideră că, în conformitate cu prevederile Convenției, autoritățile moldovenești sunt responsabile de încălcarea drepturilor lor garantate de Convenție, deoarece ele nu au întreprins măsuri corespunzătoare pentru a le pune capăt. La fel, ei au declarat că Federația Rusă este de asemenea responsabilă, deoarece teritoriul Transnistriei era și continuă să fie de facto sub controlul Federației Ruse datorită trupelor și echipamentului militar rusești staționate pe acest teritoriu și a pretinsului ajutor pe care această țară l-ar acorda regimului separatist.
În final, reclamanții au declarat că Republica Moldova și Federația Rusă au împiedicat exercitarea dreptului lor la depunerea unei cereri individuale la Curte, fiind astfel violat articolul 34 din Convenție.
Reclamanții s-au plîns în temeiul articolului 6 din Convenție din cauza condamnării lor arbitrare. Partea relevantă a articolului 6 prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … a cauzei sale … de către o instanță … care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. …”
Avînd în vedere argumentele și materialele din dosar, Curtea consideră că pretenția reclamanților formulată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție ridică chestiuni de fapt și de drept care sunt suficient de serioase încît determinarea lor să depindă de o examinare a fondului și că niciun temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenție admisibilă.
O a treia cauză la care vom face referință „Cornea, contra Republicii Moldova” în ceia ce privește încălcările fundamentale a drepturilor omului și violarea prevederilor art. 6 statuate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în care reclamanții au pretins, în temeiul articolului 6 din Convenție, că condamnarea lor s-a bazat pe probe obținute ca rezultat al maltratării și în lipsa probelor reale cu privire la vinovăția lor. Ei au adăugat că lor nu li s-a permis să se întîlnească cu un avocat timp de 24 de ore după plasarea lor în detenție în Republica Moldova și că nu li s-a permis de facto să aibă astfel de întrevederi în perioada 4-8 noiembrie 2000 și ulterior; și că nu li s-a permis să se întîlnească cu avocații lor în condiții de confidențialitate.
Curtea consideră că declarațiile obținute de la reclamanți în astfel de circumstanțe, ca urmare a torturării lor și în timp ce ei au fost lipsiți de orice asistență din partea avocaților lor, cu excepția intervenției acestora la 4 noiembrie 2000, și confruntați cu o lipsă totală de reacție din partea autorităților la plîngerile avocaților lor cad în categoria declarațiilor care nu ar trebui niciodată să fie admise în procedurile penale, deoarece folosirea unor astfel de probe ar face astfel de proceduri inechitabile în ansamblu, indiferent dacă instanțele de judecată s-au bazat și pe alte probe.
Deoarece reclamanții în această cauză au fost supuși torturii, Curtea nu consideră necesar de a stabili măsura în care instanțele judecătorești naționale s-au bazat pe probele obținute ca rezultat al acesteia și dacă astfel de probe au fost determinante pentru condamnarea reclamanților. Simplul fapt că instanțele judecătorești naționale s-au bazat de fapt pe probe obținute ca rezultat al torturii face ca procesul în întregime să fie inechitabil.
În astfel de circumstanțe, a avut loc o violare a articolului 6 parag. 1 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului hotărăște că a avut loc o violare a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește maltratarea reclamanților, dar și o violare a articolului 6 parag. 1 din Convenție și că statul pîrît trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, cîte EUR 8,000 fiecăruia cu titlu de prejudiciu moral și suma totală de EUR 1,150 cu titlu de costuri și cheltuieli, care să fie convertite în valuta națională a statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii, plus orice taxă care poate fi percepută.
Un alt caz în care Republica Moldova a fost învinuită dar și condamnată pentru încălcarea art. 6 a Convenției Europene a Drepturilor Omului este cauza Pareniuc contra Moldovei, reclamanta Vera Pareniuc, în perioada de referință, activa în calitate de inspector fiscal. La o dată nespecificată ea a fost acuzată de luare de mită. La 28 ianuarie 2005 procurorul care conducea urmărirea penală a enunțat într-un ziar că reclamanta a acceptat mită.
În fața Curții, reclamanta s-a plâns, în baza art. 6 § 1 CEDO, că a fost victima unei înscenări. De asemenea, ea s-a plâns că deciziile instanțelor naționale nu au fost suficient de motivate și că ultima decizie a Curții Supreme de Justiție nu a fost pronunțată public. Reclamanta s-a mai plâns, în baza art. 6 § 2 CEDO, că dreptul său la prezumția nevinovăției a fost încălcat de către procuror atunci când a enunțat într-un interviu că dânsa a acceptat mită.
Curtea a constatat în unanimitate violarea art. 6 § 1 CEDO, dreptul la un proces echitabil, notând că reclamanta a fost condamnată în baza probelor acumulate în cadrul operațiunii sub acoperire din 17 februarie 2004, când Z., după ce a fost înzestrat de poliție cu aparataj de înregistrare, a dat acesteia bani.
Din materialele cauzei nu reiese că, înainte de 17 februarie 2004 autoritățile ar fi cunoscut sau prezența a dovezilor obiective că reclamanta ar fi fost implicată anterior în luare de mită. Este adevărat că, ulterior reclamantei i-au fost înainte alte acuzații de corupție. Totuși, nu există vreun indiciu în materialele dosarului, și nici Guvernul nu a invocat, că informația sau dovada acestor incidente a fost obținută de poliție înainte de inițierea procedurilor penale împotriva reclamantei.
În plângerea sa la poliție din 17 februarie 2004, Z. a pretins că reclamanta a cerut o sumă anumită de bani. Totuși, descifrarea convorbirii dintre acesta și reclamantă, care a avut loc pe durata operațiunii sub acoperire, indică, în contrariu, că Z. a întrebat reclamanta despre suma de bani ce trebuie să i-o dea și, după ce a primit de câteva ori un refuz cert, a insistat să-i dea bani până când aceasta a cedat.
Aceasta, în opinia Curții, demonstrează incontestabil, că reclamanta a fost supusă la o determinare flagrantă și incitare la antrenare în activitate criminală, pentru care a fost condamnată, în absența a careva indici că infracțiunea ar fi fost comisă fără această intervenție.
În continuare Curtea a notat că pe durata întregii proceduri reclamanta a susținut că a fost victima unei provocări. Guvernul a invocat că ea nu a fost suficient de explicită în susținerea poziției sale, totuși Curtea nu a împărtășit acest punct de vedere. Nu doar reclamanta a susținut explicit alegația de provocare, dar, de asemenea, și instanțele de judecată au auzit aceste afirmații. Curtea de Apel Bălți a achitat reclamanta în decizia din 20 septembrie 2006, pe motivul provocării. Curtea Supremă de Justiție a ales să nu considere argumentele invocate de reclamantă în apărarea sa.
Reclamantul, Gheorghe Cornea, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1956 cu domiciliul la Curchi. Speța se referă la un litigiu de muncă, reclamantul pretinzînd faptul că nu a avut acces la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție.
Reclamantul activa în funcția de șef al secției de psihiatrie femei la Spitalul de Psihiatrie din Orhei.
În februarie 2003, în rezultatul suspendării din funcție a medicului-șef al Spitalului de Psihiatrie din Orhei, reclamantul a asigurat interimatul funcției. În poziția deținută anterior de reclamant a fost numit, pe perioadă determinată, medicul V.C.
La 27 octombrie 2005, odată cu restabilirea în funcție a medicului-șef suspendat, reclamantul și V.C. au fost transferați în funcțiile deținute anterior. V.C. a contestat decizia în instanța de judecată.
La 28 februarie 2006, în lipsa reclamantului, judecătoria Orhei l-a restabilit pe V.C. în funcția de șef al secției de psihiatrie femei la Spitalul de Psihiatrie din Orhei. Reclamantul nu a fost atras în proces și, ulteriorr, cînd a aflat despre acesta, a contestat hotărîrea primei instanțe la Curtea de Apel.
La 8 iunie 2006, Curtea de Apel Chișinău a restituit cererea reclamantului pe motiv că acesta nu este participant la procesul în cauză.
La 15 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului, constatînd că drepturile sale nu au fost afectate de hotărârea primei instanțe. În rezultatul evenimentelor, reclamantul a ocupat funcția de medic obișnuit, avînd un salariu mai mic ca al unui șef de secție.
Reclamantul revendică încălcarea drepturilor sale garantate de prevederile articolului 6 din Convenție, plîngîndu-se pe faptul că nu a avut acces la un proces echitabil, fiind lipsit de dreptul de a participa într-un litigiu de muncă ce îl viza nemijlocit și de a-și apăra drepturile.
Guvernul a solicitat respingerea cererii ca fiind nefondată și a considerat că nu a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului, garantate de Convenție și a susținut că reclamantul nu a epuizat căile interne de atac.
Curtea a constatat, în unanimitate, existența încălcării articolului 6§ 1 din Convenție. Ea a subliniat, că nu există vreun indiciu că reclamantul a aflat despre procedurile judiciare invocate în speță, anterior adoptării hotărîii judecătoriei Orhei. Curtea a notat, de asemenea, că este surprinsă de concluzia Curții Supreme de Justiție, precum că drepturile reclamantului nu au fost afectate de hotărîrea instanței de fond. Prin hotărîrea din 28 februarie 2006, reclamantul a fost retrogradat în funcție, pierzîndu-și poziția administrativă deținută anterior și primind un salariu mai mic.
În egală măsură, Curtea a menționat că restituirea cererii de apel, înaintate de reclamant fară examinarea în fond a acesteia, constituie o îngrădire arbitrară a dreptului reclamantului de acces la o instanță de judecată.
Curtea a decis, în temeiul art.41 din Convenție, să acorde reclamantului suma de 1 800 de euro cu titlu de prejudiciu moral.
CONCLUZIE ȘI RECOMANDĂRI
Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică a cărui sistem de drept trebuie sa fie garatat de catre stat.
In realitate, dreptul la un proces echitabil nu are o dimensiune unică, ci reflectă un drept complex cu o serie de norme, pe care legiuitorul intern dar si cei care sunt chemați sa aplice legea, înclusiv destinatarii acesteia trebuie să le respecte.
Având în vedere faptul că dreptul se aplică nu doar în temeiul normei interne ci și a celei supranaționale, reglementate de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, este importat de determinat sensul dat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului domeniului de aplicare a principiului dreptului la un proces echitabil.
Dacă drepturile și libertățile fundamentale reprezintă o bază a oricărei democrații, atunci ele trebuie deci să fie „consacrate și garantate juridic, inclusiv prin posibilitatea conferită titularului ca, în cazul nesocotirii sau încălcării drepturilor ori libertăților sale, să ceară concursul instanțelor judecătorești pentru a le respecta.
Garanțiile procesual-penale a drepturilor participanților la proces sunt niște mijloace diverse după conținut stabilite de normele procesual penale care în totalitatea lor asigură persoanelor participante în cadrul procesului posibilitatea realizării drepturilor care le este pusă la dispoziția lor.
Pornind chiar de la titlul tezei putem afirma putem afirma că garanțiile prevăzute de Articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt transpuse și garantate de legislația noastră, prin Constituția Republicii Moldova, Codul Penal, Codul de Procedura Civila, Codul de Procedură Penală, dar și prin alte acte normative.
În concluzie putem sa menționăm că articolul 20 din Constituție, care asigură accesul liber la justiție, necesită a fi completat cu al.2 al art. 6 din Conventie Europeana a Drepturilor Omului, în care să prevadă la nivel de principiu următoarea fundamentare ,,Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”, ceea ce ar întruni toate garanțiile interpretate în jurisprudența sa de către Curtea europeană la art.6.
Deoarece situația din practică a dovedit ca cea mai frecventă încălcarea de către instanțele de judecată este articolului 6 din Convenție.
În ceea ce privește Republica Moldova, existența acestui drept poate fi supusă poate fi supus criticii de vreme ce chiar daca în art.20 din Constituție se prevede expres dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept ce nu poate fi îngrădit în exercitarea sa de nici o lege.
În încheiere, putem afirma că garanțiile procesual-penale sunt un drept pe care îl are orice persoană care se află în procesul penal , iar practica instanțelor arată că dreptul la un proces echitabil a dobândit recunoaștere universală și acceptare. Nu numai că le-a fost integrat în sistemele juridice ale celor mai multe țări, dar a fost codificată în tratate și convenții.
Anexa 1
Figura Nr. 1
Tabelul Nr. 1
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Cărți
A. G. Gavrilescu, „Analele Universității Constantin Brâncuși din Târgu Jiu”, Seria Științe Juridice, Nr. 2/2011, Târgul Jiu 2011
B.Selejan Guțan . Protecția europeană a drepturilor omului. Editura C.H. Beck București 2006
B.Stefanescu, „Garantiile juridice ale respectarii legii procesuale penale in activitatea de judecata”, Editura Hamangiu, București 2007
C. Bîrsan, „Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Voi. I. Drepturi și libertăți” Editura „ALL Beck 2005” București 2005, p. 395
C. Olteanu, „Dreptul la un proces echitabil – garant al libertății individuale și siguranței persoanei”, Revista națională de drept, Nr. 6, Chișinău 2013
G. Mateuţ, Tratat de procedură. Editura „C.H. Beck” București 2012
F. Sudre, Drept European și internațional al drepturilor omului. Editura Polirom București 2006
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
I. Deleanu, „Drept constituțional și instituții politice Vol 2”, Editura „Europa Nova”, București 1996
I. Dolea, Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal, Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept, Chișinău 2008, p. 24
I. Dolea, D. Roman, T. Vizdoaga, I. Sidletchi, ș.a. „Comentariu – Codul de procedură penală” Editura „Cartier Juridic” Chișinău 2005.
I. Dolea, Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului privat, Cartea Juridică, Chișinău 2009.
I. Muraru, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Actami, București 1997
I. Neagu, „Drept procesual penal. Tratat”, Editura Global Lex, București 2002
J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București 2009
M. Damaschin, „Dreptul la un proces echitabil în materie penală”, Editura Universul Juridic, București 2009
M. Udroiu, Procedura Penală. Partea Specială, Editura C.H. Beck București 2013
M. Voicu, „Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență”, Editura „Lumina Lex”, București 2004
M. de Salvia, Arbitrajul privat in lumina Convenției europene a drepturilor omului, în P.R. nr. 4/2002, p.290
N. Bărbulescu, Curtea Penală Internațională – între speranță și provocare, Revista de Drept Penal 2/99, Chișinău 1999
N. Mole, C. C. Harby „Dreptul la un proces echitabil, Manuale privind drepturile omului, nr. 3 Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al C.E.D.O.”, Editura „ Biroul de Informare al Cosiliului Europei în Moldova” Chișinău 2003
N. Popa, „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, București 1996
R.Chirita, Conventia europeana a drepturilor omului – comentarii si explicatii, Editura C.H.Beck, 2008
V. Hadîrcă, „Unele Considerațiuni privind garanțiile procedurale ale dr. la un proces echitabil”, Revista națională de drept, Nr. 12, Chișinău 2013
V.Pătulea, Proces Echitabil – Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura I.R.D.O, București 2007
L. B. Curzon, „Dictionary of Law”, Editura Pitman Publishing, London 1991
R. Guillien, J. Vincent, „Lexique de termes juridiques”, Editura Dalloz, Paris 1990,
Добровольская Т.Н. Гарантии прав граждан в уголовном судопроизводстве // Советское государство и право. 1980. № 2
Legislație
Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova, Nr. 122 din 14.03.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.06.2003, Nr. 104-110 art Nr : 447
Convenția Europeana a Drepturilor Omului art. 6 al. (1) http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf (vizitat 20.04.2015)
Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale Nr. 1950 din 04.11.1950 Tratate Internationale Nr. 1 art Nr : 342, din 1 ianuarie 1998, în vigoare din 3 septembrie 1953
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. Monitorul Oficial Nr. 1 din 12 august 1994 în vigoare din 27 august 1994
Hotărârea CEDO, Bellet contra Frantei din 4.12.1995.
Hotărârea CEDO în cazul Monnell și Morris vs. Regatul Unit, 2 martie 1987, paragraful 56.
Hotărârea CEDO în cazul M vs. Regatul Unit, 52 D.R. 269.
Hotărârea CEDO în cazul Rafi năriile din Grecia Stran și Stratis Andreadis vs. Grecia, 9 decembrie 1994, paragrafele 46-49
Hotărîrea CEDO Golder vs. Regatul Unit din 21 februarie1975
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din 28.07.90. Publicat în ediția oficială "Tratate internaționale", 1998, volumul 1, pag.30
Autoreferate, teze
I. Dolea, Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal, Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept, Chișinău 2008
Documente electronice
A. Cuciurcă, N. Ursu, A. Donciu, R. Popov, A. Pântea, Note De Curs Drept Procesual Partea Generală Penal (Ciclu I) , Chișinău 2013 http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/044_-_Drept_procesual_penal_I.pdf (vizitat 11.03.2015)
Analiza hotărârilor CtEDO pronunțate în cauzele moldovenești în anul 2010 http://www.lhr.md/2/129.html (vizitat 22.04.2015)
B. Lichii, Sergiu Mîțu „Note De Curs Drept European Penal” Chișinău 2013, p. 41-42 http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/091_-_Drept_penal_european.pdf (vizitat 22.04.2015)
B. Negru, N. Osmochescu, A. Smochină, ș.a. Comentariul la Constituția Republicii Moldova, Editura „Arc” Chișinău 2009, http://www.constcourt.md/public/files/file/informatie_utila/Comentariu_Constitutie.pdf (vizitat 18.04.2015)
I. Dolea, V. Zaharia, V. Rotaru, E. Croitor, V. Mihailov, C. Alexandru, Justiția Penală și Drepturile Omului, Cercetare Sociologică, Editura : Institutul de Reforme Penale, Chișinău 2010. http://irp.md/uploads/files/2014-04/1397217598_justitia-si-drepturile-omului.pdf (vizitat 11.03.2015)
I. Muntean, „Raport tematic : Accesul liber la justiție în Republica Moldova” Chișinău 2013, https://ru.scribd.com/doc/189399566/Accesul-Liber-la-Justitie (vizitat 12.03.2015)
L. Apostol „Sinteza jurisprudenței Curții Europene în cauzele versus Moldova Examinate sub aspectul Articolului 3 din Convenție” Chișinău 2010 http://stoptorture.humanrightsembassy.org/attachments/article/175/Lilian%20Apostol.%20Sinteza%20jurisprudentei%20CEDO%20v.Moldova%20examinate%20sub%20aspectul%20Art.3.pdf (vizitat 23.04.2015)
M. Nistor, „Note de curs Organele de ocrotire a normelor de drept” http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/020_-_Organele_de_ocrotire_a_normelor_de_drept.pdf (vizitat 11.03.2015)
N. Pavel, De la proces echitabil la dreptul la un proces echitabil, București 2009. http://www.rsdr.ro/Art-4-1-2009.pdf (vizitat 14.03.2015)
Recomandarea Nr. 11(85) a CE cu privire la poziția victimei în dreptul penal și procedura penală http://cj.md/uploads/Rec._CE_11_(85)_privind_pozitia_victimei_in_dreptul_penal_si_procedura_penala_1985.pdf (vizitat 19.04.2015)
V. Gribincean, P. Grecu, „Republica Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 2014 – Notă Analitică” 30 ianuarie 2015 http://crjm.org/wp-content/uploads/2015/01/CRJM-Nota-Analitica-CtEDO-in-2014.pdf (vizitat 22.04.2015)
V. S. Curpăn, Analiza doctrinară a constituției Republicii Moldova, Editura „Rovimed Publishers” Bacău 2010 http://www.sorincurpan.ro/carti/analiza_doctrinara_a_constitutiei_republicii_moldova.pdf (vizitat 17.04.2014)
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Cărți
A. G. Gavrilescu, „Analele Universității Constantin Brâncuși din Târgu Jiu”, Seria Științe Juridice, Nr. 2/2011, Târgul Jiu 2011
B.Selejan Guțan . Protecția europeană a drepturilor omului. Editura C.H. Beck București 2006
B.Stefanescu, „Garantiile juridice ale respectarii legii procesuale penale in activitatea de judecata”, Editura Hamangiu, București 2007
C. Bîrsan, „Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Voi. I. Drepturi și libertăți” Editura „ALL Beck 2005” București 2005, p. 395
C. Olteanu, „Dreptul la un proces echitabil – garant al libertății individuale și siguranței persoanei”, Revista națională de drept, Nr. 6, Chișinău 2013
G. Mateuţ, Tratat de procedură. Editura „C.H. Beck” București 2012
F. Sudre, Drept European și internațional al drepturilor omului. Editura Polirom București 2006
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
I. Deleanu, „Drept constituțional și instituții politice Vol 2”, Editura „Europa Nova”, București 1996
I. Dolea, Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal, Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept, Chișinău 2008, p. 24
I. Dolea, D. Roman, T. Vizdoaga, I. Sidletchi, ș.a. „Comentariu – Codul de procedură penală” Editura „Cartier Juridic” Chișinău 2005.
I. Dolea, Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului privat, Cartea Juridică, Chișinău 2009.
I. Muraru, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Actami, București 1997
I. Neagu, „Drept procesual penal. Tratat”, Editura Global Lex, București 2002
J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București 2009
M. Damaschin, „Dreptul la un proces echitabil în materie penală”, Editura Universul Juridic, București 2009
M. Udroiu, Procedura Penală. Partea Specială, Editura C.H. Beck București 2013
M. Voicu, „Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență”, Editura „Lumina Lex”, București 2004
M. de Salvia, Arbitrajul privat in lumina Convenției europene a drepturilor omului, în P.R. nr. 4/2002, p.290
N. Bărbulescu, Curtea Penală Internațională – între speranță și provocare, Revista de Drept Penal 2/99, Chișinău 1999
N. Mole, C. C. Harby „Dreptul la un proces echitabil, Manuale privind drepturile omului, nr. 3 Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al C.E.D.O.”, Editura „ Biroul de Informare al Cosiliului Europei în Moldova” Chișinău 2003
N. Popa, „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, București 1996
R.Chirita, Conventia europeana a drepturilor omului – comentarii si explicatii, Editura C.H.Beck, 2008
V. Hadîrcă, „Unele Considerațiuni privind garanțiile procedurale ale dr. la un proces echitabil”, Revista națională de drept, Nr. 12, Chișinău 2013
V.Pătulea, Proces Echitabil – Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura I.R.D.O, București 2007
L. B. Curzon, „Dictionary of Law”, Editura Pitman Publishing, London 1991
R. Guillien, J. Vincent, „Lexique de termes juridiques”, Editura Dalloz, Paris 1990,
Добровольская Т.Н. Гарантии прав граждан в уголовном судопроизводстве // Советское государство и право. 1980. № 2
Legislație
Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova, Nr. 122 din 14.03.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.06.2003, Nr. 104-110 art Nr : 447
Convenția Europeana a Drepturilor Omului art. 6 al. (1) http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf (vizitat 20.04.2015)
Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale Nr. 1950 din 04.11.1950 Tratate Internationale Nr. 1 art Nr : 342, din 1 ianuarie 1998, în vigoare din 3 septembrie 1953
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. Monitorul Oficial Nr. 1 din 12 august 1994 în vigoare din 27 august 1994
Hotărârea CEDO, Bellet contra Frantei din 4.12.1995.
Hotărârea CEDO în cazul Monnell și Morris vs. Regatul Unit, 2 martie 1987, paragraful 56.
Hotărârea CEDO în cazul M vs. Regatul Unit, 52 D.R. 269.
Hotărârea CEDO în cazul Rafi năriile din Grecia Stran și Stratis Andreadis vs. Grecia, 9 decembrie 1994, paragrafele 46-49
Hotărîrea CEDO Golder vs. Regatul Unit din 21 februarie1975
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din 28.07.90. Publicat în ediția oficială "Tratate internaționale", 1998, volumul 1, pag.30
Autoreferate, teze
I. Dolea, Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal, Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept, Chișinău 2008
Documente electronice
A. Cuciurcă, N. Ursu, A. Donciu, R. Popov, A. Pântea, Note De Curs Drept Procesual Partea Generală Penal (Ciclu I) , Chișinău 2013 http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/044_-_Drept_procesual_penal_I.pdf (vizitat 11.03.2015)
Analiza hotărârilor CtEDO pronunțate în cauzele moldovenești în anul 2010 http://www.lhr.md/2/129.html (vizitat 22.04.2015)
B. Lichii, Sergiu Mîțu „Note De Curs Drept European Penal” Chișinău 2013, p. 41-42 http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/091_-_Drept_penal_european.pdf (vizitat 22.04.2015)
B. Negru, N. Osmochescu, A. Smochină, ș.a. Comentariul la Constituția Republicii Moldova, Editura „Arc” Chișinău 2009, http://www.constcourt.md/public/files/file/informatie_utila/Comentariu_Constitutie.pdf (vizitat 18.04.2015)
I. Dolea, V. Zaharia, V. Rotaru, E. Croitor, V. Mihailov, C. Alexandru, Justiția Penală și Drepturile Omului, Cercetare Sociologică, Editura : Institutul de Reforme Penale, Chișinău 2010. http://irp.md/uploads/files/2014-04/1397217598_justitia-si-drepturile-omului.pdf (vizitat 11.03.2015)
I. Muntean, „Raport tematic : Accesul liber la justiție în Republica Moldova” Chișinău 2013, https://ru.scribd.com/doc/189399566/Accesul-Liber-la-Justitie (vizitat 12.03.2015)
L. Apostol „Sinteza jurisprudenței Curții Europene în cauzele versus Moldova Examinate sub aspectul Articolului 3 din Convenție” Chișinău 2010 http://stoptorture.humanrightsembassy.org/attachments/article/175/Lilian%20Apostol.%20Sinteza%20jurisprudentei%20CEDO%20v.Moldova%20examinate%20sub%20aspectul%20Art.3.pdf (vizitat 23.04.2015)
M. Nistor, „Note de curs Organele de ocrotire a normelor de drept” http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/020_-_Organele_de_ocrotire_a_normelor_de_drept.pdf (vizitat 11.03.2015)
N. Pavel, De la proces echitabil la dreptul la un proces echitabil, București 2009. http://www.rsdr.ro/Art-4-1-2009.pdf (vizitat 14.03.2015)
Recomandarea Nr. 11(85) a CE cu privire la poziția victimei în dreptul penal și procedura penală http://cj.md/uploads/Rec._CE_11_(85)_privind_pozitia_victimei_in_dreptul_penal_si_procedura_penala_1985.pdf (vizitat 19.04.2015)
V. Gribincean, P. Grecu, „Republica Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 2014 – Notă Analitică” 30 ianuarie 2015 http://crjm.org/wp-content/uploads/2015/01/CRJM-Nota-Analitica-CtEDO-in-2014.pdf (vizitat 22.04.2015)
V. S. Curpăn, Analiza doctrinară a constituției Republicii Moldova, Editura „Rovimed Publishers” Bacău 2010 http://www.sorincurpan.ro/carti/analiza_doctrinara_a_constitutiei_republicii_moldova.pdf (vizitat 17.04.2014)
Anexa 1
Figura Nr. 1
Tabelul Nr. 1
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Garantiile Procesual Penale Consacrate In Art. 6 al Conventiei Europene al Drepturilor Omului (ID: 127992)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.