Gabitoscopia Ca Ramura A Tehnicii Criminalistice
GABITOSCOPIA CA RAMURĂ
A TEHNICII CRIMINALISTICE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND GABITOSCOPIA ȘI METODA
PORTRETULUI VORBIT ÎN CRIMINALISTICA MODERNĂ
1.1. Apariția gabitoscopiei și a metodei portretului vorbit în cadrul științei criminalistica
1.2. Noțiunea, însemnătatea și fundamentul teoretic al metodei portretului vorbit
Caracteristica generală a elementelor faciale după metoda portretului vorbit
1.4. Evoluția mijloacelor tehnice și tehnologia realizării portretului vorbit. Perspectivele implementării sistemului automatizat de identificare facială „IMAGETRAK
2. UTILIZAREA METODEI PORTRETULUI VORBIT A GABITOSCOPIEI ÎN PRACTICA DE URMĂRIRE PENALĂ
2.1. Considerații privind algoritmul descrierii făptuitorului (altei persoane căutate) de către martor (partea vătămată) după metoda portretului vorbit
2.2. Rolul metodei portretului vorbit și metodica folosirii acesteia în cadrul acțiunii de
urmărire penală – prezentarea spre recunoaștere a persoanelor
Însemnătatea metodei portretului vorbit la identificarea persoanelor după fotoportret
în cadrul dispunerii și efectuării expertizei criminalistice
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Anexa 1. Analiza dos. penal 2009021234 privind sustragerea telefonului mobil ,,Nokia
Anexa 2. Analiza unor cauze penale privind identificarea infractorilor după semnalmente de către martori oculari sau victimă
Anexa 3. Imagini ce relevă posibilitățile sistemului automatizat de identificare facială „Imagetrak
INTRODUCERE
Actualitatea problemei abordate. Cercetările științifice din domeniul criminalisticii, printre multe alte probleme, cuprind și semnalmentele exterioare ale omului, studiate de gabitoscopie în scopul determinării legităților cu privire la particularitățile exterioare ale persoanei, modificarea acestora cu scurgerea timpului și avansarea în vârstă, ceea ce, la rândul lor, ne oferă posibilitatea de a face, cu mai multă precizie, concluzii privind identitatea persoanelor, implicate în comiterea faptelor penale. În activitatea de descoperire a acestor fapte, de multe ori organele judiciare sunt puse în situația de a face toate demersurile pentru stabilirea autorilor unor infracțiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre ne identificate, pornind de la alte date decât cele oferite de examinarea criminalistică a urmelor materiale depistate în câmpul infracțional. Așa cum subliniază literatura de specialitate [21, p.55], nu puține sunt cazurile când cei investiți cu soluționarea unor cauze penale nu dețin decât datele rezultate din depoziția unui martor ocular care a reușit să rețină fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul exterior al feței, corpolența acestuia, anumite malformații – congenitale ori accidentale, ticuri, obiceiuri etc. De aici și actualitatea acestei teme, care de-a lungul istoriei dezvoltării criminalisticii a fost și rămâne în centrul atenției savanților criminaliști, dar și a practicienilor, realizându-se eforturi comune pentru a perfecționa această primă metodă și teorie științifică cu luarea în calcul a tehnologiilor informaționale contemporane.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul lucrării de față este analiza multilaterală a doctrinei gabitoscopiei criminalistice, implicit a portretului vorbit, a rolului acestuia în activitatea de urmărire penală, a experienței organizării și efectuării ei atât in cadrul efectuării acțiunilor de urmărire penală, cât și în activitatea specială de investigații, elaborarea pe această bază a unor recomandații practice orientate spre perfecționarea activităților practice de alcătuire a portretului vorbit, elaborarea unui algoritm de compunere facială din perspectiva obiectivării actului de Justiție. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – a releva etapele apariției și dezvoltării gabitoscopiei și a metodei portretului vorbit în știința criminalistică; – a formula noțiunea și a demonstra însemnătatea, fundamentul teoretic al metodei portretului vorbit; – a scoate în evidență elementele sistemului de descriere facială după metoda portretului vorbit; – a stabili etapele evolutive de creare a mijloacelor tehnice și tehnologiile actuale ale realizării portretului vorbit; – în baza analizei literaturii de specialitate a elabora un algoritm de descriere a făptuitorului după metoda portretului vorbit; – a releva rolul metodei portretului vorbit în cadrul prezentării spre recunoaștere a persoanelor; – a demonstra însemnătatea metodei portretului vorbit la identificarea persoanelor după fotografie în cadrul expertizei criminalistice; – a elucida particularitățile folosirii metodei portretului vorbit în alte activități procesuale.
Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În procesul de efectuare a cercetării au fost utilizate metode analitice, logico-juridice, istorice, de drept comparat, precum și statistice.
Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1], ale Codului penal și de procedură penală a Republicii Moldova în vigoare [2,3], Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico – științifice și medico-legale [4], alte acte normative departamentale ce țin de domeniul criminalisticii, expertizei judiciare, activității speciale de investigație și învățământului juridic universitar.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a stării actuale a doctrinei criminalistice privindgabitoscopia și metoda portretului vorbit, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări la nivel teoretic și practic, a căror realizare, în opinia autorului, vor optimiza activitatea de căutare și identificare a infractorilor, obiectivând astfel, în final, procesul de cercetare a infracțiunilor cu aplicarea cunoștințelor criminalistice.
Având în vedere modul de abordare aplicat în lucrare, ea poate fi utilizată în mai multe direcții: ▪ în procesul de instruire juridică profesională a studenților, masteranzilor, dar și a specialiștilor criminaliști; ▪ ca ghid teoretico-practic la dispoziția practicienilor dreptului pentru alcătuirea portretelor vorbite în activitatea profesională de urmărire penală.
Sumarul compartimentelor tezei.
În Compartimentul 1 „Considerații generale privind gabitoscopia și metoda portretului vorbit în criminalistica modernă” este analizată geneza gabitoscopiei și a metodei portretului vorbit, evoluția ei până în zilele noastre, este expus fundamentul teoretic al acestei metode și caracteristica generală a elementelor structurale ale sistemului de descriere facială, tehnologiei realizării portretului vorbit. Se argumentează necesitatea implementării în practica judiciară a Republicii Moldova a sistemului automatizat de identificare facială „IMAGETRAK”, utilizat de către autoritățile polițienești și judiciare ale României.
Compartimentul 2 „Utilizarea metodei portretului vorbit a Gabitoscopiei în practica de urmărire penală” este consacrat aspectelor practice de aplicare a acestei metode în acțiunile de urmărire penală: prezentarea spre recunoaștere, identificarea persoanei după fotografie în cadrul expertizei judiciare.Tot aici, în baza analizei literaturii de specialitate, este propus un algoritm de alcătuire a portretului vorbit, destinat lucrătorilor practici în activitatea profesională de combatere a criminalității.
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND GABITOSCOPIA ȘI
METODA PORTRETULUI VORBIT ÎN CRIMINALISTICA MODERNĂ
1.1. Apariția gabitoscopiei și a metodei portretului vorbit în cadrul științei criminalistica
Teoria criminalistică privind semnalmentele exterioare ale omului (gabitoscopia) studiază anumite legități și mijloace de colectare și utilizare a datelor legate de aspectul exterior al omului în scopul descoperirii și cercetării infracțiunilor. Conceptul principal al acestei teorii îl constituie metoda portretului vorbit de descriere a semnalmentelor omului care se bazează pe relatarea particularităților anatomice și funcționale ale unei anumite persoane, relatare făcută de martor sau victimă, într-un cuvânt, de cel care a reușit să rețină imaginea autorului unei infracțiuni.
Semnalmentele exterioare sunt trăsături, generale și particulare, ale unei persoane pe baza cărora aceasta poate fi identificată sau, altfel spus, semnalmentele reprezintă totalitatea elementelor descriptive de ordin morfologic și dinamic – macroscopic extern evidențiabile, capabile ca prin însumare să conducă la individualizarea persoanei.
Ele au servit ca metodă de identificare din cele mai vechi timpuri, încă din antichitate. Spre exemplu, un portret vorbit antic redactat , în limba greacă, datat din anul 145 î.H., menționează: "un tânăr sclav aparținând lui Aristogene, fiul lui Chrijsippe, purtând numele de Herman, zis Noiles, a fugit. El este un sirian originar din Bambyko, vârsta de circa 18 ani, de talie mijlocie, fără barbă, are picioarele drepte, bărbie cu gropita, un neg în formă de linte pe partea stânga a nasului, o cicatrice pe comisura dreaptă a gurii și este tatuat cu caractere barbare la mîna dreaptă. Poartă cu sine o pungă ce conține trei mine de 10 drahme de aur și un inel de argint pe care sunt reprezentate un vas de parfum și o raclă; este îmbrăcat cu hlamida și cu un șorț de piele. Este însoțit de sclavul Brion-scurt, larg în umeri cu ochii verzi și care este îmbrăcat cu o tunică și cu o manta de sclav" [41, p.165].
Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec. XV de către Leonardo da Vinci, care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, concave si convexe. El arăta că tehnica portretului vorbit constă în "maniera de a reține și de a reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată".
Un aport primordial în această problemă l-a avut Alphonce Bertillon (1853-1914), colaborator al Siguranței franceze, care în a. propus, iar la 20 februarie a. 1883 practic a demonstrat posibilitatea înregistrării, evidenței și identificării ulterioare a infractorilor după datele lor antropometrice. Esența ei consta în următoarele: dimensiunile oaselor unui adult rămân invariabile pe tot parcursul vieții. Dacă șansa ca două persoane să aibă aceeași înălțime este de 1: 4, apoi înălțimea plus încă o măsurătoare (de exemplu, lungimea trunchiului), coboară posibilitatea de a găsi două persoane cu aceleași dimensiuni la 1:16 (proporție geometrică). Însă, dacă s-ar lua în considerație 11 parametri ai delincventului, propuși de către A. Bertillon, atunci, potrivit calculelor probabilităților, șansa de a găsi un alt infractor cu aceiași parametri va fi 1:4191304 de indivizi.
Un astfel de sistem, destul de complicat, poate chiar nu prea perfect, numit mai târziu „bertillonaj”, a devenit unul dintre primele contribuții ale științei sec. XIX în activitatea profesională de urmărire penală. El a pus capăt vechiului vicleșug al delincvenților de a se ascunde sub alt nume, îmbrăcăminte sau coafuri diferite [46, p.34].
Cele mai slabe puncte ale sistemului, după cum recunoștea însuși autorul, era complexitatea măsurătorilor, imposibilitatea identificării persoanelor sub 20 de ani, dificultăți în stabilirea identității femeilor, legate de coafura lor. De aceea, mai târziu, A. Bertillon a continuat să perfecționeze sistemul său, completându-l cu descrierea aspectului exterior al delincvenților – așa-numitul „portrait parlé”, precum și cu fotografierea acestora după metoda fotografiei signalectice. Descrierea verbală se efectua într-o anumită consecutivitate, folosindu-se o terminologie unitară și sistematizată. În plus, fiecare termen avea și un cod literal, ansamblul cărora crea o formulă a semnalmentelor exterioarea plus încă o măsurătoare (de exemplu, lungimea trunchiului), coboară posibilitatea de a găsi două persoane cu aceleași dimensiuni la 1:16 (proporție geometrică). Însă, dacă s-ar lua în considerație 11 parametri ai delincventului, propuși de către A. Bertillon, atunci, potrivit calculelor probabilităților, șansa de a găsi un alt infractor cu aceiași parametri va fi 1:4191304 de indivizi.
Un astfel de sistem, destul de complicat, poate chiar nu prea perfect, numit mai târziu „bertillonaj”, a devenit unul dintre primele contribuții ale științei sec. XIX în activitatea profesională de urmărire penală. El a pus capăt vechiului vicleșug al delincvenților de a se ascunde sub alt nume, îmbrăcăminte sau coafuri diferite [46, p.34].
Cele mai slabe puncte ale sistemului, după cum recunoștea însuși autorul, era complexitatea măsurătorilor, imposibilitatea identificării persoanelor sub 20 de ani, dificultăți în stabilirea identității femeilor, legate de coafura lor. De aceea, mai târziu, A. Bertillon a continuat să perfecționeze sistemul său, completându-l cu descrierea aspectului exterior al delincvenților – așa-numitul „portrait parlé”, precum și cu fotografierea acestora după metoda fotografiei signalectice. Descrierea verbală se efectua într-o anumită consecutivitate, folosindu-se o terminologie unitară și sistematizată. În plus, fiecare termen avea și un cod literal, ansamblul cărora crea o formulă a semnalmentelor exterioare ale persoanei înregistrate sau căutate. În scopul [23, p.16] standardizării procesului de fotografiere, el a elaborat un scaun special, pozele realizându-se din față și profilul drept la scara 1:7.
Deci, metoda lui Alphonse Bertillon a constat în măsurarea, cu ajutorul unor instrumente (metrul si compasul), a ansamblului corpului (talia, lungimea brațelor si a bustului), a capului (înălțimea și lățimea lui), a înălțimii și a lățimii urechii drepte și a membrelor (lungimea labei piciorului stâng, a degetelor mijlociu și mic de la mâna stângă și a antebrațului acelei mâini).
După câtva timp Alphonse Bertillon a renunțat la măsurarea urechii drepte, înlocuind-o cu măsurarea diametrului bizigomatic (distanta dintre cele doua oase zigomatice), întrucât instrumentele folosite nu permiteau decât o exactitate relativă, amplificată și de subiectivismul celui care făcea măsurătoarea. Tot el a lărgit sistemul antropometric, prin introducerea fotografiei de semnalmente (din profil și din față), trecând și la notarea culorii tenului, a expresiei feței, cicatricelor, culorii și formei părului și a altor detalii [15].
1.2. Noțiunea, însemnătatea și fundamentul teoretic al metodei portretului vorbit
“Portretul vorbit" este o metodă științifică, perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora.
Această metodă prezintă avantajul, față de fotografia semnalmentelor pe care, de altfel o completează, că, datorită schematizării trăsăturilor feței și a altor caracteristici, se păstrează mai ușor la o clasificare a semnalmentelor sau la transmiterea lor la distanta.
Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice, care, la rândul lor, sunt abordate dintr-o perspectivă dialectică: toate obiectele materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, însușirile acestora ne repetându-se.
O altă poziție principială privind identificarea după metoda portretului vorbit reprezintă relativa stabilitate a aspectului exterior uman. Evident, această stabilitate nu trebuie interpretată într-un mod absolut. Ca și orice alt sistem, corpul uman se află în perpetuă evoluție, schimbare. Modificările în cauză sunt reliefate în copilărie, adolescență, precum și la etatea înaintată.
De exemplu, statura și, respectiv dimensiunile elementelor corporale, se schimbă mereu, crescând până la vârsta de 20-25 ani. La vârsta înaintată apar semne ale îmbătrânirii, cum ar fi defecte ale sistemului dentar, încărunțirea părului, riduri pe suprafața pielii. Unele modificări ale exteriorului pot apărea și în urma unei maladii îndelungate, operații chirurgicale, accident etc.
Totodată, schimbările provocate de evoluția corpului uman, fapt confirmat prin verificarea practică, nu afectează procesul identificării după semnalmente. Elementele esențiale, exteriorul unei persoane, fiind corelate cu sistemul osos și muscular, își păstrează caracteristicile inițiale.
Ființa umană în viață sau decedată, este deținatoare pe lângă caracteristici de specie, rasă, populație și a unora strict individuale care, evidențiate, corelate și corect interpretate duc la identificarea ei [22, p.17]. De-a lungul întregii sale existențe, din momentul concepției și până la moarte, organismul uman se găsește sub acțiunea conjugată a factorilor de mediu interni și externi.
Aceștia își pun amprenta asupra structurii sale macroscopice și, predominant la nivel celular, astfel încît fiecare individ se particularizează prin trasaturi anatomice și morfo-pantologice [33].
Revenind la transformarea continuă și permanentă a omului, se poate vorbi de modificari lente și de modificari rapide. Modificarile lente se produc independent de voința sau dorința individului, având loc după stabilirea maturității fizice (când apare stadiul de alterare și involuție) și care privesc, printre altele, forma corpului, a feței, a dentitiei. În ceea ce priveste modificarile rapide ale trasăturilor corpului uman, acestea sunt condiționate în bună masură de dorința omului, ca portul bărbiii, mustății, corpolenței, schimbarea culorii părului, etc.
O serie de modificari apar și datorită unor boli sau traumatisme suferite de corpul uman, a anumitor intervenții chirurgicale, ele constituind semnele particulare ale persoanei respective.
Vârsta dă nastere la modificari care nu afectează însă relieful exterior al anumitor organe sau părți ale corpului, ci numai a dimensiunilor acestora. Cele mai putin afectate de modificari sunt părțile corpului care au o structură osoasă ori cartilaginoasă.
Modificările, indiferent de natura lor, ingreunează identificarea, dar nu o exclud.
În descrierea științifică a semnalmentelor unei persoane, trebuie să se țina seama de o serie de criterii, dintre care, cele mai importante, sunt urmatoarele : a) Descrierea semnalmentelor se referă la caracteristicile întregului corp, insistându-se asupra construcției anatomice și asupra particularităților morfologice ale acestuia și mai ales, ale particularităților de structură ale feței și ale urechii drepte. b) Descrierea semnalmentelor corpului se face atât sub aspect anatomic (static) cât și funcțional (dinamic). În descrierea aspectului static se insistă asupra diferitelor variații morfologice, precum și asupra anomaliilor și a infirmităților evidente, iar în descrierea aspectului dinamic se insistă asupra caracteristicilor de mișcare ale corpului [35, p.13].
O atenție deosebită se acordă descrierii trasăturilor feței și a urechii drepte, privind persoana sau cadavrul din față și din profilul drept, întocmai ca în cele două poziții obligatorii ale fotografiei de identificare. c) Se individualizează acele caracteristici referitoare la variațiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice – este vorba de rănirea și deformațiile unor organe ale corpului uman, negi, alunițe, cicatrici, care constituie semne particulare ale persoanei. d) Observarea unei persoane în vederea reținerii și înregistrarii semnalmentelor se face, de regulă, din față, adică din plan frontal și din profil, respectiv din plan lateral. e) Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice și funcționale ale persoanelor, se descriu îmbracămintea și obiectele aflate asupra lor. f) În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit, o importanță deosebită o are folosirea unei terminologii comune, precise și unitare. Prin respectarea acestei cerințe se asigură posibilitatea evitării unor greșeli sau confuzii care pot să apară în activitatea practică. g) Descrierea semnalmentelor se face într-o succesiune logică, care va fi respectată chiar și în cazul când, datorită unor condiții obiective, nu se pot observa în intregime toate semnalmentele. h) Atât descrierea trasăturilor feței, cât și a caracteristicilor corporale se va face ținându-se seama de volumul, forma, culoarea, poziția și particularitățile părții descrise, ca și de întreg ansamblul din care face parte.
Astfel, un nas, o gura, o frunte, etc., sunt descrise ca mari, potrivite sau mici, nu prin raportare la un etalon exterior sau la sistemul metric, ci la celelalte elemente ale feței din care face parte, pentru a fi mai usor de apreciat, astfel încât un nas, o gură sau o frunte de aceeași dimensiune va fi apreciată diferit, dupa conturul capului și fața în care se încadrează.
Forma diferitelor parți descrise se apreciază dupa conturul liniei exterioare, urmând a fi încadratâ în una din figurile geometrice cu care se aseamană (oval, rotund, dreptunghi, triunghi, romb, etc), iar poziția lor relativă în cadrul ansamblului din care fac parte, dupa două planuri imaginare asezate orizontal și vertical, ori după zonele învecinate, notarea urmând a evidenția dacă este orizontal, vertical sau oblic.
Descrierea trasăturilor caracteristice se face după o gradație, care nu trebuie să depașească anumite limite pentru a nu stânjeni clasificarea fișelor. În general, se folosesc cinci gradații ca : foarte mare, mare, mijlociu sau potrivit, mic și foarte mic, dar sunt unele exceptii când este necesară folosirea multor gradații (de exemplu: pentru descrierea culorii părului, a ochilor, a formei capului, etc.).
Portretul vorbit se realizează ca urmare a conclucrării dintre victimă, martori sau alte persoane și criminalist, pentru stabilirea datelor necesare identificarii făptuitorului, ori între medicul legist (antropolog) și criminalist pentru stabilirea identității unui cadavru [5, p.125].
În această conlucrare este necesar să se țină seama de anumiți factori care influențează asupra exactității observării și reținerii semnalmentelor unei persoane.
Pornind de la necesitatea obținerii unor rezultate eficiente și corecte prin folosirea metodei portretului vorbit, semnalmentele au fost clasificate în urmatoarele categorii: Semnalmente anatomice (statice); Semnalmente funcționale (dinamice); Semne particulare (la semnalmentele statice si dinamice) ; Îmbracamintea și obiectele portabile.
Deci, considerată metodă științifică, metoda portretului vorbit, este bazată pe anumite principii, în conformitate cu care are loc realizarea în practică. Aceste principii sunt idei de bază, reguli călăuzitoare în conformitate cu care are loc reglementarea tuturor relațiilor într-un domeniu social. Fără cunoașterea principiilor de bază privind aplicarea metodei portretului vorbit este imposibilă realizarea lui concretă într-un caz practic.
Literatura de specialitate conține o multitudine de exemple de expunere a principiilor privind aplicarea metodei portretului vorbit.
Astfel, unul dintre primele exemple ale formulării principiilor este expus de către profesorul rus N. Terziev [45, p.14]. Autorul nominalizat formulează următoarele principii: – descrierea semnalmentelor, în majoritatea cazurilor, este consacrată feței persoanei; – omul se descrie din ambele planuri, din plan frontal și cel lateral; – semnalmentele se descriu din punctul de vedere al mărimii, formei, poziției. După cum observăm, aceste principii sunt generale și din esența acestei clasificări este imposibil de obținut o descriere completă și corectă.
O altă clasificare a principiilor, în baza cărora este realizată metoda portretului vorbit, este redată în Dicționarul de Criminalistică, ele sunt următoarele: 1. În descrierea trăsăturilor fizice se vor cuprinde caracteristicile anatomice ale întregii conformații a corpului (capul, umerii, mâinile, picioarele, elementele caracteristice ale feței); 2. Se vor descrie semnalmentele anatomice (statice) și semnalmentele funcționale (dinamice); 3. Se vor sublinia acele caracteristici referitoare la variațiile morfologice ereditare ori rezultate din unele stări patologice; 4. Descrierea îmbrăcămintei și obiectelor aflate asupra persoanei [6, p.151].
În opinia autorului moldovean S. Doraș, pe care o împărtășim și noi, descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit se efectuează conform anumitor principii și criterii unice de apreciere a elementelor și detaliilor ce constituie aspectul exterior al unei persoane. Acestea, în opinia autorului sunt următoarele: 1. Portretul vorbit al unei persoane poate fi întocmit numai în urma descrierii complete a întregii conformații a corpului (capul, trunchiul, membrelor superioare și inferioare, caracteristicile feței). Atunci, când descrierea după metoda portretului vorbit se efectuează în scopul realizării unei recunoașteri, o deosebită atenție se acordă semnalmentelor particulare; 2. Descrierea semnalmentelor se face într-o succesiune logică – de la caracteristicile generale (sex, rasă, vârstă, statură, constituție fizică) – la cele individuale (detaliile corpului, capului, capului și ale feței). Aparte se prezintă îmbrăcămintea și obiectele portabile ale persoanei, semnalmentele căreia sunt descrise; 3. Descrierea semnalmentelor exterioare ale unei persoane se efectuează în funcție de mărime, formă, poziție, iar a unora și după culoare. Mărimea elementelor somatice, cu excepția înălțimii, nu se dă în valori absolute, obținute prin măsurări. Ea se exprimă prin lexemele: mare, mijlociu, mic, în comparație cu alte părți ale corpului. Elementele apreciate, ca fiind deosebit de mari sau deosebit de mici, tot în comparație cu alte părți corporale, se notează respectiv cu: foarte mici, foarte mari. Atunci, când mărimea se referă la înălțimea, lungimea, lățimea și grosimea elementelor descrise se aplică categoriile respective: înalt, mijlociu, îngust; gros, mijlociu, subțire.
Forma unui element, organ sau detaliu descris se apreciază vizual, avându-se în vedere aspectul geometric. Ea poate fi pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară, rotundă, ovală etc. 4. În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit se folosește o terminologie unică, acceptată în criminalistică, aceasta asigurând evitarea unor confuzii [19, p.195-196]. În fine, există și alte clasificări care însă, nu todeauna sunt depline [12, p.118].
Caracteristica generală a elementelor faciale după metoda
portretului vorbit
Sistemului de descriere facială după metoda portretului vorbit cuprinde câteva grupe [11, p.201]: Semnalmente anatomice (statice). Descrierea formelor statice vizează elemente caracteristice privind talia, constituția fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, eventualele infirmități, etc. Însă, așa cum se arată în literatura de specialitate în mod convențional, în categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse sexul și vârsta, care au un rol deosebit în recunoașterea și identificarea persoanelor.
În ceea ce privește aprecierea sexului se pot folosi, în principiu, trei modalități: observarea directă a persoanei, verificarea sexului în arest, determinarea medico-legală a sexului [20, p.25].
Aprecierea vîrstei se face cu probabilitate deoarece intervin o serie de factori ca: tipul constituțional, starea generală, felul de alimentație, condițiile de locuit, mediul de viață, etc., care influențează paralelismul ce ar trebui să existe între etate și înfățișarea corespondentă acesteia.
În acest sens, dr. Mina Minovici arăta: "se poate spune că omul nu are vârsta din actele de stare civilă, ci pe aceea determinată de suferințele și bucuriile vieții".În ceea ce privește perioada vieții persoanelor există etape fiziologice:- viața intrauterină ; – copilăria ( până la 14 ani ) ; – tinerețea ( 14 – 30 ani ); – maturitatea ( 30 – 60 ani ) ; – bătrinețe ( peste 60 ani ).
Datorită faptului că vârsta nu se poate aprecia cu exactitate, s-a recurs la anumite limite. Astfel, s-a stabilit că până la 25 de ani, vârsta să fie apreciată cu o aproximație de 3 ani (de exemplu : 17-20 ani); de la 26 – 60 ani, vârsta să fie apreciată cu o aproximație de 5 ani (de exemplu: 45 – 50 ani), iar peste 60 de ani – cu o aproximație de 10 ani (de exemplu : 60 – 70 ani).
Talia (înalțimea) poate fi apreciată ca scundă, mijlocie și înaltă, unii autori propunând ca cele trei generații să fie raportate la . pentru talia scundă, între 160 – . pentru talia mijlocie și peste . pentru talia înaltă. Având în vedere condițiile de dezvoltare ale omului, mediul de viață, sportul, alimentația, încadrarea în cele trei gradații ar trebui reconsiderată.
În aprecierea înalțimii trebuie să se țina seama și de înaltimea coafurii, a palăriilor sau căciulilor precum și de tocul și talpa încalțămintei, spre a putea fi scazute din statura aparentă a persoanelor cărora le sunt redate semnalmentele. În mod deosebit trebuie avut în vedere acest aspect atunci când se apreciază înalțimea femeilor deoarece nu numai coafura sau tocul
încăltămintei poate influența înalțimea, dar și modelele de îmbracaminte [38, p.344].
Constitutia fizica sau corpolenta este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii și a țesutului adipos. Aprecierea constituției persoanei se face după trei gradații : robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscațivă, astfel spus, grași, atletici și slabi. Cei grași se remarcă prin dezvoltarea exagerată a țesutului adipos (obezitate), atleticii sunt cei la care dezvoltarea scheletului, musculaturii și a țesutului adipos este normală, iar cei slabi -"piele și os"[37, p.324].
Forma liniilor de contur ale corpului și capului se înfățișează după cum urmează :
Conturul corpului, (spinării), depinde de forma coloanei vertebrale, de obișnuința ținutei acesteia. Poate fi un contur drept, încovoiat, piept proieminent sau cocoașă.
Umerii se descriu după lățime (volum), înclinație și particularităti (fenomene de asimetrie, atât în privința volumlui cât și a înclinației). După lățime, umerii pot fi mari, mijlocii sau mici, iar după înclinație, acestia pot fi orizontali, ridicati, coborâti.
Membrele se descriu din punct de veder al lungimii (lungi, mijlocii si scurte), grosimii lor (groase, mijlocii, subțiri), iar la mâini se descriu și degetele.
La descrierea membrelor se va acorda o atenție deosebită picioarelor, care pot fi în formă de " X ", de " 0 " sau de " K ". La fel, în raport cu corpul, mâinile pot fi prea lungi sau prea scurte.
Capul se descrie după aspectul formei liniilor sale de contur, din față și din profil. Descrierea statică a capului se poate face într-o formă mai simplificată, pornind de la o repartizare tripartită a formelor lui, cum ar fi: formă ovală, dreptunghiulară si rotundă sau, într-o redare mai amplificată în care se pot încadra diferite varietăți de structură morfologică cu mare precizie (reținându-se și formele pătrate, triunghiulare și rombice pentru forma capului privit din față și forma rotundă, alungită, țuguiată și plată pentru capul privit din profil).
Literatura de specialitate a atras atentia asupra confuziilor ivite în practică din cauza lipsei de decizie, propunându-se un numar de 10 variante. Ca particularități a formei capului privit din fața, poate fi reținut plasamentul asimetric al unor organe, iar ca particularități ale conturului capului văzut din profil, forma turtită sau bombată a osului occipital. Fața se împarte, de regulă, în trei zone și anume : -Zona frontală – cuprinsă între linia de inserție a părului și rădăcina nasului. – Zona nazală – cuprinsă între radacina nasului și baza acestuia. – Zona bucală -cuprinsă între baza nasului și vârful bărbiei.
La necesitae, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv: fruntea; ochii; nasul; gura și bărbia.
Repartizarea celor trei regiuni pe dimensionări aproximativ egale, reprezintă o față constituită proporțional și orice abatere a vreunei zone de la dimensiunea de 1/3 din totalul lungimii feței, indică o neregularitate de construcție morfologică deosebit de caracteristică pentru persoana sau cadavrul respectiv.
Depașirea de către o zonă a feței a dimensiunii de 1/3 din totalul profilului se notează după clasificarea tripartită cu: mare, mijlocie sau mică, sau, după clasificarea pentapartită cu: foarte mare, mare, mijlocie, mică și foarte mică. Altfel spus, zona frontală poate depași limitarea de 1/3 în detrimentul zonei nazale sau a zonei bucale, în cazul din urmă mutând întreg centrul feței mai jos. În alte cazuri zona frontală și zona bucală își măresc amândouă dimensiunile în detrimentul zonei nazale care se îngustează. Se pot întâlni și situații inverse, când centrul feței pare mutat spre zona superioară datorită dezvoltării mai pronunțate a zonei nazale sau bucale sau chiar a unei singure zone. Sunt cazuri în care zona nazală domină întreaga față prin depășirea delimitarii de 1/3 și prin retranșarea zonelor bucale și frontale. Fiecare element al feței se descrie separat.
Fruntea este limitată în partea superioară de inserția părului, iar în partea inferioară de baza arcadelor. Studiind aspectul osului frontal putem determina forma, conturul și înclinarea frunții. Fruntea se descrie după înălțime, lățime, înclinație, contur și particularități [19, p.200].
Înclinarea frunții se observă din plan lateral (profil) și poate fi apreciată după planul vertical, imaginar, ce trece prin rădăcina nasului. În acest sens fruntea poate fi retrasă (oblică înapoi), verticală (dreaptă) sau proeminentă (bombată).Înaltimea frunții se apreciază privind persoana din față sau din plan lateral (profil) în zona de inserție a părului până la radacina nasului. Astfel fruntea poate fi înaltă, mijlocie sau scundă (mică). Lățimea frunții se observă din față, apreciind distanța dintre cele doua tâmple. Ea poate fi lată, mijlocie sau îngustă. Ca particularități ale frunții, pot fi reținute: prezența exagerată a boselor frontale, proeminența arcadelor, asimetria arcadelor, frunte concavă, frunte foarte concavă cu contur curbat, prezența ridurilor.
Sprîncenele sunt formațiuni musculo-cutanate, acoperite de peri și sunt dispuse deasupra, de o parte și de alta a arcadelor. Ele se examinează după amplasare, direcție, formă, dimensiuni, culoare și alte particularități. Amplasarea sprâncenelor privește poziția lor reciprocă, cât și față de globii oculari. Se pot întâlni sprâncene reunite, apropiate, departate, ridicate, coborite pe ochi.
Direcția sprâncenelor poate fi obilică interior, orizontală, oblică exterior. Forma sprâncenelor poate fi rectilinie, arcuită, unghiulară.
Dimensiunea sprâncenelor are în vedere în principal lățimea lor, ele putând fi late, mijlocii, subțiri, pensate. Culoarea sprâncenelor este în general asemanatoare cu cea a părului de pe cap, desi încărunținrea se produce mai lent. Se pot întilni sprâncene negre, blonde, șatene, albe, etc.
Dintre particularitățile sprâncenelor se pot menționa sprâncenele stufoase (abundente), lipsa lor, desimea mică a acestora, ridicarea nervoasă a unor fire de păr, etc.
Ochii sunt situați în cavitatea orbitală, la nivelul bazei acesteia. Globul ocular este format din retină, cu formațiune fotoreceptoare și dintr-o serie de alte elemente care asigură proiectarea pe retină a razelor luminoase, sosite din mediul înconjurator. La partea anterioară ochii sunt apărați de cele două pleoape care închid baza orbitei și care delimitează crăpatura palperbală, deschisă în timpul funcționării aparatului vizual și închisă în timpul somnului. Bulbul ocular cuprinde trei membre: sclerotico, coroido și retina, precum și mediile transparente și refrigente – corneea, umoarea apoasă, cristalinul, umoarea sticloasă, care formează aparatul dioptric.
Părțile vizibile ale ochilor sunt : – pupilele – ocupă centrul ochilor și este un orificiu rotund,
aparent de culoare neagră;- irisul -este o bandă colorată, situată în jurul pupilei și dă culoare ochilor ;- sclerotico – sau albușul ochilor. Se descriu după poziție, mărime, așezare, culoare ș.a.
Poziția ochilor se apreciază după amplasarea unghiurilor interne sau externe. Astfel există ochi drepți, ochi cu comisurile interne coborâte, ochi cu comisurile externe coborâte. Marimea ochilor are în vedere dimensiunile acestora (lungimea și latimea lor). Din acest punct de vedere, ochii pot fi mari, mijlocii, mici. Asezarea în orbite, de regulă se observă din plan lateral (profil). Ea poate fi normală, înfundată și proeminentă.
Culoarea ochilor este dată de iris. Ea se reține ca atare, sesizindu-se în acelasi timp și unele fenomene, cum ar fi ochi de culoari diferite. Principalele culori sunt : căprui, negri, albastri, verzi. Ca particularități putem reține privirea sasie, ochi lipsă, ochi de diverse dimensiuni, culori.
Pleoapele sunt în număr de două: una superioară și una inferioară, ele marginind orificiul palperbral (deschizatura ochilor). Pleoapele se descriu atunci când la ele sunt sesizate unele particularități, cum ar fi culoarea deosebită sau faptul că sunt coborâte pe ochi.
Genele sunt fire de par implantate pe marginea pleoapelor, groase, rigide, arcuite, îndreptate în sus, în jos, ori înainte. Genele pleoapelor superioare sunt mai dese, mai groase și mai lungi ca cele ale pleoapei inferioare. Genele se descriu în funcție de particularitățile lor.
Nasul formează primul segment al aparatului respirator, având caracteristici specifice fiecarui individ și dublu rol (respirator și olfectiv).Nasul are forma unei piramide orientate cu baza în jos, fiind mărginit în partea de sus de linia transversală care trece între capetele sprâncenelor și care îl desparte de frunte, iar în partea de jos este marginit de linia transversală ce-l delimitează de regiunea bazei superioare. El este alcatuit din oase și cartilaje acoperite în exterior de piele și captușite la interior cu o membrana mucoasă. Este împarțit printr-un sept median în doua cavități nazale, care se deschid la exterior prin nări.
Nasul diferă la unele rase și indivizi. Se apreciază că forma acestuia este dreapta la nasul grecesc, concavă sau rotunjită la nasul acviliu, scobită adânc la nasul în șa, scobită usor la nasul cu vârful în sus. Nasul constituie unul din elementele ce se rețin cu destulă ușurință în cazul observării semnalmentelor, el având un rol însemnat în conturarea fizionomiei persoanei.
Principalele elemente care se descriu la nas sunt : rădăcina, dosul (muchia nasului), vârful, nările, aripile nasului, înalțimea, proeminența, culoarea, alte particularități.
Observarea nasului se poate face din planul frontal și din profil; descrierea trebuie raportată la poziția din care a fost văzut (față sau profil). Radăcina nasului are forma unei adâncituri (scobituri) mai mult sau mai puțin profunde, fiind amplasat între globii oculari, sub arcadele sprâncenelor. Din profil se observă profunzimea rădăcinii care poate fi mică, mijlocie, mare și amplasarea acestuia în raport cu ochii, care nu poate fi în acelasi plan, coborâtă sau ridicată. Din plan frontal se poate aprecia lățimea rădăcinii nasului cu trei dimensiuni: mică, mijlocie, mare.
Dosul nasului (muchia) se observă în general și cel mai corect din profil. Este vorba de o linie de contur pe care o are nasul, delimitată de scobitura rădăcinii și vârful nasului. Pot fi întilnite urmatoarele forme: rectiliniu, concav, convex, coroiat. Baza nasului se descrie sub aspectul orientării acesteia, ea putând fi orizontală, ridicată sau coborâtă.
Lățimea nasului se observă privind persoana din față, la baza nasului, între cele doua nări. Se întilnesc sub acest aspect nasuri de lațime mică, mijlocie, mare.
Înalțimea nasului se poate aprecia atât din față cât mai ales din profil, ea putând fi mică, mijlocie, mare. Proeminența nasului, piramidei nazale, de fapt mărimea propriu-zisă a nasului, este dată de distanța dintre vârful nasului și intersecția acestuia cu șanțul subnazal. Poate fi apreciată ca mică, mijlocie, mare. Nasul poate prezenta o serie de particularitați, dintre care menționăm: vârful nasului în formă de sferă, vârf turtit, vârf deviat, vârf bilobat, nari departate, os nazal zdrobit, aripi cărnoase, aripi ridicate.
Profilul fronto-nazal este alcătuit din prelungirea liniei frunții peste linia dosului nasului. Se observă cel mai bine din planul lateral. În literatura de specialitate aceasta zonă este denumită profil fronto-nazal și începe de la linia de inserție a părului și se termină la vârful nasului.
Sunt întilnite urmatoarele forme de profil: continuu, frânt, paralel, unghiular, arcuit, ondulat.
Profilul fronto-nazal frânt are forma unei linii frânte datorită radăcinii nasului care este de profunzime mică. Profilul fronto-nazal paralel este prezent atunci când linia frunții este paralelă cu linia nasului. În acest caz fruntea este retrasă, dar peste nivelul nasului care este rectiliniu și are o radacină profundă. Profilul fronto-nazal unghiular este combinația unei frunți verticale sau ușor retrase, cu un nas rectiliniu având o radăcină bine conturată (adâncă). Profilul fronto-nazal arcuit este dat de o frunte bombată și un dos al nasului convex sau acvilin. Profilul fronto-nazal ondulat prezintă o frunte bombata și un nas concav (cârn, în șa).
Profilul naso-bucal este alcătuit din zona cuprinsă de la baza nasului la vârful bărbiei, fiind conturat de structura și dezvoltarea maxilarelor superior și inferior. Acesta poate fi:- prognat, când este osos, cu gura proeminentă; – ortognat – când oasele formează o linie de profil ștearsă. – retrognat – când oasele maxilarului inferior sunt retrase.
Șanțul subnazal (distanța naso-labială) este cuprins între baza nasului și marginea exterioară a buzei superioare. Se descrie sub aspectul înalțimii și lățimii sale. Înalțimea șanțului subnazal poate fi mică, mijlocie, mare. Lățimea șanțului subnazal poate fi mică, mijlocie, mare.
Gura constituie prima porțiune a aparatului digestiv reprezentată printr-o cavitate care conține limba și dinții și prin care sunt introduse alimentele în organism. Gura este delimitată de restul figurii prin buze, obraji, vălul palatin, planșeul bucal, comunicând posterior cu faringele. Gura se observă din plan frontal, apreciindu-se dimensiunile ei, respectiv mică, mijlocie, mare cât și amplasarea propriu-zisă a acesteia determinată de poziția comisurilor. Se pot întâlni guri orizontale, cu comisuri coborâte și cu comisuri ridicate. În examinarea gurii se pot observa și unele particularități, cum ar fi: gură oblica, gură exagerat de mare, gură în formă de inimă.
Buzele sunt formațiuni cărnoase care delimitează gura și acoperă dinții și reproduc exact, în regiunea bucală, forma arcadelor alveolo-dentare. Buza superioară prezintă un șant numit filtru, care se lărgește sus, terminindu-se într-o porțiune mai proeminentă, denumită tubercul labial.
Buza inferioară este răsfrântă în jos, formând o fosetă unde cresc, la adolescență, câteva smocuri de păr. Un șanț arcuit cu concavitatea în jos (șanțul labio-mentonier) desparte buza inferioară de regiunea mentonieră. Cele două buze se unesc lateral, formând comisurile gurii. Buzele se descriu apreciindu-se grosimea, proeminența și alte particularități. După grosime se întilnesc buze subțiri, mijlocii și groase. Dupa proeminență pot fi: buză superioară proeminentă, buză inferioară proeminentă, ambele buze proeminente. Alte particularități ce pot fi întilnite la buze sunt: buze crăpate, buza superioară ridicată, buza inferioară coborâtă, buza de iepure (buza de iepure – buza partial despicată, constituind o anomalie congenitală).
Dintii se gasesc în cavitatea bucală. Sunt fixați în alveolele dentare ale maxilarului și mandibulei printr-o articulație proprie. Dinții sunt în numar de 32 la adult, când se formează dentiția permanentă. Dupa forma și caracteristicile individuale ale dinților se deosebesc patru feluri de dinți : incisivi (8), canini (4), premolari (8) și molari (12). Din punct de vedere structural, dintele este compus din coroană, colet și rădăcină, iar în interior are pulpa dentară formată din țesut conjunctiv, vase sanguine și nervi. Dinții se examinează detaliat în cazul cadavrelor neidentificate, ocazie cu care se întocmeste și odontogramă. Astfel, pentru persoane se descriu o serie de particularități care pot fi sesizate cu ocazia observării acesteia. Este vorba despre lătimea dinților, depărtarea dintre aceștia, asimetria lor, dinți lipsă, falși, îmbracați, existența unor lucrări dentare (plombe, proteze), culoarea lor, etc.
Bărbia este porțiunea cea mai de jos a figurii, conturând fața și dându-i forme caracteristice. Bărbia se examinează din plan frontal, sub aspectul înalțimii și lățimii și din plan lateral, din punct de vedere al înclinației. Înalțimea bărbiei poate fi apreciată în cele trei gradații : mică, mijlocie, mare.Lățimea bărbiei poate fi apreciată ca fiind: mică, mijlocie, mare. După inclinare bărbia poate fi retrasă, proeminentă, verticală. Particularități:bărbie dublă, cu gropiță.
Barba și mustățile – se descriu din punct de vedere al mărimii, culorii și al portului.
Unii autori, recurgând la un criteriu combinat: mărime – formă – pozitie, realizează urmatoarea clasificare, care nu se pare exactă, deoarece nu diferențiază clar diferitele tipuri de bărbi. Astfel, se arată: "barba poate fi: mare, când cuprinde toată fața, dar părul este scurt; în formă de guler, când este o continuare a perciunilor și cuprinde întreaga față pîna sub bărbie; muscă, cînd sunt fire sub buza inferioară; cioc-de dimensiuni, dar pe toată bărbia".
Dimpotrivă, un alt autor, folosind criterii bine individualizate, realizează urmatoarea clasificare: -după lungimea firului de păr: mare, mijlocie, mică ; -după formă (port): barbă plină, barbă marinar, zgardă, barbișon, cioc, muscă [44, p.165]. Mustățile pot fi mari, mijlocii, mici.
După formă, ele pot prezenta formă plină arcuită în sus, formă plină lăsată pe gură, tăiată pe buze, cu părul scurt, arcuite, în formă de coada rândunicii, sub formă de muscă, constând într-un smoc de păr situat în zona mediana a narilor. Barba și mustățile au în mod obișnuit aceeași culoare cu cea a părului de pe cap, dar se pot diferenția uneori. În caz de diferențiere se menționează culoarea. Se menționează dacă sunt cărunte, au fire albe sau sunt complet albe.
Părul se descrie, apreciindu-se linia de inserție, natura și desimea sa, coafura, lungimea, culoarea. Linia de inserție a părului se observă la partea superioară a porțiunii verticale a osului frontal, ea marcând de fapt locul de implantare a părului pe suprafața capului. Această linie se poate încadra în una din urmatoarele forme : dreaptă, ascuțită, circulară în sus, circulară în jos, eventual ondulată. Natura părului este determinată de modul firesc de creștere a firelor. De aici, se întilnește păr drept, ondulat, buclat, creț. După desime părul poate fi: des, normal, rar.
Lungimea părului poate fi: mare, mijlocie, mică. Coafura (portul părului) poate varia între păr purtat peste cap, cu cărare pe stânga sau pe dreapta, ori adus spre frunte. Culoarea părului poate fi: neagră, castanie, blondă, roșcată, albă.
Favoriții (perciunii)- după lungime (lungi, mijlocii, scurți) și după direcția lor (drepți, oblici).
Calviția (chelia) se ia în raport cu zona capului, putând fi frontală, frontal-parțială sau totală.
Urechile. Printre elementele esențiale ale figurii, care permit atât identificarea persoanelor cât și diferențierea lor, se află și urechile, ele fiind apreciate ca prezentând cele mai multe calitați identificatoare. Urechile, după cum se menționează în literatura de specialitate, prezintă un dublu caracter : sunt imuabile ca formă și proporții, de la nașterea pâna la moartea persoanei și variabile, adică nu se întilnesc doua urechi identice. Pavilionul extern al urechilor este alcătuit din mai multe cartilaje de mărimi și forme variate. Elementele principale ce alcătuiesc pavilionul urechilor sunt urmatoarele : helix, antehelix, tragus, antetragus, lob, conca. Helixul este marginea exterioară, bordura urechii. El începe de deasupra tragusului, chiar din conca și se continuă pâna la lob. Se împarte în trei zone : helix originar, helix superior și helix posterior. La aceste zone se pot întâlni variații deosebite ale elementelor.
Helixul originar poate fi lung, mijlociu, scurt, apreciind întinderea sa din conca pâna la vârful superior al urechii. Helixul superior începe de la vârful urechii și se termină la îndoitura dinapoi a acesteia. El se poate aprecia după lungime, ca fiind lung, mijlociu, scurt și dupa lățime, ca fiind lat, mijlociu, îngust. Helixul posterior începe de la îndoitura dinapoi a părții superioare a urechii și ajunge până la lob. El poate fi apreciat dupa lungime și lătime, ca mare, mijlociu, mic.
Antehelixul este paralel în interiorul urechii cu helixul, el fiind o proeminență cartiloginoasă de forma concavă, rectilinie sau convexă, în același plan, sau peste nivelul helixului.
Tragusul este un cartilagiu mic, de regulă de formă triunghiulară, formând peretele anterior al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixată de față, iar vârful se află înspre marginea posterioară a urechii, respectiv spre helixul posterior.
Tragusul poate fi ascuțit, șters (aproape absent), bine conturat. Antetragusul este plasat la partea inferioară a antehelixului, opus tragusului și deasupra lobului urechii. El este format dintr-un cartilagiu mai mult sau mai puțin dezvoltat. Antetrgusul se descrie după înclinație (orizontal sau oblic), formă (concav, rectiliniu, convex) și mărime (mic, mijlociu, mare).
Lobul este amplasat în partea inferioară a urechii în continuarea helixului posterior și sub antetragus, alcătuind partea cărnoasă a urechii. El prezintă valoroase elemente de individualizare, legate de mărime, formă, aderență și alte particularități. După mărime lobul poate fi mic, mijlociu, mare iar după formă – oval rontujit, ascuțit. După aderență lobul poate fi lipit, semilipit, liber [13, p.47-48]. Alte particularități: absența parțială sau totală a lobului, mărimea exagerată.
Conca sau canalul auditiv extern este un orificiu ce poate fi apreciat dupa mărime (mic, mijlociu, mare) și profunzime. Forma generală a urechii poate fi ovală, rotundă, triunghiulară, dreptunghiulară sau pătrată. Mărimea urechilor se apreciază după înalțime (mare, mijlocie, mică) și lățime (mare, mijlocie, mică). Depărtarea urechilor se apreciază în funcție de distanța acestora față de conturul capului. Se întâlnesc urechi lipite, depărtate superior, depărtate inferior, depărtate total precum și asimetric.
Semnalmente funcționale (dinamice) [44]. Semnalmentele dinamice apar cu prilejul executării diferitelor mișcări cum ar fi: ținuta corpului, poziția capului, alura mersului, gesticulația, expresia fizionomiei, privirea, timbrul vocii, felul de a tuși, de a râde.
Unii criminaliști consideră și scrisul un semn funcțional. În ceea ce ne priveste nu acceptăm această opinie, întrucât așa cum am arătat semnalmentele unei persoane reprezintă trasăturile exterioare, generale și particulare ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.
Este deci vorba de o caracteristică a persoanei, a corpului uman. Trebuie făcută deci distincție între acțiunea de a scrie și rezultatul acestei acțiuni care este scrisul propriu-zis, respectiv succesiunea de cuvinte rămasă imprimată pe hârtie.
Ținuta corpului depinde de felul de contractare a mușchilor și poate fi apreciată ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesiuni cum ar fi cele de ofițer, functionar, intelectual, marinar, țăran, student, balerin, etc. Felul atitudinii generale a corpului nu este o formă definitiv stabilită, putând fi ușor "deghizată" prin "jucarea unui anumit rol", după interesul pe care o persoană îl poartă unei anumite situații, dar totuși, unele aspecte de bază sunt păstrate prin deprindere și acestea revin în ținuta corpului ca o constantă. Tot ca atitudinipot fi: ținerea mâinilor pe șolduri, în buzunarele pantalonilor, la încheietura hainei, la spate.
Alura mersului unei persoane constituie un element prețios pentru identificarea ei, datorat fixării mișcărilor prin stereotipii dinamici. Elementele mersului: lungiea pasului (mare, mică mijlocie), linia de direcție (dreaptă, ondulată), lățimea pasului (mare, mijlocie, mică), unghiul de mers (pozitiv, negativ). Apoi se pot defini și caracteriza rapiditatea, simetria laterală și uniformitatea pașilor, atitudinea corpului (drept, aplecat), poziția capului în timpul mersului (bățoasă, domoală, aplecată înainte ori înapoi, spre stînga sau spre dreapta), modul în care piciorul se detașează de sol (glisează, se ridică), mobilitatea, oscilația capului (lateral, antero-posterioare, verticale), ondulații ale bazinului, mișcari ale bratelor.
Expresia fizionomiei este o manifestare de comportament a feței care este reprezentativă în ceea ce privește identificarea persoanelor.
Expresia feței [44, p.165] poate fi aparentă sau reală, în acest ultim caz fiind expresia trăirilor dintr-un anumit moment al unei persoane. Poate fi calmă, enervantă, flecmatică, supărată, mirată, confuză, distrată sau obosită. Expresia feței este dată în principal de privire, care antrenează după sine nu numai mișcarea ochilor ci și o parte a mușchilor feței. Felul de a privi al unei persoane nu este legat numai de deprindere și de întreaga sa personalitate, ci și de anumite stări psihofiziologice prin care trece, de vârsta, de umiditatea lacrimilor, a ochilor, de culoarea irisului și de întreaga mimica a feței. Privirea apare ca o realitate imaterială, ca o serie de radiații care pleacă din ochi. Aceste radiații sunt succeptibile de modalități, adică "expresiile privirii": privirea tandră, rece (răutăcioasă), mânioasă (furioasă), bănuitoare, neîncrezătoare, întrebatoare, mirată, precum și: fixă, dreaptă, oblică, pătrunzatoare, mobilă, fugitivă.
Expresia buzelor poate fi obișnuită (normală), cu tremurături, cu aspect ironic sau de tristețe. Ca particularități, o persoană este caracterizată prin faptul că își mușcă buzele ori, la ele se observă un tic nervos sau un rictus, își strânge ori își suge dinții.
Gesticulația este determinată de modalități prin care se exteriorizează un anumit obicei, fiind un act reflex al persoanei spre lumea exterioară și care se manifestă în forme diverse.
Gesticulația este reprezentată de mișcări voluntare sau involuntare, cu funcții de expresie, simbolizare, intervenție activă, fapte de conduită cu o anumită semnificație. Gesticulația este în general corelată cu vorbirea, gândirea ori cu alte activități desfășurate de individ. Ea se apreciază din punctul de vedere al intinderii (gesturi persistente) și frecvenței și poate fi intâlnită din abundență, rar sau deloc. Gesturile sunt numeroase și variate: clipire rapidă, ridicarea umerilor, încruntarea frunții, mișcarea sprâncenelor, a comisurilor gurii, mișcarea capului și a mărului lui Adam, scobitul în nas, dinți, roaderea unghiilor, frecatul mâinilor, etc. Gesturile trebuie reținute ca atare, fiind elemente valoroase în identificarea persoanelor, apreciate cu alte trasături.
Vocea si vorbirea se pot distinge: vorbirea scurtă și corectă, vorbirea scurtă și incorectă, vorbirea în fraze lungi corecte, vorbirea în fraze lungi confuze.
Din punct de vedere al clarității, vocea poate fi clară sau răgușită. Ca timbru poate fi: nazală, bărbătească, feminină și senilă.Din punct de vedere al rapidității alocațiunii, vorbirea poate fi: rapidă, obișnuită, rară și schimbatoare. Ca particularități mentionăm vorbirea cu erori gramaticale ori cu utilizarea de cuvinte obișnuite sau străine, folosirea unor dialecte, subdialecte sau graiuri ori a expresiilor literare; de asemenea se pot întâlni bâlbâiala și diverse anomalii fiziologice ca vorbirea șuierătoare, peltică, groseiată, ca defecte ale vorbirii [12, p.234].
Individualitatea vocii și vorbiii, determinată de diverse particularități anatomice și fiziologice permite diferențierea netă a unei persoane față de alta, pe baza unor caracteristici de natură diferită. Identificarea persoanei după voce se constituie astfel ca o metodă tehnico-stiințifică modernă, pe care criminalistica o pune în slujba stabilirii adevarului, a descoperirii autorului infractiunii. Această metodă servește la identificarea persoanei atât conjugată cu alte metode criminalistice cât și în mod solitar, în situația în care singurele indicii în legatură cu o anumită persoană sunt furnizate de urmele sonore ale vocii și vorbirii [44, p.166].
Examinarea caracteristică a urmelor sonore pentru identificarea persoanelor, inclusiv pentru constatarea unor împrejurari în care a fost savârșită fapta a devenit deci posibilă datorită punerii la punct a unor metode științifice, la care și cercetatorii români și-au adus contribuția [7].
Tot în cadrul semnalmentelor funcționale sunt incluse și anumite obișnuințe în diverse activități, cum ar fi: felul de a aprinde chibritul, felul cum se ține țigara în mână sau în gură, în timpul fumatului, exsalivația frecvența, etc.
Semne particulare. Prin semne particulare în sens criminalistic se înțeleg anumite defecte anatomice și funcționale care ajută la identificarea unei persoane [24, p.70]. Ele se datoresc unor malformații congenitale, diferitelor acumulari sau deformări cantitative ori calitative sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc [44, p.167].
Cicatricele – etiologic acestea pot fi traumatice, datorate unor plagi care afectează stratul dermic al pielii sau ca urmare a unor accidente mecanice, fizice, chimice, chirurgicale – în urma unor intervenții chirurgicale. Cicatricea trebuie descrisă amplu urmând a se face referiri la culoare, formă, mărime, amplasare. Din punct de vedere al culorii, cicatricele pot fi: rosii, roz, vinete, negre, decolorate sau albicioase. Aceste culori pot indica și momentul aproximativ al crearii lor. De exemplu : cicatricea roșie este proaspătă, în timp ce o cicatrice albă sau decolorată este veche, celelalte culori fiind intermediare. Unele cicatrice dispar cu timpul, se deplasează sau își schimbă forma odata cu procesul de creștere al organismului. În cazul în care forma vizibilă a cicatricelor este ștearsă prin tratament medical sau nu se percepe, partea respectivă a corpului se bate ușor cu mâna, pentru a aparea în alb (cicatricea), pe fondul roz al țesutului iritat. Ca formă, cicatricele pot fi liniare, stelate, circulare, semiovale, ca mărime: mari, mijlocii, mici.
Culoarea pielii (tenul) reprezintă în afara diferenței dintre rase și un semn particular cauzat de diferite boli, ingerației de alcool sau acțiunii exterioare a unor substanțe chimice sau factori termici. Astfel, culoarea galbenă sau galben-cenușiu se întâlnește la hepatici, colorația roșie a nasului, obrazului este specifică alcoolicilor.
La diferite persoane se pot observa pe piele prezența unor pete, negi, alunițe sau a altor semne din naștere. Descrierea re în vedere locul, forma, poziția, mărimea și culoarea lor.
Modificările pigmentare ale pielii, petele pigmentare, petele păroase – cele mai multe de origine congenitală – au și ele importanță în identificare.
Increțiturile feței (ridurile) se descriu după formă, adâncime și zona unde se găsesc. Din punct de vedere al zonei unde se găsesc, ridurile pot fi: – increțiturile frontale: adânci sau mai la suprafață, se prezintă sub forma unor cute orizontale, uneori în formă de "V", alteori sub formă de linii paralele sau așezate neregulat. – increțiturile oculare – se pot găsi sub ochi, având formă arcuită, uneori ca niște pungi datorate vârstei sau stării de oboseală, precum și la unghiurile externe (comisuri) ale ochilor, când au forma unui evantai cu partea deschisă spre oasele temporale, denumite și labă de gâscă ; – increțiturile bucale sunt formate în jurul gurii și se împart în mai multe categorii : șantul nazolobial care pornind din dreptul celor două nări, trece pe lingă colțurile gurii, șantul bucal, în forma de arc, este situat în dreptul fiecarui colț al gurii. – increțiturile obrazului și ale tragusului se descrie forma, mărimea, numărul și adâncimea lor. Este cunoscut că aceste încrețituri pot fi corijate sau îndepărtate prin intervenții chirurgicale plastice. În asemenea cazuri pot și trebuie să fie descoperite cicatricele postoperatorii, care sunt foarte fine și situate în regiunea imediat anterioară lobului urechilor ori la nivelul inserției, terminale forării frontale sau a șantului nazolobial. Modificările în sistemul funcțional fac de asemenea parte din semnele particulare. Ele pot fi de natură medicală, congenitală sau traumatică.
Anumite boli produc modificări ale unor elemente sau părti din organe ale corpului, figurii, etc. Astfel, o paralizie facială poate duce la căderea comisului gurii în zona afectată [14, p.114].
Malformațiile congenitale ce pot fi reținute ca semne particulare pot fi numeroase: platfusul, picioare în formă de X, O, K, modificări ale coloanei vertebrale, strabismul, ochi de culori diferite (ceacâri), unele defecte de vorbire, polidactilia, unele forme de asimetrie (departarea diferită a urechilor, ochi de mărimi diferite). Modificările de natură traumatică sunt și mai numeroase, spre exemplu: amputarea unui deget, zdrobirea osului nazal, pierderea unui ochi și înlocuirea sa cu o proteză, etc. Semnele particulare pot exista la nivelul unor organe sau părti din acestea, fără a avea origine patologică sau traumatică. Se pot menționa: frunte cu bose frontale proeminente, frunte concavă, nas proeminent, nas cu vârf sferic ori bilobat, gura în formă de inima, bărbie cu gropiță sau bilobată, urechi exagerat de mari sau departate, etc.
Există unele semne particulare care se datoresc modificărilor structurale ale diferitelor părți ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor meserii.
De exemplu: – cizmarii au bătături deasupra genunchilor (datorită loviturilor de ciocan) și la mână (ca urmare a ținerii cuțitului) precum și înfundarea coșului pieptului; -croitorii și frizerii au bătături și înțepături pe degete (lăsate de manipularea foarfecelor și a acelor de cusut); -fierarii au podul palmei întărit datorită ciocanului; -plăpumarii au îngroșări la nivelul gleznelor (ca urmare a obiceiului de a sta " turcește "; -parchetarii au bătături localizate la genunchi; -muncitorii care manevrează substanțe pulverulente, minerale și minereuri au încrustații cu praf pe mâini și pe față, etc. [20, p.49].
Tatuajul este rezultatul imprimării unui desen format sub piele cu ajutorul unor înțepături prin care se introduce o anumită substanță.
Din punct de vedere etiologic, tatuajul [33, p.85] poate fi: -tatuaj involuntar (accidental, medical, profesional) – produs independent de voința persoanei ; -tatuaj voluntar – este urmare a dorinței persoanei de a se tatua. El se întâlnește, fără pretenții de a prezenta o ordine a frecvenței, la foștii deținuți, alienații mintal, prostituate, marinari, etc.
Din punct de vedere al imaginilor pe care le prezintă, tatuajul poate fi: -mistic (cuprinzind embleme religioase); -patriotic sau istoric (decorații, eroi, figuri din istorie); -razboinic (embleme, lozinci, semne de luptă); -erotic (figuri și inscripții obscene); -afectiv (simboluri ale dragostei, bucuriei); -profesional (figuri și inscripții care înfățișează specificul meseriei); -criminal (obiecte sau scene de crime); -homosexual (scene obscene, de pederastie sau lesbianism). Ca pondere de tatuare, în afara celui prin înțepare se mai rețin tatuajul prin sacrificare, cicatrizare, arsură, ulcerare, mixt. În studierea unui tatuaj trebuie luate în considerare culoarea, subiectul pe care îl prezintă, regiunea unde este situat, precum și dacă cuprinde eventuale urmare, litere, cifre, etc.
Culoarea tatuajului diferă după substanța introdusă, putând fi albastră, neagră sau verde, iar forma și mărimea depind de modelul ales sau cauza care l-a determinat. Preferate pentru tatuaj sunt brațele și pieptul, dar nu sunt excluse nici celelalte părți ale corpului, cu excepția pielii de pe cap, palma mâinilor și talpa picioarelor. Tatuajul poate da o serie de indicații în legătură cu profesia, starea civilă a persoanei, anturajul, moralitatea, obiceiurile, etc.
Îmbrăcămintea și obiectele portabile [44, p.168]. Îmbrăcăminte și celelalte obiecte portabile nu prezintă întotdeauna caracteristici constante utile pentru recunoașterea sau identificarea unei persoane, deoarece ele pot fi înlocuite cu altele sau modificate.
Totuși în practică s-au înregistrat numeroase cazuri când referirile făcute la îmbrăcămintea persoanei, la accesorii și obiecte purtate de aceasta au dus la identificarea ei.
Prin îmbrăcăminte se înțeleg acele obiecte folosite pentru acoperirea capului, corpului și pentru încălțat.
Descrierea îmbrăcămintei și a obiectelor portabile se realizează arătându-se următoarele: denumirea obiectului, culoarea, gradul de uzură, materialul din care sunt confecționate, alte caracteristici. Pentru persoanele declarate ca dispărute de la domiciliu și pentru cadavre se întocmesc fișe speciale cu datele portretului vorbit, în care se face și o descriere amănunțită a îmbrăcaminte și încălțămintei.
Însă, îmbrăcămintea poate duce la identificarea individului nu numai prin caracteristicile sale (croială, culoare, etc.) ci și prin indicația semiologică pe care o oferă cu privire la individul respectiv.
Astfel, imbrăcămintea poate dezvălui uneori profesia, ocupația persoanei (uniforma de ostaș, de preot, etc. sau îmbracamintea de zidar, vopsitor, mecanic, este deseori sugestivă), poate dezvălui starea materială și originea socială (modestă, săracă sau avută), poate trăda mentalitatea, gradul de civilizație, rafinamentul etic sau lipsa lui, și chiar bunul simț sau absența acestuia. De exemplu, ce lămurește asupra valorii umane dubioase o îmbracaminte exuberantă, fantezistă, asociind la tăieturi îndrăznețe anumite culori, eșarfe, cravate excentrice sau din contră, frapând prin neglijența totală, dezordine și murdărie (care ar vrea să exprime nonconformism, protest social, dar enunță în realitate lene, dezordine mintală, decădere socială).
În anumite situații infractorii recurg la inovări de modificare a aspectului extern, prin intervenții chirurgicale, plastic reparatorii și mutilante, prin deghizare sau machiere, în această din urmă situație, modificarea aspectului exterior fiind numai temporară.
Frecvente în străinătate, intervențiile chirurgicale plastic-reparatorii sunt efectuate în condiții de deosebită discreție, și contra unui onorariu mai mult decât substanțial. Se reușesc adevărate metamorfoze însă multe au un caracter temporar: intervine laxitatea ligamentului și zbârcirea fiziologică a pielii.
Au mai multe scopuri: schimbarea radicală a trăsăturilor fizionomiei, modificarea acestora, dispariția temporară a ridării, extirparea unui semn particular.
La prima vedere, un ochi neavizat nu observă cicatricele post-operatorii, dacă intervenția a reușit. Sunt sesizabile însă unele discordanțe cum ar fi o vârsta aparent înaintată și un ten mult prea frumos. Examinarea locală realizată de expert clarifică imediat orice dubiu.
Alți infractori recurg la metode barbare: amputație traumatică, desfigurări prin vitriolaj, arsuri ori sacrificarea unor organe, fiind executate ne mai ținându-se cont de criteriul estetic, lasă urme perfect vizibile asupra cărora nu mai pot plana dubii referitoare la mecanismul de producere. Rezultatul este o cicatrice cheloid, foarte urâtă, adesea fiind însoțită de modificări de ordin funcțional.
Se încearcă să se îndepărteze unele semne particulare, adesea minore ca efect, însă semnificative prin prezența și caracterul lor de individualizare. Datorită modului defectuos de lucru se înregistrează efectul invers : căpătarea unor cicatrice ce sunt și mai semnificative, prin însăși natura lor.
Dintre modalitățile de utilizare mai frecvent întâlnite a deghizării, machiajului și substituirii de persoane, se pot aminti: – prezentarea sub înfatisarea sexului opus; – îmbătrinirea artificială; -vopsirea feței cu pergament de potasiu pentru a părea arsă de soare, injecții subcutanate cu parafină în țesutul cărnos al nasului marindu-i volumul și modificându-i pentru un timp conturul muchiei, lățirea unghiurilor exterioare ale ochilor ; -portul de peruci, de bărbi, de mustăți false (se poate constata cu ușurință datorită poziției statice a coafurii, inexistenței inserției, părului pe frunte și acoperirii prin pieptănarea părului a unei părți din frunte) ; – acoperirea obrazului cu pălării cu boruri largi, ochelari cu lentile de culoare închisă, fulare late; – cantități mari de fard dispuse pe zonele neacoperite ale feței [40]; – substituirea unei persoane cu fratele sau geamăn sau cu o altă persoană care îi seamănă bine, cu sau fără alte modificări ale fizionomiei.
Oricare ar fi soluția la care se recurge, esențialul constă în aceea că vor trebui obținute informații cât se poate de amănunțite, preferabil furnizate de mai multe persoane. La fața locului se vor examina acele categorii de obiecte care ar fi putut reține urme de substanță utilizată de către făptuitor pentru a-și schimba aspectul exterior.
Parcurgerea drumului străbătut la venirea în câmpul infracțional și, mai ales la plecare, de către persoana suspectă că s-ar fi prezentat sub o altă înfațișare, uneori poate furniza surprize prin descoperirea urmelor manoperelor executate sau chiar corpuri delicte (peruca, barba falsă), inele de cauciuc ținute în cavitatea bucală pentru a bomba obrajii, truse de machiaj, parafină.
În anumite situații infracționale, autorii recurg la deghizări care să le asigure tăinuirea actelor infracționale și punerea, totodată pe piste greșite a organelor de cercetare. Așa cum pe bună dreptate se arată în literatura de specialitate progresele chirurgiei estetice vor putea servi tot mai mult la modificarea aspectului exterior al infractorilor urmăriți, dacă aceste operații nu se vor face sub un control eficient al organelor de poliție [40, p.335].
1.4. Evoluția mijloacelor tehnice și tehnologia realizării portretului vorbit. Perspectivele
implementării sistemului automatizat de identificare facială „IMAGETRAK”
Mijloacele tehnice de realizare a metodei portretului vorbit cunoscute în prezent, inclusiv și în unitățile de criminalistică ale [16] sunt următoarele: schița de portret sau portret schițat; fotorobotul; foto-fit-ul; desen-compoziție; identi-kitul; mimicompozitorul; portret robot computerizat; sistemul automatizat IMAGETRAK.
Schița de portret sau portretul schițat este considerat a fi cel mai vechi dintre mijloacele utilizate la realizarea portretului vorbit. În baza semnalmentelor furnizate de martorii oculari, victime ori alte persoane, se poate întocmi „portretul robot” al făptuitorului. Aceasta însă presupune calități plastice din partea criminalistului sau apelarea la serviciile unui pictor etc.
Fotorobotul [17, p.126] a fost imaginat pentru prima dată în 1952 de către Pierre Chabot, comisar divizionar , constând, la început, din prezentarea în fața martorilor a mai multor fotografii, dintre care cei prezenți urmau să le indice pe cele care se asemănau cu persoana căutată [28, p. 213]. După mai multe succese, Chabot și-a perfecționat metoda, iar după a.1965 formează o compoziție facială din trei zone, fiecare având câteva zeci de variante [44, p.449]. Cele trei zone au următoarea compoziție: zona frunții și a părului, cuprinzând aici și conturul superior al capului, zona ochilor și a nasului și zona gurii și a bărbiei. Din punct de vedere tehnic, albumul destinat identificării aste alcătuit dintr-un set de fotografii executat în condiții similare de încadrare și mărime, astfel încât cele trei zone menționate să se suprapună perfect.
Se vor fotografia sute de persoane, la aceeași scară și aceeași poziție a capului. După sexul persoanei și conturul feței, aceste fotografii vor fi împărțite în 2 – 3 grupe. În cadrul fiecăreia, fotografiile vor fi tăiate în trei fâșii, urmând delimitările celor trei zone. Aceste fotografii vor fi lipite pe planurile alunecătoare și paralele ale unui dispozitiv cu care se vor putea executa numeroase combinații de structuri faciale, după indicațiile date de martorii care au văzut persoana căutată. Când combinația celor trei zone a ajuns la construcția unei fizionomii care este asemănătoare cu persoana respectivă, se fac unele retușuri pentru a asigura continuitatea dintre diferitele secțiuni, compoziția rezultată se fotografiază, iar după o nouă retușare a negativului se scoate pozitivul.
Identikit – ul, un alt mijloc tehnic a fost realizat de către șeriful Mc. Donald din Los Angeles, în timpul celui de-al doilea război mondial [43, p.213] și se numără printre mijloacele tehnice frecvent folosite în practica de cercetare penală. Studiind caracteristicile faciale a peste 400 de persoane, Mc. Donald a extras formele cele mai tipice, pe baza cărora a stabilit un nou sistem de identificare, pornind însă totul de la metoda descrierii semnalmentelor.
La dispoziția persoanei care alcătuiește portretul după această metodă, este pus un album ce conține 500 – 700 elemente faciale desenate independent pe un material transparent, alcătuind 11 – 12 grupe de tipuri. Fiecare grup este notat cu câte o literă, de exemplu: A-gura, B-fruntea, C-părul, D-sprâncenele, etc. Fiecărui element îi corespunde un simbol compus din cifre și litere. Litera reprezintă elementul facial, iar cifra una dintre variantele lui. Pe lângă aceste foi transparente, reprezentând fiecare un element facial într-una din variantele lui, sistemul mai dispune de un album în care sunt trecute toate elementele faciale cu variantele lor și cu aceleași simboluri ca foile transparente. Persoana care urmează să recunoască infractorul sau individul necunoscut consultă albumul și, dacă un element facial dintr-o anumită variantă este socotit că prezintă asemănări cu același element facial al celui necunoscut, foaia transparentă conținând acest element se așează pe geamul mat al unui dispozitiv de iluminat, urmând pe rând și celelalte foi transparente conținând elementele faciale socotite asemănătoare cu ale persoanei ce urmează a fi identificată. “Operațiunea” se petrece în prezența organului de urmărire care conduce recunoașterea [44, p.451]. Obținând prin transparență ansamblul figurii, se vor putea face modificări schimbând între ele diferitele variante ale elementelor faciale, până se va ajunge la o compoziție cât mai apropiată celui urmărit. Portretul retușat poate fi completat cu diverse elemente ce existau pe corpul persoanei atunci când a fost observată – mustățile, ochelarii etc.
Un avantaj al identi – kit – ului este faptul că se bazează pe identificarea vizuală, fiind mult mai accesibil omului de rând care nu cunoaște tehnologia științifică a descrierii semnalmentelor și, în același timp, este o metodă mai intuitivă, mai directă, evitând neajunsurile care s-ar putea să apară din cauza unei exprimări greșite [45, p.93].
În ultimul timp s-au făcut propuneri pentru unele perfecționări ale metodei “identi – kit” prin combinarea cu metoda “fotorobot”. S-au studiat cele mai reprezentative tipuri ale variațiilor antropologice ale unei populații, întocmindu-se 60 – 80 de portrete reprezentative, cuprinzând 1000 variante ale particularităților faciale (desenele au fost selecționate din fotografiile celor mai caracteristice figuri din rândul populației [10, p.73-74]. Pe o peliculă de au fost reproduse 60 de portrete, conținând cele mai tipice caracteristici faciale. Pelicula a fost apoi tăiată în cinci fâșii longitudinale, cuprinzând: imaginea frunții, regiunea ochilor, regiunea nasului începând de la rădăcina lui, regiunea gurii și regiunea bărbiei, cuprinzând și conturul ovalului. Fiecare fâșie longitudinală este înfășurată pe un alt mosor, iar cele cinci perechi de mosoare sunt fixate într-o cutie cu geam mat, dispozitiv de iluminare uniformă și eventual dispozitiv de proiecție. Prin rularea independentă a celor cinci fâșii de peliculă se pot obține peste un miliard de portrete.
Mimicompozitorul (MIMIC) ca mijloc tehnic mai avansat, destinat acestor operațiuni, se apropie, oarecum, de metoda identi – kit – ului, dar este mai perfecționată. Dispozitivul are forma unei cutii prevăzute cu un ecran. Pe ecran sunt proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de . În aparat există 6 filme pe care sunt înregistrate variantele elementelor faciale [39, p.170].
La elementele faciale se va lua în considerare forma capului (raportată la conturul feței și la conturul profilului), fața, părul, fruntea, ochii, nasul, gura și buzele, bărbia, urechile, ridurile, culoarea pielii, eventualele semne particulare sau tatuaje.
Deplasarea filmului pe ecran este dirijată de la un panou de comandă. Prin combinarea elementelor faciale potrivite se va alcătui pe ecran imaginea dorită, și aceasta trebuie fotografiată imediat (de obicei cu aparat de tip “Polaroid”).
Portretul robot computerizat, ca tehnologie recentă se sprijină pe tehnicile precedente, pe metoda portretului – robot, care și ea își are rădăcinile în studiile renascentiste efectuate asupra fizionomiei umane și în antropometrie. Ideea pe care se bazează realizarea portretului e simplă: martorului sau victimei unei infracțiuni i se prezintă albume cu elemente faciale din care trebuie să le aleagă pe cele asemănătoare cu cele ale făptuitorului. Elementele alese sunt apoi combinate astfel încât să reproducă o față umană, fața infractorului. Fiind realizat, de regulă, cu aportul unor persoane care nu au nici o pregătire în acest domeniu, portretul – robot este deseori incomplet și are o doză mai mică sau mai mare de subiectivism.
În executarea unui portret – robot intervin trei componente: martorul sau victima, mijlocul de realizare și specialistul. Între acestea trebuie să existe o legătură cât mai strânsă pentru asigurarea reușitei. Primul, de o deosebită importanță calitativă, victima sau martorul ocular pasiv [36, p.23-24], furnizează date (semnalmente) pe baza senzațiilor și percepțiilor sale vizuale care sunt, uneori, doar impresii sau iluzii. În relatarea sa, martorul poate fi, după caz, realist sau subiectiv din cauza stresului puternic, unei temeri ne justificate de ridicol sau ne sincerității, situații în care se impun convingerea să se spună adevărul. Nu există reguli prestabilite în selecția martorilor, totuși persoanele care lucrează cu publicul, copiii de peste 10 ani, și unele femei casnice – dornice de informare – pot asigura premisele unui portret – robot de calitate. Veriga finală, executantul tehnic al portretului – robot, procedează conform unei tactici de lucru bune pusă la punct, adaptabilă în funcție de martor. Specialistul în portrete – robot trebuie să posede o cultură vizuală vastă, dobândită din observațiile zilnice, din orice imagine cotidiană. În plus, folosind ca unealtă computerul, trebuie să aibă cunoștințele necesare și deprinderea lucrului cu calculatorul în general și cu programele grafice în special. Folosirea calculatorului electronic pentru realizarea portretului – robot s-a impus datorită faptului că ușurează mult manipularea elementelor faciale și chiar transformarea lor, reducând pe această cale timpul de lucru. Computerul folosit în acest scop este compatibil IBM și are următoarea configurație: unitate centrală, memorie externă, monitor color cu interfață grafică specială TARGA, mouse, tastatură, video – printer sau imprimantă color, cameră video.
Din punct de vedere software, pe calculator trebuie instalat programul TIPSPLUS, un program de grafică general, care oferă însă și facilitățile necesare realizării portretelor – robot: -posibilitatea achiziționării de imagini – în cazul nostru fețe umane; – gestionarea elementelor faciale în fișiere separate; – posibilitate de translație, rotație, modificare a dimensiunilor.
Metoda se poate folosi în cercetarea infracțiunilor în care făptuitorul a fost văzut de victima sau de un martor ocular (omor, tâlhărie, viol, furt) sau în cazul disparițiilor de persoane.
Pentru început i se spune martorului ce se așteaptă de la el, i se precizează elementele faciale care interesează: conturul feței, părul, ochii, nasul, gura, urechile și eventualele elemente particulare: barbă, mustăți, ochelari, alunițe, negi, apoi i se modul de lucru și facilitățile pe care le oferă calculatorul printr-o foarte scurtă demonstrație. În continuare i se prezintă martorului banca de date. Acest lucru poate fi realizat în două variante: – prezentarea fotografiilor unor persoane așa cum au fost înregistrate; – prezentarea elementelor faciale decupate, sub forma unor tablouri de elemente de același tip.
Una sau alta din variante se alege în funcție de martor întrucât s-a constatat că unii martori nu reușesc să aleagă elementele odată decupate dar le pot recunoaște mai ușor din fețe întregi, în timp ce pe alții ansamblul îi derutează și pot alege doar din elemente de același tip.
Deoarece este greu să intuim de la început capacitatea martorului de analiză și sinteză, de multe ori trebuie să prezentăm elementele în ambele moduri, succesiv. Martorul trebuie să aleagă elementele fizionomice în mai multe variante dintre care se va hotărî pe parcursul compunerii care este cel mai potrivit. În continuare, cu ajutorul elementelor indicate de martor se trece la alcătuirea propriu – zisă la portretului robot. Se așează pe ecran toate contururile de fețe alese, eventual micșorate, martorul fiind invitat să se decidă asupra uneia singure. Conturul ales se readuce la dimensiunea normală și se așează într-o parte a ecranului monitorului, cealaltă rămânând spațiu de lucru. În zona liberă se așează perucile, martorul urmând să o indice pe cea mai potrivită. Acesteia i se fac mici retușuri, conform indicațiilor martorului. Operația este urmată de posibilitățile oferite de calculator: translația imaginilor și mărirea sau micșorarea lor. Se procedează la fel cu restul elementelor dacă este cazul.
Ultima fază o reprezintă retușarea portretului, care constă în ștergerea sau atenuarea liniilor de îmbinare și adăugare a elementelor particulare de genul ridurilor, alunițelor și cicatricelor, care întregesc imaginea și îi dau o notă de particularitate. Dacă este cazul, se poate adăuga o șapcă sau o căciulă în cazul în care martorul l-a observat pe infractor cu așa ceva, astfel încât imaginea finală să se apropie cât mai bine de cea din memoria martorului.
Portretul robot este trecut apoi pe un suport fizic cu ajutorul video – printerului sau a imprimantei color și este apoi folosit în mod specific în munca de poliție.
București (România), observând că uneori portretul – robot nu reușește să redea ce dorește martorul, s-au îmbinat posibilitățile oferite de tehnica modernă, computerizată, cu desenul realizat de un plastician. S-a procedat astfel la un caz de viol, care a produs multă vervă în presă în anul 1993. Portretul – robot scos de pe video – printer a fost fotografiat și apoi fotografia sa a fost prelucrată, reușindu-se în final să se obțină o imagine care, difuzată în presă, a condus la identificarea făptuitorului [32, p.141].
În executarea unui portret – robot intervin trei componente: martorul sau victima, mijlocul de realizare și specialistul. Între acestea trebuie să existe o legătură cât mai strânsă pentru asigurarea reușitei. Primul, de o deosebită importanță calitativă, victima sau martorul ocular pasiv [36, p.23-24], furnizează date (semnalmente) pe baza senzațiilor și percepțiilor sale vizuale care sunt, uneori, doar impresii sau iluzii. În relatarea sa, martorul poate fi, după caz, realist sau subiectiv din cauza stresului puternic, unei temeri ne justificate sau ne sincerității, situații în care se impun convingerea să se spună adevărul. Nu există reguli prestabilite în selecția martorilor, totuși persoanele care lucrează cu publicul, copiii de peste 10 ani, și unele femei casnice – dornice de informare – pot asigura premisele unui portret – robot de calitate.
Veriga finală, executantul tehnic al portretului – robot, procedează conform unei tactici de lucru bine pusă la punct, adaptabilă în funcție de martor. Specialistul în portrete – robot trebuie să posede o cultură vizuală vastă, dobândită din observațiile zilnice, din orice imagine cotidiană. În plus, folosind ca unealtă computerul, trebuie să aibă cunoștințele necesare și deprinderea lucrului cu calculatorul în general și cu programele grafice în special (vezi anexa 2).
Computerul folosit în acest scop este compatibil IBM și are următoarea configurație: unitate centrală, memorie externă, monitor color cu interfață grafică specială TARGA, mouse, tastatură, video – printer sau imprimantă color, cameră video.
Din punct de vedere software, pe calculator trebuie instalat programul TIPSPLUS, un program de grafică general, care oferă însă și facilitățile necesare realizării portretelor – robot: – posibilitatea achiziționării de imagini – în cazul nostru fețe umane; – gestionarea elementelor faciale în fișiere separate; – posibilitate de translație, rotație, de modificare a proporțiilor.
Pentru început i se spune martorului ce se așteaptă de la el, i se precizează elementele faciale care interesează: conturul feței, părul, ochii, nasul, gura, urechile și eventualele elemente particulare: barbă, mustăți, ochelari, alunițe, negi, apoi i se modul de lucru și facilitățile pe care le oferă calculatorul printr-o foarte scurtă demonstrație. În continuare i se prezintă martorului banca de date. Acest lucru poate fi realizat în două variante: 1. prezentarea fotografiilor unor persoane așa cum au fost înregistrate; 2. prezentarea elementelor faciale decupate, sub forma unor tablouri de elemente de același tip.
Una sau alta din variante se alege în funcție de martor întrucât s-a constatat că unii martori nu reușesc să aleagă elementele odată decupate dar le pot recunoaște mai ușor din fețe întregi, în timp ce pe alții ansamblul îi derutează și pot alege doar din tablouri de elemente de același tip. Deoarece este greu să intuim de la început capacitatea martorului de analiză și sinteză, de multe ori trebuie să prezentăm elementele în ambele moduri, succesiv. Marorul trebuie să aleagă elementele fizionomice în mai multe variante dintre care se va hotărî pe parcursul compunerii care este cel mai potrivit.
În continuare, cu ajutorul elementelor indicate de martor se trece la alcătuirea propriu – zisă la portretului robot. Se așează pe ecran toate contururile de fețe alese, eventual micșorate, martorul fiind invitat să se decidă asupra uneia singure. Conturul ales se readuce la dimensiunea normală și se așează într-o parte a ecranului monitorului, cealaltă rămânând spațiu de lucru. În zona liberă se așează perucile, martorul urmând să o indice pe cea mai potrivită. Acesteia i se fac mici retușuri, conform indicațiilor martorului. Operația este urmată de posibilitățile oferite de calculator: translația imaginilor și mărirea sau micșorarea lor.
Ultima fază o reprezintă retușarea portretului, care constă în ștergerea sau atenuarea liniilor de îmbinare și adăugare a elementelor particulare de genul ridurilor, alunițelor și cicatricelor, care întregesc imaginea și îi dau o notă de particularitate. Dacă este cazul, se poate adăuga o șapcă sau o căciulă în cazul în care martorul l-a observat pe infractor cu așa ceva, astfel încât imaginea finală să se apropie cât mai bine de cea din memoria martorului.
Portretul robot este trecut apoi pe un suport fizic cu ajutorul video – printerului sau a imprimantei color și este apoi folosit în mod specific în munca de poliție.
Poliția, observând că uneori portretul – robot nu reușește să redea ce dorește martorul, s-au îmbinat posibilitățile oferite de tehnica modernă, computerizată, cu desenul realizat de un plastician. Printre metodele științifice moderne utilizate în identificarea persoanelor după semnalmente se află și metoda portretului robot precum am menționat și mai sus, realizat cu ajutorul calculatorului. Această metodă unanim recunoscută este folosită de toate compartimentele tehnico-științifice ale celor mai avansate poliții din lume.
Portretul robot computerizat este deosebit de avantajos față de procedeele clasice și constă în compunerea diverselor elemente ale figurii umane cu ajutorul calculatorului.
Portretul robot computerizat se realizează cu ajutorul unui calculator dotat cu o placă specială pentru prelucrări imagini legată în linie cu o cameră digitală de preluat imagini și un video printer color. Baza de date se realizează pe hard-discuri, iar păstrarea acesteia se face pe CD-ROM. În final, imaginea presupusului infractor este redată și multiplicată fie prin imprimanta color, fie prin video-printerul color.
Redarea de câtre martor a semnalmentelor exterioare ale persoanei care fiice obiectul realizării portretului robot este influențată atât de factori obiectivi, cât și subiectivi.
De asemenea, realizarea portretului robot depinde și de tipul de personalitate: a martorului sau victimei. Se disting cinci tipuri intelectuale: a) tipul descriptiv, care descrie lucrurile pe care le-a văzut luând în considerare caracterele lor cele mai aparente, fără să caute semnificația; b) tipul observator, care își orientează atenția mai mult asupra subiectului scenei; c) tipul emoțional, care descrie emoția ce emană din subiect; d) tipul erudit, care relatează tot ce îi vine în minte despre eveniment sau subiect; e) tipul imaginativ și poetic la care prevalează imaginația, trăirile afective, amintirile.
Pornind de la tipurile intelectuale studiate experimental de A. Binet, H. Lelesz descrie la rândul său cinci tipuri: a) tipul descriptiv, care descrie obiectele și aspectele externe ale persoanelor fără a căuta să înțeleagă atitudinea, să descifreze stările interioare care corespund expresiilor; b) tipul superficial, care face o descriere superficială a caracterelor aparente ale imaginii; c) tipul inteligent, care redă imaginea în ansamblul său și nu se oprește cu analiza sa decât asupra elementelor interesante și caracteristice, sistematizând și coordonând ideile; d) tipul interpretativ, care caută să surprindă subiectul scenei, atribuindu-î o semnificație particulară; e) tipul ambițios, care caută în primul rând să își expună părerile sale, să își desfășoare toată ambiția sa și să ia o atitudine originală.
Sistemul IMAGETRAK este folosit de către autoritǎțile române în anchetele polițiștilor operativi. Acest sistem a fost introdus în vederea alinierii comunitar [32, p.142], de unde se desprindeau sarcini specifice pentru M.A.I. privind securizarea frontierelor și controlul migrǎrii persoanelor, dar și pentru eficientizarea luptei împotriva infractorilor și infracționalitǎții interne sau transfrontale. Deci, sistemul IMAGETRAK permite ca, pe baza datelor și a fotografiilor digitale introduse în baza de date, autorii de fapte penale sǎ poata fi identificați si dupǎ semnalmente si semne particulare – cicatrici, tatuaje, interventii chirurgicale. Sistemul de recunoaștere facialǎ IMAGETRAK este destinat activitǎții judiciare, fiind integrat la nivel național și are în componențǎ un server de date central la care sunt conectate prin inel de comunicații 42 de servere care vor fi instalate în fiecare județ si de Poliție a Municipiului București (D.G.P.M.B.). Serverul de baze de date Oracle, serverul principal, este instalat al Poliției Române (I.G.P.R.) si permite stocarea datelor a 500 de mii de persoane.
Sistemul IMAGETRAK este interconectat prin intermediul rețelei de comunicații a M.A.I. și are urmǎtoarea configurație: a) server-ul central și o stație de administrare a bazei de date instalate al Poliției Române – Institutul de Criminalisticǎ; b) 42 de stații de lucru instalate la fiecare Inspectorat Județean de Poliție; c) 3 stații de lucru și o stație LSS 2000 de scanare live instalate de Poliție a Municipiului București – Serviciul Criminalistic [42, p.43].
În baza centralǎ de date a sistemului IMAGETRAK se conține evidența înregistrǎrilor sub formǎ de imagini digitale ale feței, cicatrice, tatualaje, date de stare civilǎ și antropometrice,semne anatomice și semne particulare, preluate de la: persoane cu antecedente penale; persoane cercetate de poliție în stare de arest sau de libertate pentru sǎvîrșirea de fapte penale ce aduc atingere ordinii publice și siguranței naționale; persoane despre care existǎ indicii temeinice cǎ prin modul de operare și mediile frecventate sunt în anturajul persoanelor infractoare, vagabondeazǎ, au un comportament deviant și prezintǎ interes operativ pentru unitǎțile de poliție; persoanele care se sustrag de la îndeplinirea obligațiilor pe linie de evidența populației; persoanele reținute dupǎ darea în urmǎrire localǎ, generalǎ sau internaționalǎ (vezi anexa 3, imaginile căreia relevă avantagele lui).
La introducerea unei persoane noi în baza de date, sistemul semnaleaza prezența acesteia în evidențǎ. În acest caz, are loc selectarea persoanei din bazǎ și suplinirea cu o nouǎ fotografie frontalǎ sau alte modificǎri survenite de la ultima înregistrare. Dacǎ sistemul nu semnaleazǎ prezența persoanei respective, ea urmeazǎ a fi fotografiatǎ obligatoriu frontal pentru procesul de comparare automatǎ, profil stînga, profil dreapta, precum și semnele particulare, cicatrice, tatuaje. Înregistrarea are loc în locuri special amenajate, la arest sau în alte locații ale poliției la nivelul județului ori capitalei. De asemenea pe fișa tip se plaseazǎ, obligatoriu, desenele papilare ale persoanei fotografiate și anume de la degetele mari de la mîna dreaptǎ și stîngǎ. Fiecare fișǎ tip are un numǎr unic de înregistrare, care este menit sǎ ajute nemijlocit la activitatea de identificare.
Iinfractorii pot fi identificați și dupa 80 de puncte nodale ale feței, cum ar fi distanța dintre ochi, adîncimea orbitelor, linia maxilarului, oasele feței, bǎrbia sau lǎțimea nasului. Prin masurarea acestor puncte se obtine un cod numeric de reprezentare a feței, care poarta numele de faceprint, salvat într-un fișier de numai 84 biți. Pentru realizarea acestuia, sunt necesare între 14 si 20 de puncte nodale. Algoritmul de identificare nu tine cont de culoarea pielii, varstǎ, deoarece sistemul folosește altgoritmul de cǎutare facialǎ LFA.
2. UTILIZAREA METODEI PORTRETULUI VORBIT A GABITOSCOPIEI ÎN PRACTICA DE URMĂRIRE PENALĂ
2.1. Considerații privind algoritmul descrierii făptuitorului (altei persoane căutate) de către martor (partea vătămată) după metoda portretului vorbit
Un rol deosebit de important la identificarea făptuitorului și crearea portretului robot le au declarațiile victimei și a martorilor. În baza descrierilor acestora se efectuează portretul vorbit în baza criteriilor unice de apreciere a elementelor și detaliilor ce constituie aspectul exterior al unei persoane. Pe parcursul acestei descrieri, trebuie să respectăm anumite reguli: – Portretul vorbit al unei persoane poate fi întocmit numai în urma unei descrieri complete a întregii conformații a corpului (capul, trunchiul, membrele superioare și inferioare, caracteristicile feței). Atunci când descrierea după metoda portretului vorbit se efectuează în scopul realizării unei activități de recunoaștere, o deosebită atenție se acordă semnalmentelor particulare. – Descrierea semnalmentelor se face într-o succesuine logică – de la caracteristicile generale (sex, rasă, vârstă, statură, constituție fizică) – la cele individuale (detaliile corpului, capului și ale feței). Aparte se prezintă îmbrăcămintea și obiectele portabile ale persoanei, semnalmentele căreia sunt descrise. – Descrierea semnalmentelor exterioare ale unei persoane se efectuează în funcție de mărime, formă, poziție, iar a unor și după culoare. – La descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit se folosește o terminologie unică, acceptată în criminalistică, aceasta asigurând evitarea eventualelor greșeli și confuzii.
Se cere a se respecta anumite reguli tactice [30, p.74]: persoana trebuie să descrie mai întâi aspectul exterior fiind ascultată de organul competent. În procesul descrierii, persoana ascultată expune informația liber, folosind o terminologie proprie. Organul de urmărire, pentru a preciza unele momente poate pune întrebări de precizare. După ce toate semnalmentele au fost descrise, tot ce este expus în cadrul relatării libere, trebuie să fie încadrat în terminologie acceptată în metoda portretului vorbit. Pentru aceasta, în cadrul organelor judiciare, sunt aplicate culegerile special editate, în care sunt expuse toate tipurile de semnalmente exterioare cu descifrarea acestora. Astfel, ofițerul de urmărire penală consultă terminologia precisă pe care și-o înscrie în actele completate pe parcursul audierii, de exemplu, în procesul-verbal de cercetare la fața locului sau în procesul-verbal de audiere. Prin intermediul întrebărilor de precizare, cele expuse de martor sau victimă vor fi încadrate în limbajul portretului vorbit.
Ca etapă finală a identificării făptuitorului servește o atare acțiune procesuală ca prezentarea spre recunoaștere, în cadrul căreia martorului sau victimei îi este prezentată o persoană bănuită în săvârșirea infracțiunii. Înainte de a prezenta spre recunoaștere, persoana este întrebată în felul expus mai sus, cu atragerea atenției asupra semnelor particulare.
În urma prezentării martorul sau victima trebuie să decidă asupra recunoașterii făptuitorului, indicând toate circumstanțele în care l-a văzut pe acel recunoscut. Toată procedura este fixată în procesul verbal. Acțiunile întreprinse în vederea identificării făptuitorului în mod obligatoriu trebuie să corespundă cerințelor legale pentru asigurarea obiectivității rezultatelor.
Recunoașterea făptuitorului pe baza semnalmentelor exterioare este un mijloc de probare în cadrul procesului penal. Trebuie de spus, că importanța aplicării metodei portretului vorbit, în domeniul identificării făptuitorului, sporește datorită faptului, că în urma aplicării ei, organul judiciar obține atât imformație operativă cât și mijloace de probare și dacă această activitate se sprijină pe experiența practică generalizată, pe algoritmul compunerii imaginilor faciale. Algoritmizarea în activitatea de urmărire penală obține răspândire tot mai largă, devenind cale magistrală în știința criminalistică la etapa contemporană de dezvltare. Deci, ea este legată de crearea de către savanții criminaliști a așa numitei metode de algoritmizare (metoda scopului programat), aplicată în cercetarea genurilor concrete de infracțiuni – adică, algoritmi ai procesului de cercetare a infracțiunilor în ansamblu sau a acțiunilor concrete de urmărire penală, inclusiv a facilitării procesului de compunere a portretului robot care, în esență, sunt efecte informaționale, logice ale implementării realizărilor ciberneticii în criminalistică [50, p. 120-121].
De menționat că în epoca respectivă, cunoscuții savanți criminaliști I.Iakimov, S. Golunski, B. Șaver au făcut încercări de a elabora programe de cercetare a infracțiunilor, însă această idee doar în ultimul timp a obținut o răspândire semnificativă și o reflectare în publicațiile cercetătorilor ruși, precum R. Belkin, G. Gustov, L. Soia – Serko ș.a.
La ora actuală problema algoritmizării invstigațiilor este studiată foarte atent în doctrina crminalistică și, pe bună dreptate, este considerată calea magistrală de dezvoltare a criminalistcii, creându-se în rezultat programe tipice de cercetare a unor varietăți de infraciuni, de efectuare a unor acțiuni de urmărire penală în varianta manuală dar și în cea electronică [52, p.34].
Cercetătorul bielarus G. Zorin, în opinia noastră a definit corect programarea ca metodă de raționalizare a investigației și optimizare a planificării cercetărilor, conținutul căreia prezintă programe orientate spre aprecierea situației existente, a sarcinilor ce urmează a fi rezolvate și alegerea mijloacelor adecvate de soluționare a acestora [51, p. 145-146].
Fără îndoială, această metodă permite a spori semnficativ eficacitatea investigațiilor prin raționalizarea activităților, economisirea eforturilor și a timpului organului judiciar, fără a diminua calitatea cercetărilor. Actuaizarea acestei probleme este legată și de implementarea masivă a calculatoarelor și tehnologiilor informaționale moderne în activitatea organelor de drept, metoda în cauză sporește profesionalismul ofițerilor de urmărire penală. Majoritatea autorilor prin această noțiune înțeleg un sistem exact de activități adaptate situațiilor tipice de urmărire penală în etapa respectivă de cercetare [49, p. 134].
Deci, și în activitatea criminalistică de alcătuire a portretului robot algoritmizarea va prezinta la fel o activitate formalizată a organului de urmărire penală (a lucrătorului operativ, a specialistului-criminalist și altor participanți), care poate transforma acest proces dintr-o activitate slab controlată în activitate dirijată pe bază de program, creând premise de obiectivizare și eficientizare a compunerii faciale și identificare mai rapidă a infractorului. Și aceasta doar în cazurile stabilirii corecte a consecutivității executării anumitor operații ce urmează a fi efectuate de către organul de urmărire în cadrul compunerii faciale, acestea realizându-se pas cu pas după un algoritm tipic și uniform.
În baza analizei viziunilor existente asupra acestei probleme [49, p. 22-23], algoritmul structural-stereotipic complet al compunerii faciale, trebuie, în opinia noastră, să includă următoarele elemente, dintre care se aleg cele necesare de către martor sau victmă împreună cu specialistul criminalist [29, p.34-35]:
Sex: -bărbătesc ; -femeiesc.
Varstă:-copilărie – până la 14 ; -tinerețe – între 14 și 30 ani ;-maturitate – între 30 și 60 ani ;
-bătrânețe – peste 60 ani.
Înaltimea:a)-bărbați: -scund – până la -mijlociu – între 160 și 170 cm ; -înalt – peste . b) -femei:-scundă ;- până la ; -mijlocie-între 155-165 cm ; -înaltă – peste .
Constituția fizică (corpolența):-slabă; -atletică; -grasă.
Conturul corpului (spinării):-drept –încovoiat -cu piept proeminent -cu cocoașă.
În cele ce urmează în tabela nr.1, redăm celelalte semnalmente ale algoritmului de descriere ale corpului omenec.
Algoritmul de descriere a corpului omului Tabela nr.1
2.2. Rolul metodei portretului vorbit și metodica folosirii acesteia în cadrul acțiunii de
urmărire penală – prezentarea spre recunoaștere a persoanelor
Atunci când recunoașterea persoanelor se face după semnalmente exterioare statice, în camera amenajată pentru a asigura invizibilitatea persoanei ce urmează a recunoaște (art.116 CPP a Republicii Moldova), vor fi invitate: persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită, persoanele asistenți procedurali din grup-din rândul cărora se va face recunoașterea.
Se explică persoanelor prezente activitatea ce urmează să fie desfășurată, precum și scopul acesteia, fără însă a se pronunța numele persoanei a cărei identitate trebuie să fie stabilită. Se atrage atenția persoanelor să fie liniștite, să nu-și facă semne, să nu vorbească între ele, să facă numai ce li se solicită, iar dacă au ceva de spus, să o facă în final și numai prin intermediul celui care conduce activitatea.
Apoi, i se adresează persoanei prezentate pentru recunoaștere invitația de a ocupa locul pe care-l dorește între persoanele din grup. Alegerea locului între persoanele din grup de către cel prezentat pentru recunoaștere se impune pentru a se înlătura orice suspiciune cu privire la obiectivitatea rezultatului obținut, în urma acestei activități. La fel se asigură spațiul de invizibilitate a celuia ce recunoaște. Se invită persoana ce urmează a face recunoașterea. Dacă cel care urmează să facă recunoașterea are calitatea de martor, i se pune, din nou, în vedere obligația de a declara adevărul.
Se cere persoanei care urmează să facă recunoașterea să declare dacă, din grupul care i se prezintă, recunoaște vre-o persoană și să o identifice.
Dacă persoana căreia i s-a adresat întrebarea declară că recunoaște vre-o persoană din grupul ce i se prezintă,se fotografiază întregul grup prezentat, apoi, separat, cel recunoscut. Fotografiile vor fi anexate la procesul-verbal, pentru a se fixa,și prin acest mijloc, asemănarea dintre persoanele din grup și cea prezentă pentru recunoaștere.
Fotografierea grupului de persoane se execută în momentul când persoana chemată să facă recunoașterea a indicat numărul celui recunoscut. Aceasta pentru a nu se crea dubii cu privire la persoana recunoscută, întrucât în situațiile când indicarea se face prin arătare cu mâna spre grup, unghiul din care se face fotografia nu permite redarea corectă a celui recunoscut.
Persoana care a făcut recunoașterea este întrebată după ce anume particularități a recunoscut. Declarația acesteia privind semnalmentele ce le-a reținut și care au ajutat-o să facă recunoașterea se consemnează în procesul-verbal la persoana întâi singular.
Persoana recunoscută este legitimată pentru a se stabili cine este, după care va fi întrebată ce are de declarat cu privire la recunoașterea sa. Declarația va fi consemnată, tot la persoana întâi singular, în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere.
Este posibil ca persoana cu ajutorul căreia urmează să se stabilească identitatea să declare că nu recunoaște vre – o persoană din grupul prezentat. În această situație, modul de desfășurare a activității și rezultatul la care s-a sjuns se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere. O astfel de situație se poate datora, fie faptului că persoana a recunoscut, dar, din diferite motive, s-a abținut să declare aceasta, fie faptul că, într-adevăr, nu a realizat recunoașterea, din cauza lipsei elementelor de identificare ori pentru că cel prezentat pentru recunoaștere este altcineva decât cel pe care l-a văzut anterior.
Dacă, după terminarea activității soldate cu un asemenea rezultat, persoana chemată să facă identificarea declară că a recunoscut, dar s-a abținut să arate aceasta, se procedează, cu consimțământul său, la repetarea prezentării pentru recunoaștere. Înainte de a se repeta prezentarea pentru recunoaștere, persoana este ascultată cu privire la motivele care au determinat-o să se abțină de la a indica pe cel recunoscut.
În asemenea cazuri repetarea prezentării pentru recunoaștere se va face cu același grup de persoane, întrucât schimbarea grupului ar pune la îndoială obiectivitatea rezultatului obținut; sesisându-se care dintre persoane nu a fost schimbată, se sugerează cine trebuie recunoscut.
Persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită nu poate fi prezentă spre recunoaștere, în același timp, mai multor persoane. Prezentarea trebuie să se facă în mod separat pentru fiecare persoană în parte, cu respectarea acelorași condiții și luîndu-se măsura de prevedere ca, până la terminarea acestei activități,persoanele ce urmează a face recunoașterea să nu comunice între ele, iar ordinea așezării persoanelor din grup să fie schimbată de fiecare dată.
În timpul prezentării pentru recunoaștere se impune observarea atentă atât a persoanei chemate să facă recunoașterea, cât și a celei ce urmează să fie recunoscută. În acest mod organul de urmărire penală poate desprinde concluzii valoroase pentru stabilirea tacticii în cercetările ulterioare pe care le va efectua în cauză. Observațiile făcute, concluziile desprinse nu vor fi consemnate în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere, însă ele trebuie notate.
Tot în acest sens se folosesc și semnalmentele exterioare ale persoanei imaginate pe o fotografie [40, p.134]. Pentru ca recunoașterea persoanelor după fotografii să ducă la obținerea rezultatului scontat, se procedează după cum urmează: -se procură 4 fotografii care să reprezinte persoane cu fizionomii asemănătoare; – între aceste fotografii se așază fotografia celui a cărui identitate trebuie stabilită; – pe versoul fiecărei fotografii se scrie numele celui din fotografie; -fotografiile se lipesc pe un carton alb, se ștampilează și se numerotează; – persoanei i se prezintă planșa cu fotografii, solicitându-i-se să arate dacă recunoaște vre-o persoană și să indice numărul fotografiei în care este prezentată persoana recunoscută. Modul de desfășurare a acestei activități și rezultatul obținut se consemnează într-un proces-verbal, la el atașându-se planșa cu fotografii (art.116, alin.3), pentru a se evidenția cât de asemănătoare au fost persoanele ale căror fotografii au fost folosite împeună cu cea a persoanei prezentate pentru recunoaștere [9, p.679].
2.3. Însemnătatea metodei portretului vorbit la identificarea persoanelor după
fotoportret în cadrul dispunerii și efectuării expertizei criminalistice
Sarcina expertizei criminalistice a portretului constituie identificarea după imaginea fotografică [27, p.162], ea reprezentând forma material-fixată a elementelor exterioare ale unei persoane sau cadavru. În cazurile necesare, imaginile fotografice pot fi suplinite cu materiale radiografice, video și cinematografice, cu desene-schițe și alte forme de fixare a semnalmentelor.
Pot fi examinate fotografiile executate după toate modalitățile de expunere: destinate prezentării spre recunoaștere, de documente, artistice, de amatori, individuale sau în grup. Expertul trebuie să soluționeze următoarele probleme principale: dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea unei și aceleiași persoane; dacă fotografia în cauză reprezintă o anumită persoană; dacă persoana interesată figurează pe fotografia în grup [19, p.213].
Expertiza criminalistică a imaginilor fotografice se efectuează pe baza întregului complex de semnalmente anatomice și semnalmente particulare – pete, negi, cicatrice, alunițe, tatuaj, diverse malformații. Analiza trăsăturilor exterioare se face, ținând cont de particularitățile redării lor în fotografii. Ele pot fi redate în întregime sau parțial, pot exista anumite devieri de formă și dimensiune a semnalmentelor. De aceea, la analiză și comparare se iau în vedere numai acele trăsături, care nu suferă denaturări prea mari – elemente legate de sistemul osos [12, p.141].
În scopul efectuării expertizei, fotografiile trebuie să fie aduse la aceeași scară. Aceasta se efectuează prin reproducerea și obținerea negativelor, după ce în procesul de pozitivare se vor lua anumite puncte de reper fixe pentru ambele imagini fotogragice. Ca puncte de reper pot servi distanța dintre pupilele ochilor, de la baza nasului la marginea bărbiei, etc. [25, p.46].
Dacă fotografiile, ce vor fi examinate, au fost făcute la intervale de timp ce depășesc 4-5 ani, este necesar de a avea în vedere posibilitatea modificării trăsăturilor exterioare, ca urmare a influenței vârstei sau a unor boli, de exemplu: în perioada copilăriei, bosele frontale temporale, partea superioară a frunții sunt ieșite mult înafară. Pe măsura apropierii de bătrânețe, se observă o ieșire și mai pronunțată a bărbiei, coborârea vârfului nasului, scobirea gurii, apariția ridurilor sub oculare, albirea și căderea părului etc.
Soluționarea problemei identității pot fi considerate numai atunci, când elementele caracteristice ale corpului ce au stabilitate și care nu se modifică decât în cazuri deosebite (accidente, intervenții chirurgicale) sunt asemănătoare, iar deosebirea se referă la elementele esențiale ale corpului (forma capului, înălțimea și lățimea frunții, lățimea și rădăcina nasului, grosimea buzelor, particularitățile bărbiei, depărtarea urechilor), este evident că fotografiile nu se referă la una și aceeași persoană. Procedeele aplicate pentru determinarea identității sunt următoarele: – compararea prin confruntarea trăsăturilor; – stabilirea continuității liniare a trăsăturilor; – folosirea rețelelor pătrate (caroiajul feței); – supraproiecția; – proiecția punctelor comune; – măsurarea unor valori unghiulare [32, p.66].
Examinarea trăsăturilor exterioare se începe cu stabilirea unor caracteristici generale și particulare ale figurii persoanelor din cele două fotografii.
Examenul comparativ prin confruntare a trăsăturilor este cel mai simplu procedeu. El se aplică la etapa inițială în efectuarea expertizei. Fotografia persoanei necunoscute se așează în stânga, iar a persoanei cunoscute în dreapta. Apoi se caută elementele comune, care trebuie să coincidă după formă, mărime, poziție cît și semnele particulare, atunci când este vorba de una și aceeași persoană și să difere, când cele două fotografii reprezintă imaginile unor persoane diferite. Elementele luate pentru examinare se rețin și se descriu în partea descriptivă a raportului de expertiză. Se marchează elementele de coincidență sau de deosebire, indicând distanța între elementele comparate. Fotografiile examinate, în mod obligatoriu, trebuie să fie aduse la aceeași scară. Stabilirea continuității liniare constă în realizarea unor imagini compuse. Imaginea compusă se obține prin decuparea și asamblarea reciprocă a unor elemente ale figurii din cele două fotografii. Acest procedeu se aplică numai atunci când fotografiile au fost aduse, în prealabil, la aceeași scară. Secționarea fotografiilor trebuie să se facă în așa fel, încât să realizeze la asamblarea intersectării cât mai multor elemente ale figurii [8, p.348].
Dacă în fotografii este prezent un semn particular e de preferat, ca secționarea și asamblarea să se facă și în locurile respective. Scopul secționării și asamblării este de a sublinia continuitatea liniară a acestuia și prin aceasta de a stabili identitatea.
Utilizarea rețelelor pătrate (caroiajul feței) [34, p.25] constă în realizarea unor rețele pătrate, cu ajutorul unor linii paralele și echidistante trasate în plan vertical și orizontal. Acest procedeu necesită, ca fotografiile să fie aduse la aceeași scară și să fie realizate în același plan. Trasarea rețelelor pătrate se face respectând o regulă. Ea constă în trasarea axelor de coordonate (în ambele planuri). Aceasta se efectuează, ținând cont de elementele respective ale figurii: cea verticală se trasează pe axa nazală, prin mijlocul rădăcinii nasului și vârful acestuia; cea orizontală se trasează fie sub baza nasului, fie unind lobii celor două urechi. Celelalte linii orizontale și verticale se trasează la distanțele stabilite (0,5 ), paralel cu primele linii; – rețelele pătrate obținute trebuie să acopere întreaga figură; – pătratele aflate în plan vertical se notează cu cifre, cele în plan orizontal cu litere ca rezultat al marcării, fiecare pătrat este notat cu litere și cu cifre, urmărindu-se ca în ambele imagini un anumit element să fie similar.
Măsurarea valorilor unghiulare constă în alegerea unui element sau punct al figurii, din care se trasează linii tangente la extremitățile altor elemente. Astfel se formează unghiuri determinate de forma, mărimea și poziția detaliilor figurii. Unghiurile dintre elementele similare se măsoară. În cazul coincidenței, are loc identitatea persoanelor.
Unicul procedeu este proiecția punctelor comune, în cadrul căruia nu este obligatorie prezentarea fotografiilor la aceeași scară, dar imaginile trebuie realizate în același plan. Imaginea mai mare se lipește în partea de jos a colii de hârtie. Se trasează axa nazală, linia ce se prelungește în partea superioară a colii. Aceeași operațiune se face și pe fotografia de dimensiuni mai mici. Fotografia de dimensiuni mai mici se lipește pe coala de hârtie deasupra primei fotografii. Se aleg punctele bine conturate ( helix superior, comisurile ochilor, comisurile gurii, nările). Aceste puncte se unesc în cele două fotografii. Liniile se prelungesc pe axa nazală comună în partea superioară. Concluzia despre identitate poate fi formulată atunci, când liniile trasate se proiectează într-un singur punct sau în puncte apropiate [48, p.114].
Încă o problemă legată de expertiza criminalistică de portret, este stabilirea semnelor de modificare a aspectului exterior. Modificarea aspectului exterior poate fi efectuată prin operații plastice făcute pentru a înlătura defectele anatomice sau de a ascunde intenționat personalitatea.
Analiza fotografiei de portret, în cazul, când se presupune, că persoana a fost supusă operațiunii plastice, se realizează pe baza acelorași procedee ca și cele descrise mai sus. În faza examinării separate, expertul studiază semnele redate în ambele fotografii, după ce el le analizează în volumul deplin, independent de diferențele depistate. Semnele ce coincid se apreciază ținând cont de posibilele modificări. Semnele ce diferă se analizează după aceasta. Toate elementele analizate se descriu în tabele de comparație a semnelor în cadrul expertizei.
Dacă diferențele depistate nu depind de intervalele de timp trecute dintre fotografieri, condițiile și calitatea lor, se analizează o ipoteză privind posibila modificare a aspectului exterior făcută persoanei, ce urmează să fie identificată. Ipoteza dată trebuie să fie bazată pe coincidențele depistate. Ea se verifică în procesul de cercetare.
În cursul dezvoltării științei și tehnicii, infractorii, mereu își perfecționează activitatea infracțională, recurgând la cele mai ingenioase metode de săvârșire a lor, apelând la deghizări, operații plastice, falsificări de acte, în scopul evitării identificării și tragerii la răspundere [26].
În literatura de specialitate [33, p.39-40], consacrată expertizei de portret, sunt expuse mai multe posibilități de modificare a semnelor aspectului exterior după care este posibil de determinat că persoana a fost supusă operațiunii plastice.
Fruntea – pot fi înlăturate ridurile frontale, în rezultatul căreia poate fi modificată linia de inserție, mărimea frunții.
Cicatricele post operaționale pot fi depistate în zona apropiată liniei de inserție. Sprâncenele – este posibilă modificarea amplasării și direcției lor. Cicatricele pot fi depistate în zona apropiată sprâncenelor și au forma semiovală.
Ochii – este posibilă înlăturarea ridurilor oculare, în rezultatul căreia, se modifică amplasarea și direcția comisurilor interni și externi. Cicatricele au formă semiovală și pot fi depistate în zona pleoapelor.
Nasul – pot fi modificate mărimea și forma: în rezultat apar schimbări în contur, poziția nărilor. Cicatricele pot fi depistate în zona rădăcinii nasului, vârfului, pe părțile laterale.
Gura – pot fi modificate mărimea, proeminența buzelor, lățimea lor, amplasarea comisurilor gurii. Cicatricele post operaționale se află în zona buzei superioare și inferioare.
Urechile – în urma operației plastice pot fi modificate mărimea, forma, depărtarea lor de față. Urmele operației se găsesc în zona de concă, în partea de spate a urechilor.
Bărbia – poate fi înlăturat surplusul de piele, modificarea formei.
Cicatricele operației se găsesc în partea inferioară a bărbiei.
Modificări de vârstă – înlăturarea ridurilor în diferite părți ale feței.
ÎNCHEIERE
Rezultatele analizei doctrinei gabitoscopiei și practicii criminalistice de folosire a metodei portretului vorbit în acțiunile de urmărire penală permit a formula următoarele concluzii:
1. Minimizarea fenomenului infracțional în perioada actuală este și constituie nu numai sarcina organelor de drept corespunzătoare, ca în societate sǎ domine o atmosferă moralǎ ridicatǎ, stimulând în acest mod combaterea actelor de huliganism, a furturilor, omorurilor și altor infracțiuni grave, inclusiv și prin metoda portretului vorbit.
2. În pas cu dezvoltarea științei și tehnicii, infractorii, mereu își perfecționează activitatea infracțională, recurgând la cele mai ingenioase metode de săvârșire a lor. Pot fi întâlnite persoane (infractori) care apelează la deghizări, operații plastice, falsificări de acte, în scopul evitării identificării și tragerii la răspundere. În aceste cazuri un loc deosebit îl ocupă aplicarea metodei portretului vorbit, adică identificarea persoanelor realizată pe baza semnalmentelor exterioare.
3. Prezentând o metodă argumentată științific, metoda portretului vorbit servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora. În descriere sunt vizate pe de o parte, formele statice, iar pe de o altă parte formele dinamice, elementele particulare și însoțitoare, valabile pentru crearea portretului fizic al infractorului.
Luând în considerație concluziile formulate mai sus, în scopul perfecționării activității de aplicare a metodei portretului vorbit în urmărirea penală a Republicii Moldova, recomandăm:
a) Având în vedere că semnalmentele făptuitorilor referitoare la îmbrăcăminte, încălțăminte, caracteristici fizice(statice și dinamice), particularități furnizate de martorii oculari, victimile infracțiunii este deosebit de importantă, de aceea considerăm binevenit a nu cruța eforturile în folosirea acestei metode pentru a scurta calea identificării, reținerii și tragerii la răspundere penală a infractorilor.
b) Implementarea sistemului automatizat IMAGETRAK în practica de urmărire penală a organelor de drept a Republicii Moldova – sistem informațional care să permită un schimb eficient de bune practici pentru identificarea infractorilor după semnalmentele exterioare la nivel național și internațional, având la bază metoda portretului vorbit.
c) Aplicarea în practica de urmărire penală autohtonă de către specialiștii-criminaliști, ofițerii de urmărire penală a unui algoritm de alcătuire a portretului vorbit. Acest program de compunere facială, pornind de la faptul că activitatea de urmărire penală are un profund caracter social, interacțiunea dintre organele de ocrotire a normelor de drept și populație fiind inevitabilă, va permite cetățenilor onești să contribuie la contracararea faptelor antisociale prin furnizarea de date despre infractori și aspectul lor exterior.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Legea Republicii cu privire la expertiza judiciară, adoptată la 23.06. 2000, nr. 1086 – XIV. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 144-145 din 16.11.2000, p.3-5. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530
Monografii, articole de specialitate
Alecu Gh. Criminalistică. Constanța: EXPONTO, 2008. 465 p.
Anghelescu I. Dicționar de criminalistică. București: Editura ștințifică, 1984. 246 p.
Anghelescu I. Metoda de identificare a persoanelor după voce și vorbă în limba română.
București: Editura ștințifică și enciclopedică, 1983. 205 p.
Asanache Gh. Expertiza prin metoda supraproiecției. În: Tratat practic de criminalistică,
vol. II. București, 1978, p. 348-349.
Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.
Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.
Ciopraga A., , Criminalistica, : Gama, 1997. 478 p.
Colectiv. Curs de Tehnică Criminalistică. București: Editura științifică, 1983. 734 p.
Constantinescu D., Argeșanu I. Noi metode și tehnici utilizate în identificarea criminalistică și medico-legală. În: Supliment al buletinului inter – probleme de criminalistică și criminologie a Procuraturii R.S.R., nr. 1-2. București, 1989, p. 47- 49.
Colectiv. Tratat practic de criminalistică. V. I, București: Serviciul editorial MI, 1978. 431 p.
Colodrovschi Vitalie. Asistența tehnico-criminalistică: realități și perspective. Teza de dr.
în drept // http://www.cnaa.acad.md.
Direcția tehnico-criminalistică. În: Ministerul Afacerilor Interne din Republica Moldova //
n12http://www.mai.md/dirtehncrim_ro
Dicționar roman de criminalistică. București: Triumph, 2013. 314 p.
Dolea Ig. Probele și mijloacele de probă. În: Drept procesual penal. Partea generală. Vol.I. Ed. a 2-a, rev.și adăug. Chișinău: Cartdidact, 2005. 368 p.
Doraș S. Criminalistica. Vol.I. Chișinău: Cartea juridică, 2011. 632 p.
Dumitrescu C., Gacea E. Elemente de antropologie judiciară. București: Editura Ministrului de Interne, 1993. 115 p.
Dumitrescu C. Curs de tehnică criminalistică, vol. II, București: Academia de Poliție
„Al.I. Cuza", 1975. 438 p.
Frățilă A., Pășescu G. Expertiza criminalistică a semnăturii. București: Național, 2000.300 p.
Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chișinău: Tip.Centrală, 2008. 215 p.
Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locuui. Chișinău: Garuda-art, 1999. 159 p.
Golubenco Gh. Principiul contradictorialității în ramura expertizei judiciare. În: Știința universitară la începutul mileniului III. Rezumatele comunicărilor simpozionului științific internațional din 15.10. 2002. Chișinău: PONTOS, 2002, p. 46 – 49.
Grigoraș C. Monopol de stat în mafia expertizelor. În: Gardianul.10.09.2007 // http: // www.gardianul.ro/cat menu.css
Ionescu L. Criminalistică. București: Pro Universitaria, 2007. 204 p.
Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București: Ed. Științifică, 1990. 246 p.
Manolescu Ghe. Metoda antropologică de identificare a cadavrelor. În: Comunicări stiintifice. București: Școala de ofiteri a M.A.I., 1973, p. 34-39.
Minovici N. Scoala antropologică. Pentru agenții de poliție. București: Editura Ministerului de Interne, 1940. 153 p.
Criminalistică. București: Lumina Lex, 2010. 351 p.
Niculae Gh., Goșa D., Huga M. Criminalistica, vol.1. București: AGER, 2001. 218 p.
Panghe C., Dumitrescu C. Portret vorbit. București: Serviciul Cultural, Presă si Editorial al Ministerului de Interne, 1974. 210 p.
Pasescu N., Culcea D. Posibilități de identificare traseologică a obiectelor pe baza unor caracteristici temporare. București: Serviciul Cultural, Presă si Editorial al Ministerului de Interne, 1975. 101 p.
Pletea C. Valorificarea probei științifice în aflarea adevărului În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, nr. 1. București, 1999, p.12 – 13.
Popescu Gh., Nica C. Portretul robot computerizat. București: BCC, 1995. 72 p.
Quai I. Expertiza urmelor osteologice. În: Tratat practic de criminalistică, vol.II. București: Serviciul editorial MI, 1978. 431 p.
Riscuția C. Reconstituirea fizionomiei după craniu. În: Tratat practic de criminalistică, vol. II. București: Serviciul editorial MI, 1978, p. 342-349.
Stancu E. Criminalistica. Vol. I – II. București: ACTAMI, 1997. 699 p.
Stancu E. Investigarea stiințifică a infracțiunilor. Vol.I. București: T.U.B., 1986. 527 p.
Stancu E. Tratat de criminalistică. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București: Universul Juridic, 2002. 702 p.
Stefanescu P. În slujba vieții și a adevarului. V.II. București: Ed. Medicală, 1980. 73 p.
Ștefănescu P., Cârlan L. Știință și crimă: criminologie, criminalistică, medicină legală, București: Editura Științifică, 1990. 534 p.
Suciu C. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogica,1972. 573 p.
Terziev N. Identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente. București: Editura Științifică, 1961. 167 p.
Torwald J. Un secol de luptă cu delicvența. : Junimea. 1981. 334 p.
Țîru G., Flesner M. Pregătirea personalului în respectul standardelor internaționale. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, nr. 3. București, 2008, p.13 – 15.
Văduvă N. Mijloacele de probă în procesul penal. București: Little Star, 2004. 298 p.
Асташкина Е.Н., Марочкин Н.А. Криминалистические алгоритмы в расследовании квартирных краж. Учебное пособие. Москва: Юрлитинформ, 2003. 108 с.
Гончаренко В.И. Предпосылки и практика программирования расследования. În: Проблемы совершенствования расследования и профилактика преступлений на современном этапе. Уфа: Феникс, 1990, с.120 – 121.
Зорин Г.А. Криминалистическая методология. Минск: Амалфея, 2000. 607 c.
Ищенко Е.П. Создание алгоритмов – перспективный путь развития криминалистики. În: Перспективы развития криминалистики. Свердловск: СГУ, 1991, c.34-36.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Legea Republicii cu privire la expertiza judiciară, adoptată la 23.06. 2000, nr. 1086 – XIV. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 144-145 din 16.11.2000, p.3-5. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530
Monografii, articole de specialitate
Alecu Gh. Criminalistică. Constanța: EXPONTO, 2008. 465 p.
Anghelescu I. Dicționar de criminalistică. București: Editura ștințifică, 1984. 246 p.
Anghelescu I. Metoda de identificare a persoanelor după voce și vorbă în limba română.
București: Editura ștințifică și enciclopedică, 1983. 205 p.
Asanache Gh. Expertiza prin metoda supraproiecției. În: Tratat practic de criminalistică,
vol. II. București, 1978, p. 348-349.
Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.
Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.
Ciopraga A., , Criminalistica, : Gama, 1997. 478 p.
Colectiv. Curs de Tehnică Criminalistică. București: Editura științifică, 1983. 734 p.
Constantinescu D., Argeșanu I. Noi metode și tehnici utilizate în identificarea criminalistică și medico-legală. În: Supliment al buletinului inter – probleme de criminalistică și criminologie a Procuraturii R.S.R., nr. 1-2. București, 1989, p. 47- 49.
Colectiv. Tratat practic de criminalistică. V. I, București: Serviciul editorial MI, 1978. 431 p.
Colodrovschi Vitalie. Asistența tehnico-criminalistică: realități și perspective. Teza de dr.
în drept // http://www.cnaa.acad.md.
Direcția tehnico-criminalistică. În: Ministerul Afacerilor Interne din Republica Moldova //
n12http://www.mai.md/dirtehncrim_ro
Dicționar roman de criminalistică. București: Triumph, 2013. 314 p.
Dolea Ig. Probele și mijloacele de probă. În: Drept procesual penal. Partea generală. Vol.I. Ed. a 2-a, rev.și adăug. Chișinău: Cartdidact, 2005. 368 p.
Doraș S. Criminalistica. Vol.I. Chișinău: Cartea juridică, 2011. 632 p.
Dumitrescu C., Gacea E. Elemente de antropologie judiciară. București: Editura Ministrului de Interne, 1993. 115 p.
Dumitrescu C. Curs de tehnică criminalistică, vol. II, București: Academia de Poliție
„Al.I. Cuza", 1975. 438 p.
Frățilă A., Pășescu G. Expertiza criminalistică a semnăturii. București: Național, 2000.300 p.
Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chișinău: Tip.Centrală, 2008. 215 p.
Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locuui. Chișinău: Garuda-art, 1999. 159 p.
Golubenco Gh. Principiul contradictorialității în ramura expertizei judiciare. În: Știința universitară la începutul mileniului III. Rezumatele comunicărilor simpozionului științific internațional din 15.10. 2002. Chișinău: PONTOS, 2002, p. 46 – 49.
Grigoraș C. Monopol de stat în mafia expertizelor. În: Gardianul.10.09.2007 // http: // www.gardianul.ro/cat menu.css
Ionescu L. Criminalistică. București: Pro Universitaria, 2007. 204 p.
Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București: Ed. Științifică, 1990. 246 p.
Manolescu Ghe. Metoda antropologică de identificare a cadavrelor. În: Comunicări stiintifice. București: Școala de ofiteri a M.A.I., 1973, p. 34-39.
Minovici N. Scoala antropologică. Pentru agenții de poliție. București: Editura Ministerului de Interne, 1940. 153 p.
Criminalistică. București: Lumina Lex, 2010. 351 p.
Niculae Gh., Goșa D., Huga M. Criminalistica, vol.1. București: AGER, 2001. 218 p.
Panghe C., Dumitrescu C. Portret vorbit. București: Serviciul Cultural, Presă si Editorial al Ministerului de Interne, 1974. 210 p.
Pasescu N., Culcea D. Posibilități de identificare traseologică a obiectelor pe baza unor caracteristici temporare. București: Serviciul Cultural, Presă si Editorial al Ministerului de Interne, 1975. 101 p.
Pletea C. Valorificarea probei științifice în aflarea adevărului În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, nr. 1. București, 1999, p.12 – 13.
Popescu Gh., Nica C. Portretul robot computerizat. București: BCC, 1995. 72 p.
Quai I. Expertiza urmelor osteologice. În: Tratat practic de criminalistică, vol.II. București: Serviciul editorial MI, 1978. 431 p.
Riscuția C. Reconstituirea fizionomiei după craniu. În: Tratat practic de criminalistică, vol. II. București: Serviciul editorial MI, 1978, p. 342-349.
Stancu E. Criminalistica. Vol. I – II. București: ACTAMI, 1997. 699 p.
Stancu E. Investigarea stiințifică a infracțiunilor. Vol.I. București: T.U.B., 1986. 527 p.
Stancu E. Tratat de criminalistică. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București: Universul Juridic, 2002. 702 p.
Stefanescu P. În slujba vieții și a adevarului. V.II. București: Ed. Medicală, 1980. 73 p.
Ștefănescu P., Cârlan L. Știință și crimă: criminologie, criminalistică, medicină legală, București: Editura Științifică, 1990. 534 p.
Suciu C. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogica,1972. 573 p.
Terziev N. Identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente. București: Editura Științifică, 1961. 167 p.
Torwald J. Un secol de luptă cu delicvența. : Junimea. 1981. 334 p.
Țîru G., Flesner M. Pregătirea personalului în respectul standardelor internaționale. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, nr. 3. București, 2008, p.13 – 15.
Văduvă N. Mijloacele de probă în procesul penal. București: Little Star, 2004. 298 p.
Асташкина Е.Н., Марочкин Н.А. Криминалистические алгоритмы в расследовании квартирных краж. Учебное пособие. Москва: Юрлитинформ, 2003. 108 с.
Гончаренко В.И. Предпосылки и практика программирования расследования. În: Проблемы совершенствования расследования и профилактика преступлений на современном этапе. Уфа: Феникс, 1990, с.120 – 121.
Зорин Г.А. Криминалистическая методология. Минск: Амалфея, 2000. 607 c.
Ищенко Е.П. Создание алгоритмов – перспективный путь развития криминалистики. În: Перспективы развития криминалистики. Свердловск: СГУ, 1991, c.34-36.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Gabitoscopia Ca Ramura A Tehnicii Criminalistice (ID: 127986)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.