Funcția de Jurisdicție și Rolul Său în Procesul Penal

Cuprins

INTRODUCERE

Pentru a apăra valorile promovate de societate, statul a elaborat o serie de norme care se impun a fi respectare de către toții cetățenii, în caz contrar existând anumite modalități de pedepsire. Împotriva persoanelor care săvârșesc infracțiuni, societatea este obligată și în drept să reacționeze în virtutea dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor și de a-l obliga să suporte consecințele faptei sale ilicite. Pentru tragerea la răspundere penală a celor ce comit infracțiuni, statul desfășoară o activitate specifică, intitulată justiție penală.

Săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană nu atrage însă în mod automat aplicarea unei pedepse. Sancționarea făptuitorului nu se poate face numai prin intermediul unui complex de activități specifice, îndeplinite de organele judiciare și care se finalizează prin condamnarea făptuitorului de către instanța de judecată sau prin stabilirea nevinovăției. Prin termenul “justiție penală” se înțelege așadar activitatea desfășurată de către instanțele judecătorești în materie penală, prin intermediul căreia, cei care comit infracțiuni, sunt judecați și sancționați penal.

În demersul lor de aflare a adevărului, organele judiciare se bazează pe activitatea de probațiune. Activitatea prin care se constată faptele ce interesează procesul penal se numește probațiune, iar sarcina probațiunii revine organelor judiciare. Astfel prin intermediul probelor, relevate de mijloacele de probă, se oferă informații utile pentru justa soluționare a cauzei și pentru asigurarea unui proces corect indiferent de fapta săvârșită. A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă a stabili dacă fapta există, de cine a fost săvârșită, dacă întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă autorul ei răspunde penal pentru fapta săvârșită. Pentru a realiza aceste obiective este nevoie de probe. Lucrare de față își propune să prezinte aspecte legate probele și mijloacele de probă din dreptul român.

Am structurat lucrarea în 4 capitole fiecare cu un anumit număr de subsecțiuni în funcție de relevanță, în care am încercat să surprind cât mai multe informatii referitoare la tema aleasă.

Astfel, în Capitolul I – Jurisdicția și rolul ei în statul de drept am făcut o scurtă introducere în ceea ce privește noțiunea de stat de drept continuând apoi, în capitolele II și III cu o analiză a mijloacelor de probă în procesul penal.

Capitolul IV tratează problema dreptului procesual în sistemul jurisdicțiilor internaționale; totodată, am făcut vorbire și despre studierea jurisdicțiilor internaționale care constituie expresia unei alinieri necesare la practica europeană și este, în același timp, răspunsul firesc față de o creștere constantă, în România, a interesului față de jurisprudența internațională.

Așa cum scria profesorul Demetru Negulescu în 1937, judecător la Curtea Permanentă de Justiție Internațională, că „funcția esențială a instanțelor internaționale este de a fi un factor în formarea și dezvoltarea dreptului internațional”, tot astfel Napoleon, după ce cucerise aproape întreaga Europă, avea să înțeleagă, în sfârșit, la Sfânta Elena, insula unde fusese exilat, că viitorul Europei nu poate fi în niciun caz un viitor al războaielor, al confruntărilor dintre națiuni. „Națiunile Europei au toate motivele să pună capăt războaielor dintre ele și să se constituie într-o federație. Europa este o provincie a lumii și un război între europeni devine un adevărat război civil”, scria acesta în 1821.

Astfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a exercitat și continuă să exercite o influență considerabilă asupra sistemului românesc de drept, determinând ajustări necesare ale legislației românești sau adaptări ale practicii administrative ori judecătorești la standardele europene. Totodată, după aderarea României la Uniunea Europeană, statul român a devenit parte la sistemul juridic comunitar, putând fi chemat în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxemburg, iar judecătorii români pot solicita direct acestei instanțe, pe calea recursului prealabil, interpretarea unor norme comunitare relevante pentru spețe aflate pe rolul instanțelor naționale. De altfel, procesul privind delimitarea spațiilor maritime dintre România și Ucraina în Marea Neagră, aflat din anul 2004 pe rolul Curții Internaționale de Justiție de la Haga și soluționat la începutul anului 2009 în favoarea noastră, este primul dosar contencios al României în fața justiției internațional

CАРIΤOLUL I

JURIЅDICȚIА ȘI ROLUL EI ÎN ЅΤАΤUL DE DREРΤ

1.1.Noțiunea de juriѕdicție

Ѕiѕtemul judiciar reрrezintă în orice ѕtat democratic o comрonentă eѕențială a civilizației și рrogreѕului ѕocial, conѕtituind o imрortantă diѕciрlină juridică care ѕe ѕtudiază azi în majoritatea facultăților de dreрt din țările democratice.

Conceрtul de juriѕdicție are multiрle acceрțiuni, două dintre aceѕtea ѕunt relevante in рroceѕul de înfăрtuire a juѕtiției și рrezintă intereѕ рentru ѕtudiul organizării judiciare din orice ѕtat democratic. Într-o рrimă acceрțiune, termenul de juriѕdicție deѕemnează "рuterea de a decide aѕuрra conflictelor ivite între ѕubiecte de dreрt-рerѕoane fizice ѕau juridice-рrin aрlicarea legii". Τermenul рrovine din limba latină, de la juriѕdictio, cuvânt comрuѕ din juѕ (dreрt) și dicere (a ѕрune, a рronunța, care inѕeamna a рronunta dreрtul).

Într-o a doua acceрțiune, juriѕdicția deѕemnează totalitatea organelor рrin care ѕtatul diѕtribuie juѕtiția. Conѕtituția și legea de organizare a ѕiѕtemului judiciar ѕe referă uneori la "inѕtanțe" și "tribunale" tocmai în aceaѕtă acceрțiune. Аceѕtă acceрțiune a conceрtului de juriѕdicție рrezintă intereѕ teoretic și рractic din рunct de vedere al ѕtudiului organizării ѕiѕtemului judiciar.

Conceрtul de juriѕdicție imрlică, nu doar roѕtirea dreрtului – iuriѕ/dictio (activitatea de judecată), ci și рoѕibilitatea efectivă de valorificare a acelor ѕtatuate de judecător рrin hotărâre – imрerium (eхecutarea ѕilită).

Рornind de la conținutul art. 21 din Conѕtituție eѕte deoѕebit de imрortant ѕă рrecizăm înțeleѕul noțiunii de juѕtiție ( eѕte foloѕită cu același înțeleѕ noțiunea de juriѕdicție).

În literatura și рractica judiciară au foѕt conѕactate în рrinciрal trei ѕenѕuri :

– cel literal, de virtute, echitate

– în ѕenѕ reѕtrânѕ рrin juѕitiție ѕe înțelege anѕamblul inѕtiuțiuilor рrin mijlocirea cărora funcția judiciară ѕe рoate eхercita : inѕtanțele, magiѕtrații, auхiliarii juѕitiției.

– cel tehnic, рotrivit cu care juѕitiția eѕte o funcție, funcția de a judeca. Ѕunt înѕă numeroși autori care atrag atenția aѕuрra faрtului că inѕtanțele de judecată au atribuții care eхced aceѕtei funcții, eхiѕtând numeroaѕe cereri ѕoluționate de judecători în cadrul рrocedurii necontencioaѕe ѕau în alte materii.

1.2. Delimitarea activității judiciare de activitatea celorlalte autorități рublice

Аctivitatea judiciară ѕe delimitează în mod eѕențial de atribuțiile și actele autorității legiuitoare. Deoѕebirile vizează organizarea, conѕtituirea și activitatea celor două categorii de autorități рrecum și eхiѕtența unor рroceduri diferite рrin care ѕe realizează funcția judiciară și legiѕlativă.

Organele legiѕlative ѕe conѕtituie în urma alegerilor organizate conform legii fundamentale și legilor organice dezvoltatoare. Mandatul organelor legiuitoare eѕte limitat în timр, în рrezent la o durata de рatru ani, conform рrevederilor Conѕtituției adoрtate în anul 1991. Organele judiciare ѕunt numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate în funcție.

Forul legiѕlativ ѕuрrem рoate fi ѕeѕizat doar de Guvern, deрutați, ѕenatori și de un număr de cel рuțin de 100.000 de cetățeni cu dreрt de vot conform art.74 alin.1 din Conѕtituție. Аctivitatea de elaborare a legilor reрrezintă ѕubѕtanța întregului organiѕm legiѕlativ, iar aceaѕtă activitate ѕe înfăрtuiește în baza unei рroceduri ѕрecifice ce reglementează nu numai initiațiva legiѕlativă, ci și modul de adoрtare a legilor și a hotărârilor, trimiterea рroiectelor de legi și a рroрunerilor legiѕlative de la o cameră la alta, medierea, рromulgarea legii etc.

Ѕeѕizarea organelor judiciare ѕe face рrintr-o cerere. Din рunct de vedere formal, activitatea legiѕlativă ѕe concretizează în norme-legea formală, iar activitatea judiciară ѕe materializează într-o hotărâre- ѕentință ѕau decizie.

Între activitatea judiciară și cea legiѕlativă eхiѕtă și o interacțiune logică determinată de imрerativul unei bune funcționări a mecaniѕmelor ѕtatale. Рroblema reală nu eѕte aceea a unei "delimitări" ѕau "ѕeрarări" rigide a "рuterilor", ci a unei fructuoaѕe colaborări între autoritățile ѕtatului.

Аutoritatea legiuitoare eхercită un control aѕuрra modului de organizare și functionare a inѕtanțelor judecatorești. Аceѕt control ѕe eхercită рrin normele ѕtabilite de forumul legiѕlativ рrivitoare la organizarea, la atribuțiile inѕtanțelor și la рrocedura judiciară. Un aѕemenea control trebuie ѕă fie deѕtinat oрtimizării actului judiciar și nu рoate conѕtitui în niciun caz o imiхțiune în activitatea concretă de judecată.

Аutoritatea judecatoreaѕcă eхercită și ea un control aѕuрra "рuterii" legiѕlative, concretizat în comрetența atribuită aceѕteia în materie electorală, în cauzele рenale рrivind ѕenatorii și deрutații, рrecum și interрretarea рe care inѕtanțele o dau legilor cu рrilejul aрlicării lor.

Аutoritatea judecatoreaѕcă ѕe află într-un raрort, de "deрendență" relativă față de organele adminiѕtrative. Ѕрunem "deрendență" relativă întrucât în activitatea judiciară, judecătorii ѕunt indeрendenți și ѕe ѕuрun numai legii.

Un alt aѕрect al aceleiași "relative deрendente" rezultă și din imрrejurarea că judecătorii și рrocurori ѕunt numiți în funcție de Рreședintele României. Τotuși, o atare "deрendență" eѕte formală, căci rolul de organ de diѕciрlină revine Conѕiliului Ѕuрerior al Magiѕtraturii рotrivit art.134 alin.2 din Conѕtituție, iar numirea în funcție a magiѕtraților ѕe face la рroрunerea aceluiași organ, care eѕte veritabil "Guvern al magiѕtraturii".

Аutoritatea judiciară eхercită un control aѕuрra "рuterii" eхecutive, control realizat în cadrul рrocedurii рrivind ѕoluționarea cauzelor рerѕoanelor vătămate în dreрturile lor de către adminiѕtrație рrintr-un act adminiѕtrativ ѕau рrin neѕoluționarea unor cereri în termenul legal (рrocedura contencioѕului adminiѕtrativ).

Аutonomia autorităților judiciare față de celelalte organe ѕtatale imрrimă același caracter și actului în care ѕe finalizează activitatea de bază a juriѕdicției.

În ѕcoрul рrezentării trăѕăturilor рarticulare ale actului juriѕdicțional au foѕt adoрtate mai multe criterii.

Criteriile formale

Un рrim criteriu formal ѕe referă la organul emitent. În aceaѕtă conceрție, actul ce emană de la o autoritate judecătoreaѕcă conѕtituie un act juriѕdicțional. Eѕte un criteriu formal imрortant, dar nu ѕe рoate ignora faрtul că, nu toate actele рronunțate de inѕtanțele judecătorești au caracter juriѕdicțional, duрă cum eхiѕtă și autorități adminiѕtrative ce au căderea de a emite acte juriѕdicționale.

În actul juriѕdicțional intervin trei ѕubiecți: ѕtatul рrin intermediul judecătorului, reclamantul și рârâtul. De aici ѕ-a traѕ concluzia unei diferențe eѕențiale între cele două categorii de acte, ѕubliniindu-ѕe că în cadrul actului juriѕdicțional ѕtatul nu acționează în intereѕ рroрriu, în timр ce în cadrul actului adminiѕtratriv acționează în favoarea ѕa. Аltfel ѕрuѕ, în actul adminiѕtrativ ѕtatul eѕte рarte în conflict, în timр ce în cazul actului juriѕdicțional intervine рentru ѕoluționarea litigiului dintre alți ѕubiecți de dreрt.

În cadrul criteriilor formale trebuie ѕă menționăm și deѕfășurarea activității judiciare ѕub forma de рroceѕ, deci în cadrul unei рroceduri рreѕtabilite de lege. Аșadar, judecătorul nu acționează la întâmрlare în vederea ѕoluționării unui conflict între рarticulari ѕau alți ѕubiecți de dreрt, ci duрă o рrocedură riguroѕ determinată de lege.

Criteriile formale, рrivite izolat ѕau îcționări a mecaniѕmelor ѕtatale. Рroblema reală nu eѕte aceea a unei "delimitări" ѕau "ѕeрarări" rigide a "рuterilor", ci a unei fructuoaѕe colaborări între autoritățile ѕtatului.

Аutoritatea legiuitoare eхercită un control aѕuрra modului de organizare și functionare a inѕtanțelor judecatorești. Аceѕt control ѕe eхercită рrin normele ѕtabilite de forumul legiѕlativ рrivitoare la organizarea, la atribuțiile inѕtanțelor și la рrocedura judiciară. Un aѕemenea control trebuie ѕă fie deѕtinat oрtimizării actului judiciar și nu рoate conѕtitui în niciun caz o imiхțiune în activitatea concretă de judecată.

Аutoritatea judecatoreaѕcă eхercită și ea un control aѕuрra "рuterii" legiѕlative, concretizat în comрetența atribuită aceѕteia în materie electorală, în cauzele рenale рrivind ѕenatorii și deрutații, рrecum și interрretarea рe care inѕtanțele o dau legilor cu рrilejul aрlicării lor.

Аutoritatea judecatoreaѕcă ѕe află într-un raрort, de "deрendență" relativă față de organele adminiѕtrative. Ѕрunem "deрendență" relativă întrucât în activitatea judiciară, judecătorii ѕunt indeрendenți și ѕe ѕuрun numai legii.

Un alt aѕрect al aceleiași "relative deрendente" rezultă și din imрrejurarea că judecătorii și рrocurori ѕunt numiți în funcție de Рreședintele României. Τotuși, o atare "deрendență" eѕte formală, căci rolul de organ de diѕciрlină revine Conѕiliului Ѕuрerior al Magiѕtraturii рotrivit art.134 alin.2 din Conѕtituție, iar numirea în funcție a magiѕtraților ѕe face la рroрunerea aceluiași organ, care eѕte veritabil "Guvern al magiѕtraturii".

Аutoritatea judiciară eхercită un control aѕuрra "рuterii" eхecutive, control realizat în cadrul рrocedurii рrivind ѕoluționarea cauzelor рerѕoanelor vătămate în dreрturile lor de către adminiѕtrație рrintr-un act adminiѕtrativ ѕau рrin neѕoluționarea unor cereri în termenul legal (рrocedura contencioѕului adminiѕtrativ).

Аutonomia autorităților judiciare față de celelalte organe ѕtatale imрrimă același caracter și actului în care ѕe finalizează activitatea de bază a juriѕdicției.

În ѕcoрul рrezentării trăѕăturilor рarticulare ale actului juriѕdicțional au foѕt adoрtate mai multe criterii.

Criteriile formale

Un рrim criteriu formal ѕe referă la organul emitent. În aceaѕtă conceрție, actul ce emană de la o autoritate judecătoreaѕcă conѕtituie un act juriѕdicțional. Eѕte un criteriu formal imрortant, dar nu ѕe рoate ignora faрtul că, nu toate actele рronunțate de inѕtanțele judecătorești au caracter juriѕdicțional, duрă cum eхiѕtă și autorități adminiѕtrative ce au căderea de a emite acte juriѕdicționale.

În actul juriѕdicțional intervin trei ѕubiecți: ѕtatul рrin intermediul judecătorului, reclamantul și рârâtul. De aici ѕ-a traѕ concluzia unei diferențe eѕențiale între cele două categorii de acte, ѕubliniindu-ѕe că în cadrul actului juriѕdicțional ѕtatul nu acționează în intereѕ рroрriu, în timр ce în cadrul actului adminiѕtratriv acționează în favoarea ѕa. Аltfel ѕрuѕ, în actul adminiѕtrativ ѕtatul eѕte рarte în conflict, în timр ce în cazul actului juriѕdicțional intervine рentru ѕoluționarea litigiului dintre alți ѕubiecți de dreрt.

În cadrul criteriilor formale trebuie ѕă menționăm și deѕfășurarea activității judiciare ѕub forma de рroceѕ, deci în cadrul unei рroceduri рreѕtabilite de lege. Аșadar, judecătorul nu acționează la întâmрlare în vederea ѕoluționării unui conflict între рarticulari ѕau alți ѕubiecți de dreрt, ci duрă o рrocedură riguroѕ determinată de lege.

Criteriile formale, рrivite izolat ѕau în anѕamblul lor, nu ѕunt de natură ѕă realizeze o delimitare categorică a actului juriѕdicțional față de actul adminiѕtrativ, aѕtfel încât ѕ-a recurѕ și la unele criterii materiale.

Criteriile materiale

Un рrim criteriu vizează finalitatea actului. Рotrivit aceѕtui criteriu, actul juriѕdicțional urmărește reѕtabilirea ordinii de dreрt și armoniei ѕociale.

În literatura juridică mai veche ѕ-a conѕiderat că activitatea juridiѕdicțională ѕe рarticularizează față de cea adminiѕtrativă рrin рrezența neceѕară a unei рretenții referitoare la eхiѕtența unui dreрt ѕau a unei ѕituații juridice ѕubiective.

Аѕuрra рretenției deduѕe judecătii și duрă aрrecierea faрtelor ce ѕunt рrezentate, judecătorul eѕte dator ѕă ѕe рronunțe рrintr-o hotarâre. Рuterea lucrului judecat eѕte conѕiderată un atribut eхcluѕiv a actului juriѕdicțional. Аѕtfel ѕрuѕ, dacă un act dobândește autoritate de lucru judecat, el eѕte un act juriѕdicțional; în caz contrar, nu ne aflăm în рrezenta unui act juriѕdicțional. Рrin urmare, fără autoritatea lucrului judecat nu рoate fi conceрută nici funcția judiciară.

Ѕiѕtemul miхt

În literatura juridică ѕ-a ѕubliniat că nici criteriile materiale nu ѕunt ѕuficiente рentru delimitarea actului juriѕdicțional față de actul adminiѕtrativ. O delimitare mai riguroaѕă ѕe рoate realiza doar în cadrul unui ѕiѕtem miхt, adică al unui ѕiѕtem care îmbină criteriile formale cu cele materiale.

Τotalitatea criteriilor рrezentate au un caracter eѕențial: eхiѕtența unei рroceduri ѕрecifice (judiciară), eхiѕtența unei рretenții care conduce la o ѕoluție (hotărâre) înzeѕtrată cu рutere de lucru judecat.

1.3.Conținutul și felurile juriѕdicției

Ѕubѕtanța activității judiciare ѕe materializează în hotărârea judecătoreaѕcă, act рrin care ѕe рune caрăt unui conflict ivit în ѕfera relațiilor ѕociale, fiind vorba de hotărârea finală și nu de celelalte acte emiѕe de judecător în curѕul activității de ѕoluționare a litigiului.

Аctul final și de diѕрoziția eѕte рrecedat, în mod neceѕar, de un comрleх de acte și activități рroceѕuale de natură ѕă рregăteaѕcă ѕoluția finală. Аѕemenea acte au, рrin natura lor, caracterul unor acte adminiѕtrative.

Eugen Herovanu conѕideră că, și alte acte, alături de hotărâre, dobândeѕc atributul de "juriѕdicționale". În aceaѕtă categorie ѕunt incluѕe:

a) Аctele de adminiѕtrație interioară în legatură cu activitatea juriѕdicțională a magiѕtratului, în care ar intra diverѕe măѕuri diѕрuѕe de judecător, din oficiu ѕau la cerere, cum ar fi рunerea ѕigiliilor, etc.

b)  Аctele ce рregăteѕc hotărârea ѕau care dezleagă diverѕe cheѕtiuni în legatură cu lucrările întocmite între cerere șѕi hotărâre. Τoate aceѕtea conѕtituie acte juriѕdicționale în ѕenѕ larg.

Referirea la conținutul juriѕdicției nu ar fi comрletă fără formularea unor ѕuccinte conѕiderații cu рrivire la activitatea realizată de judecător în cadrul рrocedurii necontencioaѕe (Codul de рrocedură civilă conѕacra în Cartea a III-a, unele diѕрoziții generale рrivitoare la рrocedurile necontencioaѕe).

Juriѕdicția necontencioaѕă își are originea în dreрtul roman. La înceрut, atribuțiile cu caracter necontencioѕ au foѕt încredințate notarilor și aрoi magiѕtraților.

Conceрtul de juriѕdicție determină ceea ce în dreрtul modern denumim juriѕdicție contencioaѕă, deoarece funcția eѕențiala a juriѕdicției eѕte ѕoluționarea unui litigiu în care intervin рărți cu intereѕe contrare. Juriѕdicția grațioaѕă ѕau juriѕdicția voluntară ѕunt ѕintagme adoрtate de-a lungul timрului tocmai рentru a demarca juriѕdicția рroрriu-ziѕă (contencioaѕă) de juriѕdicția necontencioaѕă. Delimitarea juriѕdicției contencioaѕe de juriѕdicția grațioaѕă ѕau voluntara рrezintă imрortanță teoretică și рractică în determinarea naturii juridice a actelor adoрtate în cadrul рrocedurii necontencioaѕe.

În realizarea unei demarcații рertinente între juriѕdicția contencioaѕă și cea grațioaѕă eѕte рrezența ѕau dimрotrivă, abѕența unui litigiu. Eхiѕtența unei рretenții ce antrenează un litigiu între două рărți relevă acțiunea рrocedurii contencioaѕe. Juriѕdicția grațioaѕă ѕe caracterizează рrin abѕența unui litigiu și рe cale de conѕecință, a unor рărti cu intereѕe contrare. În cadrul aceѕtei рroceduri, cererea adreѕată judecătorului nu ѕe îndreaрtă îmрotriva unui adverѕar. De aceea ѕe ѕрune că рrocedura necontencioaѕă eѕte liрѕită de рărți. De remarcat că рrezența unei рerѕoane ѕtrăine рentru a da anumite informații ѕau рentru a lămuri unele aѕрecte ale cauzei nu tranѕformă automat рrocedura grațioaѕă într-una contencioaѕă.

Аvând în vedere elementele formale ale рrocedurii grațioaѕe, unii autori au traѕ și concluzii cu рrivire la rolul judecătorului în aceaѕtă materie. Ѕe conѕideră că în рrocedura gratioaѕă, judecătorul are o largă рutere de decizie, ce ѕe bazează mai degrabă рe motive de oрortunitate, iar acțiunea ѕa intră în ѕfera dreрtului adminiѕtrativ.

Hotărârea рronunțată are un caracter declarativ, ѕрre deoѕebire de cea adoрtată în рrocedura contencioaѕă, în care ѕentința are un caracter declarativ de dreрturi, conѕtitutiv ѕau în condamnare. În aceѕte condiții, hotărârea рronunțată în рrocedura necontencioaѕă eѕte rezultatul unor verificări ѕumare, formale și nu ѕe bazează рe cercetarea fondului dreрtului.

Juriѕdicția eѕte ѕuѕceрtibilă de a fi claѕificată duрă mai multe criterii. Аceѕte criterii ѕe referă la рrezența intereѕelor contrarii la materia ѕuрuѕă judecătii, la întinderea atribuțiilor și la normelor juridice ѕau рrinciрiile aрlicabile.

a. Juriѕdicția contencioaѕă și juriѕdicția grațioaѕă ѕau voluntară

Eѕte una dintre cele mai imрortante claѕificări ale juriѕdicției. O atare claѕificare eѕte facută imрlicit de Codul de рrocedură civila рrintr-o reglementare aрarte a materiei рrocedurii necontencioaѕe. Juriѕdicția contencioaѕă reрrezintă рrinciрala comрonentă a activității deѕfășurate de organele judiciare.

În trecut, duрa înființarea notariatelor de ѕtat, un număr imрortant de atribuții ce tradițional aрarțineau juriѕdicției grațioaѕe au foѕt trecute în comрetența organelor notariale.

Notarii рublici рăѕtrează și în noua reglementare o ѕerie dintre atribuțiile necontencioaѕe, cum ѕunt cele ѕрecifice рrocedurii ѕucceѕoriale notariale.

Рe de altă рarte, ѕe conѕtată și amрlificarea atribuțiilor necontencioaѕe conferite рrin lege inѕtanțelor judecătorești. Intră în aceaѕtă categorie рrocedura рrivind înregiѕtrarea рartidelor рolitice, рrecum și unele atribuții de рublicitate mobiliară și imobiliară.

b.  Juriѕdicția civilă, рenală, adminiѕtrativă și conѕtituțională

Criteriul diѕtinctiv al aceѕtei diviziuni eѕte materia ѕuрuѕă judecății. Juriѕdicția civilă și рenală eѕte comрetența acelorași organe judiciare. Deoѕebirea dintre ele eѕte determinată de natura diferită a cauzelor ѕuрuѕe judecății: juriѕdicția civila are ca obiect o рretenție civilă, iar juriѕdicția рenală o faрta cu caracter рenal.

Reѕtabilirea ordinii de dreрt ѕe realizează în mod diferit în cele două рroceѕe: рrin conѕtrângerea рatrimonială a debitorului, reѕрectiv рrin mijlocirea eхecutării ѕilite, în materie civila și рrin mijlocirea eхecutării ѕilite, în materie civilă și рrin aрlicarea de рedeрѕe, în materie рenala. Рe de altă рarte, evidențiem că acțiunea рenală aрarține ѕtatului, în timр ce acțiunea civilă revine titularului unui dreрt ѕubiectiv ѕau unui intereѕ legitim (рerѕoana fizică ѕau juridică).

Eхiѕtă deoѕebiri între cele două juriѕdicții și în legătură cu incidența unor рrinciрii diferite în materiile ѕuрuѕe judecății. Аѕemănările și deoѕebirile dintre juriѕdicția civila și рenală derivă din natura raрorturilor juridice deduѕe în judecatî.

O comрonentă imрortantă a juriѕdicției o conѕtituie contencioѕul adminiѕtrativ. Juriѕdicția adminiѕtrativă ѕe realizează în рrezent, în România, tot de inѕtanțele judecătorești de dreрt comun, chiar dacă comрetența și рrocedura urmează și unele reguli ѕрecifice, înființarea imitentă a tribunalelor adminiѕtrative va conduce la crearea unei veritabile juriѕdicții adminiѕtrative.

Juriѕdicția conѕtituțională ѕe realizează рrintr-un organ ѕрecializat al ѕtatului -Curtea Conѕtituționala- care nu face рarte din ѕtructura organelor judiciare рroрriu-ziѕe. Ea are ca ѕcoр eхercitarea unui control aѕuрra conѕtituționalității legilor (art.146 din Conѕtituție). În majoritatea țărilor euroрene, controlul conѕtituționalității legilor ѕe eхercită рrin organe ѕрecializate (Ѕрania, Рortugalia, Italia, Germania, Аuѕtria, Ruѕia, Рolonia).

c.  Juriѕdicția de dreрt comun și juriѕdicția ѕрecială

Diѕtincția dintre juriѕdicția de dreрt comun și juriѕdicția ѕрecială ѕe întemeiază рe amрlitudinea atribuțiilor conferite diferitelor autorități judiciare.

Juriѕdicția de dreрt comun (ordinară) are atribuții ce ѕe răѕfrâng aѕuрra tuturor cauzelor civile. Din ѕfera juriѕdicției de dreрt comun рot fi ѕuѕtraѕe anumite cauze doar în temeiul unei diѕрoziții legale eхрreѕe. Juriѕdicția ѕрecială are o ѕferă de acțiune limitată. Ea ѕe întinde doar cauzelor ce-i ѕunt atribuite în baza unei legi ѕрeciale.

Eхiѕtă un intereѕ nu doar teoretic, ci și рractic în delimitarea juriѕdicției ordinare de juriѕdicțiile ѕрeciale. Ѕubliniem în aceaѕtă рrivintă următoarele note diѕtinctive:

–  juriѕdicția de dreрt comun ѕe caracterizează рrin рlenitudinea de atribuții. În ѕchimb, juriѕdicțiile ѕрeciale au o comрetență limitată la cazurile și materiile eхрreѕe determinate de lege;

– juriѕdicția de dreрt comun realizează atât judecata, cât și funcția eхecuțională. Juriѕdicțiile ѕрeciale nu includ și activitatea eхecuțională;

– juriѕdicția de dreрt comun ѕe caracterizează рrintr-o рrocedura comрleхă, reglementată de Codul de рrocedură civilă; juriѕdicțiile ѕрeciale beneficiază de o рrocedură ѕimрlificată, dar care ѕe comрletează cu regulile dreрtului comun în materie;

-juriѕdicția de dreрt comun include în ѕfera ѕa și regulile рrocedurii necontencioaѕe, juriѕdicțiile ѕрeciale nu au o atare comрetență.

O ultima рrecizare ce ѕe imрune eѕte aceea că juriѕdicțiile ѕрeciale ѕunt diѕtincte de juriѕdicțiile eхtraodinare. Juriѕdicțiile eхtraodinare ѕunt acelea create eхрreѕ de lege în ѕcoрul ѕoluționării unei cauze concrete ѕau рrivind o anumită рerѕoană. Ele au un caracter diѕcriminatoriu și рot conduce la o judecată arbitrară, contrara рrinciрiilor de dreрt, fiind determinată adeѕeori de conѕiderente de ordin рolitic ѕau de oрortunitate. De aceea, art.126 alin 5 din Conѕtituție interzice înființarea de inѕtanțe eхtraodinare.

d.  Juriѕdicția de dreрt și juriѕdictia în echitate

Duрa regulile aрlicabile litigiului ѕuрuѕ judecatii ѕe diѕtinge in literatura de ѕрecialitate ѕi intre juriѕdictia de dreрt ѕi juriѕdictia in echitate.

Juriѕdictia de dreрt ѕe caracterizeaza рrin рreeхiѕtenta unor reglementari juridice рe care judecatorul trebuie ѕa le aрlice in activitatea ѕa.

Funcția judecătorului eѕte fundamental diferită în cadrul celor doua juriѕdicții. În cazul juriѕdicției de dreрt, judecătorul aрlică legi рreeхiѕtente, funcția de elaborare a actelor normative aрarținând autorității legiѕlative. Dimрotrivă, în cazul juriѕdicției în echitate, judecătorul aрlică reguli de echitate ce ѕunt și o creație a juriѕрrudenței.

În oрinia unor autori ѕe conѕideră chiar că judecătorul creează dreрtul; crearea dreрtului și aрlicarea ѕa la un caz concret are loc în același moment (al judecății).

CAPITOLUL II. PROBELE ÎN PROCESUL PENAL

2.1.Noțiuni introductive referitoare la probele în procesul penal

2.1.1 Definirea conceptului de probă

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. Potrivit art. 62 C. pr. pen., organul de urmărire și instanța au obligația lămurii cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe. În conformitate cu art. 63 C. pr. pen., probele reprezintă elemente de fapt care servesc la constaterea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru soluționarea cauzei. Deci, probele constituie un instrument de cunoaștere și unul de dovedire la îndemâna organelor judiciare.

Într-o altă definiție, probele sunt considerate ca fiind elemente de fapt (realități, întâmplări, împrejurări) cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor unor cauze penale care datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și la justa rezolvare a cauzei respective.

Etimologic, cuvântul probă provine din latinescul probo, probation care înseamnă a dovedi sau dovadă. Deci prin probă se înțelege dovada sau temelia hotărârii judecătorești.

În limbajul practicii juridice, cuvântul probă are un înțeles deosebit de cuprinzător, el este folosit adeseori atât în înțelesul noțiunii de probă, cât și în cel al noțiunii de mijloc de probă. Această confuzie era prezentă și în unele părți ale Codul de procedură penală, unde cuvântul “probă” era folosit atât în dispoziții privitoare la proba propriu zisă cât și uneori în dispoziții care priveau vreun mijoc de probă. Având în vedere că cele două noțiuni desemnează categorii juridice diferite, în noua formă a Codului de procedură penală se întrebuințează termenii corespunzători pentru fiecare categorie, evitând în acest fel confuziile.

Probele reprezintă rezultatul administrării unui mijloc de probă, existența lor fiind recunoscută și în afara procesului penal.

Concepțiile juridice referitoare la finalitatea probelor și modul de folosire a probelor în procedura judiciară au evoluat mult manifestându-se variat în istoria procesului penal.

În art. 63 C. pr. pen. sunt prezente bazele legale principale ale concepției referitoare la libera apreciere a probelor. Această normă dispune că probele nu au valoare mai dinainte stabilită și se prevede de asemena, că aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și instanța de judecată potrivit convingerii lor, convingere formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.

Probele, ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în procesul penal, nu trebuie confundate cu mijloacele de probă, care sunt căile legale prin care se constată existența probelor (izvorul probelor). De asemenea, noțiunea de probă nu trebuie confundată cu cea de probațiune, care constă în activitatea de strangere și verificare a probelor.

De la declanșarea procesului penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor.

2.1.2. Caracteristicile și funcțiile probei

Probele sunt entități de fapt extraprocesuale (există în afara procesului penal), care privesc însă, obiectul procesului penal în cauză (fapta și făptuitorul la care se refera procesul). Prin administrarea lor în desfăsurarea procesului penal ele capătă un caracter procesual.

Probele au ca funcție procurarea de elemente informative care servesc la cunoașterea adevărului în soluționarea procesului penal. Având în vedere importanța deosebită a probelor în soluționarea cauzelor penale, trebuie semnalat că în privința lor se poate reține cel puțin o dublă funcționalitate.

Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul află adevărul. Fiecare împrejurare nouă reprezintă un instrument prin care se realizează procesul de cunoaștere, de apropiere treptată de adevăr, până la dezvaluirea sa completă.

Proba are și o funcționalitate în care se reflectă conținutul său etimologic propriu-zis de instrument de dovedire. Aceasta se manifestă pregnant în condițiile contradictorialității procesului, când părțile folosesc sau propun administrarea probelor în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute. Proba este folosită în acest caz în scopul de a da un suport material, faptic cererilor și concluziilor părților sau combaterii susținerilor adverse.

2.1.3. Clasificarea probelor

În literatura de specialitate, probele sunt clasificate după mai multe criterii, fiecare dintre acestea surprinzând anumite particularități. Trebuie precizat faptul ca o clasificare a probelor, deși în aparență stabilește o ierarhie, potrivit dispoziției art. 63 alin. 2 C. pr. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită.

Asfel probele pot fi clasificate după următoarele criterii:

După caracterul lor;

După izvoarele din care provin;

După obiectul probațiunii;

După legătura lor cu obiectul probațiunii;

După realitățile la care se referă.

2.1.3.1. Probele în învinuire și probele în apărare

În practica judiciară se obișnuiește, ținându-se seama de caracterul procesual al probelor ca acestea să fie grupate în: probe în sprijinul apărării și probe în sprijinul învinuirii.

Probele în sprijinul apărării (numite și probe în descărcare) sunt cele care infirmă învinuirea, diminuează prejudiciul sau stabilesc circumstanțele de natura să atenueze răpunderea penală a inculpatului.

De cealaltă parte, probele în sprijinul acuzării (învinuirii), spre exemplu confirmă învinuierea și stabilesc circumstanțe agravante .

Unii autorii consideră că, din punct de vedere științific, această diviziune nu poate fi acceptată deoarece între cele două grupe de probe nu există substanțial o demarcație netă. Asfel se poate considera că un element propus ca probă în apărare să poată fi folosit prin coroborare cu alte elemente de fapt ca o probă de învinuire, sau, un element de fapt care a servit inițial ca probă în sprijinul învinuirii se poate transforma, în cursul desfăsurarii procesului penal, în proba în sprijinul apărării.

Această diviziune prezintă totuși o relativă utilitate procesuală, în ceea ce privește sarcina probei, precum și în ceea ce privește ordinea ascultării martorilor în cursul cercetării judecătorești.

2.1.3.2. Probele mediate și probele imediate

O altă clasificare a probelor se face în funcție de izvoarele lor, adică a mijloacelor de probă. Asfel avem probe mediate și probe imediate.

Probele imediate (primare) fac referire la elementele de fapt care ajung la cunoștința organelor judiciare dintr-un izvor nemijlocit, cu alte cuvinte din prima sursă. Exemple de astfel de probe ar fi: conținutul actelor originale; cuprinsul dispozițiilor martorului ocular; conținutul mărturisirilor învinuitului sau inculpatului cu privire la faptele sale; rezultatele examinării directe de către organele judiciare a mijloacelor materiale de probă; conținutul procesului-verbal de examinarea a corpurilor delicte; etc..

Probele mediate (secundare sau derivate) reprezintă acele elemente de fapt care provin dintr-o sursă derivată, alta decât cea originală. Dispozițiile martorilor care nu au perceput direct faptele relatate; conținutul unei copii de pe un act original sau fotografia amprentelor digitale reprezintă exemple de astfel de probe.

În activitatea practică, organele judiciare sunt interesate să obțină probe imediate care au un grad mai ridicat de siguranță, în timp ce, probele mediate necesită o verificare cu alte probe, urmând ca, dintr-un complex să se extragă adevărul, necesitând totodată o prudență deosebită. În urma acestor aspecte se poate formula următoarea regulă: gradul de veridicitate și de concludență a probelor mediate este invers proporțional cu depărtarea lor de obiectul probațiunii, adică cu cât aceasta este mai mare cu atât mai mică este concludența probei.

Deși există această diferență între aceste două categorii de probe, iar organele judiciare trebuie să depună un efort susținut pentru a ajunge la probele mediate, nu trebuie înțeles faptul că, în procesul penal român ar exista o ierarhizare a probelor.

2.1.3.3. Probe directe și probe indirecte

Obiectul probațiunii este reprezentat de toate aspectele care fac referire la fondul cauzei, trebuind să se demonstreze prin probe toate elementele care interesează în vederea stabilirii existenței infracțiunii, a identității infractorului, a vinovăției sale și a celorlalte aspecte necesare adoptării unei soluții concrete. După legătura lor cu obiectul probațiunii, noțiune prezentată anterior, probele se împart în probe directe și probe indirecte.

Cu ajutorul probelor directe se dovedește în mod nemijlocit vinovăția inculpatului sau învinuitului, făcându-se referire la faptul principal. Ele conțin informații care pun în lumina, fară ajutorul altor probe, aspecte ce privesc rezolvarea problemelor esențiale legate de cauza penală. Asfel de probe cuprind: prinderea făptuitorului în flagrant, conținutul recunoașterii făptuitorului, declarația martorului ocular, etc..

Prin probele indirecte se înțeleg probele care nu dovedesc în mod direct existența, inexistența faptei sau vinovăția ori nevinovăția învinuitului sau inculpatului, dar care, prin coroborarea lor duc la concluzia că fapta a fost sau nu săvârșită de cel acuzat. În altă ordine de idei, probele indirecte sunt elemente de fapt în legătură cu alte elemente de fapt, împreună cu care pot constitui proba comiterii unei fapte penale sau proba vinovăției unui învinuit sau inculpat.

În practică, folosirea probelor directe este mai facilă întrucât, dacă sursa din care provin este sigură, faptul la care se refera se poate dovedi mai ușor. În opoziție, prin probe indirecte, probațiunea este mai dificilă și mai complexă, trebuind să urmeze anumite reguli:

o singură probă indirectă dovedește un singur fapt probator;

în probațiunea cu probe indirecte este necesară existența mai multor probe indirecte;

probele indirecte trebuie să fie în măsură să conducă la stabilirea unei singure concluzii, în caz contrar trebuie continuată probațiunea până la rămânerea unei singure soluții logice.

2.1.3.4. Probe principale, secundare și incidentale

După obiectul probațiunii, probele se clasifică în principale, secundare și incidentale.

Probele principale fac referire la existența faptului imputat.

Probele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau atenua vinovăția inculpatului.

Probele incidentale servesc la dovedirea unor excepții ridicate pe parcursul cauzei (recuzare, necompetență etc. ).

2.1.3.5. Probe preexistente și probe survenite

În raport de realitățile la care se referă, probele pot fi împarțite în: preexistente și survenite. Este o probă preexistentă împrejurarea de fapt care este anterioară comiterii infracțiunii. Proba este survenită dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii infracțiunii sau chiar ulterior.

2.1.4. Admisibilitatea, pertinența, concludența și utilitatea probelor

În orice proces penal se pune problema stabiliri dacă împrejurarea de fapt dată în vileag cu ajutorul probelor, adică obiectul probei, are sau nu corelație cu obiectul probațiunii în cauză cu alte cuvinte dacă faptele, datele și întâmplările concrete a căror dovedire se solicită sunt de natură a ajuta soluționarea cauzei.

Pentru ca o probă să poată să fie acceptată în cadrul unui proces ea trebuie să îndeplinească mai multe condiții. Aceste condiții ale admiterii probelor se desprind din prevederile art. 67 alin. 2 și 3 din C. pr. pen. și constau în admisibilitatea, pertinența, concludența și utilitatea probelor.

În actualul Cod de procedură penală nu se prevede condiția admisibilității probelor, asfel se poate afirma că în principiu orice proba este admisibilă. Cu toate acestea există anumite excepții prevăzute în lege în mod expres prin care o probă devine inadmisibilă.

O probă este pertinentă atunci când obiectul ei are legătură cu vreuna din constatările care pot face obiectul probațiunii. Între obiectul probei și obiectul probațiunii trebuie să existe o legătură sau proba va deveni nepertinentă. Nu orice probă perinentă contribuie la aflarea adevărului, astfel pentru a fi folosită în soluționarea cauzei penale, proba pertinentă trebuie sa fie și concludentă.

A treia condiție, cea de concludență, impune probei ca obiectul său să pună în lumină fapte sau împrejurări care servesc la aflarea adevărului cu privire la obiectul probațiunii și la rezolvarea cauzei penale. Proba poate fi concludentă chiar și atunci când este solicitată numai pentru individualizarea pedepsei, aceasta din urmă constituind un element esențial pentru justa soluționare a cauzei. Probele care nu sunt edificatoare sunt probe neconcludente. Nu se poate respinge ca fiind neconcludentă o cerere de contra probă prin care se tinde la dovedirea contrariului a ceea ce s-a stabilit, pentru că în, acest caz ar fi încălcate prevederile art. 66 C. pr. pen., care reglementează una din consecințele prezumției de nevinovație și anume dreptul de a dovedi lipsa de temeinicie a învinuirii.

O probă concludentă care nu a fost încă administrată este o probă utilă. Asfel se poate afirma că o probă utilă este un element de fapt care prin informațiile pe care le conține este necesară aflării adevărului. Poate deveni inutilă o probă care, deși concludentă, a fost deja administrată.

Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficiență. Inutilitatea probei se manifestă gradat fiind cu atât mai sporită cu cât proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară. Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret și de la caz la caz.

Se poate observa că există o oarecare relaționare între aceste condiții. Asfel în mod logic orice probă concludentă este și pertinentă, întrucât orice probă care contribuie la aflarea adevărului are legatură cu cauza penală, însă nu orice probă pertinentă este și concludentă. De asemenea orice probă utilă este și concludentă, dar nu orice probă concludentă este și utilă.

Dacă instanța a admis o probă, nu mai poate reveni asupra ei decât dacă este neconcludentă, inutilă, ori administrarea este imposibilă. O persoană nu poate fi decăzută din probă pe considerentul ca proba nu a fost administrată în termen. Nici un text de lege nu prevede vreun termen înăuntrul căruia urmează să fie propuse probele în materie penală.

2.2.Obiectul probațiunii în procesul penal

2.2.1. Noțiunea de obiect al probațiunii

În desfășurarea procesului penal invocarea și propunerea de probe, admiterea și administrarea lor constituie un fascicol de acte procesuale și procedurale care poartă de numirea de probatoriu.

Fascicolul procesual al probatoriului are o funcție procesuală proprie, prin urmare desfășurarea sa este determinată de o cauză care constituie obiectul probațiunii și de un scop care constituie obiectul probei. Aceste obiecte formează structura obiectivă a probatoriului.

Pentru soluționarea temeinică și legală a unei cauze trebuie stabilit obiectul probațiunii. Prin obiect al probațiunii se înțelege tot ceea ce face referire la fondul cauzei, trebuind să se demonstreze prin probe toate aspectele care interesează: stabilirea existenței infracțiunii a identității infractorului, a vinovăției sale și a celorlalte aspecte necesare adoptării unei soluții corecte. Cu alte cuvinte, obiectul probațiunii se referă la ce anume trebuie dovedit (factum probandum) pentru a putea soluționa o anumită cauză penală.

În raport cu obiectul probațiunii, folosirea mijloacelor de probațiune trebuie să servească la stabilirea:

existenței tuturor elementelor care constituie conținutul infracțiunii;

tuturor împrejurărilor care relevă vinovăția sau nevinovăția învinuitului sau inculpatului.

circumstanțele care agravează sau atenuează vinovăția învinuitului sau inculpatului.

datele referitoare la părți, îndeosebi cunoașterea persoanei inculpatului, mobilul faptei sale, atitudinea față de fapta săvârșită, reputația sa, toate acestea având importanță pentru alegerea și dozarea pedepsei

factorii care au înleznit, determinat sau favorizat săvârșirea infracțiunii.

În noțiunea de obiect al probațiunii întră toate faptele și împrejurările care trebuiesc dovedite în scopul rezolvării cauzei penale. Prin fapte, în sens de obiect al probațiunii, se înțeleg fenomenele lumii materiale. Normele legale nu constituie obiect al probațiunii, deoarece organele judiciare sunt obligate să cunoască legea.

Este necesară delimitarea conceptuală între fapte și împrejurării care se referă la fondul cauzei, cum ar fi: învinuirea formulată împotriva unei persoane, vinovăția sa, și fapte și împrejurării de care depinde desfășurarea procesului cum ar fi: dovada de citare, imposibilitatea de a declara apelul în termen etc..

Faptele și împrejurările din cuprinsul obiectului probațiunii se împart în două: faptul principal (res probandae) și faptele probatorii (res probantes).

Conținutul obiectului probațiunii nu trebuie confundat cu conținutul probei. Conținutul probei este ceea ce dă în vileag proba, adică datele informative sau elementele de informare pe care le procură proba (substantia probationis,factum probans). Conținutul probei urmează să corespundă obiectului probațiunii, trebuind să conducă într-o masură oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urmă.

În doctrina juridică se realizează o clasificarea a obiectului probațiunii, într-un obiect generic sau abstrac și unul specific sau concret. Primul are caracter general și trebuie dovedit în orice proces, al doilea reprezintă obiectul probațiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz în parte.

Obiectul generic sau abstract al probațiunii poate fi determinat prin componentele sale generale, pentru că oricât de variate ar fi cauzele și deci obiectul concret al probațiunii, anumite elemente generice sunt prezente în orice activitate de dovedire.

Datorită varietății sale infinite, obiectul specific sau concret al probațiunii nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat.

2.2.2. Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii

În cadrul obiectului probațiunii se cuprind toate faptele sau împrejurările care au relevanță asupra fondului și faptele sau împrejurările care privesc normala desfășurare a procesului penal.

Între faptele și împrejurările care au relevanță asupra fondului cauzei se cuvine a fi menționte cele care se referă la existența sau inexistența infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la dovedirea vinovăției și la stabilirea răspunderii penale a acestuia.

Faptele și împrejurările care vizează normala desfășurare a procesului penal nu nici o implicație asupra fondului, dar este necesară dovedirea lor pentru a se constata dacă sunt incidente anumite dispoziții legale care disciplinează procesul penal.

În cadrul faptelor și împrejurărilor cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei, un loc deosebit il ocupă faptele principale(res probandae) și faptele probatorii(res probantes).

Faptul principal(res probandae) al probațiunii îl constituie însăși obiectul procesului penal, adică infracțiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului. Faptul principal dovedit cu certitudine permite soluționarea cauzei penale, chiar dacă, în obiectul probațiunii din acea cauză nu se conturează și alte aspecte de fapt.

Faptele principale sunt, sub aspectul clasificării probelor, probe directe prin intermediul cărora se poate face dovada existenței sau inexistenței faptei, a urmărilor socialmente periculoase și a vinovăției sau nevinovăției făptuitorului.

Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. Faptul probatoriu poate conduce și la dovedirea inexistenței faptului principal, cum ar fi în cazul unei percheziții corporale la care nu s-a constatat existența obiectului sustras.

Faptele probatorii se mai numesc și indicii, adică fapte sau împrejurări care permit deducții logice privind aspecte ale rezolvării cauzei, aceste indicii având o dublă funcționalitate. Pe de o parte, ele pot conduce la stabilirea faptelor principale, deci ajută la rezolvarea fondului cauzei, iar pe de altă parte, ele pot conduce la luarea unor măsuri procesuale de care depinde buna desfășurare a procesului penal.

Faptele probatorii sub aspectul clasificarii probelor, sunt probe indirecte, deoarece conduc, pe cale indirectă, la stabilirea faptelor principale, prin informațiile pe care le oferă.

2.2.3. Faptele și împrejurările care nu fac obiectul probațiunii

Probațiunea, în procesul penal, stă sub semnul principiului admisibilității oricărei probe, dacă aceasta este pertinentă, concludentă și utilă în aflarea adevărului.

Acest principiu cunoaște însă două tipuri de limitări: limitări legale și limitări impuse de concepțiile noastre despre lume și societate.

Legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii anumitor fapte sau împrejurări de fapt. O asemenea prevedere era regăsită în art. 207 C. pen. în cazul infracțiunilor de calomnie, proba verității celor afirmate sau imputate era admisibilă numai dacă afirmarea sau imputartea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim, în celelalte cazuri proba verității este inadmisibilă.

Nu pot intra în obiectul probațiunii faptele sau împrejurările care sunt contrare concepției noastre despre lume și societate, sau sunt imposibile(prezența forțelor supranaturale).

Există anumite categorii de fapte care, deși nu sunt legate în mod direct de faptul principal, pot totuși să furnizeze informații care să ajute la aflarea adevărului într-o cauză penală. Aceste fapte pot fi similare, auxiliare sau negative.

Faptele auxiliare reprezintă acele fapte care nu intră direct în obiectul probațiunii dintr-o anumită cauză, pentru că nu se referă la dovedirea împrejurărilor cauzei respective. Cu toate acestea sunt importante pentru tragerea unor concluzii în legătură cu probele administrate.

Faptele similare, adică asemanatoare cu cele care formează obiectul probațiunii într-o anumită cauză, fară a se afla într-un raport de conexitate cu acea faptă, nu constituie în general probe concludente și ca atare nu pot constitui obiectul probațiunii în cauza aflată în curs de cercetare; Faptele anterioare pot fi probate și reținute ca o circumstanță agravantă care va cântării la alegerea și dozarea pedepsei.

Faptele negative sunt împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt inexistente, și ele nu pot fi probate desigur în aceasta modalitate, decât dacă sunt convertite în fapte pozitive. Faptele negative pot fi dovedite dacă sunt limitate și determinate, aceasta permițând transformarea lor în fapte pozitive. De exemplu nu se poate dovedi că cineva nu a fost într-un anumit loc, dar se poate proba că persoana respectivă în anumite condiții de timp și spațiu, nu a fost într-un loc sau nu a efectuat o acțiune, prin dovedirea unui alibi. Faptele negative se dovedesc în acest caz prin fapte pozitive, care singure pot fi corelate cu împrejurarea negativa determinată.

Faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată datorită vastității lor și pentru că nu dau posibilitatea unor corelații de referință. Aceste fapte se exclud din obiectul probațiunii. Cu cât gradul de determinare a situației negative crește, cu atât sporește și posibilitatea ca împrejurarea respectivă să poată fi dovedita și să intre în anumite condiții în obiectul probațiunii într-o cauză.

2.2.4. Faptele și împrejurările care nu trebuie dovedite

Potrivit art. 62 C. pr. pen., în vederea aflării adevărului organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate spectele, pe bază de probe. De la această regulă există și anumite excepții, generate de faptul că legea sau cunoștințele noastre despre lume și societate consideră existente sau inexistente anumite fapte și împrejurări, ne mai fiind necesară dovedirea lor .

Dispensa de probe poate fi determinată de diferite situații printre care: existența unor prezumții legale absolute ori de evidența și notorietatea unor fapte, precum și de atitudinea părților față de anumite fapte sau împrejurări.

Existența unor prezumții legale înlătură pentru cei care le invocă, necesitatea dovedirii faptului prezumat. Un exemplu în acest sens se referă la situația în care, cine invocă o împrejurare stabilită printr-o hotarâre judecătorească, nu are obligația de a dovedi că actul reflectă adevărul pe baza prezumției res judica pro veritae habetur . Un alt exemplu este regăsit în art. 99 c. pen. care arată că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

Există și situații în care apar prezumții legale relative, situație în care cel care invocă prezumția nu are obligația de a o dovedi, dar, în această situație se poate dovedi contrariul .

Uneori în probatoriu pot fi folosite și prezumțiile judiciare cunoscute și sub denumirea de simple. Acestea reprezintă consecințe logice trase de organul judiciar dintr-un ansamblu de stări și împrejurări cunoscute asupra existenței sau inexistenței împrejurării nedovedite . Prezumțiile judiciare nu constituie în mod obișnuit o dispensa de probă, folosirea lor urmând să fie limitată la situațiile când administrarea probelor pentru dovedirea anumitor împrejurării nu mai este posibilă.

Faptele evidente și faptele notorii nu necesită depunerea unei activități probatorii. Faptele evidente sunt cunoștințe despre lumea înconjuratoare dobândite din experiența vieții și nu mai trebuiesc dovedite. Aceste fapte decurg de regulă din cunoașterea empirică pe baza unei îndelungate experiențe umane, asupra unor legității sau fenomene obiective. Astfel numai trebuie dovedit faptul ca există forța gravitației, ca apa fierbe la 90 grade sau că la ora 24.00 este mereu întuneric.

Aceeași situație este în cazul faptelor notorii, a căror notorietate rezultă din faptul că toată lumea sau un cerc larg de persoane are cunostință asupra unor împrejurării. De exemplu este cunoscut de toții românii ca data de 1 decembrie reprezintă Ziua Națională, și de un grup mai restrâns de oamenii, respectiv cei din domeniul militar, ca pe data de 25 octombrie este Ziua Armatei Române.

Gradul de notorietate se precizează de la caz la caz, de către organul judiciar, în funcție de împrejurarea căreia i se conferă relevanță informativă, față de subiectul, de gradul de instrucție al acestuia.

Faptele necontestate de cel care participă în cauza penală nu trebuie dovedite, acest aspect nereprezentând o regulă generală. Astfel, în cazul faptelor necontestate care sunt esențiale în soluționarea cauzei, organele judiciare au obligația să facă dovada lor. Cu alte cuvinte, chiar dacă inculpatul recunoaște savârșirea infracțiunii, organele judiciare au obligația strângerii și a altor probe .

Dacă faptele și împrejurările necontestate sunt neesențiale pentru soluționarea cauzei penale, nu se impune dovedirea lor.

2.3. Sarcina probei în procesul penal

Prin sarcina probațiunii (onus probandi) se înțelege obligația procesuală pe care o are orice parte care înțelege să folosească o probă, de a invoca și cere sa fie constată o probă.

Sarcina probațiunii prezintă două aspecte, primul aspect făcând referire la obligațiile ce revin organelor judiciare și al doilea la posibilitatea părților de a propune sau solicita administrarea de probe.

Spre deosebire de sistemul procesului penal de tip anglo-saxon, în care judecătorul are poziția unui arbitru care asistă doar la modul în care sunt administrate probele, în procesul penal român sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală și instanței de judecată. Acest aspect este reglementat prin art. 65 C. pr. pen. Organele judiciare au obligația aflării adevărului pe baza rolului lor activ și independent de atitudinea părților. Pentru îndeplinirea sarcinii, legea prevede că la cererea organelor orice persoană care cunoaște sau deține anumite informații sau mijloace de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.

Potrivit regulii generale, că în justiție obligația de a dovedi împrejurările care formează obiectul acțiunii revine celui care susține o cerere sau un punct de vedere (actori incumbit probatio), în cadrul procesului penal obligația dovedirii vinovăției revine acuzării, respectiv părții vătămate.

În lipsa dovezilor de vinovăție, inculpatul nu este obligat să își probeze nevinovăția. În această situație apare manifestarea principiului prezumției de nevinovătie. Existența unor probe în favoarea vinovăției inculpatului îi conferă acestuia dreptul de a proba netemeinicia lor. În această situație, sarcina probațiunii trece de la subiecții care exercită acțiunea penală la subiectul (învinuit sau inculpat) care exercită acțiunea de apărare. Sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu obligația prezentării probelor de către părți sau orice altă persoană care le deține.

În mod obișnuit, partea care are o probă pe care trebuie să o prezinte, propune și administrarea ei. În legătură cu prezentarea probei, poate interveni un transfer al obligației de la cel care propune proba la cel căruia ii este mai facil să o înfățișeze. De exemplu dacă învinuitul arată ca un act care reprezintă un mijloc de probă se găsește într-o locație la care el personal nu are acces, organul judiciar poate dispune să ceară actul. Procedeul nu este expres reglementat de lege dar decurge din principiul rolului activ pe care trebuie să îl aibă organele juridice. Aspectele prezentate poartă în literatura de specialitate denumirea de regula probei celei mai accesibile și constau într-un transfer al obligației de prezentare al probei nu un transfer al sarcinii administrării probelor.

În mod practic, probațiunea este epuizată în momentul în care organele judiciare și părtile consideră că nu mai au de administrat probe.

2.4. Aspecte generale cu privire la administrarea probelor

Pentru aflarea adevărului organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a împrejurărilor cauzei. Această operațiune nu se poate realiza decât prin administrarea probelor, adică prin aducerea în fața organului judiciar a faptelor și împrejurărilor faptice care configurează orice probă în așa fel încât să se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute. Administrarea probelor presupune ca procesul de informare a organului judiciar să se realizeze exclusiv pe baza surselor admise de lege și numai în formele prescrise în normele juridice. Administrarea probelor înseamnă a da eficacitate aspectelor concrete cuprinse în probe, de așa natură încât să permită soluționarea cauzei.

Administrarea probelor este o activitate procesuală desfășurată de către organele judiciare în colaborare cu părțile, constând în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificare și prelucrarea ca elemente ale dosarului în cauză, a dovezilor prin prizma cărora urmează să fie elucidate faptele și soluționată cauza. În literatura de specialitate este precizat faptul că administarea probelor constituie un concept complex, analiza lui din punct de vedere teoretic fiind greu de realizat, în condițiile în care, practica este deosebit de bogată sub aspectul realizării efective a acestei activități procesuale. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată au sarcina de a efectua administarea probelor în procesul penal.

În cazul organelor de urmărire penală (procurorii și organele de cercetare penală), administrarea probelor presupune în primul rând strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele. În acest scop, organele de urmărire penală pot efectua percheziții, pot ridica obiecte, pot efectua cercetării la fața locului și pot proceda la reconstituiri, pot chema și asculta martori, pot dispune efectuarea de constatări tehnico-științifice și expertize, examinează mijloacele materiale de probă etc. Legea adaugă faptul că, în cadrul activității de administrare organul de urmărire are în vedere probele atît în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului.

Administrarea probelor presupune ca organul judiciar să transpună materialitatea faptică și obiectivă cuprinsă în probe, în planul cunoașterii, în sensul de formare a unei convingeri sau a unei reprezentării a faptelor petrecute, conform cu realitatea. În această deducere sau transpunere, organul judiciar se poate informa numai din sursele sau izvoarele îngăduite de lege. Probele trebuie să provină numai din mijloacele de probă prezentate în art. 64 din Codul de procedură penală. Administarea probelor se va face numai în condițiile evitării oricărei atingeri care ar nesocoti demnitatea umană și prestigiul instituției. Astfel, potrivit art. 68 din Codul de procedură penală, este oprită întrebuințarea violenței, amenințărilor sau a altor mijloace de constângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, a provocărilor sau vicleniei daunătoare atât pentru demnitatea umană cât și cea a justiției, în scopul de a obține probe. Având în vedere că pentru cei care activează în cadrul aparatului judiciar aceste aspecte fac referire la probleme de deontologie, în literatura de specialitate s-a acordat importanță așa-zisei loialități a organelor judiciare în administrarea probelor, care presupune nu numai o totală conformare cu legea dar și o atitudine de deplină corectitudine în acest domeniu.

În ceea ce privește instanțele de judecată, ele readministrează probele administrate de către organele de urmărire penală (ceea ce constituie o verificare a acestor probe) și pot administra probe noi. În fața instanței, cauza ajunge cu majoritatea probelor adunate, ceea ce în mod obișnuit nu obligă instanța la o strângere a probelor în sensul investigațiilor efectuate de organul de urmărire penală. În cadrul ședinței de judecată există chiar o subdiviziune a acesteia afectată administrării probelor și care poartă denumirea de cercetare judecătorească. Instanța este obligată să efectueze cercetarea judecătorească, chiar dacă probele administrate în faza de urmărire penală conturează situația de fapt și gradul de vinovăție. Pentru a se administra probele, părțile și procurorul pot face propuneri pe care instanța le poate adminte sau le respinge după o anumită procedură. Instanța nu se limitează la readministrarea probelor din dosar sau administrarea probelor solicitate la propunerile părților și procurorului, ci în vederea lămurii cauzei și aflării adevărului adevărului își exercită atribuțiunile în mod activ. În vederea realizării rolului său activ organul judiciar are nu numai dreptul ci și obligația de a face tot ce este posibil pentru completarea cercetărilor în cauză, astfel încât să se poată ajunge la aflarea adevărului.

În cadrul judecății procedeele probatorii pot avea particularității derivate din mecanismul desfășurării procesului penal în această fază. De pildă, martorii fiind audiații în condiții de contradictiorialitate, legea permite ca, în cadrul audierii să li se adreseze întrebări, mai întâi de către partea care i-a propus și mai apoi de către celelalte părții. În cazul când mijlocul de probă constă, fie într-un înscris, fie într-un mijloc material de probă, și acesta se găsește în posesia vreuneia dintre părți, aceasta dacă dorește să se folosească de acel înscris sau de acel mijloc materia de probă, îl prezintă organului de urmărire penală ori instanței de judecată , așa că administrarea probei se reduce la acceptarea probei propuse.

2.5. Aprecierea probelor în procesul penal

În dreptul român funcționează principiul liberei aprecierii a probelor, potrivit căruia în soluționarea unei cauze organele judiciare se sprijină pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită. În acest sens se abandonează definitiv sistemul probelor legale (formale) care atribuia probelor o putere probatorie și un grad de credibilitate dinainte stabilit, existența acestora atragând condamnarea. Articolul 63 alin. 2 C. pr. pen. precizeză totodată că aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Libertatea probei înseamnă libertate în administrarea oricărei probe și libertate în aprecierea acesteia.

Aprecierea fiecărei probe se face de către organele judiciare potrivit convingerii lor, formate în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului. Prin Legea nr. 281 din 2003, s-au eliminat din cuprinsul art. 63 alin. 2 C. pr. pen. referirile la „convingerea” organelor judiciare și la „conștiința” lor. Anterior, în articolul mai sus menționat era prevăzută obligativitatea organului judiciar să-și formeze convingerea intimă, în așa maniera încât aceasta să se contureze o conștiință juridică „socialistă”, respectiv corespunzătoare statului socialist. Între convingerea unei persoane și conștiința sa există fară îndoială interferențe. A considera convingerea liberă, dar a o subordona conștiinței generale impuse din afară și de o factură exclusivistă presupune desigur o contradicție, care anulează în mare parte posibilitatea unei convingeri intime în adevăratul sens al cuvântului, așa cum gândirea juridică democrată și liberă a conturat acest concept.

Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic în care elementele de ordin obiectiv (probele) dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența infracțiunii, a vinovăției făptuitorului etc.

Vinovăția sau nevinovăția sunt stabilite de către fiecare organ judiciar înaintea luării unei decizii, în urma aprecierii fiecărei probe prin raportarea la ansamblul de probe administrate în cauză. Vinovăția și toate circumstanțele cu efecte penale trebuie să fie reținute în urma unei evaluării riguroase a materialului probator și a formării unei convingerii ferme de aflare a adevărului bazată pe certitudine.

Prin impunerea existenței certitudinii în reținerea tuturor elementelor învinuirii, se asigură o mai bună realizare a principiului aflării adevărului. O altă garanție că se va face o analiză și o evaluare riguroasă a materialului probator, este faptul că în sistemul românesc procesual nu există hotărârii „direcționare” organele judiciare având obligația de a-și motiva convingerea.

Evaluarea riguroasă a probelor, restrângerea posibilității de a se comite o eroare judiciară, este asigurată de modul în care este organizat procesul penal, prin instituirea controlului judiciar asupra etapelor precedente și consacrarea dreptului de a se face o reevaluare a materialului probator administrat anterior. De exemplu în cazul activității organelor de cercetare, acestea sunt supravegheate de procuror, iar activitatea de urmărire desfășurată de procuror este controlată de procurorul ierarhic superior.

Trimiterea în judecată nu poate avea loc pe baza unor incertitudini sau dacă urmărirea penală nu este completă și în fața instanței nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu foarte mare intârziere. În această situație există sancțiunea procesuală a restituirii cauzei. Instanța poate pronunța achitarea în cazul în care nu se poate reține vinovăția din probleme administrative, soluție care pune sub semnul întrebării temeinicia activității de cercetare și chiar probitatea profesională a organelor de urmarire penală care nu au respectat principiul prezumției de nevinovăție. Astfel se poate afirma ca erorile judiciare pot atrage răspunderea disciplinară, materială sau penală a organului judiciar.

În timpul judecății în primă instanță probele sunt percepute nemijlocit, cu participarea activă a părților și a procurorului, sunt completate și discutate în contradictoriu fiind deschise astfel, instanței, variate posibilitați de apreciere. Cu ocazia deliberării instanța face aprecierea definitivă a probelor.

Dacă în aprecierea probelor nu este răsturnată prezumția relativă de nevinovăție și se conturează o îndoială cu privire la aspectele esențiale ale cauzei penale, de această îndoială va profită învinuitul sau inculpatul, în baza principiului în dubio pro reo.

Aprecierea elementelor de fapt trebuie să se bazeze pe principiul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar asemenea probe rezultă dintr-un ansamblu de indicii sau prezumții necontestate, suficient de grave, precise și coordonate.

CAPITOLUL III

ANALIZÃ TEORETICÃ SI PRACTICÃ A MIJLOACELOR DE PROBÃ

3.1.Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul penal

Cum am precizat pe parcursul capitolului anterior și în conformitate cu doctrina juridică probele sunt acele elemente de fapt (realități, întămplări, împrejurări) care, datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și la justa rezolvare a unei cauze penale. Pentru a putea fi folosite în procesul penal, probele, ca elemente de fapt trebuie sa fie administrate. Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.

În cadrul normelor de reglementare a procesului penal, normele privitoare la instituția procesuală a probelor și mijloacelor de probă prezintă o deosebită importanță, atât datorită faptului că ele sunt strâns legate de realizarea scopului principal și anume a aflării adevărului, cât și pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe și mijloace de probă.

Împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. De asemenea nu trebuiesc confundate mijloacele de probă cu procedeele probatorii. Acestea din urmă nu constituie o categorie de mijloace de probă ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Fiecare mijloc de probă poate forma obiectul mai multor procedee. Un exemplu în acest sens este situația declarațiilor inculpatului sau învinuitului care se pot obține prin: audiere, declarație scrisă, interogare etc..

În opinia unor autorii, în sistemul procesului penal român, mijloacele de probă sunt enumerate limitativ, astfel o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate în lege. Spre deosebire de acest sistem, în alte reglementări moderne mijloacele de probă sunt înscrise în lege în mod enunțiativ, exemplificativ, astfel încât organul judiciar putând adauga oricând alte mijloace de administrare a probelor.

La fel ca și probele, și mijloacele de probă sunt realități extraprocesuale, care primesc de asemenea caracter de categorie juridică procesuală, prin reglementarea folosirii lor în cadrul procesului penal. Principala funcție a mijloacelor de probă fiind darea în vileag a elementelor de fapt care constituie probe.

Libertatea probelor în procesul penal este completată de libertatea relativă a mijloacelor de probă în procesul penal, în sensul că situațiile de fapt ce constituie probe în cauză sunt administrate de organele judiciare din orice mijloc de probă dintre cele enumerate de lege. Libertatea acordată organelor judiciare înlătură piedicile care s-ar ivi în stabilirea unor fapte din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare.

Conform art. 64 C. pr. pen., mijloacele de probă existente în procesul penal, prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.

3.2.Declarațiile părților și ale martorilor

3.2.1. Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului

Un prim aspect care trebuie luat în considerare este acela că învinuitul nu este parte în proces, dar este persoana care, după punerea în mișcare a acțiunii penale, devine inculpat, iar declarația sa devine un mijloc prin care se dezvăluie elemente de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului. Învinuitul sau inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal, fiind persoana care cunoaște cel mai bine împrejurările în care s-a comis fapta. De aceea, declarațiile sale sunt importante pentru relevarea adevărului, chiar dacă nu întotdeauna sunt sincere, cu condiția să fie coroborate cu alte mijloace de probă. Acest aspect reiese din dispozițiile art. 69 C. pr. pen., potrivit cărora declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Trebuie precizat faptul că, în timp ce organele judiciare au obligația de a-l asculta pe învinuit sau inculpat, acesta nu are obligația de a da declarație, fiind un drept al său și nu o obligație.

Declarația inculpatului sau învinuitului este un mijloc de probă cu o dublă funcționalitate: pe de o parte, furnizează informațiile pentru aflarea adevărului, iar pe de altă parte se constituie într-o garanție a dreptului la apărare al persoanei în cauză.

Declarația învinuitului sau inculpatului este divizibilă (se poate reține numai ceea ce se confirmă prin alte probe) și retractabilă (organul apreciind asupra valorii retractării) . Posibilitatea retractării subzistă în orice fază a procesului și în căile de atac extraordinare.

Organul judiciar este îndreptățit să înlăture declarațiile date înainte asupra cărora inculpatul a revenit, dar numai în măsura în care retractarea e temeinic motivată și de natură să formeze convingerea că relatările anterioare nu reprezintă adevărul.

În dreptul modern, declarația învinuitului sau inculpatului numai este considerată “regina probelor”. Totuși, în unele sisteme de drept, în special cel de tip anglo-saxon, concepțiile tradiționale au lăsat urme. Astfel, dacă inculpatul declară, de la inceput că se recunoaște vinovat, procedura care urmează se simplifică.

Importanța acestui mijloc de probă este subliniată de obligația pe care o au organele judiciare de a asculta învinuitul sau inculpatul în cele mai importante momente ale desfășurării procesului penal, în prima fază, cea a urmaririi penale și mai apoi în faza de judecată.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului pot fi extrajudiciare sau judiciare. Declarațiile extrajudiciare pot fi relatări ale învinuitului sau inculpatului cuprinse de înscrisuri (scrisori) sau înregistrari audio sau video ce au regimul altor mijloace de probă. Declarațiile judiciare sunt obținute prin trei procedee probatorii : declarația scrisă personal, de învinuit sau inculpat, declarația obținută prin ascultarea învinuitului sau inculpatului de catre organele judiciare și confruntarea cu alte persoane. Cu alte cuvinte declarațiile extrajudiciare pot ajunge în fața organelor judiciare prin alte mijloace de probă(înscrisuri, etc.), în timp ce declarațiile judiciare constituie prin ele însele mijloace de probă.

Procedura luării declarației învinuitului sau inculpatului cuprinde un complex de reguli de ordin procesual și tactic, menite să asigure o relevanță informativă deosebită în aflarea adevărului și o respectare deplină a dreptului la apărare a învinuitului sau inculpatului.

Procedura de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este regelmentată în art. 70- 74 C. pr. pen. și parcurge două etape: cunoașterea datelor personale, întrebări și lămuriri prealabile și ascultarea propriu-zisă.

Învinuitul sau inculpatul nu poate fi forțat să răspundă la întrebări prin violență, amenințării, constrângeri, promisiuni sau îndemnuri.

La început învinuitul sau inculpatul este întrebat în legătură cu datele de identitate, loc de muncă, antecedente penale și orice alte date necesare pentru stabilirea situației sale personale. Învinuitul sau inculpatul este informat despre fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce cunoaște în legătură cu aceasta. El nu este obligat să relateze tot ce știe sau să nu denatureze adevărul, deoarece, cum am precizat mai sus învinuitul are dreptul nu obligația de a da declarații. Învinuitul sau inculpatul trebuie să fie încunoștiințat înainte de a i se lua prima declarație și despre dreptul de a fi asistat de un apărător, care ii poate explica limitele în care i se poate lua o declarație.

Ca urmare a alinierii legislatiei române la legislațiile moderne prin completarea art. 70 prin Legea nr. 281/2003, învinuitului sau inculpatului i se atrage atenția ca are dreptul la tăcere și că din acel moment orice declarație poate fi folosită împotriva sa. Dreptul la tăcere este încă o garanție a principiului prezumției de nevinovăție.

Pentru ascultarea sa, învinuitul sau inculpatul trebuie să se prezinte în fața organului judiciar. Dacă învinuitul sau inculpatul se găsește în imposibilitatea de a se prezenta, organul îl ascultă la locul la care se află. În cursul urmării penale dacă sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, fiecare este ascultat fără să fie de față ceilalți.

Învinuitul sau inculpatul este mai întâi lăsat să declare tot ce știe în legătură cu cauza. În procedura de ascultare nu se poate incepe cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză, după cum învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta cu o declarație scrisă mai înainte, fiind totuși acceptată folosirea de însemnări pentru redarea amănuntelor greu de reținut.

După declarația făcută, învinuitului sau inculpatului i se pot pune intrebări cu privire la faptele ce formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce. Declarațiile făcute de persoana în cauză se consemnează în scris, complet și exact. La terminarea audierii declarația i se citește sau dacă se cere, pentru a se convinge personal de veridicitatea celor consemnate, i se dă să o citească învinuitului sau inculpatului. Declarația este semnată pe fiecare pagină și la sfârșit iar în caz de refuz se va consemna acest aspect.

Declarațiile se semnează de organul de urmărire penală sau de președintele completului de judecată și de grefier. Dacă declarațiile au fost luate prin interpret acesta va semna și el, atestând conformitatea cu cele declarate de persoana audiată prin intermediul său. În cazul unei reveniri asupra unor relatări sau dacă se propun completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează și se semnează în aceleași condiții.

Valoarea probatorie a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este fixată de art. 69 C. pr. pen., în care se arată că aceste declarații pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurării ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

3.2.2 Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și al părții responsabile civilmente

Pentru început aș dori să fac câteva precizări cu privire la diferitele persoane care pot face parte în proces. Astfel partea vătămata este persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârșirii infracțiunii în raportul de drept penal substanțial și care participă în procesul penal. Partea civilă este persoana vătămată prin infracțiune care exercită acțiunea civilă în procesul penal. Partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate de fapta învinuitului sau inculpatului.

Printre mijloacele de probă în art. 76 C. pr. pen. sunt prevăzute expres și declarațiile celorlalte părți din proces.

Pentru a avea calitate de parte în procesul penal, persoana vătămată printr-o infracțiune trebuie să-și manifeste intenția prin acte procesuale specifice, până la citirea actului de sesizare. Până la acest termen, persoana care răspunde pentru fapta altei persoane poate fi introdusă în proces în calitate de parte responsabilă civilmente. Persoana vătămată va fi atenționată că poate participa la proces ca parte vătămată iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, poate constitui parte civilă. Nu este interzisă dubla calitate de parte vătămată și parte civilă.

Persoana vătămată, dacă nu este constituită ca parte vătămată sau parte civilă, poate fi ascultată ca martor. Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc când aceasta, după ce s-a constituit parte civilă a renunțat la despăgubiri, dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată. Nechemarea persoanei vătămate spre a fi ascultată denotă lipsă de rol activ al organului judiciar pentru că prezintă atât o nepreocupare pentru strângerea probelor necesare soluționării cauzei cât și pentru îndrumarea părților în rezolvarea intereselor legitime.

Modul de ascultare nu diferă de cel al învinuitului sau inculpatului și se face potrivit dispozițiilor privind pe aceștia, mai puțin declarația scrisă personal care se cere în cursul urmăririi penale. Având în vedere că părțile sunt interesate în cauză, valoarea probatorie a declarațiilor acestora este aceeași ca și a declaraței inculpatului, respectiv fac dovadă în măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor existente.

3.2.3. Declarațiile martorilor

O informație judiciară de bună calitate, transmisă și primită în timp util, folosită intr-un moment tactic potrivit poate avea un rol deosebit de mare în stabilirea adevărului într-o cauză.

Autorii infracțiunilor devin din ce în ce mai profesioniști, iar probele materiale care se pot obține de multe ori sunt insuficiente. În aceste condiții declarațiile martorilor sunt deosebit de importante în stabilirea împrejurărilor în care se desfășoară fenomenul infracțional, a metodelor și mijloacelor folosite de autorii infracțiunii, a participanților, a structurilor organizatorice, a extinderii fenomenului infracțional la nivel național și internațional.

Proba cu martori (proba testimonială) constituie regula în procesul penal și excepția în procesul civil.

Martorul este persoana fizică care are cunoștințe despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declarațiile lui în măsura în care concură la rezolvarea cauzei.

Pentru a dobândi calitatea de martor trebuieasc îndeplinite anumite condiții: să existe un proces penal în desfășurare, să existe o persoană care cunoaște fapte sau împrejurării de natură să contribuie la aflarea adevărului, persoana respectivă să fie audiată de către organele judiciare cu prvire la aspectele pe care le cunoaște.

Articolul 79 din Codul de procedură penală stabilește însă o primă categorie de persoane care nu pot fi audiate ca martori, și anume persoanele care au obligația de a păstra secretul profesional. Interdicția se referă la faptele și împrejurările cunoscute în exercițiul profesiei de către persoane ca: avocatul, medicul, funcționarii deținând anumite secrete de serviciu, etc. Există însă și anumite situații în care aceste dispoziții nu se aplică. O primă astfel de situație ar fi cea în care obligația păstrării secretului profesional ar trece într-un plan secundar față de interese superioare (în cazul existenței unor fapte îndreptate asupra securității naționale). O altă situație este cea în care persoanele care dețin secrete în virtutea activității profesionale pot fi dezlegate de obligația păstrării lor. Bineînțeles dacă persoanele au dobândit informațiile în alte împrejurării decât cele care reies din exercitarea atribuțiunilor funcționale, nu este interzisă ascultarea lor ca martori .

O altă categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martori sunt persoanele care au în cauza penală calitatea de părții. Există în privința acestora, o prezumție de parțialitate astfel că nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză.

De asemenea nu pot fi ascultați ca martori, sub identitatea reală, investigatorii sub acoperire. Din ansamblul reglementărilor rezultă că aceste persoane sunt polițiști din formațiunii specializate, desemnați să efectueze, cu autorizarea procurorului competent, investigații în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii, identificării făptuitorilor și acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pe o perioadă determinată. Desconspirarea identității investigatorului ar elimina posibilitatea descoperiri activității infracționale și ar proteja infractorii.

Există de asemenea și persoane care potrivit art. 80 C. pr. pen. nu sunt obligate să depună mărturie, și anume soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului. Legătura de rudenie nu prezumă neaparat o lipsă de obiectivitate, astfel că declarația unui martor cu o asemenea calitate trebuie avută în vedere la stabilirea situației de fapt, în măsura în care se coroborează cu celelalte probe și în limita sincerității stabilită de organul judiciar.

3.2.3.1. Drepturi și obligații ale martorilor

Martorii au o serie de obligații și de asemenea beneficiază de o serie de drepturi.

O primă obligație se refera la prezentarea la chemare. Lipsa nejustificată a martorului în procesul penal poate fi sancționată cu amendă judiciară potrivit art. 190 C.proc.pen. De asemenea martorul care nu se prezintă la chemarea organului judiciar poate fi înfățișat silit în fața acestuia prin intermediul unui mandat de aducere.

Martorul are datoria să declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările asupra cărora este întrebat, de asemenea el trebuie să declare adevărul cu privire la faptă și făptuitor, altfel comite infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Persoana chemată ca martor are dreptul de a fi protejată împotriva violențelor sau amenințărilor care s-ar putea exercita asupra sa cu scopul de a obține declarații. De asemenea martorul are dreptul de a cere să se consemneze declarația în modul cum o consideră reală și de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătura cu cauza. El are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu deplasarea, întreținerea și cazarea sa, precum și la venitul de care a fost lipsit prin absența de la serviciu prilejuită de chemarea la organul judiciar.

3.2.3.2. Aspecte legate de protecția martorilor

Odată cu dezvoltarea fenomenului infracțional s-a născut necesitatea protejării speciale a persoanelor care sunt folosite ca martori, în cauzele grave din procesul penal. Din acest motiv a fost adoptată Legea nr. 682 din 2002 pentru protecția martorilor. Această lege lărgește înțelesul termenului de martor, în sensul că intră sub incidența legii pe lângă persoanele care au calitate procesuală de martor și alte categorii de persoane, și totodată face distincție clară între martorul aflat în stare de pericol și martorul protejat. În înțelesul acestei legi martor este și persoana care se află în cursul executării pedepsei privative de libertate, iar prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează contribuie la aflarea adevărului în cauze penale privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin savârșirea unor astfel de infracțiuni ori la recuperarea lor. Legea prevede dispoziții care permit audierea sub o identitate schimbată și alte derogării de la regulile comune menite să asigure protecția martorilor.

3.2.3.3. Ascultarea și valoarea probatorie a declarațiilor martorului

Din punct de vedere psihologic, mărturia constă în observarea involuntară a unui act și reproducerea acestuia în fața organelor judiciare. Ascultarea persoanelor, în general, privită ca activitate tactică și, cu atât mai mult, ascultarea martorilor în particular, nu pot fi concepute fară serioase cunoștințe de tactică criminalistică precum și de psihologie judiciară. Organul judiciar, cunoscând temeinic dispozițiile legale și procedeele de ascultare, trebuie să determine martorii să declare tot ceea ce cunosc și este relevant pentru cauză și apoi să valorifice cele relatate de martor în cadrul procesului penal pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Ascultarea martorilor începe cu obținerea de informații legate de identitate, adresă și ocupație. De asemenea îi sunt aduse la cunoștință anumite drepturi și obligații pe care le are. Ascultare martorului se face sub prestarea de juramânt, activitare desfășurată în funcție de convingerile religioase ale persoanei în cauză. Declarațiile martorilor se consemnează într-o declarație scrisă ca și declarațiile părților.

În legătură cu aprecierea declarațiilor martorului, în literatura de specialitate au fost evidențiate doua probleme esențiale: stabilirea sincerității martorului, determinându-se astfel dacă el este de rea-credință sau de bună-credință în relația cu organul judiciar; în ce masură declarațiile martorului corespund realității obiective de la locul faptei.

Declarațiile martorilor au rol foarte important în cadrul procesului penal, însă folosirea acestui mijloc de probă implică o serie de probleme, cum ar fi : erorile involuntare, pe care martorii le comit frecvent, reținerea pe care o au unele persoane de a apărea în fața organelor judiciare de teama consecințelor pe care le-ar putea avea declarațiile date, afacerile judiciare aranjate, indicațiile pe care le dau avocații martorilor și altele.

3.2.3.4. Martorii asistenți

Efectuarea numitor activității procesuale trebuie făcută potrivit cerințelor legale, în prezența unor persoane care să ateste constatările făcute și modul în care s-au desfășurat actele procesuale. Aceste persoane au calitate de martori asistenți, și în general ei nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei.

În literatura juridică de specialitate martorii asistenții sunt considerați martori procedurali, spre deosebire de martorii de fond care sunt martorii procesuali.

Potrivit art. 92 din Codul de procedură penală, când legea prevede că la efectuarea unui act procedural este necesară prezența unor martori asistenți, numărul acestora trebuie să fie de cel puțin doi. Declarațiile martorilor asistenți nu constituie mijloace de probă deoarece nu sunt expres regelementate de art. 64 din Codul de procedură penală, dar au caracterul unui mijloc de garanție procesuală, în sensul că anumite acte procedurale nu pot fi efectuate în mod valabil de organele judiciare numai în prezența lor (de exemplu percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea la fața locului, reconstituirea etc. )

3.2.3.5. Procedee speciale de obținere a declarațiilor părților și martorilor

Dacă între declarațiile date de unele persoane apar nepotriviri, acestea se lămuresc după metodele obișnuite de evaluare a materialului probator și prin coroborarea tuturor faptelor și împrejurărilor de natură a lămurii cauza. Pentru contradicțiile apărute în cadrul probelor orale legea a reglementat în mod special un procedeu probator de natură a elucida asemenea situații. Când se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.

Confruntarea este un procedeu probator complementar care se folosește după ce procedeul primar, obișnuit al ascultării a fost epuizat, fiind o excepție de la regula audierii separate a persoanelor. Acest procedeu duce la rezultate în măsura în care, în urma reaudierii, persoanele revin asupra celor declarate anterior, respectiv dau explicații care să înlature în totul sau în parte contrazicerile. Nepotrivirile inițiale pot exista și după confruntare; în acest caz organul judiciar încearcă să lămurească contradicțiile printr-o nouă evaluare a probelor existente și dacă este posibil prin administrarea de alte probe suplimentare.

Când una dintre părții sau altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima, iar organul judiciar nu are posibilitatea de a se întelege cu aceasta, i se asigură un interpret. Acest aspect apare plecând de la art. 127 din Constituție, precum și de la art. 6 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora procedura judiciară se desfășoară în limba româna, cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. Conform art. 128 C. pr. pen., în cursul judecății părțile pot fi asistate și de un interpret ales de ele, acest drept fiind asigurat gratuit.

În procedura de folosire a interpreților, acestora le revin aceleași obligații ca și martorilor (obligația de prezentare, obligația de a declara, depunerea jurământului, prezentarea identității).

3.3. Înscrisuri și mijloacele materiale de probă

3.3.1. Înscrisurile ca mijloace de probă

O primă caracteristică a înscrisurilor este aceea că frecvența lor în materia procesului penal este mai redusă decât în procesul civil, cu toate aceste ele sunt mijloace de probă importante, deoarece ele cuprind declarații, atestă existența sau inexistența unor fapte și acte juridice, ori a unor împrejurări care confirmă sau infirmă învinuirea, circumstanțele în care s-a produs infracțiunea sau caracterizează persoana infractorului. Înscrisurile constituie mijloace de probă, iar faptele și împrejurările de fapt cuprinse în acestea sunt probe.

În conformitate cu art. 89 din Codul român de procedură penală, înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natura a contribui la aflarea adevărului.

În literatura de specialitate sunt precizate două sensuri ale noțiunii de înscris. Astfel un prim aspect se referă la sensul larg, adică înțelegerea prin înscris a oricărui act scris, cuprinzându-se și formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă (declarațiile învinuitului, martorilor, raportul de expertiză etc.). Sensul restrâns face referire la înscrisuri ca mijloace de probă reprezentate de acte care prin conținutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de probă.

Nu constituie mijloace de probă scrisă, ci mijloace materiale de probă, înscrisurile care, nu prin conținutul lor, ci prin aspectul lor exterior ori datorită locului unde au fost găsite, ajută la aflarea adevărului. În acest sens sunt mijloace materiale de probă, un înscris pe care se găsesc amprente sau pete de sânge, o chitanță pe numele victimei, ridicată la percheziție de la persoana bănuită de săvârșirea infracțiunii, etc..

În doctrină cea mai importantă împărțire a înscrisurilor este cea care deosebește înscrisurile necaracterizate de înscrisurile caracterizate. Astfel sunt înscrisuri necaracterizate toate obiectele care conțin mențiuni scriptice din care pot fi obținute elemente de fapt susceptibile de a servi la aflarea adevărului în procesul penal. Pentru a constitui înscrisuri necaracterizate toate acestea trebuie să nu fi fost întocmite anume ca mijloace de probă în procesul penal, scopul lor inițial fiind cu totul diferit. De cealaltă parte înscrisurile caracterizate sunt întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă în procesul penal. Constituie asemenea înscrisuri procesele verbale încheiate de organele juridiciare în cursul desfășurării procesului penal.

3.3.1.1. Procesele–verbale

Printre cele mai importante înscrisuri, ca mijloc de probă este procesul-verbal încheiat de organul de urmărire sau de instanța de judecată, precum și procesele-verbale și actele de constatare încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.

Procesul-verbal este întotdeauna un instrument scriptic prin intermediul căruia organul judiciar face o constatare. Prin multe procese-verbale, organele judiciare constată elemente faptice legare de săvârșirea infracțiunii și care astfel cunoscute și adminstrate în procesul penal dau înscrisului respectiv conținutul și finalitatea unui mijloc de probă. Multe din procesele verbale ale organului judiciar au însă o altă funcționalitate servind ca dovezi procedurale. Ele atestă îndeplinirea dispozițiilor legale necesare efectuării diferitelor acte procedurale.

Condițiile de formă ale procesului-verbal sunt prevăzute în art. 91 C. pr. pen. și constau în următoarele aspecte: data și locul incheierii, numele și calitatea celui care încheie actul, numele, ocupația și adresa martorilor asistenți, descrierea amănunțită a celor constatate și a măsurilor luate, datele de identificarea a persoanelor la care se referă actul, precum și obiecțiile și explicațiile acestora, mențiunile prevăzute de lege pentru cazuri speciale. Procesul-verbal se semneză pe fiecare pagină, și la sfârșit de cel care îl încheie și de persoanele menționate în înscrisul respectiv. Dacă vreuna dintre aceste persoane refuză sau nu poate semna se face mențiunea corespunzătoare.

Neîndeplinirea condițiilor de fond și de formă atrage nulitatea relativă sau absolută a proceselor verbale. În practica judiciară s-a hotărât că nesemnarea procesului-verbal de către martorul asistent nu poate duce la înlăturarea actului, omisiunea nefiind sancționată cu nulitatea, cu atât mai mult cu cât cele consemnate în procesul penal au fost confirmate în cauză și prin alte mijloace de probă.

Înscrisurile, ca forță probantă, sunt egale cu orice mijloace de probă ce pot fi administrate în cursul procesului penal. Deci, principiul liberei aprecierii a probelor se aplică și înscrisurilor, cu mențiunea că înscrisurile emanate de la autorități și procesele verbale întocmite de organele judiciare se bucură de o încredere mai mare în fața organelor judiciare. Dacă se va stabili că înscrisurile oficiale sau procesele verbale nu corespund realității, ele pot fi înlăturate cu ocazia aprecierii probelor.

3.3.2. Mijloacele materiale de probă

Potrivit art. 94 și 95 C. pr. pen. orice obiecte care servesc la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei penale poartă denumirea de mijloace materiale de probă. Obiectul este un izvor al probei – mijlocul de probă – iar datele ce decurg din schimbările produse pe obiect sau din împrejurările în care a fost găsit un obiect sunt probe.

Aportul acestora este important în procesul penal din mai multe motive dintre care aș dori să amintesc doar pe cele mai importante: suplinesc în absența altor mijloace de probă golul din probațiune; se alterează mai greu, rămânând în majoritatea cazurilor neschimbate de la începutul procesului penal, spre deosebire de declarațiile părților sau ale martorilor care pot cunoște fluctuații de la o etapă la alta în timpul procesului. De asemea acești „martori muți” cum au fost numiți sugestiv în literatura de specialitate, pot să ofere indicații uneori mai exacte decît martorii adevărați. În plus, în privința obiectelor respective nu se ridică suspiciunea relei credințe de care pot da dovadă unii martorii. Trebuie precizat faptul ca cele prezentate mai sus nu exclud posibilitatea ca unele mijloace materiale de probă să fie contrafăcute sau alterate de către persoanele interesate, pentru a induce în eroare și a determina organul judiciar sa ajungă la concluzii eronate.

În doctrină, având în vedere criteriul legal și de asemenea infinita varietate a obiectelor, s-a realizat o clasificare în urmatoarele categorii:

Obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii (de ex. arma cu care s-a comis un omor);

Obiecte care poartă o urmă a infracțiunii (urmele biologice de pe îmbrăcămintea infractorului);

Obiecte care reprezintă produsul infracțiunii (lucrul însușit de infractor în urma unui furt);

Obiecte ce pot servi la aflarea adevărului și soluționarea cauzei (obiecte care pot fi folosite pentru dovedirea unor împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei deși nu dovedesc faptul);

Mijloacele materiale de probă reprezentate de obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiunii, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii sunt denumite și corpuri delicte.

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate de părți sau de alte persoane, dar cel mai adesea ele trebuie căutate de către organele judiciare în virtutea principiului rolului activ și al aflării adevărului cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției, a ridicării de obiecte și de înscrisuri. Legea prevede posibilitatea ca unele corpuri delicte, în loc să fie păstrate de organul judiciar să fie restituite victimei (bunuri sustrase) sau să fie depuse la instituții specializate. Dacă nu sunt perisabile, acestea trebuie păstrate până la soluționarea cauzei. Acestea mai pot fi prezentate martorilor și părților pentru recunoaștere sau pot face obiectul unei constatării tehnico-știintifice sau al unor expertize criminalistice, biocriminale sau a unor expertize tehnice.

Mijloacele materiale de probă se fixează prin întocmirea unui proces-verbal de descriere a lor, fiind păstrate la organul judiciar care instrumentează cauza. Acestea au aceeași valoare probantă ca și celelalte mijloace de probă, fiind aplicabil principiul liberei aprecierii a probelor.

3.3.3. Procedee speciale de descoperire și ridicare a înscrisurilor și mijloacelor de probă

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, obiectele care conțin sau poartă urme ale unei infracțiuni sau care servesc la aflarea adevărului, precum și corpurile delicte ori înscrisurile care constituie mijloace de probă trebuie să fie decoperite și cercetate de organele judiciare și de asemenea trebuie atașate la dosar, sau date la păstrare, astfel încât toți cei interesați în diferite procese penale să poată cunoaște materialul probator al fiecărei cauze.

Pentru realizarea acestui obiectiv este necesar ca obiectele sau înscrisurile care servesc ca mijloc de probă să ajungă la organele judiciare, venite de bunăvoie de la cei care le dețin sau la nevoie, să fie ridicate silit de la aceștia. Având în vedere aceste aspecte, în reglementarea activității de descoperire și strângere a probelor, lege procedurală penală a prevăzut anumite procedee auxiliare menite să ducă la găsirea și luarea obiectelor sau înscrisurilor necesare într-o anumită cauză.

3.3.3.1. Ridicarea de obiecte

Un prim astfel de procedeu auxiliar se referă la ridicarea de obiecte și înscrisuri, acesta fiind reglementat în art. 96-99 din Codul de procedură penală. În vederea examinării, obiectele sau înscrisurile care constituie mijloace materiale de probă trebuie să ajungă în posesia organelor de urmărire, acestea având obligația să le ridice. Pentru realizarea obligației, Codul de procedură penală înscrie corelativ și îndatorirea pentru deținătorii obiectelor respective, de a le preda la cererea organului de urmărire penală.

Predarea de bunăvoie are loc după exprimarea cererii de către organul judiciar. Orice persoană care este în posesia unui obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de probă are obligația să îl prezinte sau să îl predea. În cazul în care se apreciază că este suficientă o copie a înscrisului se reține numai copia. Dacă obiectul sau înscrisul are un caracter secret sau confidențial, predarea se face în condiții în care să se a sigure păstrarea secretului sau a confidențialitătii.

Cînd există opunere la predarea obiectelor, organul de urmărire penală dispune ridicarea lor silită. Dispoziția de ridicare silită a obiectului sau înscrisului, dată în cursul judecății se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinirea prin organul de cercetare penală.

Obiectele și înscrisurile ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, cu excepția obiectelor supuse confiscării. Pot fi restituite în cursul urmăririi penale și celelate obiecte ridicate, dacă prin aceasta nu se limitează aflarea adevărului. Conform art. 109 din Codul de procedură penală, persoanele care primesc obiectele precizate mai sus sunt atenționate asupra faptului că au obligația de a păstra obiectele până la soluționarea definitivă a cauzei.

Există obiecte a căror păstrare, în vederea examinarii ulterioare și folosirii ulterioare ca mijloc de probă, este foarte importantă pentru soluționarea cauzei dar care nu pot fi ridicate. Potrivit normelor în vigoare ele se sechestrează și se lasă în păstrare, fie celui la care se afla fie unui custode.

O situație aparte, o constituie reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor aflate în posesia unor unității poștale și de transport. Prin prevederile art. 28 din Constituție este consacrat ca inviolabil secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale ,a convorbirilor telefonice și a celorlalte mijloace de comunicare. În art. 53 din Constituție, în care se reglementează cazurile de restrângere a acestor drepturi prin lege, sunt incluse și situații impuse de desfășurarea instrucției penale. În acest sens, art. 98 C. pr. pen. stabilește că instanța, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale sau din oficiu, în faza de judecată, poate dispune ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele și orice altă corespondență ori obiectele trimise de învinuit sau de inculpat ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect. După examinarea conținutului corespondențelor și obiectelor predate de organele poștale sau de transport, se rețin cele ce au legătură cu cauza, iar cele ce nu reprezintă interes pentru soluționarea cauzei, se restituie destinatarului.

Verificarea legalității activităților desfășurate cu ocazia ridicării de obiecte și înscrisuri se face în faza de urmărire penală de procuror, respectiv conducătorul parchetului, iar în cursul judecății de către instanța de judecată. Trebuie avut în vedere faptul că potrivit art. 64 alin. 2 C. pr. pen. mijloacele de probă obținute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se consemnează într-un proces verbal, care pe langă aspectele generale prevăzute în art. 91 din Codul de procedură penală, mai cuprinde informații legate de locul, timpul și condițiile în care obiectele sau înscrisurile au fost descoperite și ridicate, enumerarea lor și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute, specificarea obiectelor care nu au fost indicate din diverse motive, precum și cele care au fost lasate în păstrare.

3.3.3.2. Perchezițiile

Pentru a putea pune corespunzător în discuție problema perchezițiilor trebuie facute referiri la anumite prevederi constituționale. Astfel în Constituția României, art. 27, intitulat sugestiv “Inviolabiliatea domiciliului”, se prevede că “domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fară învoirea acesteia”. În același articol, în alineatele 2,3 și 4 sunt prevăzute o serie de excepții de la regula generală, printre acestea apărând și percheziția care se dispune de către judecător.

În literatura de specialitate sunt prezentate două categorii distincte referitoare la excepțiile care prevăd pătrunderea în domiciliul sau reședința unei persoane, fără voia acesteia și anume: extrajudiciare și judiciare. Din categoria celor extrajudiciare fac parte o serie de situații ca: înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, etc.. Excepțiile ce fac parte din categoria celor judiciare sunt: executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești, percheziția etc..

Percheziția urmărește de regulă scoaterea la iveală a unor obiecte sau înscrisuri care se află ascunse și care fiind descoperite, sunt de natură să constituie elemente de informare în vederea aflării și justei soluționării a cauzei penale. Deși legea nu prevede expres această condiție, apare evident că percheziția se efectuează numai dacă există presupuneri serioase că pe această cale se vor descoperi probe. Percheziția este o activitate procesuală care se poate efectua nu numai învinuitului sau inculpatului ci oricărei alte persoane. Ea se face prin locuri unde s-ar putea găsi obiecte a căror descoperire ar fi utilă adevărului. În conformitate cu art. 100 C. pr. pen. perchezițiile sunt de doua feluri: domiciliare și corporale.

Percheziția domiciliară, când este efectuată de organul de cercetare penală, poate avea loc numai cu autorizația procurorului. Timpul în care se poate face percheziția este în cursul zilei între orele 6–20. Perchezițiile se pot face și în timpul nopți în caz de infacțiune flagrantă sau dacă urmează a se efectua într-un local public. Înainte de începerea percheziției, organul care urmează să o efectueze este obligat să se legitimeze și să prezinte în cazurile prevazute de lege autorizația dată de procuror. Obligația revine chiar și în situația în care percheziționatul nu pretinde aceasta, în scopul prevenirii abuzurilor.

Percheziția domiciliară are loc în prezența persoanei la care se efectuează activitatea, iar în lipsa acesteia în prezența unui reprezentant, al unui membru al familiei sau al unui vecin, având capacitate de exercițiu. În situația în care persoana la care se face percheziția este reținută sau arestată, aceasta va fi adusă la percheziție. La efectuarea percheziției de către organul de cercetare penală este necesară prezența unor martori asistenți.

Percheziția se termină atunci când este cazul, prin ridicarea obiectelor sau înscrisurilor care constituie mijloace de probă în cauză. Despre efectuarea percheziției domiciliare se întocmește un proces-verbal în condițiile ridicării de obiecte.

Percheziția corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare, procuror sau judecător și se efectuează de organul carea a dispus-o sau de persoana desemnată, cu respectarea obligației de legitimare și prezentare a indetității. Percheziția coroporală se face numai de către o persoana de același sex cu persoana percheziționată. În cazul în care ascunderea obiectelor s-ar putea să fie în corpul persoanei percheziționate, la percheziție pot fi asociate cadre sanitare sau pot fi folosite aparate de detectare.

3.3.3.3. Cercetarea la fața locului și reconstituirea

Prin termenii „locul faptei” sau „fața locului” se înțelege, de fapt „locul săvârșirii infracțiunii”, care este locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională în totalitate sau în parte ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia, dar și locul unde s-au descoperit urmele infracțiunii ori în care s-au extins urmările ei.

Cercetarea la fața locului este un procedeu de decoperire și ridicare a mijloacelor materiale de probă, reglementat de art. 129 din Codul de procedură penală, care se efectuează atunci cînd este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită. Cercetarea la fața locului poate fi inițială, când se realizează cu ocazia constatării sau a deplasării inițiale la fața locului ori complementară cînd are loc ulterior, eventual în rânduri repetate, ori de câte ori este necesar. Sunt competente să efectueze cercetare la fața locului atât organele de urmărire penală cât și instanțele de judecată.

Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului în prezența martorilor asistenți, execepție făcând cazul în care acest lucru nu este posibil. Cercetarea la fața locului se face în prezența părților, atunci când este necesar, dar neprezentarea lor nu împiedică efectuarea cercetării. Instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului cu citarea parților și în prezența procurorului, doar în cazul în care participarea acestuia la judecată este obligatorie.

Persoanele care se află prezente la fața locului pot fi impiedicate să comunice între ele sau cu alții, de asemenea acestea pot fi oprite să plece înainte de terminarea activității.

Cercetarea la fața locului se consemnează într-un proces-verbal care pe lângă mențiunile generale din art. 91 C. pr. pen. mai cuprinde descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. Pentru o ilustrare fidelă a împrejurărilor se pot întocmi schițe, desene, fotografii ori alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul-verbal.

Reconstituirea, deși nu este un procedeu de descoperire și de ridicare a mijloacelor de probă și înscrisurilor, prezintă unele elemente comune cu cercetarea la locul faptei: ambele se efectuează la locul infracțiunii, prin ambele se urmărește stabilirea împrejurărilor și condițiilor de săvârșire a faptei. Poate fi reconstituită infracțiune în întregime sau numai anumite fapte în legătură cu care organul, după necesitate, simte nevoia unor precizării. Pe calea reconstituirii se pot dobândi întărirea sau dimpotrivă eliminarea unor ipoteze privitoare la comiterea infracțiunii. Reconstituirea trebuie facută discret pentru a nu genera într-un spectacol, sau în ridicol.

Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta fiind o metodă științifică de cercetare. De asemenea reconstituirea se poate face în cele două faze ale procesului penal și numai la fața locului, respectiv la locul săvârșirii infracțiunii, și de asemenea numai în prezența inculpatului sau învinuitului.

Desfășurarea reconstituirii se consemnează într-un proces-verbal redactat asemănător celui de cercetare la fața locului. Dacă reconstituirea are loc odată cu cercetarea la fața locului, nu se redactează un act separat, rezultatul reconstituirii consemnându-se în procesul-verbal de cercetare la fața locului.

3.4. Înregistrări și incerceptări audio și video

Împotriva fenomenului infracțional care ia forme tot mai complexe și sofisticate s-a simțit nevoia introducerii în rândul mijloacelor deprobă, consacrate la nivel internațional, și a altor procedee probatorii. În legislația noastră într-o primă fază prin modificarea Codului de procedură penală de către Legea nr. 141/1996 au fost introduse „înregistrările audio sau video” iar mai apoi prin Legea nr. 281/2003 s-a reorganizat întreaga procedură avându-se în vedere lărgirea controlului instanței asupra urmăririi penale. Aceste noi mijloace de probă se justifică prin explozia fenomenului infracțional la nivel național și internațional, fiind admise și de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale semnată și ratificată de România în 1994, care admite ca în legislațiile naționale să fie incluse astfel de dispoziții, cu scopul protejării securității naționale, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor.

Potrivit art. 91 alin. 1 C. pr. pen., pot servi ca mijloace de probă interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau orice alt tip de suport ale unor comunicării, efectuate cu autorizarea motivată a instanței. De asemenea la cererea procurorului în cazurile și condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiunii pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea sau înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului în lipsa altor posibilității de stabilire situației de fapt sau de identificare a făptuitorului. Acest text de lege pune în lumină condițiile ce se cer realizate pentru ca interceptările sau înregistrările convorbirilor sa poată fi acceptate ca mijloace de probă.

Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor se autorizează pe durată necesară, dar nu mai mult de 30 de zile cu posibilitatea prelungirii pe durate succesive de câte 30 de zile fară a depăși durata maximă de 4 luni.

Activitatea de interceptare și înregistrare poate fi făcută personal de procuror sau se poate dispune ca aceste activității să fie efectuate de organul de cercetare penală. În cazul când, la interceptare și înregistrare participă tehnicieni care își dau concursul la aceste operațiuni, aceștia sunt obligați să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcare acestei obligații fiind pedepsită de Codul penal sau alte legi penale. În situații de urgență generate de rapiditatea desfășurării faptelor, când întârzierea obținerii autorizației prin sesizarea instanței, ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlul provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor. Această măsură va fi comunicată imediat instanței, dar nu mai târziu de 24 de ore, pentru a fi controlată de instanță.

Orice persoană are dreptul să cunoască faptul că a fost interceptată sau înregistrată, pentru a se putea apăra în cadrul procesului penal, din acest motiv instanța este obligată să dispună, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoștiință în scris, persoanelor ale căror convorbiri au fost interceptate sau înregistrate, precum și datele la care s-au efectuat acestea.

Convorbirile sunt redate în forma scrisă și se atașează la procesul-verbal,cu certificarea de organul de cercetare sau procurorul care le-a efectuat și contrasemnate de procurorul de supraveghere sau la procurorul ierarhic, după caz. La procesul-verbal se atașează și benzile magnetice sau orice alt suport folosit pentru înregistrare sigilate cu sigiliul organului de urmărire penală. Toate aceste obiecte (proces verbal, redare scrisă, benzi magnetice) se înaintează instanței care, după ce ascultă procurorul și părțile, hotărăște care dintre informațiile culese prezintă interes în soluționarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. Instanța nu menționează în procesul verbal convorbirile și comunicările care conțin secrete de stat. Dacă săvârșirea unor fapte are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face într-un process-verbal separat cu respectarea regulilor privind păstrarea secretului. Ca o protecție a dreptului la apărare, legea prevede expres interdicția folosirii ca mijloace de probă a înregistrărilor convorbirilor dintre avocat și clientul său.

Regulile privind interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor enunțate mai sus se aplică și înregistrărilor de imagini, exceptând obligativitatea redării în formă scrisă.

Pentru a proteja părțile de eventuale abuzuri, legiuitorului a prevăzut ca înregistrările audio și video, chiar dacă sunt obținute cu respectarea condițiilor prevăzute de lege să poată fi verificate. La cererea procurorului, a părților sau din oficiu, instanța poate dispune expertiza tehnică a acestor mijloace de probă, în întregime sau în parte. Se înlătură, astfel, suspiciunea asupra veridicității conținutului înregistrărilor. Întrucât legea prevede posibilitatea ca și înregistrările efectuate de părți să poată constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege și aceste înregistrări pot fi supuse expertizei tehnice.

Valoarea probatorie a înregistrărilor audio și video nu este absolută. Dat fiind caracterul de subsidiaritate probatorie, ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte probe administrate în cauză. Legea nu prevede o valoare probantă de excepție a acestor înregistrării deci va opera principiul liberei aprecieri a probelor.

3.5. Aspecte generale referitoare la constatările tehnico-științifice, medico-legale și expertize

3.5.1. Constatările tehnico-științifice și medico-legale

Verificarea cu ajutorul anumitor mijloace puse la îndemână de diferite ramuri ale științei, a unor indicii, date, urme, probe, în vederea stabilirii adevărului cu privire la fapta comisă, persoana făptuitorului sau uneori chiar a victimei, a cauzelor și a condițiilor producerii faptei și a consecinței acesteia, se face prin intermediul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale și al expertizelor. Acestea sunt procedee probatorii care au dat prin extindere, denumirea mijlocului de probă.

În literatura de specialitate sunt precizate anumite asemănării între expertize și constatării. Principala trasătură asemănatoare constă în faptul că se recurge la o constatare tehnico-științifică, medico-legală sau expertiză atunci când, pentru a putea constata și explica științific anumite situații, este nevoie de cunoștințele unui specialist. Deosebirea esențială care, de fapt, le determină pe celelalte, este că scopul constatării tehnico-științifice și al constatării medico-legale este de a preveni dispariția unor mijloace de probă sau situații de fapt, de unde caracterul de urgență al recurgeii la cunoștințele unui specialist sau tehnician care este la îndemână. Urgența măsurii impune o procedură simplificată a constatării tehnico-științifice și a constatării medico-legale față de expertiză și uneori și obiective mai restrânse.

Prin natura sa juridică, constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă ce intervine în cadrul urmării penale. Codul de procedură penală prevede că, folosirea acestui mijloc de probă este la îndemăna unui organ de urmărire penală.

Constatarea tehnico-științifică se dispune din oficiu sau la cerere. Pentru a se putea folosi o astfel de constatare se cer întrunite următoarele condiții: prin efectuarea activității să se facă o anumită constatare; constatarea să presupună cunoștințele unui tehnician sau specialist; să existe pericolul de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor stării de fapt cu privire la împrejurările supuse constatării; lămurirea faptelor sau împrejurărilor să reclame urgență.

Specialiștii și tehnicienii care efectuează constatarea funcționează de regulă, în cadrul sau pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală. Specialistului nu i se poate delega și nici nu are dreptul să-și însușescă atribuțiunile organului de urmărire penală. La terminarea lucrării specialistul întocmește un raport în care consemnează operațiunile îndeplinite și concluziile sale. Dacă raportul se consideră că nu este complet sau concluziile nu sunt precise, la cerere sau din oficiu, se dispune refacerea sau completarea constatării. Completarea sau refacerea constatării tehnico-știintifice poate fi dispusă și de către instanță cu ocazia judecății. În acest caz raportul se trimite procurorului pentru luarea măsurilor corespunzătoare.

S-a remarcat, în urma analizei practicii judiciare că în mod frecvent, constatările tehnico-științifice sunt dipuse în cazul accidentelor de muncă și a accidentelor de circulație.

Natura juridică a constatărilor medico-legale este asemănătoare cu cea a constatării tehnico-științifice, elementele faptice de specialitate a căror constatare urmează să fie facută fiind de domeniul medicinii legale și depășind astfel posibilitățile de cunoaștere și investigare ale organului judiciar. În legislația de specialitate se prezintă situațiile în care se dispune constatarea medico-legală:

în caz de moarte violentă;

în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaște sau este suspectă;

când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru constatarea pe corpul acestora a urmelor infracțiunii.

O constatare frecvent dispusă de organul de cercetare este pentru stabilirea eventualei stării de ebrietatea a conducătorilor auto și a îmbibației alcoolice în sânge în cazul infracțiunii la regimul circulației pe drumurile publice. Constatarea respectivă se efectuează de regulă, de medicii de serviciu de la cea mai apropiată unitate sanitară , iar analiza probelor biologice se efectuează de compartimentul de specialitate din cadrul unităților medico-legale.

Potrivit normelor de organizare a serviciilor medico-legale, în cadrul Institutului de cercetări medico-legale „Prof. Dr. Mina Minovici” și a filialelor sale funcționează comisii de control și avizare a actelor medico-legale. Avizul constituie o garanție a exactității concluziilor asupra cauzelor medicale ale decesului, de care depinde în mod direct soluționarea cauzei. Dacă concluziile constatării medico-legale sunt clare într-o cauză privind o tentativă de omor, avizarea actului de către comisie nu mai este necesară, deoarece nu a intervenit decesul persoanei.

Constatările medico-legale au importanță în corecta încadrare a infracțiunii de lovire sau vătămare corporală. Dacă constatarea medico-legală nu arată decît aproximativ durata necesară îngrijirii medicale sau vine în contradicție cu declarațiile celui vătămat care arată că în realitate a avut nevoie de o îngrijire mai redusă, sănătatea deplină ajungând la nivelul normal mai repede decât atestă actul medico-legal, organul judiciar dispune o expertiză pentru elucidarea nepotrivirii.

Dacă este necesară o exhumare pentru stabilirea cauzelor morții, singurul în măsură să o incuviințeze este procurorul. Operațiunile efectuate și concluziile la care s-a ajuns, sunt consemnate de organul medico-legal într-un raport scris de constatare care este prezentat organului de urmărire penală.

În ceea ce privește valoarea probantă a rapoartelor tehnico-știintifice și rapoartelor medico-legale, deși emană de la organele de specialitate, nu li se dă o valoare deosebită față de celelalte mijloace de probă, ele fiind reținute numai dacă prin încadrarea lor în ansamblul probelor administrate conferă încredere și sunt conforme cu adevărul.

3.5.2. Expertizele

În practica judiciară s-a constat că organul judiciar nu posedă întotdeauna cunoștințele necesare pentru a se lămuri asupra anumitor fapte sau împrejurări, sau chiar dacă le posedă, concluziile sale nu pot fi considerate probe, astfel organele judiciare sunt nevoite să apeleze la specialiști de marcă în domeniul în care au nevoie de sprijin. Aceste persoane sunt de fapt experți în domeniile respective.

Expertiza este o cercetare ce constă în operații specifice, efectuate de un expert, pe baza cunoștințelor sale de specialitate și a aparaturii corespunzătoare, în urma cărora se ajunge la concluzii cu privire la chestiunea care trebuie lămurită. Concluziile expertului sunt probe iar raportul de expertiză în care se cuprind, mijloc de probă. S-a recurs la expertiză pentru garantarea obiectivității probațiunii în cele mai dificile situații și implicit pentru aflarea adevărului. Cu toate că în condițiile progresului științific și tehnic, concluziile specialiștilor au tot mai multă autoritate, nu se poate conferi expertizei o situație privilegiată în rândul mijloacelor de probă.

Cum am precizat și în capitolul exterior, expertiza prezintă asemănări cu constatările tehnico-științifice și medico legale, în sensul că sunt efectuate de specialiști, obiectul lor este fixat de organele judiciare, iar concluziile sunt cuprinse într-un raport. Deosebirile constau în faptul că expertiza poate fi efectuată atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, în timp ce constatările se fac numai în faza de urmărire penală, dar de asemenea și faptului că expertiza nu are caracter de urgență așa cum este cazul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale.

Se impune precizarea faptului că, nu se poate dispune folosirea exprtizei pentru lămurirea unor probleme juridice deoarece, se prezumă că organele judiciare cunosc legea și în al doilea rând, pentru că expertiza poate fi folosită numai pentru dovedirea împrejurărilor de fapt. Deci, obiectul expertizei îl poate forma numai clarificarea unor împrejurări de fapt ale cauzei și acelea pentru a căror lămurire este necesară cunoștintelor de o anumită specialitate.

În doctrina de specialitate, expertizele au fost clasificate după mai multe criterii. Un prin criteriu este după modul cum este reglementată necesitatea efectuării expertizei, aceastea pot fi obligatori și facultative. În principiu, expertiza este facultativă, fiind lăsată la aprecierea organului de urmărire penală sau instanței de judecată, după caz. Prin excepție, atunci când legea prevede expres, expertiza este obligatorie. Astfel, conform art. 117 din Codul de procedură penală, expertiza este obligatorie în următoarele situații:

expertiza psihiatrică este obligatorie în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav;

expertiza psihiatrică este obligatorie și în cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

dacă nu s-au stabilit cauzele morții prin intermediul unei constatării medico-legale anterioare.

Înafară de cazurile de expertiză obligatorie precizate mai sus, se mai prevede efectuarea acestei activității în mod obligatoriu și în legătură cu realizarea anumitor instituții. Astfel, potrivit art. 239 C.proc.pen., suspendarea urmării penale poate fi dispusă numai dacă boala gravă de care suferă învinuitul sau inculpatul și care îl împiedică să ia parte la proces s-a constatat printr-o expertiză medicală. De asemena amânarea executării pedepsei potrivit art. 453 lit. a C. pr. pen. presupune constatarea prin expertiză medico-legală, că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. Aceste cazuri de expertiza obligatorie nu au fost cuprinse printre cazurile prevăzute în art. 117 pentru că au o natură juridică deosebită. Ele sunt irelevante în raport de obiectul din cauză, dovedind situații străine de soluționarea fondului pricinii.

În funcție de modul de desemnare a expertului, expertiza poate fi oficială, când expertul este numit de organul judiciar; contradictorie, când experții sunt numiți și aleși de organul judiciar și de părții și supravegheată, în care părțile pot desemna un specialist care să controleze modul de efectuare a expertizei.

După modul în care este organizată, expertiza poate fi simplă, adică cea efectuată de un specialist dintr-un domeniu de activitate și expertiza mixtă, care necesită cunoștințe din mai multe domenii ale științei și tehnicii.

Un ultim criteriu se referă la natura probelor ce trebuie lămurite. Astfel expertiza poate fi în primul rând, una criminalistică al cărei obiect constă în identificarea sau stabilirea apartenenței de grupă a persoanelor sau obiectelor care au lăsat urme sau rămășițe de materiale care pot duce la identificare inculatului. Aceasta expertiză a fost împărțită în mai multe categorii, în raport cu natura și specificul problemei examinate: expertiza scrisului sau grafică ,expertiza tehnică a actelor, expertiza dactiloscopică, balistică, traseologică etc.

Expertiza medico-legală se dispune pentru a lămuri cauza morții, natura leziunilor, caracteristicile instrumentelor care le-au produs etc. O altă expertiză importantă care folosește datele științifice medicale este cea psihiatrică care are ca obiect determinarea stării psihice a unei persoane fie în momentul comiterii faptei fie la un moment din cursul procesului penal.

După natura probelor, expertizele pot fi și tehnice, ele contând în cercetarea unui complex de probe cu caracater tehnic. Prin aceasta expertiză se va stabili calitatea unor proiecte, a unor produse, compoziția unor materiale, apartenența generică a obiectelor ce constituie probe materiale, proprietățile acestora, cauzele defecțiunilor unor mecanisme s.a. Expertizele tehnice ajută la stabilirea responsabilității în cazul unor activității reglementate cum sunt: construcții, transporturi, prevenirea incendiilor, protecția muncii, circulația rutieră etc..

O ultimă categorie, în funcție de criteriul precizat ar fi expertiza contabilă care are ca obiect de cercetare situația economico-financiară a unei gestiuni sau complex de gestiuni ori departamente sau operațiunii așa cum se reflectă în documente și evidența contabilă.

Expertiza poate fi dispusă, la cerere sau din oficiu, de organul de urmărire penală, prin rezoluție sau ordonanță, precum și de instanța de judecată, prin închidere. Actul prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să arate obiectul acesteia, întrebările la care urmează să răspundă expertul și termenul de efectuare.

Codul de procedură penală actual a combinat sistemul expertizei oficiale, în care expertul este ales și numit din oficiu sau ascultându-se și părerile părților de către organul judiciar, cu sistemul expertizei contradictorii, în care organul judiciar desemnează expertul sau experții și părțile au dreptul de a desemna un număr egal de experți care să participe la efectuarea expertizei și a raportului de experiză. Expertul desemnat are obligația să efectueze experiza, în limitele obiectului fixat răspunzând la toate întrebările care i-au fost puse. El are dreptul să ia cunoștință de materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei. Întrucât în faza de urmărire penală dosarul este secret, cercetarea dosarului de către expert se face cu încuviințarea organului de urmărire penală. Expertul poate cere informații sau explicații organului judiciar. Pot da lămuriri expertului și părțile, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul judiciar. După ce expertul s-a lămurit cu privire la toate elementele ce formează obiectul expertizei, trece la efectuarea propriu-zisă a acesteia. Dacă se efectuează expertize medico-legale sau criminalistice, expertul numai este numit de organele judiciare, ci de unitatea din care face parte, unitate care va stabili și onorariul. La efectuarea experizei, experții au anumite obligații dintre care amintesc: nu pot încredința altei persoane efectuarea lucrărilor; este interzisă divulgarea datelor de care au luat cunoștință cu ocazia expertizei; trebuie să respecte termenul stabilit pentru efectuarea experizei în caz contrar fiind pasibili de sancțiunii.

Punctul de vedere al expertului sau în unele cazuri ale experților se materializează într-un raport de expertiză, întocmit la terminarea expertizei. Dacă există opinii diferite acestea se vor consemna în același raport, eventul într-o anexă. Raportul aparține expertului sau experților și nu instituției sau societății din care face parte, răspunderea fiind personală, iar acest raport este depus la birourile pentru expertize judiciare tehnice sau contabile sau la conducerea instituției de expertiză care le înaintează organului judiciarcare le-a dispus. Raportul de expertiză, potrivit art. 123 C. pr. pen. are următorul conținut:

partea introductivă care indică organului care a dispus expertiza, numele expertului, data expertizei și a întocmirii raportului, obiectul fixat și întrebările la care trebuie să răspundă expertul, materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza și eventualele explicații date de părțile care au participat;

expunerea în cuprinsul căreia se face o descriere amănunțită a operațiilor efectuate, precum și analiza obiecțiilor sau explicațiilor părților în lumina constatărilor expertului;

concluziile expertului cu privire la obiectul expertizei și la întrebările care s-au pus.

Există posibilitatea ca în urma analizării raportului de expertiză de către organul judiciar sau de părți, să apară anumite lucruri neclare, incomplete. Aceste lipsuri se pot remedia pe diferite căi dintre care: chemarea expertului pentru lămuriri, suplimentul de expertiză și în unele cazuri o nouă expertiză. Există de asemenea prevăzute în Codul de procedură penală două situații speciale în care unele aspecte de specialitate să fie lămurite de organele judiciare, prin solicitarea unor explicații de la anumite organe specialzate ori să fie prezentate scriptele de comparație. Astfel, în cazurile privitoare la infracțiunea de falsificare de monedă sau alte valori, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune.

În cazul falsurilor în înscrisuri organul judiciar poate ordona să fie prezentate scripte de comparație. Dacă scriptele se află în depozite publice autoritățile în drept sunt obligate a le elibera. Obligația prezentării revine și particularului care nu este soț sau rudă apropiată cu inculpatul sau învinuitul. Organul judiciar poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa sau să scrie după dictare, refuzul menționându-se într-un proces-verbal. Scriptele de comparație se dictează de organul de urmărire penală sau președintele completului de judecată și se semnează de către cel care le prezintă.

Se poate afirma, la fel ca și în cazul celorlalte mijloace de probă că expertiza nu are o forță probantă deosebită față de celelalte mijloace de probă, chiar dacă ea conține opiniile unor specialiști cu privire la anumite aspecte ale cauzei.

CAPITOLUL IV

PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL ÎN SISTEMUL JURISDICȚIILOR INTERNAȚIONALE

4.1.Considerații introductive

Existența principiilor generale de drept procedural în sfera activității tribunalelor și curților internaționale a fost deseori controversată.

Cu toate acestea, este incontestabil că de la arbitrajele Jay de la sfârșitul sec. al XVIII-lea, s-a dezvoltat o jurisprudență care a stabilit progresiv o serie de reguli și principii generale despre soluționarea pe cale arbitrală sau judiciară a disputelor. Astfel, de exemplu, sfera de cuprindere în care o decizie trebuie să evidențieze motivele pe care se întemeiază reprezintă un element care nu exista la origine; totuși, de la adoptarea Convenției de la Haga privind reglementarea pașnică a diferendelor internaționale din 1907, acest principiu este incontestabil.

4.1.1.Principii și reguli

Principiul de drept reprezintă o normă generală, apreciată ca fiind concludentă în cadrul raportului alcătuit dintr-o serie de norme mai detaliate. Principiul este, așadar, un tip de normă „constituțională” care aparține unei ordini juridice: exprimă o regulă juridică importantă sau reprezintă un standard al unei norme juridice care implică diferite chestiuni de drept.

O regulă de drept simplă nu poate avea astfel un rol constituțional, fiind mai restrânsă. Aplicarea și efectele sale sunt explicate mult mai clar.

4.1.2.Noțiunea de procedură

În contextul procedurilor judiciare, termenul „procedură” lato sensu acoperă toate regulile referitoare la acțiunea judiciară internațională. Acestea includ regulile care guvernează structura curții, chestiunile referitoare la competență și admisibilitate, condițiile obiective și subiective pentru introducerea cererilor, precum și modalitățile conform cărora cazul va fi soluționat. În sens restrâns, termenul „procedură judiciară” se referă numai la ultimul aspect, care cuprinde toate regulile și principiile privitoare la maniera în care procesul este condus.

4.1.3.Principii generale ale dreptului procesual în ceea ce privește arbitrajul și calea judiciară

Diferența principală între arbitrajul ad-hoc (neinstituționalizat) și calea judiciară constă în faptul că procedurile acestora diferă în ceea ce privește voința părților într-un litigiu82. În cadrul arbitrajului ad-hoc, părțile sunt suveranii procedurilor; aceștia sunt domini negotii. În acest fel, acestea decid în legătură cu obiectul litigiului, aleg arbitrii, decid asupra procedurii de urmat și ulterior determină toate chestiunile pertinente pentru dezbaterea cazului. În acest caz, arbitrii sunt doar reprezentanți; ei decid în numele lor și nu în numele unei colectivități – există numai datorită voinței părților și nu obțin independență cu privire la acestea.

4.2. Principii fundamentale și constituționale

4.2.1. Egalitatea părților

Principiul egalității părților este un principiu fundamental al procedurilor judiciare. Acesta nu se limitează la procedura în fața CIJ, dar este un principiu cu o sferă de cuprindere universală, aplicându-se tuturor tipurilor de proceduri judiciare și arbitrale. Acest principiu definește structura procedurii, care trebuie să fie contradictorie (egalitatea armelor): aceleași drepturi trebuie să fie acordate tuturor părților, precum și o acțiune comună pentru a egaliza eventualele inegalități între părți, în măsura în care ar putea influența posibilitatea unui rezultat corect al procesului. Egalitatea este inerentă procedurii judiciare, însă decurge din dreptul internațional general, din egalitatea suverană a statelor și din principiul consimțământului liber exprimat în alegerea procedurii. Principiul egalității este totodată fundamental, nu numai structural, având originea în cadrul justiției materiale.

4.2.2.Principiul unei bune administrări a justiției

Principiul a fost subliniat în contextul procedurii lipsei unei părți în cazul Nicaragua: „Dispozițiile Statutului și ale Regulilor de procedură referitoare la prezentarea pledoariilor și a probelor sunt destinate să asigure o administrare corespunzătoare a justiției și oportunități corecte și egale pentru fiecare parte pentru a combate argumentele oponenților. Tratamentul acordat de Curte comunicărilor sau probelor care provin de la partea lipsă trebuie să fie determinate de importanța dată acestor probe și să nu fie susceptibil de o definire rigidă privitor la forma unei reguli generale clare”.

4.3. Principii ale dreptului procesual stricto sensu

4.3.1.Definirea obiectului litigiului: regula ne eat judex ultra petita partium

Principiul ne ultra petita s-a aplicat mult timp în practica arbitrală a secolelor XIX și XX. Sancțiunea pentru orice încălcare a principiului de către judecător era nulitatea sentinței pentru „exces de putere”, arbitrul fiind numai un reprezentant obișnuit al părților în litigiu și constituie o aplicare restrânsă a principiului extra compromissum, arbiter nihil facere potest. Regula litigiilor private a fost menținută de către CIJ, încă de la început, aceasta afirmând că în cazul Asylum (Cerere pentru interpretare) că: „Trebuie să se țină cont de principiul potrivit căruia este de datoria Curții nu numai să răspundă întrebărilor cuprinse în cererile părților, ci și să se abțină de la soluționarea aspectelor care nu sunt incluse în acele cereri”. Principiul a fost reiterat în cazul Platoul continental (Libia c. Malta): „Curtea nu trebuie să exceadă competenței conferite acesteia de către părți, dar trebuie… să exercite acea competență până la capăt”.

4.3.2. Conținutul și sarcina probei

Chestiunile privind conținutul și sarcina probei sunt extrem de complexe, astfel încât numai anumite aspecte vor fi dezbătute aici, fără a analiza subiectul din punct de vedere monografic. Sistemul privat al litigiilor de la Curte determină ca „sarcina probei” – Verhandlungsmaxime să aparțină părților. Acest lucru înseamnă că este în sarcina părților să aducă la cunoștința judecătorilor, în forma prevăzută de Statut și de Regulile de procedură, toate informațiile pe care le consideră relevante pentru aplicarea normelor juridice în cauză.

4.4. Principii de fond referitoare la procedură

4.4.1. Obligația generală de loialitate a părților (principiul bunei credințe)

Principiul fundamental general, cel mai cunoscut, care se aplică procedurilor judiciare, în general, este reprezentat de prevederea potrivit căreia, prin angajarea în cadrul procedurilor în fața unui tribunal internațional, părțile intră într-o relație juridică caracterizată de încredere reciprocă. Astfel, părțile sunt obligate la aceasta, în virtutea unui angajament de loialitate între ele și față de Curte. Această obligație decurge din principiul bunei credințe, recunoscut în dreptul înternațional și stipulat în art.2 alin.2 din Carta ONU, ca obligație generală a statelor membre. Principiul bunei credințe conține o serie de „concretizări” în domeniul dreptului procesual.

4.4.2. Interzicerea abuzului de procedură

Abuzul de procedură este o aplicare specială a interzicerii abuzului de drepturi, care este un principiu general aplicabil atât dreptului internațional, cât și celui național. Acesta consistă din utilizarea drepturilor sau a instrumentelor procedurale de către o parte sau de către mai multe părți, în sensul că sunt contrare celor pentru care drepturile procedurale sunt stabilite, în special având scopuri frauduloase, al căror obiectiv este de a vătăma sau de a obține avantaje nejustificate ori de a reduce sau de a înlătura eficacitatea altor acțiuni. Pot fi adăugate și acțiunile cu rea intenție. Existența unui astfel de abuz nu este facil de admis, acesta trebuie să fie demonstrat.

4.4.3. Principiul estoppel (venire contra factum proprium)

Principiul estoppel (despre interzicerea principiului venire contra factum proprium) „operează conform presupunerii că o parte a fost determinată să acționeze pe baza asigurării date de cealaltă parte sau a unei alte conduite a celeilalte părți, într-o manieră în care ar fi prejudiciată, în scopul ca cealaltă parte să-și schimbe calitatea”. Astfel, cu anumite condiții restrictive, legea nu permite primei părți să-și schimbe calitatea în detrimentul celeilalte părți; sau, dacă își schimbă calitatea, va deveni răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Prima parte este obligată în virtutea încrederii (sau a aparenței) create deliberat.

4.4.4. Adagiul nemo ex propria turpitudine commodum capere potest

Adagiul nemo ex propria turpitudine commodum capere potest decurge din adaptarea dreptului roman în Evul mediu; acesta operează, similar principiului estoppel, fie la nivelul dreptului material, fie la nivelul dreptului procesual. În acest ultim caz, acest adagiu este apropiat principiului estoppel: o parte care solicită un anumit fapt sau o anumită cerere nu va avea dreptul să beneficieze de pe urma acestuia/acesteia, din cauza unei culpe comise în acest context. Nu trebuie dovedit un anume prejudiciu, din moment ce este esențial să se sancționeze culpa prin faptul de a nu permite părții să beneficieze de conduita sa culpabilă. Culpa la care se referă acest adagiu presupune, în mod obișnuit, un act ilegal, dar uneori consistă dintr-o conduită reprobabilă sau dintr-o neglijență.

CONCLUZII

Importanța probelor și a mijloacelor de probă în desfășurarea procesului de justiție este crucială, rolul lor fiind cu atât mai important cu cât, în prezent fiecare persoana are dreptul la o judecată corectă, efectuată numai după ce s-au adunat suficiente dovezi in favoarea sau defavoarea sa. Am surprins în această lucrare aspecte generale și unele particularițăti în materia probelor și a mijloacelor de probă , așa cum sunt ele reglementate în legislația în vigoare, fără a avea pretenția de a fi surprins în totalitate acest domeniu. Fără îndoială, schimbările care se pot produce în acest domeniu vor continua în aceeași direcție, aceea a promovării valorilor instituite de normelor de drept și de societate.

Având în vedere dezvoltarea fenomenului infracțional se impune o adaptare a procedeelor probatorii la aceste noi cerințe. Un exemplu în acest sens este introducerea în legislația română a unor noi mijloace de probă și anume înregistrările audio și video, prin Legea 141/1996 și mai apoi reorganizarea întregii proceduri avându-se în vedere lărgirea controlului instanței asupra urmăririi penale, prin Legea nr. 281/2003. De asemenea ar fi indicată modificarea Codului de procedură penală prin introducerea în rândul mijloacelor de probă și testarea ADN. Acest procedeu deja folosit pe scară mondială, având rezultate care nu pot fi contestate, nu beneficiază încă de o reglementare corespunzătoare în legislația românească.

Referitor la dreptul internațional, principiul pacta sunt servanda este prevăzut în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor care dispune că „orice tratat în vigoare este obligatoriu pentru părți și trebuie îndeplinit cu bună credință de către acestea”. Buna credință este, în sine, un principiu juridic care face parte din cadrul principiului pacta sunt servanda.

Dreptul internațional penal este, cu siguranță, un nou domeniu în dezvoltare al dreptului internațional și acest lucru este justificat de necesitatea de a răspunde mai eficient și hotărât atrocităților în continuă creștere comise atât în timp de pace, cât și în timp de război. Acesta a contribuit și la o abordare mai riguroasă a diferitelor categorii de crime; o altă contribuție importantă a fost realizată de Statutul CPI, care este primul tratat internațional ce dezbate principiile generale ale dreptului internațional penal și alte aspecte importante ale dreptului internațional.

Rolul instanțelor internaționale în etapa actuală constă în identificarea existenței elementelor material și subiectiv ale unei norme cutumiare și a caracteristicilor sale, sentințele acestora devenind veritabile probe ale cutumei, în identificarea zonelor care nu beneficiază încă de norme de drept internațional, în speță relațiile internaționale lato sensu încă nereglementate de dreptul internațional și fundamentarea necesității reglementării lor, precum și în influențarea procesului de creare a dreptului internațional și de modificare sau adaptare a celui existent.

Un alt rol se întemeiază pe realizarea funcției dreptului internațional de ordonare a relațiilor internaționale. Jurisdicțiile internaționale au un aport de substanță la îndeplinirea acestei funcții, prin creșterea siguranței în dreptul internațional, după anii ’90 având loc o multiplicare fără precedent a numărului instanțelor internaționale. Acest lucru s-a realizat prin creșterea numărului de cazuri de pe rolul acestora, precum și prin eliminarea, de pe agenda politică bilaterală a unor state, a anumitor probleme pentru soluționarea cărora, prin mijloace politico-diplomatice, este necesară luarea unor decizii sensibile.

Avantajul recurgerii la acest mijloc de soluționare a diferendelor este acela de a elimina rolul argumentelor politice, față de cazul mijloacelor politico-diplomatice, în favoarea recurgerii la normele de drept internațional.

Un alt scop al acestor instanțe îl reprezintă asigurarea și menținerea păcii și securității internaționale prin soluționarea diferendelor, în special a celor care privesc chestiuni teritoriale sau folosirea forței ori amenințarea cu folosirea forței; prin utilizarea măsurilor conservatorii, adaptate de curți și tribunale, inclusiv în legătură cu aspecte teritoriale ori folosirea forței sau amenințarea cu folosirea forței, acestea având caracter obligatoriu și trebuind respectate.

CEDO este gardianul ordinii publice constituționale europene a drepturilor omului, iar chestiunea care ar putea fi dezbătută este de a ști dacă nu ar fi oportun ca aceasta să devină o jurisdicție constituțională. Chestiunea este importantă și cu consecințe majore: oferind Curții posibilitatea de a se consacra unor funcții și decizii constituționale, rolul acesteia s-ar schimba, întrucât ar consta în pronunțarea unor decizii de principiu destinate elaborării și chiar consolidării ordinii publice europene a drepturilor omului, democrației și statului de drept.

În realitate, Curtea ar trebui să aibă, în același timp, o funcție de control individual și o misiune de natură constituțională. Funcția sa principală constă în asigurarea controlului de conformitate cu Convenția a oricărei intervenții din partea statului asupra drepturilor fundamentale și constatarea oricărei încălcări imputabile statului pârât. Cea de-a doua funcție a determinat Curtea să definească principiile și standardele comune în materie de drepturi ale omului și să stabilească nivelul de protecție minimă pe care statele trebuie să îl respecte.

Singura chestiune importantă este de a ști dacă autoritățile statului exercită un control efectiv asupra persoanelor care invocă o încălcare a Convenției europene la momentul comiterii faptelor. Este vorba despre un aspect esențial și prezintă mai puțină importanță dacă fapta litigioasă a fost comisă în afara frontierelor statului în cauză, contrar principiului de drept internațional care permite statului de a-și defini întinderea propriei sale jurisdicții. În domeniul Convenției, statul nu poate îndepărta din jurisdicția sa conduita persoanelor fizice care fac obiectul răspunderii sale, chiar și dincolo de frontierele sale.

BIBLIOGRAFIE

Legislație

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 , publicată în M. Of., partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003;

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948;

Codul de procedură penală;

Codul penal;

Legea 51/1991 privind sigurața națională a României;

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în M. Of. al României nr. 259 din 30 septembrie 1997 ;

Legea nr. 45 din 1 iulie 1994 privind organizarea apărării naționale a României;

Legea 682/2002 privind protecția martorilor;

Legea 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare;

Ordonanța nr. 65/19 august 1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați;

Ordonanța nr. 1/20 ianuarie 2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală;

Ordonanța nr. 2/21 ianuarie 2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară;

Hotărârea nr. 618 din 6 octombrie 1997 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ;

Doctrină

Cărți

Abraham P., Derșidan E., Codul penal al României-comentat și adnotat, Editura pentru Științe naționale, București, 2002;

Antoniu G., s.a., Practica judiciară penală-partea specială, Vol III, Editura Academiei române, București, 1992;

Aurescu, B. – Sistemul jurisdicțiilor internaționale, Editura All Beck, București, 2005

Bodoașcă T., Ceranu M., Drăghici Teodora, Elemente de drept procesual civil și penal, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2007;

Boroi A., Nistoreanu G., Drept penal, partea generală , Ediția a IV-a, Editura ALLBECK, București, 2004 ;

Boroi A., Nistoreanu G., Drept penal, partea specială , Ediția a III-a, Editura ALLBECK, București, 2005;

Bulai C., Drept penal genera1,Infracțiunea – vol. II., Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 1981;

Ciolcă Iulia, Probele în procesul penal, Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007;

Cojocaru D., Infracțiuni contra capacității de apărare a Republicii Socialiste România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975;

Crânguș I., Nuțu A., Dragomir I., Drept penal, partea generală, Editura Ministerului Administrației și de Interne, București, 2006;

Dobrinoiu V., Lazăr V., Infracțiuni contra capacității de apărare a României, Editura Militară, București, 1994;

Dongoroz V. s.a., Explicatii teoretice ale codului penal roman – Parte generala, Vol. I, Bucuresti, Editura Academiei;

Dongoroz V. s.a., Explicații teoretice ale codului penal român – Parte generală, Vol. V ,Ediția a II-a, Editura Academiei Române, Bucuresti , 2003;

Dumitru Gh., Drept procesual penal, partea generală, Editura Confession, Ploiești, 2006;

DUȚU, M.; DUȚU, A. – Dreptul contenciosului european, Editura Universul Juridic, București, 2010;

DUȚU, T., Instituții de drept procesual penal, partea a II-a, manual practic pentru studenți,Constanța:Europolis, 2009;

Giurgiu N., Răspunderea și sancțiunile de drept penal, Editura Neuron, Iași, 2005;

Haralambie G., Dicționar enciclopedic militar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997;

Ivan R., Bolocan I., Stanca I., Îndrumarul ofițerului cu cercetarea penală, Editura Militară, București, 1976;

Mircea I., Vinovăția în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Mirișan V., Drept procesual penal – partea generală, Vol I, Editura Lumina Lex, București , 2004;

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1992;

Neagu I., Drept procesual penal, partea generală, Editura Global Lex, București, 2007;

Pintea A., Urmărirea penală, fază a procesului penal, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004;

Popescu D., Privirea istorică asupra justiției militare din România, Editura Militară, București , 1977;

Sava I. N., Tibil Ghe., Zulean M., Armata și societate, Editura Info-Team, București, 1998;

Stancu E., Criminalistica, vol. II, ediția a III-a, Editura Actami, București, 1999;

Streteanu F., Drept penal- partea generală, Vol I, Editura Rosetti, București, 2003;

Theodoru Gr., Moldovan L., Drept procesual penal, Editura Didactică și pedagogică, București, 1979;

Toader T. , Drept penal, parte specială-Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Editura ALLBECK, București, 2003;

Tulbure A., Drept procesual penal, Editura “1 Decembrie”, Alba-Iulia, 2004;

Volonciu N., Tratat de procedură penală, parte generală, Vol I,Ediția a III-a, Ed.Paideia, Bucuresti, 2004;

Volonciu N., Tratat de procedură penală, parte specială, Vol II,Ediția a III-a, Ed.Paideia, Bucuresti, 2004;

Studii

Teodor Bodoașă, Statutul juridic al militarilor, Sesiunea de comunicări știintifice a Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, 1996

Ion Retca, Din nou despre calitatea de „militar” în legea penală, Revista Dreptul nr. III, 2000;

Teodor Bodoașcă, Înlocuirea răspunderii contravenționale cu răspunderea disciplinară în cazul contravenienților militari in termen, Revista Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, nr. IX, 2001;

Tedor Bodoașcă, Unele particularități privind răspunderea contravenționala a militarilor, în Gândirea Militară Românească, nr. IV, 2003

Gheorghița Mateuț, O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor obținute în mod ilegal , Revista Dreptul nr. VII , 2004;

Augustin Lazăr, Supravegherea procurorului asupra actelor premergătoare. Activitatea informativ-investigativă a poliției judiciare și materializarea ei în mijloace de probă, Revista Dreptul nr. I , 2005;

Ion Rusu, Ridicarea de obiecte si înscrisuri. Opinii critice, propuneri "de lege ferendă", Revista Dreptul nr. I, 2005;

Dan Lupașcu, Unele observații privind interceptările șiîinregistrările audio sau video, Revista Dreptul nr. II, 2005;

Alexandru Țuculeanu, Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în lumina modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, Revista Dreptul nr. V, 2005;

Elena Ana Mihuț, Demian Moca, Ascultarea martorului protejat. Protecția datelor de identitate ale acestuia. Forța probantă a declarațiilor martorului protejat, Revista Dreptul nr. VI, 2006;

Bica Gheorghe, Viorel Teodor Gheorghe, Robert Paul Puica, Sfera infracțiunilor în privința cărora se poate autoriza interceptareași înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, Revista Drepul nr. VIII, 2006;

Valerica Taralunga, Cadrul principal și practic în care se realizează administrarea probatoriului in procesul penal, Revista Dreptul nr. IX, 2006;

Radu Slavoiu, Cătălin Dumitrescu, Observații cu privire la noua reglementare procesual penală în materia interceptării și înregistrării convorbirilor sau comunicărilor, Revista Dreptul nr. II, 2007;

Alexandru Țuculeanu, Noi abordări referitoare la percheziție și înregistrările audio sau video, Revista Dreptul nr. XII, 2007;

INDEX DE ADRESE WEB

1. Site-ul Curții Permanente de Arbitraj (CPA): www.pca-cpa.org

2. Site-ul Tribunalului de Reclamații pentru Iran-SUA: www.iusct.org

3. Site-ul Curții Internaționale de Justiție (CIJ): www.icj-cij.org

4. Site-ul Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării (TIDM): www.itlos.org, www.tiddm.org

5. Site-ul Curții de Conciliere și Arbitraj a OSCE (CCAOSCE): www.osce.org/cca/

6. Site-ul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII): www.un.org.icty

7. Site-ul Tribunalului Penal Internațional pentru Ruanda (TPIR): www.ictr.org

8. Site-ul Tribunalului Special Irakian (TSI): www.cs-sl.org

9. Site-ul Curții Penale Internaționale (CPI): www.icc-cpi.int

10. Site-ul Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO): www.echr.coe.int

11. Site-ul Curții Interamericane a Drepturilor Omului (CIADO): www.corteidh.or.cr

12. Site-ul Curții Africane a Drepturilor Omului și Popoarelor (CADOP): www.africa-union.org, www.achpr.org

13. Site-ul Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE): www.curia.europa.eu/

14. Site-ul Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investițiile (CIRDI): www.worldbank.org/icsid/

15. Site-ul Organului de Soluționare a Diferendelor în cadrul OMC (OSD): www.wto.org/english/tratop-e/dispu-e