Functiilе Spеcificе Alе Oficiilor Consularе Romanе
Funcțiile specifice ale oficiilor consulare române
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Noțiunea, definirea și caracteristicile dreptului consular
1.2. Izvoarele Dreptului consular
1.3. Codificarea dreptului consular
1.4. Relațiile consulare
1.5. Noțiunea de relații consulare, stabilirea și încetarea relațiilor consulare
CAPITOLUL II. OFICIILE CONSULARE
2.1. Înființarea și încetarea oficiilor consulare
2.1.1. Consimțământul statului de reședință – premisă obligatorie pentru înființarea unui oficiu consular
2.1.2. Câmpul de aplicare a regulii consimțământului obligatoriu
2.1.3. Forma de exprimare a consimțământului
2.2. Rangul, categoria și clasele oficiilor consulare
2.3. Personalul consular
2.4. Numirea și admiterea membrilor oficiului consular
2.5. Patenta consulară si exequatur-ul consular
CAPITOLUL III. FUNCȚIILE CONSULARE
3.1. Caracterizarea noțiunii de funcții consulare
3.2. Trăsăturile funcțiilor consulare
3.3. Clasificarea funcțiilor consulare
3.4. Conținutul funcțiilor consulare
CAPITOLUL IV. FUNCȚIILE SPECIFICE ALE OFICIILOR CONSULARE ROMÂNE
4.1. Contribuția oficiilor consulare la promovarea relațiilor economice, comerciale, tehnico-științifice, turistice și la dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și popoare
4.2. Funcțiile consulare în materie de pașapoarte
4.3. Funcțiile consulare în materie de stare civilă (fonctions consulaires en matière d'état civil)
4.4. Funcțiile consulare în materie jurisdicțională și de transmitere a actelor
4.5. Funcțiile consulare în legătură cu cetățenii domiciliați sau aflați în străinătate
4.6. Funcțiile consulare în materie notarială
4.7. Funcțiile consulare în materie succesorală (fonctions consulaires en matière de successions)
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Meritul Conferinței O.N.U pentru codificarea dreptului consular este de a fi dedicat o mare parte din efortul său de elaborare formulării normelor care se referă la funcțiile consulare. Într-adevăr, formularea funcțiilor consulare a dat naștere la un larg schimb de păreri în cadrul Comisiei de Drept Internațional, parcurgând în acest sens mai multe etape. Inițial, Raportorul special pregătise două variante privind funcțiile consulare. Prima, urmând exemplul anumitor precedente și, în special, al Convenției de la Havana (art. 10), trimitea pur și simplu la dreptul statului trimițător, stipulând că drepturile și atribuțiile consulilor sunt determinate în conformitate cu Dreptul internațional de către statele care îi numesc. A doua variantă, în schimb, după ce caracteriza funcțiile esențiale ale consulilor, le enumera, cu titlul de exemplu, pe cele mai importante.
În decursul discuțiilor din Comisie, s-au conturat două tendințe. În timp ce unii membri și-au exprimat preferința pentru o definiție generală – în genul aceleia adoptate de Comisie în ceea ce-i privește pe agenții diplomatici (art. 3 din Convenția din 1961) – arătând că o enumerare prea detaliată ar comporta dezavantaje, alți membri s-au pronunțat în favoarea celei de-a doua variante a Raportorului special, unde figura o enumerare destul de amănunțită a funcțiilor citate cu titlul de exemplu, dar au cerut ca această enumerare să fie mai concisă în scopul de a reține numai caracteristicile diferitelor funcții. Aceștia au remarcat că o definiție prea generală ar reproduce numai titlurile de capitole și ar avea prea puțină utilitate practică.
În urma opiniilor trimise de guverne, cât și a observațiilor făcute în cadrul Adunării generale a O.N.U., s-a definitivat proiectul art. 5, supus Conferinței plenipotențiarilor, în care se enumeră exempli gratia, cele mai importante funcții consulare recunoscute de Dreptul internațional.
Textul – cu puține excepții – a preluat, în general, teoriile tradiționale și practica statelor. Prima excepție se referă la dreptul consulului de a proteja interesele, nu numai ale cetățenilor statului trimițător dar, de asemenea, și ale statului însuși; a doua se referă la dreptul consulului de a promova relații de prietenie între statul trimițător și statul de reședință.
Pe de altă parte, se consideră ca fiind evident caracterul limitativ al textului, în raport cu ceea ce s-a înscris în convențiile consulare bilaterale. În textul definitiv, găsim răspuns cât privește posibilitatea exercitării și a altor funcții consulare, decât cele menționate în mod expres, cu formularea coordonatelor obligatorii (pentru acestea trebuind să existe, însă consimțământul statului trimițător).
Consulii români, ca și diplomații din Secțiile consulare ale ambasadelor țării noastre, îndeplinesc, în străinătate acele funcții consulare care au fost înscrise, în limitele și în condițiile stabilite prin convențiile bilaterale ale țării noastre (cele din Convenția de la Viena din 1963 sunt reflectate și circumstanțiate în convențiile bilaterale încheiate și numai în lipsa acestora, se va recurge la prevederile ei – specialia generalibus derogant), precum și în tratatele la care participă cele două părți, având, desigur, tot timpul în vedere, regulile din legislația noastră, dar și aceasta numai în măsura în care legile și regulamentele statului primitor le admit sau cel puțin, nu le interzic. Descrierea acestor activități se află în „Manualul de proceduri consulare”, elaborat în Ministerul Afacerilor Externe pentru personalul său.
Convențiile noastre consulare bilaterale se plasează pe linia practicii internaționale generale și în special, a Convenției de la Viena din 1963 cu privire la Relațiile consulare. Astfel, așa cum vom arăta și pe parcursul lucrării, în toate convențiile noastre consulare s-a adoptat sistemul determinării și definirii complete a funcțiilor consulare (există un capitol în care sunt formulate și descrise condițiile în care pot fi ele excitate, în texte separate, fiecare dintre funcțiile consulare).
Dacă în convențiile consulare încheiate anterior 1963, funcțiile consulare au fost inserate cu oarecare reticență și stângăcie, în convențiile consulare încheiate după 1963, sub influența codificării Dreptului consular, dar și ca urmare a experienței acumulate de țara noastră în acest domeniu, funcțiile consulare sunt formulate în mod complet (fiind incluse toate funcțiile consulare principale, dar menționându-se, în același timp, și posibilitatea exercitării și a altora în afara celor enumerate).
CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Noțiunea, definirea și caracteristicile dreptului consular
Dreptul consular, conceput ca o parte a Dreptului internațional, reprezintă totalitatea normelor și regulilor care reglementează relațiile consulare, organizarea și funcționarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare și al membrilor acestora.
În raport cu alte părți sau ramuri ale Dreptului internațional, Dreptul consular are caracterul unui mecanism cu rol de instrument care funcționează în vederea realizării unui anumit scop al Dreptului internațional, și anume: colaborarea dintre state într-un domeniu anumit al vieții internaționale – acela al protecției cetățenilor proprii, supraveghind sau contribuind în acest fel, la punerea în practică a unui anumit regim de drepturi recunoscute acestor cetățeni. Astfel, dacă printr-o convenție de stabilire sau un tratat de comerț și navigație, se statuează cu privire la un regim de drepturi și obligații – regimul juridic al străinilor care sunt cetățeni ai părților contractante (persoane fizice și juridice), printr-o convenție consulară, încheiată între aceleași state, se stabilește înființarea acelui sistem de organe, care, prin exercitarea atribuțiilor ce le revin, vor veghea ca acel regim juridic odată statuat, să fie asigurat; primul este un act constitutiv de drepturi și obligații, ultimul este finalizator (asigură realizarea acestora).
a) Dreptul consular este o parte a Dreptului internațional, în ciuda faptului că numeroase și importante aspecte ale activității consulare sunt reglementate de către dreptul intern al statelor.
Într-adevăr, relațiile consulare sunt relații interstatale, iar activitatea consulară, deși se pune de obicei, în mod direct în legătură cu o persoană fizică sau juridică – un subiect de drept intern, izvorăște totuși, din interferențele care se produc între jurisdicția personală a unui stat și jurisdicția teritorială a altui stat, deci a două legislații naționale și se conturează, în final, ca un mecanism de cooperare interstatală, care face puntea de legătură între două ordini juridice în concurență, împrejurarea că persoana sau că interesele unui cetățean se află pe teritoriul unui alt stat, necesitatea imperioasă și incontestabilă ca fiecare stat să poată asigura protecția și asistența cuvenite cetățenilor săi, chiar și atunci când ei se află în străinătate – și deci, chiar dacă se află în același timp și sub incidența jurisdicției altui stat – face ca statele în cauză să fie, în ultimă analiză, implicate în relațiile de la stat la stat. Această concurență de competențe a organelor, aparținând de două state, pune problema delimitării sferei lor de atribuții și, prin aceasta, generează relații interstatale cu acest caracter specific, de consular.
În Dreptul consular există unele elemente care subliniază într-o și mai mare măsură, aceste particularități (domeniul de interferare a celor două ordini juridice – internaționale și naționale – este mult mai întins, existând sectoare mai largi ale activității consulare care sunt reglementate prin dreptul intern: modul de organizare a relațiilor consulare – numirea și admiterea consulilor ș.a., stabilirea funcțiilor consulare și mai ales, limitele și modul de exercitare a acestora, cât și în ceea ce privește, chiar unele aspecte ale statutului juridic al oficiului consular și al membrilor acestuia – când se face trimitere la dreptul intern al statului de reședință), dar ele nu sunt totuși, de natură a schimba esența interstatală a relațiilor respective.
Natura reprezentării pe care o realizează organele consulare este, într-adevăr, de un grad subsecvent aceleia pe care o implică reprezentarea diplomatică dar, cu toate acestea, nu se poate nega faptul că, la fel ca și diplomatul, consulul reprezintă statul care l-a trimis (chiar dacă această reprezentare nu include, de regulă, și reprezentarea politică); consulul este numit de către un stat suveran, ca reprezentant al său într-un alt stat; de cele mai multe ori, numirea și admiterea se materializează în acte emise chiar de către șefii statelor în cauză sau din partea guvernelor respective, iar împrejurarea că, în activitatea lui de zi cu zi, ține legătura cu organele locale ale statului de reședință, nu are relevanța necesară pentru a putea nega caracterul de organ al relațiilor externe pe care-l are consulatul – caracter care este, de altfel, în mod expres menționat în legislația statelor.
Conținutul acestor relații – funcțiile consulare și cooperarea dintre organele consulare și autoritățile locale – este și el reglementat de norme internaționale și înseși organele care înfăptuiesc aceste relații, sunt instituite și funcționează pe baza unor proceduri reglementate în acest scop, de către normele juridice internaționale.
b) în același timp, semnalăm și caracterul de variabilitate și specificitate a sistemului Dreptului consular nu numai în timp, dar și în spațiu, cu nuanțe care sunt variabile; Dreptul consular cuprinde, desigur, un set de principii generale care au valoare universală, dar – din cauză că sistemul Dreptului consular implică în toate cazurile referiri substanțiale (încorporări) la un sistem de drept național, el este puternic ancorat la acestea și cum ele diferă de la un stat la altul – Dreptul consular capătă o coloratură și nuanțe proprii, o anumită individualitate generată de soluțiile și formele de activitate.
La baza Dreptului consular, se află principiile fundamentale ale Dreptului Internațional contemporan. Relațiile consulare fiind și ele tot relații dintre state, valoarea acestor principii această reprezentare nu include, de regulă, și reprezentarea politică); consulul este numit de către un stat suveran, ca reprezentant al său într-un alt stat; de cele mai multe ori, numirea și admiterea se materializează în acte emise chiar de către șefii statelor în cauză sau din partea guvernelor respective, iar împrejurarea că, în activitatea lui de zi cu zi, ține legătura cu organele locale ale statului de reședință, nu are relevanța necesară pentru a putea nega caracterul de organ al relațiilor externe pe care-l are consulatul – caracter care este, de altfel, în mod expres menționat în legislația statelor.
Conținutul acestor relații – funcțiile consulare și cooperarea dintre organele consulare și autoritățile locale – este și el reglementat de norme internaționale și înseși organele care înfăptuiesc aceste relații, sunt instituite și funcționează pe baza unor proceduri reglementate în acest scop, de către normele juridice internaționale.
b) în același timp, semnalăm și caracterul de variabilitate și specificitate a sistemului Dreptului consular nu numai în timp, dar și în spațiu, cu nuanțe care sunt variabile; Dreptul consular cuprinde, desigur, un set de principii generale care au valoare universală, dar – din cauză că sistemul Dreptului consular implică în toate cazurile referiri substanțiale (încorporări) la un sistem de drept național, el este puternic ancorat la acestea și cum ele diferă de la un stat la altul – Dreptul consular capătă o coloratură și nuanțe proprii, o anumită individualitate generată de soluțiile și formele de activitate.
La baza Dreptului consular, se află principiile fundamentale ale Dreptului Internațional contemporan. Relațiile consulare fiind și ele tot relații dintre state, valoarea acestor principii pentru Dreptul consular este cardinală, pentru că ele joacă rolul de coordonate, de axă centrală a întregului sistem al Dreptului consular – caracter asigurat de neadmiterea încălcării niciunuia dintre ele, deoarece constituie norme de ius cogens, adică acele principii, de la care nu se poate deroga. Acest corp de norme imperative își are rostul și în cazul în care relațiile dintre state au un conținut consular (de asigurare a asistenței și protecției pentru cetățenii lor). Reprezentând o parte dintr-un tot, Dreptul consular are deci, aceleași caracteristici și esență, ca și acelea pe care le are Dreptul internațional ca atare.
Nu numai principiul egalității suverane, al neamestecului în treburile interne ș.a., au relevanță, dar dat fiind faptul că activitatea consulară presupune încredere și respect reciproc între două state (statul trimițător și statul primitor), o strânsă cooperare între organele acestora în realizarea unor scopuri – de cele mai multe ori, cu caracter umanitar, cerința respectării acestor principii și a asigurării unei ordini juridice stabile și viabile, are o importanță vitală pentru relațiile consulare.
Există, în același timp, în acest domeniu al Dreptului internațional – Dreptul consular – și anumite principii care-i sunt proprii.
„Normele care reglementează relațiile consulare coexistă cu normele interne ale statelor”, în condițiile în care, pe de o parte, fiecare își păstrează natura sa specifică, iar, pe de altă parte, se află în raporturi de coordonare și completare care nu pot fi ignorate; deci, Dreptul consular reprezintă locul de confluență, unde normele internaționale coexistă cu cele ale ordinii juridice interne ale statelor în cauză, iar sub influența primelor, se stabilesc punctele de contact și se produce armonizarea dintre acestea din urmă, pe planul operațional al aplicării lor.
Dacă elementul care asigură constanța sistemului consular este propriu acelor valori juridice care aparțin ordinii juridice internaționale, elementul de variabilitate caracterizează valorile juridice care țin de ordinea juridică internă a statelor care sunt părți în relațiile consulare; între aceste două ordini juridice, există în mod obligatoriu corespondență, o armonizare a lor.
Între Dreptul consular și dreptul intern, există, de principiu, aceleași raporturi, ca și între Dreptul internațional general și dreptul intern: ordini juridice distincte, nesubordonate una celeilalte, între care există însă, raporturi de influențare reciprocă. Dar Dreptul consular reprezintă ipoteza în care se poate demonstra, în modul cel mai strălucit, teza după care normele Dreptului internațional influențează dreptul intern după cum, în același timp, acesta din urmă nu numai că exercită influență asupra Dreptului internațional, dar are aportul său strict necesar, la constituirea sistemului Dreptului consular – alcătuind împreună, un tot. Prin aceasta, sistemul Dreptului consular îmbrățișează ordini juridice diferite ca esență – internă și internațională dar care au, ca element comun, obiectul reglementării.
Fiecare dintre cele două ordini juridice are un fond propriu de concepte și instituții pe care și-l oferă una celeilalte, spre a alcătui, împreună, ceea ce reprezintă sistemul Dreptului consular; noțiunea de „cetățean”, de „autoritate locală” ș.a. aparțin ordinii juridice interne a statelor, în vreme ce noțiunile de „consul”, „reprezentare” ș.a. aparțin ordinii juridice internaționale.
1.2. Izvoarele Dreptului consular
Constituind relații între state, relațiile consulare sunt cârmuite de către ordinea juridică internațională, astfel că izvoarele Dreptului consular sunt aceleași pe care le cunoaștem și în cazul Dreptului internațional general.
Unul dintre aceste izvoare, îl constituie obiceiul internațional, luat în accepțiunea lui clasică de îndelungată repetare a aceleiași comportări, îndeplinită în scopul de a se supune unei obligații juridice – elementul material (diuturnitas) și cel spiritual (opinio iuris sive necessitatis). Dată fiind existența îndelungată a instituției consulatelor (multe dintre instituțiile Dreptului consular s-au format și definitivat în vremea când cutuma juca rolul de prim ordin ca izvor al Dreptului internațional), obiceiul a constituit și mai continuă să fie și în prezent, izvorul unor norme generale privind această instituție; așa încât apare, cât se poate de evident, că dreptul a fost marcat în mod vizibil de acest mod de creare a normelor internaționale. Putem adăuga că, chiar și în condițiile în care există o codificare a Dreptului consular, obiceiului i-au rămas încă importante aspecte și ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care o cuprinde Convenția de codificare, se va face apel la soluțiile din dreptul cutumiar.
Tratatul internațional constituie, desigur, principalul izvor al Dreptului consular, în condițiile în care, în prezent, există o convenție de codificare, numeroase convenții multilaterale cu caracter regional și, mai ales, o întreagă întrețesătură de acorduri bilaterale între statele care trimit și cele care primesc consuli.
Normele prin care se reglementează relațiile consulare pot fi cuprinse, în diferite acorduri sau convenții internaționale încheiate în scopul reglementării unei anumite materii și care, numai incidental, se referă la un aspect sau altul al relațiilor consulare (cum ar fi, tratatele de comerț și navigație, convențiile de stabilire, convențiile de asistență juridică ori socială etc.) ori, mai ales, în tratate care reglementează, în mod special și exclusiv, unitar și organic, materia relațiilor consulare (cunoscute în mod curent sub denumirea de convenții consulare).
De regulă, convențiile consulare sunt cele care cuprind clauzele prin care se reglementează relațiile consulare (înființarea de oficii consulare, admiterea consulilor ș.a.), funcțiile consulare și condițiile în care acestea pot fi exercitate, statutul oficiului consular și ai membrilor oficiului consular (facilitățile, drepturile, privilegiile și imunitățile și totodată, obligațiile ce le revin).
Reglementarea din domeniul consular se plasează la două nivele: nivelul internațional – Convenția multilaterală din 1963 și convențiile bilaterale – și nivelul național – legislația internă.
Chiar dacă există Convenția de codificare (care reglementează în ansamblu și alcătuiește dreptul comun în materie) sau alte convenții multilaterale, statele încheie, în mod necesar, și convenții bilaterale, care completează și dezvoltă cadrul general existent și-i conferă acestuia un efect operant.
Convenția consulară multilaterală nu-și propune și nici nu poate, oricât de completă ar apărea ea, să reglementeze în mod absolut și apropriat toate problemele care se pun în mod concret în relațiile dintre două state; de obicei, statele pornesc de la ceva care există în fapt, iar în reglementarea bilaterală, ele se opresc asupra acelor probleme care necesită a fi precizate în cadrul relațiilor dintre două state sau cele cărora părțile doresc să le dea o anumită reglementare, expres voită, precizată sau subliniată de către ele. De altfel, ar fi imposibil, și într-o anumită măsură, chiar inutil, ca într-o convenție consulară bilaterală să fie reluate, spre a li se da o reglementare, toate aspectele și momentele relațiilor consulare. Nici chiar existența la un moment dat, a unei convenții consulare bilaterale, oricât de completă, nu exclude nevoia de a conveni și ulterior, înțelegeri într-o problemă sau alta.
Uneori, statele încheie acorduri multilaterale, fie pentru a reglementa cooperarea în cadrul unui grup determinat de state, în ceea ce privește stabilirea de relații consulare, fie pentru a face economie de instrumente, înlocuind cu o singură convenție toate convențiile consulare bilaterale existente în cadrul unui asemenea grup de state (Convenția consulară europeană), fie pentru a codifica norme de drept cutumiar și reguli ale practicii internaționale.
În doctrină, se vorbește și despre un alt izvor al Dreptului consular, analogia; se arată că, întrucât relațiile consulare prezintă în permanență aspecte și cerințe noi pentru care normele existente nu sunt suficiente, iar o cutumă pentru acel caz nu s-a format încă, este necesar să se recurgă la o analogie sau la procedeul trimiterii (care diferă de analogie); uneori, chiar convențiile bilaterale pot dura în timp, peste un secol, și cum viața creează probleme noi, trebuie să se găsească o ieșire prin recursul la o regulă existentă.
Trebuie să menționăm că specificul materiei face ca, ori de câte ori vom avea o problemă nesoluționată de Dreptul consular ca atare, să fim nevoiți a apela la norme și soluții din Dreptul diplomatic, pentru că înrudirea celor două materii – ambele fiind forme de reprezentare a statelor, oferă această oportunitate. Este evident, că de fiecare dată, se va proceda selectiv, iar împrumutarea de soluții se va face, numai în măsura în care transpunerea nu ar veni în conflict cu esența instituției Dreptului consular și nu ar conduce la inadvertențe.
Celelalte izvoare auxiliare ale Dreptului internațional (principiile generale de drept, jurisprudență ș.a.) joacă și ele, desigur, un anumit rol fără a avea însă o influență deosebită.
Din împrejurarea că ansamblul Dreptului consular se bazează pe o dublă temelie – ordinea juridică internațională și cea internă a statelor în cauză – rezultă particularități și în ceea ce privește izvoarele sale; astfel că, la izvoarele cunoscute ale Dreptului internațional, va trebui să adăugăm și izvoarele dreptului intern și, în primul rând, legislația națională a celor două state între care există relațiile consulare.
În acest sens, este de menționat că în legislația noastră internă, există prevederi cu privire la competența consulatelor în diferite domenii (notarial, stare civilă ș.a.) și la regimul de privilegii și imunități care se acordă (scutiri fiscale, vamale etc.). În Regulamentul Consular (aprobat prin H.G. nr. 760/1999), sunt cuprinse reguli referitoare la organizarea și funcționarea (activitatea) consulatelor.
1.3. Codificarea dreptului consular
Instituția consulatelor a reținut, de multă vreme, atenția a nenumărați cercetători și nu puțini au fost autorii care, în diferite studii – tratate și monografii – au încercat să generalizeze practica existentă și să elaboreze reguli și teorii care să fundamenteze, din punct de vedere teoretic, sistemul Dreptului consular ori să elaboreze o codificare a dreptului consular: Bluntschli, în 1868, Field, în 1876 și Fiore, în 1890, au pregătit proiecte de coduri, prin care se reglementează drepturile, atribuțiile și privilegiile consulilor. Institute of International Law (în 1896) și American Institute of International Law (în 1925) au elaborat coduri succinte, limitate, în principal, la privilegiile și imunitățile consulilor; International Commission of Jurists, în reuniunea sa de la Rio de Janeiro din 1927, a pregătit un proiect de cod care trata despre toate fazele activității consulare, iar acest text a fost adoptat ca o Convenție la cea de a VI-a Conferință panamericană care a avut loc la Havana în ianuarie 1928.
Opera de codificare a Dreptului consular a fost înfăptuită însă, la Conferința de la Viena din 1963. Dreptul diplomatic și Dreptul consular, reprezentând un ansamblu de norme nu pur și simplu înrudite între ele, ci cu multe segmente comune, era normal ca autorii codificării să aibă în vedere fiecare dintre cele două materii și după Conferința plenipotențiarilor din 1961, care s-a ocupat de misiunile diplomatice, să vină și rândul Conferinței din 1963 – pentru codificarea relațiilor consulare.
Adunarea generală O.N.U., în îndeplinirea sarcinii sale „de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și codificarea sa” (art. 13 § 1 și 6 din Cartă), a promovat fazele succesive ale procedurii preliminare convocării unei conferințe de codificare.
În cursul celei de a XII-a sesiuni, Comisia de Drept Internațional a examinat cele două rapoarte ale Raportorului special și Proiectul său de 60 articole și a adoptat un proiect de 65 articole însoțit de comentarii.
După ce a examinat proiectul revizuit, Adunarea generală, prin rezoluția 1685 (XVI) din 18 decembrie 1961, a hotărât convocarea, pentru anul 1963 la Viena, a unei conferințe a O.N.U., în scopul adoptării textului definitiv al unei convenții asupra relațiilor consulare. În cursul celei de a XVII-a sesiuni, prin rezoluția 1813 (XVII) din 18 decembrie 1962, Adunarea generală a O.N.U. a confirmat convocarea conferinței pentru începutul lunii martie 1963 și a invitat guvernele să comunice, până la o anumită dată, eventualele propuneri de amendamente. Conferința plenipotențiarilor a avut loc între 4 martie și 24 aprilie în palatul Hofburg cu reprezentanți dintr-un număr de 92 de state.
Dificultățile întâmpinate de Conferință au fost cu mult mai mari, decât cele de la Conferința din 1961 cu privire la relațiile diplomatice – domeniu unde existau cristalizate deja unele principii generale – iar opera de codificare (Congresul de la Viena din 1815 Anexa XVII la Actul său final) constituia deja o experiență și un punct de plecare util.
În afară de tendința, constant manifestată în activitatea de codificare, de a depăși limitele unei simple înmănuncheri de regulile, în cazul codificării Dreptului consular, mai trebuia avută în vedere și împrejurarea – deloc de neglijat, că, la Conferință, au participat un număr mare de reprezentanți din statele care își dobândiseră recent independența. Faptul că aproape toate regulile și soluțiile cuprinse în dreptul cutumiar și convențional consular, fuseseră create într-o perioadă când acești noi subiecți de drept internațional nu accedaseră la independență, învedera și mai mult, necesitatea unei examinări atente și minuțioase, iar uneori, critice a diferitelor aspecte ale problemelor și de aici, sursa dezacordurilor manifestate.
Codificarea Dreptului consular întâmpina o serie de dificultăți, unele comune oricărei activități de codificare, în general, altele specifice materiei. Cu toate că instituția consulatului era cunoscută din timpuri străvechi, rămăseseră încă, multe probleme nesoluționate ori soluționate neuniform. Dacă s-ar fi codificat numai dreptul internațional cutumiar în materie, Convenția ar fi lăsat nerezolvate multe dintre probleme și, rămânând incompletă, ar fi avut puțină utilitate practică. Pe de altă parte, în unele privințe practica fiind în curs de transformare, o astfel de codificare ar fi frânat dezvoltarea Dreptului internațional, nesocotind dinamica ce are loc în acest domeniu. În această privință, atât Comisia de Drept Internațional, cât și Conferința diplomatică, s-au situat pe un punct de vedere progresiv, acceptând ca această Convenție să nu reprezinte, pur și simplu, o însumare a unor reguli consuetudinare existente, ci o sinteză a practicii (cu luarea în considerare a convențiilor consulare bilaterale și multilaterale), asigurând, totodată, și o dezvoltare progresivă a dreptului consular. După cum preciza Raportorul special: „Un proiect de articole elaborat pe baza metodei indicate va cuprinde deci, codificarea dreptului cutumiar general, a regulilor concordante care se găsesc în cea mai mare parte a convențiilor internaționale și, eventual, a propunerilor adoptate de principalele sisteme juridice ale lumii”.
În ansamblu, dispozițiile Convenției de codificare reprezintă o sintetizare a experienței acumulate până la acea data și un echilibru rezonabil stabilit între interesele diferite care există în domeniul relațiilor consulare (stat trimițător – stat de reședință; stat de emigrație – stat de imigrație etc.), unele dintre ele fiind, în mod general, convenabile statelor participante la Conferință. În Convenție au fost înscrise și unele principii noi de drept, iar dispozițiile ei concordă, în marea majoritate a cazurilor, cu practica țării noastre.
Meritul principal al Conferinței de la Viena este că a dat o Convenție, prin care au fost confirmate o serie de reguli deja formate în practică, transformându-le și ridicându-le la rangul de norme juridice internaționale cu aplicație generală.
În alegerea și consfințirea unei reguli sau a alteia, s-a pornit de la anumite criterii: conformitatea ei cu principiile fundamentale ale dreptului contemporan, necesitatea ca ea să corespundă imperativelor practice ale vieții internaționale și să aibă viabilitate în lumina evoluției de perspectivă a activității practice, să ducă la dezvoltarea colaborării internaționale.
Este de remarcat și tendința care a existat, în anumite limite, desigur, de a apropia, în unele privințe, relațiile și organele consulare, de relațiile și organele diplomatice.
Textul Convenției cuprinde un număr de 79 articole, precedate de un preambul; articolele sunt distribuite în 5 capitole (articolul 1, Definiții; capitolul I, Relațiile consulare în general; capitolul II, înlesniri, privilegii și imunități privind posturile consulare, funcționarii consulari de carieră și alți membrii ai unui post consular; capitolul III, Regimul aplicabil funcționarilor consulari onorifici și posturilor consulare conduse de ei; capitolul IV, Dispoziții generale și capitolul V, Dispoziții finale).
O problemă extrem de importantă care se ridică, este aceea a situării Convenției de codificare în cadrul Dreptului consular în ansamblu: ce valoare are ea ca izvor de drept internațional, care este raportul dintre Convenție și dreptul cutumiar și convențiile bilaterale sau multilaterale încheiate de un stat ori de statele semnatare ale Convenției, înainte sau după intrarea în vigoare a acesteia, iată doar câteva aspecte esențiale ale problemei.
În ceea ce privește corelația dintre Convenție și dreptul cutumiar, în Preambul, se prevede că „regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care n-au fost în mod expres reglementate în prevederile prezentei Convenții”.
În această ecuație, elementul principal, de bază, a devenit Convenția de codificare – dreptul pozitiv în materie – și prin urmare, după intrarea în vigoare, ea constituie Dreptul comun în materia dreptului consular (și nu cutuma), reprezentând voința comună a statelor care au ratificat-o sau au aderat la ea. Convenția consulară nu poate fi considerată că ar cuprinde un regim derogatoriu, ci însuși Dreptul consular pentru că, prin însăși structura sa, reprezintă o însumare, o sintetizare a dreptului cutumiar existent, transformat în dreptul pozitiv, selecționând, ordonând și sistematizând principiile și regulile consulare în lumina perspectivei sale de dezvoltare, confirmând pe unele și respingând pe altele, iar toate aceste reguli sunt acceptate în prezent de întreaga comunitate internațională. În sprijinul acestui punct de vedere, menționăm și următorul considerent: instituția consulatului este foarte veche, iar cutuma, formată din timpurile cele mai îndepărtate, purta, în mod vizibil, amprenta concepțiilor și a teoriilor retrograde din Dreptul internațional (lipsa sau neaplicarea unor principii fundamentale ale dreptului internațional, cum ar fi egalitatea suverană a statelor, principiul autodeterminării, al interzicerii folosirii forței în relațiile dintre state, al neamestecului în treburile interne ș.a. au dus, într-o anumită perioadă, la apariția capitulațiilor și a altor practici, care nu mai corespund stadiului relațiilor actuale între state); scuturând acest ansamblu de reguli, de ceea ce devenise vetust și inacceptabil, au rămas numai cele viabile și acestea au în plus, o natură convențională (acceptată).
Dacă examinăm practica ulterioară a adoptării Convenției de la Viena, observăm că toate statele se orientează și rezolvă problemele în lumina acestor prevederi. De cele mai multe ori, noile convenții consulare bilaterale preiau, pur și simplu, reproducând prevederile Convenției de la Viena, unele tale quale, altele adaptate.
În acest sens, este concludent și exemplul pe care-l reprezintă practica noastră consulară care, în ultimul timp, se dezvoltă pe linia și în concordanță cu practica generală, astfel cum a fost sintetizată în reglementarea de la Viena.
Deși este vorba, doar de o codificare regională – prin aria statelor care sunt parte la acest act internațional, dar mai ales, prin modul complementar și, de ce n-am spune-o, prin valoarea problemelor reglementate (se limitează la funcțiile consulare) – este de menționat și „Convenția europeană privind funcțiile consulare” (1967).
Convenția europeană privind funcțiile consulare și Protocoalele sale au fost elaborate în cadrul Consiliului Europei de către un comitet de experți guvernamentali, care și-a exercitat funcțiile sub autoritatea Comitetului European pentru Cooperare Juridică (C.E.C.J.) și a fost deschisă semnării statelor membre la 11 decembrie 1967.
Comitetul a discutat, în mai multe rânduri, ce anume urmează să fie reglementat prin această convenție. Inițial, s-a decis că reglementarea ar trebui să acopere toate aspectele dreptului consular; mai târziu, s-a revenit asupra hotărârii și s-a convenit ca această convenție să se ocupe exclusiv de funcțiile consulare, dat fiind faptul că materia privilegiilor, imunităților și relațiilor consulare era reglementată în mod cuprinzător prin Convenția de la Viena privitoare la relațiile consulare.
Fără a insista asupra rațiunii pentru care statele membre ale Consiliului Europei au procedat la elaborarea unei reglementări aparte față de Convenția de la Viena din 1963, vom menționa caracterul de reglementare regională pe care înșiși autorii l-au atribuit convenției în cauză; într-adevăr, s-a decis „a se include în preambul o referire la Convenția de la Viena ca principal tratat în aceste domenii” și de a se insera, tot în preambul, un considerent statuând că regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să guverneze chestiunile care nu au fost reglementate prin Convenția europeană; această mențiune apare superfluă de vreme ce, în Convenția de codificare, cu care Convenția europeană se află în concordanță și de a cărei respectare statele respective sunt ținute, se stabilise deja care să fie locul cutumei.
Nu s-a considerat necesar să se includă un articol special, prin care să se indice în ce mod este cazul să se considere ca reglementat domeniul relațiilor, privilegiilor și imunităților; din această cauză acest articol nu are decât un efect declarativ, atunci când este evidentă aplicabilitatea Convenției de la Viena la care aceste state participă.
Având în vedere faptul că, în Convenția de codificare, funcțiilor consulare li s-a dat o reglementare sumară și dată fiind disponibilitatea României pentru dezvoltarea relațiilor cu țările europene membre ale U.E., mergând până la integrare (inclusiv în domeniul consular), se ridică problema dacă nu ar trebui, ca și țara noastră, să participe la Convenția europeană.
1.4. Relațiile consulare
Prin expresia „relații consulare” (relations consulaires; consular relations), înțelegem raporturile ce se stabilesc între două state, ca urmare a exercitării funcțiilor consulare de către organele acestora sau totalitatea relațiilor stabilite între statul trimițător și statul primitor ca urmare a exercitării de funcții consulare de către organe ale primului stat pe teritoriul celuilalt stat. în accepțiunea lor cea mai largă, relațiile consulare constituie forma pe care relațiile dintre două state o îmbracă, pentru a ajunge la soluția existenței pe teritoriul unuia dintre cele două state, a unor organe speciale ale celuilalt stat, cu menirea de a exercita funcții consulare.
În Comentariul la Proiectul de Convenție pentru codificarea dreptului consular (art. 2), se precizează că prin expresia „relații consulare”, trebuie să se înțeleagă raporturile care se nasc între două state din faptul că funcțiile consulare sunt exercitate de către organe ale unui stat pe teritoriul altui stat.
Definițiile relațiilor consulare, menționează I. M. Anghel, suscită anumite rezerve cât privește rigoarea lor științifică, deoarece totul se reduce la existența consulatului, or, se ridică, într-adevăr, problema dacă existența pe teritoriul statului de reședință a organelor consulare ale statului trimițător constituie condiția sine qua non a stabilirii relațiilor consulare; existența relațiilor consulare nu se confundă cu existența oficiilor consulare; într-o asemeni construcție logică, ar fi posibil să afirmăm că, în lipsa unor oficii consulare, nu ar exista relații consulare, chiar și atunci, când două state le-au stabilit formal și expres, printr-un acord internațional – ceea ce este eronat; sau că în ipoteza în care două state au încheiat o convenție prin care se prevede, printre altele, și înființarea de consulate, s-ar putea susține că nu există relații consulare, pentru că oficiile consulare nu au fost încă înființate; relațiile consulare sunt relații care există între două state, indiferent de stadiul dezvoltării acestora (dacă au înființat sau nu consulate). Pornind de la raționamentul menționat, s-ar ajunge la concluzii absurde, întrucât ar trebui să acceptăm ideea sus-menționată că misiunile diplomatice exercită funcții consulare, cu toate că nu există relații consulare. Credem că principala greșeală care se face, este aceea a confundării relațiilor consulare cu existența organelor care le exercită, deoarece dacă existența consulatelor reprezintă modalitatea principală de materializare – conținutul relațiilor cu caracter consular – lipsa consulatelor nu exclude totuși, existența relațiilor consulara (care pot fi exercitate și altfel, sau deloc).
Pentru a evita confuzia dintre relațiile consulare – ca relații între state și diferitele raporturi care se stabilesc între autoritățile statului de reședință și organele consulare cu ocazia înființării și funcționării lor, a acordării protecției și asistenței consulare, precum și a oricărei alte activități oficiale desfășurate de către aceste organe, ar trebui să definim relațiile consulare ca relații ce se stabilesc între două state care au convenit să»» colaboreze între ele în domeniul consular.
1.5. Noțiunea de relații consulare, stabilirea și încetarea relațiilor consulare
Stabilirea relațiilor consulare are loc, în virtutea și prin acordul intervenit între cele două state în cauză.
În Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular (1963), acest principiu fundamental se găsește formulat astfel: „Stabilirea relațiilor consulare între state se face prin consimțământ reciproc” (art. 2 § 1). Prevederea consfințește, așadar, caracterul indispensabil și peremptoriu al acordului, ca bază juridică a stabilirii relațiilor consulare, natura consensuală a acestora, căci nu pot exista relații consulare, în cazul în care lipsește acest consimțământ, convergent, în acest sens.
Rangul de act, esențialmente, convențional decurge din considerente atât de principiu, cât și de ordin practic.
Astfel, relațiile consulare sunt raporturi care se stabilesc între anumiți subiecți ai Dreptului internațional – statele; or, atâta vreme cât statele sunt subiecți egali, din punctul de vedere al Dreptului internațional și întrucât orice fel de raporturi pe care ele le stabilesc, sunt rezultat al acordului de voință al acestora, este firesc, ca și relațiile consulare să se instituie, în același mod, fără a se face excepție. Prin urmare, principiul egalității suverane – care se aplică în relațiile dintre state, are drept consecință pe planul relațiilor consulare, faptul că stabilirea lor nu constituie și nici nu poate constitui un act unilateral al unui stat, de a impune crearea unor asemenea raporturi, ci un act al statelor înseși, un act de voință concertată al acestora.
Din punct de vedere practic, ar însemna o subordonare a unui stat față de altul; scoaterea actului de stabilire a relațiilor consulare de sub controlul ambelor state ar conduce la crearea unei surse de dispute și neînțelegeri continue care ar genera, fie o imposibilitate, fie o instabilitate în desfășurarea activității consulare; o activitate consulară desfășurată pe teritoriul unui stat, fără consimțământul acestuia, echivalează cu un act de ingerință în treburile acestui stat, cu nesocotirea suveranității lui, iar o asemenea situație iese din discuție.
Acordul de voință pentru stabilirea de relații consulare poate fi expres sau tacit, dar, în toate cazurile, sigur (cert), în ceea ce privește existența lui. Acordul este expres sau formal, în cazul în care statele respective convin în mod direct stabilirea de relații consulare (acordul în cauză menționează în mod efectiv acest lucru); este tacit sau implicit, în cazul în care acordul cu privire la stabilirea de relații consulare rezultă din situații create de către cele două state și care nu ar putea fi explicate altfel (apare, deci, ca o premisă sine qua non). Notificarea de către un stat a intenției sale de a înființa un consulat sau propunerea ca un consulat al unui stat terț să îndeplinească funcții consulare în numele său și acceptarea de către statul de reședință a propunerilor, reprezintă un exemplu în acest sens.
Din punctul de vedere al modului de exprimare, acordul de voință pentru stabilirea de relații consulare poate fi încorporat ori existența lui poate fi dedusă dintr-o serie de acte care sunt opozabile statelor în cauză. Astfel, se poate consfinți acordul de stabilire a relațiilor consulare într-o convenție consulară sau într-o dispoziție cuprinsă într-un tratat de comerț și navigație, într-un acord de stabilire sau într-un acord de prietenie și colaborare; în aceste cazuri, există o stipulație care consacră acordul statelor în cauză și, de aceea, spunem că acordul este încheiat în mod expres și formal.
În alte cazuri însă, acordul de stabilire a relațiilor consulare poate îmbrăca forma simplificată a unui schimb de note prin care părțile au convenit să trimită și să primească consuli.
În fine, consimțământul reciproc la stabilirea relațiilor consulare poate fi prezumat și dedus din anumite comportamente sau împrejurări. Un asemenea exemplu ni-l oferă însăși Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular, care, în art. 2 § 2 stipulează „Consimțământul dat pentru stabilirea de relații diplomatice între două state implică, dacă nu există o indicație contrară, consimțământul pentru stabilirea de relații consulare”.
În literatura de specialitate, s-a considerat că textul în cauză luat ad litteram ar crea o oarecare nedumerire, deoarece există o anumită autonomie a relațiilor consulare față de relațiile diplomatice (lucru confirmat de încheierea unei convenții consulare separate de cea care privește relațiile diplomatice) și este posibil ca, între două state, să existe – pentru o anumită vreme – numai relații diplomatice, dar să nu existe, totuși, relații consulare; în plus, apare o anumită rezervă cât privește oportunitatea de a obliga un stat să facă cunoscută voința sa de a nu avea relații consulare cu un stat cu care întreține totuși, relații diplomatice; că ar apărea, în fine, o contradicție între § 2 și § 3 („ruperea relațiilor diplomatice nu atrage după sine ipso facto ruperea relațiilor consulare”), pentru că, dacă existența relațiilor diplomatice o implică, de principiu, și pe aceea a relațiilor consulare, atunci lipsa primelor ar trebui s-o antreneze și pe aceea a ultimelor; se omit cuvintele „de principiu” care nu înseamnă automatism.
Relațiile consulare există, de la data când a avut loc actul prin care ele au fost stabilite sau de la orice dată convenită de părți. Prin urmare, nu are relevanță, din acest punct de vedere, dacă părțile au trecut sau nu la înființarea reciprocă de consulate sau dacă acestea funcționează ori dacă vor funcționa vreodată. Desigur, înființarea de consulate este o urmare firească, dar nu și una obligatorie, pentru că modalitățile de exercitare a funcțiilor consulare sunt multiple, iar statele urmează să decidă care dintre acestea ar fi cel mai potrivit. Nu mai puțin, înființarea de consulate confirmă existența relațiilor consulare.
Încetarea relațiilor consulare poate avea loc pe diferite căi: ca urmare a dispariției uneia dintre condițiile de existență a raportului juridic respectiv (dispariția subiectului de Drept internațional în urma transformărilor ce se pot produce – unirea într-o federație, divizarea etc.) sau prin actul de voință al unuia dintre statele în cauză de a face ca aceste relații să înceteze. În literatură, s-a susținut că ostilitățile între două state nu desființează, în mod necesar, relațiile consulare; totuși în zilele noastre, statele în cauză ajung să recheme, respectiv să revoce (demite), agenții consulari și încredințează consulilor unui stat neutru grija de a proteja interesele cetățenilor săi.
Încetarea relațiilor consulare prin actul de voință al uneia dintre părți trebuie să fie, întotdeauna, un act expres și neechivoc, pentru că efectele pe care le antrenează sunt dintre cele mai grave și nu trebuie acceptat riscul pe care-l presupune deducerea dintr-o acțiune. Tocmai de aceea, dacă există o prezumție de stabilire a relațiilor consulare, nu există, în schimb și o prezumție de încetare a lor.
Relațiile consulare pot continua, chiar și după ruperea relațiilor diplomatice (Convenția de la Viena din 1963, art. 2 § 3); deoarece rațiunile pentru existența celor două categorii de relații nu sunt absolut identice, ci numai se interferează, este posibil ca, în lipsa relațiilor politice formale (diplomatice), să existe anumite interese a căror salvgardare să se facă pe calea menținerii de relații consulare.
Cu toate acestea, în practica statelor acest lucru nu s-a întâmplat, prea des și aceasta întrucât s-a considerat că, dacă încetează relațiile diplomatice (care reprezintă totul în relațiile dintre cele două state), dispar în mod automat și cele consulare (care constituie o parte); de aceea, ruperea relațiilor diplomatice era, de obicei, însoțită și de ruperea relațiilor consulare (în timpul violențelor, închiderea consulatelor a constituit regula). Regula consacrată la Viena a fost totuși, urmată într-o serie de cazuri, când relațiile consulare au fost menținute, deși cele diplomatice au fost rupte, iar alteori, relațiile consulare au fost menținute în fapt.
Opune în mod expres la aceasta, să însărcineze un post consular stabilit într-un stat să-și asume exercitarea de funcții consulare într-un alt stat”. Este vorba de un singur stat trimițător și mai multe state de reședință.
Această ipoteză apare în situația în care un stat se află în imposibilitatea de a avea reprezentanțe consulare în fiecare țară și poate socoti de cuviință să însărcineze un consul cu exercitarea funcțiilor sale în mai multe state.
Pentru aceasta, este necesar consimțământul statului de reședință, întrucât el și-a dat asentimentul la înființarea unui organ străin pe teritoriul său care să constituie un instrument de realizare a colaborării în domeniul consular numai pentru el în raport cu statul trimițător; pentru un motiv sau altul, el se poate opune la extinderea de competență a oficiului consular acceptat pe teritoriul său. Este necesar, totodată, și consimțământul statului (statelor) terț.
Există și posibilitatea ca un funcționar consular să exercite concomitent cu funcțiile consulare și activități la o organizație interguvernamentală („un funcționar consular poate, după notificare către statul de reședință să fie însărcinat să reprezinte statul trimițător pe lângă orice organizație interguvernamentală” – art. 17, alin. 2).
CAPITOLUL II. OFICIILE CONSULARE
2.1. Înființarea și încetarea oficiilor consulare
2.1.1. Consimțământul statului de reședință – premisă obligatorie pentru înființarea unui oficiu consular
Stabilirea de relații consulare atrage sau poate implica, în mod direct și normal, înființarea și funcționarea de consulate ale unui stat, pe teritoriul altui stat; existența unor organe consulare trebuie însă, să aibă la bază consimțământul (consent) statelor în cauză. Chiar și în ipoteza în care exercitarea de funcții consulare s-ar realiza pe alte căi (cel mai adesea, de către misiunile diplomatice), din cauză că nu există încă, consulate sau pentru că înființarea lor este supusă unor acorduri ulterioare, acele organe care îndeplinesc funcții consulare, oricare le-ar fi denumirea, nu pot exista și funcționa decât în virtutea admiterii lor de către statul de reședință.
Este vorba, în speță, de a admite ca un stat străin să exercite, în mod permanent, un ansamblu de funcții care sunt, în fond, acte de suveranitate ale acestuia; or, această normă prin care un stat acceptă crearea de oficii consulare, constituie o derogare de la jurisdicția sa teritorială, deci de la o altă normă internațională care atribuie fiecărui stat un ius excludendi alios și această derogare se justifică, pe considerentul cooperării reciproce care constituie acea ratio iuris. Indiferent dacă funcțiile consulare sunt exercitate de către oficiile consulare sau de către Secția consulară a misiunii diplomatice, trebuie să existe întotdeauna, consimțământul statului de reședință, pentru ca să aibă loc crearea unor asemenea organe (oficiile consulare) ori folosirea, unora deja existente (misiunile diplomatice), întrucât, în ambele cazuri, este vorba de activități care nu pot scăpa de sus jurisdicția exclusivă a statului de reședință.
Necesitatea existenței consimțământului statului de reședință, pentru înființarea unui oficiu consular, reprezintă o regulă fundamentală în Dreptul consular, iar acordul intervenit între două state de a stabili relații consulare nu presupune, în mod indiscutabil, și permisiunea de a înființa oficii consulare în orice localitate ar dori unul dintre state; de vreme ce relațiile consulare se realizează, de regulă, dar nu exclusiv, prin intermediul oficiilor consulare, pentru a ieși din echivoc, opțiunea pentru acestea nu poate fi presupusă, ci trebuie să fi fost exprimată, adică convenită.
Unii autori nu împărtășesc opinia conform căăreia simpla stabilire de relații consulare ar echivala cu acceptarea de către statul de reședință a cererii de înființare de oficii consulare, și că acest stat nu ar mai trebui să se pronunțe, decât cu privire la alegerea circumscripției consulare sau a sediului ori că, odată ce consimțământul a fost dat pentru înființarea unui oficiu consular, nu ar putea fi refuzată înființarea acestuia într-un anumit loc, dacă acolo există deja oficii consulare ale altor state străine.
În lipsa unui angajament în acest sens, statul de reședință nu este obligat să consimtă la înființarea unui oficiu consular pe teritoriul său; neavând o obligație, dacă statul de reședință refuză să-și dea consimțământul, acest fapt nu va antrena niciun fel de răspundere.
Expresă sau implicită, existența consimțământului trebuie să fie însă, neechivocă, întrucât ea joacă rolul unei condiții peremptorii; în toate cazurile și împrejurările, această cerință este inevitabilă.
În acordarea consimțământului pentru înființarea de oficii consulare, un rol important îl are și asigurarea aplicării principiului reciprocității, sub forma așa-numitului „principiu al parității”. Deși nici Convenția de la Viena și nici convențiile bilaterale nu-l enunță, în mod implicit și în fapt, numărul de consulate pe care-l are un stat, într-un alt stat, constituie punctul de plecare în admiterea unei cereri de înființare de consulate.
Este evident că dreptul ca atare, de a înființa un organ consular, aparține statului a cărui emanație el o constituie (în sistemul nostru, înființarea, desființarea și schimbarea rangului oficiilor consulare se face prin decretul președintelui României, la propunerea Guvernului – Legea nr. 37/1991); dar realizarea acestei decizii nu poate avea loc, nici de principiu și nici materialmente, fără consimțământul statului de reședință.
În același sens, sunt și prevederile Convenției de la Viena din 1963: „Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reședință decât cu consimțământul acestui stat (art. 4 § 1).
În convențiile noastre bilaterale, această problemă este abordată și rezolvată într-un mod neunitar. Astfel, în unele convenții, problema a fost, pur și simplu, omisă – ceea ce înseamnă că ea trebuia să formeze obiectul unui aranjament separat, ulterior și special, între cele două state, convenția constituind doar cadrul în care se vor exercita funcțiile consulare; în altele, dimpotrivă, se reglementează în mod amănunțit toate chestiunile care țin de înființarea unui oficiu consular – așa încât problema, ca atare, este rezolvată ab initio; în alte convenții, se afirmă, de principiu, dreptul de a înființa un oficiu consular, dar realizarea acestei atribuții este supusă anumitor condiții exprimate, fie sub forma obligației de a se obține consimțământul statului de reședință, fie sub aceea a posibilității acestuia de a se opune la înființarea oficiului consular; în sfârșit, deși se recunoaște statului trimițător dreptul de a înființa oficii consulare, stabilirea unora dintre coordonatele esențiale ale oficiului consular – sediul, circumscripția, rangul – poate avea loc, numai cu acordul statului de reședință – ceea ce reprezintă, în fapt, tot o condiționare a înființării oficiului consular de voința statului de reședință. Reținem faptul că, în toate cazurile, pentru înființarea unui oficiu consular, trebuie să existe consimțământul statului primitor.
2.1.2. Câmpul de aplicare a regulii consimțământului obligatoriu
Regula consimțământului obligatoriu al statului de reședință are o aplicație generală, în sensul că se au în vedere toate categoriile de oficii consulare – de carieră sau onorifice – după cum ea se aplică, atât celor independente (care depind direct de ministerul afacerilor externe al statului trimițător), cât și celor subordonate ierarhic unor oficii consulare superioare (considerate ca emanații ale acestora – viceconsulate și agenții consulare).
Statul de reședință trebuie să se pronunțe cu privire la categoria oficiilor consulare -de carieră sau onorifice; mai ales, în ceea ce privește consulatele onorifice, este de menționat că multe state au rezerve în privința admiterii acestora.
„Consimțământul statului de reședință se cere, de asemenea, dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuși” (art. 4 alin. 4 din Convenția Viena).
De asemenea, necesitatea consimțământului statului de reședință este continuă, în sensul că nu se limitează, numai la momentul înființării oficiului consular, ci se extinde pe toată durata lui de funcționare – astfel că, orice modificări ulterioare trebuie să se facă cu acordul statului respectiv. Soluția are la bază raționamentul potrivit căruia consimțământul avusese în vedere o anumită situație de fapt, examinată și acceptată cu toate consecințele care rezultau din aceasta; deci, modificarea uneia sau alteia dintre caracteristicile oficiului consular reprezintă un element nou, cu privire la care statul de reședință nu putea consimți la o dată anterioară.
Câmpul de aplicare a regulii obținerii consimțământului statului de reședință este foarte cuprinzător, deoarece începe cu admisibilitatea de principiu a înființării oficiului consular și se extinde asupra tuturor părților componente care au relevanță pentru aceasta – privește locul desfășurării activității, modul în care aceasta se realizează și altele (sediul oficiului consular, rangul acestuia și circumscripția consulară, precum și categoria oficiului consular).
Rangul, ca și mărimea oficiului consular, sunt alte aspect care trebuie supuse aprobării statului de reședință, pentru că există o politică în ceea ce privește numărul și rangul diferitelor consulate existente într-o anumită localitate, precum și referitor la numărul total al funcționarilor și angajaților consulari încadrați în oficiu. Structura corpului consular într-o anumită localitate poate fi un criteriu pe care statul de reședință îl are în vedere, la admiterea unui oficiu consular de un anumit rang.
Acest lucru este precizat, de altfel, și în Convenția de la Viena: „Sediul postului consular, rangul și circumscripția sa sunt fixate de către statul trimițător și supuse aprobării statului de reședință” (art. 4 alin. 2).
Consecința firească a acestei reguli este exprimată în alin. (3) al aceluiași articol: „Statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reședință”.
2.1.3. Forma de exprimare a consimțământului
Cât privește forma pe care o îmbracă consimțământul statului de reședință, ea poate varia, în funcție de momentul și actul prin care se exprimă.
Consimțământul poate fi dat, odată cu încheierea unei convenții consulare, în acest caz, fie că în chiar cuprinsul ei, se recunoaște statului trimițător dreptul de a înființa consulate și se stabilesc totodată, într-o anexă, orașele în care fiecare stat poate înființa oficii consulare, circumscripțiile și rangul oficiilor consulare, fie că se lasă pentru o înțelegere ulterioară, precizarea unor elemente (sediul oficiului consular, limitele circumscripției consulare și altele), fie, în sfârșit, că se face trimitere la anexe în care se cuprind aceste elemente.
Alteori, consimțământul dat de principiu sau acesta, împreună cu unele elemente de precizare, pot fi exprimate într-un protocol adițional sau într-un schimb de note între reprezentanța diplomatică a statului trimițător și ministerul de externe al statului de reședință, fie concomitent cu încheierea convenției consulare, fie ulterior.
În sfârșit, consimțământul poate fi exprimat într-o notă a ministerului de externe al statului de reședință.
În toate cazurile însă, în esență, este vorba de o solicitare a statului trimițător și o acceptare din partea statului de reședință, concretizate, în final, într-un acord între state, indiferent de forma pe care această înțelegere o ia.
În concepția Convenției de la Viena, observăm că acest caracter convențional este pus în discuție, întrucât consimțământul statului de reședință se manifestă sub forma unei aprobări (art. 4 § 2 și 3 – „supuse aprobării statului de reședință”) – ceea ce reprezintă o subliniere în plus a rolului pe care îl joacă statul primitor (consimțământul fiind decisiv).
2.2. Rangul, categoria și clasele oficiilor consulare
Rangul oficiilor consulare este determinat de rangul funcționarilor consulari care le conduc. Dacă ținem cont că potrivit art. 9 al Convenției de la Viena din 1963. Rezultă că oficiile consulare pot fi:
consulate generale
consulate
viceconsulate
agenții consulare.
Această clasificare este dată și de de art.2 pct.3 din Hotărârea Guvernului României nr.760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular, potrivit căruia oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:
clasa I – consulatului general;
clasa II – consulatului;
clasa III – viceconsulatului;
clasa IV – agenției consulare.
Între aceste categorii de consulate există anumite raporturi de egalitate sau de subordonare pe baza diferențelor de rang; de regulă, consulatele generale și consulatele sunt oficii consulare independente, iar viceconsulatele și agențiile consulare sunt subdiviziuni subordonate consulatelor generale sau consulatelor.
Consulatul general se înființează, de obicei, într-o regiune importantă a statului de reședință, unde există o comunitate importantă de naționali și probleme consulare mai complexe; consulatul are o sferă mai restrânsă de probleme consulare, putând fi înființat într-o anumită localitate; viceconsulatele au o circumscripție consulară mai redusă, iar agențiile consulare funcționează în centre secundare și au competențe mai restrânse: în sistemul elvețian, de exemplu, nu înregistrează pe naționali, nu pot elibera vize sau reînnoi pașapoarte, nu prelungesc livretele militare și nu pot face acte privind statutul personal al cetățenilor etc.
2.3. Personalul consular
Pentru desfășurarea activității lor, oficiile consulare trebuie să dispună de un personal corespunzător, care să fie capabil să acționeze efectiv și să realizeze exercitarea de funcții consulare; rațiunea de a fi a acestor organe nu poate fi concepută, în afara prezenței efective și a activităților unor persoane fizice, desemnate în mod special, în acest scop. Întreaga activitate a oficiului consular se realizează prin munca desfășurată de către aceste persoane – membri ai oficiului, potrivit cu sarcinile ce le revin: de conducere, sarcini consulare, tehnico-administrative sau de serviciu. După cum se poate observa, alcătuirea efectivului este eterogenă, întrucât fiecare dintre acestea au sarcini specifice și statut juridic propriu.
Expresia cea mai cuprinzătoare care determină global acest colectiv al oficiului este aceea de membri ai oficiului consular. Convenția de la Viena (1963) definește astfel, acest termen din Dreptul consular: „prin expresia «membrii postului consular», se înțelege funcționarii consulari, angajații consulari și membrii personalului de serviciu” [art. 1 alin. (1), lit. g)]. Definiția este generală și cuprinzătoare, înglobând toate categoriile de persoane care desfășoară o activitate în cadrul oficiului consular (atât șefului oficiului, cât și personalul acestuia).
Figura centrală însă, într-un consulat este aceea a consulului, în terminologia codificării – funcționar consular, el abordând substanța activității care definește însăși instituția. Instituția consulară este una dintre cele mai vechi în relațiile internaționale; conținutul conceptului de consular (de sfătuitor) ne este sugerat, chiar de înțelesul lui originar care era cel mai potrivit spre a defini rolul care i-a revenit acelei categorii de reprezentanți ai statelor (la început ai breslelor) – consulii. În dreptul roman (în timpul
Republicii), consulul era un magistrat, autoritatea absolută de care dispunea, era exprimată în imperium pe care îl avea; era într-un fel, șef de stat – comanda armata, convoca și prezida Senatul, iar instituția modernă a consulului derivă din aceea a magistraților.
Categoriile de personal al oficiului consular
a) În funcție de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor activității consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: personalul consular, personalul tehnico-administrativ și personalul de serviciu.
Convenția de la Viena (art. 1) distinge patru categorii:
șeful de post consular – persoana căreia îi revine conducerea și responsabilitatea pentru întreaga activitate a consulatului [„persoana însărcinată să acționeze în această calitate” – art. 1, alin. (1), lit. c)];
funcționarii consulari – persoanele care îndeplinesc funcții consulare („orice persoană, inclusiv șeful de post consular, însărcinată în această calitate cu exercitarea funcțiilor consulare” -art. 1, alin. (1), lit. d)];
angajații consulari – persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului sarcini cu caracter tehnico-administrativ [„persoana angajată în serviciile administrative sau tehnice ale unui post consular” – art. 1, alin. (1), lit. e)];
membrii personalului de serviciu – persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc [„orice persoană afectată serviciului casnic al unui post consular” – art. 1, alin. (1), lit. f)].
b) În Convenție, se face referire și sunt definite și alte categorii ale personalului oficiului, plecând tot de la rolul pe care-l îndeplinește fiecare dintre acestea. Astfel, Convenția distinge între șeful postului consular, pe de o parte, și „membrii personalului consular” [„funcționarii consulari, cu excepția șefului postului consular, angajații consulari și membrii personalului de serviciu” – art. 1 alin. 1 lit. h)]; această diviziune are la bază criteriul reprezentativ și al ierarhizării administrative.
c) În Convenție, ca de altfel și în practica generală a statelor, se face această distincție între șeful de oficiu consular și ceilalți funcționari consulari, pentru că, deși alcătuiesc împreună o categorie distinctă a personalului – aceea de funcționari consulari -, șeful de oficiu se detașează de ceilalți funcționari, prin cumularea, în persoana sa, a două feluri de activități: exercitarea de funcții consulare, precum și conducerea și responsabilitatea pentru întreaga activitate a oficiului consular.
Șeful de oficiu consular desfășoară o activitate oficială și o activitate de reprezentare; dacă exercitarea de funcții consulare constituie atingerea însăși a scopurilor activității consulare – acele activități care exprimă rațiunea de a fi a oficiilor consulare -, celelalte activități oficiale și de reprezentare constituie activități auxiliare și ocazionale, menite să ajute la crearea condițiilor necesare pentru buna desfășurare a activității principale.
În privința funcționarilor consulari, este de menționat faptul că, la fel ca șeful de oficiu consular, ei sunt chemați să îndeplinească funcții consulare în sensul restrâns al cuvântului, adică să efectueze acea categorie de acte oficiale numite acte consulare. Funcționarilor consulari nu le revine responsabilitatea conducerii oficiului consular, luat în ansamblul lui, ei nu întruchipează, în persoana lor, oficiul consular în unitatea sa organică.
Dacă în ceea ce privește exercitarea funcțiilor consulare, nu se face nicio distincție între șeful de oficiu consular și funcționarii consulari (în multe convenții consulare sunt enumerate atribuțiile care revin funcționarilor consulari sau consulilor, fără distincție) și, în mod obișnuit, nici în ceea ce privește drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile consulare – pentru că ele se acordă nediferențiat pentru întreaga categorie de funcționari consulari – în schimb, când se pune problema numirii și admiterii lor, în mod curent condițiile care trebuie să fie observate și procedura care trebuie urmată, este diferențiată, astfel că în dispozițiile convenționale se fac mențiuni, în general, pentru funcționarii consulari și precizări speciale, pentru cazul șefului de oficiu consular.
d) În cazul funcționarilor consulari, distingem între funcționarii consulari de carieră și funcționarii consulari onorifici. Distincția își are importanță, mai ales, din punctul de vedere al beneficiului drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților, care este acordat diferențiat pentru cele două categorii de funcționari consulari. „Consulii de carieră sau consules missi sunt funcționari publici ai statului trimițător care nu au permisiunea de a se angaja în afaceri private de niciun fel și ca funcționari publici, ei se bucură de anumite privilegii și imunități prescrise. Consulii comercianți sau consules electi sunt aleși de către un stat dintre proprii săi cetățeni angajați în afaceri într-o țară străină sau chiar dintre naționalii străini”.
Pentru considerente de același gen, mai este reținută și distincția între membrii consulatului care sunt cetățeni sau rezidenți ai statului de reședință și cei care sunt cetățeni ai statului trimițător ori ai unui stat terț (art. 1 alin. 3).
Aceste distincții sunt cuprinse și în Convenția de la Viena din 1963 și au relevanță multiplă: funcțiile și sarcinile pe care le au variază de la o categorie la alta, iar statutul fiecăruia depinde în mod direct de gradul de participare pe care-l are în realizarea sarcinilor consulatului și a activităților consulare.
e) În teoria și practica Dreptului consular, se reține o împărțire quadripartită a consulilor: consuli generali, consuli, viceconsuli și agenți consulari, iar în Convenția de la Viena din 1963, se arată că șefii de post consular se împart în patru clase: consuli generali, consuli, viceconsuli și agenți consulari și se adaugă precizarea că, prin această clasificare, nu se limitează cu nimic dreptul oricăreia din părțile contractante de a fixa denumirea funcționarilor consulari care nu sunt șefi de post (art. 9).
Potrivit reglementărilor noastre interne, oficiile consulare sunt conduse, după rangul lor, de consuli generali, consuli, viceconsuli sau agenți consulari.
Consulul general este cel mai înalt funcționar al serviciului consular; el exercită o supraveghere generală asupra tuturor funcționarilor consulari; el are, de obicei, puterea de a supraveghea asupra unei mari circumscripții sau a mai multor circumscripții consulare. Acordarea gradului de consul general se face prin ordin al ministrului afacerilor externe și acest grad poate fi deținut și în centrala M.A.E.
Consulul conduce numai o circumscripție consulară și are supravegherea imediată a funcționarilor consulari inferiori care-i sunt atașați.
Viceconsulul este un funcționar consular subordonat consulului general sau consulului și exercită funcții care-i sunt atribuite în limitele consulatului în același timp sau în locuri diferite de cel unde șeful său își are reședința; dacă uneori îi ajută, în alte cazuri, îi înlocuiește pe consulii generali și pe consuli.
Agentul consular are statutul funcționarului consular, delegat și subordonat consulului general sau consulului și îndeplinește funcții sub responsabilitatea șefului său în locuri unde acesta nu se poate afla.
În sfârșit, cancelarul este un secretar a consulului, care îl asistă în lucrările de birou zilnice. În materie politică, administrativă și comercială, cancelarii îndeplinesc funcții de secretari. Menționăm că personalul cancelariilor (agenții de cancelarie) nu au putere proprie și nu pot reprezenta postul consular.
În practica consulară, statele folosesc denumirea generală de „consul” pentru a desemna toate cele patru clase consulare (consul general ș.a.) care, în fapt, nu au nici o semnificație internațională deosebită, întrucât toți cei patru sunt cuprinși în categoria generală de „funcționar consular” sau de „consul”. Distincția care există între funcționarii consulari, pe baza ierarhiei stabilite prin legea națională (consul general, consul, viceconsul, agent consular), se consideră a fi nerelevantă din punct de vedere internațional.
f) De regulă, se vorbește despre consuli; distincția între ranguri are relevanță numai din punctul de vedere al ceremonialului și al ierarhiei interne într-un consulat, dar nu și în ceea ce privește îndeplinirea funcțiilor consulare.
Cât privește categoria persoanelor care îndeplinesc funcții consulare, în practica și teoria Dreptului consular, se face o distincție netă între consuli (în sensul larg al cuvântului) și personal (funcționarii, angajații consulari și personalul de serviciu).
Cu toate acestea, Convenția de la Viena folosește o terminologie diferită și, am spune, globală, pentru că nu are în vedere numai categoria consulilor, ci și pe aceea a personalului care, la fel ca primii, exercită funcții consulare; ea se referă la persoanele care îndeplinesc funcții consulare.
g) În practica bilaterală a țării noastre, posterioară codificării Dreptului consular, întâlnim aceleași clasificări care există și în Convenția de la Viena din 1963. În toate convențiile încheiate după acest an, găsim, în articolul afectat definirii expresiilor folosite în cuprinsul lor, categoriile de șef de oficiu consular, funcționar consular, angajat consular, membru al personalului de serviciu, membru al oficiului consular, membru al personalului consular, membru al personalului privat.
2.4. Numirea și admiterea membrilor oficiului consular
Numirea și admiterea unui șef de oficiu consular este, în ansamblul lor, un act internațional, un act care se încheie între două state. Luate fiecare în parte, numirea, cât și admiterea, reprezintă acte unilaterale ale statelor trimițător, respectiv, de reședință, dar realizarea finalității lor este menită să se producă într-un cadru interstatal. Ca atare, născute ca acte unilaterale, ele au vocație de a deveni un act internațional bilateral, un acord între state. Acest raport special de Drept internațional se numește „raport de misiune consulară”; primul moment al formării îl constituie transmiterea patentei consulare din partea statului trimițător și a cererii de admitere la exercițiul funcțiilor consulare, iar cel de-al doilea, hotărârea statului de reședință de a-l admite pe consulul străin.
Convenția de la Viena cuprinde o inovație majoră, care constă în indicarea condițiilor diferențiate, în ceea ce privește numirea și admiterea șefului de oficiu consular, în raport cu aceea a membrilor personalului consular. Drept urmare, dacă condițiile de fond sunt aceleași pentru toți funcționarii consulari, inclusiv șeful de oficiu, în schimb, procedura cerută pentru numirea și admiterea unui șef de oficiu este mai complexă, decât aceea aplicată subordonaților săi.
Numirea unui șef de oficiu consular are ca bază două coordonate care, împreună, reprezintă cei doi piloni pe care se sprijină întregul sistem al numirii și admiterii unui șef de oficiu consular.
în primul rând, numirea și admiterea este un act concertat; dar numirea este un act care aparține, prin excelență, statului trimițător („este un act intern”), singurul în măsură de a dispune și exercita facultatea de alegere a persoanei fizice ce urmează să-i materializeze politica consulară într-o anumită țară străină; chestiunea care se poate ridica este aceea a limitelor în care se exercită acest drept.
Procedura prin care un stat numește pe șeful oficiului consular aparține ordinii sale interne, astfel că ea variază, mai mult sau mai puțin, de la un stat la altul. Este de observat că, din punct de vedere juridic, numirea unui șef de oficiu consular se face printr-un act administrativ al organului competent, potrivit legislației statului trimițător. În România, gradul de consul general, în cazul numirii la post în străinătate, este conferit prin hotărârea Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor externe, iar celelalte grade consulare se acordă prin ordinul ministrului afacerilor externe (art. 11 din Statutul Corpului Diplomatic și Consular). Din punctul de vedere al conținutului, numirea reprezintă o alegere pe baza criteriilor de recrutare și promovare a personalului consular.
în același timp, persoana numită șef al oficiului consular trebuie să fie agreată de statul de reședință sau mai exact, să nu suscite obiecțiuni, căci statul de reședință este îndrituit să se pronunțe în ceea ce privește admisibilitatea persoanei numite de către statul trimițător spre a desfășura activitate pe teritoriul său.
Ca și agentul diplomatic, șeful oficiului consular trebuie să fie persona grata pentru statul de reședință. Datorită însă, naturii funcțiilor pe care le exercită aceste două categorii de reprezentanți, procedura este, întrucâtva, diferită. Agentul diplomatic – șef de misiune, este un organ de relații interstatale, iar caracterul esențialmente politic și funcția sa reprezentativă fac ca exercitarea dreptului de a admite sau de a refuza de către statul acreditar să primească forme și precauții speciale (cererile și acordarea de agrement). Șeful de oficiu consular însă, îndeplinește funcții cu caracter juridic care, în mod normal, revin organelor interne ale statului de reședință, așa încât, deși are nevoie de autorizație formală, nu pune probleme politice de nivelul celor care s-ar naște, în caz de refuz al agrementului pentru șeful de misiune. Astfel se face că, întotdeauna, cererea de agrement trebuie să preceadă acreditarea, în vreme ce numirea unui șef de oficiu consular, de obicei, prevede cererea de admitere.
Această admisibilitate se exprimă într-un act comisiv; statul de reședință trebuie să întreprindă măsuri pozitive în acest sens, să admită în mod expres, autorizând prezența și activitatea șefului de oficiu consular în această calitate pe teritoriul său (autorizare exprimată în exequatur-ul eliberat) și întreprinzând măsurile adecvate pentru ca autoritățile să-l trateze ca atare, înlesnindu-i activitatea și urmărind modul în care sunt respectate obligațiile față de acest reprezentant străin.
2.5. Patenta consulară si exequatur-ul consular
Pentru ca un funcționar consular să facă dovadă numirii sale, el trebuie să producă o scrisoare originală, care să emane de la guvernul său ori de la un agent autorizat în acest sens. Legitimarea unei persoane, numite ca șef de oficiu consular, are loc deci, prin eliberarea în acest scop, a unui act care poartă denumirea, cel mai adesea, de „patentă consulară”.
Necesitatea emiterii patentei consulare este consacrată și prin prevederile Convenției de la Viena din 1963: „Șeful de post consular primește de la statul trimițător un document, sub formă de patentă sau un act similar” (art. 11, alin. 1).
Posibilitățile de atestare a numirii unui șef de oficiu consular nu sunt câtuși de puțin limitate la patenta consulară, astfel cum rezultă și din alin. (1) al art. 11 din Convenția de la Viena, unde se vorbește despre „patentă sau un act similar” – ceea ce înseamnă că această atestare se poate face și prin alte documente purtând diferite denumiri, potrivit practicii din acel stat. Mai mult decât atât, uneori notificarea poate lua, pur și simplu, locul patentei consulare sau a actului similar, așa cum se stipulează în alin. (3) al art. 11 din Convenția de la Viena din 1963: „Dacă statul de reședință este de acord, statul trimițător poate înlocui patenta consulară sau actul similar printr-o notificare”.
Simplificarea procedurii destinate a legitima pe noul șef al oficiului consular rămâne cu totul irelevantă, în ceea ce privește necesitatea acordării exequatur-ului sau a autorizației provizorii, precum și în ceea ce privește dreptul statului de reședință de a refuza acordarea acestuia.
Patenta consulară are caracterul unui act de stat, ea fiind expresia voinței unui titular de suveranitate. Din atributul de suveranitate, rezultă și dreptul statului de a-și organiza relațiile externe, de a se face reprezentat în raport cu alte state. Potrivit sistemului constituțional și formei de organizare a fiecărui stat, se stabilește și cărui organ de stat îi revine competența de a face actul de numire al unui șef de oficiu consular.
Conținutul patentei consulare nu este reglementat, decât parțial prin convențiile internaționale și nici legislațiile naționale nu stabilesc, întotdeauna, în mod exhaustiv, ce trebuie să cuprindă. Totuși, în practică, se constată că, deși forma patentei consulare continuă să fie reglementată de către dreptul intern al statelor, pe cale convențională sunt enumerate mențiunile pe care trebuie să le cuprindă orice patentă consulară, pentru ca statul de reședință să fie în măsură a stabili, în mod clar, competența consulului și statutul lui juridic.
În Convenția de la Viena din 1963 (art. 11, alin. 1), sunt enumerate aceste elemente: „(…) atestând calitatea sa și indicând, ca regulă generală, numele și prenumele său, categoria și clasa sa, circumscripția consulară și sediul postului consular”. Din expresia „indicând, ca regulă generală”, rezultă că potrivit practicii și intereselor speciale pe care le poate avea, statul trimițător poate adăuga și alte elemente suplimentare, relevante din punctul său de vedere.
În literatura de specialitate, sintetizându-se practica, se menționează că patenta consulară este constituită din trei părți:
declarația solemnă și mențiunea despre scopul general al numirii, cuprinse în formula clasică „în dorința de a promova și de a consolida relațiile de prietenie și de comerț dintre cele două state”;
ordinul către cetățeni de a-l recunoaște pe acel funcționar consular în calitate de consul al statului trimițător;
invitația către guvernul și autoritățile locale ale statului de reședință de a-i permite exercitarea liberă a funcțiilor și a-i acorda prerogativele consulare.
Patenta consulară, în esență, îndeplinește aceeași funcție ca și scrisorile de acreditare și este alcătuită și structurată după aceleași criterii, astfel că diferențele între ele nu sunt esențiale.
Totuși, ea diferă de scrisorile de acreditare, pentru că, în timp ce acestea sunt emise de către șeful statului acreditant și adresate șefului statului acreditar, patenta consulară emană de la un organ central, dar nu, întotdeauna, de la șeful statului (uneori, de la guvern, iar alteori de la ministrul de externe) și nu este adresată personal organului corespunzător al statului de reședință. În această materie, există o procedură elastică în sensul că, în funcție de nivelul la care se eliberează exequatur-ul, se stabilește și nivelul la care se eliberează patenta și invers; deci, se realizează o corelare între aceste două acte.
Exequatur-ul
Admiterea oficială a șefului de oficiu consular, la îndeplinirea funcțiilor ce-i revin are loc prin exequatul obținerea acestuia reprezintă o regulă fundamentală în Dreptul consular care nu este omisă din nicio convenție consulară. În Convenția de la Viena din 1963 (art. 12, alin. 1), se prevede: „Șeful de post consular este admis să-și exercite funcțiile printr-o autorizație a statului de reședință, denumit exequatur oricare ar fi forma acestei autorizații”, iar în alin. (3), se subliniază această idee, menționându-se că „(…) șeful de post consular nu poate intra în funcție înainte de a fi primit exequatur-ul’.
În însuși textul de codificare, exequatur-ul este definit ca o autorizație prin care șeful de oficiu este admis de către statul de reședință la exercitarea funcțiilor sale. Termenul exequatur este folosit într-un sens general care cuprinde orice autorizare definitivă acordată de către statul de reședință unui șef de oficiu consular, oricare ar fi forma acestei autorizări, pentru că, indiferent de formă sau de destinatari (șef de oficiu sau alți funcționari consulari), actele respective au același scop și semnificație juridică.
Exequatur-ul este un act a guvernului care recunoaște caracterul oficial al funcționarului consular, îi acordă privilegiile și imunitățile conferite prin tratate, lege sau cutumă și-i permite să-și exercite funcțiile sale oficiale.
CAPITOLUL III. FUNCȚIILE CONSULARE
3.1. Caracterizarea noțiunii de funcții consulare
Funcțiile consulare reprezintă totalitatea atribuțiilor pe care le au oficiile consulare și personalul lor consular; ele constituie conținutul relațiilor consulare – substanța lor și rațiunea lor de a fi a oficiilor consulare. Acest ansamblu de atribuții și îndatoriri care revin consulilor, activitatea pe care ei o desfășoară, stau la baza relațiilor consulare; funcțiile pe care le are explică apariția instituției consulare și dă justificare statutului consular și întregii structuri instituționale a consulatelor.
Odată cu apariția condițiilor economice, sociale și politice care au atras acest gen de activitate, s-au creat și mijloacele proprii pentru realizarea lor – instituția consulatelor și a consulilor. Pe plan interstatal, s-a marcat stabilirea unui gen special de relații între state – relațiile consulare. De aceea, spuneam că rațiunea ultimă și definitivă, ceea ce dă conținut și sens relațiilor consulare, sunt funcțiile consulare înseși, ele reprezentând fundația pe care s-au construit ca atare. Având rolul de cauză a edificiului consular, funcțiile consulare reprezintă aspectul originar al instituției consulare – legându-se de însăși originea instituției. În același timp însă, trebuie constatat dinamismul funcțiilor consulare cărora li se imprimă o reînnoire continuă, sunt modificate și extinse, ca urmare a dezvoltării necontenite a comerțului internațional, al intensificării rolului pe care-l joacă statele în a face să progreseze cooperarea internațională în domeniul economico-social și juridic.
În esență, funcțiile consulare exprimă atributul pe care îl au organele consulare de a desfășura o anumită activitate menită să asigure protecția drepturilor și intereselor cetățenilor statului trimițător (să le acorde protecția și asistența consulară) și să contribuie în orice mod, la dezvoltarea relațiilor de colaborare între cele două state în cele mai diferite domenii.
Funcțiile consulare apar ca un drept recunoscut organelor consulare ale statului trimițător, de către statul de reședință și, în același timp, ca o obligație de care este ținut acesta din urmă. În raport cu organele statului de reședință (deci, interstatale), funcțiile consulare constituie o prerogativă și nu o obligație, pentru că funcționarii consulari nu sunt ținuți a exercita funcția protectoare într-un caz anume, ci li se recunoaște numai competența de a face acest lucru. În raport cu cetățenii și organele statului trimițător, aceste prerogative capătă forma unor obligații de serviciu, potrivit cu reglementările legale ale acestui stat.
În ultima analiză, întinderea și conținutul funcțiilor consulare dau expresie raportului existent între jurisdicțiile statelor în cauză, a echilibrului realizat între două ordini juridice naționale, pentru că oficiile consulare și consulii, în calitatea lor de organe și agenți ai statului trimițător, desfășoară activități pe teritoriul statului primitor.
Funcțiile consulare întruchipează punctul de întâlnire a două ordini juridice – prin definiție distincte și autonome; sunt generate de prezența unor persoane – cetățeni ai statului trimițător pe teritoriul statului de reședință – astfel că acestea aparțin unui stat și cad sub puterea de jurisdicție personală a acestuia dar, în același timp, devin supuși, temporar jurisdicției teritoriale a statului de reședință.
3.2. Trăsăturile funcțiilor consulare
În determinarea limitelor în care admite exercitarea unei funcții consulare pe teritoriul său, statul de reședință pornește de la anumite criterii sau considerente.
În primul rând, statul de reședință are în vedere că el și organele sale sunt – în virtutea caracterului exclusiv pe care-l are suveranitatea – singurele îndrituite să facă acte de jurisdicție pe teritoriul său. Întrucât însă, din considerente care țin de nevoile de cooperare interstatală, el stabilește relații consulare și admite ca un organ străin – purtător al unei ordini de drept ce aparține unui alt stat – să desfășoare activitate pe teritoriul său, statul de reședință dă funcțiilor consulare un caracter excepțional, derogatoriu și restrâns, limitate numai la anumite categorii de relații sociale, la cazuri bine determinate pentru ca competențele concedate unor organe străine să nu vină în concurență cu jurisdicția sa teritorială și să nu o elimine pe aceasta. Ca atare, funcțiile consulare urmează a se mărgini la situații care sunt imperios necesare pentru statul trimițător de a fi soluționate de către organele sale – oficiile consulare – și care, în același timp, nu afectează interese deosebite ale statului de reședință, pentru ca acesta să le ține sub controlul său exclusiv. De aici, decurge consecința că funcțiile consulare sunt concepute ca activități care privesc, în principal, pe cetățenii statului trimițător și numai arareori, pe cei ai statelor terțe; în orice caz, pentru cetățenii statului de reședință, există organele acestuia și activitatea oficiilor consulare nu poate veni în concurs cu ceea ce, în mod firesc, revine acestora. Statul trimițător își legitimează interesul său, numai pentru ceea ce are legătură cu cetățenii proprii și este firesc ca atribuțiile încredințate consulului să nu se îndepărteze de la ceea ce, în mod originar, justifica acordarea lor.
În al doilea rând, se au în vedere acte care urmează să producă efect, în principal, pe teritoriul statului trimițător ori pe teritoriile unor state terțe și nu pe teritoriul statului de reședință.
În al treilea rând, indiferent de sfera de acțiune a funcțiilor consulare sau de locul unde acestea ar urma să-și producă efectele, oficiile consulare nu pot îndeplini acte care ar contraveni unor principii fundamentale care stau la baza statului de reședință. Consulul, deși primește dispoziții de la statul trimițător, este supus în același timp, și legilor statului de reședință, întrucât activitatea lui se desfășoară în spațiul în care acesta din urmă își exercită puterea de jurisdicție. În consecință, orice activitate, chiar și cea exercitată de un organ străin, trebuie să aibă loc cu consimțământul lui și, într-o anumită măsură, cu respectarea legilor și regulamentelor sale
În convențiile consulare se face, adesea, trimitere la legile și regulamentele statului de reședință, atât în ceea ce privește admisibilitatea funcției ca atare, cât și în privința condițiilor de exercitare.
În sfârșit, condiția reciprocității este de menționat, ca una dintre premisele admiterii unei funcții consulare; statul de reședință permite exercitarea unei funcții consulare pe teritoriul său, în considerațiunea asigurării exercitării aceleiași funcții de către oficiile sale consulare, pe teritoriul celuilalt stat contractant. Cu toate acestea, principiul reciprocității nu funcționează (și nici n-ar fi de dorit) într-un mod mecanic și absolut pentru că, spre exemplu, în convenții, funcțiile consulare, deși sunt formulate cu efect bilateral, în unele cazuri se face trimitere la legislația statului de reședință, cât privește condițiile de exercitare, iar în alte cazuri, este condiționată de legislația statului de reședință însăși admiterea unei anumite funcții. Prin urmare, nu numai că nu se face apel la noțiunea de reciprocitate materială (cantitativă), dar însăși reciprocitatea formală are o accepțiune și aplicațiune specială, în cazul funcțiilor consulare.
3.3. Clasificarea funcțiilor consulare
Funcțiile consulare sunt numeroase și extrem de variate, întrucât titularul lor, consulul (sau mai exact, consulatul) reprezintă în străinătate, pentru statul trimițător și cetățenii săi: notarul, jurisconsultul, ofițerul de stare civilă, căpitanul de navă, organul de urmărire penală și instanța de judecată, organul de menținere a ordinii publice și de evidență a populației (cu atribuția de a acorda pașapoarte și diferite vize). Consulul concentrează în persoana sa, într-un context special – în străinătate, toate aptitudinile autorităților a căror competență este de a soluționa diferitele situații care se pot ivi cu privire la interesele statului trimițător și ale cetățenilor acestuia.
Activitatea consulului este extrem de vastă (mult mai largă și mai variată decât a diplomatului) și se concretizează în funcțiile pe care el le are. Ele constau mai ales, în a proteja în statul de reședință interesele statului trimițător și ale cetățenilor acestuia; a favoriza dezvoltarea relațiilor economico-comerciale și cultural-științifice; a elibera pașapoarte și documente de călătorie cetățenilor statului trimițător; a acționa în calitate de notar și ofițer de stare civilă; a apăra interesele cetățenilor statului trimițător în succesiunile de pe teritoriul statului de reședință. Lista acestor funcții este departe de a fi epuizată și, de altfel, chiar statele, în convențiile consulare pe care le încheie, enumeră, numai principalele funcții, stabilind, de principiu, că oficiile consulare mai pot îndeplini și alte funcții decât cele expres menționate.
Clasificarea lor poate fi făcută, din mai multe puncte de vedere, în funcție de criteriul care este pus la baza clasificării.
O primă clasificare, care ni se pare a fi cea mai importantă, este împărțirea funcțiilor consulare, pe baza criteriului naturii lor intrinseci, a obiectului lor, după cum urmează:
funcții cu caracter general politic;
funcții economice;
funcții privind relațiile culturale;
funcții de protecție și asistență în favoarea conaționalului;
funcții administrative în sensul strict al cuvântului;
funcții de stare civilă;
funcții notariale;
funcții jurisdicționale;
funcții în materie de marină comercială;
funcții în materie de obligații militare.
Din punctul de vedere al surselor normelor Dreptului internațional, funcțiile consulare pot fi clasificate în funcții care rezultă din dreptul consuetudinar, și care de aceea, pot fi exercitate, chiar și în lipsa unor norme convenționale între statele în cauză (de exemplu, funcția de protecție și asistență consulară pentru cetățenii statului trimițător) și funcții consulare care, dimpotrivă nu pot fi îndeplinite, decât dacă sunt prevăzute de o normă convențională (spre pildă, oficierea de căsătorii, funcții notariale).
Cele mai multe funcții rezultă din convențiile consulare; dar nu în puține tratate în care se reglementează diferite probleme, se face referire la rolul consulului.
După locul unde își produc efectele actele îndeplinite de funcționarii consulari: unele funcții consulare își produc efectele numai pe teritoriul statului căruia-i aparține consulul (de exemplu o procură notarială eliberată de consul este destinată a produce efecte pe teritoriul stalului trimițător), alte funcții tind a-și produce efectele numai în cadrul ordinii juridice a statului de reședință (spre pildă, reprezentarea unui conațional absent, pentru apărarea intereselor acestuia în statul de reședință în cadrul unei proceduri care-l privește) și, în sfârșit, alte funcții pot produce efecte juridice în ambele state sau și în state terțe (căsătoria oficiată de consul).
În raport cu beneficiarii funcțiilor consulare, există funcții consulare care sunt exercitate numai în favoarea persoanelor care sunt cetățeni ai statului trimițător și funcții care pot fi îndeplinite în favoarea cetățenilor statului de reședință sau/și ai statelor terțe.
Din punctul de vedere al modului în care se pun în mișcare, se declanșează exercitarea lor, funcțiile consulare pot fi cele pe care consulul le îndeplinește ex officio (informații generale, protecție consulară), la cererea conaționalului său (eliberarea de certificate sau pașapoarte, oficierea unei căsătorii) și funcții îndeplinite la cererea autorităților locale înseși (transmiterea către organele competente ale statului propriu a actelor de stare civilă întocmite de organele locale și care privesc pe un concetățean).
O altă clasificare are în vedere modul în care legislația statului de reședință intervine în stabilirea unei funcții consulare și în determinarea limitelor în care se poate exercita: funcții consulare pe care consulul le poate exercita, făcând abstracție de împrejurarea că legislația locală o consimte sau nu (de exemplu, funcția de protecție a intereselor generale ale statului trimițător, funcția de a contribui la dezvoltarea relațiilor economice și culturale între statul trimițător și statul de reședință etc.); funcții consulare pe care consulul le poate exercita, numai dacă legea statului de reședință nu se opune (spre pildă, funcția de ofițer de stare civilă și de notar); funcții consulare care pot fi exercitate în limitele și în conformitate cu dispozițiile legilor din statul de reședință (de exemplu, apărarea intereselor cetățenilor statului trimițător în succesiunile pe teritoriul statului de reședință).
Așa cum rezultă din Convenția de la Viena din 1963, cât și din convențiile consulare bilaterale, statele în cauză se pun de acord asupra tuturor funcțiilor ce urmează a fi exercitate de către oficiile lor consulare. Astfel că, în primul rând, enumeră și definesc descriind principalele funcții consulare, stabilind, în cazul unora, că exercitarea lor trebuie să se facă, fără a aduce atingere ordinii juridice din statul de reședință sau legilor și regulamentelor în vigoare din acest stat, iar în alte cazuri, cu luarea în considerare a acestor legi și regulamente. Pentru alte funcții, care nu au fost prevăzute în mod expres, menționăm că statele contractante stabilesc posibilitatea, de principiu, ca oficiile consulare să poată exercita și alte funcții consulare, cu condiția ca ele să nu fie excluse de legile și regulamentele statului de reședință sau ca acesta, informat fiind în prealabil, să nu se opună. Ca atare, nici o funcție consulară nu poate fi exercitată, decât dacă, într-o formă sau alta (prin convenție sau prin acceptarea practicii internaționale), într-un moment sau altul (funcția poate fi menționată de la început în convenție sau este prefigurată ca posibilitate), statul de reședință a luat act de ea și a acceptat-o ca atare.
3.4. Conținutul funcțiilor consulare
Funcțiile consulare sunt stabilite, prin acordurile intervenite între statele în cauză (statul trimițător și statul de reședință) ori sunt conferite prin legea statului trimițător – în măsura în care statul de reședință nu se opune la exercitarea lor. În prezent, avem cadrul general dat de Convenția de codificare (tratat multilateral) și apoi, de convențiile bilaterale – la nivel interstatal, dar toate aceste norme internaționale trimit invariabil la legislația statelor (legislația statului trimițător constituind propunerea, iar cea a statului primitor, elementul de decizie).
Prin urmare, conținutul funcțiilor consulare este determinat de următoarele două coordonate:
prima coordonată joacă rolul de premisă (ca punct de comandă) și o reprezintă sarcinile ce i-au fost conferite oficiului consular de către statul trimițător – mandatul acestuia;
a doua coordonată, care are un caracter peremptoriu, ca punct decisiv, o constituie admiterea de către statul primitor a fiecăreia dintre atribuțiile cu care a fost învestit oficiul consular.
Statul primitor – singurul în măsură să facă acte de jurisdicție pe teritoriul său – poate consimți ca, alături de organele sale, să existe și să exercite anumite atribuții, și alte organe, decât cele ale sale – oficiile consulare străine; el este cel care, în ultima analiză, admite exercitarea unor funcții consulare și stabilește condițiile și limitele exercitării lor. Această acceptare a exercitării de funcții consulare are loc, în primul rând, prin convențiile consulare ce se încheie între statul trimițător și statul de reședință, în care sunt enumerate atribuțiile consulilor, cât și condițiile de exercitare a acestora. Desigur că, limitele controlului pe care îl exercită statul de reședință asupra activității oficiului consular variază, în raport cu natura și efectele funcției respective, așa încât, în unele cazuri, admiterea unei funcții consulare este condiționată de legile și regulamentele statului de reședință pentru ca, în alte cazuri, să fie supusă controlului ordinii juridice interne, numai cât privește condițiile de exercitare sau efectele pe care le poate produce. Prin urmare, funcția consulară este rezultatul unui acord dintre state, ea constituie o expresie concretă a colaborării acestora. Rezultat a două ordini juridico- politice distincte și chiar contrare (din cauza caracterului de exclusivitate pe care-l are fiecare dintre jurisdicțiile celor două state și a tendinței de a se exclude una pe alta), dar constituind și linie de întâlnire a intereselor pe care ambele state le au totuși, de a colabora în domeniul apărării drepturilor cetățenilor lor, instituția funcțiilor consulare reprezintă măsura și dimensiunile posibilității colaborării interstatale, dând viață unei necesități obiective.
CAPITOLUL IV. FUNCȚIILE SPECIFICE ALE OFICIILOR CONSULARE ROMÂNE
4.1. Contribuția oficiilor consulare la promovarea relațiilor economice, comerciale, tehnico-științifice, turistice și la dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și popoare
Oficiile consulare și funcționarii consulari au o sferă largă de activități pentru că, în ultimă analiză, ei trebuie să contribuie la dezvoltarea multilaterală, diversificată a relațiilor dintre statul trimițător și statul de reședință. În Convenția de codificare din 1963, se prevede că funcțiile consulare constau în „a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, culturale și științifice între statul trimițător și statul de reședință și a promova în orice alt mod relații amicale” (art. 5 a), iar în Convenția europeană asupra funcțiilor consulare, se stabilește, în același sens.
Prin urmare, cu excepția actelor diplomatice – pentru care există un regim special – consulii au o vocație generală de a se ocupa de orice problemă care interesează relațiile statului trimițător cu statul primitor.
Funcția consulară economico-comercială constituie o îndatorire originară și fundamentală, întrucât sarcinile consulului în domeniul economico-comercial, au constituit una dintre principalele premise ale apariției instituției – cea care a reclamat imperios găsirea unui instrument potrivit pentru promovarea relațiilor economico-comerciale, iar astăzi, nu s-ar putea concepe existența instituției ca atare, în afara unor activități de acest gen, promovarea comerțului constituie, așadar, una dintre funcțiile esențiale ale consulului. Totalitatea acestor îndatoriri pe care le au consulii sunt înmănunchiate, sub denumirea de „protecție a comerțului și navigației în străinătate”.
Dezvoltarea relațiilor culturale dintre statul trimițător și statul de reședință constituie o altă funcție a consulului. Aceste relații reprezintă un alt aspect al raportului dintre două state, iar stadiul lor de dezvoltare reflectă nivelul relațiilor generale, care există într-un anumit moment istoric între statul trimițător și statul de reședință; este normal deci, ca activitatea culturală (înțeleasă în sensul cel mai larg) să figureze, printre sarcinile consulare, întrucât funcționarul consular, în limita circumscripției sale consulare, poate avea un aport substanțial la organizarea și realizarea schimburilor culturale.
Funcționarul consular, în calitate de organ al statului trimițător. Contribuie la organizarea acelor acțiuni de cunoaștere a valorilor spirituale ale colectivității din care face parte, cu atât mai mult, cu cât în statul de reședință există interes pentru acestea.
Relațiile culturale ocazionează și stimulează diferite și multiple schimburi și în probleme internaționale de altă natură și pot crea condiții favorabile, pentru a trece la o cooperare fecundă în alte sectoare ale relațiilor interstatale – politic, economic, comercial și tehnic.
Cât privește practica noastră bilaterală, menționăm că în toate convențiile consulare încheiate ulterior anului 1963 sunt prevăzute, în mod expres, atribuțiile care revin consulilor în promovarea și întărirea relațiilor de prietenie între părțile la convenție, de promovare a relațiilor economice și culturale (convențiile cu: Anglia – art. 11, Austria – art. 13, Franța – art. 8, Italia – art. 9, R, P. Mongolă – art. 6, S.U.A. – art. 7, Fed. Rusă – art. 8, R.P. Chineză – art. 9, Republica Croația – art. 16 ș.a.).
Prima constatare care se impune cu privire la practica noastră din această perioadă este că formulările sunt, în unele cazuri, identice cu prevederile din Convenția de la Viena din 1963, iar în alte cazuri, cel puțin inspirate după acestea, dar în alte cazuri sunt chiar și mai cuprinzătoare – „relațiile economice, comerciale, tehnico- științifice, culturale, turistice și pe linie de învățământ” – art. 9 din Convenția cu R.P. Chineză.
În multe din aceste convenții, s-au înscris în preambul, de asemenea, principiile fundamentale ale Dreptului internațional contemporan.
A doua constatare vizează însă, o deosebire față de Convenție, și anume: în vreme ce aceasta enumeră, printre funcțiile consulare, favorizarea dezvoltării relațiilor economico-comerciale, culturale și științifice, precum și promovarea de relații amicale (art. 5 lit. b) – punându-le la rând cu celelalte funcții (notariale, acordarea de vize, oficierea de căsătorii, asistență și protecție consulară etc.), în toate convențiile noastre în care aceste aspecte au fost reglementate, ele sunt concepute ca „scop al funcțiilor consulare” și nu ca funcții consulare (convențiile consulare cu R.P. Chineză, Republica Croația – „scopul funcțiilor consulare”); de aceea, la începutul capitolului Funcții consulare, primul text este afectat determinării scopului, finalității activității consulare, iar în continuare, sunt definite funcțiile consulare propriu-zise. Sub acest aspect, concepția din convențiile bilaterale este superioară, întrucât are la bază criterii de delimitare mai precise și concepte elaborate cu mai multă rigurozitate științifică.
În fapt, oricât de largă ar fi accepțiunea care s-ar da activității consulare, favorizarea dezvoltării relațiilor economico-comerciale, culturale și științifice, precum și promovarea de relații amicale, toate acestea sunt o consecință a modului în care se îndeplinesc funcțiile consulare și nu atribuții propriu-zise ale consulilor; ele reprezintă un scop, o finalitate, în lumina căreia funcțiile consulare sunt concepute, abordate, iar spiritul în care sunt realizate – promovarea relațiilor amicale, constituind un rezultat. În același timp, concepția adoptată în convențiile noastre bilaterale este unilaterală în sensul că, menționând dezvoltarea relațiilor economice, comerciale, culturale și științifice ca scop al activității consulare, fără a include aceste atribuții și în sfera funcțiilor consulare, s-ar putea crede că funcționarii consulari nu ar avea sarcini efective în această materie, la realizarea acestor obiective contribuind numai indirect, prin desfășurarea activității lor propriu-zise – ceea ce nu corespunde însă, realității.
Potrivit legislație în vigoare, oficiile consulare române sunt organizate, pe secții și cuprind în efectivul lor funcționari consulari specializați pe probleme de relații economice, comerciale, tehnice și științifice, turistice (consuli economici ș.a.), lor revenindu-le o serie de sarcini, cum ar fi: promovarea relațiilor economice, comerciale, tehnice, științifice, turistice, social-juridice etc.; sprijinirea participării României la târguri și expoziții internaționale și la organizarea altor forme de propagandă și reclamă comercială; înlesnirea desfășurării activității reprezentanților permanenți ai societăților și firmelor de comerț exterior și a oamenilor de afaceri români; urmărirea modului în care se îndeplinesc obligațiile contractate de către furnizorii si beneficiarii străini; studierea economiei țării de reședință, a realizărilor ei în domeniul economiei și tehnicii, a tendințelor de dezvoltare; promovarea prin toate mijloacele a turismului din țara de reședință spre România; realizarea unor acțiuni care decurg din acordurile de colaborare în domeniul cultural (organizarea de expoziții etc.).
4.2. Funcțiile consulare în materie de pașapoarte
Eliberarea documentelor pentru călătorii în străinătate (pașaport), respectiv vize pentru admiterea intrării-ieșirii și a trecerii pe teritoriul unui stat, este de competența unor organe specializate: organele ministerului de interne, în țară și oficiile consulare, în străinătate. Această funcție consulară este de esența oficiilor consulare și apare ca un atribut tradițional, ca una dintre activitățile obișnuite, ale acestora. Odată cu apariția interesului statelor de a avea un control propriu și riguros, asupra intrării străinilor pe teritoriul lor, precum și al deplasării propriilor lor cetățeni în străinătate (tendință care a ieșit în evidență mai ales, după primul război mondial) și în special, în condițiile creșterii fără precedent a frecvenței trecerii frontierelor – ca urmare a dezvoltării mijloacelor de transport și a extinderii relațiilor de colaborare și a turismului internațional, a legăturilor umane, activitatea oficiilor consulare în domeniul pașapoartelor și vizelor a atins proporții nemaipomenite; astfel, se face că activitatea de pașapoarte și vize deține ponderea importantă, ca volum, din întreaga activitate a celor mai multe oficii consulare și acesta reprezintă, împreună cu alte considerente, mobilul principal al introducerii unor facilități în materie de călătorie sub forma înțelegerilor de colaborare interstatală, iar astăzi asistăm la afirmarea unei tendințe generale de creare a unui regim general de facilități care merge până la desființarea formalităților de călătorie.
În doctrină, se învederează că această funcție referitoare la pașapoarte și vize face parte din categoria funcțiilor administrative și se constată că, în cel mai vechi drept consuetudinar, iar apoi în legislația internă a statelor, precum și în numeroasele convenții bilaterale, s-a recunoscut și confirmat competența consulului de a elibera și prelungi pașapoarte pentru cetățenii statului său.
Funcția eliberării de pașapoarte și cea a acordării de vize a fost reglementată în toate convențiile consulare bilaterale încheiate de țara noastră.
Încă înainte de codificarea Dreptului consular, convențiile noastre bilaterale cuprindeau asemenea reglementări. În convențiile consulare încheiate după 1963, modificările care au avut loc, vizează, mai mult, forma de redactare, decât prevederea însăși (în Convenția consulară cu Franța – art. 9 se prevede că funcționarii consulari au dreptul: „să elibereze cetățenilor statului trimițător pașapoarte sau alte documente de călătorie și să le reînnoiască; să acorde vize persoanelor care doresc să meargă în statul trimițător și să prelungească valabilitatea acestora”); în unele reglementări (Convenția cu Italia – art. 13 ș.a.), problema eliberării pașapoartelor și acordării de vize este, complet separată, de aceea a înregistrării – ceea ce, de altfel, este normal, pentru că obiectul reglementării nu este identic în ambele ipoteze (funcția înregistrării se limitează numai la cetățenii statului trimițător, în vreme ce vizele sunt acordate deopotrivă și străinilor).
Observăm, totodată, că în timp ce unele convenții clasifică atribuțiile după categoriile de beneficiari (cetățeni proprii și străini), altele au în vedere categoriile de acte (pașapoarte și vize).
Este de subliniat însă, că, în ciuda caracterului lapidar pe care-l au toate aceste prevederi, ele rămân, în multe privințe, dispoziții de trimitere, întrucât, de fapt, rostul acestora se limitează la a formula admisibilitatea funcției ca atare (ca gen de activitate și subiect beneficiar); în rest, ce se înțelege prin documente de călătorie, în ce cazuri se eliberează pașapoarte sau se acordă vize, ce fel de vize și în ce condiții etc., toate acestea sunt probleme reglementate prin normele interne ale fiecărui stat și nu fac obiectul convențiilor interstatale – decât în ipoteza unor acorduri de desființare a vizelor de călătorie (și în acest caz încă, numai unele dintre ele).
Atribuțiile consulului român în materie de pașapoarte și vize au la bază pe lângă convențiile și acordurile la care România este parte și practica internațională, prevederile legale interne care reglementează, precis și în detaliu, această materie; este cazul să subliniem că funcțiile consulare în această materie se exercită, atât față de cetățenii proprii, cât și față de cetățenii străini (în anumite limite, desigur).
Atribuțiile care revin consulatelor și Secțiilor consulare din ambasadele României, din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Legea stabilește condițiile în care cetățenii români își pot exercita dreptul la libera circulație în străinătate (este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a emigra și reveni oricând în țară), limitarea făcându-se numai temporar în cazurile și condițiile prevăzute de lege; sunt menționate dreptul la asistență și protecție din partea misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare, dar și obligațiile cetățenilor români pe timpul șederii lor în străinătate (respectarea legislației României și de a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea României, ori care să contravină obligațiilor asumate de aceasta; să respecte legislația statelor în care se află; să informeze despre stabilirea reședinței sau a domiciliului în străinătate etc.); sunt enumerate documentele de călătorie în străinătate (tipurile de documente – pașapoartele diplomatice, de serviciu, simple și titlu de călătorie), exercitarea dreptului la libera circulație în străinătate (condițiile exercitării dreptului, stabilirea domiciliului în străinătate, limitele dreptului).
Cu privire la unul dintre tipurile documentelor de călătorie – titlul de călătorie, se prevede că acesta se eliberează de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, cetățenilor români aflați în străinătate care nu posedă document de călătorie valabil, pentru ca titularul să își poată continua călătoria, reglementa șederea ori pentru a se întoarce în țară (art. 22); valabilitatea acestuia este de cel mult un an și încetează de drept la data intrării titularului în România (art. 23). La rândul lui, cetățeanul român care își stabilește reședința sau domiciliul în străinătate, are obligația să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României despre aceasta și de asemenea, cu privire la orice schimbare intervenită în starea lui civilă (art. 5 lit. d și e).
În Manualul de proceduri consulare, se menționează că circulația cetățenilor români în străinătate este permisă, în baza documentelor de călătorie emise de către autoritățile competente române și în conformitate cu prevederile din acordurile internaționale la care România, precum și statul în care se deplasează cetățeanul nostru, sunt părți.
Referitor la documentele de călătorie și actele de identitate, se vor avea în vedere în special, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare; O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României; H.G. nr. 460/2001 privind punerea în circulație a noilor tipuri de pașapoarte românești, precum și Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/EC privind dreptul cetățenilor Uniunii și membrilor lor de familie de a circula și de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre.
Potrivit Legii nr. 248/2005, tipurile de documente de călătorie sunt: pașaportul diplomatic, pașaportul de serviciu, pașaportul simplu și titlul de călătorie, în acordurile bilaterale pe care le are România cu alte state, figurează și alte documente.
Titlul de călătorie este documentul care se eliberează de oficiile consulare și Secțiile consulare din misiunile diplomatice ale României, cetățenilor români care se află în străinătate și nu mai posedă document de călătorie valabil, pentru ca titularul să-și poată continua călătoria, reglementa șederea ori spre a se întoarce în țară (art. 22); valabilitatea lui este de cel mult un an și încetează de drept la data intrării titularului în România. După ce au fost puse în circulație pașapoartele cu valabilitate de șase luni (pașapoarte simple temporare), titlul de călătorie se eliberează de oficiile consulare și Secțiile consulare ale misiunilor diplomatice, numai pentru ca să se întoarcă în România, iar valabilitatea lui este de cel mult 30 de zile. Minorilor aflați în străinătate, neînsoțiți de părinți, li se eliberează un titlu de călătorie în scopul întoarcerii în țară (H.G. nr. 1443/2004).
Cetățeanul român care și-a stabilit domiciliul în străinătate poate depune cerere pentru eliberarea pașaportului simplu la misiunile diplomatice ori la oficiile consulare.
În Legea nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România și H.G. nr. 476/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare, sunt prevăzute atribuțiile pe care le au misiunile diplomatice și oficiile consulare în domeniul acordării vizelor de intrare în România.
Viza română se acordă, la cerere, de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României (art. 6 alin. (1) din Lege). În funcție de scopul călătoriei, viza poate fi diplomatică, de serviciu, simplă sau de tranzit. Misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României sunt competente să acorde viza diplomatică și viza de serviciu, precum și viza simplă și viza de tranzit (art. 6 alin (5), lit. a) și b) din Lege). Condițiile de acordare a vizelor se stabilesc prin instrucțiuni comune de către Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul de Interne și Ministerul Finanțelor Publice. În ceea ce privește viza română acordată de către misiunile diplomatice și oficiile consulare, în Normele metodologice se prevede că acestea se acordă: a) la cerere, străinilor titulari de documente de călătorie valabile cel puțin 6 luni peste valabilitatea vizei solicitate și recunoscute de statul român, eliberate de autoritățile țării de reședință și b) pentru ceilalți străini aflați în țara de reședință, vizele se acordă numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe (art. 8 alin. (1) din lege).
Misiunile diplomatice și oficiile consulare române pot acorda vize care să depășească termenul de 30 de zile, în condiții de reciprocitate (art. 10 alin. (5) din lege).
Pentru a-și stabili domiciliul în România, străinii pot depune cererile, în străinătate, la misiunile sau oficiile consulare române (art. 24 alin. (2) din lege).
Așa cum se arată în Manualul de proceduri consulare, oficiile consulare și secțiile consulare din misiunile diplomatice ale României au atribuții și în ceea ce privește eliberarea actelor de identitate – primirea cererilor și eliberarea actelor cu respectarea unor condiții speciale (O.U.G. nr. 97/2005); de asemenea, în domeniul eliberării unor noi permise de conducere (Directiva nr. 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice – republicată).
4.3. Funcțiile consulare în materie de stare civilă (fonctions consulaires en matière d'état civil)
Întrucât actele și faptele de stare civilă produc efecte juridice – drepturi și obligații – nu numai în raport cu cetățenii, ci și față de state, cu implicați complexe atât în timp, cât și în spațiu, există un interes, cu totul deosebit, ca evidența lor să fie ținută în mod organizat, continuu, sistematic și riguros; din acest considerent de ordin practic și principial, rezultă și preocuparea statelor de a prelua asupra lor exercitarea activităților menite să genereze asemenea efecte, iar drept urmare, oficiilor consulare le revin atribuții și în această materie („li s-a părut indispensabil multor state, chiar și celor atașate legii domiciliului (ca Anglia), ca stare civilă a naționalilor lor în străinătate să poată fi constatată de funcționarii lor”).
Întinderea sferei atribuțiilor consulilor în materie reflectă, în general, nivelul de organizare a societății (de civilizație) în statul trimițător, dar în mod direct, și gradul de implicare a statului trimițător în acest gen de relații.
Funcțiile consulare admise în materie de stare civilă reprezintă o totalitate de acte care dau expresie echilibrului stabilit între două ordini juridice (fiecare în parte exprimând propriile interese); interesele statului trimițător rezidă în aceea că, întrucât actele și faptele juridice (nașterea, căsătoria sau moartea) privesc situația juridică a cetățenilor săi, ele ar trebui, în virtutea jurisdicției sale personale, să fie supuse competenței organelor sale – oficiile consulare; statul de reședință își întemeiază opțiunea pe împrejurarea că aceste fapte se produc pe teritoriul său, și de asemenea, privesc și ordinea sa juridică (fiind vorba de crearea unui nou nucleu familial sau de apariția sau dispariția unui subiect de drept). Din această confruntare de interese, în funcție de gradul de prevalență acordat unei ordini juridice sau alteia, în Dreptul consular
Sunt cunoscute mai multe soluții: potrivit unora, se acordă prioritate ordinii juridice a statului de reședință, astfel că atribuțiile funcționarului consular în materie de stare civilă sunt considerabil reduse în favoarea organelor locale; într-un alt sistem, se stabilește un conținut, mai mult sau mai puțin, amplu competenței funcționarului consular, potrivit cu gradul de cooperare care există între oficiul consular și autoritatea locală (potrivit unor legislații, în țările musulmane de exemplu, competența oficiilor consulare apare ca o obligație, neexistând alternativa ca cetățenii creștini să se poată adresa autorităților locale). Soluțiile care predomină sunt, desigur, cele care recunosc anumite atribuții pentru funcționarul consular în materie de stare civilă, fără a fi vorba însă, de o partajare de competențe, ci mai degrabă de competențe paralele impuse de cele două ordini juridice care necesită a fi observate de către persoanele în cauză, dacă vor ca acele fapte care privesc starea lor civilă, să fie recunoscute în ambele state.
Consecința modului în care a avut loc armonizarea intereselor statelor în prezența, se exprima în competența alternativă ce revine oficiilor consulare în materie de stare civilă; ca atare, competența în materie de stare civilă aparține după caz, organelor locale, în principal, și oficiului consular, în subsidiar, ori există, pur și simplu, o facultate deplină de alegere între organele locale și oficiul consular sau, în sfârșit, competența oficiului consular prevalează, în raport cu cea a organelor locale. Dar, oricare ar fi soluția, aceste competențe funcționează independent și paralel, în sensul că îndeplinirea actului de stare civilă de către oficiul consular nu scutește persoana în cauză, de unele obligații pe care le impune legea locală, după cum un act îndeplinit de organele locale nu este automat recunoscut în statul trimițător, ci numai pe baza anumitor proceduri; în acest fel, se încearcă prezervarea intereselor fiecărui stat.
O altă consecință care decurge din caracterul subsidiar al competenței oficiului consular constă în aceea că el nu urmează să exercite actele de stare civilă, în totalitatea lor, ci numai pe unele dintre ele; deci, nu se pune semnul egalității între sferele de competență ale celor două categorii de organe.
Atribuțiile oficiilor consulare și ale misiunilor noastre diplomatice, în materie de stare civilă au la bază dispozițiile legale în vigoare și prevederile din convențiile consulare la care România este parte; de asemenea, este avută în vedere și practica internațională.
Calitatea de ofițer de stare civilă a funcționarului consular este consacrată în toate convențiile noastre consulare.
Reglementările noastre convenționale au în vedere înregistrarea nașterilor și a deceselor și eliberarea certificatelor corespunzătoare; în ceea ce privește oficierea căsătoriilor, competența consulului nu a fost recunoscută în toate convențiile (convențiile cu Anglia și Austria), rolul consulilor reducându-se la „ținerea evidenței” acestora; în alte convenții (art. 10 – R.P. Chineză; art. 21 – R. Croația; art. 14 – Franța; art. 14 – Italia ș.a.) a fost însă admisă.
Practica română se caracterizează prin:
admisibilitatea efectuării de către funcționarii consulari a actelor de stare civilă, fără ca aceasta să constituie competența lor exclusivă;
atribuțiile consulului în materie de starea civilă se limitează în principiu, la cetățenii români;
cât privește competența teritorială, oficiul consular poate instrumenta, numai în privința cetățenilor români care în momentul evenimentelor înregistrate se află în circumscripția consulară respectivă;
încheierea actelor de stare civilă ale cetățenilor români în străinătate la oficiul consular nu-i dispensează pe aceștia de obligațiile pe care pot să le aibă sau de formele pe care trebuie să le îndeplinească potrivit legilor statului de reședință.
Potrivit prevederilor interne, competența în materie de stare civilă, aparține șefului de oficiu consular sau al misiunii diplomatice, care are, de drept, calitatea de delegat de stare civilă; el poate numi însă, pe unul sau mai mulți funcționari consulari sau diplomați care să îndeplinească funcții de stare civilă.
Competența în materie de stare civilă a funcționarului consular sau a diplomatului este circumscrisă numai la anumite acte și fapte de stare civilă (în principiu, înregistrarea nașterilor, oficierea și înregistrarea căsătoriilor și înregistrarea deceselor), care privesc numai cetățenii români cu domiciliul în străinătate sau aflați temporar în străinătate.
Atribuțiile consulului, ca delegat de stare civilă, sunt următoarele: înregistrează actele și faptele de stare civilă (nașteri, căsătorii, decese); efectuează mențiunile de căsătorie și deces, pe baza actelor înregistrate și a comunicărilor primite; înscrie pe actele de naștere și căsătorie respective, mențiunile de recunoaștere și stabilire a filiației, înfierea, divorțul, schimbarea numelui sau prenumelui; efectuează rectificările sau anulările de acte, pe baza hotărârilor judecătorești rămase definitive; primește cererile de schimbare a numelui sau a prenumelui, cererile de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actelor de stare civilă.
Legislația română în materie. Referitor la domeniul actelor de stare civilă, reglementările noastre se regăsesc, în principal, în: Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat; O.G. nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor.
Potrivit Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, prin actele de stare civilă, se înțelege înscrisurile autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane și se întocmesc în interesul statului și al persoanei (art. 1). Printre ofițerii de stare civilă, se numără „șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României” (art. 3 (2 b)); șefii de misiuni diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega exercitarea atribuțiilor de ofițer de stare civilă, unuia dintre agenții diplomatici sau unuia dintre funcționarii consulari (art. 3 (3)).
4.4. Funcțiile consulare în materie jurisdicțională și de transmitere a actelor
În Dreptul internațional contemporan și în legislația internă a statelor, se recunoaște, ca una dintre funcțiile consulare, procurarea și transmiterea de acte juridice și extrajuridice (în materie civilă, comercială, fiscală sau penală); într-o măsură mai redusă, este cunoscută și practica transmiterii iar, în unele cazuri, chiar aceea a efectuării de comisii rogatorii de către funcționarii consulari. În ceea ce privește actele jurisdicționale, practica este, de-a dreptul contradictorie, pentru că, în timp ce unele state recunosc funcționarilor consulari facultatea de a efectua acte de jurisdicție, grațioasă și chiar contencioasă, altele o exclud de principiu.
Problema și-a găsit locul doar în convențiile și în practica noastră ulterioară anului 1963; problema a fost însă, reglementată în sensul că: „Funcționarii consulari au dreptul să transmită cetățenilor statului lor, care au domiciliul sau reședință pe teritoriul statului de reședință, acte judiciare și extrajudiciare provenite din statul trimițător, dacă acei cetățeni acceptă primirea actelor respective” (de exemplu, Convenția cu Franța – art. 12).
Observăm că practica noastră convențională, deși permisivă, cuprinde totuși, elemente de prudență care rezultă, atât din ipotezele reglementate, cât și din formularea condițiilor în care asemenea activități sunt admise.
În ceea ce privește actele de jurisdicție contencioasă, ele sunt excluse de principiu. Explicația este atât de ordin istoric, cât și principial; într-adevăr, actele de jurisdicție revin în mod exclusiv organelor statului nostru, iar oficiilor consulare străine li se admite efectuarea numai a acelor activități care nu îmbracă propriu-zis forma unui act de jurisdicție (de aici, transmiterea de acte fără folosirea constrângerii).
În Legea nr. 404/2001 privind asistența judiciară în materie penală, se prevede că, pentru acordarea de asistență judiciară, în baza curtoaziei internaționale, cererea este transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant (art. 5), iar în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, cererea de extrădare se poate adresa Ministerului Justiției și pe cale diplomatică; și cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, se transmite Ministerului de Justiție (art. 33 alin. 3). Ar fi de menționat și H.G. nr. 220/2006 pentru aprobarea Normelor de lucru privind procurarea și transmiterea în străinătate a certificatelor și extraselor de pe actele de stare civilă.
4.5. Funcțiile consulare în legătură cu cetățenii domiciliați sau aflați în străinătate
Printre cele mai variate și interesante, dar și mai delicate atribuții ale funcționarului consular, sunt cele care pot fi grupate în categoria generală de servicii acordate cetățenilor. Activitățile consulare au, desigur, ca principal destinatar, pe cetățeanul statului trimițător (persoană fizică sau juridică); de aceea, și funcțiile consulare sunt, în principiu, strâns legate de calitatea de cetățean al statului căruia-i aparține consulul (status civitatis), ipotezele în care o persoană solicită serviciile unui consul străin reprezentând situații derogatorii de la o regulă generală; prin urmare, apartenența prin cetățenie la statul trimițător constituie – în afară de cazurile excepționale – criteriul decisiv, pentru stabilirea sferei competenței personale a consulului și însuși temeiul acțiunii consulare, iar acestea învederează și importanța funcției în discuție.
4.6. Funcțiile consulare în materie notarială
În mod obișnuit, un cetățean care se află în străinătate are, în ceea ce privește îndeplinirea actelor notariale, o opțiune între autoritățile locale și oficiul consular al statului propriu; întrucât însă, recursul la autoritățile locale – chiar dacă ar asigura valabilitatea actului și pe teritoriul statului trimițător – prezintă o sumă de inconveniente (autoritățile statului de reședință vor instrumenta în baza principiului locus regit actum, potrivit regulilor de procedură locală și în limba statului de reședință – ceea ce va face necesare traduceri și legalizări și deci, efectuarea de operațiuni și cheltuieli, iar, în plus, recunoașterea valabilității acestor acte nu este, întotdeauna, simplă și mai ales, sigură), cetățeanul preferă, desigur, să se adreseze oficiului consular al statului a cărei cetățenie o are. Într-adevăr, funcționarul consular va întocmi actul în formele prevăzute de legea statului trimițător (conform principiului actor regit actum), în limba sa proprie ș.a. – împrejurări care reprezintă, în mod evident, înlesniri importante pentru cetățenii statului trimițător.
Funcțiile notariale ale consulului sunt deci, justificate, de rațiuni de ordin practic și, totodată, ele tind să contribuie la acea colaborare dintre statul trimițător și statul de reședință care se află la baza însăși a relațiilor consulare și sunt recunoscute de către Dreptul consular consuetudinar.
Într-o viziune de ansamblu, competența notarială a funcționarului consular este, ca și cea a oricărui notar public, și anume: pe de o parte, sunt actele încheiate inter vivos, iar, pe de altă parte, cele primite mortis causa\în unele cazuri, chiar în convenții, se face o trimitere globală la funcțiile notariale pe care statul trimițător i le încredințează funcționarului său consular, astfel că vocația lui apare ca fiind una generală.
Sintetizând practica în materie, reținem că activitatea notarială a funcționarilor consulari îmbracă, în principal, următoarele forme:
primirea, întocmirea și autentificarea de acte și documente cuprinzând declarații, precum și dispoziții testamentare ale cetățenilor statului trimițător;
primirea, întocmirea și autentificarea documentelor privind alte acte juridice ale cetățenilor statului trimițător, cu dubla condiție ca acestea să producă efecte în afara teritoriului statului de reședință și să nu se refere la imobile aflate pe teritoriul acestui stat sau la drepturi reale grevând astfel de imobile;
datarea înscrisurilor;
certificarea unui fapt constatat personal;
legalizarea semnăturilor aplicate pe documente de către cetățenii statului trimițător, precum și a semnăturilor autorităților judiciare și administrative ale statului trimițător sau ale statului de reședință pe documentele care emană de la acestea; legalizarea sigiliului și a semnăturii ministrului de externe pe actele emise de statul trimițător și care urmează să producă efecte pe teritoriul statului de reședință, precum și a sigiliului și semnăturii misiunilor diplomatice străine din țara de reședință;
legalizarea sau certificarea semnăturilor de pe copii, traduceri sau extrase de pe orice documente; traducerea documentelor întocmite în statul trimițător și destinate a produce efecte în statul de reședință și invers;
eliberarea de extrase și copii simple sau certificate conforme (copii autentificate), de pe orice documente care le-au întocmit, de pe actele notariale păstrate în arhiva consulară, precum și de pe actele originale prezentate de cetățenii proprii;
eliberarea către concetățenii lor a documentelor personale de legitimare;
eliberarea certificatelor de origine sau de proveniență sau alte documente similare pentru mărfuri sau alte valori mobiliare;
primirea în păstrare a înscrisurilor de la cetățenii statului trimițător sau destinate acestora.
La o scrutare mai atentă, constatăm că, în acest grup de atribuții consulare, sunt înmănuncheate, în afară de funcțiile notariale propriu-zise, și acte care privesc certificarea
Prin urmare, îngrădirile cunoscute în materie sunt consecințele care decurg fie din persoana și calitatea funcționarului consular, fie din calitatea de cetățean al beneficiarului serviciului notarial, precum și din categoria și obiectul actului juridic ori a destinației prevăzute pentru efectul ce urmează să se producă.
În ceea ce privește competența teritorială, aceasta este limitată la teritoriul (circumscripția) în care oficiul consular își exercită funcțiile sale; domiciliul sau reședința persoanelor nu are relevanță.
Atribuțiile notariale pot fi îndeplinite de către funcționarii consulari, în mod obișnuit și cel mai adesea, în localul consular dar, de asemenea, și în locuința sa ori a cetățeanului, pe bordul navelor și aeronavelor, iar în cazuri excepționale (accident, arestare, deces iminent ș.a.), în orice alt loc (spital, închisoare, stabiliment etc.).
Cât privește recunoașterea valabilității și a efectelor actelor notariale îndeplinite de către funcționarul consular în statul de reședință, practica nu este unitară. Dacă, în unele convenții bilaterale, se recunosc asemenea efecte, în alte convenții, se admite efectuarea unor acte notariale, dar se precizează că actul respectiv va fi folosit în alte state decât în cel de reședință, iar această admitere nu implică și obligația de a le recunoaște valabilitatea. În general, se poate observa o corelare între admiterea atribuției ca atare și recunoașterea actelor notariale consulare, în sensul că, în ipoteza recunoașterii valabilității acestor acte, statele sunt mult mai prudente în ceea ce privește sfera actelor notariale pe care le pot îndeplini funcționarii consulari.
În Convenția de la Viena (art. 5 lit. f), se prevede cât se poate de sumar, sau mai exact, se enunță doar această funcție „a acționa în calitate de notar…, în măsura în care legile și regulamentele statului de reședință nu se opun la aceasta”.
O reglementare amănunțită a funcțiilor notariale este cuprinsă în Convenția europeană privitoare la funcțiile consulare (art. 10, 12 și 15).
Funcțiile notariale ale consulilor sunt reglementate în toate convențiile noastre consulare, fie că au fost încheiate înainte de codificarea Dreptului consular de la Viena, fie după aceea; un al doilea fapt care merită a fi relevat este acela că, în toate convențiile bilaterale, problema a primit o reglementare destul de amănunțită și cuprinzătoare și că practica – mai mult decât în alte domenii – este, destul, de unitară.
Ținând seama de convențiile încheiate, constatăm următoarele caracteristici ale practicii noastre convenționale:
reglementate în toate convențiile consulare, funcțiilor notariale li s-au acordat spații și dezvoltări inegale – în unele convenții, ele au fost prezentate exhaustiv, în altele, relativ sumar, pentru ca în altele, să se prevadă de principiu că pot fi exercitate și alte funcții notariale încredințate de statul trimițător;
funcțiile notariale de bază le găsim în toate convențiile consulare; în cele mai multe, sunt menționate și funcții de certificare și depozit consular;
funcțiile se pot exercita, numai dacă legile statului de reședință nu se opun și ele privesc, cu o singură excepție, numai unele acte ale cetățenilor statului trimițător;
actelor notariale îndeplinite de către funcționarii consulari li se recunoaște valabilitate și forță juridică și pe teritoriul statului de reședință;
sub aspectul categoriilor de beneficiari, în stabilirea actelor notariale pe care funcționarul consular le poate îndeplini, practica noastră s-a arătat destul de restrictivă; fără a face o notă cu totul aparte, convențiile noastre, în partea referitoare la funcțiile notariale, sunt mai circumstanțiate atât în ceea ce privește enumerarea atribuțiilor, cât și a condițiilor de exercitare, față de practica internațională generală.
La cererea persoanelor fizice având cetățenia română, precum și a persoanelor juridice române, misiunile diplomatice și oficiile consulare îndeplinesc următoarele acte notariale:
redactarea de înscrisuri în cadrul autentificării sau legalizării;
autentificarea înscrisurilor;
legalizarea sigiliilor și a semnăturilor;
darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;
certificarea unor fapte;
legalizarea de copii de pe înscrisuri;
efectuarea și legalizarea traducerilor;
primirea în depozit a înscrisurilor și a documentelor prezentate de părți;
eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice și oficiile consulare.
Activitățile notariale prevăzute la alin. (2) lit. c), f) și g) pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, și la cererea persoanelor fizice și juridice străine, în măsura în care legile și regulamentele statului de reședință nu se opun. Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum și la bordul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc care se află în raza de activitate a acestor organe, precum și la domiciliul cetățeanului român sau în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care România și statul de reședință sunt părți sau legea locală nu se opune.
Aceste dispoziții ale art. 13 au un caracter limitativ, enumerarea nefiind explicativă, ci exhaustivă.
Misiunile diplomatice și oficiile consulare fac și supralegalizarea semnăturii notarului public. Consulul poate autentifica procuri prezentate de cetățeni români sau străini prin care se dă mandat unor persoane din țară de a acționa în numele lor pentru întocmirea unor acte de dispoziție privind construcții și terenurile aferente; el autentifică testamentele cetățenilor români aflați în străinătate și poate primi spre păstrare originalul actului autentificat al acestora.
4.7. Funcțiile consulare în materie succesorală (fonctions consulaires en matière de successions)
Una dintre cele mai vechi și importante funcții consulare, este și aceea cu privire la succesiuni.
Statele caută să reglementeze transmisiunea bunurilor, pornind de la propriile lor interese economice și politice în acest domeniu; își rezervă dreptul de a controla și a asigura împărțirea bunurilor și drepturilor, în conformitate cu legile și politica urmată de ele în materie de bunuri, observând, totodată, și necesitatea de a ține seama de voința expresă sau prezumată a defunctului, precum și de interesul familiei acestuia.
Pe de o parte, statul al cărui cetățean a decedat pe teritoriul unui stat străin sau ai cărui cetățeni pot fi chemați la o succesiune deschisă pe teritoriul unui alt stat, este interesat, ca propriile sale organe să se ocupe de administrarea și lichidarea bunurilor succesorale rămase, pentru ca astfel, să asigure transferul efectiv și avantajos al averii succesorale. La rândul său, statul pe teritoriul căruia s-a deschis succesiunea unui cetățean străin, nu este interesat să renunțe la prerogativa pe care o are ca organele sale să fie cele desemnate a administra și lichida succesiunea.
Funcțiile consulului în materie de succesiuni reprezintă tocmai o materializare a necesității de a concilia totuși, interesele statelor în cauză, iar realizarea recunoașterii dreptului consulului de a îndeplini aceste funcții implică, în mod necesar, instituirea unei cooperări cu/și din partea autorităților locale.
Dreptul consulului de a acorda protecție și asistență în materie succesorală nu este pus în discuție nici de legea aplicabilă moștenirii (neavând relevanță pentru atribuirea succesiunii, aplicarea sau neaplicarea legii statului trimițător, pentru că esențială rămâne totuși, calitatea de moștenitor) și nici de modul în care are loc devoluțiunea succesorală – în baza legii sau a testamentului (chiar dacă unele sarcini și atribuții ale consulului vor surveni în plus în ipoteza existenței unui testament); afirmația este valabilă și pentru variabilitatea de fundamentări ale succesiunii – pe teoria dualității (cu distincția dintre succesiunea mobiliară și imobiliară) sau pe aceea a unității de succesiune. În toate aceste situații, ceea ce poate fi influențat, sunt numai sarcinile concrete sau categoriile de activități ale consulului, dar nu și funcția consulară ca atare.
Este adevărat însă, că sfera atribuțiilor consulare (ca întindere și caracter juridic) diferă de la un stat la altul, potrivit cu regimul de proprietate existent și cu gradul de intervenție pe care-l are acel stat în ceea ce privește circulația bunurilor, astfel că, în unele cazuri, consulii intervin, de principiu, în materie succesorală, în vreme ce, în alte cazuri, ei intervin, numai în situații extreme sau competența lor poate foarte limitată.
Dreptul de intervenție consulară în materie succesorală reprezintă o practică extrem de veche în viața internațională, fiind consacrat în normele cutumiare sau în practică convențională (nelipsit din numeroasele convenții consulare bilaterale) și înscris în legislația internă a statului trimițător și recunoscut, în aceea a statului de reședință.
Dacă dreptul ca atare al consulului de a interveni în materie de succesiuni este în afara oricărei discuții, controversele se mențin cât privește fundamentarea acestui drept și, în consecință, întinderea acestui atribut. Într-o primă opinie, se susține că dreptul de a interveni aparține consulului, în virtutea sarcinii sale „independent de orice lege sau tratat și este prescris și recunoscut de către toate națiunile civilizate”; consulii au dreptul de a-și reprezenta conaționalii în problemele patrimoniale, dacă aceștia nu au luat măsuri de a fi reprezentați într-un alt fel.
Într-o altă opinie, se susține că dreptul consulului de a exercita funcții în materie succesorală există, numai în cazul stipulăm unei asemenea atribuții într-un tratat, iar în lipsa acesteia, nu ar exista o atare atribuție.
Dintr-o justificare sau alta, se trag concluzii, fie în sensul admiterii unor atribuții largi, de principiu și cuprinzătoare (dreptul de a lua măsuri de conservare a succesiunii, administrare și lichidare a ei), fie limitative (numai măsuri conservatorii și subsidiare și cu caracter accesoriu, o competență in extremis).
Practica noastră convențională cuprinde soluții destul de complete – în sensul că problema a fost reglementată în toate convențiile bilaterale și că majoritatea aspectelor și-au găsit rezolvarea, iar nivelul și concepția care stau la baza reglementării, sunt în acord cu practica generală a statelor.
Cu toate acestea, practica noastră convențională nu este unitară și explicația rezidă, nu în legislația și principiile care stau la baza sistemului nostru – care dimpotrivă, se caracterizează prin disponibilitatea unor soluții complete și substanțiale -, ci în specificul sistemelor partenerilor de reglementare, de care a trebuit să se țină seama în convenirea textelor incluse în convențiile bilaterale.
CONCLUZII
Meritul Conferinței O.N.U pentru codificarea dreptului consular este de a fi dedicat o mare parte din efortul său de elaborare, formulării normelor care se referă la funcțiile consulare.
Într-adevăr, formularea funcțiilor consulare a dat naștere la un larg schimb de păreri în cadrul Comisiei de Drept Internațional, parcurgând, în acest sens, mai multe etape. Inițial, Raportorul special pregătise două variante privind funcțiile consulare. Prima, urmând exemplul anumitor precedente și în special, al Convenției de la Havana (art. 10), trimitea, pur și simplu, la dreptul statului trimițător, stipulând că drepturile și atribuțiile consulilor sunt determinate în conformitate cu Dreptul internațional de către statele care îi numesc. A doua variantă, în schimb, după ce caracteriza funcțiile esențiale ale consulilor, le enumera, cu titlul de exemplu, pe cele mai importante.
În decursul discuțiilor din Comisie, s-au conturat două tendințe. În timp ce unii membri și-au exprimat preferința pentru o definiție generală – în genul aceleia adoptate de Comisie în ceea ce-i privește pe agenții diplomatici (art. 3 din Convenția din 1961) – arătând că o enumerare prea detaliată ar comporta inconveniente, alți membri, dimpotrivă, s-au pronunțat în favoarea celei de-a doua variante a Raportorului special, unde figura o enumerare destul de amănunțită a funcțiilor citate cu titlul de exemplu, dar au cerut ca această enumerare să fie mai concisă în scopul de a reține numai caracteristicile diferitelor funcții. Aceștia au remarcat că o definiție prea generală ar reproduce numai titlurile de capitole și ar avea prea puțină utilitate practică.
În urma opiniilor trimise de guverne, cât și a observațiilor făcute în cadrul Adunării generale a O.N.U., s-a definitivat proiectul art. 5, supus Conferinței plenipotențiarilor, în care se enumeră exempli gratia, cele mai importante funcții consulare recunoscute de Dreptul internațional.
Observăm că textul adoptat la Conferință este aproape identic cu cel propus de Comisia de Drept Internațional, singurele adăugiri constând în referirea la promovarea de relații amicale, precum și circumstanțierea unor funcții consulare, prin trimiterea la legile și regulamentele din statul de reședință, care, fie că vor condiționa admiterea lor ca atare (reprezentarea în fața tribunalelor), fie că vor face să depindă de ele condițiile de exercitare (exercitarea de funcții notariale sau de ofițer de stare civilă etc.). Textul – cu puține excepții – a preluat, în general, teoriile tradiționale și practica statelor. Prima excepție se referă la dreptul consulului de a proteja interesele, nu numai ale cetățenilor statului trimițător dar, de asemenea, și ale statului însuși; a doua se referă la dreptul consulului de a promova relații de prietenie între statul trimițător și statul de reședință.
Pe de altă parte, se consideră ca fiind evident caracterul limitativ al textului, în raport cu ceea ce s-a înscris în convențiile consulare bilaterale. În textul definitiv, găsim răspuns cât privește posibilitatea exercitării și a altor funcții consulare, decât cele menționate în mod expres, cu formularea coordonatelor obligatorii (pentru acestea trebuind să existe, însă consimțământul statului trimițător).
Consulii români, ca și diplomații din Secțiile consulare ale ambasadelor țării noastre, îndeplinesc, în străinătate acele funcții consulare care au fost înscrise, în limitele și în condițiile stabilite prin convențiile bilaterale ale țării noastre (cele din Convenția de la Viena din 1963 sunt reflectate și circumstanțiate în convențiile bilaterale încheiate și numai în lipsa acestora, se va recurge la prevederile ei – specialia generalibus derogant), precum și în tratatele la care participă cele două părți, având, desigur, tot timpul în vedere, regulile din legislația noastră, dar și aceasta numai în măsura în care legile și regulamentele statului primitor le admit sau cel puțin, nu le interzic. Descrierea acestor activități se află în „Manualul de proceduri consulare”, elaborat în Ministerul Afacerilor Externe pentru personalul său.
Convențiile noastre consulare bilaterale se plasează pe linia practicii internaționale generale și în special, a Convenției de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare.
Astfel, în toate convențiile noastre consulare s-a adoptat sistemul determinării și definirii complete a funcțiilor consulare (există un capitol în care sunt formulate și descrise condițiile în care pot fi ele excitate, în texte separate, fiecare dintre funcțiile consulare).
Dacă în convențiile consulare încheiate anterior 1963, funcțiile consulare au fost inserate cu oarecare reticență și stângăcie, în convențiile consulare încheiate după 1963, sub influența codificării Dreptului consular, dar și ca urmare a experienței acumulate de țara noastră în acest domeniu, funcțiile consulare sunt formulate în mod complet (fiind incluse toate funcțiile consulare principale, dar menționându-se, în același timp, și posibilitatea exercitării și a altora în afara celor enumerate).
Rațiunea acestei practici rezidă în faptul că aceste convenții sunt concepute și elaborate ca instrumente internaționale care reglementează exclusiv relațiile consulare în contextul în care relațiile politice și-au găsit deja o rezolvare. Dar este de precizat că, aproape în toate convențiile noastre consulare, sunt inserate reglementări care fixează ca atribuții ale consulatelor și consulilor contribuția acestora la promovarea relațiilor economice, comerciale, tehnico-științifice și la dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și popoare. Aceste sarcini sunt însă, intrinseci activității consulare și chiar dacă unele dintre ele au un caracter politic, nu-și pierd caracterul de funcții consulare, ele reprezentând scopul, finalitatea, oricărei activități consulare; prin urmare, unele acte politice capătă forma unor funcții consulare, chiar dacă caracterul lor ca atare nu apare la prima vedere.
BIBLIOGRAFIE
Anghel, Ion M. – Drept diplomatic și consular – vol. I și II, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic și consular, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Bărbulescu, Petre; Cloșcă, Ionel; Ecobescu, Nicolae; Fotino, Nicolae; Giurescu, Dinu C.; Glaser, Edwin; Macovescu, George; Neagu, Romulus; Silea, Traian (coordonatori): Dicționar diplomatic, Ed. Politică, București, 1979
Bonciog, Aurel, Drept diplomatic și consular, ed. Fundației „România de Mâine”, București, 1996
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Geopolitica lumilor secolului XXI, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000.
Cândea Virgil, Giurescu Dinu C., Malița Mircea, Pagini din trecutul diplomației românești, Editura politică, București, 1966
Chebeleu, Traian, Dreptul diplomatic și consular, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2000, p. 398.
Coman, Daniela, Ponta Victor, Răspunderea în dreptul internațional umanitar, ed. Universul Juridic, București, 2010, p 25.
Diaconu, Ion, Tratat de drept internațional public, volumul II, ed. Lumina Lex, București, 2003, p. 198.
Duculescu, Victor, Diplomația păcii, Ed. Albatros, București, 1985.
Duculescu, Victor, Ipostaze ale diplomației, Ed. Militară, București, 1985.
Feltham, R.G, Ghid de diplomație, Institutul European, Iași, 2003
Feltham, R.G., Introducere în dreptul și practica diplomației – București, Editura ALL, 1996
Iacob, Gh., Introducere în diplomație – Editura Fundației Axis, Iași, 1998
Malița, Mircea, Diplomația (Școli și instituții), ed. a II-a revizuită și adăugită, ed. Didactică și pedagogică, București, 1975.
Mazilu, Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, ed. a III-a, ed. Lumina Lex, București, 2009
Mazilu, Dumitru, Diplomație europeană, Editura Lumina Lex, București, 2008
Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion, Drept diplomatic și consular. Sinteze pentru examen, Ed. All Beck, 2002
Năstase, Dan, Drept diplomatic și consular Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006
Ponta, Victor, Răspunderea în dreptul internațional umanitar, Ed. Tehnică Militară, 2009, p. 12.
Riordan, Shaun, Noua Diplomație. Relații internaționale moderne, Editura Antet, București, 2003
Vlad, Constantin: Diplomația secolului XX, Editura Fundației Europene Titulescu, București, 2006
Convenția de cu privire la relațiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961
Convenția de cu privire la relațiile consulare din 1963
Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici (1973)
BIBLIOGRAFIE
Anghel, Ion M. – Drept diplomatic și consular – vol. I și II, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic și consular, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Bărbulescu, Petre; Cloșcă, Ionel; Ecobescu, Nicolae; Fotino, Nicolae; Giurescu, Dinu C.; Glaser, Edwin; Macovescu, George; Neagu, Romulus; Silea, Traian (coordonatori): Dicționar diplomatic, Ed. Politică, București, 1979
Bonciog, Aurel, Drept diplomatic și consular, ed. Fundației „România de Mâine”, București, 1996
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Geopolitica lumilor secolului XXI, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000.
Cândea Virgil, Giurescu Dinu C., Malița Mircea, Pagini din trecutul diplomației românești, Editura politică, București, 1966
Chebeleu, Traian, Dreptul diplomatic și consular, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2000, p. 398.
Coman, Daniela, Ponta Victor, Răspunderea în dreptul internațional umanitar, ed. Universul Juridic, București, 2010, p 25.
Diaconu, Ion, Tratat de drept internațional public, volumul II, ed. Lumina Lex, București, 2003, p. 198.
Duculescu, Victor, Diplomația păcii, Ed. Albatros, București, 1985.
Duculescu, Victor, Ipostaze ale diplomației, Ed. Militară, București, 1985.
Feltham, R.G, Ghid de diplomație, Institutul European, Iași, 2003
Feltham, R.G., Introducere în dreptul și practica diplomației – București, Editura ALL, 1996
Iacob, Gh., Introducere în diplomație – Editura Fundației Axis, Iași, 1998
Malița, Mircea, Diplomația (Școli și instituții), ed. a II-a revizuită și adăugită, ed. Didactică și pedagogică, București, 1975.
Mazilu, Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, ed. a III-a, ed. Lumina Lex, București, 2009
Mazilu, Dumitru, Diplomație europeană, Editura Lumina Lex, București, 2008
Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion, Drept diplomatic și consular. Sinteze pentru examen, Ed. All Beck, 2002
Năstase, Dan, Drept diplomatic și consular Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006
Ponta, Victor, Răspunderea în dreptul internațional umanitar, Ed. Tehnică Militară, 2009, p. 12.
Riordan, Shaun, Noua Diplomație. Relații internaționale moderne, Editura Antet, București, 2003
Vlad, Constantin: Diplomația secolului XX, Editura Fundației Europene Titulescu, București, 2006
Convenția de cu privire la relațiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961
Convenția de cu privire la relațiile consulare din 1963
Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici (1973)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Functiilе Spеcificе Alе Oficiilor Consularе Romanе (ID: 127961)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.