Functia Publica Si Statutul Functionarului Public
Cuprins
Introducere
Capitolul I
Consideratii generale privind functia publică
I.1. Noțiunea funcției publice
I.2. Funcția publică administrativă
I.3. Clasificarea funcției publice
Capitolul II
Regimul juridic general al functiei publice
II.1. Noțiunea și regimul juridic al funcționarilor publici
II.2. Tezele din doctrina interbelică
II.3. Opiniile exprimate în doctrina anilor 1949 – 1989
II.4.Orientări ale doctrinei actuale
II.5. Condiții generale ale investirii în funcție
Capitolul III
Statutul funcționarilor publici
III.1. Noțiunea de funcționar public
III.2. Categorii de funcționari publici
III.3. Condițiile de acces la funcțiile publice din administrația publică
III.4. Incompatibilități și conflicte de interese
III.5. Drepturile funcționarilor publici
III.6. Îndatoririle funcționarilor publici
III.7. Recrutarea, selectarea și evaluarea funcționarilor publici
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
alin. – alineat
art. – articolul
Cap. – capitolul
D.L. – Decretul Lege
H.G. – Hotărârea de Guvern
Jud. – Județ
INA – Institutul Național de Administrație
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.G. – Ordonanța de Guvern
op. cit. – opera citată
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
p. – pagina
pct. – punctul
Vol. – volumul
Introducere
Am ales ca temă pentru lucrarea de licență „FUNCȚIA PUBLICĂ. STATUTUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC”, fiind o temă structurată în trei capitole, fiecare prezentând aspecte relevante cu subiectul ales.
Astfel, primul capitol denumit „Considerații generale privind funcția publică” face referire la un scurt istoric al funcției publice, noțiunea funcției publice, funcția publică administrativă precum și clasificarea functiei după nivelul atribuțiilor și după cerințele privind nivelul studiilor.
Al doilea capitol poartă numele de „Regimul juridic general al funcției publice”. În cadrul acestui capitol se tratează noțiunea și regimul juridic al functionarilor publici, condiții generale ale investirii în funcție și formarea, natura juridică, modificarea, suspendarea, întreruperea și încetarea raportului de serviciu.
Ultimul capitol denumit „Statutul funcționarilor publici” tratează noțiunea de funcționar public, categorii de funcționari publici, condițiile de acces la funcțiile publice din administrația publică, incompatibilități și conflicte de interese, drepturile funcționarilor publici și indatoririle funcționarilor publici.
Întreaga lucrare de licență prezintă aspecte importante cu tema aleasă si are la bază surse bibliografice ale cunoscuților autori din domeniu și după legislația actualizată la zi.
Capitolul 1
Consideratii generale privind funcția publică
I.1. Noțiunea funcției publice
Noțiunea de funcție publică o întâlnim atât în Constituție și alte legi, cât și în diferite acte normative de salarizare, altele decât legi, precum și în acte administrative de autoritate de înființare, organizare și funcționare a unor servicii publice și în ștatele de funcții ale acestora. S-au menționat „acte administrative de autoritate de înființare, organizare și funcționare a unor servicii publice” deoarece, potrivit alin. (2) al art. 117 din Constituție, Guvernul și ministerele, cu acordul Curții de Conturi, pot crea unități specializate în subordinea lor, doar dacă în mod legal li se oferă această putere.
În Constituție, în articolul 16, se menționează funcțiile și demnitățile publice, iar în alin. (3) al art. 40 se specifcă că nu pot fi membri ai unui partid politic judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații și membrii activi ai armatei”. Din acest paragraf al Constituției reiese faptul că în categoria funcționarilor publici se încadrează atât persoanele care activează în administrația publică locală sau centrală, cât și judecătorii Curții Constituționale, magistrații și alții.
Funcționarii publici, indiferent de natura – legislativă, executivă sau judecătorească – serviciului public, dobândesc această calitate numai după depunerea jurământului.
Noțiunea de funcție publică o găsim prevăzută și în alte articole ale Constituției. În alin. (2) al art. 58, în alin. (2) al art. 71, în art. 73 alin. (3) lit. j) se regăsește noțiunea de statut al funcționarilor publici. Noțiunile de funcție sau funcție publică mai sunt prevăzute în art. 84 alin. (1); art. 94 lit. c); art. 103 alin. (I) și (2) în care se folosește noțiunea de funcția de prim-ministru în art. 105 și art. 106 aceea de funcția de membru al Guvernului; în alin. (3) al art. 125 este prevăzută funcția de judecător iar în alin. (2) al art. 132 funcția de procuror, precum și aceea de funcții didactice; în alin. (I) al art. 134 suni prevăzute funcția de judecător și de procuror, iar în art. 144 se prevede funcția de judecător al Curții Constituționale și funcții publice.
Noțiunea de funcție publică o găsim folosită și în legi. Astfel, în alin. (1) al art. 66 se prevede faptul că primarul are atribuții de putere a statului la nivel local; art. 77 alin. (1) regăsește ideea conform căreia, în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, primarul este apărat de lege. În alin. (5) al art. 78 se prevede că înlocuirea din funcție a viceprimarului se realizează de consiliul local, la solicitarea argumentată a unei treimi din numărul total al consilierilor sau la solictarea expresă a primarului.
În alin. (I) al art. 83 se prevedere că secretarul unei localități, indiferent că e comună, oraș sau subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor , deține o funcție de conducere; în alin. (1) al art. 88 se precizează faptul că numirea și eliberarea din funcție a personalului care activează în cadrul serviciile publice comunale sau orășenești se duce la îndeplinire de către primari, în baza legii, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, numirea și eliberarea din funcție a persoanelor angajate în cadrul aparatului propriu de specialitate al consiliului local realizează doar prin dispoziția primarului, în condițiile legii în art. 89 se dispune că funcționarii din cadrul serviciilor publice comunale sau orășenești și din aparatul propriu de specialitate al entităților administrației publice locale au parte de echilibru și siguranță pe posturile deținute, în conformitate cu legile în vigoare.
Există alte capitole din Legea nr. 215/2001 unde se regăsește termenul de funcționar public. Conform art. 120 alin. (1), secretarul general al județului, este funcționar public de conducere, în art. 130 alin. (3) se dispune că numirea și eliberarea din funcție a prefectului se fac prin hotărâre a Guvernului, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, numirea și eliberarea din funcție a subprefecților se fac prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului și a Ministerului Administrației și Internelor.
Noțiunea de funcții publice se folosește și în alte legi. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) și b) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, această lege reglementează:
a) funcțiile, competențele, responsabilitățile, drepturile și obligațiile specifice personalului didactic și didactic auxiliar, precum și ale celui de conducere, de îndrumare și de control;
b) condițiile și modalitățile de ocupare a posturilor și funcțiilor didactice, didactice auxiliare, a funcțiilor de conducere, de îndrumare și de control, precum și condițiile și modalitățile de eliberare din aceste posturi și funcții, de încetare a activității și de pensionare a personalului didactic și didactic auxiliar.
În art. 5 din aceeași lege sunt prevăzute funcțiile didactice, iar în art. 6 funcțiile didactice auxiliare.
Noțiunea de funcții o găsim reglementată și în O.U.G. nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată prin Legea nr. 532/2004 care, în art. I, dispune că prevederile prezentului statut se aplică personalului vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor și reglementează:
a) funcțiile publice specifice din cadrul Autorității Naționale a Vămilor;
b) drepturile șl îndatoririle specifice personalului vamal și unele sporuri specifice la salariul de baza de care aceștia beneficiază;
c) incompatibilitățile și conflictele de interese specifice personalului vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor.
Fără a se prevedea explicit, din cuprinsul O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări prin Legea nr. 427/2001, rezultă că, în raport de locul în care își desfășoară activitatea, o parte a personalului silvic are calitatea de funcționar public căruia, potrivit art. 58, i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Din această categorie face parte, în opinia noastră, personalul silvic prevăzut în art. 2 din ordonanță, care prevede că, în funcție de locul în care își desfășoară activitatea, personalul silvic poate fi angajai (încadrat) în:
a) aparatul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în inspectoratele silvice teritoriale pentru controlul aplicării regimului silvic în fondul forestier național, precum și în oficiile cinegetice teritoriale;
b) unitățile silvice care administrează fondul forestier proprietate publică a statului, precum și cele de cercetare științifică și proiectare silvică;
c) unitățile care administrează fondul forestier proprietate publică aparținând unităților administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii.
Tot despre funcțiile publice, face referire si Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului care, în alin. (1) al art. 1 dispune că polițistul este funcționar publice civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului.
De asemenea, noțiunea de funcție publică sau aceea de funcție de demnitate publică o întâlnim și în legile de salarizare cum sunt: Legea nr. 40/1991 care se referă la salarizarea Președintelui și Guvernului României, precum și a personalului Președinției, Guvernului și a celorlalte organe ale puterii executive, Legea nr. 53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi materiale ale senatorilor și deputaților, precum și salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României – se arata că aceste două legi le-am reținut numai pentru partea referitoare la personalul Președinției, Guvernului și al celorlalte organe ale puterii executive, precum și pentru personalul din aparatul Parlamentului României, pentru că numai aceștia sunt, în condițiile legii, funcționari publici -, precum și Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
Funcții publice sunt prevăzute și în hotărâri ale Guvernului. Astfel, prin H.G. nr. 43/1998 pentru înființarea funcției de secretar general în cadrul ministerelor s-a instituit, așa cum rezultă și din titlul acesteia, funcția de secretar general al ministerelor; în diferite hotărâri
ale Guvernului de înființare, organizare și funcționare a unor autorități naționale, instituții ș.a., în organigramele lor este prevăzută funcția de secretar general. Astfel, de exemplu, prin H.G. nr. 755/2003 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor se prevede în Anexa I „Structura organizatorică" funcția de secretar general. Tot astfel, în Anexa 1 „Structura organizatorică" la H.G. nr. 68/2004 privind organizarea și funcționarea Institutului Național de Statistică4 se prevede aceeași funcție – de secretar general.
De asemenea, prin H.G. nr. 760/2003 privind organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 la un număr maxim de posturi de 34, este prevăzută funcția de secretar general, iar la Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, prin H.G. nr. 13/2004 privind aprobarea Statutului acesteia, s-a prevăzut, pe lângă funcția de secretar general, și aceea de secretar gen, instituții ș.a., în organigramele lor este prevăzută funcția de secretar general. Astfel, de exemplu, prin H.G. nr. 755/2003 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor se prevede în Anexa I „Structura organizatorică" funcția de secretar general. Tot astfel, în Anexa 1 „Structura organizatorică" la H.G. nr. 68/2004 privind organizarea și funcționarea Institutului Național de Statistică4 se prevede aceeași funcție – de secretar general.
De asemenea, prin H.G. nr. 760/2003 privind organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 la un număr maxim de posturi de 34, este prevăzută funcția de secretar general, iar la Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, prin H.G. nr. 13/2004 privind aprobarea Statutului acesteia, s-a prevăzut, pe lângă funcția de secretar general, și aceea de secretar general adjunct. De altfel, funcția de secretar general adjunct o găsim și în organigrama Ministerului Sănătății, Anexa 1 a H.G. nr. 743/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății.
Ținând seama de cele relevate mai sus, unele concordanțe apar necesare, chiar dacă respectivele acte administrative de autoritate au fost adoptate de același organ central al administrației publice, concordanța ar putea fi realizată fie prin modificarea în acest sens a H.G. nr. 43/1998. fie prin schimbarea deciziilor Guvernului prin care se specifică funcția de secretar general sau de secretar general adjunct la câteva ministere ori alte entități de calificare din administrația publică centrală.
Cât privește serviciile publice care sunt organizate și funcționează ca regii autonome de interes public, precizăm că și acestea sunt dotate cu funcții publice prevăzute în hotărârile Guvernului, pentru regiile autonome de interes public național, sau prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale, pentru cele de interes public local, ori prin statul de funcții aprobat de consiliul de administrație al regiei autonome de interes public.
Din cele de mai sus rezultă ideea că că posturile publice sunt stabilite în baza Constituției, a legilor și hotărârilor de Guvernului și prin ștatele de funcții acceptate de Consiliile de Administrație ale Regiilor Autonome de interes public, dacă nu au fost menționate în documentul administrativ de autoritate – hotărâri ale Guvernului sau consiliilor locale ori județene – de instituire, structurare și acționare în bune condiții a regiilor autonome de interes public național, local sau județean. Funcțiile publice ale fiecărui serviciu public se stabilesc de ministere, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, de consiliile locale sau județene, prin statute, regulamente sau norme proprii de organizare.
Astfel, conform alin. (1) al art. 10 din M. Of. nr. 742/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii și Cultelor, structura organizatorică a Ministerului Culturii și Cultelor este prevăzută în Anexa nr. 1. În cadrul acesteia, prin ordin al ministrului culturii și cultelor se pot organiza, în condițiile legii, servicii sau birouri.
Hotărâri similare se regăsesc și în alin. (1) al art. 5 din H.G. nr. 743/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății. Tot astfel, în alin. (l) al art. 5 din H.G. nr. 755/2003 privind organizarea si funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor se prevede că structura organizatorică a Autorității este prevăzută în Anexa nr. 1. In cadrul acesteia, prin ordin al președintelui se pot organiza și alte servicii, precum și birouri.
I.2. Funcția publică administrativă
Odată cu formarea noțiunilor incipiente de drept administrativ modern și consfințirea libertății sale, teoriile și legile juridice de specialitate au consolidat esența unităților și regimul juridic adecvat.
Legile românești susțin ideea că funcția de stat aparține dreptului administrativ, cu ajutorul căruia se înfăptuiește puterea statală, iar situațiile de drept public nu pot fi evaluate cu ajutorul dreptului privat. În același timp, se observă că statutul din punct de vedere juridic al funcționarului public este de natură obiectivă, nicidecum subiectivă.
Așadar, caracterul jurisdicțional al funcției publice se bazează pe teoria statului legal, funcționarul public fiind un beneficiar al autorității publice, având la bază atributele unei puteri de natură publică.
Potrivit legii, funcția publică semnifică totalitatea atribuțiilor și îndatoririlor, decise într-un mod legal, pentru a duce la îndeplinire atributele de putere publică ale administrației publice centrale și locale.
Definirea exactă pentru funcția publică se bazează pe stabilirea exactă a sarcinilor pe care le are o instituție din administrația publică, sarcini stabilite de legea de bază sau alte legi din domeniu.
Legea mai folosește și noțiunea de „responsabilitate”, care are mai mult un sens filozofic, de referire a omului la totalitatea valori actuale și mai puțin o conotație juridică.
Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:
a) legalismul, nepărtinirea și justețea;
b) transparență;
c) eficiență și eficacitate;
d) conștiința datoriei, în raport cu condițiile impuse de lege;
e) îndreptarea către oameni;
f) siguranțăe în îndeplinirea sarcinilor funcției publice;
g) supunere ierarhică.
Funcțiile publice sunt menționate în anexa la Legea statutului funcționarilor publici.
Acțiunile realizate în cadrul serviciilor administrației publice locale sau centrale se bazează pe:
a) îndeplinirea în bune condiții a legilor și a altor acte normative;
b) redactarea planurilor de acte normative și a altor decrete caracteristice unei entități sau unități publice, precum și garantarea aprobării lor;
c) alcătuirea unor proiecte, politici și strategii, programe, studii, analizelor și statisticilor, documente prin care se pun legile îmn execuție, care să folosească la îndeplinirea sarcinilor care revin respectivei instituții publice în acțiunea globală a administrației publice locale sau centrale;
d) îndrumarea, evaluarea și auditul public intern;
e) administrarea personalului și a buggetului;
f) strângerea datoriilor bugetare;
h) determinarea unor activități bazate pe planul de informatizare a administrației publice.
Concretizarea funcției publice se bazează pe mai multe fundamente. Astfel, calitatea funcției publice se observă prin felul limitat de către autoritățile publice, prin acte cu caracter jurisdicțional, pentru realizarea unui scop comun. Îndatoririle specifice fiecărei funcții publice se decid în funcție de obligațiile caraceristice ale entităților și instituțiilor publice, cu îndeplinirea fundamentelor treptelor sociale, calificării și profesionalizării funcției publice. Așadar, sarcinile și obligațiile create de o funcție publică le crează nu pot fi modificate, inlocuite sau eliminate de către posesorul funcției, dacă legea nu i-a acordat un astfel de statut. Funcțiile publice au caracter continuu, obligatoriu.
Competențele funcției publice acordate funcționarului public sunt reprezentate de drepturi și îndatoriri legale, care trebuie respectate conform fișei postului ocupat, care se atașează actului administrativ în baza căruia respectiva persoană este numită în funcție, aceasta primind la rândul său o copie.
Funcția publică este incompatibilă cu alte câteva funcții, având rolul de a asigura probitatea și autoritatea funcției. Orice funcție publică administrativă se încadrează într-o anumită ordine care acordă prin organizarea și activitate executarea tuturor îndatoririlor.
Clasificarea funcțiilor publice se regăsește în actul de înființare, organizare și funcționare (R.O.F.) a respectivei autorități publice. Funcționarii publici ierarhic inferiori au obligația să asculte de ordinele și indicațiile primite de la funcționarii ierarhic superiori. Orice unitate sau instituție publice are în componență mai multe posturi care însumează sarcinile asimilate unei funcții publice.
Totalitatea funcțiilor publice formează ștatul de funcții al acelei instituții, hotărât în baza legiiconform câstigurile publice ocrotite și de resursele umane și materiale care pot fi atribuite, pentru satisfacerea interesului public. În ștatul de funcții sunt specificate: numărul posturilor, nivelul studiilor, cât și nivelul de școlarizare pentru fiecare funcție publică în parte.
Totalitatea funcționarilor publici statutari compun corpul funcționarilor publici, iar funcționarii scoși (înlocuiți) din funcția publică în baza legii, compun corpul de rezervă aflat în subordinea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
I.3. Clasificarea funcției publice
Funcțiile publice – din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală se clasifică conform alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 188/1999, republicată, astfel:
a) funcții publice generale și funcții publice specifice;
b) funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a II-a și funcții publice din clasa a III-a.
Funcțiile publice generale semnifică totalitatea sarcinilor și îndatoririlor generale și comune ale entităților și instituțiilor publice, pentru îndeplinirea atribuțiilor generale, iar funcțiile publice specifice semnifică totalitatea atribuțiilor și îndatoririlor specifice unor entități și instituții publice, pentru ducerea la îndeplinire a atribuțiilor specifice.
Funcțiile publice generale se clasifică în trei mari grupe:
funcții publice specifice înalților funcționari publici:
secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;
consilier de stat;
secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
prefect;
subprefect;
secretar general al prefecturii, secretar general al județului și al municipiului București;
director general din cadrul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
funcții publice specifice funcționarilor publici de conducere:
secretar al municiiului, al sectorului municipiului București al orașului și comunei;
director general adjunct, director și director adjunct din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrațiilor publice centrale, precum și în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale;
șef serviciu;
șef birou;
funcții publice specifice funcționarilor publici de execuție:
expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;
referent de specialitate;
referent.
Funcțiile publice specifice sunt:
arhitect șef;
inspector de concurență;
inspector vamal;
inspector de muncă;
controlor delegat;
comisar.
Din textele legale redate, care reglementează clasificarea funcțiilor publice, rezultă și clasificarea funcționarilor publici corespunzător clasificării funcțiilor publice. Există funcționari publici care dețin funcții publice generale – cele prevăzute la pct. 1-13 ale Capitolului 1 din Lista cuprinzând funcțiile publice – și funcționari publici care ocupă funcții publice specifice, cele prevăzute la pct. 1–6 din Capitolul II ale Anexei la Legea nr. 188/1999, republicată.
O altă clasificare a funcționarilor publici pe care o face legiuitorul este aceea pe clase, deoarece persoana fizică care ocupă o funcție din cele trei clase – prevăzute la lit. a), b) și c) ale art. 8 – face parte din clasa funcției publice pe care o ocupă. In sfârșit, cel de-al treilea criteriu de clasificare a funcționarilor publici îl constituie categoria funcției pe care o ocupă. Se regăsesc trei categorii de funcționari publici – înalți funcționari publici, funcționari publici de conducere și funcționari publici de execuție.
Funcționarii publici de execuție sunt de trei feluri:
funcționari publici de execuție clasa I: experți, consilieri, inspectori, consilieri juridici, auditori;
funcționari publici de execuție clasa a II-a: referenți de specialitate;
sunt funcționari publici de execuție din clasa a III-a: referenți.
Funcțiile publice de execuție se înpart, la râdnul lor, după gradul de profesionalizare, în patru categorii: superior; principal; asistent; debutant.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 188/1999, republicată, funcțiile publice se împart în trei clase, conform nivelul studiilor necesare ocupării funcției publice, astfel:
clasa I cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
clasa a II-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
clasa a III-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale absolvite cu diplomă.
După modul de răspândire a titularilor, se observă:
funcții obținute prin numirea titularilor;
funcții obținute prin repartizarea titularilor;
funcții obținute prin alegerea titularilor;
Funcțiile de conducere se pot clasifica după mai multe criterii, si anume:
După cuprinsul actului decizional administativ, există:
funcții care includ toate elementele conducerii;
funcții care includ doare anumite elemente ale conducerii.
După originea legislativă, se disting:
funcții regăsite doar în Constituție;
funcții regăsite în Statutul funcționarilor publici;
funcții registe în statute speciale.
În funcție de gradul de polivalență și responsabilitate, apar:
funcții de conducere ale organelor administrative;
funcții de conducere ale organelor interne;
funcții de conducere ale compartimentelor.
În funcție de remunerație, există:
funcții de conducere plătite (cu sau fără indemnizație);
funcții de conducere neplătite.
Funcțiile de execuție se clasifică în:
funcții pur administrative;
funcții de specialitate.
Capitolul II
Regimul juridicgeneral al funcției publice
II.1. Noțiunea și regimul juridic al funcționarilor publici
În cadrul administrației publice centrale sau locale, persoanele angajate într-o funcție publică se numesc funcționari publici.
Funcționarul public reprezintă acea persoană care este numită de o instituție publică abilitată sau stabilită conform legii și împuternicită în mod legal cu sarcinile potrivite funcției sale, îndeplininind continuu o îndatorire, pentru a menține viu bunul meres al a unui serviciu public.
Funcționarul public, conform Legii Funcționarului public, este persoana desemnată, în baza legislației în vgoare, într-o profesie publică.
Funcțiile publice există în cadrul autorităților și instituțiilotr publice din administrația publică centrală și locală și regiilor autonome.
Exercitarea funcției publice este subordonată unor principii care stau la baza acesteia, și anume:
asigurarea promptă, eficientă, fără prejudecăți, corupție, abuz de putere și presiuni politice a tuturor activităților realizate de funcționarii publici;
alegerea funcționarilor publici doar după criteriul competenței profesionale;
egalitatea șanselor la accederea și promovarea în corpul funcționarilor publici;
stabilitatea funcționarilor publici.
Pentru ca o persoană să fie funcționar public trebuie să aibă cetățenie română și domiciliul în țară. Inclusiv pentru funcțiile și demnitățile publice civile și militare este necesară îndeplinirea condițiilor specificate mai sus, precum și alte condițiii colaterale.
Ca să devină funcționar public o persoană trebuie să aibă minim 18 ani, dacă în legislație nu se prevede o altă vârstă.
Persoana fizică care dorește să ajungăfuncționar public trebuie să aibă studii superioare, superioare de scurtă durată, liceale sau postliceale, iar pentru unele acte normative este nevoie de o pregătire de specialitate, într-un anumit domeniu.
În legea administrației publice locale se specifică că, pentru ocuparea funcțiilor de prefect sau subprefect al unui județ, sunt necesare studii superioare de lungă durată, iar pentru ocuparea funcției de secretar al comunei, orașelor și subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului București, sunt necesare studii superioare sau administrative, în caz excepțional, funcția de secretar putând fi ocupată de o persoană cu alte studii superioare sau cu studii liceale finalizate cu diplomă de Bacalaureat.
Investirea într-o funcție publică se face pe bază de concurs, susținându-se un examen, alcătuit, de cele mai multe ori, dintr-o probă scrisă (grilă sau sinteză) și o probă orală (de multe ori asimilată competențelor proactive).
Persoana fizică ce ocupă o funcție publică trebuie să execute o acțiune neîntreruptă și regulată, respectând intervalul de muncă corespunzător serviciului public în cauză;
Pentru activitatea întreprinsă, funcționarul public trebuie să primească un salariu, al cărui valoare este normată prin legile speciale din domeniu.
Orice persoană care ocupă o funcție publică are anumite drepturi și obligații conferite de legrile în vigoare.
După cum se poate observa, definiția dată de legiuitor funcționarului public se deosebește de aceea dată de unii autori. Una din deosebiri constă în aceea că, în timp ce autorii au avut în vedere principalele aspecte ale noțiunii de funcționar public, respectiv învestirea într-o funcție publică a unei persoane fizice care întrunește condițiile cerute de lege pentru a fi numită într-o asemenea funcție publică, ce desfășoară o activitate continuă și ritmică pentru care primește un salariu, legiuitorul a redus definiția funcționarului public numai la persoana – fără a preciza că este vorba despre o persoană fizică – numită într-o funcție publică.
Funcționarul public este o persoana fizică care ocuplă, în mod legal, o funcție publică aparținând unui serviciu public care execută, continuă, unele operațiuni în urma cărora este retribuit cu un salariu.
Potrivit alin. (3) al art. 2, activitățile realizate de funcționarii publici sunt:
a) aplicarea cu corectitudine a legilor și a acte normative în vigoare.
b) formularea proiectelor de acte normative și a altor legi specifice instituției publice respective, precum și asigurarea aprobării acestora;
Ne îndoim că aceste activități – elaborarea de proiecte și obținerea avizelor – se realizează în executarea prerogativelor de putere publică. Aceste activități – aborarea de proiecte și obținerea de avize – sunt operațiuni tehnico-materiale/operațiuni administrative care nu produc efecte juridice prin ele însele.
c) găsirea, formularea unor proiecte politicilor și a unor strategii, programe, a studii, analize și statistici, precum și a documentelor referitoare la aplicarea și punerea în executare a legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice.
d) consilierea, verificarea și auditul public intern;
e) administrarea resurselor umane și a resurselor financiare;
f) recuperarea datoriilor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în relațiile directe cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat din țară și străinătate, în baza atribuțiilor decise de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în instanță a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;
h) realizarea de acțiuni conforme cu strategia de informatizare a administrației publice.
Activitățile întreprinse de funcționarii publici sunt atribuțiile puse în mișcare în baza legii și unor acte normative a căror nerespectare duce la penalizarea celor care nu le respectă.
Așa fiind, se consideră că atribuțiile îndeplinite de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, prevăzute la alin. (3) al art. 2, ar trebui revizuite pentru a cuprinde numai acele atribuții care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, și nu aceea de la lit. e) (gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare) sau cea prevăzută la lit. g) (reprezentarea în fața instanțelor judecătorești) care se poate realiza de consilierul juridic al autorității sau instituției publice, parte în proces.
Corpul funcționarilor publici este alcătuit din toți funcționarii publici care își desfășoară activitatea în autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.
Corpul funcționarilor publici este format din funcționarii publici din entitățile și instituțiile publice ale administrației publică centrale și locale, din cadrele didactice – menționate în art. 6 lit. d) din Legea nr. 188/1999 republicată – mai numeroase decât funcționarii publici din administrația publică, din corpul magistraților – prevăzut la lit. c) al aceluiași articol, precum și funcționarii publici, cu statute speciale, cum este specificat în alin. (1) al art. 5 – din:
a) organismele Parlamentului României;
b) organismele Administrației Prezidențiale;
c) organismele Consiliului Legislativ;
d) organismele diplomatice și consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliția și alte organisme din Ministerul Administrației și Internelor;
g) alte organisme publice determinate în mod legal – autorități administrative autonome, cum ar fi: Consiliul Concurenței, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Consiliul Național al Audiovizualului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ș.a.
Așa fiind, se consideră că alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, definește conceptul de corp al funcționarilor publici din administrația publică centrală și locală, pentru că, după cum am arătat, corpul funcționarilor publici din țara noastră cuprinde totalitatea funcționarilor publici, și nu numai pe aceia din autoritățile și instituțiile publice ale administrați ei publice centrale și locale.
Selecția funcționarilor publici a reprezentat o preocupare din timpuri străvechi, criteriile și căile de selecție reprezintă pentru fiecare stat și fiecare perioadă trăsăturie definitorii ale administrației de stat.
Alegerea acestor funcționari are anumite specificități.
Există două mari categorii de metode de selectare:
metode nedemocratice – hazardul, norocul, nepotismul;
metode democratice – selecția politică, selecția profesională, seclecția intelectuală.
Evoluția criteriilor de recrutare trebuie înțelese sub aspectul în special real-uman. De exemplu, metoda examenului (concursului) – de tip democratică – este caracteristică administrațiilor moderne, s-a aplicat încă din antichitate, în evul mediu și chiar în anumite imperii.
Nepotismul și favoritismul (mai ales cel politic) sunt argumente decisive pentru ocuparea unui post public și nu argumentul valorii candidatului, ca să nu se mai amintească și de subiectivismul și favoritismul manifestat în cazul folosirii „metodei selecției libere”, metodă oficială în multe state, fiind o consacrare legislativă. De aici reiese interesul deosebit pentru căutarea și punerea în practică a soluțiilor de contracarare, de formare a unui spirit de responsabilitate față de funcția publică.
II.2. Tezele din doctrina interbelică
Referitor la teoriile existente în perioada interbelică, se regăsesc mai multe idei, care se referă pe de o parte la categoria funcționarilor publici și pe de altă parte la tipologia jurisdicțională a funcției publice. Aceste diferențieri au o explicație clară și simplă, legată de caracteristicile unor administrații naționale și de interesele politice care se doreau rezolvate prin legiferările jurisdicționale referitoare la funcționari.
Pe baza acestor interese și rezolvări distincte, au apărut legat de natură juridică a funcție de stat, două teorii. Prima dintre ele se referă la „situația contractuală”, regăsită în state ca Germania și Franța. Funcția publică este văzută de germani prin prisma insituțiilor de drept civil, în speță contractul de mandat, iar autorii francezi (precum Lafferiere) pun în centrul funcție publice noțiunea de contract administrativ.
A doua teorie, a dreptului legal, susținut de mari teoreticieni francezi ca Esmein, Duguit, Jeze, socotesc funcția de stat drept un ststut legal, pentru că actul de formare al acestuia este un act de autoritate, iar cel care duce la îndeplinire respectiva funcție, îndeplinește autoritatea statală.
Pornind de aici, Paul Negulescu consideră funcția publică o multitudine de capacități și atribuții, pregătite de lege pentru mulțimirea unui scop general, pentru a fi ocupat, doar pentru o durată scurtă, de un tutular, o persoană fizică care duce la înfăptuire posibilitățile în baza unei concurențe și caută să înfăptuiască țelul pentru care a fost înființată respectiva funcție. El consideră, în același timp, că o funcție publică aparține unui serviciu public doar dacă este organizat de stat.
Deci, în perioada interbelică s-a dezvoltat o gândire administrativă asupra categoriei juridice cu ajutorul căreia se explică funcția publică ca stare de fapt juridică, și asupra regimului jurisdicțional al funcțioanrului public, „stăpânul” funcției publice.
S-a ajuns asfel să se vorbească în legislația germană despre existența dreptului disciplinar al funcționarilor publici, care are un caracter special, care îl deosebește de dreptul privat și cel penal, întrucât funcția publică nu reprezintă un contract. Interesul general face să se admită în profilul statului dreptul de a folosi asemenea metode disciplinare care să oblige pe funcționari să să ducă la bun sfârșit sarcinile avute, pentru a fi menținută buna desfășurare a muncii de zi cu zi.
II.3. Opiniile exprimate în doctrina anilor 1949 – 1989
Prin apariția întâiului Cod al muncii s-a observat grija autorilor de drept administrativ și de dreptul muncii pentru a explica în termneni mult mai clari noțiunea de funcție publică, precum și termenul de funcționar. De la început s-a pus problema dacă exista un regim jurisdicțional preferențial pentru acești funcționari, întrucât Codul muncii apărea ca dreptul comun al tuturor relațiilor de muncă, scoțând din vigoare Statutul funcționarilor publici.
Rezolvarea acestei problematici a avut un răspuns negativ, pentru că funcționarii apăreau ca oamenii muncii, care prestau anumite ativități în cadrul organismelor de stat.
Asfel, se observă că regimul juridic administrativ are un mare impact asupra regimului de dreptul muncii când se face referire la raporturile de muncă ale anumitor persoane fizice devenite funcționari publici.
Un alt mod de gândire în acest domeni se referă la existența unui raport dublu jurisdicțional pentru funcționarii publici. Întâi apare ca subiect al unui raport de serviciu ce se naște prin actul de numire sau alegere în funcție și în baza acestui raport funcționarul își exercită atribuțiile legate de funcția respectivă, acționând în numele statului. Funcționarul de stat mai apare și ca subiect al raportului juridic de muncă în care funcționarul intră cu instituția care-l angajează, raport care formează obiectul dreptului muncitoresc.
Funcționarul public care îndeplinește îndatoririle sale de serviciu, aducând unor terțe persoane măsuri de forțare pe cale administrativă, este tot un element al relației jurisdicționale de muncă.
Deci, după al doilea război mondal, deși se dorea păstrarea trăsăturilor tradiționale, apar noi definiții ale ideilor de funcție publică și funcționar public, întrucât conceptele din perioada interbelică, tradițională, caută să își împrospăteze sensurile, ajungându-se, în unele situații, la unele definiri neclare.
II.4. Orientări ale doctrinei actuale
În țările din Uniunea Europeannă există o împărțire a concepțiilor legate de reglemenetarea funcției publice, existând două idei:
ideea statutului legal, care provine de la regimul juridic de drept public;
ideea statutului comerical, care provine din regimul de drept privat.
Cele două idei nu se opun una alteia.
În gândirea franceză din zilele noastre se poate spune că, deși ideii de funcție publică i se acordă mai multe înțelesuri, referitor la termenul de funcționar public se dorește păstrarea sensului de bază cât mai mult posibil.
Conform sistemului constituțial actual, funcția publică devine un regim special al dreptului public, cu toate urmările ce apar din această definire referitor la dreptul de asociere, grevă, rezolvarea conflictelor, care sunt elemente ale compeltelor de judecată de drept administrativ.
Astfel, trebuie făcută diferențierea între funcționarii titulari ai unei funcții, conform regimului statutar, de drept public, și muncitorii, angajații de rând din colectivul organismelor de stat care prestează activități confom unei orânduieli a dreptului muncii, având drept fundament contractul individual de muncă.
Deosebirea dintre dreptul funcției publice și dreptul muncii este foarte explicită în partea occidentală a Europei, balanța înclinând în favoarea unuia sau altuia dintre regimuri în mod diferit de la stat la stat.
Această diferențiere nu elimină șansa ca unele elemente de ordin tehnic legate de funcția publică și relațiile de muncă să fie normate de aceeași lege (exemplu: regimul fostelor cărți de muncă, scoase din uz în 2011, regimul calculării pensiilor etc.)
II.5. Condiții generale ale investirii în funcție
Poate ocupa o funcție publică – poate deveni funcționar public persoana care realizează simultan câteva criterii, si anume:
a) este de naționalitate română și are domiciliul în țara noastră;
b) știe să vorbească și să scrie în limba română;
c) a împlinit cel puțin 18 ani;
d) are capacitate completă de exercitare;
e) este apt medical pentru a ocupa funcția publică respectivă;
f) are studiile necesare meționate în legea funcționarului public;
g) îndeplinește criteriile de bază pentru ocuparea funcției publice;
h) are un cazier judiciar impecabil, nu a suferit vreo sancțiune pentru vreun delict comis contra umanității, statului sau a autorităților, infracțiune de muncă sau legată de activitatea sa, care îngrădește îndeplinirea justișției, de fals, corupție, sau a unei infracțiuni realizată cu bună știință, care ar pune-o în contradicție cu relizarea atribuțiilor funcției publice, doar dacă persoana resopectivă nu a fost reabilitată;
i) nu a fost demisă dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani:
j) nu a desfășurat acțiuni de poliție politică.
Dintre toate condițiile cerute de lege (art. 30), de reținut este idee de la lit. g), potrivit căreia persoana fizică îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice. În opinia unor autori, această condiție a legii privește pe cei care doresc să ocupe una din funcțiile publice specifice prevăzute în Anexa legii. În cazul în care legiuitorul a urmărit altceva prin această condiție, ar trebui să prevadă clar ce a voit să reglementeze.
Un candidat reușit la concurs nu are dreptul la numirea în funcția publică dacă autoritatea administrativa renunța să-și ocupe toate posturile vacante sau o parte din aceste posturi. În astfel de situație cel interesat nu poate protesta.
Dacă autoritatea administrativă procedează la numiri, ea trebuie să le facă în ordinea rezultatului.
Cu excepția persoanelor alese și/sau numite, cei mai mulți funcționari sunt împuterniciți în baza unui act administrativ de numire, care aatrage după sine o serie de responsabilități ale respectivei funcții în care se face numirea, create în baza legii.
Trebuie făcută distincția între funcția publică și funcția managerială în administrația publică. Funcția publică administrativă reprezintă multitudinea îndatoririlor, responsabilităților, capacităților pe care le primesc titulare aleși sau nu de un grup electoral și cele numite pentru a duce la îndeplinire scopuril departamentului și/sau instituției și sistemului adminstrativ în întregimea sa.
Titularii funcțiilor publice și manageriale, de regulă, sunt funcționari publici de carieră care provin din rândul profesioniștilor, recrutați în special din cadrul sistemului administrativ existent și/sau din afara acestuia.
Există și a treia categorie de funcții publice cu caracter politic ocupate de reprezentanți aleși și/sau numiți.
Numirea intr-o funcție publică reprezintă o manifestare de drept public realizată cu ajutorul actelor administrative. Astfel, funcționarul public este investit cu un statut legal în care sunt prevăzute atribuțiile, drepturile și obligațiile acestuia.
Se poate afirma că situația juridică a funcționarului public este statutară.
Funcționarii publici numiți prin procedura de drept public exercită puterea publică având dreptul de a-și îndeplini funcția în cadrul competenței stabilite de lege.
O persoană este considerată că a dobândit calitatea de funcționar public o dată cu actul de numire și trebuie să se prezinte la post după comunicarea numirii. În caz contrar, se revocă numirea în condițiile legii. Dacă legea stabilește obligația depunerii jurământului de credință, această activitate reprezintă și o condiție esențială pentru ca un funcționar să fie investit în mod legal, cu atribuțiile funcției.
Investirea sau dobândirea atribuțiilor funcției este condiționată prin lege de această manifestare solemnă de voință, pe care o face funcționarul depunând jurământul de credință. Înainte de depunerea jurământului, funcționarul nu este investit legal, iar actele pe care le-ar efectua un asemenea funcționar sunt nule și nu pot produce efecte juridice. Conform principiului general în materia funcției publice, numirea funcționarului se face cu respectarea condițiilor și procedurii stabilite în actele normative.
Prin urmare, numirea funcționarilor publici este o activitate intrinseca procesului de management și de execuție din administrație și marchează de fapt începutul perioadei de exercitare a sarcinilor, competentelor și responsabilităților de către fiecare persoană integrată în structură
Capitolul III
Statutul funcționarilor publici
III.1. Noțiunea de funcționar public
În general, în administrația de stat persoanele care dețin funcții publice poartă denumirea generică de funcționari publici.
Funcționarul public reprezintă acea persoană care, potrimit unor norme legale, este desemnată de o entitate publică atribuții în domeniu sau selectată după anumite criterii și împuternicită în baza legilor cu cu anumite competențe necesare funcției sale, executând continuu anumite activități, pentru a garanta desfășurarea neîntreruptă a unui serviciu public.
Conform alin. (1) al art. I din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, modificată și republicată, legea legiferează relațiile de tip jurisdicțional dintre funcționarii publici și entitățile și instituțiile publice regăsite în administrația publică centrală și locală, numite raporturi de serviciu. Potrivit alin. (1) al art. 2 din aceeași lege, funcția publică semnifică totalitatea sarcinilor și îndatoririlor, hotărâte în mod în legal, pentru a se duce la îndeplinire atributere de putere publică de către administrația publică centrală și locală.
Funcționarul public este persoana desemnată, în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică, unde este numit de conducătul autorităților sau instituțiilor publice.
Având la bază ideea că persoana fizică care ocupă respectiva funcție publică este funcționar public, există unele elemente care formează o definire de bază a funcționarului public. Așadar:
toate serviciile publice ale administrației publice – autorități și instituții publice din administrația publică centrală și locală, regiile autonome de interes – au în componență funcții publice, multutudinea îndatoririlor, calităților și răspunderilor, pentru înfăptuirea sarcinilor caracteristice pentru fiecare serviciu public de către persoanele fizice care ocupă, în mod legal, acea funcție publică;
pentru ca o persoană să poată ocupa o funcție publică trebuie să aibă cetățenie română și să dețină domiciliul în România. Funcțiile și demnitățile publice civile sau militare pot fi deținute, conform legii, de persoane care au naționalitatea română și domiciliază în țară. Pe lângă aceste cerințe ale Constituției, prin diferite legi se cer și alte condiții, referitoare la vârstă, studii s.a.
pentru a putea fi numit funcționar public trebuia ca persoana fizică să aibă minim 18 ani;
atât Legea nr. 188/1999, republicată, cât și alte acte normative impun ca persoana fizică ce urmează să devină funcționar public să posede anumite studii – superioare, superioare de scurtă durată, liceale sau postliceale –, iar unele acte normative cer o anumită pregătire de specialitate, cum ar fi: jurist, economist, medic, inginer ș.a.
învestirea într-o funcție publică se face în baza unui concurs ori examen (care trebuie să aibă o probă scrisă și una orală sau practică);
persoana fizică ce ocupă o funcție publică trebuie să presteze o muncă continuă și periodică, cu respectarea orelor de program al respectivului serviciului public;
pentru activitatea depusă, persoana fizică – funcționarul public – este îndreptățit să primească o remunerație conformă legii, pentru a se întreține pe el și familia lui;
pe durata ocupării funcției publice, persoana fizică are câteva drepturi și obligații;
Așadar, funcționarul public este persoana fizică numită într-o funcție publică, pentru a presta, contra unuei remunerații, o activitate continuă și regulată într-un serviciu public administrativ. Pe durata ocupării unei funcții publice, persoana fizică se bucură de stabilitate, echilibru și are anumite drepturi și obligații.
După cum se poate observa, definiția dată funcționarului public se deosebește de aceea dată de unii autori. Una din deosebiri constă în aceea că, în timp ce autorii au avut în vedere principalele aspecte ale noțiunii de funcționar public, respectiv învestirea într-o funcție publică a unei persoane fizice care întrunește condițiile cerute de lege pentru a fi numită într-o asemenea funcție publică, ce desfășoară o activitate continuă și ritmică pentru care primește un salariu, legiuitorul a redus definiția funcționarului public numai la persoana – fără a preciza că este vorba despre o persoană fizică – numită într-o funcție publică.
În doctrina juridică interbelică s-a susținuț, într-o opinie, că funcționarii publici sunt acele persoane desemnate de autoritatea îndreptățită care posedă caracteristicile funcției lor, execută în mod continuu o anumită acțiune ce nu este doar manuală, pentru a activa un serviciu public, în schimbul unei remunerații plătibilă la un anumit interval de timp.
Într-o altă opinie s-a menționat că funcționarul public este persoana care, în schimbul unei remunerații, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de a autoritate administrativă a stalului, județelor sau comunelor.
Din cele două definiții rezultă că funcționar public este persoana fizică – cetățeanul – învestită, în condițiile legii, într-o funcție publică din cadrul unui serviciu public care prestează, în mod permanent, o anumită activitate pentru care primește un salariu – o remunerație.
În gândirea unor autori, activitățile întreprinse de funcționarii publici, sunt acele acțiuni care se realizează în mod legal, neducerea lor la îndeplinire atrăgând după sine pedepse pentru cei care nu le respectă. Astfel, nu sunt atribuții care presupun îndeplinirea competențelor de putere publică cele enumerate la lit. b) – f) de mai sus, deoarece unele din ele reprezintă operațiuni tehnico-materiale/acte administrative pregătitoare, care nu crează consecințe jurisdicționale, iar altele sunt sarcini de zi cu zi ale funcționarilor publici de execuție care nu au legătură cu realizarea angajamentelor de putere publică.
Astfel, de exemplu, un polițist, indiferent de grad, care, potrivit legii, constată săvârșirea unei contravenții și prin procesul-verbal de constatare aplică și sancțiunea, exercită prerogative de putere publică, în timp ce un consilier juridic dintr-un minister, care elaborează un proiect de act normativ ori proiectul unui aviz la un proiect de act normativ întocmit de funcționarii publici de specialitate din alt minister nu exercită prerogative de putere publică.
Aceste prerogative sunt exercitate de ministrul care își însușește proiectul de act normativ și, după ce îl semnează, îl înaintează organului competent să-1 adopte. Tot astfel, avizele ale căror proiecte au fost întocmite de un consilier, sunt semnate de ministru si transmise ministerului sau altui organ de specialitate al administrației publice centrale, care l-a solicitat.
Așa fiind, se consideră că atribuțiile îndeplinite de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, prevăzute la alin. (3) al art. 2, ar trebui revizuite pentru a cuprinde numai acele atribuții care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, și nu aceea de la lit. e) (gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare) sau cea prevăzută la lit. g) (reprezentarea în fața instanțelor judecătorești) care se poate realiza de consilierul juridic al autorității sau instituției publice, parte în proces.
Conform dispozițiilor alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, în sensul legii, suma funcționarilor publici din entitățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală o reprezintă corpul funcționarilor publici.
Corpul funcționarilor publici este format din funcționarii publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală, din cadrele didactice – menționate în art. 6 lit. d) din Statutul Funcționarilor publici, din corpul magistraților – prevăzut la lit. c) al aceluiași articol, și din funcționarii publici, cu dispoziții speciale, din:
a) organismele Parlamentului României;
b) organismele Administrației Prezidențiale;
c) organismele Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice și consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliția și alte alte orgnisme ale Ministerului Administrației și Internelor;
g) alte servicii publice stabilite prin lege: Consiliul Concurenței, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Consiliul Național al Audiovizualului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ș.a.
Așa fiind, se consideră că alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, definește conceptul de corp al funcționarilor publici din administrația publică centrală și locală, pentru că, după cum am arătat, corpul funcționarilor publici din țara noastră cuprinde totalitatea funcționarilor publici, și nu numai pe aceia din autoritățile și instituțiile publice ale administrați ei publice centrale și locale.
III.2. Categorii de funcționari publici
Ținâdn cont de competenței decizionale, stabilită de lege, funcționarii publici pot fi grupați astfel. Tipuri de funcționari publici:
Funcționari de decizie;
Funcționari care participă la pregătirea deciziilor;
Funcționari care participă la executarea deciziilor.
Funcționarii de decizie sunt aceia care dețin funcții publice de conducere în sistemul administrației publice centrale de specialitate, în administrația publică locală sau în unele compartimente organizatorice ale acestora, cum ar fi: direcțiile generale, direcțiile, serviciile etc. La aceștia se adaugă reprezentanții aleși sau numiți care dețin funcții de conducere: miniștrii, prefectul, primarul în localități, precum și unii conducători ai compartimentelor organizatorice ale administrației publice centrale și locale care au anumite atribuții, competente decizionale și responsabilități.
Funcționarii care participa la pregătirea deciziilor sunt, de asemenea, stabiliți de lege și își desfășoară activitatea în diferite compartimente organizatorice precum acelea de studii și documentare administrativa. O categorie distincta o formează reprezentanții aleși.
Funcționarii care participa la executarea deciziilor administrative sunt titulari de posturi, funcții publice de execuție din instituțiile publice. Principala sarcina a acestora este de a aplica și/sau de a urmări executarea deciziilor administrative, astfel încât interesul general și nevoile persoanelor fizice și juridice să fie satisfăcute.
Funcțiile publice – din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală se clasifică, după cum urmează:
a) funcții publice generale și funcții publice specifice:
b) funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a II-a, funcții publice din clasa a III-a.
Funcțiile publice generale, dispune alin. (2) al aceluiași articol, reprezintă totalitatea atribuțiilor și sarcinilor generale comune tuturor autorităților și instituțiilor publice pentru realizarea competențelor lor generale, iar funcțiile publice specifice, prevede alin. (3) al aceluiași articol, reprezintă totalitatea atribuțiilor și sarcinilor specifice unor autorități și instituții publice pentru îndeplinirea competențelor lor specifice.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 188/1999, republicată, funcțiile publice se clasifică în trei clase, în funcție de nivelul studiilor necesare pentru ocuparei funcției publice, astfel:
a) clasa I e alcătuită din funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau cu o diplomă echivalentă cu aceasta.
Acești funcționari pot să desfășoare activități de aplicare și executare a legilor, de control, consiliere, coordonare, conducere, elaborare de reglementări, luare de decizii sau alte activități care necesită cunoștințe superioare de specialitate.
b) clasa a II-a e alcătuită din funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă.
Acești funcționari efectuează activități de aplicare și executare a legilor, studii, îndrumare, elaborare a unor proiecte de reglementări, lucrări pregătitoare pentru luarea deciziilor, unele activități de conducere, precum și alte activități care necesită pregătire superioară de scurtă durată.
c) clasa a III-a e alcătuită din funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale absolvite cu diplomă.
Acești funcționari efectuează activități de aplicare și executare a legilor și a altor reglementări, activități de birou sau de control care necesită o cultură generală medie și cunoștințe tehnice sau profesionale de nivel mediu.
Această ierarhizare a a categoriilor funcționarilor publici în funcție de studii stabilește și domeniul activităților pe care le pot desfășura. Se decide deci un sistem piramidal în cadrul căruia fiecare funcționar public are un loc și competențe specifice nivelului său de pregătire.
Pe baza nivelul atribuțiilor titularului funcției publice, dispune alin. (1) al art. 9, funcțiile publice se clasifică în trei categorii, astfel:
funcții publice specifice clasei înalților funcționari publici;
funcții publice specifice clasei funcționarilor publici de conducere;
funcții publice specifice clasei funcționarilor publici de execuție.
Din textele legale redate, care reglementează clasificarea funcțiilor publice, rezultă și clasificarea funcționarilor publici corespunzător clasificării funcțiilor publice. Astfel, vom avea funcționari publici care ocupă funcții publice generale – cele prevăzute la pct. 1-13 ale Capitolului 1 din Lista cuprinzând funcțiile publice – și funcționari publici care ocupă funcții publice specifice, cele prevăzute la pct. 1-6 din Capitolul II ale Anexei la Legea nr. 188/1999, republicată.
O altă clasificare a funcționarilor publici pe care o face legiuitorul este aceea pe clase, deoarece persoana fizică care ocupă o funcție din cele trei clase – prevăzute la lit. a), b) și c) ale art. 8 – face parte din clasa funcției publice pe care o ocupă. În sfârșit, cel de-al treilea criteriu de clasificare a funcționarilor publici îl constituie categoria funcției pe care o ocupă. Astfel, există trei categorii de funcționari publici – înalți funcționari publici, funcționari publici de conducere și funcționari publici de execuție.
Dar funcționarii publici se mai clasifică, după cum dispune alin. (I) al art. 10, în funcționari publici debutanți sau definitivi.
Funcționarii publici de execuție se clasifică, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1), în:
funcționari publici de execuție clasa I – expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;
funcționari publici de execuție clasa a II-a – referent de specialitate;
funcționari publici de execuție din clasa a III-a – referent.
Funcțiile publice de execuție se împart, conform art. 14, după gradele profesionale, în: superior (cel mai mare grad), principal, asistent și debutant.
Există funcționari publici debutanți sau definitivi.
Sunt considerați funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice și nu realizează condițiile legii în privința deținerii unei funcții publice definitive.
Pot fi funcționari publici definitivi:
funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;
persoanele care intră în Corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitate aferentă funcției publice, de minimim 12 luni, 8 luni, și respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite;
persoanele care au promovat programe de formare și perfecționare în administrația publică.
III.3. Condițiile de acces la funcțiile publice din administrația publică
Dorința intrării în cadrul funcționarilor publici este destul de mare și foarte multe persoane își doresc ocuparea unei asemenea funcții.
Intrarea în corpul funcționarilor publici se face potrivit unor norme, a unor reguli bine stabilite. Aceasta se realizează doar printr-un concurs organizat de autoritatea sau instituția publică respectivă, doar în limita posturilor vacante, datele referitoare la concurs trebuie publicate cu 30 de zile de data fixătă pentru concurs, condițiile de organizare și desfășurare și validare a rezultatului acestuia stabilindu-se prin Hotărâre de Guvern.
Potrivit art. 50 din Legea nr. 188/1999, republicată, poate deveni funcționar public o persoană care realizează simultan câteva clauze, și anume:
a) este de naționalitate română și locuiește în România;
b) știe să scrie și să vorbească corect limba română;
c) are cel puțn 18 ani;
d) este pe deplin capabil să exercite sarcinile ce îi revin;
e) este apt din punct de vedere medical;
f) are studiile necesare ocupării funcția publică;
g) îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;
h) deține un cazier judiciar curat, nu are condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;
i) nu a fost destituita dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;
j) nu a desfășurat acțiuni de poliție politică;
Dintre toate condițiile cerute de lege (art. 30) pe care le-am redat întocmai, ne-a reținut atenția aceea de la lit. g), conform căreia persoana fizică îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice. In opinia unor autori, această condiție a legii privește pe cei care doresc să ocupe una din funcțiile publice specifice prevăzute în Anexa legii. In cazul în care legiuitorul a urmărit altceva prin această condiție, ar trebui să prevadă clar ce a voit să reglementeze.
III.4. Incompatibilități și conflicte de interese
După cum susținea Conf. J. Vermeulen, incompatibilitatea reprezintă incapacitatea funcționarului public de a se ocupa de o anumită sarcină în afară de funcția avută, iar prof. A. Teodorescu arăta că legiuitorul a interzis în dese rânduri ca funcționarul să mai dețină și alte îndatoriri, formând astfel o serie de incompatibilitate între funcțiunea publică și respectivele ocupațiuni.
Incompatibilități le sunt, în opinia unor autor, de două categorii:
a) incompatibilități constituționale și
b) incompatibilități legale.
Deși, în continuarea textului citat, prof. A. Teodorescu arăta că incompatibilitățile de ordin constituțional au la bază principiul separațiunii organelor, care nu voiește ca un administrator – un funcționar public al administrației publice, sa fie și judecător în același timp sau să fie membru al Corpurilor legiuitoare și, în continuare, distinsul profesor arată că, făcând aplicarea acestui principiu, Legea de organizare judecătorească din decembrie 1925 oprește pe judecători de a ocupa orice funcție publică de orice natură. În alte cuvinte, analizând incompatibilitățile constituționale, dă exemple de incompatibilități legale.
Incompatibilitățile constituționale se referă cel mai adesea la funcțiile de demnitate publică. De exemplu, deputatul sau de senatorul nu poate deține alte funcții publice de autoritate, poate fi membru al Guvernului.
În alin. (3) al art. 125 este precizat faptul că un judecător sau un procuror nu poate avea decât o funcțiie didactică în învățământul superior; Conform alin. (4) al art. 140, consilierii de conturi sunt supuși incompatibili taților prevăzute de lege pentru judecători. Se observă o inconsecvență a constituantului, pentru că incompatibilitățile pentru judecători sunt consacrate, așa cum am arătat, chiar în Constituție alin. (3) al art. 125.
Art. 144 specifică faptul că funcția de judecător la Curtea Constituțională este opozabilă oricăror funcții publice sau private, în afara funcțiilor didactice din învățământul juridic superior.
În sfârșit, deși în ordinea textelor constituționale ar fi trebuit să începem cu alin. (2) al art. 58, dar pentru că textul nu consacră, în mod expres, incompatibilitatea Avocatului Poporului și a adjuncților săi, redăm textul (așa cum este el prevăzut în Constituție) și anume: „Avocatul Poporului și adjuncții săi nu pot îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.” Se observă că teza a doua a textului a fost introdusă cu prilejul revizuirii, în anul 2003 a Constituției din 1991.
Sunt incompatibilități legale acele incompatibilități care sunt prevăzute în legi. Astfel, potrivit art. 14 din Legea pentru Statutul funcționarilor publici din 1923, funcționarii publici nu pot ocupa în același timp două funcțiuni. Fac excepție aceia care sunt anume îngăduiți prin legea cumulului. Funcționarii publici, prevedea în continuare același articol, nu pot face comerț; nu pot lua întreprinderi de lucrări; nu pot face arendășie ș.a..
Dispoziții legale asemănătoare cuprindea și art. 14 din Codul funcționarilor publici din 8 iunie 1940, precum și, tot art. 14, din Decretul –Lege pentru Codul funcționarilor publici din 10 martie 1942. În art. 88 din Legea nr. 746 din 20 septembrie 1946 se dispunea că este oprit funcționarilor publici:
a face comerț;
a lua întreprinderi de lucrări publice sau particulare direct sau indirect;
a fi în serviciul instituțiilor particulare;
a gira afaceri particulare, dacă acestea sunt în legătură cu funcțiunea ce o îndeplinește;
a participa la administrația sau controlul vreunei întreprinderi financiare, industriale sau comerciale sau a le reprezenta, în afară de cazul când reprezintă administrația în baza unor dispoziții legale.
Legea nr. 188/1999 cu privire la Statutul funcționarilor publici, republicată, nu prezintă în mod expres incompatibilitățile care pot apărea în rândul funcționarilor publici, așa cm se specifica în art. 56 și 57 din legea inițială. În Legea nr. 161 conține unele situații de incompatibilitate ale funcționarilor publici.
Conform art. 45 alin. (I) lit. g) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, polițistului îi este interzis – adică funcția publică de polițist este incompatibilă să efectueze, direct sau prin persoane interpuse, activități de comerț ori să participe la administrarea sau conducerea unor societăți comerciale, cu excepția calității de acționar.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 303/2004, funcțiile de judecător, procuror, magistrat –asistent și asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, în condițiile legii. In art. 7 din aceeași lege sunt reglementate interdicțiile privitoare la magistrați, de care ne vom ocupa cu alt prilej.
Conform art. 107 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, funcția de consilier de conturi este opozabilă cu orice altă funcție publică sau privată, în afară de funcțiile didactice din învățământul superior.
Potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, calitatea de membru al Consiliului este incompatibilă cu funcțiile publice sau private, cu excepția celor didactice, dacă nu dau naștere unor conflicte de interese.
În câteva articole din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției se observă reglementări cu privire la incompatibilitatea unor înalți funcționari de stat și aleși locali, precum și a funcționarilor publici. Astfel, primarii și viceprimarii, președintele și vicepreședintele Consiliului Județean sunt incompatibili cu:
funcția de consilier local;
funcția de prefect sau subprefect:
calitatea de funcționar public sau angajat cu contract de muncă, indiferent de durata acestuia;
funcția de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă funcție asimilată acestora, și
orice altă funcție publică sau activități remunerate, în țară sau în străinătate, cu excepția funcției de cadru didactic sau a funcțiilor în cadrul unor asociații, fundații sau alte organizații neguvernamentale.
În alin. (1) al art. 88 se dispune că funcția de consilier local sau consilier județean este incompatibilă, printre altele, cu:
funcția de primar sau viceprimar;
funcția de prefect sau subprefect;
calitatea de funcționar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului județean ori al prefecturii din județul respectiv.
III.5. Drepturile funcționarilor publici
Funcționarii publici în exercitarea funcției lor trebuie să îndeplinească o serie de drepturi și responsabilități.
Aceste drepturi sunt prezentate în Statutul functionarilor publici în capitolul V, denumit „Drepturi și îndatoriri”.
Astfel, referitor la drepturile funcționarilor publici se disting mai multe idei.
Funcționarul public are dreptul la opinie garantat de lege. Este suprimată orice formă de discriminare între functionarii publici orice fel de criteriu: politic, sincidal, social, rasial, etc.
Functionarul public are dreptul la informare în privința deciziile legate de punerea în aplicare a prezentului statut și care se referă direct la persoana sa.
Funcționarii publici nu pot fi discriminați din motive politice, sindicale, religioase, de sex, etnice, stare materială, origine socială sau altele asemănătoare. În cadrul activității profesionale, funcționarul public nu poate fi determiant, obligat să aibă o anumită opinie sau să sufere pentru anumite elemente de ordin personal.
Se poate spune că obligarea de a face parte dintr-o mișcare politico-religioasă este interzisă, chiar sancționabilă. Funcționarul public se bucură de protecția legii.
Funcționarii publici se pot asocia liber în sindicate și pot da naștere la organizații sindicale.
Potrivit prevederilor art. 18 din Lege, se observă importanța organelor sindicale din care fac parte funcționarii publici. În alcătuirea comisiilor paritare intră atât membri desemnați de conducătorul instituție publice sau autorității, dar si membri din cadrul sindicatul funcționarilor publici, într-un procent de 50%-50%.
Dacă înalții funcționari publici sau funcționarii publici de conducere sunt aleși în conducerea organizatiilor sindicale, ei sunt obligați ca, în timp de 15 zile de la alegerea lor, să se decidă pentru una dintre cele două funcții avute în acel moment. Dacă aleg pentru funcția de conducere din sindicat, relațiile de muncă ale acestuia se suspendă obligatoriu pe durată egală cu cea a mandatului în funcția de conducere în care a fost ales.
Functionarii publici se pot grupa în organisme profesionale sau în alte organisme cu obiectiv de apărare a intereselor profesionale.
Prin aceasta, funcționarii publici își pot crea organisme reprezentative, în care să se reunească și prin care să își apere drepturile prevăzute de lege, să-și ridice nivelul profesional.
Un alt drept de care se bucură funcționarii publici este dreptul la grevă, pe perioada ei nebeneficiind de salariu și alte drepturi asimilate salariilor.
Funcționarii publici primesc un salariu pentru munca prestată, alcătuit din:
salariu de bază;
spor de vechime;
suplimentul postului;
suplimentul echivalent treptei de salarizare;
Funcționarii publici pot primi prime și alte drpeturi salariale.
Salarizarea functionarilor publici are loc conform hotărârilor din legea referitoare la sistemul unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Echipamentul de serviciu pentru funcționarii publici care trebuie să îl poarte este primit de aceștia în mod gratuit.
Funcționarii publici au un timp de lucru de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână, iar dacă acesta activează in afara orelor de program sau în zilele de sărbători legale, are dreptul să recupereze respectivele ore sau să fie plătit dublu pentru acestea.
Functionarii publici pot fi aleși sau numiți într-o functie de demnitate publică. Înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot fi numiți în funcții de demnitate publică doar după terminarea raporturilor de serviciu. Înalții funcționari publici și functionarii publici de conducere pot candida pentru funcții de demnitate publica numai sfârșirea raporturilor de serviciu.
Funcționarii publici benefiaiză de concediu de odihnă, de concedii medicale si de alte concedii. Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizatia de concediu, la o primă egală cu salariul de baza din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează în mod separat.
Pe durata concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, relațiile de serviciu nu pot inceta și nu pot fi modificate decât la inițiativa funcționarului public respectiv.
Autoritățile și institutiile publice sunt obligate să garanteze funcționarilor publici condiții normale de munca și igiena, de natură să le apere sănătatea și integritatea fizico-psihică.
Funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente, în condițiile legii. Sigur, nimeni nu dorește să aibă asemenea nevoi, dar este important de știut că, în situația în care apare o asemenea necesitate, legea asigură realizarea ei.
Funcționarii publici au parte de pensii și de drepturi de asigurări sociale de stat, conform legii.
În caz de deces al funcționarului public, membrii familiei, care au dreptul la pensie de urmaș, încasează timp de 3 luni echivalentul salariului de baza din ultima lună de activitate a funcționarului public decedat. Dacă decizia pentru pensia de urmaș nu a fost emisă din cauza autorității sau a instituției publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevăzute la alin. (1) până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaș.
O prevedere destul de importantă este accea referitoare la protecția funcționarului public. Aceștia beneficiază de protecția legii impotriva amenințărilor, faptelor de ultraj, cărorora le-ar putea fi victime în exercitarea sarcinilor de serviciu, a funcției lor sau în legătură cu aceasta. Este o prevedere de natură să crească prstigiul poziției funcționarului public în societate, în profesia sa. Modalitățile speciale de apărare a funcționarii publici cu rol de verificare și inspecție, executare silită a datoriilor spre buget, precum și pentru alte categorii de funcționari publici care prestează activități de un mare risc profesional se hotărăsc prin acte normative, la solicitarea Agenței Naționale a Funcționarilor Publici sau de autorități și instituții publice, cu avizul A.N.F.P.
Autoritatea sau instituția publică are obligația de a recompensa un functionarul public care a îndurat, din cauza autorității sau instituției publice, o pagubă material pe durata realizării sarcinilor de muncă.
III.6. Îndatoririle funcționarilor publici
Există câteva cerințe principale care constituie obligațiile fiecărui funcționar public:
profesionalism, pentru că respectiva persoană care ocupă o funcție publică trebuie să facă față din punct de vedere profesional cerințelor unui asemenea post;
corectitudine, în sensul de a nu solicita sau primi foloase din partea persoanelor cu care intră în contact (activitatea funcționarilor publici trebuie să ducă la înlăturarea corupției din administrația publică centrală sau locală);
loialitate, în sesnul respectării de către el însuși a instituției din care face parte, având o conduită corectă față de cetățenii cu care intră în contact, devotat instituției unde își desfășoară activitatea de zi cu zi;
consțiinciozitate, adică să fie la dispoziția cetățeanului, a persoanei care se adresează instituției, să nu speculeze nimic pentru rezolvarea cerințelor legale care intră în competență.
Funcționarii publici nu trebuie să folosească politicul, sub orice formă, în ducerea la îndeplinirilor a sarcinilor funcției deținute.
Funcționarii publici trebuie să se abțină de la fapte ce ar putea aduce prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea. Este o obligație elementară, pentru că legiuitorul încearcă să ridice prestigiul autorității de stat prin măsuri administrative.
Funcționarii publici au datoria să își îndeplinească cu tenacitate și obiectivitate sarcinile de muncă si să nu prejudicieze în niciun fel, voit sau involuntar, persoanele fizice sau juridice ori prestanța corpului funcționarilor publici.
În cazul ăn care o dispoziție dată de un funcționar public care deține o funcție de conducere este dată în scris, ea trebuie executată. Este o obligație care nu poate fi discutată și de care poate răspunde funcționarul cu funcție de conducere care a dispus în acest sens.
Nerespectarea sarcinilor de serviciu nu este sancționată doar disciplinar sau prin eliberarea din fucnție. În unele cazuri, asemenea manifestări pot intra chiar în sfera dreptului penal.
În aceeași ordine de idei, este important ca funcționarul să își cunoască îndatoririle ce îi revin și conținutul funcției pe care o îndepinește. Din acest punct de vedere, omiterea unor asemenea îndatoriri nu constituie o eroare de fapt, pentru că, în acest caz, necunoașterea este rezultatul însuși al culpei funcționarului. Însă posibilitatea de prevedere a rezultatului, a urmării periculoase pentru societate va fi analizată de organul judiciar, căruia i s-a dedus spre judecată respectiva cauză. Astfel, dacă funcționarul public și-a îndeplinit îndatoririle, nu v-a răspunde penal nici pentru evenimentul pe care l-a prevăzut, pentru că este obligat să se conformeze îndatoririlor sale de serviciu.
Funcționarii publici trebuie să aibă capacitatea de a nu divulga secrete legate de evenimentele, stirile sau actele cu care intră în contact sau de care au parte în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Cetățeanul se adresează autorității sau instituției publice prin intermediul reprezentanților săi, funcționarii publici. Acestora, cetățenii le expune problemele sale, le prezintă acte, iar aceștia nu trebuie să le facă publice, să le comenteze sau să le divulge. Prin orice act de publicitate a faptelor supuse confidențialității, de care respectivul funcționar a luat cunoștiință în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se aduce un prejudiciu cetățeanului, dar și autorității de stat. Dacă nu există cu adevărat o garanție a păstrării confidențialității din partea cetățeanului, acesta își pierde încrederea în autoritatea publică, reprezentată, în fața lui, prin funcționarul public.
III.7. Recrutarea, selectarea și evaluarea funcționarilor publici
Recrutarea funcționarilor publici reprezintă un proces de identificare și de ademenire a persoanelor cu însușiri și competențe specifice preluării unor funcții libere în instituțiilee publice sau autoritățile publice, la nivel central sau local.
Recrutarea se face în așa fel încât să se garanteze existența unor clase de persoane cu ajutorul cărora să fie duse la bun sfârșit sarcinile impuse. Necesitățile recrutării sunt următoarele:
acoperirea funcționarilor publici din punct de vedere numeric;
crearea unei corcodanțe raționale între toate tipurile de funcționari publici;
asigurarea cu funcționari publici cât mai calificați;
durabilitate crescută a funcționarilor publici.
Există câteva acțiuni care se realizează atunci când are loc recrutarea unui funcționar public, și anume:
fundamentarea criteriilor ce trebuie realizate pentru ocuparea respectivei funcții publice disponibile;
solicitarea acordului către Agenția Naționale a Funcționarilor Publici;
afișarea anunțului legat de pregătirea concursului pentru ocuparea respectivei funcții publice;
organizarea și derularea efectivă a respectivului concurs de selecție, în baza normelor legale.
Din pacate, în administrația publică s-a împământenit o idee destul de greșită, aceea ca funcționarul public să ducă la îndeplinire toate sarcinile primite din partea unui sistem excesiv centralizat, fără să poată comenta sau să aducă schimbări la acestea. Alegerea unor noi funcționari publici, cu pregătire profesională și inițiativă, devine astfel destul de grea, pentru că nivelul de salarizare este destul de scăzut.
Recrutarea funcționarilor publici nu poate fi însă doar o simplă operație administrativă prin care se atrag pur și simplu resursele de muncă în domeniul administrativ, ci necesită desfășurarea unor acțiuni multiple pentru o alegere cât mai corectă a personalului care dorește să activeze în această breaslă.
Selectarea funcționarilor publici are loc în urm aunui concurs, care este alcătuit din mai multe etape:
alegerea dosarelor de înscriere la concurs;
desfășurarea probei scrise, precum și a probei practice, dacă este cazul;
interviul.
Alegerea dosarelor se face de către comisia selectată în vederea prezentului concurs printr-un act administrativ adoptat de conducătorul autorității sau instituției publice. Este o etapă foarte utilă în întregul proces de selecție, dar nu de ajuns.
În cadrul acestei etape se urmărește dacă condițiile de participare la concurs, stabilite de comisie, sunt respectate de toți cei care doresc să ia parte la acest concurs, iar rezultatele verificării sunt marcate cu „admis” sau „respins”, la sediul respective instituții publice.
Subiectele pe baza cărora se susține concursul se alcătuiesc în urma studierii bibliografiei pusă la dispoziție tuturor concurenților pentru un post de funcționar public. Aceste trebuie să reflecte puterea de analiză și sinteză a candidaților, în funcție de nivelul acelei funcții publice.
Interviul este una din etapele cele mai importante ale procesului de selecție, cu ajutoru fiind identificate elementele de bază legate de atitudinea solicitantului postului. Acesta poate fi întrebat de oricare membru din comisie, dar nu se pot pune întrebări cu privire la părerile politice, sindicale, religioase, legate de etnie, sex, origine socială, stare materială.
Numirea funcționarilor publici reprezintă un demers realizat cu ajutorul actelor administrative, fiind un act unilateral; semnifică, deci, un act administrativ de numire. Funcționarul public numit prin procedură de drept public exercită puterea publică având dreptul de a-și îndeplini funcția în cadrul competenței hotărâtă în mod legal.
Evaluarea funcționarilor publici are loc în baza legii 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, având la bază Metodologia de evaluare a performanțelor individuale ale funcționarilor publici aprobată prin HGR nr. 1209/2003.
Acest proces de evaluare a performanțelor profesionale individuale este valabil pentru toți funcționarii publici, conform îndeplinirii sarcinilor fiecăruia decise conform caracteristilor regăsite în fișa postului, prin raportarea criteriilor de performanță la gradul de îndeplinire a scopurilor individuale caracteristice perioadei evaluate.
Concluzii
Așadar, funcția publică reprezintă o multitudine de valori și capacități apărute pe baze legale pentru realizarea unui scop general, cu intenția de a fi deținută în chip temporar, de unul sau mai mulți titulari, persoane fizice, care aplicând puterile în limitele capacității, caută să îndeplinească obiectivul pentru care a fost inființată funcția.
Altfel spus, funcția desemnează situația juridică a persoanei fizice, investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul raportului juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o.
Regimul funcției publice a fost inclus în regimul contractului de muncă, aplicându-se Codul muncii și celelalte reglementări în vigoare, precum Statutul funcționarilor publici, iar pentru unele sectoare s-au folosit reglementări cu caracter special.
Din cele expuse mai sus, se poate concluziona faptul că funcționarul public este persoana desemnată într-o funcție permanentă, și investită în mod legal cu atribuțiile acesteia, în scopul realizării competenței autorității publice sau instituției publice, din care face parte acea funcție.
Pe timpul cât funcționarul exercită o funcție publică permanentă, el este supus unui regim juridic special, care să asigure funcționarea regulată și în bune condiții a autorității publice.
Dar cu toate acestea, funcționarul public se bucură de această situație juridică specială indiferent dacă îndeplinește funcția în mod permanent sau incidental ori dacă a intrat în cadrele autorității publice în mod voluntar sau forțat.
De aici se constată că statutul funcționarului public exprimă totalitatea normelor juridice care stabilesc situația legală a funcționarilor publici și determină drepturile și obligațiile lor generale. Acest statut reglementează situația legală a majorității funcționarilor publici.
Până unde se limitează întinderea funcționarilor publici, care este și sfera statutului funcției publice este o problemă care aparține legiuitorului organic, care, la rândul său, este ținut de Constituție, dar o dată ce s-a adoptat o reglementare bazată pe acest fundament filozofico–juridic, cu privire la o anumită categorie de funcționari, regimul juridic de drept public trebuie dus pănă la capăt.
Prin urmare, nu este de gândit ideea de funcționar public în afara normelor generale ale Statutului funcționarilor publici, care este un regim de drept administrativ.
A vorbi, și mai ales a reglementa raporturi ale unor funcționari în regimul dreptului muncii, înseamnă a contraveni Constituției, ma precis, a o interpreta într-un mod neștiințific. De vreme ce legiuitorul constituant aînțeles să trateze problema statutului funcționarilor publici ca o problemă diferită de problema regimului general al raporturilor de muncă, același lucru trebuie să-l întreprinsă și interpretul Constituției, dar și legiuitorul organic chemat să aplice Constituția. Funcționarii publici, potrivit principiilor constituționale, nu sunt de conceput într-un raport jurisdicțional bazat pe contract, nenumit raport juridic de muncă, raport caracteristic dreptului muncii, calificat nu fără temei, de unii autori, dreptul contractului de muncă.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Agata Mihaela Popescu, Drept administrativ – partea generală, Editura Pro Universitaria, București, 2012;
Anton Trăilescu, Drept administrativ, editia a III-a, Editura CH Beck, București, 2008;
Antonie Iorgovan, Drept administrativ, tratat elementar, Editura Actami, București, 1993;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. a II-a, revăzută și adăugită, volumul I, Biblioteca Juridică Nebura, București, 1996;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. a II-a, revăzută și adăugită, volumul II, Biblioteca Juridică Nebura, București, 1996;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005;
Armenia Androniceanu, Management public, Editura Economica, Bucuresti, 1999;
Armenia Androiceanu, Noutăți în managementul public, Editura ASE, București, 2003;
Augusta Berchi Boiana, Cartea functionarului public, Editura Teora, Bucuresti, 2007;
Corneliu Manda, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007;
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ediția a II-a, Vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004;
Emanuel Albu, Drept administrativ și știința administrației, partea II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009;
Florin Coman-Kund, Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Sinteze teoretice și exerciții practice pentru activitatea de seminar. Partea I, ed. a II-a, revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Ioan Alexandru, Studii de drept administrativ european, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Ioan Alexandru, Tratat de administratie publică, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, ediție revizuită pentru uzul studenților, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002;
Ioan Santai, Drept Administrativ și Știința Administrației, vol. II, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004;
Ion Muraru, Avocatul poporului, institutie de tip ombudsman, Editura All Beck, Bucuresti, 2004;
Liviu Coman-Kund, Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005;
Liviu Giurgiu Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, Drept administrativ, ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Sylvi, București, 2002;
M., Armstong, Managementul Resurselor Umane. Manual de practică, Editura Codecs, București, 2003;
Marin Preda, Drept Administrativ, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 2010;
Mircea Preda, Drept administrativ, partea generală, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Petre Burloiu, „Managementul resurselor umane” Editura Lumina Lex, București, 2001;
Valentin Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Beck, București, 1994;
Valentin Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Beck, București, 1998;
Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Valentin I. Prisăcaru, Funcționarii publici, Editura All Beck, Bucuresti, 2004;
Valerică Dabu, Răspunderea juridică a funcționarului public. Curs universitar, Editura Global Lex, București, 2000;
Vasilica Negruț, Dreptul administrativ, Editura Fundația Academiei „Danubius” Galați, 2006;
Verginia Vedinaș, Drept administrativ (Ediția a V-a revăzută si reactualizată), Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009.
Verginia Vedinas, Statutul funcționarilor publici – (Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată), Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009;
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ed. a VII-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Victor Alistar, Mădălina Cocoșatu, Ion Popescu, Dragoș Dincă, Deontologia funcționarului public – note de curs, Școala Națională de Studii Politice, București, 2009;
Vlad Barbu, Alexandru Țiclea, Drept public al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010;
II. Articole, reviste, studii
C. Călinoiu, Răspunderea administrativ-disciplinară a funcționarilor publici, în Revista Română de Dreptul muncii nr. 1/2002;
Verginia Verdinaș, Teodor Narcis Godeanu, Mutații petrecute în regimul funcției publice în România;
III. Legislație
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată in M. Of. nr. 600/1999 republicată în M. Of. nr. 365/2007 modificată prin Legea nr. 284/2010, legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice publicată in M. Of. nr. 877/2010 modificată prin ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr.18 din 16 aprilie 2014 pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, pentru schimbarea regimului juridic al unor imobile și pentru modificarea unor acte normative publicată în M.Of. nr. 402/30 mai. 2014;
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156);
Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala publicată in M. Of. nr. 204/2001 republicată in M. Of. nr. 123/2007 modificata prin Legea nr. 13/2012 publicata in M. Of. nr. 48/2012;
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicată în M. Of. nr. 279/2003 modificată prin Legea nr. 134/2011 publicata in M. Of. nr. 481/2011;
Legea 119/1996 publicată în M. Of., Partea I, nr. 282/11.11.1996, actualizată prin OUG 80/2011, din 28 septembrie 2011, Monitorul Oficial 694/2011;
O.U.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor publicată în M.Of. nr. 410/25 iul. 2001 modificată prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în M.Of. nr. 714/26 oct. 2010;
IV. Jurisprudență
C.S..I., Secția de contencios administrativ, dec. nr. 218/2001, publicată în rezumat în V.I. Prisacaru, Contenciosul, Anexa II, pct. 103.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Agata Mihaela Popescu, Drept administrativ – partea generală, Editura Pro Universitaria, București, 2012;
Anton Trăilescu, Drept administrativ, editia a III-a, Editura CH Beck, București, 2008;
Antonie Iorgovan, Drept administrativ, tratat elementar, Editura Actami, București, 1993;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. a II-a, revăzută și adăugită, volumul I, Biblioteca Juridică Nebura, București, 1996;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. a II-a, revăzută și adăugită, volumul II, Biblioteca Juridică Nebura, București, 1996;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005;
Armenia Androniceanu, Management public, Editura Economica, Bucuresti, 1999;
Armenia Androiceanu, Noutăți în managementul public, Editura ASE, București, 2003;
Augusta Berchi Boiana, Cartea functionarului public, Editura Teora, Bucuresti, 2007;
Corneliu Manda, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007;
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ediția a II-a, Vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004;
Emanuel Albu, Drept administrativ și știința administrației, partea II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009;
Florin Coman-Kund, Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Sinteze teoretice și exerciții practice pentru activitatea de seminar. Partea I, ed. a II-a, revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Ioan Alexandru, Studii de drept administrativ european, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Ioan Alexandru, Tratat de administratie publică, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, ediție revizuită pentru uzul studenților, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002;
Ioan Santai, Drept Administrativ și Știința Administrației, vol. II, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004;
Ion Muraru, Avocatul poporului, institutie de tip ombudsman, Editura All Beck, Bucuresti, 2004;
Liviu Coman-Kund, Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005;
Liviu Giurgiu Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, Drept administrativ, ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Sylvi, București, 2002;
M., Armstong, Managementul Resurselor Umane. Manual de practică, Editura Codecs, București, 2003;
Marin Preda, Drept Administrativ, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 2010;
Mircea Preda, Drept administrativ, partea generală, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Petre Burloiu, „Managementul resurselor umane” Editura Lumina Lex, București, 2001;
Valentin Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Beck, București, 1994;
Valentin Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Beck, București, 1998;
Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Valentin I. Prisăcaru, Funcționarii publici, Editura All Beck, Bucuresti, 2004;
Valerică Dabu, Răspunderea juridică a funcționarului public. Curs universitar, Editura Global Lex, București, 2000;
Vasilica Negruț, Dreptul administrativ, Editura Fundația Academiei „Danubius” Galați, 2006;
Verginia Vedinaș, Drept administrativ (Ediția a V-a revăzută si reactualizată), Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009.
Verginia Vedinas, Statutul funcționarilor publici – (Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată), Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009;
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ed. a VII-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Victor Alistar, Mădălina Cocoșatu, Ion Popescu, Dragoș Dincă, Deontologia funcționarului public – note de curs, Școala Națională de Studii Politice, București, 2009;
Vlad Barbu, Alexandru Țiclea, Drept public al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010;
II. Articole, reviste, studii
C. Călinoiu, Răspunderea administrativ-disciplinară a funcționarilor publici, în Revista Română de Dreptul muncii nr. 1/2002;
Verginia Verdinaș, Teodor Narcis Godeanu, Mutații petrecute în regimul funcției publice în România;
III. Legislație
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată in M. Of. nr. 600/1999 republicată în M. Of. nr. 365/2007 modificată prin Legea nr. 284/2010, legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice publicată in M. Of. nr. 877/2010 modificată prin ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr.18 din 16 aprilie 2014 pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, pentru schimbarea regimului juridic al unor imobile și pentru modificarea unor acte normative publicată în M.Of. nr. 402/30 mai. 2014;
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156);
Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala publicată in M. Of. nr. 204/2001 republicată in M. Of. nr. 123/2007 modificata prin Legea nr. 13/2012 publicata in M. Of. nr. 48/2012;
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicată în M. Of. nr. 279/2003 modificată prin Legea nr. 134/2011 publicata in M. Of. nr. 481/2011;
Legea 119/1996 publicată în M. Of., Partea I, nr. 282/11.11.1996, actualizată prin OUG 80/2011, din 28 septembrie 2011, Monitorul Oficial 694/2011;
O.U.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor publicată în M.Of. nr. 410/25 iul. 2001 modificată prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în M.Of. nr. 714/26 oct. 2010;
IV. Jurisprudență
C.S..I., Secția de contencios administrativ, dec. nr. 218/2001, publicată în rezumat în V.I. Prisacaru, Contenciosul, Anexa II, pct. 103.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Functia Publica Si Statutul Functionarului Public (ID: 127954)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.