Formele de Manifestare a Criminalitatii Organizate In Lumea Contemporana

C U P R I N S

INTRODUCERE

CAP.1 Aspecte introductive

1.1. Criminalitatea ca obiect al criminologiei

1.2  Noțiunea de criminalitate și trăsăturile criminalității

1.3. Formele criminalității

1.4.  Cauzalitatea criminalității

CAP. 2 Criminalitatea ca formă de manifestare a devianței

2.1. Conformism și nonconformism

2.2. Devianța și comportamentul deviant. Definiții și delimitări conceptuale

2.3. Delincvența (criminalitatea) – devianța cu caracter penal

2.4. Dimensiuni ale delincvenței/criminalității

CAP. 3 Teorii explicative ale comportamentului criminal

3.1. Teorii etiologice ale crimei și criminalității

3.1.1. Teoria criminalului „înnăscut.

3.1.2. Teoria dezorganizării sociale

3.1.3. Teoria anomiei sociale

3.1.4. Teoria „asocierilor diferențiale”

3.1.5. Teoria subculturilor delincvente

3.2. Teorii criminologice elaborate pentru explicarea criminalității feminine

3.2.1. Teoria lui Cesare Beccaria.

3.2.2. Teoria lui Cesare Lombroso

3.2.3. Teoria lui S. Freud

3.2.4. Teoria „criminalității feminine ascunse”

3.2.5. Teoria „rolului de gen”

3.2.6. Teoria „masculinizării forțate”

3.2.7. Teoria „liberalizării”

3.2.8. Teoria „controlului puterii”

CAP. 4 Evoluția criminalității în societatea românească

4.1. Criminalitatea în perioada de tranziție.

4.2. Criminalitatea azi

4.3. Criminalitatea feminină

4.4. Reglementări juridice la nivel international

4.5. Reglementări juridice la nivel european

4.6. Reglementări juridice la nivel national

CAP 5- Formele de manifestare a criminalității organizate în lumea contemporană

5.1. Traficul de persoane

5.2. Terorismul

5.3. Criminalitatea economico-financiară.

5.4. Criminaitatea informatică.

CAP 6. -Prevenirea criminalității

6.1. Conceptul și felurile prevenirii

6.2. Modele de prevenire a criminalității

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Criminalitatea continuă să reprezinte prin diferitele forme de manifestare, un fenomen deosebit de grav, concretizate prin efecte și consecințe asupra stabilității, atât la nivelul instituțiilor, cât și la nivelul grupurilor și indivizilor, ceea ce a impus derularea unor ample și minuțioase cercetări în multe țări, între care și țara noastră, privind evoluția, cauzalitatea, particularitățile și modurile de producere a delictelor de omor, viol, tâlhărie, vătămare corporală etc.

Pentru a putea conviețui în societate plecăm de la premiza că oamenii sunt egali, fiind interzisă exploatarea acestora. Însă, de cele mai multe ori acest lucru nu este respectat, formele criminalității fiind împărțite pe mai multe ramuri, majoritatea dintre acestea aducând atingere ființei umane. Deși măsurile luate de instituțiile publice menite să pună în aplicare legea și să restabilească ordinea de drept s-au intensificat, se pare că delictele comise cu violență prezintă o multiplicare și o recrudescență, fiind comise cu violență și agresivitate. Dată fiind situația economic a statului criminalitatea din domeniul economic și financiar-bancar, s-a “bucurat” de o creștere, manifestându-se prin fraudă, șantaj, mită și corupție.

Amploarea și complexitatea infracțiunilor, precum și tendințele evolutive, duc spre o înaltă specializare a infractorilor. Pe fondul unor proceduri de lucru greoaie și a unei legislații neadaptate situației reale, coroborat cu deschiderea frontierelor, în vederea realizării unui comerț liber, între statele Uniunii Europene, nivelul criminalității a fost într-o permanentă creștere, constituind o bază solidă pentru dezvoltarea criminalității organizate în România și consolidarea ulterioară a criminalității transnaționale, acțiune subsecventă fenomenului ireversibil al globalizării.

Prezenta lucrare aduce în atenție câteva dintre cele mai importante forme de manifestare ale criminalității la ora actuală, începând prin a dezbate aspectele generale, până la a le particulariza pe cele care sunt de actualitate și care prezintă un interes sporit.

Criminalitatea și formele ei de manifestare

CAP.1 Aspecte introductive

Deși intervenția instituțiilor publice s-a intensificat împotriva actelor ilicite se poate observa o majorarea a numărului faptelor ilicite. Existența actelor de înaltă criminalitate comise prin violență și corupție pun în pericol stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor, fiind asociate de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, specifice, ”subculturilor” violenței și crimei profesionalizate.

Comiterea de acte și fapte ilicite pun în pericol dezvoltarea normală a unui mediu modern, instituțiile publice având responsabilitatea de asigurare a transparenței, ordinii și să asigure eficiența și eficacitatea justiției pentru rezolvarea conflictelor și apărarea drepturilor.

Criminalitatea și lupta pentru prevenirea și combaterea criminalității, prin natura lor, sunt concepte pluridisciplinare și comportă multiple abordări conceptuale și operaționale. Ele pot fi analizate din perspectivă juridică, criminologică, istorică, social-politică, filozofică, logico-sistemică, etică, biologică, etc.

Majoritatea specialiștilor și cercetătorilor în criminologie apreciază că sursele recrudescenței și multiplicării actelor de înaltă criminalitate rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.

Criminalitatea ca fenomen juridic, „cuprinde ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, încriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem (subsistem) de drept penal, determinat concret geoistoric”.

Potrivit lui Emille Durkheim, „criminalitatea face parte din societate la fel de normal ca nașterea și decesul, iar o societate fără crimă ar fi patologic supra-controlată”, astfel că „teoretic crima ar putea să dispară cu desăvârșire numai dacă toți membrii societății ar avea aceleași valori, dar o asemenea standardizare nu este nici posibilă și nici de dorit”.

Criminalitatea constituie un fenomen social de masă care manifestă o anumită regularitate sau stabilitate a frecvențelor, infracțiunea fiind doar un eveniment. Criminalitatea, fiind astfel legată de societate, a existat și va exista întotdeauna, motiv pentru care „este o utopie a ne gândi la stârpirea absolută a criminalității, tot ceea ce putem face este ca s-o reducem și s-o îmblânzim”.

Factorilor generatori de criminalitate și consecințelor sociale, economice, umane, psihologice, etc., care se produc efectiv sau sunt susceptibile de a se produce prin comiterea de infracțiuni, și care pot fi măsurate și evaluate prin mijloace științifice și diminuate în raport cu strategiile și resursele alocate pot conduce la metode și modalități pentru prevenirea acesteia.

Criminalitatea ca obiect al criminologiei

Evoluția criminologiei ca știință a generat numeroase controverse teoretice care au vizat obiectul său de cercetare, funcțiile, metodele și tehnicile științifice de explorare a criminalității, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării și dinamicii fenomenului infracțional și capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea și combaterea acestuia.

Renumitul sociolog american Thorsten Sellin afirma despre criminologie în Raportul general cu privire la "Aspectele sociologice ale criminalității", în anul 1950, prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres Internațional de Criminologie, care s-a desfășurat la Paris, că este departe de a fi rezolvată problema obiectului criminologiei fiind un fel de "regina fără regat" .

Specialiștii din acest domeniu, prin contribuția adusă, au realizat multe clarificări, însă putem spune că și în prezent există opinii contradictorii, preocupările științifice pe marginea acestei teme fiind mereu de actualitate, o astfel de situație fiind consecința obiectivă a modului în care a apărut și s-a impus, ca știință, criminologia. Dezvoltarea temporară a acestei discipline în cadrul altor științe a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referința și tehnici de cercetare proprii acelor științe ce au avut ca rezultat atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi și aspecte ale fenomenului infracțional, dar și o anumită lipsă de unitate între teoreticienii care abordau criminalitatea de pe pozițiile unor discipline diferite. Astfel, datorită faptului ca, la început, cercetarea criminologică a fost inițiata de antropologi, aceștia au preferat studiul infractorului.

Orientarea cercetării științifice către subiectul activ al actului infracțional a constituit ulterior o constantă a pozițiilor teoretice care consideră personalitatea individuală drept cauza principală în săvârșirea faptelor antisociale. Aceste teorii cuprind o arie semnificativă de modele explicative, începând cu cele de tip ereditar, psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalității criminale", în variantele lor moderne. În consecință, și conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind aduși în zona centrala a obiectului criminologiei.

Specialiștilor care abordează criminalitatea de pe pozițiile sociologiei și psihologiei sociale le sunt specifice acele opinii conform cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei. În cadrul acestei orientări, conceptului de infracțiune i se conferă, uneori, o accepțiune care depășește sfera normativului juridic. Astfel, prin crimă se înțelege orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementari juridice, iar într-o altă opinie, se susține că infracțiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât și în strânsa legătură cu religia, morala și cultura.

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, inițial, obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care se pot aminti teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultura etc. Fenomenul infracțional este inclus în formele mai largi de devianță socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianței.

Principala carența a teoriilor monocauzale consta în abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul infracțional, după cum abordarea criminalității fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social", neglijează parțial sau total personalitatea celui care încalcă legea penală.

Considerând că "…obiectul îl constituie factorii sociali și individuali care stau la baza comportamentului criminal", teoria multifactorială asupra cauzelor criminalității reprezintă un progres în raport cu pozițiile anterioare, dar ea nu constituie o concepție aptă să integreze diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de factori implicați în geneza crimei.

Eforturile de sinteză realizate de criminologii secolului XX au reușit, însă fără a avea un succes deplin, să depășească stadiul unor simple adiționări ale criminologiilor specializate, încercând astfel o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal și criminalitate.

Intre exponenții de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detașează H. Manheim și J. Pinatel.

H.Mannheim susține că, prin criminologie, în sens restrâns, se înțelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a criminalității, de tratament si resocializare a infractorilor. Autorul considganizării sociale, ale conflictului de cultura etc. Fenomenul infracțional este inclus în formele mai largi de devianță socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianței.

Principala carența a teoriilor monocauzale consta în abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul infracțional, după cum abordarea criminalității fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social", neglijează parțial sau total personalitatea celui care încalcă legea penală.

Considerând că "…obiectul îl constituie factorii sociali și individuali care stau la baza comportamentului criminal", teoria multifactorială asupra cauzelor criminalității reprezintă un progres în raport cu pozițiile anterioare, dar ea nu constituie o concepție aptă să integreze diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de factori implicați în geneza crimei.

Eforturile de sinteză realizate de criminologii secolului XX au reușit, însă fără a avea un succes deplin, să depășească stadiul unor simple adiționări ale criminologiilor specializate, încercând astfel o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal și criminalitate.

Intre exponenții de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detașează H. Manheim și J. Pinatel.

H.Mannheim susține că, prin criminologie, în sens restrâns, se înțelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a criminalității, de tratament si resocializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalității, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

Criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri:

– cel al crimei, studiul actului criminal;

– cel al criminalului, studiază trăsăturile infractorilor și factorii care au influențat formarea și evoluția personalității acestora;

– cel al criminalității, studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.

Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă o analiză diferențiată a diverselor sale niveluri (infracțiune, infractor, fenomen infracțional). Totuși, faptul că J.Pinatel, în Tratatul său de criminologie, după ce relevă aceste diferențe, împarte disciplina într-o "criminologie generală" (cu caracter enciclopedic, dar și sintetic, ce urmărește să compare și să unifice datele criminologiilor specializate) și o "criminologie clinică" (având ca obiect abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori ca fiind de natura să rupă individualul de fenomenul global al criminalității, vitregind efortul de sinteza.

În ultimele două decenii ale secolului XX, evoluția modelelor teoretice în domeniul criminologiei a determinat noi și serioase dispute în legătură cu obiectul criminologiei. Ca urmare a importantelor acumulări științifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum și problematica majoră analizată de pe pozițiile teoretice ale acestei discipline, se poate spune că obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității.

Criminalitatea ca fenomen social

Făcând referire la opinia conform căreia obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, se poate spune că, pentru a transforma această noțiune într-un concept operațional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiză. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.

Dacă avem în vedere dimensiunea criminalității ca fiind totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp dată, se pune în evidență doar componența cantitativă a fenomenului. Astfel, ținând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută precum și de măsura în care mijloacele de drept penal reacționează împotriva acesteia, poate fi împărțită în criminalitate reală, aparentă și legală.

Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor infracționale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Acest lucru înseamnă că în practică, există tot timpul o diferență cantitativă între numărul infracțiunilor comise în realitate și numărul celor prevăzute de statisticile judiciare.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor aduse la cunoștința organelor judiciare și înregistrate în evidențele acestora. Aceasta este diferită de criminalitatea reală, deoarece aceasta nu poate fi cunoscută și cuantificată din următoarele motive:

nu toate faptele penale sunt aduse la cunoștința organelor abilitate ale statului și înregistrate ca atare, multe din acestea nu sunt sesizate din variate motive: comoditate, lipsă de timp, neîncredere în autorități, prejudiciu mic, teamă etc;

nu toate faptele penale sesizate în urma cercetărilor cu finalitate și nu în toate cazurile se pronunță o hotărâre judecătorească definitivă;

o bună parte din faptele sesizate rămân cu autori neidentificați.

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare rămase definitive. Diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă poartă denumirea de cifra neagră a criminalității și reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor judiciare.

Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea științifica încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

Infracțiunea

Conform art. 15 alin.1 din Codul Penal, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Conform alin.2 al aceluiași articol, infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Totodată, orice persoană beneficiază de prezumția de nevinovăție până la o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianței comportamentale, determină dificultăți metodologice și conceptuale precum și o nedorită interferență cu alte discipline, cum ar fi sociologia și psihologia socială. Consacrat în cuprinsul unei norme juridice, acest concept reflectă aspectul material, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii, evidențiind factorii de condiționare și determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia.

Criminologia își aduce contribuția la procesul de perfecționare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanțe între legea penală și realitatea socială pe care o protejează, având rolul unui instrument de cunoaștere a fenomenului infracțional, a diferitelor procese dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen.

Infractorul

Din punct de vedere juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o faptă preăzută de legea penală. Sub aspect criminologic, conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe individ să încalce legea. Deoarece nu s-a dovedit încă existența unor însușiri bio-antropologice prin care infractorul să se deosebească de non-infractor, persoana care comite fapte incriminate de legea penală este considerată ca un eșec al procesului de socializare.

Criminologia continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, care denotă o importanță deosebită în vederea alegerii conduitei infracționale, respectiv trecerea la actul infracțional.

Victima infracțiunii

Un aspect teoretic nou, care a fost evidențiat în ultima perioadă de timp și a stârnit un real interes pentru obiectul criminologiei este victima infracțiunii. Întradevăr, criminologilor li s-a reproșat faptul că eforturile lor au fost concentrate în mare parte doar asupra problematicii referitoare la infractor, manifestând neglijență aproape în totalitate față de studiul victimologic. Lucrările criminologice realizate recent au demonstrat existența unei relații complexe între făptuitor și victimă, concluzionându-se că, în producerea actului infracțional, contribuția victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex. Pe de altă parte, se susține importanța pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.

Reacția socială împotriva criminalității

Criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacția socială formală și informală asupra criminalității deoarece este orientată către identificarea modalităților prin care fenomenul infracțional poate fi prevenit și controlat.

Înainte de săvârșirea infracțiunii, reacția socială intervine prin programe și măsuri de prevenire, iar după săvârșirea acesteia, prin înfăptuirea justiției care presupune tragerea la răspundere a făptuitorului prin aplicarea pedepsei, resocializarea, urmată de reintegrarea infractorului în societate.

Includerea reacției sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinata de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracțional și la tendințele sale evolutive. Sesizarea inadvertențelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului institutionalizat al politicii penale, cât și persoanelor implicate în acțiunea concretă de prevenire și combatere a criminalității.

În conformitate cu opțiunea teoretică prezentată, obiectul sintetic al criminologiei – fenomenul infracțional – integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu funcții proprii, deosebite din punct de vedere calitativ de funcțiile părților componente. Interacțiunile dintre aceste elemente, precum și dintre fenomenul infracțional ca sistem și sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologiei orientat spre identificarea cauzelor criminalității. Cauzalitatea poate apărea însă în două ipostaze: aceea de scop al studiului criminologic, dar și de obiect al criminologiei. Deși "paradigma etiologică" a fost vehiculată intens ca fiind parte integrantă a obiectului criminologiei, trebuie evitată includerea sa ca entitate de sine stătătoare, întrucât studierea fenomenului infracțional, pe de o parte, și a infracțiunii, pe de altă parte, presupune și analiza cauzelor care le determină și a condițiilor favorizante.

În aceeași maniera, problematica reacției sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerată determină rămânerea în urmă a sistemului de apărare antiinfracțională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire și control a criminalității constituie unul din scopurile acestei științe.

Noțiunea de criminalitate și trăsăturile criminalității

Prin criminalitate se înțelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor săvârșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite civilizații, epoci, intervale de timp ori spații geografice determinate. Astfel, noțiunea de criminalitate capătă două sensuri: 

criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului terestru.

criminalitate în sens restrâns înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Criminalitatea este un fenomen social și, la fel ca alte fenomene sociale (demografic, economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se realizează o analiză a criminalității, pe perioade de timp, pe localități, pe țară, încât în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută și studiată.

Act criminal înțelegem, un ansamblu de fapte (acțiuni și inacțiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața și integritatea individului, familiei, societății și statului.

Conceptele de criminalitate cu un conținut mai restrîns:

criminalitatea de epocă 

criminalitatea de gen 

criminalitatea de grup 

criminalitatea de spațiu geografic .

Fenomenologia criminalității presupune totalitatea infracțiunilor penale, care sunt comise într-o anumită perioadă de timp și într-o anumită societate.

Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, incriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.

Trăsăturile criminalității:

a)      Caracterul social de masă – făcând referire la totalitate de infracțiuni, comise într-o societate, într-o perioadă de timp determinată.

b)      Caracterul de fenomen uman complex –comportamentele infracționale nu pot fi explicate, având în vedere diversitatea modalităților de săvârșire a infracțiunilor. Aici trebuie avuți în vedere factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);

c)      Caracterul evolutiv – structura și dinamica fenomenului infracțional fiind diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.

d)     Caracterul anti-social, dăunător –fenomenul criminalității, respectiv faptele antisocial care îl caracterizează provoacă daune destul de mari societății. Crima, în esența sa, comportă un pericol sporit în societate, atentând la ordinea și securitatea publicului.

e)      Caracterul variat al criminalității – rezultă din varietatea infracțiunilor încriminate prin legea penală și varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracțiunile săvîrșite. Așa cum nu există doi indivizi identici, tot așa nu există două infracțiuni, chiar de același tip identice.

f)       Caracterul cauzal al criminalității – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.

Formele criminalității

Cercetarea formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară ocupă un rol important. Astfel, formele criminalității, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

Criminalitatea sesizată (înregistrată) -totalitatea crimelor (infracțiunilor) săvârșite sau pretins săvârșite, care sunt crime sau apar ca și crime și care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliție, procuratură ori la instanța de judecată – în caz de plîngere directă – și este cunoscută.

Criminalitatea descoperită -totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiți și cunoscuți.

Criminalitatea deferită justiției -totalitatea crimelor transmise pentru soluționare în instanța de judecată.

Criminalitatea judecată -totalitatea crimelor care au fost examinate de instanța de judecată și aceasta a pronunțat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.

Criminalitatea neagră sau ocultă -totalitatea crimelor neînregistrate și, deci, nedescoperite și nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoștința organelor și autorităților competente. Numărul acestora este cu mult mai mare față de crimele înregistrate, descoperite și judecate. Astfel sunt comise infracțiuni de avort despre care nu află nimeni sau de pruncucidere care nu lasă nicio urmă, la fel ca și infracțiunile de fals, furturi, delapidări, omoruri care se sfărșesc cu dispariția cadavrului. Toate acestea sunt comise de infractori abili și de temut care comit crime fără urme și greu de descoperit. De cele mai multe ori victimei îi este teamă să declare, martorul nu denunță de team, nepăsare ori voința dea nu ști că a asistat la o asemenea faptă sau din comoditate(să nu fie chemat la judecată, să nu fie ”deranjat” etc.).

Alte forme ale criminalității:

Formele criminalității după valorile sociale periclitate;

Criminalitatea, la modul general este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvârșite, deosebite între ele prin natura și gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc, însă cercetând mai atent, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii și grupe, după anumite criterii obiective și subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar și coerent.

Formele criminalității după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulți oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. Acești oameni alcătuiesc așa-numita populație penală asupra căreia își concentrează eforturile forțele statului (poliția, procuratura, justiția etc.).

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existența criminalității, influențând starea, structura și dinamica ei. După vârsta făptuitorilor se deosebesc mai multe forme, și anume:

copilăria (0-12 ani);

adolescența (12-22 ani);

tinerețea (22-35 ani);

vîrsta adultă (35-60/65 ani);

vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).

Formele criminalității după gravitate.

Cunoașterea criminalității după gradul de gravitate este la fel de importantă ca și toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca și în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM unde, în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

Infracțiuni ușoare;

Infracțiuni mai puțin grave;

Infracțiuni grave;

Infracțiuni deosebit de grave;

Infracțiuni excepțional de grave.

Cauzalitatea criminalității

Prin cauză înțelegem fenomenul care în mod obiectiv și necesar generează alt fenomen.

Cauzalitatea constată dependența dintre diferite fenomene și stabilește caracterul acestei dependențe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiții, generează alt fenomen (efect).

Cauzalitatea este o formă  a interacțiunii dintre fenomene și procese, este tipul principal de determinare și reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza și efectul.

Cauza se deosebește de condiție, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiție. Deci, specificul condiției constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele și condițiile acționează împreună dar au contribuții diferite.

CAP. 2 – Criminalitatea ca formă de manifestare a devianței

Conformism și nonconformism

“Rostul fundamental al societății este acela de a întreține, reduce și dezvolta viața umană sub toate aspectele ei funcționale – valorice și normale”. Astfel, deducem faptul că în cadrul oricărei societăți există un set de norme și valori ce trebuie respectate și cărora trebuie să ne supunem, adică trebuie să ne conformăm cu acestea.

Omul, pentru a constitui parte integrantă a societății în care trăiește și în care își desfășoară activitatea, are nevoie, pe parcursul întregii sale evoluții, de îmbinarea armonioasă a trei factori ce contribuie în mod echilibrat la dezvoltarea socială a acestuia: mediul, ereditatea și educația. Plecând cu o anumită bază ereditară, crescând într-un mediu pașnic, liniștit și beneficiind de un anumit grad de educație, omul are prilejul să devină în acest fel, o persoană cu rol activ în cadrul societății din care face parte, supunându-se încă de la începutul vieții sale regulilor sociale ce i-au fost făcute cunoscute.

Criteriile de evaluare a comportamentului deviant nu sunt pretutindeni aceleași, ci ele diferă de la o societate la alta în funcție de nivelul cultural specific fiecărei comunități. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, granița dintre ceea ce pare a fi normal și ceea ce este defapt patologic, poate fi extrem de fragilă.

În general, normalitatea este susținută de nivelul de respectare al standardelor culturale specifice unei anumite societăți. Este vorba despre tradițiile, valorile, normele, cultura, simbolurile, etc., cu care oamenii au crescut și au intrat în contact încă de la începutul vieții lor, dar și de modelele culturale specifice grupului de indivizi din care alegem să facem parte.

Deși nu toate societățile sunt la fel, și nu peste tot sunt admise aceleași tipuri de norme, de obiceiuri, nu pretutindeni sunt respectate aceleași tradiții, culturi, totuși, nu putem afirma faptul că o anumită societate este mai bună sau mai puțin bună spre deosebire de o alta. Nu există culturi mai bune și nici culturi mai puțin bune, ori deloc bune, ci doar modele culturale și stiluri de viață cu totul diferite. Singurul aspect care leagă între ele toate tipurile de societăți constă în existența, în cadrul fiecăreia dintre acestea, a unui set de reguli ce se impune și care ar trebui cunoscute și respectate de către toți membrii acelei comunități. Unii indivizi aleg să se conformeze acestor norme și să trăiască în așa fel încât să nu se abată de la respectarea lor, iar alții recurg la încălcarea frecventă a acestora, având un stil de viață mult mai diferit, uneori chiar haotic, ieșit din tipar.

Existența obligațiilor și îndatoririlor ce le revin cetățenilor ca și membrii ai acesteia conduc la formarea unui tip de comportament conformist ce trebuie să se ridice la nivelul așteptărilor de grup, al societății și instituțiilor din care individul face parte. Este indicată respectarea normelor, valorilor, obieciurilor, tradițiilor existente în societate, deoarece îmbinându-le armonios, acestea conduc la dobândirea unor rezultate mult așteptate.

Conformitatea poate fi privita ca o finalitate ce rezultată în urma procesului de socializare prin intermediul căruia se urmărește o constantă și puternică integrare a individului în societatea din care el face parte. T. Hirschi a elaborat o teorie prin care concepe conformitatea ca fiind “mijlocul prin care se realizează legătura puternică și constantă între individ și societate în urma socializării”.

Comportamentul conformist poate determina oamenii să acționeze diferit, chiar dacă situațiile prin care trec sunt indentice, sau nu. Și, deși, membrii unei comunități se ghidează după aceleași norme și trăiesc având cu toții aceleași condiții sociale, nu toți se manifestă la fel și nici nu dețin același tip de comportament. Fiecare individ are propriul său mod de a fi, de a trăi și de a respecta atât societatea, cât și legăturile pe care le stabilește în cadrul acesteia.

Comportamentul nonconformist poate fi privit ca o deviere a individului de la comportamentul conformist, ca o abatere de la normele sociale pe care nu se sfiește să le încalce și pe care nici nu dorește să le respecte. Acest tip de comportament apare atunci când individul aflat în cauză a trecut prin momente grele care poate l-au marcat și l-au determinat să își schimbe atitudinea față de societate, față de semeni sau față de grup, sau pur și simplu individul are o mentalitate diferită, altfel de opinii, convingeri, de trăiri, idei, de scopuri care cu timpul l-au determinat să se raporteze altfel față de ceilalți și să adopte o atitudine mai diferită față de societate.

Devianța și comportamentul deviant. Definiții și delimitări conceptuale

Pretutindeni, în orice societate umană „există și funcționează un ansamblu de norme și prescripții, obiceiuri și practici sociale, prin intermediul cărora se asigură ordinea socială, consistența și coeziunea internă, continuitatea și stabilitatea grupurilor, instituțiilor și comunităților umane” ,fapt pentru care oamenii sunt adesea judecați și catalogați în funcție de gradul de conformare și respectare a normelor și valorilor recunoscute la nivelul întregii societăți.

Normele și valorile sociale sunt incluse în cultura oricărei societăți și sunt transmise din generație în generație pentru a facilita integrarea socială și adaptarea la condițiile de viață. Individului, în calitatea sa de membru al societății respective, îi revine „obligația” de a-și însuși toate aceste norme și valori, care constituie un model cultural și normativ, prin intermediul procesului de socializare. „Personalitatea, așa cum se știe, nu este doar un produs al caracteristicilor sau al experiențelor individuale, ci, în primul rând, o constucție socioculturală, rezultantă a interacțiunilor permanente între individ, mediul social și cultural. De aceea, niciun individ nu reacționează în mod instinctual la situațiile de viață cu care este confruntat, ci rezolvă aceste situații utilizând numai soluții compatibile cu standardele de raționalitate, normalitate sau moralitate ale societății din care face parte, considerate legitime (licite), adică în concordanță cu normele și valorile sociale, cu principiile morale prescripțiile juridice și definițiile culturale existente. În condițiile în care utilizează soluții incompatibile sau contrare acestor standarde, individul respectiv riscă să nu fie înțeles de către ceilalți membri ai societății, care-l pot eticheta ca fiind irațional, anormal, sau cel puțin, imoral, diferit de toți ceilalți”.

Acest tip de comportament „diferit”, neobișnuit, care tinde să provoace reacții negative dintre cele mai diverse și sancțiuni din partea întregii societăți, este cel care face de fapt obiectul devianței. „Orice fenomen de devianță socială – și, în special, devianța criminală – este plasat sub semnul diferenței: deviantul – mai ales deviantul criminal – este, în mod esențial, perceput și reprezentat ca fiind diferit de restul grupului social, în întregime înstrăinat sau străin”.

De-a lungul timpului, noțiunea de devianță a primit numeroase încercări de definire, în sens larg, aceasta, reprezentând „abaterea sau nonconformismul indivizilor față de normele și valorile sociale”, dar privită în ansamblul său, devianța „desemnează o diversitate eterogenă de conduite, acte sau acțiuni care reprezintă violări sau transgresiuni ale normelor scrise sau nescrise, implicite sau explicite, stări care nu sunt conforme așteptărilor, valorilor și regulilor colectivității, forme de nonconformism, marginalitate, asocialitate, criminalitate, etc., tot ceea ce contrazice imaginea publica asupra a ceea ce semnifică sau ar trebui să semnifice „normalul” și „dezirabilul”.

De exemplu, Maurice Cusson vorbește despre devianță ca fiind “un ansamblu disparat de transgresiuni, conduit dezaprobate și indivizi marginali” care încălcând adesea normele, obiceiurile, valorile, dar și așteptările celor din jur, riscă să fie ectichetați, sancționați și chiar marginalizați de către cei care le-ar putea fi aproape. Dintre aceste conduite fac parte :

a. infracțiunile și delictele contra proprietății sau persoanei, comise individual sau în grup, prin violență, înșelăciune, abuz sau prin orice fel de mijloace ilicite sau proscrise;

b. delincvența juvenilă;

c. sinuciderea;

d. toxicomania (consumul de droguri și alcoolismul);

e. transgresiunile sexuale (devianța cu caracter heteo și homosexual – violurile, relațiile extraconjugale, prostituția, homosexualitatea, nudismul, pornografia, perversiunile sau aberațiile sexuale, etc.);

f. devianța religioasă (vrăjitoria, magia neagră, sectarismul religios);

g. devianța politică (terorismul, extremismul politic);

h. nonconformismul (cu caracter artistic, juvenil, etc.);

i. bolile și deficiențele psihice;

j. handicapul fizic;

k. maltratările (molestările aplicate partenerilor de cuplu, copiilor, etc.);

l. alte forme de violență, conduit sau acte prohibitive ori indezirabile.

Din punct de vedere normativ, citându-l pe Sorin M. Rădulescu , “devianța nu este o proprietate intrinsecă a comportamentului indivizilor, ci este o caracteristică atribuită acestora în funcție de normele sociale. Acestea reprezintă standard de conformare sau de adecvare a conduitei la cerințele pe care le impune o anumită societate sau un anumit grup social, pentru reglarea ordonată a tuturor comportamentelor sau acțiunilor membrilor, și a căror încălcare atrage după sine sancțiuni cu caracter formal sau informal. Postulând imperativul “trebuie”, norma socială solicită indivizilor să realizeze numai acțiuni socialmente dezirabile, să manifeste numai soluții compatibile cu standardele culturale ale societății din care fac parte”

Delincvența (criminalitatea) – devianța cu caracter penal

Delincvența/criminalitatea reprezintă acea formă a devianței care afectează valorile și relațiile sociale considerate a fi cele mai importante și totodată protejate de normele juridice cu caracter penal.

„Delincvența reprezintă ansamblul actelor și faptelor care violează regulile penale și care impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate de către agenții specializați ai controlului social (poliție,justiție, instituții de recluziune etc.). Delincvența este o formă de devianță cu caracter penal”.

În studiul său intitulat „Sociologia devianței. Devianță și control social” Conf. Univ. Dr. Tudorel Butoi apreciază că „delincvența include acele încălcări și violări ale normelor penale și

de conviețuire socială care protejează ordinea publică, drepturile și libertățile individuale, viața, sănătatea și integritatea persoanei în societate.

Un comportament delincvent implică, după opinia lui E. H. Sutherland următoarele:

a) are consecințe negative, prejudiciază interesele întregii societăți;

b) face obiectul unor interdicții, constrângeri formulate de legea penală;

c) prezinta o intenție antisocială deliberantă;

d) cuprinde fuzionarea intenției cu acțiune culpabilă;

e) fapta este probată juridic și sancționată ca atare.

Plecând de la ideea că delincvența presupune o abatere de la normele și valorile universale acceptate de către o societate, o serie de autori disting următoarele trăsături ale delincvenței :

● violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară etc.) care prescrie acțiuni sau sancțuni punitive împotriva celor care o încalcă;

● manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;

● săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri.

Dimensiuni ale delincvenței/criminalității

Așa cum am precizat în paragrafele anterioare, fenomenul de delincvență este unul complex, care afectează bunul mers al societății în ansamblul său. Pentru a ilustra modul în care delincvența/criminalitatea își pune amprenta asupra tuturor aspectelor care definesc individul și societatea, sunt identificate șase dimensiuni/forme de manifestare ale acesteia:

a) dimensiunea statistică evidențiază starea și dinamica criminalității în timp și spațiu, prin evaluarea și măsurarea în procente, medii, serii de distribuții și indici a diferitelor delicte și crime, precum și corelarea acestora cu o serie de variabile și indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii geografice și culturale, grupuri de populație, zone rurale sau urbane, sisteme penale etc.);

b) dimensiunea juridică evidențiază tipul normelor juridice violate prin acte și fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora,gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea și felul sancțiunilor adoptate, modalitățile de resocializare a persoanelor delincvente;

c) dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea și prevenirea socială a delictelor și crimelor, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare și devianță existente în societate și în formele de reacție socială față de diferitele delicte;

d) dimensiunea psihologică evidențiază structura personalității individului delincvent și individului normal, motivația și mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului față de fapta comisă(răspunderea, discernământul etc.);

e) dimensiunea economicăsau „costul” crimei evidențiază consecințele directe sau indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material și moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparației bunurilor, polițelor de asigurare etc.);

f) dimensiunea prospectivă evidențiază tendințele de evoluție în viitor a delincvenței, precum și „propensiunea” spre delincvență a anumitor indivizi și grupuri sociale.

Deși crima sau comportamentul delincvent este apreciat a fi un fenomen juric, încadrat de normele dreptului penal, ea este în fond un fenomen social, deoarece se produce în societate și are o serie de consecințe negative asupra securității și integrității individului. A înfăptui un act delincvent înseamnă a înfăptui acțiuni sau comportamente în opoziție cu normele de funcționare și conviețuire existente la nivelul grupurilor, instituțiilor și societății.

CAP. 3 – Teorii explicative ale comportamentului criminal

3.1. Teorii etiologice ale crimei și criminalității

Teoriile explicative ale criminalității au evoluat odată cu ani și au încercat să formuleze idei și concepte care să vină în sprijinul unei mai bune înțelegeri a comportamentului criminal. Aceste teorii ne sunt de ajutor pentru a putea să identificăm factori, cauze sau circumstanțe care stau la baza comiterii de acte delincvente.

3.1.1. Teoria criminalului „înnăscut”

De-a lungul timpului cercetători din domenii precum psihologie, psihiatrie, medicină, au acordat o atenție deosebită aspectelor de ordin biologic, fiziologic și ereditar care stau la baza comiterii de acte criminale de către indivizi. Italianul C. Lombroso a fost promoterul acestei teorii (teoria criminalului „înnăscut”) conform căreia „ personalitatea delincventului reprezintă o personalitate distinctă și specială ( denumită „personalitate criminală”), ea datorându-se anumitor structuri anatomofiziologice și biologice, transmise ereditar, și care determină predispoziția spre crimă și violență a anumitor indivizi. Ca atare, criminalul este o ființă biologică ce diferă „sensibil” de ființa normală, datorită posedării anumitor trăsături și „stigmate” anatomofiziologice dobândite pe cale ereditară”.

Teoria formulată de C. Lombroso a fost supusă unor îndelungi critici din partea unor sociologi cercetători precum E.H. Sutherland, D. Cressey sau E. Durkheim ori G. Tarde, care au combătut ideea existenței de indivizi născuți criminali, susținând exitența unor indivizi predispuși spre nonconformism sau comportamente violente.

Deși a stârnit o serie de controverse, teoria criminalului „înnăscut” a folosit drept pilon pentru numeroase teorii și cercetări ulterioare.

3.1.2. Teoria dezorganizării sociale

Teoria a apărut pe fondul dezorganizării sociale și comunitare existente la începutul secolului XX, dar și din dorința de a cunoaște și preveni criminalitatea. Cercetătorii și-au concentrat atenția asupra efectelor produse de industrializare, de urbanizare și de creșterea demografică asupra comportamentelor indivizilor.

Promoterii acestei teorii au fost reprezentanții școlii de la Chicago, care „ au încercat să demonstreze influențele dimensiunii și amplasamentului unei metropole, ca și cele ale dezorganizării sociale, economice și urbane asupra fenomenului criminalității. […] Diferențierea internă a metropolei nu împietează asupra mobilității indivizilor, dar mărește distanțele sociale dintre grupuri și subculturi, determinând slăbirea controlului social exercitat de comunitate și vecinătate și perturbarea ordinii sociale tradiționale, prin varietatea normelor de conduită, eterogenitatea și discriminările exercitate în cadrul orașului. Sub acțiunea efectelor combinate ale diferențierii și mobilității, mulți locuitori ai metropolei tind să devină, mai mult sau mai puțin, -desocializați-, învățând să trăiască fără aprobarea, recunoașterea sau reacția celorlalți. Persoanele –descializate- se întâlnesc, adesea, unele cu altele, în anumite zone și sectoare în care există case de închiriat, hoteluri îndoielnice, stăzi lăturalnice, case-rulotă etc., zone în care se constată și o cotă ridicată de malnutriție, sărăcie, sănătate precară, sinucideri și boli psihice”.

Prin urmare, subculturile delincvente apar ca o formă de protest a unor grupuri la tot ceea ce reprezintă valorile și normele grupului dominant, dar și din dorința de a elimina anumite bariere sau interdincții sociale.„În plus, se ignoră faptul că nu atât dezorganizarea socială în sine generează delincvență, cât mai ales o organizare socială inechitabilă și injustă, bazată pe inegalitatea șanselor dintre indivizi. De asemenea, în mod paradoxal, chiar organizarea socială poate genera crimă, mai ales în cazul bandelor sau asociațiilor criminale, care cunosc un grad ridicat de organizare a membrilor săi, și nu de dezorganizare”.

3.1.3. Teoria anomiei sociale

Conceptul de “anomie” a fost utilizat pentru prima dată de către sociologul francez Emile Durkheim în lucrarea sa “Diviziunea muncii sociale”, din anul 1893, atribuindu-i acestuia semnificațiile de “dereglare normative, incapacitate de dirijare adecvată a conduitelor, dislocare a conștiinței colective și a moralității, etc.”

În opinia sociologului Durkheim, moralitatea reprezintă “mai mult decât simplul simț al moralității fiecărui individ în parte”; constituie de fapt “atât o sursă a solidarității sociale, cât și un important factor de reglare, de limitare reciproca a intereselor, inevitabil egoiste ale indivizilor”(…) “Este moral – sublinia Durkheim – tot ceea ce leagă indivizii între ei, tot ceea ce îi limitează în libertatea lor absolută, pentru a-I face dependenți unul față de celălalt, în cadrul aceleiași forme de asociere umană. Este moral, deci, tot ceea ce contribuie la asigurarea solidarității sociale, asa cum este cazul religiei sau al dreptului”. De aceea, este important ca fiecare individ să aibă capacitatea de a-și conștientiza apartenența la un grup social, de a-și însuși normele și valorile caracteristice comunității din care face parte, să ne înțelegem unii pe celălalți, să ne comportăm asemenea unui colectiv bazat pe posibilitatea de a ne împărtășii cu toții sentimentele, ideile, opiniile, trăirile fără ca acestea să ne fie judecate ori criticate.

„Anomia reprezintă, deci, starea de dereglare care afectează un grup social supus unor transformări puternice și bruște. Ea apare în caz de dezastu economic sau, din contră, în caz de creștere rapidă a bunăstării, producând o ruptură în echilibrul ordinii sociale, astfel încât membrii grupului se găsesc dezorientați în raport cu noile situații cu care sunt confruntați”.

Anomia nu presupune lipsa normelor, ci lipsa eficienței și a funcționalității normelor, care atrag după sine dezorientare în rândul indivizilor. În acest sens Durkheim susține că „orice schimbare rapidă în structura socială, care dislocă rețelele de solidaritate stabilite și unde stilurile de viață erau bine precizate, poartă în sine o ocazie de anomie”. Teoria anomiei sociale capătă noi dimeniuni odată cu ideile și viziunile lui R.K. Merton, care susține că nonconformismul este „normal” și că ajută la evoluția și organizarea societății. R.K. Merton a explicat cum modul de organizare a diferitelor structuri sociale îi determină pe indivizi să adopte comportamente deviante, construind cinci modele de adaptare a individului la contextul și activitățile la care ia parte:

●conformitatea este modul cel mai frecvent întâlnit în societate, fiind specific majorității indivizilor, care preferă să se subordoneze necondiționat normelor și legilor existente, chiar dacă idealurile, aspirațiile și scopurile lor sociale și individuale nu sunt atinse niciodată. Deși conformitatea nu este un mod de adaptare deviant, cercetările criminologice au evidențiat că cel puțin în cazul tipului criminal ocazional sau a celui pasional avem de-a face cu indivizi conformiști, socializați și aparent morali, dar care în fața unor ocazii „criminogene” comit diverse crime și delicte. Situația lor ridică în fața cercetătorilor întrebarea: Dacă ocazia îl face criminal pe un individ conformist sau dacă ocazia îl relevă ca fiind criminal?”;

● inovația, în care individul acceptă și valorizează scopurile culturale, însă pentru realizarea acestora utilizează o serie de mijloace care, de cele mai multe ori, sunt imorale, ilicite sau ilegale, dar pline de succes și eficiență pentru „inovator” (este cazul unor escroci, înșelători, falși vindecători, prezicători, prostituate etc.);

● ritualismul, mod de adaptare în care indivizii ignoră sau chiar resping scopurile culturale, concentându-se excesiv asupra mijloacelor legitime, care devin pentru ei un „fetiș” și din care fac u ritual în activitatea lor, blocând, de fapt, fluența acțiunilor sociale. De regulă, ei sunt indivizi cu un nivel scăzut de aspirații și idealuri, temători de anu greși sau de a nu avea eșecuri, motiv pentru care se simt „protejați” dacă adoptă procedee ritualiste, de rutină (cazul unor birocrați, administratori, funcționari etc.);

● evaziunea sau retragerea reprezintă un mod de adaptare deviant, dar destul de rar întâlnit în societate, fiind specific indivizilor care resping atât scopurile culturale, cât și mijloacele instituționalizate. Este cel adoptat de către acei indivizi despre care Merton spune că „sunt în societate fără să fie totuși”, adică „bolnavi mentali, lunatici, paria, rătăcitori, vagabonzi, cerșători, bețivi cronici, drogați; ei au abandonat scopurile precise și nu mai funcționează conform normelor”;

● răzvrătirea sau revolta, caracterizată prin respingerea totală a scopurilor culturale și a mijloacelor instituționalizate și sustituirea lor cu altele noi. Este un mode de adaptare specific indivizilor care încearcă să modifice sau să înlocuiască stuctura socială și să schimbe ordinea socială existentă (cazul unor disidenți politici, revoluționari, lideri politici sau religioși), acțiunile și transgresările lor de la normele sistemului în care trăiesc putând fi considerate ca fiind forme de „devianță pozitivă”.

„Ulterior, pornind de la paradigma lui Merton, o serie de teoreticieni (Robert Dubin, Richard A. Cloward, John G. Gagnon etc.) au elaborat noi interpretări asupra anomiei, care au încercat să dovedească că devianța nu are numai efecte nocive și disfuncționale, ci și efecte constructive și chiar benefice pentru societate”

3.1.4. Teoria „asocierilor diferențiale”

E.A. Sutherland și D. Cressey au elaborat teoria prin care au explica că un comportament criminal se învață prin intermediul interacțiunii cu alți indivizi, ca și comportament conformist.

„Preocupat de instituționalizarea delincvenței în zonele urbane, E. H. Sutherland consideră comportamentul criminal condiționat nu de caracteristicile biofiziologicesau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul absoarbe cultura și se conformeazd regulilorși normelor sociale și legale”.

Sutherland consideră că atunci când dorim să explicăm un comportament criminal din punct de vedere științific trebuie să luăm în calcul urătoarele:

Elementele care intră în joc în momentul comiterii delictului, ceea ce reprezintă o explicație situațională sau dinamică;

Elemente care au influențat anterior situația și viața delincventului, ceea ce constiuie o explicație istorică sau genetică.

Astfel, putem spune că un comportament criminal este învățat prin interacțiunea directe dintre indivizi ce aparțin acelorași grupuri sociale, prin idermediul cuvintelor sau al gesturilor.

Teoria lui Sutherland include nouă postulate, dintre care mai semnificative sunt cele care se referă la:

– învățarea tehnicilor de comitere a delictelor;

– orientarea mobilurilor, tendinșelor impulsive și atitudinilor agresive;

– această orientare se face în funcție de interpretarea favorabilă, sau dimpotrivă, defavorabilă a dispozițiilor legale;

– în consecință, un individ devine delincvent atunci când „interpretările”defavorabile respectării legii devin preponderente față de cele favorabile, ceea ce reprezintă principiul „asocierii diferențiale” observabil atât în cazul asocierilor criminale, cât și a celor noncriminale.

3.1.5. Teoria subculturilor delincvente

Pornind de la ideea că socializarea negativă poate duce către delincvență, A.K. Cohen și-a concentrat atenția asupra modului de funcționare a mecanismelor generatoare de delincvență în anumite grupuri sociale. Aceste subculturi funcționează printr-un mecanism ce presupune transmiterea, învățarea și experimentarea în grup a unor tehnici și comportamente delincvente.

„Subculturile delincvente, arăta Cohen, s-au născut ca o reacție de protest față de normele și valorile societății și din dorința anihilării frustrărilor de status marginal și al anxietăților. Întrucât indivizii care fac parte din asemenea subculturi au convingerea că le sunt blocate căile sau mijloacele legale de acces spre bunurile și valorile sociale, recurg, de cele mai multe ori, la mijloace indezirabile și ilicite, devenind astfe, surse potențiale de devianță și infracționalitate”.

În dicționarul de sociologie ne este prezentată opinia lui W. Miller asupra subculturilor delincvente, mai exact că „ își au rădăcinile în aspecte ale culturii clasei muncitoare și, mai mult decât doar o reacție față de societatea clasei mijlocii, ele sunt o accentuare a „intereselor centrale, ale culturii mamă”. Autorii feminiști A. McRobbie și J.Garber, „au explicat absența fetelor din cultura de stradă a tinerilor făcând referire la o „subcultură de dormitor”, feminină”.

3.2. Teorii criminologice elaborate pentru explicarea criminalității feminine

3.2.1. Teoria lui Cesare Beccaria – în tratatul „Despre infracțiuni și pedepse” autorul a făcut câteva referiri la statutul de subordonare economică, socială și politică a femeii. În capitolul XXI unde vorbește despre infracțiunile greu de probat, este prezentat și adulterul despre care spune că poate fi comis doar de către femei. Referitor la răspunderea femeii, reprezentatul criminologiei clasice nu face o trimitere exactă la pedeapsă, menționând că femeia care a comis această faptă a cedat din slăbiciune sau din cauza violenței a cărei victimă a fost. De reținut este actualitatea ideilor lui Beccaria în contextul criminalității feminine de astăzi.

3.2.2. Teoria lui Cesare Lombroso – publicat în 1893 în colaborare cu G.Ferrero, tratatul „La donna delinguente, la prostutituata e la donna normale”, descrie femei criminale și prostituate înnăscute, asasine pasionale, epileptice, delincvente. Influențat de ideile evoluționiste ale lui C.Darwin. și de teoria recapitulației a lui E.Haeckel, C. Lombrosso consideră că “tipul criminal este mult mai frecvent la prostituate, pentru că ele oferă și cele mai multe semne degenerative. Cercetările acestor stigmate din punct de vedere anatomic și fiziologic l-au făcut să apropie femeia criminal de prostituată și să stabilească pentru amândouă aceeași origine: atavismul”. Autorii tratatului explică numărul redus de crime comise de femei prin trăsăturile fiziologice dar și prin instinctul lor matern, devianța sexuală fiind văzută ca o manifestare a structurii criminale, similară nevoii de a ucide a bărbatului. Deși femeile sunt controlate de trăsături biologice ca pasivitatea, atunci când ucid, sunt mult mai rele decât bărbații: „simțul lor moral este deficient, ele sunt răzbunătoare, înclinate spre răzbunare printr-o cruzime rafinată. În mod obișnuit, aceste defecte sunt neutralizate de evlavie, maternitate, lipsă de pasiune, răceală sexuală, de slăbiciune și inteligență nedezvoltată”. Tratatul face referire și la dimensiunea craniului, care este diferită la femeile criminale, dar și la leziunile anatomo-patologice, la anomaliile fizionomice și cefalice; caracterizând astfel femeile criminale din naștere, criminalele de ocazie și criminalele din pasiune.

3.2.3. Teoria lui S. Freud – în ceea ce privește criminalitatea, S. Freud considera că toți indivizii au instincte imorale și antisociale. O parte centrală a operei sale face referire la tendințele sexuale conform cărora motivația celor mai multe dintre infractoare este de natură sexuală. S. Freud consideră ca femeile deviante sunt cele care își propun să devină superioare bărbaților, să câștige în domenii specifice acestora sau cele care nu își acceptă pasivitatea naturală. Dacă C. Lombroso se axează pe trăsăturile fizice, S. Freud pune accent pe bolile psihice pentru a explica criminalitatea feminină.

3.2.4. Teoria „criminalității feminine ascunse”- Teoria lui D.Pollak se bazează tot pe explicații raportate la sex (în sensul de act sexual), îndoindu-se că femeile comit atât de puține infracțiuni pe cât sunt reflectate în statisticile oficiale. Avansând teoria criminalității feminine „ascunse”, D.Pollak îi urmează lui Freud în explicarea criminalității feminine prin referire la nevroza sexuală, spunând despre femei că sunt timide, pasive, lipsite de pasiune dar că ceea ce privește viața sexuală învață să disimuleze, să manipuleze, formându-se ca instigatoare la infracțiunile pe care le comit bărbații.

3.2.5. Teoria „rolului de gen” – conform acestei teorii femeile sunt mai puțin implicate în criminalitate prin prisma procesului de socializare care este diferit, printre altele și în funcție de sex. Astfel, diferențele biologice sau psihologice dintre bărbați și femei nu sunt înnăscute, ele fiind însușite în urma unui proces de învățare. Criminalitatea feminină se explică prin socializarea rolului de gen, după opinia adepților acestei teorii.

„Femeile sunt învățate să se conformeze unor standarde mult mai rigide și sunt recompensate pentru acest comportament; bărbaților, deși li se spune să se conformeze, de multe ori sunt recompensați atunci când nu țin cont de ele sau le tratează cu dispreț, susține Hoffman-Bustamante. Autoarea a stabilit un număr de elemente care participă la diferitele rate de criminalitate: modele de socializare și așteptări de rol diferite; diferențe de gen în aplicarea controlului social; oportunități diferite pentru a comite infracțiuni; diferențe de gen în termenii accesului la subculturile criminale”.

3.2.6. Teoria „masculinizării forțate” – conform unei teorii a lui T. Parsons, rolul de gen este principalul motiv pentru care există diferențe între crimele săvârșite de către bărbați și cele comise de către femei. Astfel, criminalitatea este mai redusă în rândul femeilor, deoarece acestea sunt atașate de o prezență feminină al cărei model îl urmează, iar bărbații reacționează prin delincvență, ca răspuns al deranjării față de persoana feminină autoritară din viața lor. Potrivit lui T. Parsons bărbații pot prezenta propensiuni înspre criminalitate dacă mama va fi capul familiei lor, iar fetele vor fi mai înclinate înspre delincvență dacă familia din care provin este destrămată sau dacă mama nu reprezintă un model pozitiv.

3.2.7. Teoria „liberalizării” – F.Adler concepe criminalitatea feminină ca fiind o urmare a „liberalizării” femeilor din anii 1960-1970, comparând infracționalitatea cu un indicator al gradului de eliberare al femeilor. Mișcările feministe sunt privite ca fiind „deschizătoare pentru femei în zonele legale dar și în cele ilegale. Argumentează că dacă bărbatul a fost anterior activ într-o zonă specifică, femeia vrea să îi devină egală, inclusiv în criminalitate”. Din perspectiva lui F. Adler, noua femeie vede criminalitatea ca fiind incitantă, fascinantă și distractivă.

3.2.8. Teoria „controlului puterii” – conform teoriei lui J. Hagal, „structura clasei familiale constă din configurațiile puterii între soți, care derivă din pozițiile pe care aceștia le ocupă în cadrul activităților desfășurate în interiorul și exteriorul căminului. Aceste activități includ printre altele și implicarea părinților în protejarea și socializarea copiilor pentru rolurile pe care le vor ocupa în viitor, ca adulți”. Criminalitatea feminină este explicată prin diferențele dintre fete și băieți, prezente în controlul exercitat de către părinți în procesul de socializare și educare.

CAP. 4- Evoluția criminalității în societatea românească

4.1. Criminalitatea în perioada de tranziție

Pentru România, revoluția din anul 1989 a însemnat începutul instaurării unui regim democratic, care a atras după sine o serie de schimbări greu de asimilat pentru populație.

„Exigențele impuse de noile realități (economie de piață, reforme sociale, care s-au vrut radicale, câștig potrivit prestației sociale, respectarea opiniei celorlalți) au însemnat tot atâtea eforturi în planul mentalităților și concepțiilor. Neadaptarea comportamentului unora dintre membrii societății românești la cerințele unei societăți cu adevărat civilizate și libere, care nu au reușit să înțeleagă faptul că funcționarea democrației autentice trebuie să se bazeze pe respectul legii, pe respectul unor norme prestabilite, obligatorii și impersonale, este o altă realitate dură a societății românești actuale”.

Așadar, putem spune că reformarea societății românești reprezintă un proces anevoios, reprezintă un proces care a produs o serie de efecte negative și care a declanșat o serie de probleme sociale, cum ar fi șomajul, sărăcia, corupția etc.

„Schimbarea mentalității existente anterior a dus, paradoxal, la înțelegerea greșită a noțiunii de libertate, mulți indivizi și chiar categorii de persoane imaginându-și și chiar conturându-și ideea că au dreptul să săvârșească acte ilegale, inclusiv infracțiuni – unele cu un înalt grad de violențăși cu moduri de operare deosebite, altele mai puțin violente, dar având ca unic țel înavuțirea rapidă cu orice preț– de natura speculei, contrabandei, traficului de valută falsă, obiecte de patrimoniu și droguri, furtului de autoturisme,corupției și șantajului”.

Privind în urmă, putem spune că trecerea de la communism la democrație a fost înțeleasă diferit de indivizi. Dacă unii oameni au perceput-o ca pe o eliberare, alții au considerat că această schimbare a reprezentat un prilej de comitere a unor acte violente și de recurgere la fapte ilegale.

“Dacă adăugăm, la toate acestea, neimplicarea fermă a tuturor organelor chemate săprevinăși săreprime fenomenele infracționale, tergiversarea nejustificatăori intenționatăa soluționării unordosare penale sau soluțiile cel puțin curioase în altele, prin care au fost favorizați marii infractori, avem explicația creșterii numărului de infracțiuni în țara noastrăde la 97.828 în 1990, la 280.812 fapte penale în care s-a început urmărirea penalăîn anul 2005, fiind înregistrate în evidențăși 137.117 fapte cu autori necunoscuți”.

4.2. Criminalitatea azi

În paragrafele anterioare am evidențiat modul în care trecerea de la communism la democrație și-a pus amprenta asupra societății românești și a factorilor care au determinat o creștere vizibilă a criminalității. Neînțelegerea implicațiilor pe care un nou regim le-a adus în țara noastră, a atras după sine o serie de nereguli la nivelul întregii societăți, nereguli care s-au tradus prin acte infracționale, prin lipsa unor reacții ale instituțiilor publie sau a unor lacune de funcționare și organizare a acestora.

În ultimii cinci ani fenomenul infracțional a fost influențat în mare parte de criza economico-financiară care a pus stăpânire pe țara noastră și de reorganizarea Poliției Române.

Conform studiului Ministerului Afacerilor Interne și al Inspectoratului General al Poliției Române intitulat Evaluarea activității desfășurate de poliția Română în anul 2012, sunt prezentate evoluțiile tuturor actelor infracșionale după cum urmează:

– Criminalitatea de natură judiciară în România se menține pe un trend crescător (+4,3%), datorat în principal evoluției infracțiunilor contra patrimoniului, în special al celor din sfera micii criminalități. Infracțiunile de natură judiciară reprezintă 61,8% din totalul infracțiunilor sesizate.

-Infracțiunile contra patrimoniului reprezintă 52,6% din totalul infracțiunilor sesizate și prezintă o creștere de 3,2%.Creșterea infracțiunilor contra patrimoniului este datorată, în principal, evoluției infracțiunilor de furt (+6,8%). Furtul rămâne principala problemă în România, reprezentând 35,3% din totalul infracțiunilor sesizate. Se înregistrează creșteri în principal la faptele de furt din societăți comerciale (+8,3%) și din locuințe (+9%).Infracțiunile de furt de autovehicule au înregistrat o scădere semnificativă (-18%), procentul de recuperare fiind de 63,5%.

-Infracțiunile de tâlhărie reprezintă 0,9% din totalul infracțiunilor sesizate și înregistrează un trend crescător. Creșterea înregistrată, de 22,3%, se datorează faptelor produse prin smulgere de obiecte (telefon mobil, poșete, bijuterii etc.).

– Infracțiunile comise contra persoanei reprezintă 22,8% din totalul infracțiunilor sesizate și înregistreză un trend descrescător (-3,5%). Infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății se mențin aproximativ la nivelul anului trecut.

– Criminalitatea gravă, comisă cu violență(în această categorie sunt incluse omorul, tentativa la omor, pruncuciderea, lovirile cauzatoare de moarte, tâlhăria și violul urmate de moartea victimei) sunt pe un trend crescător (+11%).De menționat este faptul că, 53,4% din totalul infracțiunilor grave comise cu violență au fost comise în mediul rural.

Din totalul infracțiunilor de omor, doar o mică parte (13,5%) au fost produse în mediul stradal. Procentul de identificare al autorilor în dosarele penale de omor a fost de 96,8%.

– Regimul armelor. Infracțiunile de mare violență comise cu arme de foc continuă să înregistreze valori reduse. La nivel național au fost înregistrate 8 omoruri și 10 tâlhării comise cu arme de foc, comparativ cu 9 omoruri și 26 tâlhării înregistrate în 2011.

Numărul evenimentelor produse prin folosirea, fără respectarea prevederilor legale, a armelor letale și neletale, a înregistrat o creștere de la 210 la 221. Infracționalitatea din domeniul armelor și munițiilor se menține la același nivel cu anul 2011, numărul de evenimente produse cu arme de foc deținute ilegal în anul 2012 fiind de 48.

– În domeniul materiilor explozive, au fost constatate 130 de infracțiuni conform art. 280 Cod penal, privind nerespectarea regimului materiilor explozive și 810 de infracțiuni la Legea 126/1995 privind regimul materiilor explozive.Astfel, în urma activităților desfășurate, au fost indisponibilizate în vederea confiscării, 81.659 kg. explozivi, dintre care 74.943 kg. articole pirotehnice, 250 metri liniari fitil detonant și 3.811 bucăți capse de inițiere.

– În domeniul substanțelor toxice, au fost constatate 34 de infracțiuni conform art. 312 Cod penal, privind traficul de substanțe toxice,72 de infracțiuni la Legea nr. 360/2003 privind regimul substanțelor chimice periculoase și 142 de infracțiuni la O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului.În urma activităților desfășurate, au fost indisponibilizate în vederea confiscării 186.497 kg. substanțe toxice și deșeuri periculoase, 47.913 kg. produse de protecție a plantelor și 335 kg. mercur.

– În domeniul prevenirii și combaterii evaziunii fiscale, datele statistice relevă faptul că în aceasta perioadă au fost constatate 18.550 infracțiuni, cu 13,50% mai multe decât în anul 2011. Pentru săvârșirea acestora, au fost cercetate 14.589 persoane, cu 11,6% mai multe ca în 2011.

– Abordarea infracționalității din sfera corupției s-a focalizat pe investigarea ilegalităților apărute în sfera achizițiilor publice, învățământ, sănătate, derularea unor acțiuni de privatizare frauduloasă a societăților comerciale la care statul este acționar etc..

Au fost declinate, în favoarea parchetelor, 1.031 de dosare penale, față de 1.049 în anul 2011, fiind constatate 5.257 de infracțiuni (+12% față de anul 2011), pentru care au fost deferite parchetelor 3.352 de persoane (+0,7 față de anul 2011), dintre acestea 166 în stare de reținere/arest, față de 40 persoane în anul 2011.

Conform datelor furnizate de Poliția Română se poate observa o ușoară creștere a criminalității în anul 2012 comparativ cu anul 2011, și o creștere majoră față de perioada de tranziție.

4.3. Criminalitatea feminină

Conform unui studiu aprofundat în intervalul de timp 1997 – 2001, bazat pe o analiză statistică la nivel național s-a constatat o creștere cu fiecare an a ponderii femeilor în totalul participanților la comiterea actelor criminale.

4.3.1. Participarea femeii la actul infracțional

„Sunt câteva diferențe substanțiale între infracționalitatea bărbaților și a femeilor care trebuiesc serios interpretate, nefiind nevoie de cunoștințe criminologice avansate pentru recunoașterea diferențelor dintre infracționalitatea bărbaților și a femeilor; femeile comit mai puține infracțiuni decât bărbații”.

Pornind de la această realitate este necesar să menționăm faptul că, de foarte mule ori se poate întâmpla ca un individ care comite un act de criminalitate să nu fie în mod direct implicat, acesta poate fi forțat, șantajat sau în necunoștință de cauză. Nu puține sunt cazurile când victimele devin fără să vrea infractori, iar acest lucru este foarte posibil în cazul femeilor care sunt mai vulnerabile, pot fi mai ușor „folosite” în special prin raporturi de forță fizică, pot fi intimidate, sunt mult mai expuse la riscul de manipulare emoțională și psihică. Acest fapt nu înseamnă că femeia care comite anumite infracțiuni nu își dorește în mod deliberat, doar că este inevitabil să nu ne gândim la relația complexă dintre victimizarea femeilor și infracționalitatea feminină.

De multe ori, femeile, comit infracțiuni de teama de a nu fi victimizate, fetele sunt mult mai des decât băieții victime ale abuzului sexual din copilărie, fapt ce este menținut de mărturiile deținutelor. Femeile care-și omoară abuzatorii au îndurat ani de constrângeri mentale și psihice, fiind frecvent ignorate de sistemul penal de justiție când au fost rănite de soții lor. Acesta nu este singurul argument că „femeile care-și omoară partenerii au ajuns la un punct în care consideră că viața lor sau a copiilor a fost pusă în pericol”.

„În ultimii ani, ponderea femeilor infractor a crescut ca rezultat al schimbărilor politicii sistemului de justiție penal. De multe ori, schimbările politicii guvernamentale referitoare la infracțiunile legate de drog au afectat disproporțional femeile, în termenii creșterii acuzărilor și încarcerărilor. Deși participarea femeilor la infracțiunile legate de traficul de droguri este minoră, pedepsele pe care le primesc sunt aspre datorită creșterii numărului de infracțiuni per ansamblu și amplorii fenomenului. Multe jurisdicții au implementat sentințe cu închisoarea pentru anumite infracțiuni legate de droguri, reducând posibilitatea judecătorilor să stabilească sancțiuni alternative la închisoare. Numărul femeilor din închisori s-a triplat în ultimii 10 ani, în primul rând ca rezultat al creșterii condamnărilor pentru infracțiunile legate de droguri. Într-adevăr, războiul împotriva drogurilor pare să fi devenit un război al femeilor”.

Traficul de femei este o formă a criminalității împotriva femeii care a căpătat proporții foarte mari în ultimii ani: „în perioada 01.2000–06.2003 România ocupa locul trei în statisticile OIM, cu privire la victimele traficului de persoane asistate, în Europa Centrală și de Est, după țări ca Albania și Moldova. Conform unei cercetări”, în perioada 01. 2000–06. 2003 au fost identificate și asistate 778 femei victime ale traficului.

Prostituția și traficul de femei pot fi foarte des confundate prin prisma asemănărilor cauzelor și a factorilor de risc: „nivelul scăzut de trai, șomajul, educația, dorința de realizare și independență, expunerea la povești de migrațiune cu succes, legislație lacunară, locuire într-un mediu instituționalizat iar în plan regional foarte importantă este criza din Balcani, prin care România a devenit țară generatoare dar și de tranzit a marilor rețele de trafic de femei, provenind îndeosebi din Asia, dar și din țările vecine (Ucraina, Moldova sau Belarus)” .„Traficul femeilor și fetelor a devenit una dintre cele mai rapide activități infracționale în creștere din lume, și aceasta ridică probleme serioase privind impactul asupra tuturor națiunilor. Statisticile referitoare la trafic sunt dificil de evaluat deoarece mult din această activitate este subterană și victimele sunt ținute ascunse. În plus, victimele au mult de pierdut dacă vin în față. Acești factori fac ca acuzarea și investigarea traficului să fie dificilă. Aplicarea eficientă a legilor traficului cere atenție națională. În plus, coordonarea aplicării la nivel internațional este de asemenea esențială pentru prevenirea, investigarea și acuzarea traficului” .

Justiția cât și societatea civilă trebuie să acorde un interes maxim procesului de încadrare a femeii în calitate de învinuit într-unul dintre cele două tipuri de infracțiuni, deoarece acestea pot fi foarte ușor confundate.

4.3.3 Considerații generale asupra diferențelor de sex-rol

Existența ființei umane se află într-o relație de interdependență cu formele de organizare societală, cu relațiile dintre sexe, cu procesul de reproducere sub toate aspectele ei (funcționale, valorice, morale) iar această realitate este prezentă pretutindeni, indiferent dacă vorbim despre societatea tradițională ori de cea modernă – este o tendință firească a societății de a se structura în funcție de vârstă și sex, de a urma un sistem de reglementare a relațiilor dintre femei și bărbați în ceea ce privește familia, ocupația, rolul ori statutul în societate.

„Identitatea sexuala a fiecărui individ nu este o problemă de opțiune proprie. După maximum 14 zile de la naștere, în conformitatea cu apariția și configurația organelor genitale se declară sexul (băiat/fată), scris în certificatul de naștere. Societatea, prin microgrupul familial, îl recunoaște pe individ ca aparținând unuia dintre cele 2 sexe. Sexul legal și sexul social sunt impuse de societate pe baza aspectului exterior, aparent normal, al organelor genitale”.

Identitatea sexuală și conștiința asupra ei se construiesc treptat, printr-un proces de socializare sexuală, specific fiecărui individ, în funcție de mediul social, de experiența dobândită în mediul educațional și cultural în care trăiește. „Conștiința identității sexuale se bazează pe integrarea succesivă și simultană a șapte componente: sex genetic, sex gonadic, sex fenotipic, sex legal, sex hormonal, atestat de hormonii androgeni, pentru bărbați și de cei ovarieni pentru femei, sex ca status social, sex psihologic”. Acestea au rolul de a ce ne dezvolta identitatea de sine (fizică, psihosexuală, socială, vocațională, moral-spirituală) prin care ne exprimăm imaginea completă despre noi, despre caracteristicile și expectanțele de sex-rol, despre opțiuni sociale, profesionale, culturale. Astăzi, fetele resimt într-o măsură mult mai mare criza de identitate prin conflictul de rol ce se află în strânsă legătură cu feminitatea și masculinitatea deoarece femeia încă este reprezentată în multe culturi ca fiind strâns legată de casă, de creșterea copiilor, iar modelele feminine care fac excepție intră inevitabil în conflict cu imaginea „tradițională”.

Diferențele de sex-rol provin în mare măsură din caracteristicile biologice dar sunt modelate de evoluția psihosocială a fiecărui individ, după cum spuneau Ph. Mussen și J.J. Conger: „identitatea psihosexuală se dezvoltă discret, influențată intens de modelele parentale, fiind la început difuz integrată în subidentitatea familiei”. Schimbările ce au loc în familie, schimbări ce au rolul de a exprima dinamica și prefacerile acesteia sunt prezentate în teoria structurală. Definim rolul ca fiind „statusul obiectivat prin activare din partea disponibilităților subiecților sociali”.

Modelul realizat de H. Touzard în anul 1965 prezintă conduitele de rol din cadrul familiei: „autonomia soțului (bărbatul acționează și decide); autonomia soției (femeia acționează și decide); autocrația soțului (bărbatul decide, femeia acționează); autocrația soției (femeia decide, bărbatul acționează); conducerea soțului (bărbatul decide, acționează împreună); conducerea soției (femeia decide, acționează împreună); diviziunea sincretică a rolurilor (bărbatul acționează, decid împreună); diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acționează, decid împreună); cooperarea sincretică (acționează împreună, decid împreună)”. Tinerii care au model parental cu masculinitate redusă, au dificultăți de identificare iar cei cu model parental puternic conturat cu masculinitate sunt mai siguri pe ei, mai încrezători, protectivi, mai relaxați, calmi și chiar fericiți.

Manifestarea masculinității și a feminității prin sex – roluri este determinată și de diferențele în privința concepției despre masculinitate și feminitate, deoarece, așa cum spune M. Mead, elemente dintr-o cultură pot fi specifice feminității dar în altă cultură pot fi specifice masculinității. De asemenea, factorii hormonali joacă un rol foarte mare în diferențele de sex-rol dar și dominația emisferelor cerebrale, diferite la femei și bărbați.

În privința percepțiilor sociale ce au susținut și orientat diferențele privind modelele de sex-rol, putem spune că astăzi ele nu mai sunt atât de accentuate, femeilor fiindu-le din acest punct de vedere mult mai ușor să își dobândească identitatea de sine, bineînțeles, cu restricțiile specifice fiecărei culturi – această schimbare a fost evidentă începând cu mișcările din preajma anilor 1960-1970. Pe de o altă parte, în încercarea de a ajunge la o egalitate, femeile și-au pierdut valori autentice specifice, și-au accentuat complexul de „sex-rol”, au luat naștere situații dihotomice, nefavorabile în toată puterea cuvântului, pentru ambele sexe.

În prezent atât femeile cât și bărbații primesc mesaje contradictorii din partea societății: femeia a fost încurajată să devină chiar mai mult decât bărbatul și totuși dacă obține un nivel crescut de carieră poate fi considerată „nefeminină” iar bărbatul a fost stimulat să fie grijuliu, emoțional, sensibil dar dacă merge prea departe riscă să fie considerat „îmbrobodit”. Ca o concluzie generală putem spune că „femeile nu trebuie să fie competitive cu bărbații, ci complementare, sexele ființând împreună în echilibru numai păstrându-și specificul psihologic”.

4.4. Reglementări juridice la nivel internațional

„ Promovarea constantă și sistematică a principiului egalității de șanse între femei și bărbați, în accepțiunea actuală a noțiunii, constituie o preocupare de dată relativ recentă pentru comunitatea internațională, deși diferite aspecte ale egalității între femei și bărbați au fost evocate prin mai multe declarații sau tratate internaționale”. Amintim: Declarația Universală a Drepturilor Omului, (art2.alin.1), Convenția Internațională referitoare la Drepturile Civile și Politice (art.2,alin.2) interzic din anul 1979 discriminarea pe bază de sex. Față de Convenția Internațională Referitoare la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, care se referă numai la discriminarea în “domeniul vieții publice”, Convenția Referitoare la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor are o mai mare arie de aplicare și, de asemenea, acoperă acte care cad în sfera privată. Convenția pune în discuție și egalitatea dintre bărbați și femei în fața legii, capacitatea legală în probleme civile (art.15. alin.1 și 2) și cere să se asigure “pe bază de egalitate” drepturi legate de căsătorie și familie (art.16).

Alte documente legislative ce reglementează statutul socio-juridic al femeii: Convenția Drepturilor Legale și Civile (art.4), Convenția Americană a Drepturilor Omului (art.16), Carta Organizației Națiunilor Unite (art.1), Carta Africană a Drepturilor Omului (art.2), Declarația și Platforma de la Beijing (p.1), Convenția Inter-Americană referitoare la Prevenirea, Pedepsirea și Eradicarea Violenței împotriva femeilor (art.7). Aceste documente de lege prevăd că toate drepturile și libertățile stabilite în aceste tratate vor fi disponibile fără discriminare de sex, dreptul femeilor de a se căsători libere și de a fonda o familie, egalitatea de drepturi în legislațiile naționale, dreptul egal la un nume, dreptul egal la capacitate juridică, dreptul femeilor la respect pentru viața lor, pentru integritatea lor fizică și mentală, dreptul femeilor de a nu fi torturate și a suferi tratamente și pedepse inumane sau degradante.

4.5. Reglementări juridice la nivel european

„Preocuparea Consiliului Europei de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, cu scopul de a proteja și promova idealurile și principiile care sunt patrimoniul lor comun și de a favoriza progresul lor economic și social, în special prin apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, s-a materializat de-a lungul timpului în numeroase instrumente juridice europene, esențiale pentru promovarea egalității între femei și bărbați”.Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950, art.14 și partea a V-a), și Protocoalele Adiționale; Carta Socială Europeană (1961), Carta Socială Europeană revizuită (1996,art.14), Tratatul de la Maastricht al U.E. (1993), Tratatul de la Amsterdam (1999, Partea I- art. 3.2. și 13) sunt printre documentele legislative fundamentale la nivelul Europei. Acestea reglementează egalitatea economică, socială, legală, civilă între femei și bărbați, și prin strategii specifice urmăresc participarea egală la procesul decizional, schimbarea rolurilor tradiționale și depășirea stereotipiilor de gen.

4.6 . Reglementări juridice la nivel național

„Legislația națională, în primul rând Constituția României, afirmă egalitatea între cetățenii săi, fără deosebire de sex, și în principiu nu conține norme discriminatorii după acest criteriu. Deși societatea civilă și în special asociațiile care militează pentru drepturile femeilor au semnalat de mai multă vreme inegalitățile existente în fapt între femeile și bărbații din România, instituțiile publice au abordat problematica egalității de gen doar în cadrul procesului de negociere în vederea aderării la Uniunea Europeană, îndeplinirea standardelor în acest domeniu constituind unul dintre criteriile de aderare”.

„În vederea transpunerii acquisu-lui comunitar au fost luate măsuri instituționale: în cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale a fost înființat Departamentul pentru coordonarea strategiilor privind drepturile femeii și de elaborare a politicilor familiale pentru ca ulterior să fie reorganizat în Direcția pentru egalitatea de șanse din cadrul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Direcția a dispărut odată cu reorganizarea ministerului. Atribuțiile privind aplicarea Planului național de acțiune pentru egalitatea de șanse au fost transferate către Comisia Consultativă interministerială în domeniul egalității de șanse între femei și bărbați CODES (legea 285/2004), o structură creată pentru evaluarea progreselor referitoare la măsurile de realizare a obiectivelor Planului. Structura a reprezentat până la desființare mecanismul guvernamental responsabil cu elaborarea strategiilor și politicilor în domeniul promovării egalității de șanse între femei și bărbații și eliminării oricăror forme de discriminare pe criterii de gen, colaborând în permanență cu structuri internaționale cu atribuții în domeniu: O.N.U., U.E., Organizații internaționale în domeniul educației, muncii și familiei”.

În anul 2005 a fost înființată Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse (ANES) ca o structură guvernamentală aflată în subordinea M.M.S.S.F.. Această structură are ca obiectiv principal „introducerea principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați în toate domeniile societății românești, prin elaborarea și implementarea de politici și programe axate pe problemele diverselor categorii de femei din România”. Dintre proiectele și programele ANES amintim: Strategia Națională pentru Egalitatea de Șanse între femei și bărbați pentru perioada 2010 – 2012, Rețeaua de Centre Pilot pentru femei ESTHIA, Femei și bărbați – aceleași șanse pe piața muncii.

Un rol foarte important îl au asociațiile și organizațiile non-guvernamentale de gen și care înregistrează rezultate notabile în acțiunile întreprinse. Printre acestea se numără: Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Asociația Femeilor din România, Asociația pentru Șanse Egale, Fundația Pro Women, Fundația Șanse Egale pentru Femei, Asociația pentru Promovarea Femeii din România, Societatea de analize feministe ANA, Asociația pentru libertatea și Egalitatea de gen.

Printre principalele acte normative consacrate reglementării egalității de șanse între femei și bărbați mai sunt: Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, H.G. 759/2002 privind aprobarea Planului Național pentru Ocuparea Forței de Muncă, O.U. 96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă, Legea 53/2003 (Codul Muncii), Legea 25/2004 privind drepturile gravidelor la locurile de muncă, Legea 62/2009 privind implementarea principiului egalității de tratament între femei și bărbați în ceea ce privește accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii, Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.În acest context amintim câteva dintre structurile statului ce au atribuții în domeniu: Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, Agenția Națională pentru Protecția Familiei, Comisia pentru Egalitatea de Șanse între Femei și bărbați, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, Guvernul României, Organizația Internațională a Muncii.

Criticile actuale ale organismelor europene se alătură celor ale societății civile din România deoarece, deși legiferată de câteva decenii, egalitatea cetățenilor în funcție de sex este departe de a fi respectată în toate aspectele vieții publice și private (în special în mediul rural), iar datele oficiale ce provin din cercetări de specialitate evidențiază existența unor diferențe majore între normele legale și punerea lor în practică.

În pofida măsurilor luate la nivel instituțional, legislativ și comunitar, femeia din România întâmpină foarte multe probleme, în special în privința raporturilor de forță și violență din familie, stigmatizarea asupra unor comportamente sexuale, implicarea în criminalitate, accesul limitat în politică. Printre schimbările pozitive ce merită a fi menționate sunt: participarea într-un număr mai mare a femeilor pe piața muncii, accesul la educație, participarea bărbatului la munca în casă, la creșterea și educarea copiilor, respectarea dreptului și dorinței femeii de a evolua din punct de vedere profesional, social și economic, sporirea modalităților de educare sexuală, eliberarea femeii de maternitățile nedorite.

CAP 5- Formele de manifestare a criminalității organizate în lumea contemporană

5.1. Traficul de persoane

În prezent, traficul de persoane apare ca fiind una din „afacerile” care se dezvolta cel mai rapid la nivel global. În mod constant rutele de tranzit și tendințele se schimbă, iar traficul de ființe umane apare ca un prim exemplu de globalizare economică, care reflectă și depinde tot mai mult de schimbările culturale, economice și sociale.

Traficul de ființe umane, se bazează, exclusiv, pe practicile de violare a drepturilor omului ale persoanelor victimizate și conduce la negarea demnității lor umane. Practicile de trafic comercializează ființele umane: toate câștigurile bănești provin din exploatarea persoanelor implicate. Persoanele prinse în aceste rețele sunt obligate să-și desfășoare serviciile în beneficiul "proprietarilor" lor: acestea sunt tratate ca niște mărfuri fiind private de orice fel de control asupra vieților lor.

Potrivit unui raport al Națiunilor Unite "Traficul de ființe umane este o activitate a crimei transnaționale cu cea mai rapidă ascensiune". ,,Această crimă reprezintă de asemenea cea mai mare violare a drepturilor omului in lume".

Protocolul Națiunilor Unite pentru prevenirea, eliminarea și sancționarea traficului de ființe umane, în special de femei și copii, care completează Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transfrontaliere, (2000), definește "Traficul de persoane" ca fiind “recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea de persoane, prin amenințare sau violență sau alte forme de constrângere, răpire, fraudă, înșelăciune sau abuz de putere ori profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra ori prin oferirea sau primirea de bani sau alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării. Exploatarea înseamnă, cel puțin, exploatarea prostituției altora sau alte forme de exploatare sexuală, muncă forțată sau servicii, sclavie sau practici similare sclaviei, aservire sau prelevare de organe”. Recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unui copil în scopul exploatării se consideră a fi trafic de persoane chiar dacă acesta nu implică nici unul din mijloacele enumerate în subparagraful (a) din acest articol; Prin "Copil" se înțelege orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Recomandarea nr. R (2000)11, adoptată de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei, se referă la traficul de ființe umane, în scopul exploatării lor sexuale, pe care îl definește astfel: “traficul de ființe umane, în scopul exploatării sexuale include recrutarea de către una sau mai multe persoane fizice sau juridice și/sau organizarea exploatării și transportului sau migrației legale sau ilegale a persoanelor, chiar și cu consimțământul acestora, în scopul exploatării lor sexuale, prin intermediul, printre altele, al coerciției, în special a violenței sau amenințărilor, abuzului de încredere, de autoritate sau abuzului unei situații de vulnerabilitate.”

Esența traficului o reprezintă transformarea unei persoane în marfă, fără știrea sau consimțământul acesteia.

Traficul de ființe umane poate să afecteze pe oricare dintre noi. Fiecare persoană poate să spună că nu va fi ea/ el cel care va fi victimă, dar victimele pot fi oricare dintre noi. Cu toate acestea nu putem spune că traficanții lovesc la întâmplare. Întotdeauna vor fi persoane sau categorii de persoane mai vulnerabile în a cădea în plasa lor.

Conform Declarației Națiunilor Unite a Principiilor Fundamentale de justiție pentru victimele infracțiunii și abuzului de putere (1985) „Victime” înseamnă “persoanele care, individual sau colectiv au suferit o vătămare, inclusiv o vătămare fizică sau psihică, o suferință emoțională, o pierdere economică sau o vătămare gravă a drepturilor lor fundamentale, prin acțiuni sau inacțiuni care încalcă legislația penală în vigoare în Statele Membre, inclusiv acele legi care interzic abuzul penal de putere”.

O persoană poate fi considerată victimă, conform acestei Declarații, indiferent dacă făptuitorul este identificat, reținut, pus sub acuzare sau condamnat și indiferent de relațiile de familie dintre făptuitor și victimă.

Transportul femeilor în scopul exploatării sexuale se poate realiza și prin consimțământul acestora, femeile părăsind țara cu viză turistică; apoi se exercită violențele, iar femeile sunt vândute altui proprietar, li se rupe contractul de transport, li se iau pașapoartele și, în final, ele sunt forțate să se prostitueze.

Majoritatea cazurilor identificate având vârsta cuprinsă între 14 și 32 de ani, în cele mai multe cazuri fiind cu vârsta între 18 și 24 de ani la momentul identificării. O categorie de vulnerabilitate este dată de cele mai multe ori de un nivel economic foarte scăzut, lipsa unui loc de muncă și o dorință puternică de a căuta un loc de munca în afara țării. În marea majoritate a cazurilor victimele sunt ținute și abuzate în condiții care aduc consecințe grave asupra sănătății lor reproductive și mentale cu atât mai mult cu cât nici nu au acces la asistență medicală. Traficanții folosesc tactici manipulative și metode de control de cele mai multe ori extrem de brutale asupra persoanelor traficate

Nu numai prostituatele pot fi victime ale traficului. 40 la sută dintre victime sunt fete tinere de la țară care din cauza sărăciei au fost nevoite să se adreseze prietenilor și cunoscuților să le facă rost de un loc de muncă în străinătate. O mare parte dintre victime cred că pleacă la muncă decentă, sperând că vor câștiga bani, se vor întoarce și își vor realiza marile vise, însă aceasta este un eșec în majoritatea cazurilor. O dată ajunse acolo, ele cunosc adevărata realitate, deseori încercând să se împotrivească, dar patronii încep a-și pune în aplicare metodele lor de „cumințire”, căci, așa cum afirma un deținut, condamnat la închisoare pentru trafic de persoane, „Bătaia cumințește orice fată rebelă”.

Victimele traficului de ființe umane nu sunt infractoare. Ele pleacă peste hotare în urma înșelăciunilor. Ele sunt mințite. Deseori, sunt lipsite prin înșelăciune de bani și documente.

Fete, uneori de la cinci ani, sunt vândute în sclavie sexuală. De obicei, fetele si femeile tinere sunt descoperite de poliție în timpul raidurilor prin bordeluri și alte localuri unde victimele sunt silite să lucreze. Într-o serie de cazuri, victimele reușesc să evadeze singure, dar aceste cazuri fericite sunt rare, deoarece fetele sunt închise în apartamente sau case păzite cu strictețe. Victimele care au scăpat din rețeaua traficanților mărturisesc amănunte îngrozitoare. Ele trec printr-o trauma psihologică adâncă; după spusele psihologilor, numai 30% dintre victime se pot reabilita și reveni la viața normală.

Victimele acestei infracțiuni sunt:

1. Femei și fete tinere care vor să se angajeze în străinătate. Multe dintre ele sunt naive, credule, mai ales cele din provincie ori foarte tinere.

2. Femei căsătorite deznădăjduite din cauza: sărăciei, șomajului, neputinței soțului de a îmbunătăți situația materială; înfometării copiilor, cheltuielilor pentru învățământ ori tratament medical etc.

3. Femeile care pleacă să lucreze în calitate de chelnerițe sau dansatoare pricep că uneori vor fi nevoite să intre în relații sexuale cu bărbații. Ele nu presupun însă că vor lucra în calitate de prostituate.

4. Femei tinere și fete care au condiții de trai bune, dar, auzind multe despre viața frumoasă din țări străine, sunt curioase să plece de acasă.

5. Femei tinere care pleacă în străinătate să se prostitueze știu de acest fapt și consideră că ocupația dată este o formă profitabilă a businessului, dar nu-și dau seama că pot deveni victime ale sex – businessului.

Fenomenul traficului afectează în același timp țări bogate, dar și țări sărace. Ținta traficanților sunt regiunile cele mai sărace, iar țările de destinațăe sunt cele puternic dezvoltate și industrializate, private ca destinații turistice importante și în care există o cere mare de persoane pentru muncă forțată sau pentru prostituție.

Astfel, traficul de persoane reprezintă o frmă de sclavie strâns legată de alte ramuri ale criminalității organizate cum ar fi traficul de droguri, traficul de armament, spălarea de bani etc.

5.2. Terorismul

Terorismul a devenit un fenomen global, nefiind circumscris într-o anumita zona geografica. Astazi, el este deja un fenomen transfrontalier datorita globalizarii, putand fi încadrat în aria fenomenelor negative ale acestui proces. Cauzele sale sunt multiple, ele putând fi ideologice, sociale, politice, economice, scopul rămânând acelasi în principiu, răspândirea terorii.

“Terorismul reprezintă ansamblul de acțiuni și/sau amenințări care prezintă pericol public și afectează securitatea națională, având următoarele caracteristici:

a) sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile față de alte entități, împotriva cărora acționează prin modalități violente și/sau distructive;

b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;

c) vizează factori umani și/sau factori materiali din cadrul autorităților și instituțiilor publice, populației civile sau al oricărui alt segment aparținând acestora;

d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra scopurilor urmărite.”

5.2.1 Forme de manifestare a terorismului

Terorismul văzit ca o reacție a celui slab împotriva celui puternic

Ca o generalitate, reacția celui slab împotriva celui puternic se numește revoltă, nesupunere și nu terorism. De regulă cel slab nu-l terorizează pe cel puternic, ci invers.

  Astfel, reacția celui slab împotriva celui puternic, este în principiu o răzvrătire la terorism. Terorismul are cauze multiple, iar acestea rezidă de obicei în: lupta pentru putere și supremație; inegalitatea socială, polarizarea bogăției și a sărăciei; proliferarea disperării; uracelui slab împotriva celui puternic, rezultată din negarea ordinii existente, pe care cel slab oconsideră injustă; nevoia de a fi luat în seamă; incompatibilități grave în perceperea sistemelorde valori; exercitarea de către cel puternic a unor presiuni și acțiuni pe care cel slab leconsideră a fi acte teroriste; hotărârea de a distruge, dar nu pentru a construi, ci pentru a spulbera. Actele pe care cel slab le comite împotriva celui puternic, nu au reguli, ele se desfășoară pretutindeni, vizând în principal: distrugerea unor obiective economice, militare șiculturale; asasinarea unor personalități; virusarea și perturbarea rețelei Internet, distrugereasistemelor de comunicații, spargerea codurilor sistemelor de comandă și control; producereaunor dezastre soldate cu morți și răniți. Mijloacele și forțele utilizate în astfel de acțiuni sunt cele pe care organizațiile teroriste le au la îndemână și pe care le pot procura mai ușor. Acțiunile teroriștilor sunt imprevizibile, iar în momentul în care reacțiile și actele deterorism vor fi previzibile și parabile, organizațiile se vor dizolva. Cele mai multe din actele de terorism ale celui slab împotriva celui puternic se pregătesc în timp, se desfășoară pe teritoriul celui puternic, loviturile sunt bine aplicate, fie în punctele cele mai slabe, fie în cele mai puternice (“lovitura de decapitare” ).

Formele și procedeele de acțiune sunt numeroase, totul fiind permis, de la înjunghieri în stradă, până la virusarea rețelelor informatice.

Marea forță a terorismului exercitat de cel slab împotriva celui puternic o reprezintă compensarea insuficienței mijloacelor prin: inteligență și spirit de sacrificiu dus până la fanatism.

Cea mai eficientă armă contraterorismului o reprezintă investigarea și cunoașterea profundă a fenomenului ,respectiv acțiunea asupra cauzelor care-l produc și factorilor care-l proliferează.

Terorismul ca instrument de tensiune politică:

Terorismul politic poate avea ca obiective următoarele aspect: lupta pentru identitate, pentru putere și influență, pentru imagine, cucerirea ăuterii politice prin violență, împotrivirea la oligarhie și totalitarism, lupta pentru reforme sociale, crearea și întreținerea unei stări de haos.

 Formele de manifestare ale terorismului politic pot fi încadrate în diferite categorii, astfel:

Terorismul puterii;

Terorismul exercitat de organizațiile politice extremiste;

Terorismul practicat de persoane influente;

Terorismul explicit sau implicit pus în aplicare de statele cu regimuri politice totalitare;

“Mișcările anarhiste europene de la începutul secolului sunt primele exemple de terorism politic. Reconstrucția Europei democratice după război, a generat noi violențe teroriste împotriva sistemului socio-economic instaurat. Mișcările de extremă stângă europeană din anii ’70 și ’80, în Germania(Baader Meinhof), în Franța (Acțiunea Directă), în Italia (Brigăzile Roșii), ce aveau drept scop doborârea capitalismului, sunt urmate de terorismul de extremă dreaptă”.

Terorismul informațional, mediatic, cyberterorismul:

Societatea modernă este caracterizată prin globalizarea informației, fiind posibile atacuri teroriste asupra informației care să vizeze: virusarea computerelor și distrugerea rețelelor și a bazelor de date; distrugerea fizică a unor sisteme tehnice de comunicații, ale unor instituții internaționale care promovează și susțin lupta antiteroristă; crearea unor rețele speciale ciberteroriste care să opereze în spațiul informațional; practicarea, pe scară largă, a pirateriei elecronice.

Terorismul mediatic cuprinde două aspecte: cel al terorizării populației de către instituții sau reprezentanți ai media și cel al utilizării mass-media de către teroriști pentru atingerea scopurilor lor criminale. Evenimentele petrecute la data de 11 septembrie 2001, au fost prilej pentru declanșarea unui veritabil terorism mediatic. Secvența lovirii Turnurilor Gemene a fost vizionată de zeci și zeci de ori de telespectatorii din întreaga lume, au auzit explicațiile sugerate de comentatori, lăsând spațiu orcăror interpretări. Atunci când datele unui eveniment mediatic devin exclusivitatea câtorva grupuri de presă terorizarea și manipularea opiniei publice are un câmp larg de acțiune.

Biroul Federal de Investigații a oferit următoarea definiție lucrativă: «cyber-terorismul este atacul premeditat,motivat   politic   împotrivainformației,   sistemelor   informatice,   programelor   informatice   și   datelor, rezultând  în  violența  împotriva  țintelor  necombatante,  de  către  grupări subnaționale sau agenți clandestini ».

Terorismul cultural:

Marile civilizații sunt acumulări de valori care se întrepătrund unele cu altele dau frumusețea și diversitatea acestei lumi. Separarea acestora crează problem. Nu există civilizații pure. Negarea acestei idei, dă naștere la acțiunile extremist în spațiul cultural.

Terorismul cultural constă în: distrugerea simbolurilor, a universului esthetic și etic al sistemelor de valori și al populației, agresarea națiunilor cu subproduse culturale (filme, reviste etc), a valorilor  unui stat,  ceea ce  poate  conduce  la  pierderea  indentității  naționale  a  cetățenilor acestuia.

Terorismul cultural este unul de distrugere a sistemelor de valori și nu un mijloc de confruntare violentă. În regimurile totalitare poate căpăta forma terorismului cultural de stat, statul emițând sloganuri și unități de măsură în ceea ce privește valoarea.

Terorismul patologic:

Psihopați atribuie gestului lor o coloratură politică aducând motivații diverse și șocante: pretind a fi justițiari,conducători, pacificatori. De fapt ei ascund fobii, panici și angoase difuze.

Astefl, anumite acte teroriste sunt săvârșite de oameni care pierd contactul cu realitatea, controlul sensurilor, acționează inconștient, iar comportamentul lordeviant are drept cauze: boala, drogurile, violența urbană, sărăcia, șomajul, inadaptabilitateasocială, alcoolismul, neîmplinirile afective, inactivitatea.

Psihopatul este acel individual a cărui persoanliate este marcată de impulsivitate, răceală afectivă, agresivitate, intoleranță la frustrare, egocentrism. Acesta nu poate stabili relații afective, fiind vulnerabil, hipersensibil, cu o anxietate existențială și un sistem de insecuritate camuflat în spatele unei prezentări de sine provocatoare și agresivă, cu o frustrare afectivă permanent.Psihicul abisal cum îl denumesc specialiștii poate pune în mișcare forțe obscure care îl guvernează în rău.

Datorită pierderii echilibrului între activitatea conștientă și cea inconștientă,organismul nu mai răspunde voinței, inconștientul pătrunde în conștient, transformând o idee fixă ori o obsesie într -o crimă.

Terorismul etnic:

“Terorismul de tip etnic și separatist își are rădăcinile în marile bulversări suportate de Europa secolului XX: revoluția rusă, prăbușirea marilor imperii, celedouă războaie mondiale, construcția europeană.

Reactivarea problemelor minorităților în numeroase țări din estul Europei (Kosovo, Armenia, Bosnia) și căderea Zidului Berlinului a favorizat acest tip de terorism. Asemenea tensiuni sunt încă vii, în țările europene, în Irlanda, în Spania, Rusia, Serbia, Belgia, Ucraina, etc. În aceste state, problemele de coabitare audegenerat adesea în confruntări. Aproape toate aceste state europene (exceptând Franța, careconstituțional nu recunoaște existența minorităților) conțin minorități sau specificități culturale regionale care se pot ridica dacă democrațiile se joacă cu drepturile lor”.

Terorismul religios:

Terorismul religios constă în asocierea dintre religie și terorism.

În prezent, aproximativ un sfert din grupările teroriste active fac parte din  categoria  celor  motivate  religios.  Totodată,  numărul victimelor, produse  de organizațiile teroriste religioase, este în continuă creștere, mai ales pe măsură  ce se manifestă din ce în ce mai puține rețineri în ceea ce privește folosirea unor arme cu ridicat potențial distructiv.

Jumătate din cele mai periculoase grupări teroriste sunt motivate religios. Experții în terorism susțin că terorismul religios nu este cel mai periculos tip de terorism dar este cel mai motivat și neprevăzător. Marea majoritate a teroriștilor religioși nu aparțin vreunei secte sau cult dar sunt devotați, fundamentaliști și credincioși religiei de care aparțin. Terorismul religios este pregătit spiritual pentru violență, teroriștii sacrificându-se dacă este cazul fără echivoc.

5.3. Criminalitatea economico-financiară

Este cunoscut faptul că o dată cu viata economic au apărut și primele forme ale criminalității economice, acestea dezvoltându-se o dată cu modificarea vieții economico-sociale, culturale și politice.

Unii autori de specialitate definesc criminalitatea economico-financiară prin identificarea trăsăturilor comune faptelor care se circumscriu acestei noțiuni:

săvârșirea lor în contextul vieții economice, de afaceri și financiare, private sau publice,

(ii) prin utilizarea mijloacelor și metodelor care nu fac apel la forță sau violență psihică – înșelăciuni, falsuri, contrafaceri, corupție, exploatarea secretelor comerciale, a datelor cu caracter personal,

(iii) de către persoane care au cunoștințe în domeniul economic, comercial sau financiar,

(iv) cu scopul acumulării de profit, dominării economice, salvării unor entități economice aflate în situații dificile.

Conceptul de criminalitatea economică a apărut prima dată în literatura criminologică atunci când Edwin Hill a utilizat sintagma „criminalitatea gulerelor albe”, sintagmă care a fost însă consacrată ulterior de Edwin Sutherland în celebra sa lucrare „White-Collar Criminality”, apărută în anul 1939.

Pentru dezvoltarea concepției cu privire la criminalitatea gulerelor albe, Edwin Sutherland a avut în vedere trei planuri respectiv: infracțiunea, infractorul și atitudinea societății.

Infracțiunea care face parte din criminalitatea gulerelor albe reprezintă un act al unei persoane care are un statut socio-economic ridicat, respectabil și respectat, act care încalcă o regulă legală sau de altă natură referitoare la activități profesionale. Acest act constă în exploatarea încrederii sau a credulității altora, fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior descoperirea. Prin acest concept se atrage atenția că în afaceri pot apare comportamenete ilegale, care de multe ori nu sunt încriminate, iar în măsura în care comportamentele sunt încriminate autorii nu sunt urmăriți în justiție, nefiind considerați infractori în sensul clasic al termenului.

Infractorii, ca urmare a specializării lor, aparțin unui mediu criminal închis și ierarhizat.

Infractorii, cei care săvârșesc infracțiuni în domeniul economic sunt, de regulă, cetățeni care prin statutul lor sunt deasupra oricăror suspiciuni. Ei comit actele criminale în legătură cu afacerile, cultura și mediul lor profesional, sunt conștienți de caracterul legal ori ilegal al conduitei lor, dar nu se consideră infractori, fiind convinși că rațiunea și rentabilitatea primează în fața legii. Astfel se poate spune că ei consideră că au un drept personal, în virtutea poziției sociale pe care au dobândit-o, de a încălca legea. Sutherland constată că un asemenea comportament este învățat în interacțiunea cu alte persoane în procesul comunicării, iar direcțiile specifice ale motivelor și impulsurilor sunt învățate din conținutul legilor, care sunt favorabile sau nefavorabile. În acest fel Sutherland susține că sensul actelor criminale, indiferent că este vorba de un furt dintr-un magazin, evaziune fiscală, prostituție sau delapidare, apare în principal ca urmare a sensurilor date acestor acte de către alte persoane cu care individul se asociază în cadrul grupurilor intime de persoane (cercurile de prieteni).

Atitudinea societății și reacția sa față de acest gen de criminalitate deseori încurajează pe infractori. Astfel scopul principal urmărit de infractori este reușita, succesul social sau financiar. În realizarea acestui scop, chiar dacă există și mijloace legale, mijloacele ilegale sau imorale nu sunt excluse, în măsura în care sunt eficace și eficiente, astfel, vechiul principiu machiavelic „scopul scuză mijloacele” este permanent în actualitate.

Reacția societății față de infracționalitatea în afaceri este, de asemenea, reținută comparativ cu reacția față de infracționalitatea clasică. Criminalitatea economică se desfășoară în contextul vieții economice, a afacerilor și a finanțelor, prin metode și mijloace care nu fac, în principiu, apel la forță și la violență fizică, astfel că acest tip de criminalitate nu este cunoscut, iar când este cunoscut este tratat cu indiferență.

Criminalitatea economico-financiară reprezintă toate acele forme de criminalitate nonviolentă care cauzează o pierdere financiară.

Această formă de infracționalitate cauzează nu numai daune patrimoniale, ci și nepatrimoniale: scăderea încrederii în forța statului de a consolida bugete, de a gestiona banii publici, de a asigura un circuit economico-financiar stabil, de a asigura respectarea principiilor precum: egalitatea în fața legii, echitatea, justețea actului comercial etc.

Criminalitatea gulerelor albe implică evaziuni și fraude fiscale, corupție și șantaj precum și alte violări ale legii ca o parte a unei ocupații sau afaceri, în scopul de a-și asigura profituri ilicite imense.

Principalele caracteristici ale criminalității gulerelor albe sunt:

infracțiunile sunt comise în scopul maximizării profiturilor;

au vizibilitate scăzută;

implică difuziunea responsabilității;

se comit într-o perioadă mare de timp, greu de circumscris;

autorii lor știu să inspire încredere prin atitudine și comportament, sunt inteligenți, avizați și versați;

complexitate și dificultate în acțiunea de descoperire și de cercetare;

implică sentimente de victimizare din partea persoanelor cercetate;

implică relații strânse între participanți, uneori chiar forme complexe de organizare;

presupun implicarea unor persoane care se bucură de poziții sociale, economice, politice și profesionale dintre cele mai bune;

acoperirea lor este ușurată de complexitatea operațiunilor financiare și de posibilitățile pe care le oferă ținerea contabilității, pentru a disimula afacerile frauduloase;

Cei mai mulți specialiști consideră însă că „societățile moderne sunt caracterizate printr-o stare de anomie, de lipsă a legilor și a normelor morale, precum și de distorsiune între scopul declarat al unei societăți și mijloacele de acces la acel scop”.

Activitățile ilegale ale criminalității economico-financiare este sunt realizate prin:

procedee frauduloase, falsuri și contrafaceri;

procedee viclene, înșelătoare, cu abilitate și ingeniozitate;

abuzuri de putere și corupție;

exploatarea secretelor comerciale sau a datelor confidențiale;

Infracțiunile din domeniul criminalității economice presupun astfel cunoștințe și competențe profesionale ridicate din partea celor care le comit. Aceste infracțiuni impun și necesitatea unei specializări rapide și permanente a instanțelor de control, de urmărire și de sancționare, deoarece asemenea fapte provoacă prejudicii patrimoniale considerabile, conduc la lipsa de viabilitate a societăților și implicit la pierderea locurilor de muncă și, nu în ultimul rând, afectează calitatea vieții și a mediului înconjurător.

5.4. Criminaitatea informatică

Un fenomen care capătă amploare în zilel noastre îl reprezintă criminalitatea informatică care se reflectă în mod frecvent în mass-media. Un studiu indică chiar că teama de atacuri informatice depășește în intensitate pe cea față de furturi sau fraude obișnuite. Cercetările criminologice asupra infracțiunilor realizate prin sistemele informatice se află încă în stadiul tatonărilor. Chiar și cele realizate până în acest moment tind să schimbe modul clasic în care sunt privite infracțiunile în sistemele actuale de justiție penală. O mică parte din faptele penale legate de utilizarea sistemelor informatice ajung la cunoștința organelor de cercetare penală.

Prin infracțiune informatică în sens larg se înțelege: orice infracțiune în care un calculator sau o rețea de calculatoare este obiectul unei infracțiuni, sau în care un calculator sau o rețea de calculatoarea este instrumentul sau mediul de înfăptuire a unei infracțiuni.

Prin infracțiune informatică în sens restrâns se înțelege: orice infracțiune în care făptuitorul interferează, fără autorizare, cu procesele de prelucrare automată a datelor.

Legea nr. 21/1999, pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor a introdus pentru prima oară în legislația română noțiunea de “infracțiuni săvârșite prin intermediul calculatoarelor”.

Potrivit textului art. 23, lit. a, constituie infracțiunea de spălare a banilor Capitolul 5 – […] schimbarea sau transferul de valori, cunoscând ca acestea provin din săvârșirea unor infracțiuni: […] infracțiunile săvârșite prin intermediul calculatoarelor, […] în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite acestora, precum și în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activități sau presupuse că s-ar sustrage consecințelor juridice ale faptelor lor.

În momentul de față, legea penală română reglementează un număr de 10 infracțiuni ce corespund definiției de mai sus. Ele sunt prevăzute în Titlul III (Prevenirea și combaterea criminalității informatice) din Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției precum și în Legea dreptului de autor și a drepturilor conexe.

Legea criminalității informatice reglementează trei categorii de infracțiuni:

1. Infracțiuni contra confidențialității și integrității datelor și sistemelor informatice: Infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic; ƒ Infracțiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice; ƒ Infracțiunea de alterare a integrității datelor informatice; ƒ Infracțiunea de perturbare a funcționării sistemelor informatice; ƒ Infracțiunea de a realiza operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice.

2. Infracțiuni informatice : Infracțiunea de fals informatic; ƒ Infracțiunea de fraudă informatică.

3. Pornografie infantilă prin sisteme informatice: Infracțiunea de pornografie infantilă prin intermediul sistemelor informatice.

Legea dreptului de autor reglementează următoarele infracțiuni- Infracțiunea de permitere a accesului public la bazele de date pe calculator, care conțin sau constituie opere protejate; ƒ Infracțiunea de punere la dispoziția publicului de unor mijloace tehnice de neutralizare a protecției programelor pentru calculator.

Infracțiunile informatice devin din ce în ce mai frecvente. Societatea informațională depinde din ce în ce mai mult de calculatoare. Componente importante ale vieții sociale sunt coordonate de sisteme informatice. Ca o consecință, atacurile prin intermediul și asupra acestora se vor înmulți.

Acestea pot fi comise în zilele noastre de, virtual, orice persoană, și pot atinge, virtual, toate persoanele. Dacă sistemele informatice constituiau, la apariția lor, un atribut al mediilor științifice, militare și guvernamentale, în ziua de astăzi, datorită creșterii performanțelor corelată cu reducerea prețurilor, ele au devenit disponibile pentru oricine.

Totodată, infracțiunile informatice au un caracter din ce în ce mai mobil, și din ce în ce mai internațional. Procesarea electronică a datelor este din ce în ce mai mult convergentă cu domeniul telecomunicațiilor. Infracțiunile informatice sunt în măsură sporită comise prin intermediul rețelelor de telecomunicații, constituind în mod special o atracție pentru grupările crimei organizate. Anonimitatea oferită de rețelele mondiale de calculatoare, precum și metodele de criptare a transmiterii mesajelor prin intermediul acestora, corelate cu imposibilitatea forțelor de menținere a ordinii publice de a controla fluxul de informații prezintă avantaje deosebite pentru grupările crimei organizate, inclusiv cele cu caracter transnațional.

CAP 6.- Prevenirea criminalității

Criminalitatea, fie ea clasică, fie de tipul criminalității moderne: crima organizată, criminalitatea gulerelor albe, terorismul, precum și apariția de alte noi forme, preocupă tot mai mult forurile statale, suprastatale, instituții specializate și oameni de știință. Identificând și studiind cauzele criminalității, stabilind starea și dinamica acesteia, anticipând schimbările cantitative și calitative pe termen mediu și lung, criminologia își propune să evalueze măsurile ce se impun pentru controlul fenomenului criminal și să elaboreze programe de prevenire a criminalității, de resocializare și de inserție socială a delincvenților.

Din punct de vedere științific, prevenirea implică măsurile de politică penală care au ca finalitate, exclusivă sau parțială, limitarea posibilității de apariție a infracțiunilor.

Criminologia limitează termenul de „prevenire” doar la măsurile care urmăresc să diminueze criminalitatea prin acțiuni asupra cauzelor, luate înainte ca ele să se manifeste (excluzând măsurile de represiune care de obicei previn doar recidiva).

Pentru a înțelege specificul prevenirii criminalității mai trebuie luate în calcul și alte note distinctive: prevenirea are caracter colectiv și nu este coercitivă, acționează înainte de producerea infracțiunilor, exclude măsurile de pedepsire sau intimidare.

Cei care au încredere în activitatea de prevenire consideră că personalitatea omului poate fi modificată prin educație și prin schimbarea contextelor situaționale iar dinamica trecerii la act (interacțiunea individ – situație) poate fi influențată decisiv.

Există câteva condiții care asigură eficacitatea programelor de prevenire: voința politică și alocarea de fonduri suficiente, o perspectivă pe termen lung, statistici oficiale uniforme, obiectivitatea mass-media, o corectă evaluare a nevoilor locale, implicarea sectorului privat de securitate, implicarea cetățenilor, criterii de evaluare măsurabile, existența unui centru de informare și documentare pentru publicul larg, formarea adecvată a practicienilor.

6.1. Conceptul și felurile prevenirii. Prevenirea, în sfera criminalității ar putea fi tradusă ca fiind activitatea de atenționare , avertizarea asupra producerii unor fapte criminale, luarea măsurilor necesare pentru a evita sau preîntâmpina asemenea fapte.

Obiectul prevenirii îl constituie astfel ansamblul de factori criminogeni care determină sau favorizează acte criminale.

Prevenirea faptelor antisociale a preocupat omenirea de când s-a confruntat cu criminalitatea, putându-se afirma că această preocupare a apărut odată cu prima pedeapsă din lume aplicată pentru săvârșirea de fapte antisociale.

Platon afirma că pedeapsa trebuie orientată către un scop juridic și filozofic al aplicării care este prevenirea săvârșirii altor crime în viitor iar Seneca mergând pe aceeași linie scoate în evidență rolul preventiv al pedepsei spunând că “nici-un om înțelept nu pedepsește pentru că s-a săvârșit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată.”

Prevenirea criminalității vizează criminalitatea nu ca o totalitate de crime ci ca un fenomen, un sistem ale cărui elemente au între ele relații și asupra cărora trebuie să se acționeze pentru a împiedica producerea lui.

În activitatea de prevenire, se acționează pentru atingerea unor obiective fundamentale cum ar fi:

– asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

– reducerea numărului infracțiunilor și al participanților la săvârșirea acestora;

– reducerea riscului de a deveni victimă;

– diminuarea consecințelor încălcării legii;

– creșterea încrederii populației în organele statului;

– realizarea și asigurarea spațiului de securitate indispensabil comunității.

Se poate discuta despre acțiunea de prevenire asupra factorului uman implicat într-o infracțiune și despre acțiunea celorlalți factori ce pot interveni într-un potențial câmp infracțional.

Astfel în primul rând, prevenirea criminalității înseamnă, preîntâmpinarea săvârșirii acelor acțiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluția spre progres, motiv pentru care asemenea acțiuni sunt sancționate penal.

Prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad mare de pericol social, suficient de mare ca să necesite o reacție prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor. Măsurile concrete de prevenire trebuie să prezinte argumente suficient de puternice asupra indiviului pentru a-l influența în actul decizional criminogen.

În sens larg, prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante care pot conduce la comiterea de fapte antisociale sancționate de legea penală.

În al doilea rând prevenirea nu acționează sau nu trebuie să acționeze numai asupra factorului uman, ci asupra întregului complex de factori ce favorizează comiterea unei infracțiuni. Această formă de prevenire are un câmp larg de activitate, ea cuprinzând sectoare întregi din viața socială, începând cu cele ecomonice, administrative, culturale.

În concluzie putem spune că prevenirea criminalității este un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ și juridic destinate să preîntâmpine săvârșirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional.

6.2. Modele de prevenire a criminalității. Varietatea cauzelor și împrejurărilor, situațiilor și mediilor care fac posibilă încălcarea normelor, producerea unor fenomene negative conferă activității de prevenire un caracter multilateral și complex. În funcție de obiectivele, direcțiile de acțiune, metodele și mijloacele cu care se acționează, precum și momentul acțiunii, prevenirea poate fi de mai multe feluri:

– prevenirea penală și prevenirea extrapenală;

– prevenirea generală și prevenirea specială;

– prevenirea socială și prevenirea situațională;

– prevenirea antedelictum și prevenirea postdelictum;

– prevenirea primară și prevenirea secundară.

Toate aceste forme de prevenire a criminalității se află într-un grad mai mic sau mai mare într-o permanentă întrepătrundere și relaționare. Totuși, de-a lungul timpului s-au conturat trei mari modele de prevenire a criminalității, modele în jurul cărora gravitează întreaga activitate de prevenire și combatere a criminalității: modelul clasic, modelul social și modelul situațional.

6.2.1. Modelul clasic. Luând în considerare faptul că pentru o lungă perioadă de timp reacția socială antiinfracțională a avut o consistență represivă în totalitate, prima modalitate de a preîntâmpina săvârșirea actelor și faptelor reprobabile a constat în efectul de inhibare psihică al normei penale și al potențialei pedepse.

Problema prevenirii criminalității în acel timp a fost explicat de Platon, care a propus înlocuirea ideii retributive cu idea de utilitate socială a pedepsei, deoarece scopul sancționării trebuie să fie prevenția generală prin forța exemplului și prevenția specială prin efectul intimidant al pedepsei.

“Acela care vrea sa pedepsească … nu pedepsește din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârșit să nu se fi săvârșit, ci pedepsește în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greșeală și pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalți.” (Platon)

Acest model clasic cuprinde:

prevenirea generală

prevenirea specială

Prevenirea generală. Aceasta formă de prevenire are un câmp larg de activitate, ea cuprinzând sectoare întregi din viața socială, începând cu cele economice, administrative, culturale și altele. În toate aceste sectoare de viață pot fi și sunt aspecte în care se pot manifesta deficiențe ce pot fi cauze de criminalitate. În politica penală s-a subliniat rolul important al prevenirii în lupta contra crimei. Ferri, criticând libertatea de voință și de acțiune a criminalului, recunoaște drept cauze ale crimei, pe langă cauzele individuale, și cauzele sociale, cum sunt condițiile de viață materială și altele. Ca urmare, Ferri a susținut că folosirea numai a pedepselor nu este suficientă în lupta împotriva crimei, că este necesară lupta cu cauze sociale ale acesteia, cu mijloace care duc la ameliorarea mediului, îmbunătățirea condițiilor economice, perfecționarea administrației, creșterea rolului educației și asa mai departe. Ferri a fost acela care a pledat pentru așa-numitele substitutive penale, mijloace de însănătoșire materială și morală a omului și a mediului social. Se combăteau, în mod direct, relele sociale și se cerea ameliorarea condițiilor de viață și, indirect, se combăteau și cauzele crimei.

În direcția folosirii mijloacelor preventive, în literatura de specialitate se evocă rolul mediului în producerea criminălității, reprezentată de școala criminologică de la Chicago, potrivit căreia condițiile proaste din anumite cartiere ale oraselor, constituie cauze principale ale criminalității. În astfel de cartiere mărginașe, sărace, populația este îngrădită, locuințele sunt insalubre și condițiile de viață sunt grele. În plus, aici au apărut baruri, localuri unde se consumă băuturi alcoolice, cu multi vagabonzi,cu foști condamnați penal, toți factori care incită la crimă. În astfel de orașe trebuie acțiuni concentrate de prevenire a crimei prin mijloacele sociale, mijloace de însănătoșire a mediului, a cartierelor. S-au luat măsuri dezvoltându-se adevarate companii de schimbare a mediului prin care indirect se lupta împotriva crimei.

Lupta împotriva crimei se poate face, în primul rând, numai pe baze științifice, combătând cauzele care determină și condiționează acest fenomen.

În al doilea rând, combaterea cauzelor se poate face în mod diferențiat, și anume: cauzele fenomenului sunt diferite, combaterea se poate face folosind mijloace diferite.

Folosind asemenea mijloace se poate ajunge, într-o anumită măsură, să se reducă comiterea de infracțiuni, eventual în anumite sectoare. În măsura în care se îmbunătățesc condițiile materiale de viață ale oamenilor, condițiile instructiv-morale, criminalitatea se poate reduce. Astfel de mijloace sunt mijloace preventive, mijloace ce se folosesc ca să nu se comită crime. Acestea sunt mijloace preventive, pe de o parte, dar sunt și mijloace extrajuridice, pe de alta parte, folosite de societate. Ele se folosesc înainte de a se comite crime și privesc așa-numita criminalitate posibilă sau potențială.

Lupta anticriminală preventivă, prin combaterea cauzelor acesteia, este necesară, științifică și este aplicată în societatea moderna. Dar ea nu este todeauna suficientă, fiindcă:

a) lupta cu cauzele sociale și individuale este o luptă ce se duce cu niște cauze și condiții mai difuze, mai puțin conturate (de exemplu cu sărăcia materială, lipsa de instrucție, lipsa de morală etc.) și mai puțin cunoscute și identificate;

b) criminalitatea potențială, de asemenea, este mai mult bănuită, mai greu de identificat și apreciat; nu se poate cunoaște în câte cazuri ea a fost anihilată și în câte cazuri ea n-a fost anihilata;

c) lupta cu cauzele se desfășoara înainte de comitere și ea se duce un timp mai îndelungat, treptat și încet și nu se poate ști exact cât este de eficientă.

Prevenirea specială. Pe lângă prevenirea generală, în criminologia modernă, se cercetează și preconizează o seama de măsuri prin care se previne în mod direct comiterea de crime. Este tot o prevenire antedelictum dar, de data aceasta, nu este vorba de combaterea unor cauze generale care constituie un teren favorabil pentru crimă, ci de combaterea unor situații și persoane care duc la comiterea de crime.

Deoarece modelul clasic se bazează pe efectul intimidant al pedepsei prevenția specială se realizează prin impunerea unei pedepse mult mai aspre în cazul recidiviștilor, în scopul neutralizării acestora pe o perioada lungă de timp.

Acestei forme de prevenire i se spune prevenire specială, fiindcă vizează împiedicarea directă a comiterii de crime. Este un fel de luptă prin care se împiedică producerea iminentă a crimei. Astfel în marile magazine, mărfurile expuse, mai cu seamă dacă este vorba de bijuterii, ceasuri etc., constituie tot atâtea tentații la furt; este necesar să se ia măsuri de supraveghere și pază; sau se formează un grup de recidiviști care pun la cale și organizează atacuri și sustrageri de mărfuri ori se organizează în vederea falsificării de bani etc. În atare situații, dacă lucrurile au ajuns la cunoștința poliției, aceasta trebuie să ia măsuri de împiedicare a comiterii unor astfel de crime. După cum se poate observa, în cazul prevenirii speciale a crimei este vorba de fapte concrete, de fapte criminale gata a se comite și care pot fi împiedicate și prevenite.

Măsuri care împiedică comiterea unor crime sunt:

a) protejarea localurilor cu valori deosebite, de exemplu, localul unei bănci, unui magazin; protejarea se face prin încuietori greu de desfăcut, grilaje la ferestre, dispozitive de alarmă;

b) protejarea autovehiculelor, motocicletelor prin încuietori, instalații de alarmă;

c) înarmarea transportorilor de bani, efecte de valoare prin arme defensive (pistoale speciale);

d) avertizarea publicului despre un cartier frecventat de hoții de buzunare, supravegherea localurilor comerciale prin agenți speciali (particulari), supravegherea băncilor cu personal special angajat, supravegherea marilor magazine de un personal special, instalarea de semnale de alarmă în caz de atacuri din partea unui grup de răufăcători, supravegherea cartierelor mărginașe sau izolate ale orașelor de agenți de politie, care fac ronduri speciale (de zi ori de noapte).

Prevenirea specială și indirectă a criminalității de către organele de poliție are o arie mult mai întinsă. Anume, ea trebuie să exercite paza și supravegherea, mai întai, a locurilor publice, piețele, arterele de circulație rutieră, căi ferate, trecerile vamale și altele. În aceste locuri populația și circulația oamenilor sunt mari și în același timp, contactele și conflictele umane sunt intense și numeroase.

Pentru realizarea acestor obiective, poliția acționează consecvent și permanent în următoarele direcții:

– descoperirea faptelor penale, identificare, urmărirea și reținerea cu operativitate a infractorilor, constatarea și sancționarea contravențiilor;

– depistarea și identificarea minorilor aflați în situații de risc și sesizarea organelor abilitate pentru luarea sau schimbarea unor măsuri de protecție;

– prevenirea recidivei prin acțiuni susținute de reintegrare socială a infractorilor primari;

– combaterea faptelor de tulburare a ordinii și liniștii publice;

– cunoașterea și aplanarea stărilor conflictuale;

– educarea participanților la traficul rutier pentru respectarea normelor privind circulația pe drumurile publice;

– identificarea și protejarea persoanelor potențial victime;

– participarea la educarea juridică a populației pentru cunoașterea și respectarea legilor;

– inițierea unor proiecte legislative în domeniul prevenirii criminalității.

Astfel modelul clasic de prevenire a evoluat în perioada modernă într-o dublă direcție și anume către modelul social și către modelul situațional sau tehnologic. În acest sens prevenția nu se mai înfăptuiește numai prin măsuri de drept penal. Se pune accent pe educarea și instruirea cetățenilor, prezentarea efectelor negative a fenomenului infracțional, informarea în masă asupra legislației în vigoare, etc.

6.2.2. Modelul social. Având în vedere creșterea ratei criminalității pe plan mondial a determinat apariția de noi strategii politice penale și juridice, orientarea către aplicarea și utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ, implicarea comunității în mod esențial în efortul de prevenire a criminalității.

Modelul social promovat abordează direct factorii criminogeni și încearcă limitarea impactului acestora prin măsuri de asistență comunitară acordată persoanelor aflate în situații de stres economic, social sau psihologic.

Prevenția primară din cadrul acestui model social este definit ca fiind o prevenție de bază care încearcă să anihileze situațiile criminogene și rădăcinile criminalității.

Prevenția trebuie să se adreseze mai întâi infractorilor potențiali, atât la nivel individual cât și al microgrupurilor.

La nivelul mediului familial se actionează prin intermediul măsurilor comunitare și anume furnizarea de ajutor celor care îl solicită și sunt într-o nevoie reala economică, psihică, educarea și orientarea părinților tineri, educarea preșcolarilor proveniți din familii dezorganizate.

Școala are rolul său bine definit în formarea indivizilor. Ea trebuie să furnizeze în mod constant informații privind rolul și importanța valorilor sociale, a respectului față de lege și morală, consecințele și implicațiile crimei, modalitatea în care funcționează sistemul penal, evitarea comportamentului anti-social.

Angajarea în muncă a tinerilor este esențială în ceea ce privește dezvoltarea acestora prin educație socială și asumarea responsabilitățiilor.

Lipsa sau pierderea locului de muncă determină modificări serioase și afectarea personalității tinerilor, generează stări depresive, manifestări deviante și în final recurgerea la actul infracțional.

Astfel, programele de prevenție trebuie să cuprindă și această latură în sensul identificării și creării locurilor de muncă, programe de organizare a timpului liber pentru cei care nu au un loc de muncă, facilitate de tratament pentru cei cu probleme de sănătate, dependența de droguri, alcool, etc.

Prevenirea secundară a acestui model se referă la adoptarea unei politici penale adecvate realităților sociale, politice, economice, culturale și punerea ei în practică.

6.2.3. Modelul situațional (tehnologic). Acest tip de model are în vedere potențialele victime și punerea la îndemâna acestora diferite și variate modalități în vederea reducerii riscului victimizării.

Exista două categorii principale de măsuri de prevenire situatională și anume:

a)    măsuri de securitate care fac dificilă săvârșirea infracțiunilor:

-măsuri prin care țintele devin mai dificile (ex.:conectarea dispozitivelor de alarmă la unitățile specializate de poliție);

-măsuri prin care se înlătură țintele (ex.: parcarea unui autoturism nu pe stradă, ci într-o parcare păzită);

-măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracțiunilor.

b)      măsuri care influențează costurile și beneficiile celor care săvârșesc infracțiuni:

-marcarea proprietăților;

-supravegherea tehnică;

-asigurarea supravegherii zonale.

Astfel acest model situațional de prevenire este o metodă practică de prezentare către cetățeni a situației de fapt, cât mai exact cu putință, pentru ca aceștia să-și ia măsuri suplimentare de autoprotecție.

CONCLUZII

Criminalitatea a reprezentat o preocupare constantă a cercetătorilor și specialiștilor din diverse discipline, interesați de identificarea și explicarea cauzelor și factorilor de risc care generează acest fenomen, precum și de găsirea unor modalități și mijloace de contracarare a lui și de neutralizare a persoanelor violente. Interesul pentru investigarea acestui fenomen este cu atât mai mare cu cât criminalitatea se caracterizează printr-un pericol social sporit, generând sentimente de teamă și insecuritate în rândul populației și necesitând costuri sociale ridicate pentru atenuarea sau repararea consecințelor distructive produse.

În prezenta lucrare, am încercat să realizez o prezentare a criminalității și a câtorva din multele forme de manifestare ale acesteia, în cadrul disciplinei “Criminologie”, disciplină, care alături de altele ajută la combaterea “răului” și triumful “binelui”.

Datorită crizei economice declanșate la nivel mondial dar și ca urmare a evoluției extrem de rapide a tehnicii în toate domeniile de activitate s-a constatat o creștere foarte mare a ratei infracționale, generată mai ales de, metodele aplicate în practica penală de combatere a acestora care au început să fie depășite.

Pentru o bună desfășurare a activității de combatere a infracțiunii de orice fel este nevoie de o bună cunoaștere a felului în care aceasta se manifestă, care sunt punctele slabe și punctele forte asupra cărora trebuie să ne concentrăm.

În cadrul lucrării am încercat să prezint fenomenul criminalității plecând de la forma sa generală spre a individualiza câteva forme de manifestare ale acestuia, unele din cele mai întâlnite la momentul actual, precum și ceea ce îl determină pe individ să săvârșească fapte antisociale, ceea ce-l determină pe acesta să înlăture răspunderea propriilor sale fapte, dar și modul în care acesta poate fi “vindecat”, nepunând accentul pe pedeapsă precum în cazul celorlalte științe care luptă împotriva infracționalității.

Alături de alte discipline (penal, procedură penală, criminalistică, civil, procedură civilă), un viitor apărător al legii și ordinii sociale (avocați, judecători, procurori, polițiști) trebuie să își însușească un minim de cunoștințe criminologice, care să-l ajute în practicarea, cu succes, a meseriei sale, aceea de apărător al “binelui și adevărului”.

BIBLIOGRAFIE

I.TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Albuț, C. , Sociologie juridică, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1993.

Beccaria, C., Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică, București 1965.

Brădet Gheorghiu, I., Criminologie generală românească.

Col. Dr. Constantin Onișor,Teoria Strategiei Militare,București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,1999.

Costică Voicu, Florin Sandu, Alexandru Boroi și Ioan Molnar, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Buc.,2002.

Dr. N. Moldoveanu, Criminalitatea economico-financiară, Ed. Global Print, Buc. 1999.

Dr. Tr. Pop, Curs de criminologie, Cluj, 1928.

G.Pisapia, Fondamento et oggetto delta criminologiei, Padova, Ed.Cedam, 1983.

Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996.

Gheorghe Arădăvoaice, “Terorism. Antiterorism. Contraterorism”, Editura Antet, 1997.

Gindicelli-Delage, Droit pénal des affaires, Dalloz, 1996.

Giurgiu Narcis, Elemente de criminologie, Ed. Fundației “Chemarea”, Iași, 1992.

H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Ed.C.H.Beck, 1971.

H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed.Routledge & Kegan Paul, 1965.

Ion Chirilă- coordonator și colectiv- Globalizarea traficului de copii, Ed. Sitech, Craiova, 2006.

Ion Staicu, Criminologie. Curs universitar, Brașov, Editura Omnia Uni S.A.S.T., 2005

Institut des Hautes Etudes de Defense Nationale, “Les Fragilités de l’Europe face au terrorisme”, 1999.

J.M. van Bemelen, Criminologie, Tjeck Willink Zwolle, 1942 .

J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Trăite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963.

Jean-Claude Filoux, Inconștientul , Editura Aropa, 2001.

Mateuț Gh., Criminologie (note de curs),  Arad, 1993.

Oancea, C.P., Probleme de criminologie, Ed. All Educational SA., București,1998.

Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Ed. Le Sycomore, 1985.

Stănoiu R.M., Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981.

Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, Ed. Academiei de științe sociale și politice, București, 1989.

Stănoiu R.M. , Criminologie, Vol. I, Ed. Oscar Print, București, 1995.

S.Hurwitz, Criminology, London, Ed.George Allen and Unwin Ltd., 1952.

Tudor Amza, Criminologie, Tratat de teorie și politică criminologică, Ed. Lumina Lex, Buc.

T.Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, 1983.

Tudor Amza, Criminologie, Tratat de teorie și politică criminologică, Ed. Lumina Lex, Buc.2002.

Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, ed. Cugetarea, Iași, 1999.

V. Bujor, O. Bejan, Criminalitatea profesională, Ed. Lyceum, Chișinău, 1999.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

Butoi, T.,studiu Sociologia devianței. Devianță și control social.

Criminological Research Conference, Strasbourg,1984.

Petcu, M., studiu Teorii sociale privind geneza delincvenței,.

Petrescu, C., Revista „Calitatea vieții”, nr. 3-4/2005.

Picca,J., Ou en est la criminologie, Revue internaționale de criminologie et de police technique, nr.4., 1985.

Regional Clearing Point, First Annual Report on Victims of Traffiking in South-Eastern Europeueni, 2003.

OIM, Trafficking in Women and Children, Moldova, 2001. Barometrul opiniei publice – Republica Moldova CSOP / Taylor Nelson Sofres, ianuarie 2001.

Trandafirescu, Z., 2007, Teza de doctorat.

III. SITE-URI INTERNET

http://ro.scribd.com.

http://uditis-forensic.blogspot.ro

http://www.politiaromana.ro

http://turing.cs.pub.ro

http://www.anes.ro

BIBLIOGRAFIE

I.TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Albuț, C. , Sociologie juridică, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1993.

Beccaria, C., Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică, București 1965.

Brădet Gheorghiu, I., Criminologie generală românească.

Col. Dr. Constantin Onișor,Teoria Strategiei Militare,București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,1999.

Costică Voicu, Florin Sandu, Alexandru Boroi și Ioan Molnar, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Buc.,2002.

Dr. N. Moldoveanu, Criminalitatea economico-financiară, Ed. Global Print, Buc. 1999.

Dr. Tr. Pop, Curs de criminologie, Cluj, 1928.

G.Pisapia, Fondamento et oggetto delta criminologiei, Padova, Ed.Cedam, 1983.

Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996.

Gheorghe Arădăvoaice, “Terorism. Antiterorism. Contraterorism”, Editura Antet, 1997.

Gindicelli-Delage, Droit pénal des affaires, Dalloz, 1996.

Giurgiu Narcis, Elemente de criminologie, Ed. Fundației “Chemarea”, Iași, 1992.

H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Ed.C.H.Beck, 1971.

H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed.Routledge & Kegan Paul, 1965.

Ion Chirilă- coordonator și colectiv- Globalizarea traficului de copii, Ed. Sitech, Craiova, 2006.

Ion Staicu, Criminologie. Curs universitar, Brașov, Editura Omnia Uni S.A.S.T., 2005

Institut des Hautes Etudes de Defense Nationale, “Les Fragilités de l’Europe face au terrorisme”, 1999.

J.M. van Bemelen, Criminologie, Tjeck Willink Zwolle, 1942 .

J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Trăite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963.

Jean-Claude Filoux, Inconștientul , Editura Aropa, 2001.

Mateuț Gh., Criminologie (note de curs),  Arad, 1993.

Oancea, C.P., Probleme de criminologie, Ed. All Educational SA., București,1998.

Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Ed. Le Sycomore, 1985.

Stănoiu R.M., Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981.

Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, Ed. Academiei de științe sociale și politice, București, 1989.

Stănoiu R.M. , Criminologie, Vol. I, Ed. Oscar Print, București, 1995.

S.Hurwitz, Criminology, London, Ed.George Allen and Unwin Ltd., 1952.

Tudor Amza, Criminologie, Tratat de teorie și politică criminologică, Ed. Lumina Lex, Buc.

T.Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, 1983.

Tudor Amza, Criminologie, Tratat de teorie și politică criminologică, Ed. Lumina Lex, Buc.2002.

Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, ed. Cugetarea, Iași, 1999.

V. Bujor, O. Bejan, Criminalitatea profesională, Ed. Lyceum, Chișinău, 1999.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

Butoi, T.,studiu Sociologia devianței. Devianță și control social.

Criminological Research Conference, Strasbourg,1984.

Petcu, M., studiu Teorii sociale privind geneza delincvenței,.

Petrescu, C., Revista „Calitatea vieții”, nr. 3-4/2005.

Picca,J., Ou en est la criminologie, Revue internaționale de criminologie et de police technique, nr.4., 1985.

Regional Clearing Point, First Annual Report on Victims of Traffiking in South-Eastern Europeueni, 2003.

OIM, Trafficking in Women and Children, Moldova, 2001. Barometrul opiniei publice – Republica Moldova CSOP / Taylor Nelson Sofres, ianuarie 2001.

Trandafirescu, Z., 2007, Teza de doctorat.

III. SITE-URI INTERNET

http://ro.scribd.com.

http://uditis-forensic.blogspot.ro

http://www.politiaromana.ro

http://turing.cs.pub.ro

http://www.anes.ro