Forme Conexe ale Criminalitatii Organizate
FORME CONEXE
ALE CRIMINALITATII ORGANIZATE
CUPRINS
Capitolul 1
TRAFICUL DE PERSOANE SI DE ORGANE
Capitolul 2
FRAUDAREA FONDURILOR EUROPENE
Capitolul 3
INDUSTRIA CONTRAFACERILOR ȘI A PIRATERIEI
Capitolul 4
CRIMINALITATEA INFORMATICA
Concluzii
INTRODUCERE
Actualmente, crima organizată se manifestă într-o zonă supranațională,iar barierele naționale – obstacol supărător în calea autorităților învestite cu aplicarea legii – sunt ridiculizate cu multă ușurință de infractori. Capacitatea de coordonare, specializare și experiență antreprenorială, folosirea pe scară largă a corupției, șantajului și violenței au permis organizațiilor criminale să acumuleze o forță economică redutabilă și o influență politică de necontestat.
Tranziția la economia de piață a țărilor post-comuniste, criza de autoritate a instituțiilor statului, deschiderea frontierelor, relaxarea controalelor vamale și vidul legislativ au favorizat proliferarea criminalității în general, și apariția unor noi forme de manifestare a crimei organizate în acest spațiu geografic, ceea ce a condus la crearea unei economii paralele perverse, ce subminează autoritatea guvernelor și încrederea cetățeanului în instituțiile fundamentale ale statului.
Grupurile de infractori, constituite într-un astfel de climat, s-au organizat potrivit scopului urmărit în plan național, iar trăsătura comună a strategiilor adoptate vizează exploatarea la maxim a disfuncționalităților economice, a controlului social superficial, a mecanismelor incipiente ale privatizării, descentralizarea puterii, gradul ridicat de coruptibilitate a oficialităților din sistemul politic, financiar și administrativ.
În statele aflate în tranziție se vorbește intens de o veritabilă criminalitate în domeniul afacerilor, de spălarea capitalurilor acumulate pe căi ilicite, de un înfloritor turism sexual, de dezvoltarea pieței traficanților și consumatorilor de droguri, de traficul cu arme, materiale radioactive, opere de artă, ființe umane, organe, monedă falsă, autovehicule, de creșterea pornografiei și taxei de protecție, de asasinate la comandă, răpiri de persoane etc.
Și în țara noastră, forța financiară de care dispune crima organizată este importantă, având capacitatea să-și construiască, dezvolte și perfecționeze un management performant, caracterizat prin eficiență, specializare tot mai riguroasă, logistică îndestulătoare și modernă, de cele mai multe ori superioară celei aflate la dispoziția oamenilor legii.
Nu există un model unic la organizațiile criminale, acestea variind ca formă, norme de conduită, experiență, specializare în activitatea infracțională, arie de operare, tactici și mecanisme de apărare, drept pentru care și lupta de prevenire și combatere a acestora presupune un grad sporit de complexitate, care reclamă în mod necesar și o cooperare interstatală.
Definirea conceptului de criminalitate organizata
La cea de-a V-a Conferință a ONU privind „Prevenirea criminalității și tratamentele infractorilor”, s-a elaborat o rezoluție specială – Crima ca formă de afaceri – în care se subliniază patru criterii definitorii pentru crima organizată, respectiv:
a) scopul: obținerea de câștiguri substanțiale;
b) legături: bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului;
c) specific: folosirea atribuțiilor și relațiilor de serviciu ale participanților;
d) nivel: ocuparea de către participanți a unor funcții superioare în economie și societate.
În concepția specialiștilor din țările unde crima organizată are adânci rădăcini și se manifestă pregnant în viața de zi cu zi, aceasta este definită prin existența unor grupuri de infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activități ilegale conspirative, având drept principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.
Grupurile criminale acumulează venituri substanțiale pe care, în mod frecvent, le folosesc pentru a penetra și controla organismele legale, până la cel mai înalt nivel.
În arsenalul acestor grupuri infracționale se regăsesc, în diferite proporții, folosirea violenței, coruperea oficialităților publice, șantajul și chiar acțiuni aparent legale, dar care urmăresc scopuri cu caracter delictuos.
Se reține ca element caracteristic faptul că astfel de activități secrete și organizate au un impact semnificativ asupra întregii societăți.
Specialiștii implicați în combaterea criminalității organizate fac întotdeauna o netă distincție între aceasta și grupurile de indivizi care se asociază întâmplător și desfășoară o activitate infracțională de amploare redusă.
Grupul de experți reunit la Bruxelles a stabilit un set de criterii definitorii pentru infracțiunile încadrate în această sferă:
a) criteriul de bază: – comiterea faptelor de către un grup de persoane care s-au asociat în acest scop;
b) elemente specifice: – folosirea cu predilecție a amenințării cu violența, a violenței și/sau coruperii;
c) folosirea de structuri profesionale sau de organizații similare acestora, riguros organizate;
d) acțiuni desfășurate preponderent în sfera economicului;
e) extinderea acțiunilor infracționale la nivel regional, transnațional sau chiar planetar;
f) infiltrarea și influențarea politicului, administrației, justiției și economiei.
Noțiunea de „crimă organizată” a fost definită de experții europeni, relativ la organizațiile constituite în acest scop: „Prin organizație criminală se înțelege o asociație formată din cel puțin două persoane, care acționează în comun pentru a săvârși acte infracționale, în principal, trafic de droguri, de ființe umane, spălare de bani, infracțiuni financiare inclusiv prin mijloace electronice, precum și activități de terorism sau de corupție, acestea din urmă înțelese ca influențare a reprezentanților unor instituții importante, pentru a tolera sau facilita comiterea acelor infracțiuni”.
Consider că în raport cu particularitățile ce caracterizează societatea românească în actuala perioadă de tranziție, crima organizată poate fi definită ca fiind: orice act antisocial de o gravitate deosebită, care pune în pericol ordinea publică și siguranța națională ce cuprinde activitățile ilegale ale unui grup format din mai multe persoane, cu
legături de tip ierarhic sau relații personale, care permite liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori piețe interne și/sau străine, prin violență, intimidare ori corupție, atât pentru sprijinirea activității criminale proprii, cât și pentru penetrarea economiei naționale.
CAPITOLUL I
TRAFICUL DE PERSOANE ȘI DE
ORGANE
I.Traficul de persoane
Traficul de ființe umane reprezintă o infracțiune gravă, căreia guvernele statelor lumii și actorii implicați încearcă să-i găsească o rezolvare. Traficul este diferit de migrația individuală sau de trecerea ilegală a frontierelor de către imigranți, pentru că intenția este ca persoana traficată să fie exploatată de către cei implicați în strămutarea victimei de la o locație la alta. A fi exploatat presupune faptul că o altă persoană decât victima, să profite de situația creată. Totuși, în practică este dificil de distins între migrația ilegală și trafic, deoarece o persoană poate începe o călătorie ca și migrant și poate sfârși prin a deveni victimă a traficului de ființe umane. Infractorii câștigă sume mari de bani din această infracțiune, în timp ce victimele suferă abuzuri îngrozitoare, inclusiv moartea sau îmbolnăvirea.
Traficul de ființe umane reprezintă un fenomen de criminalitate organizată transnationala, un abuz față de drepturile omului și care ridică o problemă serioasă de securitate socială pentru cetățenii comunitari. În plus, această infracțiune este mult mai gravă cu cât se răsfrânge asupra copiilor. Ca urmare a complexității sale, traficul de persoane permite multiple perspective de analiză: juridică, economică, psihologică, sociologică, a drepturilor omului.
Din perspectivă juridică, traficul de persoane desemnează: sclavia, munca forțată, agresiunea fizică și psihică, abuzul de încredere asupra victimei.
Din perspectivă economică, traficul de persoane implică aspecte precum existența unor interese financiare ilegale, a unor rețele locale, naționale, regionale și internaționale, circulația ilicită a banilor, etc.
Din perspectivă psihologică, experiențele traumatizante ale traficării pot avea efecte devastatoare asupra psihicului victimei, în special asupra copiilor, putând genera o multitudine de simptome asociate sindromului de stres posttraumatic, cum ar fi: șocul, furia, teama, anxietatea, izolarea, negarea de sine, tentativele de suicid, depresia, disocierea, etc.
Din perspectivă sociologică, traficul de persoane desemnează un proces social, ce implică numeroase etape, diferiți actori, relații stabilite între acești actori, dar și factori asociați fenomenului (de exemplu, corelația dintre traficul de persoane și migrația internațională de tip circulatoriu, în contextul globalizării).
Din perspectiva drepturilor omului, traficul de persoane presupune însăși încălcarea statutului fundamental al existenței umane, acela de ființă umană, statut din care derivă toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Victima este deposedată de orice drept și transformată într-un obiect tranzacționabil și manipulabil, în orice scopuri și condiții compatibile cu statutul de marfă și valoare a acesteia, iar aceste scopuri și condiții sunt independente de voința victimei.
Ca și problemă morală, traficul de femei și copii este văzut ca un fenomen care însoțește păcatul prostituției, așa cum a fost formulat în preambulul Convenției pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituirii semenilor, aprobată de Adunarea Generală a ONU, la 2 decembrie 1949. Dintotdeauna, societatea blamează femeile care practică prostituția, dar nu și clienții. Impactul pe care îl au atitudinea societății și legile actuale, în România, în special, este invariabil o combinație între izolare, stigmatizare, marginalizare și o creștere a vulnerabilității față de violență.
Din perspectiva socio-umană, traficul de persoane reprezintă o gravă acuzație adusă societății. Fenomenul se află într-o continuă expansiune și, chiar dacă se înregistrează uneori cifre descrescătoare, acestea nu reflectă o tendință, ci doar un succes de moment al programelor de combatere inițiate de autorități, după care traficanții găsesc noi modalități de acțiune, deoarece piața-țintă rămâne. În condițiile unui progres fără precedent al cunoașterii științifice și al aplicațiilor tehnologice, inclusiv în domeniul științelor psihologice, devine din ce în ce mai îngrijorătoare incapacitatea unor largi segmente ale societății de a depăși o educație și o mentalitate primitivă, prin care ființa umană este considerată și tratată ca o marfă. Persoanele traficate sunt dezumanizate treptat, fiindu-le lezate sentimentele cele mai profunde, trauma suferită marcându-le întreaga evoluție viitoare.
Din perspectiva implicațiilor sociale, datorită creșterii alarmante din ultimii ani, traficul de persoane devine un fenomen național și transnațional, fiind favorizat de procesul general al globalizării și de utilizarea tehnologiilor moderne.
Ca și problemă a sănătății publice, victimele traficului sunt supuse privațiunilor fizice (somn, hrană, lumină, necesități de bază), abuzurilor sexuale, refuzându-li-se îngrijirea medicală atunci când au nevoie ori impunându-li-se utilizarea drogurilor, toate acestea având consecințe deosebit de grave atât asupra sănătății personale, cât și asupra sănătății publice.
Traficul în scopul exploatării sexuale este un fenomen divers și neuniform. Numeroși parametri variază: numărul de persoane implicate, tipul de traficanți, de victime și de asemenea gradul de organizare pe care se bazează și extinderea lui, față de care traficul rămâne în interiorul frontierelor naționale sau se extinde pe diferite state sau chiar continente.
Organizația Internațională pentru Migrație (OIM) a scos în evidedul de organizare pe care se bazează și extinderea lui, față de care traficul rămâne în interiorul frontierelor naționale sau se extinde pe diferite state sau chiar continente.
Organizația Internațională pentru Migrație (OIM) a scos în evidență faptul că elementele definitorii ale traficului de persoane sunt următoarele:
existența unui intermediar (traficantul);
bani sau alte forme de plată care sunt vehiculați între persoanele participante la trafic;
trecerea granițelor teritoriale ale unor regiuni sau țări;
intrarea și șederea ilegală în țara de tranzit sau de destinație.
Pentru combaterea eficientă a traficului de persoane și pentru a susține victimele acestui fenomen, este de o importanță vitală folosirea unei definiții asupra căreia să existe consens la nivel internațional.
Recomandarea nr.R(2000)11, adoptată de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei către statele membre, privind acțiunea împotriva traficului de persoane în scopul exploatării sexuale, definește traficul în scopul exploatării sexuale astfel: „traficul de ființe umane în scopul exploatării sexuale include recrutarea de către una sau mai multe persoane fizice sau juridice și/sau organizarea exploatării și transportului sau migrației legale sau ilegale a persoanelor, chiar și cu consimțământul altora, în scopul exploatării lor sexuale, prin intermediul, printre altele, al coerciției, în special a violenței sau amenințărilor, abuzului de încredere, de autoritate sau abuzului unei situații de vulnerabilitate”.
O definiție a traficului de persoane universal valabilă și obligatorie din punct de vedere legal la nivel regional și internațional nu a existat mult timp, în acest sens fiind folosite diferite definiții, care deseori se suprapuneau sau se dublau, determinând unii autori să evoce o anumită confuzie terminologică. Această problemă a fost rezolvată prin efectuarea unor cercetări, care au dus la elaborarea și publicarea Protocolului ONU pentru prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special femei și copii, adițional la Convenția ONU împotriva criminalității organizate transnaționale. Această convenție, cunoscută în literatura de specialitate și sub numele ei scurt („Protocolul de la Palermo”) a stabilit un standard referitor la infracțiunile de trafic de persoane. În multe state, legislația în domeniul traficului de persoane a fost elaborată având la bază în întregime prevederile acestui Protocol.
Conform prevederilor articolului 3 din Protocolul susmenționat, infracțiunea de trafic de persoane constă în „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane. Exploatarea include, minimum, exploatarea prostituției altor persoane sau alte forme de exploatare sexuală, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat, ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire sau prelevarea de organe. Recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unui copil, în scopul exploatării, vor fi considerate trafic de persoane, chiar dacă nu s-a folosit nici unul din mijloacele susmenționate. Prin copil se înțelege orice persoană cu vârsta sub 18 ani”.
Definiția dată de Protocolul de la Palermo prezintă multe aspecte pozitive, reflectând realitatea fenomenului traficului de persoane, datorită următoarelor considerente:
definiția înglobează toate formele traficului de persoane, care nu mai este restrâns astfel doar la exploatarea sexuală. Definiția se concentrează pe condițiile de muncă forțată, aservire, pe practicile asemănătoare sclaviei și pe sclavie, fiecare dintre acestea fiind definite în mod distinct.
traficul de persoane nu se referă în mod exclusiv la femei sau fete, ci prevede faptul că victimele pot fi atât femei, cât și bărbați, fete și băieți.
definiția nu cere ca victima să treacă peste o frontieră recunoscută la nivel internațional, ci ține cont de faptul că există persoane traficate în interiorul granițelor unei țări, dintr-o regiune în alta.
cu excepția traficării persoanelor cu vârsta sub 18 ani, Protocolul cere o formă de distorsionare a voinței victimei informate, respectiv prin violență, înșelăciune sau abuz de autoritate, respectând astfel faptul că persoanele adulte sunt apte de a lua decizii autodeterminate privind viața lor, în special în ce privește munca și migrația.
În anul 2000, SUA au preluat definiția dată de Protocolul de la Palermo, prin adoptarea Legii protecției victimelor traficului, ratificată de președintele Clinton și modificată de președintele Bush în anul 2003. Legea, considerată un model pentru alte țări, oferă o definiție mai exactă a faptelor care constituie trafic de persoane, impune sancțiuni mai aspre decât cele anterioare și alocă fonduri compensatorii pentru victimele traficului și pentru acțiunile de cooperare cu alte state.
Convenția Europol definește traficul de persoane ca reprezentând „metodele de supunere a unei persoane la dispoziția reală și ilegală a altor persoane, prin folosirea forței, a amenințării cu forța, a abuzului de autoritate, sau a inducerii în eroare, în scopul exploatării prostituției, al exploatării sexuale de orice fel, al abuzului minorilor sau al comerțului cu minori abandonați”.
Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, adoptată la data de 3 mai 2005, în cuprinsul articolului 4, preia definiția dată de Protocolul de la Palermo, statuând faptul că traficul de persoane reprezintă combinația a trei elemente de bază, fiecare dintre ele găsindu-se într-o listă dată în definiție:
acțiunea de recrutare, transportare, transfer, adăpostire sau primire de persoane;
prin amenințarea cu, ori prin utilizarea forței sau a altor forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane;
în scopul exploatării, care include cel puțin, exploatarea prostituției altor persoane sau alte forme de exploatare sexuală, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat, ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire sau prelevarea de organe.
Traficul de persoane este o combinație a acestor elemente și nu reprezintă aceste părți componente luate separat. Convenția Consiliului Europei conține totodată prevederi cu privire la noile tehnologii informaționale în domeniul traficului de persoane. De exemplu, trimiterea pe care o face definiția la „recrutare”, acoperă recrutarea prin orice fel de mijloace (orale, prin intermediul presei sau prin Internet).
Toate definițiile fenomenului traficului de persoane redate anterior prezintă următoarele elemente comune:
se referă atât la traficul intern, cât și la activitățile infracționale desfășurate în afara granițelor țărilor;
nici una dintre definiții nu se reduce la utilizarea forței, ci toate includ o gamă largă de strategii de control și de constrângere a victimelor, prin care acestea sunt determinate să consimtă la traficare.
În legislația română, traficul de persoane este definit ca fiind “recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane“. Legea română cuprinde o definiție similară Protocolului de la Palermo, cu omisiunea sintagmei “prin utilizarea unei situații vulnerabile“, în timp ce în textul legii apare sintagma „profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința”, însă aceasta nu înseamnă sau, mai bine zis, nu acoperă aria posibilităților unei situații vulnerabile.
Traficul de minori este definit în aceeași manieră, diferența constând în vârsta victimei, (termenul de „copil” fiind similar cu cel adoptat de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului: orice persoană sub 18 ani) și mijloacele de recrutare, în cazul copiilor neavând importanță dacă s-au folosit sau nu metode de constrângere. Legea nr.678/2001 definește traficul de minori ca fiind “recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia”. Modalitatea agravantă a infracțiunii constă în săvârșirea faptei prin amenințare, violență sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani sau de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra minorului.
În prezent, definirea traficului de persoane continuă să fie subiect de dezbatere în literatura de specialitate, existând dezacorduri atât la nivel global, cât și regional sau chiar național, acest lucru fiind elocvent în ceea ce privește disputele ideologice ce marchează discursul asupra fenomenului. Absența consensului asupra definirii fenomenului are implicații profunde asupra planificărilor strategice și posibilităților de dezvoltare a unor programe eficiente, din moment ce unele definiții oferă practici concrete ce se pot contrazice între ele. Cu toate acestea, trebuie amintit faptul că există o serie de elemente ale traficului de persoane asupra cărora există un acord general: violența, înșelăciunea, utilizarea forței, lipsirea de dreptul de mișcare, abuzul autorității, impunerea unor datorii, munca forțată și alte forme de exploatare.
Traficul de ființe umane nu este o activitate spontană, ci una foarte bine organizată. Deși procesul de traficare diferă de la caz la caz, în funcție de nivelul de organizare a activității infracționale, de permisivitatea cadrului legislativ, de premisele locale care favorizează infracțiunea, acesta cuprinde mereu trei etape, iar cei implicați în realizarea acțiunilor de trafic au un rol bine determinat. Potrivit datelor Biroului Națiunilor Unite pentru Droguri si Infracțiuni Grave (United Nations Office on Drugs and Serious Crimes-UNODSC), traficanții de persoane obțin anual un profit ilicit de circa 8 miliarde de dolari, clasându-sepe locul doi după profitul realizat din traficul de droguri. Statisticile EUROPOL, arată că traficanților de persoane le revine anual un profit ilicit cuprins intre 6 si 9 miliarde USD. Nu trebuie omis nici faptul că identificarea victimelor este o problemă majoră în intreaga lume: Studiile arată că peste 70% din victimele traficului uman nu sunt identificate și nu beneficiază de asistență calificată. Motivele sunt legate de faptul că de obicei victimele nu cunosc limba țării de destinație și nu pot comunica, sunt în general sechestrate sau ținute sub strictă observație neputând intra în contact cu autoritățile.Chiar dacă fiecare dintre cazurile de trafic de ființe umane este unic și prezintă caracteristici individuale, majoritatea lor manifestă același tipar: persoanele sunt recrutate sau răpite în țările de origine, sunt transportate prin regiunile de tranzit și apoi exploatate în țările de destinație.
1.Recrutarea în traficul de persoane
Recrutarea victimelor reprezinta prima etapă a traficului de ființe umane si se realizează prin obținerea consimțământului unei persoane în schimbul unor beneficii, utilizarea unor situații vulnerabile, abuz de putere, înșelăciune și, uneori, chiar răpire de pe stradă sau din spații publice de distracție. În aceste cazuri extreme, recrutorii vizează persoane cu o condiție materială modestă sau despre care au informații că provin din familii dezorganizate, contând pe faptul că nimeni nu se va interesa de dispariția lor.
Formele de recrutare pot fi clasificate în trei categorii, în funcție de modalitatea de înșelăciune utilizată de către recrutor:
a) recrutare prin înșelăciune totală – se referă la cazurile când persoanei i se face o promisiune falsă de angajare într-un loc de muncă sau o promisiune falsă de căsătorie. Persoana recrutată este convinsă că va lucra într-un anumit domeniu, însă este plasată forțat în alt tip de activitate.
b) recrutare prin înșelăciune parțială – cuprinde cazurile când persoana, deși cunoaște specificul activității pe care o va îndeplini, este înșelată cu privire la condițiile în care va desfășura activitatea respectivă.
c) recrutare forțată – include cazurile de răpire, atunci când victima nu-și poate exprima voința în nici un fel.
În literatura de specialitate au fost redate următoarele caracteristici psihologice ale recrutorului, constituite într-un profil psihologic al acestuia:
vârsta recrutorului este cuprinsă între 20 și 45 de ani – majoritatea traficanților au vârsta menționată. Conform stadiilor de dezvoltare propuse de psihologul american Erik H. Erikson, acest grup de vârstă este caracterizat prin capacitatea de a întreține relații apropiate ca urmare a formării identității personale din stadiul anterior (12–18 ani). În cazul traficanților, experiențele de viață, valorile socio-culturale accesibile au determinat orientarea spre activități ilicite ca urmare a lipsei unor modele alternative și a suportului necesar unei dezvoltări normale a identității personale;
aspect fizic îngrijit – „poveștile” de succes ale traficanților presupun reflectarea rezultatelor într-o vestimentație și în accesorii conforme cu valorile socio-culturale ce promovează aprecierea produselor “de marcă”. Toate acestea devin vizibile sub forma unui aspect fizic îngrijit care promovează, alături de ceilalți factori, imaginea succesului promis;
nivel de educație mediu, întrucât recrutarea și traficarea persoanelor presupun anumite abilități de comunicare și de persuasiune, dobândite într-o formă de educație, peste nivelul minim al omului obișnuit. Majoritatea traficanților sunt absolvenți de licee sau școli profesionale, deși acest criteriu nu este general valabil; în multe cazuri, experiența de viață și, implicit, experiența în cadrul rețelelor de crimă organizată au contribuit substanțial la “dezvoltarea” abilităților necesare;
inteligență emoțională – reprezintă o caracteristică întâlnită în special în cazul recrutorilor care folosesc tehnici de manipulare mai subtile, sugerând abilitatea unei persoane de a empatiza cu ceilalți, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celor din urmă, prin aceasta asigurându-se atingerea scopului final: recrutarea victimelor.
recrutorul face parte dintr-o rețea de traficanți – traficul de persoane este un proces complex care necesită construirea unor relații care să faciliteze parcurgerea tuturor etapelor de la recrutare, transportare, vânzare, adăpostire până la exploatarea propriu-zisă. Cu toate acestea, în special în țara de destinație, recrutorul poate acționa de unul singur, folosindu-se de relații care nu țin neapărat de o structură organizată.
manifestă un comportament violent – acest tip de comportament este întâlnit în special în cazul traficanților care se folosesc de agresiunile verbale și fizice ca metodă de control, dar și ca metodă coercitivă (reală sau “anticipată”) în scopul obținerii obedienței privind interdicțiile impuse și comportamentele așteptate (de pildă, acceptarea tuturor clienților).
este foarte bine organizat – deși în faza de recrutare poate da impresia că acceptă dreptul persoanei de a se răzgândi, adaptându-se la situație, în realitate traficantul urmează un plan prestabilit, cu date, rute și activități exacte, evenimentele neprevăzute fiind de cele mai multe ori anticipate sau contracarate prin folosirea unor tehnici de manipulare (de pildă, dacă persoana dorește să amâne data plecării, i se spune: “acum ori niciodată”).
Modalitățile de recrutare cel mai des folosite în cazul traficului internațional de persoane în scopul exploatării sexuale sunt următoarele:
publicarea unor anunțuri, reclame, oferte de muncă sau pentru studii în străinătate, în presa scrisă sau pe internet (acestea se adresează mai ales fetelor cu vârste mai mari de 16 ani, iar în conținutul anunțurilor este prevăzut ajutorul financiar acordat persoanelor interesate și procurarea documentelor necesare călătoriei). Recrutarea prin intermediul anunțurilor de mică publicitate este o metodă folosită din ce în ce mai des, având în vedere rapiditatea cu care circulă mijloacele de informare în masă.
manipulare emoțională, tehnică mai nou folosită, prin care traficanții asimilați unor „lover boys” își atrag victimele
Contactul recrutorului cu viitoarele victime poate fi stabilit în discoteci, baruri sau cazinouri. În faza inițială, recrutorii le oferă tinerelor bani, cadouri (haine, bijuterii scumpe, etc.), excursii, însă ulterior le spun că au rămas fără bani și le roagă să facă sex cu un prieten de-al lor, în schimbul cadourilor oferite. Fetele se simt obligate față de recrutori și acceptă să facă acest lucru, însă în scurt timp își dau seama că au fost înșelate și că urmează să întrețină raporturi sexuale și cu alte persoane. În acest moment ele sunt vândute altor proxeneți, care le vor exploata în țară sau în străinătate.
recrutarea prin intermediul rețelelor „particulare”, în familii și în cercuri de prieteni. Recrutorul contactează viitoarea victimă într-un spațiu familiar, câștigând încrederea acesteia prin bunăstarea pe care o afișează: haine scumpe, bijuterii, bani sau prin relatarea unor cazuri de succes în străinătate;
încheierea unor căsătorii în străinătate-Victimele părăsesc țara de origine fiind convinse că în străinătate le va aștepta viitorul soț pe care în mod eronat consideră că l-au văzut într-o fotografie sau cu care au corespondat pentru o scurtă perioadă de timp prin telefon sau e-mail. După o perioadă de corespondență, bărbatul propune fetei să vină în țara lui pentru a se cunoaște mai bine, expediind deseori și bani pentru cheltuielile de transport. Un număr foarte redus de fete realizează faptul că visul de a-și îmbunătăți situația materială se transformă într-un coșmar, fata devenind o sclavă. “Soțul” ei poate fi deja căsătorit sau pur și simplu este un proxenet. Victima poate fi forțată să ofere servicii sexuale sau poate fi vândută dintr-un bordel în altul. Sunt înregistrate cazuri de „căsătorii în serie”, când un bărbat s-a căsătorit cu mai multe fete pentru a le duce în altă țară și a le forța să muncească;
invitații pentru vizite particulare în străinătate-Se realizează prin intermediul agențiilor care oferă locuri de muncă, studii sau călătorii în străinătate (în ultima perioadă de timp, traficanții au ajuns să ia parte la târguri de locuri de muncă pentru studenți în vederea recrutării victimelor);
constrângerea totală prin furt sau răpire-Această metodă nu mai este așa de rar întâlnită ca înainte. Apar din ce în ce mai multe cazuri în Albania și Kosovo, iar în anumite regiuni din Asia este o metodă uzuală. În aceste cazuri, recrutorul folosește violența încă de la început. În cazul răpirilor, posibilitatea de a trece granița în mod legal este scăzută, astfel încât traficanții apelează la călăuze care, contra cost, facilitează trecerea frontierei ocolind punctele de control.
Recrutarea persoanelor cunoscute că au practicat sau că practică prostituția se realizează prin cumpărarea de la alți proxeneți, prezentarea unor posibilități mai avantajoase de câștig în țara de destinație sau prezentarea unor activități în cluburi private, săli de masaj, etc.
De cele mai multe ori, pregătirile pentru părăsirea țării durează foarte puțin timp (2-3 zile), recrutorii nelăsând timp de gândire victimelor pentru ca acestea să nu se răzgândească ori să fie influențate de alte persoane să nu părăsească țara. Pentru a justifica rapiditatea părăsirii țării, traficanții inventează povești potrivit cărora o persoană tocmai a renunțat la contractul pe care îl avea în străinătate și datorită faptului că toate formalitățile sunt îndeplinite și contractul trebuie respectat, se impune urgentarea plecării. Victimele, din cauza lipsei de informare și a naivității lor, cad astfel foarte ușor în „plasa” traficanților. Odată recrutată, victima este pusă într-o situație de dependență față de exploatatorii săi, pe întreg parcursul procesului de traficare. Proprietatea asupra victimei se transmite de la un traficant la altul până la sosirea în țara de destinație.
Tendințele recente arată faptul că, pentru a-și desfășura activitățile ilicite, traficanții preferă să închirieze apartamente particulare, decât să folosească baruri publice sau bordeluri. Locațiile clandestine complică sarcina autorităților de a găsi victimele. Traficanții se folosesc de metodele menționate mai sus, concentrându-și atenția asupra fetelor aflate în căutarea unei șanse de a pleca în străinătate. În cele mai multe cazuri, acestea au o situație financiară și familială precară, iar traficanții le oferă meserii bănoase în străinătate, cum ar fi: muncă la domiciliu, muncă în industria prestărilor de servicii (chelnerițe, barmanițe), industria de divertisment (dansatoare, artiste), servicii de escortă, femei de serviciu pentru familii sau cosmeticiene, muncă în construcții, fabrici, agricultură, muncă în industria sexului (fetele intenționează să practice prostituția, dar nu acceptă să fie tratate ca sclave). Și agențiile matrimoniale internaționale pot fi numai o „fațadă” pentru rețelele de trafic de persoane. De multe ori, fetele realizează de-abia după ce au ajuns în țara de destinație că au fost înșelate de traficant și descoperă că vor fi exploatate forțat ca prostituate.
Există puține criterii prin care fetele își pot da seama dacă este vorba de agenții serioase, care oferă locuri de muncă legale, sau dacă este vorba de „acoperiri” pentru traficul de persoane. În unele cazuri, fetele sunt vândute fără consimțământul lor, de către rude, de către „prietenul lor” sau de instituții de stat cum ar fi căminele de copii orfani. Se descoperă din ce în ce mai multe cazuri în care adolescentele au fost răpite cu forța de acasă și traficate în altă regiune în țara lor de origine sau în străinătate. Se estimează că mai mult de 25% dintre fetele recrutate își dau seama de la început că în străinătate vor lucra în industria sexului. Ele sunt însă induse în eroare în ce privește condițiile muncă în care li se cere să lucreze. Ele se așteaptă la un grad ridicat de independență, cred că vor putea lua decizii în legătură cu munca lor și își imagineaza că vor lucra ca dansatoare, artiste de striptease, în „peep-show-uri” sau ca prostituate „clasice”.
1.2 Traficul de minori
În cazul traficului internațional de minori în scopul exploatării prin muncă, familia copilului se transformă în traficant, dar și în exploatator. Părinții își dau acordul ca minorii să părăsească țara pentru a munci în străinătate, fiind însoțiți de rude sau cunoștințe care deja activează ca transportatori, facilitând procesul de deplasare până în țara de destinație. Unii dintre aceștia se ocupă și de plasarea copiilor în rețelele de exploatare. Părinții ignoră pericolele la care sunt expuși copiii, considerând că le oferă acestora șansa unei vieți mai bune. Influențați de grupul de prieteni și considerând că rămânând în țară nu au nici o perspectivă, o mare parte din acești copii pleacă pe cont propriu, majoritatea fiind băieți. Și în aceste cazuri există însă adulți care facilitează cel puțin transportul. Aceste persoane sunt cunoscute prin intermediul prietenilor sau cunoștințelor. Din momentul recrutării, scenariul presupune staționarea temporară a victimei într-o locație (apartament, casă, etc.) prestabilită de către recrutor, până la crearea unui grup de mai mulți copii și perfectarea actelor necesare deplasării. Victimele sunt supravegheate foarte strict și nu au acces la nici un mijloc de contact cu exteriorul, cu alte persoane. Apoi, de regulă, recrutorul predă victimele unor călăuze, în sarcina cărora este trecerea frontierei fara a fi descoperiti.
2.Transportarea victimelor
A doua fază a traficului de ființe umane o reprezinta transportarea victimelor și se produce pe anumite rute, determinate de factorul cerere-ofertă. Victimele vor fi direcționate spre state unde există cerere pentru serviciile lor și unde prețul acestora este ridicat.
Transportul are loc la scurt timp după recrutare, astfel încât victima să nu aibă timpul necesar pentru a se răzgândi. În urma transportului, victimele sunt deseori vândute de mai multe ori. Există două situații posibile de transport a victimelor, fie în interiorul țării de origine de la o localitate la alta, fără trecerea frontierei de stat, fie din țara de origine către o altă țară de destinație.
Victimele pot fi adăpostite și chiar exploatate în țara de origine, înainte de a fi trecute peste hotarele acesteia.
Trecerea frontierei spre țara de destinație (de cele mai multe ori această țară este alta decât cea promisă victimei) se poate face:
în mod legal, sub pretextul unei excursii, în cazul persoanelor care dețin acte de identitate autentice. Transportul se realizează, de regulă, prin intermediul unor agenții de turism sau cu autoturisme închiriate.
în mod ilegal, situație în care călăuzele promit trecerea graniței în siguranță în schimbul unei sume de bani sau chiar fără plată. În acest caz, intrarea în țară se face prin prezentarea unor documente de intrare falsificate (pașapoarte din UE furate sau falsificate), mai ales în cazul copiilor care datorită aspectului fizic arată ca persoane majore sau prin prezentarea unor documente valabile, autentice, în care s-au aplicat vize de intrare false.
Trecerea frontierei se face adesea în mod fraudulos. Victima trece granița însoțită de recrutor și de o călăuză, fiind apoi preluată de primul ei cumpărător, care drept garanție îi oprește pașaportul sau actul de identitate.
În timpul călătoriei în țara respectivă sau în străinătate, drepturile fundamentale ale victimelor traficului de persoane sunt încălcate în mod grav, fiind supuse abuzurilor sau altor infracțiuni. Multe dintre victime n-au mai fost niciodată în străinătate și sunt total dependente de traficanții lor. Unele fete părăsesc țara de origine fără un act de identitate valabil pentru călătorii internaționale, pentru că li s-a spus că nu au nevoie de el, sau că vor primi un pașaport mai târziu.
Nu trebuie neglijat faptul că, deseori, țara de destinație finală nu este prima țară din UE în care intră persoana traficată; de aceea se va face distincția între rute de tranzit extern și intern. Unele filiere de trafic transportă victimele direct din țara de origine în țara de destinație, fără să mai treacă prin țări de tranzit.
Multe victime ale traficului de persoane sunt transportate peste graniță cu camionul, autoturisme particulare sau cu trenul, deoarece aceste mijloace de transport sunt mai flexibile decât avionul. De asemenea, victimele pot fi transportate cu vehicule de mare capacitate pentru transport de lungă distanță, cum ar fi linii aeriene, vapoare și trenuri cu destinații îndepărtate.
Unii traficanți, pentru a reduce cheltuielile și a evita riscurile suplimentare, nu traversează frontierele prin punctele vamale, folosind „frontiera verde”, deplasarea pe jos cu călăuze prin râuri, munți, mlaștini, indiferent de condițiile climaterice.
În doctrină au fost identificate următoarele principale rute internaționale folosite de traficanții de persoane pentru transportarea victimelor:
Ruta Baltică – din Rusia și statele baltice se merge pe rute terestre până la Marea Baltică, apoi cu feribotul în țările Scandinave; mai rar se merge pe rute terestre direct în Finlanda și nordul Suediei.
Ruta Nordică – din Estul Europei prin Polonia, Ungaria și Republica Cehă, în Germania și apoi Scandinavia.
Ruta Centrală – din țările Europei Centrale se folosește rețeaua densă de autostrăzi sau legăturile feroviare de lungă distanță, pentru a ajunge în Austria și Nordul Italiei.
Ruta Balcanilor Centrali – se pleacă din statele Caucazului, Asia și Europa de Est, trecând prin țările Balcanilor Centrali, apoi prin Ungaria până în statele UE.
Ruta Balcanilor de Sud – se pleacă din statele Caucazului, Asia și Europa de Est, trecând prin Republica Moldova, România, Bulgaria și Albania, intrându-se în UE prin Italia sau Grecia.
Ruta Sudică – din Africa de Vest prin Algeria și Maroc, traversând cu vaporul strâmtoarea Gibraltar, se ajunge în Portugalia și Spania.
Ruta Vestică – se pornește din America Centrală și de Sud, intrându-se în UE prin Peninsula Iberică.
Din practica judiciară recentă a reieșit faptul că România se află situată pe următoarele rute ale traficului de persoane:
Ucraina – România – Ungaria – Austria (localitățile Helingenreuzil, Nickelsdorf, Kareankentunnel) – Italia (localitățile Venice, Brindisi, Ancona) – Grecia (localitățile Corfu, Igoumenitsa, Patras);
Rusia – Ucraina – România – Bulgaria – Grecia;
Republica Moldova – România – Bulgaria – Turcia/Grecia;
Republica Moldova – România – Serbia – Croația – Slovenia – Italia;
Republica Moldova – România – Ungaria – Austria – Germania;
Republica Moldova – România – Serbia – Croația – Italia/Germania;
Republica Moldova – România – Ungaria – Slovacia – Cehia – Germania;
Republica Moldova – România – state membre Schengen (cu avionul);
Republica Moldova – România – Serbia – Ungaria.
Conform datelor prezentate pentru anul 2007 în raportul de evaluare a traficului de ființe umane pe Sud-Estul Europei, fiecare segment de rută prezintă un anumit tipar în ceea ce privește mijloacele de transport utilizate. Astfel, victimele care au drept destinație Turcia, utilizează avionul până în Istanbul sau Antalya, sau folosesc mijloacele auto. Cetățenii ucrainieni, bulgari și cei români, de regulă se deplasează cu mijloace auto până în Austria sau Italia, iar mai departe, pentru a ajunge în Grecia, folosesc ferryboat-ul.
.
3. Vânzarea și exploatarea victimelor
Exploatarea propriu-zisă a victimelor incepe in etapa de vanzare, acestea fiind transformate în “marfă” de traficanții-cumpărători. De cele mai multe ori, vânzarea constituie momentul în care victima conștientizează pericolul în care se află.
În etapa de exploatare, victimele sunt amenințate și abuzate, supuse unor tratamente inumane și exploatate în regim de sclavie. Principalul țel al traficanților este obținerea unor sume mari de bani sau a unor servicii din exploatarea victimelor pe o perioadă îndelungată de timp. Ei vor să își protejeze investițiile, ceea ce înseamnă că vor lua toate măsurile ca victima să muncească fără să încerce să scape.Indiferent de scopul exploatării, pentru controlul victimelor traficului în faza de exploatare se folosesc diferite mijloace și metode. Fiecare din acestea pot fi utilizate separat, dar în majoritatea cazurilor se folosesc mai multe deodată, urmărind crearea unei situații de captivitate reală sau psihologică.
Deseori, victimele realizează că au fost vândute doar în momentul în care sunt sechestrate și exploatate, etapă caracterizată prin: sechestrarea în locuri bine izolate, închise; lipsa totală a posibilităților de comunicare (li se rețin actele de identitate, telefoanele mobile, alte bunuri); tratament violent: izolare, viol comis de una sau mai multe persoane, maltratare, amenințare, etc., până la, în unele cazuri, omor.
În majoritatea cazurilor, urmează o revânzare către un alt „patron” care, la rândul său, vrea să-și recupereze suma plătită.
În doctrina de specialitate au fost redate metodele folosite de traficanți pentru a menține victima în etapa de exploatare, astfel:
Constrângerea prin datorii. Victimei i se cere să înapoieze sume exagerate, pretinzându-se că aducerea ei în țara sau regiunea de destinație a costat foarte mult. La aceste sume se adaugă dobânzi exagerate, chirii la suprapreț pentru cazare și locul de muncă, costurile pentru protecție și pentru transport, alte sume fictive care cresc permanent și devin imposibil de achitat.
Izolarea prin confiscarea documentelor de identitate și/sau a celor de călătorie. Victimelor li se confiscă documentele de identitate și de călătorie imediat după sosirea în țara de destinație. Astfel, li se „răpește” identitatea oficială, confirmând statutul lor de imigranți ilegali. Traficanții întăresc această percepție, spunând victimelor că sunt libere să plece și să contacteze poliția, dar că rezultatul va fi expulzarea lor imediată și represalii acasă, în țara de origine. Sunt cazuri în care traficantul îi spune victimei că nu are nici un rost să ceară ajutorul poliției, deoarece poliția este coruptă și a fost deja plătită de traficanții respectivi.
Izolare lingvistică și socială. Victimele sunt cazate și plasate în locuri și condiții care le împiedică să comunice în limba maternă sau să aibă orice fel de contact social cu persoane din medii de proveniență asemănătoare.
Folosirea violenței și a amenințărilor. Un alt mijloc de control al victimelor este folosirea violenței și a amenințării cu violența. Victimele sunt bătute, închise, ținute în lungi perioade de izolare, lipsite de mâncare și apă, drogate sau torturate cu cuțite sau țigări, violate, etcÎn situația exploatării sexuale, rușinea este și ea un mecanism puternic de control. Victima este amenințată că familia sa va afla că lucrează ca prostituată.
Utilizarea amenințării victimei cu represaliile împotriva familiei acesteia. Una din cele mai eficiente metode de control a victimei este amenințarea cu represalii violente împotriva familiei acesteia. Traficanții află o serie de date și informații despre situația familiei victimei, cum ar fi numele, porecla sau adresa unei rude apropriate sau a altei persoane iubite. Victima nu poate risca soarta și siguranța celor dragi, pentru că nu are de unde să afle dacă traficantul minte când spune că știe amănunte despre familia ei sau dacă într-adevăr va folosi violența împotriva celor dragi, dacă ea va încerca să se opună sau să scape.
Captivitate și control psihologic. Adesea când împotriva victimei se folosesc metodele de control menționate mai sus, rezultatul concret este crearea unui regim de captivitate și tortură psihologică. Victima este singură, izolată de prieteni și familie, în imposibilitatea de a comunica, fără documente, dezorientată, supusă abuzurilor și unui regim de amenințări și represalii îndreptate împotriva ei și/sau a familiei ei.
II.Traficul de organe, țesuturi și celule de origine umană
Traficul de organe, țesuturi și celule de origine umană repezinta o formă a traficului de persoane si constituie o violare gravă a drepturilor fundamentale ale omului, în mod special a demnității umane, integrității fizice și psihice. Această formă de trafic este câmpul de acțiune al rețelelor de crimă organizată care adesea recurg la practici inadmisibile, precum exploatarea persoanelor vulnerabile, prin folosirea de amenințări și violențe.
În ciuda atenției acordate în ultimul timp de către guvernele și organizațiile nonguvernamentale ale statelor lumii traficului de organe, țesuturi și celule de origine umană, nu există informații detaliate legate de prelevarea de organe și nici programe de combatere a traficului de organe. Există foarte puține probe ale traficului de organe și țesuturi umane, sursele oficiale fiind aproape inexistente.
Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Biomedicinei (1997) stipulează că nu trebuie obținute câștiguri materiale prin exploatarea organismului uman sau a țesuturilor și organelor sale. Convenția menționează în continuare că prelevarea de organe și țesuturi umane poate avea loc cu o informare corespunzătoare și cu consimțământul donatorului. Convenția a fost semnată de 31 de state membre ale Consiliului Europei, ratificată de 16 dintre acestea și a intrat în vigoare la 01.12.1999. România a ratificat Convenția prin Legea nr. 17 din 22.02.2001.
De peste 40 de ani, transplantul de organe s-a transformat dintr-o procedură experimentală practicată în centre de medicină avansată, într-o intervenție terapeutică practicată în spitale și clinici din întreaga lume. Transplantul de organe solide, cum ar fi rinichii, ficatul, inima sau plămânii a devenit treptat o componentă obișnuită a sistemului de sănătate din mai multe țări ale lumii.
Organizația Mondială a Sănătății estimează că aproape 50.000 din cele 70.000 organe solide transplantate anual sunt înlocuiri de rinichi și mai mult de o treime din ultimele transplanturi au loc din țări slab sau mediu dezvoltate. Mai mult, numărul de transplanturi de țesuturi umane este de asemenea în creștere, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, dar datele referitoare la acest tip de transplant sunt mai puțin cuprinzătoare. Oricum, dezvoltarea rapidă a tehnologiei în acest domeniu ridică probleme de ordin legal, etic și medical, având în vedere că baza de organe nu se ridică la nivelul cererii din partea persoanelor.
Numai în Europa s-a estimat că aproximativ 120.000 pacienți fac dializă și în jur de 40.000 persoane așteaptă un rinichi. Lista de așteptare pentru un transplant în prezent este de aproximativ 3 ani, dar se preconizează ca perioada de așteptare să crească la 10 ani până în anul 2010. Problema principală în prelevarea de organe este asigurarea compatibilității grupei de sânge și țesutului dintre donator și primitor.
Traficul internațional de organe umane este în creștere, fiind alimentat atât de cererea sporită de organe, cât și de lipsa de scrupule a traficanților. Recrudescența fenomenului a determinat o reconsiderare serioasă a legislației în vigoare, în timp ce Organizația Mondială a Sănătății a cerut mai multă protecție pentru persoanele cele mai vulnerabile, care ar putea să vândă un rinichi pentru o sumă de 1.000 dolari americani.
Organizația Mondială a Sănătății a elaborat în 1991 un set de „Principii de Bază ale Transplantului de Organe Umane”, care stipulează că vânzarea de organe și țesuturi umane constituie o violare a drepturilor omului și a demnității umane.
Principiile relevante, statuate de Organizația Mondială a Sănătății în cazul transplanturilor de organe sunt următoarele:
consimțământul în cunoștință de cauză și informat al donatorului în cazul transplantului voluntar de organe;
transplanturile pot avea loc între persoane înrudite, cu o relație genetică dovedită și când între donator și primitor există compatibilitate (de țesut și sânge);
organele și țesuturile umane să fie obținute mai degrabă de la cadavre, decât de la donatori vii ;
necomercializarea transplanturilor, neacceptarea vânzării de organe în nici un fel de circumstanțe.
Cererea în continuă creștere de organe umane, traficarea necontrolată și provocările unui transplant între specii înrudite au impus o serioasă reevaluare a obiectivelor internaționale și au dat un nou impuls rolului Organizației Mondiale a Sănătății în strângerea informațiilor epidemiologice și în stabilirea unor standarde cu norme de bază.
Biroul Executiv al Organizației Mondiale a Sănătății a adoptat o Recomandare prin care ia act de necesitatea acordării unei atenții deosebite riscurilor traficului de organe și solicită de asemenea guvernelor statelor membre să ia măsuri de protecție a segmentelor de populație cele mai sărace și vulnerabile la „turismul pentru transplant” și la vânzarea de țesuturi și organe umane.
Declarația Autorității Medicale Mondiale (A.M.M.) asupra donării și transplantului de organe și țesuturi umane din octombrie 2000 stipulează că stimulentele financiare oferite pentru transplantul de organe pot fi considerate o măsură de constrângere și în orice caz ar trebui interzise.Declarația face un apel către toate țările să desfășoare activități pentru prevenirea traficului de organe și țesuturi umane.În China, condamnaților executați le sunt în mod curent prelevate organele, imediat după execuție. China a stabilit reguli privind utilizarea corpurilor și organelor condamnaților executați încă din 1984. Aceste reguli arată că organele pot fi recoltate dacă nimeni nu pretinde corpul și condamnații executați au acceptat în mod voluntar să le fie prelevate organele în acest fel sau dacă familiile au consimțit acest lucru.
Acest tip de prelevare de organe, cu consimțământul incert al victimelor nu reprezintă trafic de organe, atâta timp cât de această problemă se ocupă statul și deci nu este considerată infracțiune. Există însă rapoarte asupra unor cazuri când astfel de organe sau țesuturi prelevate au fost vândute peste hotare, pentru profitul intermediarilor ilegali.
În anul 2007, poliția a distrus o rețea internațională care intermedia transplanturi ilegale de rinichi donate de brazilieni săraci unor cetățeni israelieni la o clinică din Durban, Africa de Sud. Țări precum Brazilia, India și Moldova, binecunoscute surse de donatori, au incriminat vânzarea și cumpărarea de organe umane. În spatele creșterii traficului de organe stă cererea crescută pentru transplanturi de organe.
Filipine, ca și Iranul reprezintă una din puținele țări din lume care are un sistem deschis al vânzării și cumpărării de organe umane. Primitorii vin din țări precum Japonia și Marea Britanie, așa cum a arătat profesorul Nadey Hakim în studiul „Un rinichi costă 100.000 dolari, iar donatorul primește 2.000 dolari”, publicat în 2003.
Există de asemenea o evidentă dezvoltare rapidă a „turismului pentru transplant”, în care diferite persoane călătoresc deseori împreună cu chirurgii lor în vederea achiziționării de organe, în timp ce „donatorii” plătiți aparțin segmentelor sociale mai vulnerabile. Turismul medical pentru transplant nu este o problemă recentă, încă de la începutul anilor ’80 asiaticii se deplasau în India și în Asia de Sud-Est pentru a primi organe de la donatorii săraci. Complicații apar în situațiile în care țesuturile sau organele umane donate fără compensații financiare sunt ulterior vândute de către traficanții de organe pentru obținerea de câștiguri materiale.
Acești factori conduc la o creștere a traficului de organe și țesuturi umane în ultima perioadă de timp. Traficul de organe umane oferă teren de lucru pentru grupările de crimă organizată. Grupările criminale implicate în traficul de organe adeseori au în componență membri ai lumii medicale și sunt adesea cunoscuți ca “răpitori ai propriilor victime”, care în anumite cazuri sunt copii.
Pentru acest motiv și pentru multe altele Organizația Mondială a Drepturilor Omului și Organizația Mondială a Sănătății și-au exprimat în repetate rânduri dezaprobarea față de vânzarea corpului uman și a părților sale, în special procurarea de organe și țesuturi de la persoane în viață sau furnizarea de stimulente financiare rudelor donatorilor decedați.
În Asia, America de Sud și Africa, există o respingere unanimă, din motive culturale și personale, precum și datorită costurilor mari, față de utilizarea organelor cadaverice sau a celor provenite de la persoane moarte. Majoritatea organelor transplantate provin de la donatori vii, de cele mai multe ori neînrudiți. Chiar și în Statele Unite, numărul de transplanturi de rinichi de la donatori vii îl depășește pe cel al transplanturilor de la donatori decedați.
Traficul de organe poate îmbrăca forme dintre cele mai grave. Copiii, câteodată chiar nou-născuții sunt vânduți în acest scop. Poliția italiană a arestat patru ucrainieni învinuiți că făceau parte dintr-o rețea internațională de trafic de organe provenite de la nou-născuți. Un bărbat și trei femei au fost arestați, una dintre femei dând naștere cu câteva zile mai devreme unui copil destinat vânzării ilegale. Traficanții au fost reținuți în momentul în care se pregăteau să vândă copiii polițiștilor sub acoperire infiltrați pentru suma de 50.000 dolari.
Fenomenul traficului de organe, țesuturi și celule de origine umană nu atinge doar țările în curs de dezvoltare, dar și țările industrializate. În Irlanda, 32 spitale publice și private au fost închise pentru desfășurarea unor activități ilicite de trafic de organe de la copiii internați în acele clinici. Aceste spitale au recunoscut că au prelevat organele de la copiii decedați, pentru a fi vândute laboratoarelor farmaceutice.
Protocolul Națiunilor Unite asupra traficului de persoane definește traficul de organe ca fiind „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, utilizând amenințări sau constrângeri sau profitând de o poziție de vulnerabilitate, în scopul prelevării de organe de la aceasta”. Statele care ratifică Protocolul au obligația de a incrimina în legile penale infracțiunile privind traficul de organe și trebuie să ia în considerare luarea de măsuri pentru recuperarea fizică, psihologică și socială a victimelor, incluzând, în cooperare cu organizațiile nonguvernamentale consilierea și informarea victimelor, asistența psihologică, medicală și materială.
Un raport al Consiliului Europei consideră că „traficul de organe în Ucraina, Rusia, Bulgaria, România și Georgia este foarte mobil și bine organizat de rețele de intermediari, de medici calificați și asistenți medicali specializați”.
Din analiza fenomenului traficului cu țesuturi și organe umane se desprinde concluzia tendinței deplasării infracțiunilor din sfera crimei organizate în sfera criminalității transfrontaliere. Astfel, spațiul de acțiune s-a modificat, în multe cazuri România fiind doar locul de unde sunt recrutate persoanele predispuse a-și vinde un țesut sau organ care, prin intermediul rețelelor internaționale de de traficanți compuse atât din cetățeni români, cât și din cetățeni străini, ajung în alte țări, unde are loc, de fapt vânzarea organului uman, deseori sub acoperirea unui transplant legal.
În România, activitatea de transplant de organe, țesuturi și celule umane este organizată și controlată de către Ministerul Sănătății, prin Agenția Națională de Transplant. La nivelul acesteia există o statistică oficială a tuturor recoltărilor și transplanturilor de țesuturi și organe umane efectuate în unitățile Ministerul Sănătății, incluzând datele de identificare exactă, atât a persoanelor de la care s-au prelevat organe și țesuturi, cât și a celor care au beneficiat de transplant.
Vânzătorii de organe suferă o mulțime de stigmatizări din partea comunității și familiei. Acest aspect este similar stigmatizării femeilor traficate în scopul prostituției. De fapt sunt multe aspecte similare privind reintegrarea și lipsa suportului familiei și comunității pentru ambele tipuri de supraviețuitori ai traficului.
III.Reglementarea normativă a traficului de organe, țesuturi și celule de origine umană
Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății,modificata prin OUG 2/2014 incrimineaza la nivel național, infracțiunile privind traficul de țesuturi, organe și celule de origine umană in Titlul VI „Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic”.
Potrivit legii, constituie infracțiunea de trafic de organe, țesuturi și celule de origine umană:
prelevarea sau transplantul de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană fără consimțământul dat în condițiile legii;
fapta persoanei care a dispus sau a efectuat prelevarea atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, solicitată în condițiile legii;
fapta persoanei de a dona organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul;
determinarea cu rea credință sau constrângerea unei persoane să doneze organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană;
publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obținerii de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană, precum și publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pemtru sine, familie ori terțe persoane fizice sau juridice;
organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană pentru transplant, în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator;
cumpărarea de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul revânzării, în vederea obținerii unui profit;
introducerea sau scoaterea din țară de organe, țesuturi, celule de origine umană fără autorizație specială emisă de Agenția Națională de Transplant din cadrul Ministerului Sănătății.
Prin prelevare se înțelege recoltarea de organe și țesuturi sau celule de origine umană, sănătoase morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stern hematopoietice când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant. Prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatorul în viață se face în următoarele condiții:
prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viață, având capacitate de exercițiu deplină, după obținerea consimțământului informat, scris, liber, prealabil și expres al acestora. Este interzisă prelevarea de organe, țesuturi și celule de la persoane fără capacitate de exercițiu;
consimțământul se semnează numai după ce donatorul a fost informat de medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate din actul prelevării;
donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării;
prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane sunt interzise;
donarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană nu pot face obiectul unor acte și fapte juridice, în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură;
donatorul și primitorul vor semna un act legalizat prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist și nu constituie obiectul unor acte și fapte juridice, în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură.
Este interzisă prelevarea de organe, țesuturi și celule de la potențiali donatori minori în viață, cu excepția prelevării de celule stern hematopoietice medulare sau periferice, care se face în următoarele condiții:
prelevarea de celule stern hematopoietice medulare sau periferice de la minori se poate face numai cu consimțământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani și cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau curatorului. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal;
în cazul donatorului care are cel puțin 14 ani, consimțământul acestuia, scris sau verbal, se exprimă în fața președintelui tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul centrului unde se efectuează transplantul, după efectuarea obligatorie a unei anchete de către autoritatea tutelară competentă.
Prin transplant de țesuturi sau organe ori celule de origine umană se înțelege aceea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, țesut ori celulă. Transplantul de țesuturi, organe și celule de origine umană se efectuează numai în scop terapeutic și cu consimțământul scris al primitorului, după ce acesta a fost informat asupra riscurilor și beneficiilor procedeului. Dacă primitorul este în imposibilitate de a-și da consimțământul, acesta poate fi dat în scris, de către unul din membrii familiei sau de către reprezentantul legal al acestuia. Pentru minori sau persoanele lipsite de discernământ, consimțământul va fi dat de părinți sau de către celelalte persoane care au calitatea de ocrotitor legal al acestora. Transplantul de țesuturi, organe și/sau celule de origine umană se poate face și fără consimțământul prevăzut în cazurile de mai sus, dacă, datorită unor împrejurări obiective, nu se poate lua legătura cu familia ori cu reprezentanții legali ai primitorului, iar întârzierea ar conduce inevitabil la moartea acestuia.
Donarea organelor și țesuturilor și celulelor de origine umană în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul. Prin donator se înțelege subiectul în viață sau decedat, de la care se prelevează organe, țesuturi sau celule de origine umană pentru utilizare terapeutică. Prin primitor se înțelege persoana care beneficiază de realizarea unui transplant de organe, țesuturi sau celule de origine umană. Prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane nu pot face obiectul vreunei tranzacții financiare, donarea în timpul vieții sau consimțământul scris pentru prelevarea de țesuturi și organe, după moarte, dat de donator sau de membrii familiei ori de rude prevăzute de lege, după moartea acestuia, reprezentând un act profund umanitar, care poate permite salvarea vieții unui om.
Organizarea și efectuarea prelevării de organe sau țesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator constă în pregătirea temeinică a prelevării de organe și țesuturi sau celule de origine umană pentru transplant, după un plan preconceput. Această modalitate are ca cerință esențială obținerea unui profit material pentru donator sau organizator.
Cumpărarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scopul revânzării, în vederea obținerii unui profit. Prin cumpărare se înțelege acțiunea de a achiziționa, a intra în posesia unor organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, plătind contravaloarea acestora în bani. Pentru a fi în prezența infracțiunii, cumpărarea trebuie să fie urmată de o vânzare ulterioară a organelor, țesuturilor și celulelor de origine umană, în scopul obținerii unui profit, a unui câștig material. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa sănătății persoanei.
IV.Activități ilicite cu țesuturi, organe și celule de origine umană
1.Publicarea unor anunțuri pe Internet sau în mass-media de către diferite persoane, prin care acestea oferă organe sau țesuturi umane (ficat, rinichi etc.).
Pot fi întâlnite două tipuri de anunțuri, după modul în care „donatorul” își face cunoscută intenția de a-și vinde organul sau de a-l dona: anunțuri prin care o persoană își donează organul, fără nici un fel de pretenții materiale și anunțuri prin care persoana oferă spre vânzare organe sau țesuturi ale propriului corp, fixând totodată și prețul de vânzare al organului. Uneori sunt organizate adevărate licitații pe Internet pentru cumpărarea unor organe. Majoritatea vânzătorilor de rinichi din întreaga lume sunt femei și mai ales femei de culoare. Progresul medicinii a condus la creșterea cererii de organe și țesuturi umane, iar Internetul a facilitat identificarea potențialilor „donatori”. Vânzătorii de organe semnează declarații în care susțin că donează organele sau țesuturile în mod dezinteresat, organe ce fac obiectul unui transplant între persoane neînrudite. Deseori vânzătorii de organe nu cunosc sau nu înțeleg ce reprezintă hârtiile pe care le semnează. Motivul pentru care piața neagră a donatorilor este în continuă expansiune îl constituie faptul că există foarte multe cereri de organe umane, iar numărul donatorilor este în continuă scădere.
2.Recrutarea unor persoane pentru locuri de muncă în străinătate, urmate de prelevarea organelor acestora, prin înșelăciune și constrângere.
Prelevarea de organe și țesuturi practicată asupra unor donatori foarte săraci, care, pe baza unor promisiuni false privitoare la găsirea unui loc de muncă bine plătit, au fost constrânși să-și doneze organele, reprezintă o încălcare flagrantă a drepturilor omului.
Odată trecute granița, persoanele traficate își dau seama că au fost înșelate în privința oferirii unui loc de muncă bine plătit. În realitate, persoanele sunt lipsite de libertate și sechestrate în anumite locuințe, fiind supuse la torturi fizice și psihice. Traficanții de organe le explică victimelor că trebuie să li se recolteze un organ (ficat, rinichi etc.) în schimbul costului călătoriei în străinătate, fiind amenințate și constrânse în acest sens. Totodată traficanții se folosesc de naivitatea și de lipsa de experiență a victimelor, spunându-le că nu pot depune plângere la poliție, datorită statutului lor de emigranți ilegali și că pot fi condamnați la închisoare. În alte cazuri, persoanei traficate i s-a cerut să doneze sânge, în realitate a fost anesteziată și după un timp s-a trezit când un rinichi îi fusese deja prelevat.
3.Recrutarea de donatori din țările sărace de către intermediari și transportarea lor la clinici specializate din străinătate, unde vor fi operate.
Persoanele determinate sau constrânse să-și vândă organele călătoresc adesea către alte țări pentru prelevare. În multe cazuri donatorii sunt abandonați în aceste zone, lipsiți de mijloacele de întoarcere acasă și fără a avea acces la îngrijiri medicale adecvate. Vânzătorul organului sau țesutului primește o parte din bani, restul sumei fiind oprită de traficant sau de intermediar.Consimțământul donatorului poate fi obținut prin diferite modalități. Victimele traficului de organe se confruntă nu numai cu o situație financiară precară, care îi determină să ia în considerare vânzarea unui organ sau țesut uman, dar și cu o stare proastă de sănătate, datorată lipsei de informare și lipsei de îngrijire medicală corespunzătoare. În Republica Moldova, vânzătorii de rinichi sunt bărbați cu vârste cuprinse între 18 și 28 ani.
Traficul de organe și țesuturi umane comportă grave riscuri pentru sănătatea publică.Vânzătorii de rinichi suferă mari probleme de sănătate după realizarea transplantului, care sunt exacerbate din cauza sărăciei și a lipsei asistenței medicale ulterioare, alimentației neadecvate și a muncii depuse ce implică un efort fizic deosebit. Consiliul Europei arată că majoritatea donatorilor ilegali vor suferi în timp grave probleme cu rinichii, oricare din acestea ducând la deces sau forțându-i să trăiască pe baza tratamentului cu dializă. Donatorii de rinichi pot avea după operație o hemoragie care le poate fi fatală.
Crima organizată joacă un rol deosebit în recrutarea și specializarea intermediarilor ce constrâng persoanele sărace să-și vândă organele, oferindu-le stimulente financiare. Intermediarii induc în eroare în mod frecvent donatorii asupra procedurilor și consecințelor prelevării unui organ. De exemplu, ei le spun donatorilor că operația la care vor fi supuși este una minoră, fără complicații și că se vor putea întoarce acasă imediat, că oricum unul dintre organe (rinichi) este inutilizabil și prin urmare poate fi prelevat.
4.Racolarea de doritori de organe, de primitori care au nevoie de efectuarea unui transplant și sunt dispuși să plătească orice sumă de bani pentru un organ.
Ca în toate formele de trafic, rețelele de traficanți de organe umane par să străbată globul dintr-o parte în alta, cu un aflux de organe de la țările sărace la țările bogate. Majoritatea primitorilor de organe din țările bogate călătoresc în țări mai puțin dezvoltate, având legi medicale mai puțin stricte, cu scopul de a efectua un transplant. Intermediarii le promit acestor persoane că în schimbul unei sume de bani le vor găsi un donator și o clinică medicală specializată unde se va efectua transplantul. De cele mai multe ori, primitorii organelor traficate, beneficiarii transplanturilor rămân necunoscuți și nu cad sub incidența legii penale.
Există o legătură foarte clară între „turismul pentru transplant” și crima organizată. Este imposibil ca un pacient să fie capabil în același timp să-și găsească donatorul, să cumpere și să organizeze transplantul de organe, fără a apela la o rețea de intermediari și la medici profesioniști.
5.Realizarea de operații de transplant de organe în clinici medicale specializate, unde donatorii sunt operați, organele prelevate sunt congelate și scoase din țară în vederea traficării prin diferite puncte de frontieră.
Odată ajunse la destinație, prețul organelor este de zece ori mai mare decât cel inițial. Comerțul de organe și țesuturi umane poate conduce la riscuri importante pentru beneficiarul transplantului, pentru că un donator căruia îi este prelevat organul fără consimțământul său sau constrâns fiind la aceasta, poate să nu dezvăluie problemele sale medicale. Deși sănătatea donatorului este vitală pentru beneficiarul transplantului, în situațiile în care organul sau țesutul nu este sănătos, analizele medicale sunt contrafăcute.
V.Traficul ilegal de migranți
Oamenii au migrat incă de la începutul umanității. Exodurile și fluxurile de migranți au fost, întotdeauna, parte componentă, precum și un mare factor determinant, a istoriei umanității. Marile deplasări intercontinentale au început abia în secolul al XVIlea, odată cu expansiunea Europei și așezarea coloniilor. Începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, migrația a capătat o nouă trasătură, cea a exodului forței de muncă spre zone atractive din punct de vedere economic. Între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primul război mondial au emigrat spre America de Nord aproximativ 40 milioane de persoane, cei mai mulți dintre ei venind din Marea Britanie și Germania.
Se estimează că, în următorii 15 ani, principalele fluxuri migratorii se vor canaliza pe trei mari direcții:
migrația către Statele Unite ale Americii și Canada, provenind în principal din America Latină, America Centrală și Asia;
migrația către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia și Eurasia;
fluxuri migratorii între țările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai puțin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud, Africa Subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia și regiunea Pacificului, fostele țări comuniste.
Migrația este predominant motivată de intenția găsirii unui loc de muncă în străinătate și obținerea unor venituri superioare celor din țara de origine, vizând atât munca desfășurată în condiții legale, cât și în cazul ocolirii reglementărilor juridice. Dimensiunile migrației sunt în general controlate și reglementate de legile statului de destinație care fixează condițiile de obținere a contractelor de muncă, a vizelor și autorizațiilor de muncă, condițiile de intrare pe teritoriu, de expulzare etc., toate acestea în coordonare și concordanță cu regulile impuse de țările de origine ale cetățenilor care doresc să migreze în scopul muncii.
Existența doritorilor de avantaje bănești în străinătate obținute chiar cu încălcarea legii, determină apariția unor persoane sau grupuri care să faciliteze migrarea cu forme legale sau ilegale, care îi atrag în activități ilicite din sfera crimei organizate. Traficul de migranți este, de fapt, un triunghi între persoană, un stat de origine și statul de destinație. Componentă a traficului de persoane, traficul ilegal de migranți reprezintă una din cele mai acute manifestări ale criminalității transfrontaliere cu consecințe vizibile pentru victimele traficului și cu efecte secundare greu de evaluat pe termen lung.
În afară de faptul că și acest gen de trafic se interferează de multe ori cu alte forme ale crimei organizate (trafic de droguri, de arme, terorism, etc.), traficul ilegal de migranți poate amenința stabilitatea socio-economică a statelor și chiar pacea și securitatea acestora prin tulburarea echilibrului demografic, etnic, cultural, prin incapacitatea mecanismelor de protecție socială sau de sănătate publică, prin depășirea capacității de absorbție a pieței legale a muncii și, implicit, prin bulversarea raportului de forțe dintre structurile de control a legalității și ordinii publice și partea de populație canalizată spre activități infracționale.
În acest context, creșterea semnificativă a fluxurilor migratorii având ca destinație finală țările bogate din Uniunea Europeană, precum și descoperirea a tot mai multe și mai complexe rețele de traficanți de persoane, cu conexiuni în aproape întreaga paletă a crimei organizate, se constituie în semnale de alarmă foarte serioase pentru toate statele europene.
La nivel internațional, se utilizează sintagma de „contrabandă cu migranți”, circumscrisă migrației ilegale, alături de traficul de persoane. Traficul de ființe umane și traficul de migranți au fost recunoscute ca forme de manifestare a criminalității organizate, odată cu semnarea Convenției ONU împotriva criminalității transnaționale organizate și a celor două Protocoale adiționale cu privire la prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane și a traficului ilegal de migranți.
În România, Legea nr.565/2002 prin care sunt ratificate documentele internaționale susmenționate, definește contrabanda cu migranți drept „faptul de a asigura, în scopul obținerii, direct sau indirect, un folos financiar sau material, intrarea ilegală într-un stat parte, a unei persoane care nu este nici cetățean nici resident permanent al acelui stat”.
Adesea traficul de persoane este asociat cu migrația ilegală, dar, de fapt, există o diferență substanțială. Astfel, în cazul migrației ilegale procesul se încheie în momentul când persoana plătește o taxă („călăuzei” sau celui care îi facilitează trecerea), trece frontiera și ajunge într-un alt stat, pe când în cazul traficării, aspectele cele mai dramatice survin după trecerea frontierei (abuzuri și exploatare totală, uneori chiar în regim de sclavie).
Apărut cu precădere după 1990, traficul de migranți se dezvoltă și se adaptează odată cu celelalte tipuri de infracțiuni de crimă organizată. Spre deosebire de traficul de persoane, acest tip de infracțiune nu poate exista fără trecerea ilegală a frontierei unui stat. Privitor la reacția autorităților, segmentul de bază al combaterii migrației ilegale este reprezentat prin cauzele instrumentate privind săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat, conform OUG nr.105/2001 privind frontiera de stat a României. Problema este că pe acest palier nu apare documentată clar și acțiunea grupului infracțional organizat care facilitează trecerile frauduloase în cauză, segmentul de vârf al combaterii.
Ca și traficul de ființe umane, traficul de migranți a căpătat o dinamică și o amploare fără precedent, iar conform Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM), numărul persoanelor traficate anual se ridică la circa 1,2 milioane. Majoritatea acestora sunt bărbați și femei, iar aproximativ 250.000 dintre ei provin din Asia centrală și Africa.
În ultimii ani s-a constatat o creștere permanentă a traficului de migranți către vestul Europei, aspect care reprezintă atât o provocare majoră pentru forțele polițienești europene, dar și o problemă serioasă de securitate socială pentru cetățenii comunitari. Traficul de migranți este, alături de traficul de ființe umane, una dintre cele mai profitabile activități de criminalitate organizată din UE, potrivit Europol. Este o infracțiune gravă, dar și un abuz față de drepturile omului. De asemenea, prin problemele majore pe care le generează, traficul de migranți lezează grav securitatea socială a cetățenilor statelor de destinație.
Comisia Europeană abordează traficul de migranți în contextul mai larg al luptei împotriva traficulului de ființe umane prin măsuri de prevenire a fenomenului, urmărirea, acuzarea și pedepsirea eficientă a traficanților și măsuri de repatriere a migranților identificați.
În prezent, fluxurile de emigranți se compun dintr-un amestec de oameni – refugiați solicitanți de azil, persoane strămutate și cei ce solicită protecție temporară, rude care se alătură imigranților stabiliți în UE și, recent un număr crescând de oameni de afaceri și specialiști emigranți care își părăsesc patria datorită globalizării economiei, sărăciei, lipsei locurilor de muncă, etc.
CAPITOLUL II
FRAUDAREA FONDURILOR
EUROPENE
O prioritate atât pentru organismele comunitare cât și pentru autoritățile române o constituie protectia intereselor financiare ale Comunitatilor Europene. Fraudarea bugetului comunitar afectează și interesele naționale ale României, atât sub aspectul veniturilor, cât și al cheltuielilor. Întreaga societate românească este interesată să progreseze pentru a ajunge la nivelul cerut de comunitatea europeană în ceea ce privește aspectele economic, social și politic.
Interesele financiare comunitare constituie expresia bugetului general al Comunităților Europene, a bugetelor administrate de acestea sau în numele lor. Bugetele sunt constituite din venituri și cheltuieli. Pentru a putea analiza modalitățile de fraudare a intereselor financiare comunitare este esențial de cunoscut care sunt veniturile și cheltuielile comunitare, cum se colectează sau se repartizează acestea.
Secțiunea I
Finanțele publice ale Uniunii Europene
Patru bugete principale finanteaza functionarea si actiunile Uniunii Europene astfel:
bugetul general al Uniunii Europene, unde sunt gestionate trei categorii de operațiuni: cheltuieli administrative CECO și veniturile corespondente, cheltuielile și veniturile Comunității Economice, cheltuielile și veniturile Euratom;
bugetul agenției de aprovizionare CEEA;
bugetul Fondului european de cooperare monetară (FECOM);
bugetul Fondului european de dezvoltare (FED).
Regulamentul financiar în vigoare dă bugetului general al Uniunii Europene o definiție clasică, arătând că acesta este „actul care prevede și autorizează în prealabil în fiecare an veniturile și cheltuielile previzibile ale Uniunii”.
Bugetul general al Uniunii Europene conține o prevedere de ansamblu a veniturilor Comunității și secțiuni care corespund diferitelor instituții: Parlamentul (Secțiunea I), Consiliul (Secțiunea a II-a), Comisia (Secțiunea a III-a), Curtea de Justiție (Secțiunea a IV-a), Curtea de Conturi (Secțiunea a V-a), Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor (Secțiunea a VI-a). În fiecare secțiune veniturile și cheltuielile sunt repartizate în funcție de natura sau destinația acestora, pe titluri, capitole, articole și puncte. Articolul 272 TCE menționează etapele procedurii bugetare, precum și limitele de timp pe care trebuie să le respecte cele două instituții responsabile: Consiliul și Parlamentul. Procedura bugetară, așa cum este ea definită în Tratat, se întinde de la 1 septembrie până la 31 decembrie al anului care precede anul financiar în cauză. Odată adoptat bugetul, se trece la executarea acestuia.
Operațiunile legate de veniturile și cheltuielile bugetului comunitar sunt supuse unui control financiar intern, exercitat de un controlor financiar (control a priori) sau unor controale a posteriori, exercitate la nivel comunitar de către Curtea de Conturi și Parlamentul European, precum și la nivel național.
Aceste controale conduc inevitabil la descoperirea unor nereguli sau fraude în gestionarea fondurilor comunitare. De aceea, atât la nivel comunitar, cât și la nivel național, este necesar a se lua măsuri în două direcții: elaborarea unei legislații care să privească protejarea intereselor financiare comunitare și înființarea unor instituții speciale cu atribuții în constatarea și investigarea neregulilor și fraudelor, precum și recuperarea prejudiciilor.
Veniturile comunitare constau în principal în prelevările agricole la import, taxele vamale, veniturile provenite din TVA și contribuții ale Statelor Membre ce constituie procent din venitul național brut, stabilit potrivit perspectivelor financiare multianuale. Veniturile provenind din TVA și contribuțiile Statelor Membre, fiind contribuții financiare stabilite prin perspectivele financiare și apoi prin bugetele anuale adoptate la nivelul Comunităților Europene, nu pot fi afectate de frauda comunitară, acestea fiind virate direct, lunar, de către Statele Membre în contul Comisiei Europene, însărcinată cu administrarea bugetului. Singurele venituri care pot fi afectate direct sunt prelevările agricole la import și taxele vamale, acestea fiind colectate direct în contul Comunităților de administrațiile naționale ale Statelor Membre de la persoanele care desfășoară activități comerciale, cu o taxă de administrare de 25%.
Cheltuielile sunt defalcate pe instituții și politici comunitare. Comisiei Europene îi revin aproximativ 95% din cheltuielile comunitare. Acestea sunt repartizate pe fonduri și pot fi accesate pe bază de programe întocmite de beneficiari, în anumite cuantumuri stabilite pentru fiecare Stat Membru pe baza Planului Național de Dezvoltare. Cele mai multe fonduri se îndreaptă spre politica agricolă comună, politica regională, politica de dezvoltare și de preaderare. Fondurile cele mai susceptibile de fraudare sunt Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul European Agricol de Garanție, Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală, Fondul Social European, Fondul European de Dezvoltare, și fondurile de preaderare.
Necesitatea protecției prin norme penale a fondurilor europene rezultă din două aspecte. În primul rând nivelul alarmant la care a ajuns frauda comunitară. Astfel, la nivelul anului 2008, impactul financiar al fraudelor și neregulilor afectând interesele financiare comunitare se ridica la peste 6,6 miliarde euro, în condițiile în care bugetul se ridica la 116,5 miliarde euro în alocări pentru angajamente. În al doilea rând, gravitatea acestor fapte constă în aceea că prezintă un grad impresionant de organizare, integrându-se în circuitele economice tradiționale prin intermediul unor scheme complexe și prin implicarea unui lung lanț de intermediari. Este de adăugat caracterul ocult al acestor operații, ca și caracterul lor internațional, fiind atrase un mare număr de țări la realizarea unor scenarii infracționale și deosebit de dăunătoare intereselor financiare ale Uniunii. Frauda transnațională constituie peste 80% din frauda comunitară.
Gravitatea acestor fapte nu constă însă numai în atingerea adusă patrimoniului comun al Statelor Membre, dar și în aceea că prezintă un grad impresionant de organizare, integrându-se în circuitele economice tradiționale prin intermediul unor scheme complexe și prin implicarea unui lung lanț de intermediari.
Competența instituțiilor europene de a impune reglementări în domeniul dreptului penal a reprezentat o problemă spinoasă de-a lungul timpului.
2.Instrumente juridice de protecție a fondurilor europene
La ora actuală există trei instrumente juridice în domeniul penal și două în domeniul administrativ care reglementează protecția intereselor financiare comunitare. În domeniul dreptului penal a fost adoptată Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, în anul 1995, și Protocoalele adiționale acesteia, în 1996 și 1997.
În domeniul administrativ a fost adoptat Regulamentul Consiliului nr.2988 din 18 decembrie 1995, privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene. Consiliul a mai adoptat un regulament în 1996 în scopul prevenirii săvârșirii unor astfel de fapte. Este vorba de Regulamentul Consiliului nr.2185 din 11 noiembrie 1996, privind inspecțiile și verificările la fața locului realizate de Comisie pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene împotriva fraudei sau a altor nereguli.
Pentru realizarea obiectivelor prevăzute în aceste instrumente au fost înființate la nivel comunitar instituții și organisme cu atribuții în domeniu, sau au fost atribuite competențe noi organismelor deja existente. Există astfel, la nivelul comunităților Oficiul European de Luptă Antifraudă, Oficiul European de Poliție și Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară.
În ceea ce privește posibilitatea protecției penale a intereselor financiare comunitare prin instrumente juridice adoptate la nivelul Comunităților Europene, aceasta depinde de competențele instituțiilor comunitare în domeniul dreptului penal.
La ora actuală, la nivelul Comunităților Europene există ca instrumente juridice de protecție a intereselor financiare comunitare două regulamente privind protecția administrativă a acestora, o Convenție și două Protocoale atașate acesteia privind protecția penală a intereselor financiare comunitare adoptate pe baza Titlului VI din Tratatul de constituire a Uniunii Europene. Această convenție este cunoscută în doctrină sub numele de Convenția PIF și include dispoziții privind armonizarea legislațiilor Statelor Membre, incriminând frauda afectând interesele financiare ale Comunităților Europene, stabilind sancțiunile aplicabile, instituind răspunderea penală a persoanelor cu atribuții de decizie sau control în cadrul unui agent economic. Primul protocol incriminează infracțiunile de corupție săvârșite de ori asupra funcționarilor comunitari sau naționali. Al doilea protocol la Convenția privind intereselor financiare ale Comunităților Europene privește spălarea banilor, răspunderea persoanei juridice, sancțiunile aplicabile și dispoziții procedurale.
Cadrul normativ pentru protecția intereselor financiare comunitare împotriva fraudei în România este fundamentat pe Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care prevede cinci infracțiuni aducând atingere acestor interese, prevăzute în Capitolul 41, intitulat Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene. Astfel, sunt incriminate obținerea ilicită de fonduri europene (art.181), deturnarea fondurilor europene (art.182 conține incriminări atât privind deturnarea fondurilor, cât și privind deturnarea foloaselor legal obținute), diminuarea fondurilor europene (art.183) și neglijența în serviciu care prejudiciază bugetele Comunităților Europene (art.185).
De asemenea alte acte normative care reglementează domeniul sunt:
Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător;
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor;
Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale;
Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 8/2002 privind procedura în cazul constatării de bancnote și monede euro false sau contrafăcute.
Cadrul instituțional implicat în combaterea fraudei în România include organele judiciare cu competență în cercetarea și urmărirea penală și judecarea cauzelor privind infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetele ordinare de pe lângă instanțele competente), precum și autorități implicate în lupta antifraudă (Ministerul Afacerilor Interne, DLAF, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, Banca Națională a României).
Elaborarea Strategiei naționale de lupta antifraudă pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene în România are ca punct de plecare, pe de o parte, necesitatea de a armoniza reglementările din legislația națională cu normele europene în domeniu și de a pregăti cadrul normativ, instituțional și operațional pentru momentul aderării, iar, pe de altă parte, nevoia de a eficientiza controlul financiar și controlul fiscal care se exercită în legătură cu fondurile europene. În același timp Strategia urmărește realizarea unei mai bune coordonări a instituțiilor cu atribuții în domeniu, rolul primordial în aceasta acțiune revenindu-i Departamentului pentru Lupta Antifraudă.
Convenției PIF stabilește două definiții distincte referitoare la fraude, dar asemănătoare, una referindu-se la venituri, cealaltă la cheltuieli.
Fapta se poate comite, în ambele variante, prin folosirea sau prezentarea de documente false, inexacte sau incomplete, omisiunea de a furniza datele cerute prin violarea unei obligații specifice ori schimbarea destinației fondurilor obținute ori a unui folos legal obținut care au ca efect fie obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele său, fie efect diminuarea ilegală a veniturilor din bugetul general al Comunităților europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele său.
În legea penală română infracțiunile aducând atingere intereselor financiare comunitare se regăsesc în Legea nr.78/2000, în Secțiunea 41, art.181- 185. Legiuitorul român a ales o altă împărțire a acestor infracțiuni. Astfel, primele două modalități de săvârșire a fraudei în materie de cheltuieli din Convenția PIF constituie o infracțiune de sine stătătoare în legislația română, și anume obținerea ilegală de fonduri europene prevăzută în art.181 din Legea nr.78/2000. Primele două modalități de săvârșire a fraudei în materie de venituri constituie de asemenea o infracțiune distinctă, cu modalități alternative de săvârșire, și anume diminuarea fondurilor europene, prevăzută în art.183 din Legea 78/2000. Ultima modalitate de la frauda în materie de cheltuieli, schimbarea destinației fondurilor, și ultima modalitate de la frauda în materie de venituri, schimbarea destinației unui folos legal obținut, constituie două infracțiuni distincte, dar prevăzute în același articol, 182 din Legea nr.78/2000.
În legislația penală română nu este tradițională folosirea termenului de fraudă. Singura referire la acest termen se regăsește în definiția dată în Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător.
3.Infracțiuni la regimul fondurilor comunitare
A. OBȚINEREA ILEGALĂ DE FONDURI EUROPENE – Această faptă constituie o infracțiune în materie de subvenții și se poate săvârși prin două modalități: folosirea de documente false, inexacte sau incomplete și omisiunea de a furniza anumite date.
Incriminarea fraudei în materie de cheltuieli în România Constituie infracțiune folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, și omisiunea de a furniza, cu știința, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri.
Modalitățile de fraudare în acest domeniu se axează pe acordarea de ajutoare directe, restituirile la export și subvențiile privind susținerea pieței. În domeniul ajutoarelor directe, cea mai frecvent întâlnită modalitate a fraudei o constituie completarea incompletă sau incorectă a cererii de acordare a subvenției, urmată de declararea fictivă a unor suprafețe de teren și declarații inexacte privind producția.
Fraudarea cheltuielilor prin restituiri la export se poate realiza și prin metoda „carusel”. Astfel, mărfurile exportate sunt reintroduse ilegal (prin contrabandă) pe teritoriul Comunităților și reexportate, pentru a beneficia de o nouă subvenție.
În ceea ce privește subvențiile acordate pentru susținerea pieței cele mai frecvente modalități de fraudare le constituie declarația fictivă a unor suprafețe de teren, refuzul controlului, cereri de ajutor false sau inexacte, precum și compensări financiare pentru asistarea procesării produselor.
În legătură cu fondurile structurale, cele mai frecvente modalități de săvârșire a fraudei le constituie folosirea de documente false sau inexacte, suprafacturarea, dubla finanțare și justificarea unor cheltuieli inexistente.
În ceea ce privește Fondul de Dezvoltare, combinarea unor surse multiple de finanțare și a altor factori a determinat creșterea complexității activităților contabile și a cerințelor de raportare și a făcut mai ușoară deturnarea fondurilor în scopuri personale sau criminale. Metodele utilizate includ declararea de costuri și transferuri financiare fictive, declarând proiectele terminate atunci când nu este cazul și căutând și primind duble sau multiple finanțări din partea unor donatori diferiți.
Activități ilicite se desfășoară și în legătură cu fondurile comunitare afectate pentru extindere. Astfel, fondurile de preaderare (PHARE, ISPA, SAPARD) constituie o țintă pentru infractori. Nu sunt scutite nici programele destinate formării profesionale sau învățământului (Leonardo da Vinci, Erasmus).
DIMINUAREA FONDURILOR EUROPENE – Veniturile principale constau într-o parte din TVA-ul național al fiecărui stat membru al Uniunii Europene; o parte egală cu un anumit procent din venitul național brut și resursele proprii tradiționale ale fiecărui stat membru (diferențiată în funcție de dezvoltarea economică a acestuia); taxele vamale percepute la importul în Uniunea Europeană de produse originare din țări terțe; prelevările agricole, percepute la importul de produse agricole provenind din țări terțe (care acoperă diferența între prețul mondial al produsului și prețul pe piața comunitară și cotizațiile prevăzute în cadrul pieței comune); amenzile în materie de concurență. Resursele la care se referă această infracțiune sunt considerate doar taxele vamale percepute la importul în Uniunea Europeană de produse originare din țări terțe și prelevările agricole, percepute la importul de produse agricole provenind din țări terțe. Atingerea adusă celorlalte resurse enumerate mai sus nu cade sub incidența faptelor reglementate în acest articol.
Incriminarea fraudei în materie de venituri în România – Constituie infracțiune folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, și respectiv omisiunea de a furniza, cu știința, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegala a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor. Frauda în ceea ce privește tarifele preferențiale vamale și contrabanda sunt cele mai frecvente metode de comitere a acestei infracțiuni. De asemenea, frauda tip carusel în materie de TVA cunoaște o mare răspândire.
În domeniul tarifelor preferențiale comunitare, în practică se întâlnesc mai multe metode de fraudare. Unul dintre acestea îl constituie falsificarea certificatelor de proveniență, un produs dintr-o anumită regiune fiind declarat ca provenind dintr-o altă regiune, care beneficiază de tarife vamale preferențiale pentru anumite produse. Pe cale de consecință, se plătesc taxe vamale mai mici, prejudicindu-se astfel bugetul comunitar.
În afară de tarifele preferențiale, certificatele de origine falsificate de către importatori vizează și eludarea taxelor antidumping. Sectorul vamal tratează dosare implicând toate tipurile de produse industriale, precum și peștele și produsele din pește și precursorii de droguri. Riscul principal, în acest sector, rezidă în eludarea drepturilor antidumping. Acestea reprezintă cel puțin 30% (adesea mult mai mult) din valoarea unui produs, comparativ cu taxele vamale tradiționale, care reprezintă astăzi, în medie, între 3 și 4% din valoarea produsului.
Un alt tip de fraudă afectând interesele financiare comunitare o constituie frauda în domeniul țigărilor, alcoolului și TVA-ului. Aceasta nu dă nici un semn de scădere, metodele și localizarea fraudelor schimbându-se și dezvoltându-se constant. Legătura între aceste tipuri de fraudă există: frauda în materie de țigări și de TVA constituie de regulă faptele acelorași grupuri infracționale organizate și servesc amândouă la spălarea banilor provenind din alte activități ilicite. Aceste probleme se manifestă în Statele Membre, dar mai ales în statele în curs de aderare și în țările candidate.
DETURNAREA DE FONDURI EUROPENE – Constituie infracțiune schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor. În alin. 3 este prevăzută o infracțiune distinctă, referitoare la prejudicierea veniturilor. Astfel, constituie infracțiune schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației unui folos legal obținut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegala a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
Infracțiunea prevăzută în alin.1 constituie o variantă specială a infracțiunii de deturnare de fonduri, diferențiindu-se de aceasta în ceea ce privește proveniența fondurilor obținute din bugetele Comunităților Europene. Poate săvârși această faptă o persoană care, obținând fonduri pentru cultivarea unor plante, în scopul de a prelucra produse biodegradabile care să înlocuiască produsele chimice și sintetice, le folosește pentru plata datoriilor către furnizori.
Infracțiunea de deturnare de fonduri presupune ca situație premisă obținerea legală a fondurilor comunitare. Acestea vor fi însă utilizate, ulterior obținerii, în alte scopuri decât acelea pentru care au fost acordate. Cum se poate realiza în practică deturnarea folosului legal obținut ? Aceasta nu se poate realiza prin nedeclararea veniturilor și a obligației bugetare aferente, deoarece în această situație s-ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de diminuarea fondurilor europene prevăzută în art.183 din Legea nr.78/2000, săvârșită în modalitatea omisiunii de a furniza datele cerute potrivit legii. Nu se poate realiza nici prin completarea falsă a declarației de venituri sau a altor documente, deoarece ne-am afla în aceeași situație, a săvârșirii infracțiunii de diminuare a fondurilor europene, în modalitatea folosirii sau prezentării de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete. Rezultă că este vorba de o obligație bugetară cunoscută de organele fiscale sau vamale, obligație bugetară pe care subiectul activ nu o îndeplinește, folosind foloasele obținute în alte scopuri. În concret este vorba de neplata impozitelor și folosirea banilor destinați acestora în alte scopuri. Nici în materie de resurse vamale, nici în materie fiscală, neplata taxelor sau impozitelor nu constituie infracțiune potrivit legii române.
4.Infracțiuni susceptibile de a aduce atingere intereselor financiare ale comunităților europene
Interesele financiare ale Comunităților Europene pot fi afectate sau amenințate și prin săvârșirea unor alte infracțiuni, în special prin acte de corupție săvârșite de sau asupra funcționarilor naționali sau comunitari, responsabili de colectarea, administrarea sau acordarea fondurilor comunitare aflate sub controlul lor, ori prin acte de spălare a banilor proveniți din infracțiuni de corupție sau de fraudă.
-Neglijența în serviciu în dauna bugetelor comunităților europene. În art.3 din Convenția PIF se prevede obligația Statelor membre de a prevedea în legislația internă răspunderea penală a conducătorilor agentului economic pentru faptele săvârșite de persoane din subordinea acestora. Astfel, constituie infracțiune încălcarea din culpă, de către director, administrator sau persoana cu atribuții de decizie sau de control în cadrul unui agent economic, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă a avut ca rezultat săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 181-183 sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Comunităților Europene, de către o persoana care se afla în subordinea sa și care a acționat în numele acelui agent economic. Această infracțiune constituie o variantă specială a infracțiunii de neglijență în serviciu, diferențiindu-se de aceasta în ceea ce privește rezultatul produs.
-Infracțiuni de corupție. Reglementări în domeniul luptei împotriva corupției se regăsesc atât la nivel comunitar, cât și la nivel internațional. Printre instrumentele comunitare de combatere a corupției putem aminti Primul Protocol al Convenției PIF, precum și Convenția privind lupta împotriva corupției implicând funcționari ai Comunităților Europene ori funcționari ai Statelor Membre, aflată încă în proces de ratificare. Spre deosebire de celelalte instrumente comunitare sau internaționale care stabilesc obligația statelor semnatare de a incrimina actele de corupție, prevederile Primului Protocol al Convenției PIF au o sferă mai restrânsă de aplicare. Astfel, actele de corupție incriminate în Primul Protocol al Convenției PIF se referă numai la acțiuni sau inacțiuni susceptibile de a aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene. Ceea ce se dorește la nivel comunitar este crearea unor infracțiuni speciale de corupție care să se integreze în legislația privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene.
-Infracțiunea de spălare a banilor. Având în vedere faptul că interesele financiare ale Comunităților Europene pot fi afectate și prin spălarea banilor provenind din fraudarea bugetului comunitar ori din acte de corupție susceptibile să aducă atingere respectivului buget, organismele comunitare au realizat necesitatea elaborării unor instrumente legale care să incrimineze și să sancționeze astfel de comportamente. Legislația română a preluat dispozițiile internaționale privind incriminarea infracțiunii de spălare a banilor. Astfel, infracțiunea de spălare a banilor este reglementată în formula prevăzută în Protocolul al II-lea al Convenției PIF. Prin modificarea survenită odată cu apariția Legii nr.656/2002, infracțiunea de spălare a banilor nu mai este condiționată de o listă a infracțiunilor predicat din care să provină banii sau bunurile a căror proveniență trebuie disimulată. Situația premisă în cazul infracțiunii de spălare a banilor este săvârșirea unei infracțiuni din care să provină bunuri de spălat. În legislația română deci, infracțiunea de spălare a banilor poate avea ca infracțiuni predicat infracțiunile de fraudă sau corupție afectând interesele financiare comunitare, așa cum prevede cel de-al doilea Protocol al Convenției PIF.
În cazul săvârșirii unei infracțiuni susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene cu caracter transfrontalier, există posibilitatea ca mai multe state să se declare competente să judece infracțiunea săvârșită. Pentru a se evita o dublă sancționare pentru săvârșirea aceleiași fapte, în art.7 din Convenție s-a reglementat principiul „non bis in idem”. Potrivit acestuia, Statele Membre sunt obligate să introducă în legislația internă prevederea conform căreia o persoană judecată într-un Stat Membru nu poate fi trimisă în judecată în alt Stat Membru pentru săvârșirea aceleiași fapte, dacă hotărârea de condamnare ori achitare a rămas definitivă, ori dacă pedeapsa este în curs de executare, a fost executată sau se consideră că a fost executată în primul stat. Din analiza comparativă a legislațiilor Statelor Membre și a legislației române nu rezultă dificultăți de implementare.
Pe măsura dezvoltării pieței comune (a realizării libertății de circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor) se creează condiții favorabile și pentru încălcarea legislației comunitare, cu consecințe directe asupra intereselor financiare comunitare. În aceste condiții persistența unor frontiere juridice, adică a unor obstacole în calea unei represiuni unitare suprastatale devine dezastruoasă, creându-se condiții deosebit de favorabile infractorilor (cărora li se creează adevărate refugii de imunitate) și foarte periculoase pentru ordinea juridică comunitară.
Cooperarea este necesară, indispensabilă, dar nu este suficientă. Unificarea definițiilor în domeniul dreptului penal material și măcar a unei părți din dispozițiile procedurale pare indispensabilă pentru evitarea obstacolelor enumerate și pentru a asigura eficacitatea represiunii. Este indispensabilă de asemenea pentru o mai bună garantare a dreptului la apărare, în special în cazul fraudelor transnaționale.
În măsura în care obiectivul armonizării nu a fost atins în totalitate, nivelul de protecție al intereselor financiare comunitare nu este suficient de avansat pentru a exclude orice risc de a lăsa nepedepsit ori chiar în afara incriminării un comportament care aduce atingere acestor interese.
La nivel comunitar, considerăm că este esențial să se adopte următoarele măsuri: regândirea sistemului resurselor proprii ale Comunităților Europene; introducerea unor prevederi în tratatele constitutive care să ducă la modificarea constituțiilor Statelor Membre, permițând expres intervenția dispozițiilor comunitare în domeniul protecției penale a intereselor financiare comunitare. Aceasta ar duce la deblocarea actualelor mecanisme de cooperare privind mandatul european de arestare, precum și la adoptarea unor instrumente juridice comunitare de armonizare a legislației penale în acest domeniu; adoptarea unui regulament care să prevadă infracțiunile îndreptate împotriva intereselor financiare comunitare, sancțiunile aplicabile acestora, principiile directoare care să guverneze dreptul penal și procedura penală în domeniu, instituirea teritorialității europene și a procurorului european, recunoașterea reciprocă a probelor și criteriile minime de garanție privind administrarea acestora.
La nivelul legislației interne, se pot propune următoarele modificări: resistematizarea infracțiunilor privind interesele financiare comunitare în fraudă în materie de venituri și fraudă în materie de cheltuieli; regândirea sistemului sancționator în ceea ce privește aceste infracțiuni, atât în ceea ce privește sancțiunile aplicabile pentru fapta tip, cât și regândirea circumstanței agravante a faptei care produce consecințe deosebit de grave; adoptarea unor prevederi referitoare la actele de pregătire a acestor infracțiuni și asimilarea acestora în ceea ce privește regimul sancționator cu tentativa; instituirea unor cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepselor care să faciliteze descoperirea infracțiunilor și recuperarea prejudiciului; extinderea noțiunii de infracțiune săvârșită pe teritoriul țării și la actele de participație, sub forma instigării sau complicității, săvârșite pe acest teritoriu, cel puțin în domeniul protecției intereselor financiare comunitare; extinderea sferei noțiunii subiectului infracțiunii și asupra funcționarilor comunitari.
CAPITOLUL III
INDUSTRIA CONTRAFACERILOR
ȘI A PIRATERIEI
1. Scurt istoric al drepturilor de proprietate intelectuală
Impactul pe care fenomenul digitalizării îl are asupra omenirii, dezvoltarea incredibilă a sistemelor informatice, a Internetul-ui, obligă statele democratice să promoveze activitățile spiritului, creativitatea și inventivitatea umană, materializată în descoperirile tehnico-științifice, operele de literatură, de artă, și să protejeze în același timp prin norme juridice, drepturile născute din creația intelectuală.
Între gradul de dezvoltare a oricărui tip de societate și activitatea creatoare a membrilor acesteia, relația este direct proporțională, fiind un truism să afirmi astăzi că țările dezvoltate sunt acelea în care activitatea creatoare, activitatea spiritului este prețuită, încurajată și ocrotită în mod eficient.
Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI sau în engleză: "The World Intellectual Property Organization" – WIPO) este una din cele 15 agenții specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU) și are ca atribuții principale dezvoltarea la nivel internațional a unui sistem al proprietății intelectuale, capabil de a recompensa creativitatea, de a stimula inovația și de a contribui la dezvoltarea economică. OMPI a fost fondată prin Convenția de la Stockholm din 14 iunie 1967, fiind mandatată de către statele membre (în prezent – 187) să promoveze protecția proprietății intelectuale la nivel mondial prin cooperarea între țări și colaborarea cu alte organizații internaționale.
Potrivit Convenției adoptate în 1967, proprietatea intelectuală este definită ca fiind drepturile referitoare la: opere literare, artistice și științifice; interpretări ale artiștilor interpreți și execuții ale artiștilor executanți; fonograme și emisiuni ale radiodifuziunii; invenții în toate domeniile activității umane; descoperiri științifice; desene și modele industriale; mărci de fabrică, de comerț și de serviciu, precum și nume comerciale și denumiri comerciale; protecția împotriva concurenței neloiale; orice alte drepturi aferente activității intelectuale în domeniile industrial, științific, literar și artistic.
Imposibilitatea protecției prin simpla posesie asupra obiectului proprietății intelectuale, reprezintă baza întregului concept al reglementărilor normative privind acest gen de proprietate, care are drept scop apărarea creatorilor și a altor producători de bunuri și servicii intelectuale prin cesionarea, pe durată limitată, a dreptului de utilizare a acestor opere sau servicii. În mod tradițional proprietatea intelectuală se împarte în două ramuri: „dreptul de autor și drepturile conexe” care protejează creațiile literare, artistice și științifice și „proprietatea industrială” care include brevete, patente. .
Primele reglementări juridice cunoscute, și-au făcut apariția în domeniul proprietății în general și s-au materializat în privința bunurilor exprimând dreptul de posesiune a bunurilor, dreptul de dispoziție asupra obiectului proprietății, dreptul de gospodărire, administrare și gestionare a bunului și dreptul de a culege roadele utilizării proprietății. Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă “libertatea sau acceptul de a se bucura de beneficiile unei averi … cu asumarea costurilor ce decurg din obținerea acestor beneficii”.
Studierea modului în care au apărut și evoluat drepturile de proprietate intelectuală, are la bază cunoașterea multiplelor și complexelor probleme referitoare la evoluția civilizației materiale și spirituale ale omenirii.
Descoperirea focului a reprezentat o achiziție culturală și biologică, în același timp, apariția picturilor rupestre constituie o formă de manifestare culturală a omului preistoric, făurirea uneltelor, a instrumentelor de muncă și a armelor marchează epoca preistorică, iar apariția scrisului a reprezentat principalul mijloc de acumulare în domeniul cunoașterii. Scrisul a servit la dezvoltarea religiei, culturii, literaturii, filozofiei, a dreptului, a invențiilor, a ajutat la progresul în domeniul matematicii și a calculelor de orice fel, a făcut posibilă apariția unităților de măsură, devenind cel mai important eveniment în progresul civilizației umane. Odată cu dezvoltarea acestei abilități caracteristice omului se impunea necesitatea instituirii protecției dreptului de proprietate intelectuală. Motivația acestei necesități este dată de numeroasele descoperiri tehnico-științifice, literare, artistice dar și de apariția formelor incipiente de încălcare a dreptului de autor și a proprietății industriale.
„Originea mărcilor se confundă cu semnele de proprietate și cu semnele folosite de păstori pentru a-și marca turmele, trecerea de la semnele de proprietate la cele figurative se pare că o constituie semnele de pe vasele egiptene”. Folosirea mărcii, constituia la început o necesitate, ajuta pe de o parte la identificarea unui bun iar mai apoi la individualizarea unui produs al unui meșteșugar, în cadrul unei bresle (marca individuală), având în același timp funcția de certificare a calității unui produs (marca colectivă), ulterior marca devenind obligatorie, aplicarea acesteia fiind înscrisă în statutul unor corporații.
Consider că, procesul de globalizare, a început odată cu înregistrarea progreselor tehnologice majore, în domeniul științific, industrial, în domeniul tehnicii de calcul și al informaticii, progrese care au generat o evoluție mai rapidă a schimburilor comerciale, și a fluxurilor financiare, începutul acestei etape putând fi amplasat din punct de vedere istoric între cele două războaie mondiale.
Explozia tehnologică și informațională fără precedent, precum și tendința de globalizare care s-a manifestat la nivelul economiei mondiale, concretizată prin expansiunea companiilor multinaționale, a marilor producători de bunuri și servicii, au condus la necesitatea unor reglementări juridico-penale, care să protejeze proprietatea intelectuală și care să încerce să stopeze fenomenul contrafacerilor și al pirateriei.
Sunt de părere că, din punct de vedere a reglementărilor cu vocație internațională, în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală, primul pas spre globalizare a fost făcut odată cu adoptarea „Declarației Universale a Drepturilor Omului”. În acest sens, art. 19 stipulează faptul că „orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, a primi și de a răspândi, fără a ține seama de granițe, informații și idei, prin orice mijloc de exprimare”.
Drepturile de proprietate intelectuală sunt evidențiate expres în articolul 27 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care stipulează faptul că „fiecare om trebuie sa beneficieze de protecția drepturilor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărui autor este”.
De asemenea, reglementările internaționale de genul Convenției de la Paris și Uniunii de la Berna, au făcut obiectul mai multor revizuiri succesive, urmărindu-se în principal extinderea protecției asupra altor categorii de drepturi de proprietate intelectuală, create în diverse domenii, dar și o armonizare la nivel mondial a prevederilor legislative în domeniul de referință, prin aderarea cât mai multor state la sistemul „unic” de protecție a creației minții umane.
Noile cerințe privind globalizarea drepturilor de proprietate intelectuală au condus la nevoia introducerii unui instrument eficient care să protejeze la nivel economic global, acesta concretizându-se în „Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală” . Oficial, scopul Acordului TRIPs, constă în „reducerea distorsiunilor și a barierelor din calea comerțului internațional”, recunoașterea valorii incomensurabile a creațiilor intelectuale și „necesitate promovării unei protecții eficiente și adecvate a drepturilor de proprietate intelectuală”.
Perioada globalizării protecției proprietății intelectuale este caracterizată de conștientizarea legăturilor dintre comerț și proprietatea industrială, dreptul de autor și drepturile conexe, și de semnarea Acordurilor referitoare la comerț și la protecția proprietății intelectuale.
Globalizarea poate fi definită ca un proces tehnologic și ideologic în care distanța geografică devine irelevantă pentru relațiile socio-culturale, politice și economice. Oamenii devin conștienți de acest fapt, în consecință, rețelele de relații și dependențe devin potențial transfrontaliere și chiar mondiale. Acest proces are, consecințe pentru funcționarea statelor naționale deoarece autoritatea lor este limitată la granițele geografice.
Cauzele care au condus, printre altele, societatea mondială spre globalizare sunt: inovațiile de ordin tehnic, care au luat un avânt incredibil, mai ales cele din domeniul informatic și al comunicațiilor, amploarea pe care a cunoscut-o comerțul la nivel mondial odată cu liberalizarea în cadrul G.A.T.T. și respectiv a O.M.C., micșorarea cheltuielilor cu transportul mărfurilor și a persoanelor, sfârșitul războiului rece, care diviza lumea în două blocuri, apariția problemelor de interes global de genul modificărilor climaterice, a migrației, a drepturilor omului.
2.Contrafacerea și pirateria
Proprietatea intelectuală reprezintă singura cale spre o dezvoltarea economico-socială durabilă, rodul creației multor generații de oameni de știință, de artă și de cultură, fără de care nu am fi putut ajunge niciodată în stadiul de dezvoltare din prezent. Încă de la începuturi, protecția drepturilor de proprietate intelectuală, a fost foarte greu de realizat, principalul motiv fiind acela că, dreptul de proprietate asupra operelor create este un drept imaterial. Acest aspect este și în prezent o problemă de natură să nască multe dezbateri în rândul specialiștilor, al juriștilor și a tuturor categoriilor de persoane care au interes în a-și proteja rodul muncii de creație.
Un aspect important în acest sens, îl constituie protecția operelor vehiculate prin sistemul Internet, care reprezintă o adevărată provocare pentru lumea de azi, existând în acest sens păreri pro și contra protecției operelor de tot felul care sunt înglobate sau care sunt puse la dispoziția publicului prin sistemele de calculatoare. Din acest punct de vedere Internetul reprezintă o lume virtuală, în care există parteneri cinstiți dar și o multitudine de personaje care săvârșesc tot felul de ilegalități, de la furturi, înșelăciuni, piraterie până la infracțiunii care pot aduce atingere siguranței naționale a statelor și păcii mondiale.
Protecția proprietății intelectuale a devenit o problemă globală, ca urmare a dezvoltării comerțului mondial cu produse care înglobează drept de autor sau drepturi de proprietate industrială.Cooperarea și coordonarea între sectorul public și cel privat în domeniul contracarării fenomenului, construirea unor capacități de luptă împotriva fraudelor care vizează proprietatea intelectuală, promovarea unor reglementări naționale și internaționale care să prevină și să reprime pirateria și contrafacerea și nu în ultimul rând conștientizarea fenomenului, sunt principalele modalități de diminuare a riscurilor globale în domeniul protecției proprietății intelectuale.
În evoluția globalizării, un aspect important îl constituie acordul încheiat între membrii Organizației Mondiale a Comerțului, cunoscut sub denumirea de Acordul Trade – Related Aspects of Intellectual Property Rights (TRIPs) , care constituie cel mai complex document multilateral asupra proprietății intelectuale la nivel global. În domeniul protecției globale a proprietății intelectuale acordul TRIPs este considerat un standard mondial care impune reguli internaționale comune în domeniu și care reglementează modul în care principiile de bază ale comerțului mondial și acordurile internaționale în domeniul protecției proprietății intelectuale sunt aplicate, modalitatea cea mai adecvată de protejare a proprietății intelectuale, consolidarea legislativă și practică a acestor drepturi pe teritoriile naționale statale, rezolvarea diferendelor dintre statele membre O.M.C. precum și prevederile speciale referitoare la perioada de tranziție, până la implementarea în totalitate a sistemului.
O definiție universal acceptată a pirateriei sau a contrafacerii nu există, sunt însă definiții diferite ale termenului si ale activităților care sunt în strânsă legătură cu aceasta. Uneori interesul variază în funcție de contextul în care este folosit. În țările vorbitoare de limbă engleză, termenul „contrafacere” este folosit în primul rând pentru încălcarea flagrantă a mărcilor în timp ce „pirateria” se folosește mai mult în legătură cu dreptul de autor.
O definiție mai recentă a contrafacerii adoptată de către Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.), menționează după cum urmează: „Contrafacerea mărcilor comerciale ale produselor înseamnă orice fel de marfă, inclusiv ambalaj care poartă, fără a avea autorizație, o marcă comercială care este identică cu marca comercială legal înregistrată pentru produsele respective sau care nu se poate distinge în ceea ce privește aspectele sale esențiale de o astfel de marcă comercială și care, în consecință, încalcă drepturile proprietarului mărcii comerciale în discuție, sub incidența legilor țării în care se face importul.”
Acordul TRIPs, instituie protejarea globală a dreptului de autor pentru programele de calculator, transmisiunile electronice, producătorii de fonograme și pentru organismele de radiodifuziune, dar în același timp oferă artiștilor interpreți și executanți dreptul de a împiedica înregistrările neautorizate, reproducerea și difuzarea prestațiilor în direct.
Aspectele cele mai importante și totodată cele mai controversate ale acordului se referă la brevetele de invenție, în mod particular la invențiile Bio-tehnologice a căror excludere de la brevetare este permisă pentru procedeele biologice de obținere de vegetale și animale altele decât microorganismele.
Pentru a obține rezultate în lupta pentru protecția eficientă a proprietății intelectuale, la nivel global, trebuie ca organismele internaționale din domeniu să coopteze și alte organe naționale sau regionale care au competență pe această linie, dar și reprezentanții industriilor de profil și organismele care reprezintă titularii de drepturi.
În sprijinul acestei afirmații, pot enumera ultima acțiune cu caracter mondial desfășurata de organisme internaționale din domeniu. Astfel, în perioada perioada 24-26 aprilie 2013, la inițiativa Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale O.M.P.I., în colaborare cu INTERPOL-ul, Organizația Mondială a Consumatorilor W.C.O., Asociația Internațională a Mărcilor Înregistrate I.N.T.A., Camera Internationala de Comert/Actiunea privind stoparea contrafacerii si pirateriei (ICC/BASCAP) și Organizatia Mondiala a Vamilor (WCO) , a avut loc la Istanbul cel de-al VII-lea Congres Global privind Combaterea Contrafacerii si Pirateriei..
Congresul a intrunit circa 1000 de oficiali de rang inalt, reprezentanti ai oficiilor nationale si regionale de proprietate intelectuala, delegati ai sectorului public si privat, organizatii guvernamentale si non-guvernamentale din peste 100 de tari, care si-au prezentat pozitia si viziunile asupra respectarii drepturilor de proprietate intelectuala, cat si privind metodele eficiente de combatere a fenomenului de contrafacere si piraterie.
Obiectivul de baza al Congresului a fost sensibilizarea publicului cu actualitatea in domeniul pirateriei si contrafacerii, cat si consolidarea cooperarii in scopul de a aproba masuri concentrate pentru combaterea acestui fenomen. Totodata, buna cunoastere a factorilor care alimenteaza comertul produselor ilicite si elaborarea unor solutii durabile pentru a-l remedia, reprezinta un obiectiv plauzibil in eradicarea pirateriei si contrafacerii pe piata interna si externa.
In acest sens, accentele au fost puse pe urmatoarele subiecte:
Masurarea indicatorilor economici, afectati de contrafacere si piraterie;
Protectia drepturilor de proprietate intelectuala in mediul digital;
Noi initiative privind educarea si sensibilizarea societatii;
Responsabilitatea sociala in contextul nerespectarii drepturilor de proprietate intelectuala;
Dezvoltarea cooperarii dintre institutiile publice si titularii de drepturi;
Rolul si importanta intermediarilor in procesul de asigurare a drepturilor;
Masuri privind identificarea surselor web, care furnizeaza produse contrafacute sau fisiere piratate;
Riscurile privind contrafacerea medicamentelor;
Strategii inovative privind schimbarea perceptiei publice asupra contrafacerii si pirateriei;
Instrumente IT privind asigurarea drepturilor de proprietate intelectuala la frontiera;
Implicarea criminalitatii organizate in producerea si distribuirea transnationala a produselor contrafacute. Relatiile dintre contrafacere si piraterie si alte forme de activitati ilicite;
Coordonarea actiunilor institutiilor de control.
Identificarea actiunilor concrete privind promovarea proprietatii intelectuale;
Contrafacerea este la fel de diversificată precum activitățile legale. Producătorii de asemenea mărfuri obțin tiparele sau matrițele bunurilor care urmează a fi copiate prin mituirea angajaților unei companii care deține mărci sau brevete de invenție valoroase.
Rețelele complexe de distribuție necesare lărgirii activităților pirat și de contrafacere au atras mecanismele crimei organizate. Interpolul este conștient de această legătură, creând în 2002 un grup special de lucru pentru a îmbunătăți coordonarea activităților internaționale împotriva contrafacerii. O.M.C. caută în prezent noi modalități de monitorizare și control al lanțurilor internaționale de distribuție, scopul său declarat fiind atenuarea efectelor pirateriei și contrafacerii.
Un prim pas spre globalizare, în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală, a fost făcut odată cu semnarea acordului TRIPs, care a instaurat un sistem de protecție a proprietății intelectuale, care să se potrivească la nivel mondial, prin stabilirea unor standarde similare pentru țări cu nivele diferite de dezvoltare. TRIPs prezintă standarde minime privind proprietatea intelectuală, standarde cărora trebuie să li se supună toate statele membre OMC.
Acordul stabilește standarde generale în legătură cu fiecare dintre principalele domenii de proprietate intelectuală acceptate. Astfel, sunt fixate standarde minime de protecție care urmează a fi oferite de fiecare membru. De aceea, a fost definit ca fiind un acord cu standarde minime, care permite membrilor să ofere un grad mai mare de protecție a proprietății intelectuale, dacă aceștia o doresc. Statele membre sunt libere să determine cea mai potrivită metodă de implementare a prevederilor acordului, conform propriului sistem legal și propriilor politici în materie. Implementarea prevederilor Acordului TRIPs în legislațiile statelor membre a avut printre scopurile inițiale reducerea comerțului cu mărfuri contrafăcute și pirat. Se poate afirma că, datorită faptului că statele membre sunt din ce în ce mai conștiente de necesitatea ca pe lângă respectarea prevederilor acordului să acorde o importanță tot mai mare implicării active a tuturor celor responsabili, efectele acordului au atenuat acest tip de comerț.
Cu toate acestea, există și numeroase probleme. Funcționarii vamali și polițiștii sunt deseori mult mai interesați de lupta împotriva ceea ce consideră că este mai important: traficul de droguri, de carne vie, omuciderile, etc. O altă problemă este cea a protejării locului de muncă: în multe regiuni sărace contrafacerea este cea mai importantă afacere locală, iar poliția nu dorește să fie responsabilă cu lăsarea rudelor și prietenilor fără locuri de muncă.
În ceea ce privește consumatorul, principala problemă o ridică costurile mai ridicate ale produselor care sunt protejate prin intermediul proprietății intelectuale. Prețurile unor produse de larg consum sunt stabilite de către companiile deținătoare de drepturi de proprietate intelectuală la niveluri mult mai ridicate decât cele stabilite în condițiile în care ar exista libera concurență. Cel mai evident exemplu sunt medicamentele, după cum o demonstrează cel mai bine cazul medicamentelor necesare în tratarea S.I.D.A. Afirmația conform căreia medicamentele nu ar exista fără sistemul de brevete este extrem de contestată. Aceasta ignoră rolul vital al fondurilor provenite din sectorul public în obținerea de rezultate importante în medicină.
În conformitate cu standardele TRIPs, dacă într-o țară în curs de dezvoltare a fost înregistrat un brevet pentru un medicament, altor producători nu li se permite să producă, importe sau să vândă respectivul medicament, fără permisiunea deținătorului brevetului. Astfel, pacienții din țările în curs de dezvoltare vor fi și mai puțin capabili să achiziționeze medicamentele brevetate.
În cazul software-lui, prețurile sunt de asemenea extrem de ridicate față de costul de producție. Dacă ar trebui să achiziționeze soft la prețurile din țările dezvoltate, majoritatea consumatorilor din țările în curs de dezvoltare nu și le-ar putea permite. Aceasta i-ar îndepărta de la o parte importantă a societății cunoașterii. În multe țări, consumatorii au obținut copii ale acestor programe mult mai ieftin sau chiar gratuit.
Transferul de tehnologie a jucat un rol important în cadrul industrializării de-a lungul istoriei. O mare parte a acestui transfer a avut loc între firme prin copierea sau imitarea tehnologiilor utilizate de alții. Producătorilor din țările în curs de dezvoltare le este dificil sau imposibil să copieze tehnologii protejate în cazul în care se aplică prevederile TRIPs. Companiile care doresc să utilizeze aceste tehnologii vor fi obligate să obțină permisiunea deținătorului dreptului de proprietate intelectuală și să plătească redevențe. Numeroase companii nu pot plăti aceste redevențe iar cele care reușesc să plătească își vor reduce competitivitatea prin costuri ridicate. Regimul drepturilor de proprietate intelectuală așa cum este administrat de TRIPs ridică bariere în calea eforturilor țărilor în curs de dezvoltare de a-și îmbunătăți nivelurile tehnologice .
Sub influența Acordului TRIPs, sistemul proprietății intelectuale a înclinat balanța dintre titularii și utilizatorii de tehnologie și cunoștințe mult prea mult în favoarea celor dintâi. Mai mult, privilegiile și drepturile deținătorilor de drepturi de proprietate intelectuală au fost supra- protejate, în timp ce obligațiile acestora față de bunăstarea publică economică și socială au fost vag definite. De asemenea, există numeroase asimetrii între Nord și Sud în ceea ce privește echilibrul dintre costuri și beneficii. Țările dezvoltate domină comerțul cu bunuri încorporând tehnologie medie și înaltă. De aceea, stabilirea de standarde stricte ale proprietății intelectuale în conformitate cu Acordul TRIPs va avea ca rezultat crearea de beneficii în special pentru țările dezvoltate.
Creșterea economică și sporirea ratei invențiilor locale sunt cele mai eficiente remedii ale contrafacerii și ale operațiunilor pirat. Pe măsură ce fiecare dintre țările din Asia(Hong-Kong,Taiwan,Japonia) și-a dezvoltat propria industrie, a introdus acte normative care prevăd pedepse de natură penală, pentru a stopa contrafacerea și piratarea. Cu toate acestea, nici un efort nu va eradica acest fenomen, atâta timp cât va exista cerere, companiile vor considera imitația ca cea mai bună modalitate de câștig.
Pirateria și contrafacerile reprezintă un flagel mondial, la ora actuală, strategiile societăți internaționale, trebuiesc orientate către acțiuni care să vizeze principalii furnizori de articole pirat sau de contrafaceri. Materializarea acestor acțiuni trebuie să aibe în vedere, în primul rând, armonizarea legislativă, la iar mai apoi aplicarea noii legislații. Țările în curs de dezvoltare sunt cele care derulează majoritatea comerțului internațional cu mărfuri contrafăcute și pirat. Impactul acordului TRIPs asupra economiilor acestor țări este dovada cea mai vie a implicațiilor prevederilor sale în domeniul comerțului cu mărfuri contrafăcute și pirat.
Oficialii americani au estimat că există mai mult de 20 de fabrici în China care produc 75 de milioane de compact discuri pirat anual, iar multe dintre aceste fabrici sunt deținute de către stat. Astfel, producția de software pirat pe compact discuri poate fi parțial atribuită „sprijinului” guvernului chinez. Aceste activități, precum și alte operațiuni de contrafacere, asemenea duplicării ilegale a softului, sunt deținute sau administrate de către oameni de afaceri chinezi care au legături strânse cu oficialitățile locale sau centrale, oficialități care ar trebui să monitorizeze activitățile pirat. La nivel macroeconomic, China menține în continuare anumite proceduri de testare și licențiere care par create pentru scopuri protecționiste și rămâne o piață dificilă pentru produsele străine care doresc să pătrundă aici.
Un factor major al nivelului ridicat al activităților pirat în China și în Hong-Kong este accesibilitatea la soft contrafăcut. Vânzătorii de copii pirat nu își ascund locațiile, zonele unde poate fi achiziționat soft contrafăcut sunt cunoscute tuturor celor interesați. Numeroase programe de marcă, asemenea celor ale Microsoft sunt vândute la prețuri care de multe ori sunt de o sută de ori mai mici decât cele oficiale. China este ceea ce se numește o țară a „unei singure copii”, adică o țară în care este achiziționată legal o singură copie care urmează a fi duplicată de mii de ori.
Gama largă a tipurilor de soft disponibil este un alt motiv pentru care cererea este atât de sporită. Nu numai că vânzătorii sunt foarte accesibili, dar și oferta lor depășește ca varietate multe magazine care comercializează legal produse soft.
Deoarece nu este obligatorie obținerea de licențe pentru a vinde copii pirat, numeroase magazine pot acumula un stoc vast de copii pirat, variind de la aplicații de afaceri, până la jocuri și soft educațional. De asemenea, sunt disponibile și diferite versiuni ale acestor programe.
China este fără îndoială centrul internațional al contrafacerii. Bunuri în valoare de cel puțin 16 miliarde de dolari sunt comercializate aici anual. Acest tip de comerț internațional depinde de rețele de distribuție sofisticate care sunt controlate de sindicate ale crimei organizate, mărfurile urmând aproximativ aceleași trasee pe care le parcurge traficul cu droguri.
Directorul adjunct al Administrației naționale chineze pentru drepturi de autor a declarat că în China descărcarea de muzică online se va face doar contra cost.Astfel, cei care vor descărca muzică de pe internet vor fi nevoiți să plătească o taxă deținătorilor portalurilor respective. Aceștia din urmă vor putea, în schimb, să ofere acces gratuit la anumite conținuturi pentru a beneficia de veniturile din publicitate.
În China se încearcă penalizarea pirateriei, acțiune care a început odată cu taxarea serviciilor de muzică online, acțiune foarte populară pe site-uri precum Xiami sau Baidu (motoare de căutare).
Aproape 400 milioane de chinezi utilizează serviciile online pentru descărcarea de muzică.
Indiferent de măsurile care urmează a fi luate în vederea combaterii activităților pirat, guvernul trebuie să se implice activ pentru a se asigura că aceste politici sunt aplicate viguros și sunt coordonate în maniera dorită. Aplicarea unor astfel de măsuri necesită voință politică puternică. Guvernul trebuie să furnizeze fonduri suficiente celor însărcinați cu aplicarea eficientă a măsurilor. Deținătorilor de drepturi care preferă adoptarea rutei legale, guvernul ar trebui să le asigure ridicarea obstacolelor pentru ca sistemul să funcționeze eficient. Aceste măsuri nu numai că vor contribui la îmbunătățirea situației, dar vor crea un mediu propice dezvoltării industriilor locale de soft. De asemenea, este necesară îmbunătățirea educației și a implicării opiniei publice pentru a furniza soluții pe termen lung. Producătorii de soft pot contribui și ei la îmbunătățirea situației prin adoptarea unor strategii de prețuri care să convingă mulți consumatori să achiziționeze copii legale.
Până în 2006, toate țările membre O.M.C., cu excepția celor mai sărace, trebuie să fi implementat acordul TRIPs. În acest sens, China, împreună cu alte țări, și-au modificat cadrul legislativ astfel încât companiile pot, cel puțin pe hârtie, să-și protejeze activele intelectuale. În practică însă, cazurile sunt greu de adus în fața instanțelor, iar curțile de judecată sunt rezervate în ceea ce privește impunerea de penalități în acest domeniu. În China, cei care se ocupă cu contrafacerea sunt condamnați la plata a o mie de dolari, sumă care chiar și în această țară este nesemnificativă dacă este comparată cu nivelul câștigurilor obținute din aceste activități.
China este sediul unei piețe negre care ridică probleme numeroaselor companii transnaționale care încearcă să pătrundă aici. Diferențierea bunurilor contrafăcute de cele autentice devine un proces din ce în ce mai dificil. Bunurile pirat sunt mult mai ieftine decât cele originale, sume imense de bani putând fi obținute din asemenea activități.
Profitabilitatea ridicată a activităților pirat asigură continuitatea acestor afaceri. Încălcările drepturilor de proprietate intelectuală pot fi devastatoare pentru majoritatea companiilor din cauza prețurilor scăzute ale produselor falsificate. Având în vedere larga răspândire a bunurilor care imită, companiile străine nu numai că pierd cote masive ale pieței chineze, ci și își măresc pierderile la scară globală deoarece bunurile contrafăcute în China ajung pe piața internațională.
Printre cele mai importante industrii care au fost grav afectate de contrafacere sunt cele privind software-urile,înregistrări muzicale, filme, bunuri de lux și haine de moda, sport, parfumuri, jucării, componente de aeronave, piese de schimb si accesorii auto, si produse farmaceutice.
Ceasurile scumpe sunt vulnerabile la falsificare. În Malaezia, Thailanda, Vietnam și Filipine,avand un aspect autentic,dar calitate slaba,astfel de ceasuri se pot vinde pentru cât de puțin 20 de dolari americani fata de cele originale al caror pret depaseste suma de 100 de dolari. Thailanda a deschis un Muzeu de produse contrafăcute sunt afișate peste 4.000 de produse diferite, în 14 categorii diferite, care încalcă brevete, mărci comerciale sau drepturi de autor .
În august 2011, a fost raportat că cel puțin 22 de magazine de calculatoare Apple false au fost descoperite în unele părți din China.În luna următoare, de asemenea, în China, a fost a descoperit că jocul popular p Angry Birds, a fost re-creat într-un parc tematic fără permisiunea proprietarilor drepturilor de autor.
Potrivit FBI, falsificarea de produse farmaceutice reprezintă o suma estimata la 600 miliarde dolari în comerțul mondial, și poate fi declarata"crima secolului 21." Ei adauga ca aceasta "reprezintă consecințe negative semnificative pentru sănătate și economie atat pentru persoane fizice cat si pentru corporatii deopotrivă." Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) estimeaza ca peste 30% din produse farmaceutice în țările în curs de dezvoltare sunt false.
Experții estimează că medicamentele contrafăcute ucid cel puțin 700.000 de oameni pe an, mai ales în țările slab dezvoltate.
Prin urmare, numeroase companii transnaționale au luat în calcul în serios posibilitatea retragerii de pe piața chineză. Procter&Gamble este una dintre acestea, estimând că pierde aproximativ 150 de milioane de dolari anual pe piața locală.
De asemenea, companiile germane Henkel și Volkswagen raportează pierderi în valoare de milioane de dolari. Ca răspuns la această situație, 53 de companii străine au creat Coaliția împotriva contrafacerii în China, ca forum de discuție cu oficialii chinezi. Eforturile acestora au jucat un rol important în atragerea atenției asupra acestor probleme.
3.Societatea informațională și viitorul reglementărilor europene în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală
Dacă în anul 1970 sintagma predominantă era aceea de Societate informatică, preocuparea noastră principală atunci fiind realizarea unui Sistem informatic național, cu idei și tendințe care vizau o societate informațională, treptat conceptul de Societate informațională a câștigat tot mai mult teren și a devenit o realitate din momentul exploziei Internetului, principalul vector al acestei societăți, care a dus la progresul accelerat al tehnicilor de procesare și transmitere a informației. Astfel a început să prindă contur conceptul de Societate Informațională, bazată pe tehnologia informației și a comunicațiilor.
Se vorbește de o noua etapa a dezvoltării civilizației umane, de o societate bazată pe cunoștințe. Intr-adevăr, această tehnologie a pătruns practic în toate domeniile de activitate, determinând schimbări profunde în modul de funcționare a instituțiilor, în modul de lucru al specialiștilor, punând organizațiile în fața unor dileme decizionale greu de surmontat, supraviețuirea, marginalizarea ori dispariția unei organizații ca sistem fiind determinate în ultimă instanță de viteza de reacție la stimulii externi și capacitatea ei de adaptare și chiar în viata de zi cu zi a cetățeanului. Procesul complex al schimbării organizaționale începe cu pregătirea pentru schimbare continuă cu acceptarea schimbării și generează angajarea pe drumul schimbării. Pentru a produce efecte benefice pentru organizație, acest proces trebuie să se desfășoare cel puțin la trei nivele: nivelul structurii, nivelul resursei umane și nivelul tehnologiei și să utilizeze tehnici specifice de depășire a rezistenței la schimbare. Cu siguranță, societatea informațională nu mai este un simplu concept, ci o realitate.
Societatea informațională reprezintă o nouă etapă a civilizației umane, un nou mod de viață calitativ superior, care implică folosirea intensivă a informației în toate sferele activității și existenței umane, cu un impact economic și social major. Societatea informațională permite accesul larg la informație al membrilor săi, un nou mod de lucru și de cunoaștere, amplifică posibilitatea globalizării economice și a creșterii coeziunii sociale. Schimbările majore din ultimii ani – creșterea exponențială a comunicațiilor mobile și a utilizatorilor de Internet, contribuția sectorului tehnologiei informației și comunicațiilor la creșterea economică și la crearea de locuri de muncă, restructurarea/reingineria companiilor și a business-ului în general pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerțului electronic – susțin tranziția de la era industrială la cea postindustrială, trecerea la „noua economie” .
Societatea informațională este un obiectiv al dezvoltării și nu un deziderat în sine, este o componentă esențială a programului politic și economic de dezvoltare. Cetățenii și organizațiile trebuie să beneficieze de accesul la informație și la cunoaștere, cu precădere în domeniul public. Informația trebuie să fie ușor accesibilă. Statul trebuie să extindă oportunitățile de furnizare a informațiilor pentru toți, prin crearea de conținut digital, dezvoltarea capacității umane prin educație, instruire și formare. Cetățenii trebuie să aibă acces la dobândirea noilor abilități în scopul de a participa activ la societatea informațională și să beneficieze pe deplin de posibilitățile pe care aceasta le oferă. Aceste abilități vor fi obținute în școala primară, generală și în liceu, în cadrul formării la locul de muncă, dar pot fi obținute și prin educație continuă și la distanță, crearea unui mediu favorabil de dezvoltare, inclusiv cadrul legal de reglementări și politici generale.
Pentru a maximiza beneficiile sociale și economice ale societății informaționale, statul trebuie să creeze un mediu de încredere, transparent și un cadru legal și de reglementare nediscreționar, care să încurajeze inovația tehnologică și competiția, și astfel să încurajeze investițiile necesare, în special din partea sectorului privat, pentru dezvoltarea infrastructurii și a noilor servicii și promovarea serviciului universal la un preț accesibil. O infrastructură dezvoltată în mod adecvat reprezintă o precondiție pentru accesul sigur și ieftin la informație, de către toate componentele societății. Îmbunătățirea conectivității prezintă o importanță specială și este atât responsabilitatea sectorului privat, cât și a sectorului public, între care se pot dezvolta parteneriate, inclusiv pentru dezvoltarea comunităților locale.
Societatea informațională presupune schimbări în toate domeniile: în administrație (e-government), în afaceri (comerțul electronic), în educație (educație la distanță), în cultură (centre multimedia și biblioteci virtuale) și în maniera de a lucra (lucrul la distanță). La baza acestor transformări se află utilizarea Internetului. Internetul influențează modul în care trăim, modul în care se fac afacerile, maniera în care se lucrează, metodele de studiu, comunicarea între oameni și chiar maniera de petrecere a timpului liber.
La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI cunoașterea a cunoscut noi semnificații vizavi de teoriile clasice și moderne ale cunoașterii. În teoria filosofică clasică, cunoașterea este considerată o facultate mentală a omului.
Astăzi însă, se studiază problema cunoașterii la animale, ca să nu mai vorbim de cunoașterea „artificială” a sistemelor de inteligență artificială, aceste aspecte nefiind încă integrate într-o nouă teorie a cunoașterii.
Denumirea de societate a cunoașterii (knowledge society) este utilizată în întreaga lume și provine dintr-o prescurtare a termenului knowledge based society (societate bazată pe cunoaștere).
Principalele trăsături ale societății cunoașterii sunt extinderea și aprofundarea cunoașterii științifice și a adevărului despre existență, utilizarea și managementul cunoașterii existente sub forma cunoașterii tehnologice și organizaționale, producerea de cunoaștere tehnologică nouă prin inovare și diseminarea fără precedent a cunoașterii de către toți cetățenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul și cartea electronică și folosirea metodelor de învățare prin procedee electronice (e-learning). Societatea cunoașterii reprezintă o nouă societate în care procesul de inovare devine determinant, este fundamental necesară pentru a asigura o societate sustenabilă din punct de vedere ecologic, are caracter global și este un factor al globalizării și reprezintă o nouă etapă a culturii, pe primul plan trecând cultura cunoașterii.
Specialiștii în domeniu sunt de părere că societatea cunoașterii va fi doar o perioadă interimară între societatea informațională și societatea conștiinței, perioadă ce va dura până în momentul în care inteligența artificială va egala inteligența naturală, structurală a omului.
Informația, a treia formă de manifestare a Existenței Fundamentale, la confluența dintre milenii, a devenit cea mai apreciată comoară a omenirii. Cu mult temei, s-a făcut afirmația de către japonezi că fericiții stăpâni ai informației de la sfârșitul secolului XX vor fi și stăpânii lumii. Nu energiile controlate de om, oricât de puternice ar fi ele sau efectele lor, nu aurul și alte averi materiale, sub orice formă ar exista acestea, ci informația va fi semnul puterii. Așadar, nu sceptrul de aur, ci aureola informațională. Importanța informației într-o asemenea societate este dată de avantajele pe care acestea le generează într-o economie profund concurențială. Deținerea și manipularea informației oferă un avantaj net oricărei persoane sau companii. Pentru a putea supraviețui, orice om are nevoie de aer, apă, hrană și odihnă. În plan afectiv, are nevoie de siguranță, iubire, compasiune etc. Cu siguranță că toate aceste elemente sunt necesare, însă în ultimii ani a apărut un nou factor vital – informația.
Informația este necesară pentru a face față unor situații previzibile sau imprevizibile, mai mult, informația poate conferi un sentiment de siguranță și, în mod cert, conduce la o economie de timp. Omul a devenit dependent de informație în aproape toate activitățile pe care le desfășoară. Cunoașterea stă la baza dezvoltării și progresului oricărui individ. Pentru a progresa în orice domeniu este necesar a obține cât mai multe informații, ajungându-se astfel la dezvoltarea unei adevărate culturi a informației. Rolul informației în societate a fost și va rămâne unul deosebit de important, întrucât fără informație și fără cunoaștere societatea nu ar putea progresa. Noțiunea de informație a cunoscut o importanță deosebită odată cu „angrenarea” informaticii în viața economică și, mai ales, odată cu apariția inteligenței artificiale. Se spune chiar că noțiunea de informație a fost „ruinată” de specialiștii în comunicații.
Societatea cunoașterii presupune:
I. O extindere și aprofundare a cunoașterii științifice și a adevărului despre existență.
II. Utilizarea și managementul cunoașterii existente sub forma cunoașterii tehnologice și organizaționale.
III. Producerea de cunoaștere tehnologică nouă prin inovare.
IV. O diseminare fără precedent a cunoașterii către toți cetățenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul și cartea electronică și folosirea metodelor de învățare prin procedee electronice (e-learning). Un termen tot mai utilizat în ultimul timp este acela de noua economie. Se știe că în societatea informațională se dezvoltă economia internet. În societatea cunoașterii se formează cu adevărat o nouă economie, care înglobează și economia internet. De aceea, economia nouă este economia societății informaționale și a cunoașterii.
V. Societatea cunoașterii reprezintă o nouă economie în care procesul de inovare (capacitatea de a asimila și converti cunoașterea nouă pentru a crea noi servicii și produse) devine determinant. Inovarea, în societatea cunoașterii, urmărește a îmbunătăți productivitatea, nu numai productivitățile clasice în raport cu munca și capitalul, ci și noile productivități în raport cu resursele energetice și materiale naturale, cu protecția mediului. De aceea noua economie presupune încurajarea creării și dezvoltării întreprinderilor inovative, cu o structură de cunoaștere proprie.
Pentru realizarea societății cunoașterii sunt definiți o serie de vectori (tehnologici și funcționali) care ar trebui introduși în acțiune într-o succesiune firească pentru posibilitățile țării noastre. Ceea ce trebuie urmărit este o îmbinare între societatea informațională și elementele societății cunoașterii vectorii tehnologici și funcționali care duc la societatea cunoașterii.
Astfel de vectori sunt cei tehnologici:
Internetul, pentru care este nevoie de o multiplă extindere în vederea societății cunoașterii, prin cuprinderea fiecărei instituții în rețea, a fiecărui domiciliu și a fiecărui cetățean, prin trecerea la transmisii de bandă largă, ceea ce înseamnă creșterea vitezei de transmisie
Cartea electronică, o tehnologie care se impune și va deveni esențială. Se așteaptă ca parlamentul să finalizeze o lege privind comerțul electronic pentru ca activitatea acestei librării să se poate desfășura în mod firesc, similar cu cele din străinătate. O anumită producție de cărți electronice a început în România, în mare parte artizanală, dar nu am ajuns încă la o puternică demarare, astfel cum ar fi de dorit.
Nanoelectronica, care peste un deceniu va deveni probabil principalul suport fizic pentru procesarea informației, dar și pentru multe alte funcții ale societății cunoașterii.
Vectori funcționali:
Managementul cunoașterii va deveni activitatea funcțională de bază în societatea cunoașterii la toate nivelurile în societate, pentru întreprinderi, organizații, instituții, administrații naționale și locale. Un aspect important va fi acela al utilizării morale a cunoașterii la nivel global, care va deveni tot mai preocupant pentru viitoarea societate a conștiinței.
Învățarea electronică (e-learning), a doua activitate funcțională fundamentală. E-sănătatea, sistemul de îngrijire a sănătății la nivel social și individual, la care se adaugă cunoașterea genomului și a bioinformaticii genelor și proteinelor biologice privind funcțiunile pe care le determină structurile de gene. E-guvernarea, căreia i se acordă o mare atenție la nivel național și european, dar care va trebui să fie reconsiderată pentru societatea cunoașterii. E-economia, care se va transforma într-o economie bazată pe cunoaștere, cu multe aspecte specifice. Protejarea mediului înconjurător și asigurarea societății durabile și sustenabile, ceea ce va fi posibil numai prin societatea cunoașterii. Aprofundarea cunoașterii despre existență. Generarea de cunoaștere nouă tehnologică. Dezvoltarea unei culturi a cunoașterii și inovării. Astfel, alături de vectorii tehnologici și funcționali, se propune definirea vectorului informațional, ca vector de legătură între cei amintiți anterior.
Evoluția de la societatea informațională la cea a cunoașterii nu se reduce la o simpla tranziție linear-secvențiala, ci este reprezentată ca un proces complex de devenire a sistemului societal. Recurgând la abordarea structural-fenomenologică, de concepție proprie, profesorul Mihai Dragănescu explică într-o maniera originală determinismul acestei deveniri, identificând vectorii tehnologici și funcționali ai societății cunoașterii; prima categorie include vectori precum rețeaua Internet, cartea electronica, inteligenta artificiala și nanoelectronica, iar din cea de-a doua fac parte managementul cunoștințelor, cultura cunoașterii și inovării, activitățile cu asistare inteligentă din economie, administrație, educație, ocrotirea sănătății, protejarea mediului natural.
Pericolul cel mai mare care se conturează pentru societatea cunoașterii este acela al extinderii la maximum a privatizării cunoașterii. Trebuie găsit un echilibru între utilizarea economică și utilizarea morală a cunoașterii. Trebuie definită sfera managementului utilizării morale a cunoașterii științifice în societatea globalizată. Managementul cunoașterii la nivel global trebui să urmărească unul din scopurile fundamentale ale societății cunoașterii și anume diseminarea cât mai largă a informației-cunoaștere științifică, gratuit sau la un preț extrem de redus. Această tendință este blocată de una contrară impusă prin noile reguli ale proprietății intelectuale introduse în special în ultimii 10-15 ani.
Implementarea se realizează printr-o inițiativă majoră de finanțare care reunește UE, firmele cu activitate în diverse domenii ale tehnologiei și instituțiile academice intr-o serie de programe de Cercetare și Dezvoltare Tehnologică (CDT) în efortul de a promova dezvoltarea tehnologică. Pentru ca procesul inovării să devină o realitate, statele membre ar trebui să stimuleze activitatea de Cercetare și Dezvoltare și să joace un rol important în dezvoltarea și susținerea științei naționale și a ingineriei. De aceea este necesar ca să existe o activitate publică care să finanțeze Cercetarea și Dezvoltarea, motiv pentru care știința trebuie să fie un bun public accesibil tuturor. Inovarea tehnologică presupune în special valorificarea creației tehnice, iar indiferent de formă, trebuie să confere noului produs o valoare adăugată intelectuală și un avans tehnologic suficient pentru a asigura și succesul comercial.
Trecerea la societatea informațională și la economia bazată pe cunoaștere este esențială în obținerea maximului de beneficii prin utilizarea tehnologiilor digitale și a Internetului în scopul realizării dezvoltării durabile, creșterii productivității și competitivității, al creării de noi locuri de munca și al susținerii progresului social și societal. Aceasta este cheia în consolidarea poziției UE ca actor cheie pe scena mondială.
În Europa, s-a acceptat la nivel oficial faptul că, „resursele culturale și cunoștințele științifice ale Europei constituie o resursă publică unică, care formează memoria colectivă și în evoluție a diverselor societăți ale UE și care constituie o bază solidă pentru dezvoltarea industriilor de conținut digital într-o societate a cunoașterii, sustenabilă”. Se apreciază că „valoarea enormă a bogăției culturale a Europei este de două ori mai mare decât a sectorului de telecomunicații”. Plecând de la această constatare o serie de studii și analize, ședințe de tip brainstorming, întâlniri ale experților și ale reprezentanților statelor membre încearcă să contribuie la conturarea unei strategii europene coerente pentru următorii 5-10 de ani. Principalele elemente concrete sunt:
Adoptarea Planului de acțiune „eEurope” la Reuniunea Consiliului European de la Feira (19-20 iunie 2000). Obiectivul 3d al Planului de acțiune se referă la „stimularea conținutului european în rețelele globale și stipulează crearea unui mecanism de coordonare pentru programele de digitizare între statele membre”. Recent, Philippe Busquin, comisarul european pentru cercetare, susține acțiuni pentru al VI-lea plan-cadru de cercetare în vederea societății cunoașterii, iar programul eEurope 2005 prevede acțiuni pentru „re-skilling for the knowledge society” și „knowledge economy”.
Adoptarea de către Consiliu, pe data de 22 decembrie 2000, a programului „eContent” care urmărește „transformarea bazei de conținut informațional bogate ale Europei într-un avantaj competitiv în societatea informațională și asigurarea unei poziții mai importante pe Internet pentru operatorii europeni” prin “accesul și folosirea informațiilor din sectorul public ca și prin extinderea ofertei informaționale, adaptarea culturală și lingvistică a produselor informaționale și înlăturarea barierelor comerciale”. Liniile de acțiune ale programului eContent sunt: „îmbunătățirea accesului și folosirea extinsă a informațiilor din sectorul public, extinderea producției de „conținut” într-un mediu multilingvistic și multicultural și creșterea dinamismului pieței de conținut digital”.
Includerea în Programul de acțiune eEurope+ (EC 2000a), destinat țărilor din Europa centrală și de est a unor acțiuni privind:
stimularea dezvoltării și diseminarea „conținutului” digital european (acțiunea 3d), sprijinirea exploatării informațiilor din sectorul public și stabilirea unei colecții digitale europene de baze de date „cheie”
accesul la patrimoniul cultural digitizat”. Aceste acțiuni sunt susținute financiar în primul rând din surse naționale și pot beneficia de fonduri de la programul PHARE, BERD sau din programele specializate ale UE.
Guvernarea UE în ceea ce privește societatea internațională și societatea cunoașterii reliefează importanța organismelor internaționale (cele europene inclusiv). În stabilirea cadrului legal, se poate observa o putere sporită a forurilor internaționale. Directivele europene sunt create pentru a impune condiții similare în cadrul UE, permițând adaptare locală, și pot fi văzute din exterior drept constrângeri (sau bariere de intrare). Din perspectiva unei țări, aceste constrângeri sunt acceptabile, luând în considerare beneficiile oferite de statutul de stat membru. În plus, refuzul de a accepta reglementările europene ar rezulta în bariere economice. Implementarea societății informaționale este soluția pe care trebuie să o adopte țările membre pentru fluidizarea circulației informațiilor prin promovarea inițiativei e-government pe tot arealul UE.
Obținerea avantajelor oferite de modelul societății viitorului, Societatea Informațională, pune în fața UE probleme de maximă prioritate și urgență: crearea unui nou cadru de reglementări, promovarea unei noi culturi și a spiritului de întreprinzător, obținerea poziției de lider în noile tehnologii, educarea și instruirea cetățenilor și implementarea unor noi metode de business.
Aplicarea tehnologiilor digitale a devenit un factor vital al creșterii și al asigurării de locuri de muncă în noua economie. Deși Europa este lider în multe domenii (ex. comunicații mobile, televiziune digitală), în altele, și în special în utilizarea Internet a rămas în urmă față de S.U.A. și Canada. în consecință inițiativa eEurope își propune să aducă Europa în situația de a beneficia din plin de avantajele economiei digitale, de a valorifica la maxim prioritățile sale tehnologice, de a-și crește potențialul educațional și antreprenorial. La începutul anilor 2000 a devenit evident impactul pe care l-a avut dezvoltarea tehnologiei informației și a comunicațiilor (TIC) asupra avântului economic înregistrat de unele țări dar în special de SUA, fapt care a determinat recunoașterea importanței sectorului TIC și a economiei bazate pe cunoaștere de către majoritatea statelor dezvoltate din restul lumii.
Astfel, în scopul reducerii decalajului existent la momentul respectiv între SUA și UE, liderii statelor membre, reuniți la Lisabona în anul 2000, au adoptat o Declarație prin care s-au angajat să transforme UE în „cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere până în anul 2010, capabilă să susțină creșterea economică prin crearea de noi locuri de muncă și existența unei coeziuni economice mărite”, lansând totodată programul eEurope.
În esență Comisia Europeană a urmărit ca prin obiectivele stabilite să sprijine utilizarea pe scară largă a Internetului. În acest mod se speră că economia va contribui la creșterea economică prin demararea de noi activități și creșterea productivității în cadrul celor existente determinând în final modernizarea economiei europene. Considerând ca prioritară pregătirea consumatorilor și a cetățenilor pentru a beneficia de noile oportunități, eEurope pune un accent deosebit pe educarea acestora pentru a putea accesa și utiliza eficient informația, în special prin intermediul Internet-ului și care are următoarele obiective:
1. Acces la internet mai rapid, mai ieftin și mai sigur. Piața europeană investește deja intens în noi rețele, într-un mediu concurențial, totuși, unele regiuni mai îndepărtate și mai puțin dezvoltate nu posedă în egală măsură acces la rețelele moderne de comunicații. De aceea, ar trebui depuse eforturi pentru a reduce semnificativ tarifele de acces la internet până la nivelul cel mai de jos practicat la scară. Internet mai rapid pentru cercetători și studenți. Rețelele de mare viteză vor crea noi posibilități pentru învățarea colaborativă și pentru cercetare, în și între sectorul public și cel privat. Rețelele naționale de cercetare trebuie dezvoltate pentru a permite cercetătorilor și studenților din toată Europa să beneficieze de acces rapid la internet. Securizarea rețelelor și promovarea cartelelor inteligente. În vederea creșterii încrederii populației în utilizarea serviciilor electronice, țările europene vor acorda o mare atenție asigurării securității aplicațiilor pe rețele prin utilizarea cartelelor inteligente, atât în sectorul public cât și în cel privat.
2. Investiții în resurse umane și competențe Tineretul european în era digitală Orice cetățean va trebui să posede aptitudinile necesare pentru a trăi și a munci în noua societate informațională. Sistemele educaționale și de training europene trebuie să se adapteze societății bazate pe cunoaștere. Munca în economia bazată pe cunoaștere Atingerea nivelului maxim de angajare a forței de muncă va necesita o transformare radicală a organizării muncii pentru a profita de posibilitățile oferite de noua economie. Participarea tuturor la economia bazată pe cunoaștere o atenție specială va fi canalizată către eliminarea barierelor accesului la informație. Adoptarea standardelor de accesibilitate a produselor tehnologiei informației.
3. Stimularea utilizării Internet Accelerarea reglementării comerțului electronic prin: adoptarea legislației UE cu privire la dreptul de autor, plata electronică și jurisdicție, înființarea de piețe electronice pentru achizițiile sectorului public; sporirea încrederii consumatorilor. Guvernare on-line: acces electronic la serviciile oferite de autoritățile publice – conceptul de guvernare electronică poate transforma vechea organizare a sectorului public, oferind servicii mai rapide și mai receptive, sporind eficiența și scăzând costurile.
Îngrijirea sănătății on-line – activitatea principală în acest domeniu constă în dezvoltarea unei infrastructuri orientate către utilizator, a unor sisteme interoperabile validate pentru educația cu privire la sănătate, prevenire și îngrijire medicală. Conținut digital european pentru rețelele globale – principalele provocări sunt adoptarea de noi tehnologii pentru crearea de conținut, asigurarea accesibilității de durată și dezvoltarea de noi servicii.
Inițiativa eEurope și Planul de acțiune asociat dezvoltă în plan practic aceste caracteristici, propunându-și să garanteze tuturor cetățenilor Europei accesul la beneficiile societății informaționale, să apropie comunitățile rurale și urbane, să creeze pe această cale bunăstare, partajarea cunoștințelor și creșterea calității vieții pentru toți membrii societății. Se estimează că prin mutațiile care se vor produce în următorii cinci ani se vor crea noi locuri de muncă și va crește productivitatea economiei europene. Se urmărește totodată ca, prin programele și acțiunile întreprinse, progresul către societatea informațională să întărească coeziunea și nu divizarea socială, integrarea și nu izolarea anumitor categorii sociale sau zone geografice. în acest scop, obiectivele eEurope sunt: „intrarea în era digitală” a tuturor cetățenilor, locuințelor, întreprinderilor, școlilor, instituțiilor de administrație publică prin asigurarea accesului on-line, dezvoltarea unei noi culturi digitale susținută totodată de un spirit antreprenorial favorabil finanțării și dezvoltării ideilor noi, urmărirea ca aceste procese să aibă o vocație de integrare socială, să câștige încrederea consumatorilor și să consolideze coeziunea socială.
Șase șefi de State și Guverne au pledat pentru crearea unei Biblioteci Virtuale Europene cu scopul de a face accesibile pentru oricine înregistrările culturale și științifice ale Europei. Comisia a îmbrățișat acest plan contribuind prin inițiativa portdrapel i2010 privind bibliotecile digitale.
Comunicarea aceasta schițează viziunea care stă la baza inițiativei bibliotecilor digitale și prezintă principalele componente constructive. În același timp constituie primul element al inițiativei, care se ocupă cu digitizarea, accesibilitatea on-line și conservarea digitală a moștenirii culturale. Comisia analizează provocările ridicate de punerea în prim plan al întregului potențial cultural și economic și propune un prim set de acțiuni, care vor contribui la depășirea fragmentării actuale a eforturilor pe plan european.
Inițiativa bibliotecilor digitale are ca scop să facă resursele informaționale Europene mai ușor și mai atrăgător de folosit în mediul on-line. Inițiativa se construiește pe o moștenire bogată care combină mediile multiculturale și multilingvistice cu descoperirile tehnologice și cu noile modele de afaceri. Bibliotecile digitale reprezintă colecții organizate de conținut digital puse la dispoziția publicului. Acestea pot să conțină material care a fost digitizat precum copii digitale ale cărților și a altor materiale „fizice” din biblioteci și arhive. Alternativ, bibliotecile digitale pot să se bazeze pe informație produsă originar în format digital. Acesta este din ce în ce mai mult cazul informației științifice, unde publicațiile digitale și cantitatea enormă de informație este stocată în depozite digitale. Ambele aspecte – materiale digitizate și născute digital – sunt acoperite de această inițiativă. Pentru a realiza potențialul tehnologiilor digitale în ceea ce privește diseminarea și accesul facil la informație vor fi urmărite trei direcții principale:
Accesibilitate on-line, ca și precondiție pentru maximizarea beneficiilor pe care cetățenii, cercetătorii și companiile le pot obține din informații. Digitizarea colecțiilor tradiționale în scopul folosirii pe scară largă în societatea informațională. Conservare și stocare pentru a asigura generațiilor viitoare accesul la materialul digital și pentru a preveni pierderile de material valoros.
Inițiativa bibliotecilor digitale se va lega de aceste direcții în cadrul câtorva blocuri constructive. În lumina faptului că aceasta se ocupă de moștenirea culturală a Europei, al doilea domeniu cheie este informația științifică. Această zonă este una cu o dinamică și specificități particulare când vine vorba de gestionarea și stocarea de cantități enorme de date digitale, și a creșterii rapide a publicațiilor disponibile în formă digitală.
Bibliotecile europene și arhivele conțin o bogăție de documente reprezentând bogăția istorică a Europei și diversitatea lingvistică și culturală. Prezența on-line a acestui material din diversele culturi și limbi va înlesni cetățenilor aprecierea moștenirii culturale proprii precum și a celorlalte țări Europene și folosirea acesteia pentru studiu astfel, va contribui la completarea și susținerea obiectivelor Uniunii Europene în cadrul activităților culturale.
Cantitatea și diversitatea materialului din bibliotecile și arhivele Europene este impresionantă. Motivul principal pentru digitizarea acestui material este acela de a-l face disponibil utilizatorilor într-un mediu on-line. Oricum, în câteva cazuri, digitizarea nu este prima cale de a face conținutul mai accesibil, ci chiar de a-i asigura supraviețuirea. Acest caz se referă în primul rând la materialul audiovizual, unde formatele analogice se deteriorează de-a lungul timpului și se pierde astfel material prețios. O mare parte din material este original și în formă analogă. 70% din material prezintă risc, deoarece se degradează, este fragil sau este stocat pe suporturi media depășite. În fiecare an, arhivele audiovizuale Europene pierd 10.000 de ore din cele mai vechi părți ale colecțiilor deținute.
În prezent, doar o mică parte a colecțiilor Europene au fost digitizate. Activitățile de digitizare există în toate Statele Membre, dar eforturile sunt fragmentate iar progresul a fost relativ greoi. Acest lucru a fost subliniat când Google și-a anunțat inițiativa digitizării a 15 milioane de volume din patru mari biblioteci din SUA și una din Europa. Dacă s-ar fi realizat precum a fost planificată, inițiativa Google ar fi depăși cu mult eforturile la nivel național al oricărora dintre Statele Membre. De asemenea, și în alte părți ale lumii eforturile de digitizare și-au mărit ritmul. În India și China sunt, de exemplu, ample programe de digitizare acoperind materiale din limbi diferite. Un număr de probleme au impact asupra ritmului și eficienței digitizării în Europa.
Accesibilitate on-line Modelul tradițional al serviciilor de bibliotecă bazat pe împrumutul obiectelor fizice pe care le posedă, nu este ușor de translatat în mediul digital. Sub legislația curentă a UE și a acordurilor internaționale, materialele rezultate din digitizare pot fi disponibile on-line doar dacă acestea aparțin domeniului public sau cu aprobarea explicită a deținătorilor de drept. Astfel, o bibliotecă digitală Europeană, în principal, se va concentra pe materialele din domeniul public.
O bibliotecă on-line care să ofere lucrări ce depășesc granița materialelor publice nu este posibilă fără a se face modificări substanțiale în legislația privind copyrightul, sau a acordurilor, pe baza unei discuții de la caz la caz cu deținătorii drepturilor. În acest context, clarificarea și transparența drepturilor de autor asupra lucrărilor este de primă importanță. În câteva cazuri costurile clarificării statutului unei lucrări din punct de vedere al drepturilor de autor, vor fi mai mari decât digitizarea și diseminarea acesteia on-line.
Întrebările asupra accesibilității on-line nu se limitează doar la drepturile de proprietate intelectuală. Postarea de material on-line nu înseamnă și faptul că acesta poate fi regăsit cu ușurință de către utilizator și mai puțin chiar posibilitatea ca acesta să poată fi căutat și utilizat. Sunt necesare, astfel, servicii corespunzătoare care să permită utilizatorului să descopere și să lucreze cu conținutul. Acest lucru implică structurarea și descrierea de calitate a conținutului, a colecțiilor și a obiectelor deopotrivă pentru a fi folosite (ex. Adnotările).
Conservarea conținutului digital Copia digitală a unei lucrări nu garantează neapărat supraviețuirea acestora pe termen lung. Toate materialele digitale – lucrări digitizate, precum și lucrările „născute” digital – trebuie să fie menținute pentru a le face disponibile utilizării. Astfel, digitizarea fără o strategie de conservare se poate transforma într-o investiție risipită.
Conservarea digitală este o problemă vitală pentru societatea informațională, unde furnizarea de informații crește exponențial și unde conținutul devine din ce în ce mai dinamic. În prezent experiența în ceea ce privește conservare digitală este restrânsă, cadrul legislativ este dinamic, resursele sunt restrânse iar rezultatul eforturilor de conservare digitală sunt nesigure. Problema trebuie luată în considerare de urgență de către statele membre. Impactul trece dincolo de tărâmul bibliotecilor și arhivelor și privește toate organizațiile producătoare de informație digitală și care sunt interesate în menținerea disponibilității acestora.
Progrese însemnate s-au făcut în zona depozitului legal în Statele Membre introducându-se obligativitatea depozitării materialelor digitale pentru a se asigura colectarea și stocarea materialelor de către instituțiile importante. Provocările de bază pe care conservarea digitală le ridică sunt similare cu cele ale digitizării. Costurile reale pe termen lung privitoare la conservarea digitală nu sunt clare totuși, este evident că datorită resurselor limitate disponibile, o alegere trebuie făcută în ceea ce privește materialele care ar trebui conservate.
Conservarea informației digitale necesită, de asemenea, noi modalități de lucru. Acest lucru include mărirea abilităților personalului precum și o mai mare colaborare între public și jucătorii din zona privată. Conservarea digitală depinde de copiere și migrație, acestea trebuie să fie considerate în lumina legislației, privind drepturile de autor. Alte probleme sunt legate de depozitul legal al materialelor digitale: Viteza diferită și domeniul de acoperire al măsurilor legale adoptate de Statele Membre ar putea conduce la incongruența diferitelor legi care afectează producătorii de conținut ce au activități transfrontaliere. La intersecția dintre drepturile de autor și depozitul legal, introducerea de măsuri de protecție tehnologică pentru prevenirea copierii sau sistemele de tip digital rights management, care să restricționeze accesul la materialul digital, ridică un întreg nou set de probleme. Programele după care funcționează depozitele legale se pot dovedi ineficiente dacă nu sunt puse la dispoziție și copii neprotejate de către cei care produc informație.
Tehnologiile informației au potențialul de a face vizibilă și disponibilă moștenirea culturală și științifică a Europei pentru uzul prezent și viitor. Acest lucru necesită un efort comun la nivelul Statelor Membre – ale căror eforturi privind digitizarea și conservarea digitală sunt în prezent fragmentate foarte mult – și la nivel de Comunitate. Un răspuns de succes la provocările implicate poate accelera digitizarea, poate crește accesibilitatea informației și poate asigura conservarea pe termen lung a conținutului digital.
CAPITOLUL IV
CRIMINALITATEA INFORMATICĂ
Secțiunea I
Generalități
Explozia tehnicilor informaționale are ca revers nașterea unor componente delictuale asociate, îmbrăcând forme care nu au existat anterior. Sistemele informatice oferă posibilități extrem de sofisticate de încălcare a legii, precum și mijloace de comitere a unor delicte tradiționale, prin noi modalități.
Societatea, deși este confruntată cu repercusiunile economice ale criminalității informatice, face uz de ordinatoare în aproape toate domeniile, de la controlul traficului aerian și feroviar și circulația autobuzelor până la coordonarea serviciilor medicale și securitatea națională. Cea mai mică dificultate în funcționarea acestor sisteme poate pune viețile în pericol, ceea ce demonstrează incidența lor asupra ființei umane și dependența societății față de informatică.
În Europa se încearcă crearea unui cadru legal adecvat realității sociale, pentru că marele pericol al societății informatice îl reprezintă insecuritatea: Internetul este un instrument formidabil atât pentru cercetări academice, comunicații de diverse tipuri, dar și pentru traficanții de droguri, pentru pervertiți sexuali și pedofili.
La 13 septembrie 1989, Comitetul Miniștrilor Statelor Membre a adoptat Recomandarea nr.89 asupra criminalității informatice. În virtutea art.15b al Statutului Consiliului Europei, considerând că scopul acestui Consiliu este de a asigura o uniune mai strânsă între membri săi, recunoscând importanța unui răspuns prompt, adecvat rapid la noua sfidare a criminalității informatice – care are adesea un caracter transfrontalier -, fiind conștient de necesitatea armonizării mai puternice a legislațiilor cu practicile în materie, precum și de creșterea cooperării juridice internaționale, a recomandat guvernelor statelor membre, precum și celor ce doresc să devină membre:
1. să țină seama, cu ocazia revizuirii legislației lor sau a pregătirii alteia noi, de Raportul asupra criminalității informatice, elaborat de Comitetul European pentru Probleme Criminale (CDPC) și în particular, de principiile directoare pentru legislatorii naționalii;
2. să raporteze secretarului general al Consiliului Europei orice evoluție a legislațiilor, a practicilor și experimentelor în materie de cooperare juridică internațională referitoare la criminalitatea informatică.
România a început alinierea cadrului legal informațional pe lângă Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe au mai fost adoptate și:
Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică;
Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările si completările aduse de LEGEA nr. 102 din 3 mai 2005;
Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 959 din 29 noiembrie 2006 ;
Regulamentul privind tranzacțiile efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la aceste tranzacții (elaborat de Banca Națională a României în temeiul art. 23 și al art.50 alin. 1 din Legea 50/1998 privind Statutul Băncii Naționale cu modificările ulterioare);
Legea nr. 39/2003, privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;
Legea nr. 161/2003, privind prevenirea și combaterea criminalității informatice.
Desigur această legislație elaborată până în prezent nu este completă și de aceea trebuie continuată adoptarea de legi penale în acest domeniu. Nefiind o legislație completă, acest lucru face ca țară noastră să fie considerată în continuare o țară periculoasă în domeniul informatic.
În ceea ce privește definirea noțiunii de criminalitate informatică, găsirea unei definiții unice, e foarte greu de realizat, problema definiției fiind punctul de pornire la orice încercare de uniformizare a incriminărilor în această materie. Diferite încercări au fost făcute pentru a dezvolta un limbaj standard, care să descrie variatele aspecte ale noțiunii de criminalitate informatică.
În acest context, au existat multe dezbateri între experții din acest domeniu în privința utilizării unor definiții pentru a descrie infracțiunile din domeniul informatic. În mod neîndoielnic și dincolo de orice dezbatere, toți cercetătorii au recunoscut că fenomenul există, însă de fiecare dată definițiile date comportamentului infracțional au fost variate și circumscrise conținutului studiilor realizate. Astfel, deși dezbaterile durează de câțiva ani buni, tot nu s-a reușit a se adopta o definiție internațional recunoscută a fenomenului criminalității informatice
Experții au dezbătut intens problema definirii exacte a delictului informatic. Unii dintre aceștia au încercat să definească în diferite moduri criminalitatea informatică, pentru a servi studiilor efectuate în domeniu. S-au reținut următoarele încercări de definire:
,,orice acțiune ilegală în care un calculator reprezintă instrumentul sau obiectul delictului, altfel spus, orice infracțiune al cărei mijloc sau scop este influențarea funcției calculatorului”.
,,orice incident legat de tehnica informatică în care o victimă a suferit sau ar fi putut să sufere un prejudiciu și din care autorul a obținut sau ar fi putut obține intenționat un profit”.
Definiția dată de experții OCDE are inconvenientul de a îngloba și un comportament contrar eticii sau neautorizat, chiar un comportament care nu constituie o infracțiune, în ciuda caracterului incriminabil. Prima dintre definițiile citate mai sus prezintă slăbiciunea că în ultima parte a ei pare să excludă, de exemplu, utilizarea neautorizată de calculatoare, în timp ce în prima parte ar putea include mai multe infracțiuni tradiționale fără vreo legătură strictă cu informatica.
În sfera noțiunii de infracțiune informatică intră numeroase și variate forme de acte delictuale, mai mult sau mai puțin incriminate de unele state-membre, de tip tradițional (precum furtul, frauda, falsurile etc.), precum și noi tipuri de infracțiuni, specifice acestui domeniu (accesul neautorizat, sabotajul informatic, interceptarea neautorizată etc.).
Secțiunea II
Termeni folosiți în mediul cibernetic
Termeni prevăzuți în Legea nr. 365/2002, privind comerțul electronic:
Serviciu al societății informaționale constituie orice activitate de prestări servicii sau care presupune constituirea modificarea , transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice.
Domeniu o zonă dintr-un sistem informatic, deținută ca atare de o persoană fizică sau juridică ori de un grup de persoane fizice sau juridice în scopul prelucrării, stocării sau transferului de date.
Instrument de plată electronică permite titularului său să efectueze următoarele tipuri de operațiuni:
transferul de fonduri , altele decât cele ordonate și executate de către instituții financiare;
retrageri în numerar, precum și încărcarea și descărcarea unui instrument de monedă electronică.
Date de identificare orice informați care pot permite sau facilita efectuarea tipurilor de operațiuni menționate anterior, precum un cod de identificare, numele sau denumirea, domiciliul ori sediul, numărul de telefon, fax, codul numeric personal și altele asemenea.
Termeni prevăzuți de Legea nr. 677/2001, privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulație a acestor date:
date cu caracter personal – orice informații referitoare la o persoana fizica identificata sau identificabila; o persoana identificabila este acea persoana care poate fi identificata, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale;
prelucrarea datelor cu caracter personal – orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terți prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea;
stocarea – păstrarea pe orice fel de suport a datelor cu caracter personal culese;
operator – orice persoana fizica sau juridica, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, care stabilește scopul si mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal; daca scopul si mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt determinate printr-un act normativ sau în baza unui act normativ, operator este persoana fizica sau juridica, de drept public ori de drept privat, care este desemnata ca operator prin acel act normativ sau în baza acelui act normativ.
Termeni menționați în Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică:
date în formă electronică sunt reprezentări ale informației într-o formă convențională adecvata creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice;
înscris în formă electronică reprezintă o colecție de date în forma electronica între care exista relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar;
semnătura electronică reprezintă date în forma electronica, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în forma electronica si care servesc ca metoda de identificare;
semnatar reprezintă o persoana care deține un dispozitiv de creare a semnăturii electronice si care acționează fie în nume propriu, fie ca reprezentant al unui terț;
date de creare a semnăturii electronice reprezintă orice date în forma electronica cu caracter de unicitate, cum ar fi coduri sau chei criptografice private, care sunt folosite de semnatar pentru crearea unei semnături electronice;
certificat reprezintă o colecție de date în forma electronica ce atesta legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice si o persoana, confirmând identitatea acelei persoane;
INTERNET. Se zice că „omului nu-i place singur” și de aceea este tentat să folosească descoperirile tehnice pentru a lua contact cu alți oameni. Așa de exemplu, descoperirea roții ne-a ajutat să ajungem cu vehiculul purtat de aceasta mai repede la alți oameni, prieteni sau dușmani, sau telefonul, să comunicăm cu oamenii la distanțe mai mari. Era evident că acest nou instrument, calculatorul, va fi folosit nu numai la socotit, ci și la comunicarea cu alți oameni. Lucrul interesant este că structura de bază a comunicării rămâne aceeași.
LEGĂTURA DIRECTĂ. O convorbire poate să fie limitată local, de exemplu, un vecin să vrea să vorbească cu altul; această discuție este posibilă pe cale naturală prin transmiterea de unde sonore, mediul folosit fiind aerul. La calculatoare, pentru această legătură este necesară o linie de comunicație prin care se transmit semnale electronice de la un calculator la altul. Dacă amândouă calculatoarele se află unul lângă altul, această legătură se poate face direct de la unul la celălalt printr-un cablu. Se cere ca ambele calculatoare să dispună de un software care să facă legăturile între cele două calculatoare. Această cale de transmitere este limitată spațial.
LEGĂTURA PRIN MODEM. La legăturile telefonice, societățile de telefonie asigură ca informația acustică să ajungă la receptor. Corespunzător, se poate face o legătură între două calculatoare aflate la distanță mare prin transformarea semnalelor digitale în analogice, transmiterea mesajului prin telefon la celălalt calculator și acolo, retransformarea acestora în semnale digitale. Acest proces se numește modulare sau demodulare, astfel că a apărut denumirea de “modem” pentru acele instrumente care o fac posibilă.
REȚEAUA LOCALĂ. În societate nu se poate face abstracție de calculator ca mijloc de muncă. Dar nu doar din cursul de “Management” se știe că cele mai bune rezultate se obțin în munca de grup (ceea ce nu e același lucru cu responsabilitatea de grup). Legătura mai multor calculatoare într-o instituție este bună pentru a permite munca comună la un proiect. Tehnic, se realizează o rețea locală (Local Area Network – LAN).
SPAȚIILE LARGI ALE REȚELELOR SUPRADIMENSIONATE. Pe baza rețelelor locale se fac legături între lucrători individuali ai unor întreprinderi. În întreprinderile mai mari există necesitatea de a lua contact între părțile aflate la mari distanțe, pe cât posibil într-o rețea proprie. Trebuie să existe o legătură între cele două rețele, deci trebuie realizată cel puțin o poartă de comunicare (gateway). Acest gateway între cele două rețele asigură ca știrile care trebuie să ajungă în altă rețea, să fie luate din rețeaua primară și înmagazinate în cealaltă rețea. Acolo informația este pusă la dispoziția receptorului. În exemplul cu serata, aceasta ar corespunde unui mesager care pendulează între două serate. Se poate imagina ca pentru a evita această pendulare mesagerul să meargă la telefon, să transmită informația mesagerului celeilalte serate și acesta să înștiințeze pe receptor. Pentru a nu risca ca mesajul să nu ajungă la celălalt mesager din cauza suprasolicitării rețelei telefonice, am putea asigura o legătură telefonică permanentă.
Dezavantajele acestui procedeu: Ce se întâmplă dacă un oaspete vrea să cheme un taxi prin telefon sau dacă participanții la o a treia petrecere simt nevoia comunicării extrateritoriale și nu pot ajunge la telefon datorită existenței unei singure legături. Aici ne ajută o rețea supradimensionată (serviciul de mesagerii) la care rețelele participante sunt incluse permanent și astfel pot circula informații de la o rețea la alta. Acest serviciu de mesageri ar trebui să fir organizat astfel încât la pierderea unui mesager sau a legăturii, informația să fie asigurată de alt mesager sau legătură.
INTERNETUL ȘI COMUNICAREA. O astfel de rețea supradimensionată este Internetul. Dar această denumire generală pentru rețele supradimensionate atestă marea problemă a unor astfel de legături de rețele: este adevărat că diversitatea limbilor vorbite de oameni este mare, dar tot așa sunt și diferențele tehnice existente între calculatoarele și rețelele participante la Internet datorită diversității sistemelor de operare existente. La comunicarea între oameni, la tratative internaționale, se poate stabili să se folosească o limbă anumită (engleza). În domeniul Internet, astfel de înțelegeri de comunicare se numesc protocoale. Ca și la vizitele de stat, unde pe lângă limba folosită, se reglementează și parcursul vizitei, în cadrul protocoalelor de comunicare se reglementează și toate domeniile executării transmisiei unei astfel de comunicări. Ele pot fi citite în așa numitul RSC (Request for Comments) în care sunt reglementate și protocoalele „Internet Protocol” și „Transmission Control Protocol”. Dacă o rețea este element al unei rețele internaționale care comunică prin protocoalele TCP / IP, atunci aceasta este parte a “Internet-ului”.
Privit în mod simplu, Internetul nu este decât o legătură fizică independentă a cel puțin două calculatoare, prin care este posibil ca date care se află pe un calculator să fie citite de celălalt.
Din punct de vedere al utilizatorului nu constituie o diferență dacă copiază o informație pe calculatorul său de pe hard-diskul altuia sau dacă citește un homepage al unei Universități. Se încearcă integrarea legăturii cu Internetul în sistemul de administrare a datelor, astfel ca utilizatorul să nu mai simtă nici tehnic nici o diferență. Utilizatorul să nu uite un lucru: Internetul nu este decât o pompă de date, o construcție tehnică, pentru a transfera date de la un calculator la celălalt.
BAZELE TEHNICE ALE REȚELELOR DE INTERNET. Legătura a două sau mai multe calculatoare necesită consum tehnic ridicat. Cine accesează Internetul cu Windows sau MacOs poate doar bănui odată cu greutățile instalării modemului și programului Browser ce eforturi se află în spatele programării Software-ului. O imagine aproximativă a dificultăților tehnice va fi oferită de următoarea parte.
PRINCIPIUL CLIENT-SERVER, PRINCIPIUL PEER-TO-PEER. Rețelele individuale pot fi concepute după unul din aceste principii. O rețea peer-to-peer constă din legătura unor calculatoare de același rang (numite workstation). Aceasta înseamnă că nu există nici o instanță superioară de control. Fiecare calculator poate lua contact direct cu celălalt poate folosi resursele acestuia (memorie, imprimantă, programe), dar le poate pune la dispoziție și pe ale sale
REȚEAUA PEER-TO-PEER. Într-o rețea client-server există cel puțin un server care pune la dispoziție resursele sale clienților conectați. Corespunzător cu aceasta există file server, mail-server, print-server, fax-server etc.
REȚEAUA CLIENT-SERVER. După tipologie se mai deosebesc și următoarele tipuri de rețele:
rețea în formă de stea
rețea în formă de magistrală
rețea în formă de inel
rețea mixtă
Conform hardware-ului folosit pentru transferul de date, se mai disting rețele Ethernet și Token Ring. Scopul Internetului este de a face invizibile aceste diferențe fizice între rețelele participante, în cadrul transmiterii de date și informații.
MODELUL STRATIFICAT OSI. Baza unei legături în cadrul rețelelor este așa-numitul OSI (Open-System-Interconection) fixat de ISO (International Standard Organization) drept standard. OSI se referă la conectarea sistemelor deschise comunicării cu alte sisteme. Fiecare nivel se construiește pe serviciul oferit de nivelul inferior și oferă nivelului superior servicii independente de modul tehnic de îndeplinire a sarcinilor de către alte niveluri (condiția transparenței).
Pe nivelul inferior (Pysical – Layer) are loc transferul biților, de exemplu sincronizarea bit și stabilirea și distrugerea unei legături fizice. Sunt definite însă și tipul de cablu și direcția de transfer. Este singurul nivel pe care se face o legătură fizică, următoarele planuri fiind logice sau virtuale.
Al doilea nivel este responsabil cu transferul sigur de date între calculatoare legate prin nivelul I. Are de exemplu, sarcina de a împărți fluxuri de date în cadre și de a executa controale de plauzibilitate. Nivelul de legătură sau de rețea, Network Layer, stabilește schimbul de date între calculatoare legate indirect. Legătura se realizează prin noduri intermediare. Nivelul rețea mai asigură dirijarea pachetelor și contorizarea traficului.
În acest scop, nivelul III preia identificarea nodurilor, ca și crearea și terminarea legăturilor logice. Funcția este numită și routing. Aici se află și Protocolul Internet. Un exemplu pentru acest nivel este Protocolul X400, folosit la transmiterea de date de către Interpol.
Al patrulea nivel (Transport Layer) asigură partenerilor de comunicare o legătură transparentă și sigură, independent de nivelurile I-III, formând astfel elementul de legătură între sistemul de transport și de operare. Prin nivelul Session Layer se asigură preluarea, executarea și terminarea unei ședințe de transfer, de exemplu: cererea unei parole. La nivelul Presentation Layer se supraveghează introducerea și scoaterea de date, se convertesc coduri de transfer, se adaptează formate de ecran și imprimante. Nivelul aplicație formează elementul de legătură pentru utilizatori. Este vorba de planul cel mai vizibil al sistemului, de exemplu transfer de date sau folosirea e-mail-ului.
Protocoalele TCP / IP descriu doar nivelurile Transport Layer și Network Layer și preiau sarcinile lor în cadrul comunicației host-to-host. Sarcina protocolului de transmitere este în principal de a împărți datele existente în pachete mai mici de cel mult 1500 Byte.
Acestea sunt prevăzute cu un header care conține date de transmitere și recepție. În afară de acestea, mai există și date suplimentare care dau indicații în cazul unor anumite situații (de exemplu, pierderea sau alterarea unui pachet în timpul transmisiei).
ADRESELE I.P. Un important instrument al Internetului este și adresarea clară a datelor către receptor. Pentru această adresare sunt folosiți 4 octeți (32 de octeți), prin care teoretic se pot accesa aproximativ 5 miliarde de calculatoare diferite (adrese diferite). Nu doar dorința de a conecta și alte aparate la calculatoare conduce la o limitare a acestui număr, ci și sistemul actual de adresare al Internetului. Astfel, prin octeții cu valoare mare sunt stabilite așa-numitele clase de rețele. Pentru utilizarea obișnuită a Internetului, interesante sunt clasele A-C.
Clasele A de rețele pot lucra cu teoretic 16.777.214 stații de lucru, iar Internetul dispune de 126 de asemenea rețele. În fiecare clasă de tip B pot exista 16.382 de rețele fiecare cu 65.534 de stații de lucru. În clasa C sunt 2.097.152 de rețele cu maxim 254 de stații de lucru. Rețelele de tip A și B au fost adjudecate, astfel încât un nou utilizator nu mai poate primi decât rețele de tip C sau D.
Adresele de clasă A cuprind intervalul de la 1.0.0.0 până la 127.255.255.255; adresele de clasă B cuprind intervalul 128.0.0.0 până la 191.255.255.255; adresele clasei C cuprind intervalul 192.0.0.0 până la 223.255.255.255; adresele clasei D cuprind intervalul 224.0.0.0 până la 239.255.255.255. Adresele de rețea sunt atribuite de Centrul de Informații de Rețea – NIC (Network Information Center).
Între acestea se remarcă câteva adrese speciale:
adresa 0.0.0.0 este folosită de gazde (host) numai la pornire
adresele 127.x.y.z sunt folosite pentru testări locale
adresa 127.0.0.0 definește local fiecare gazdă
adresele 192.168.x.y sunt folosite în general în LAN-urile care nu ies direct în Internet.
În fapt, fiecare calculator legat la rețea primește o adresă fixă IP la care teoretic poate fi “găsit” de orice alt calculator din Internet. De exemplu: se poate lansa un program FTP – Server la calculatorul din birou și apoi printr-un program FTP – Client se pot citi pe calculatorul de acasă datele de pe calculatorul de la birou (teoretic cu un program de tip Webbrowser, cum ar fi MS – Internet Explorer sau Netscape Navigator).
SISTEMUL DOMAIN NAME. Deja exemplul cu biroul ne-a arătat că adresele IP nu sunt cele mai practice. Există posibilitatea, pe Internet, ca prin înscrierea în așa-numitul Domain – Name – System (DNS), anumite adrese IP “să primească nume descriptive”. Numele www.euv-frankfurt-o.de este mult mai reprezentativ pentru Serverul www din Universitatea Europeană Viadrina din Frankfurt decât numărul IP 193.174.120.1. Dacă vrem să aflăm informații aflate pe acest server, de exemplu Homepage-ul profesorului Meyer este folosită următoarea adresă: http://viadrina.euv – frankfurt-o. de/ ~meyer/Welcome.html. Această adresă este redată cu ajutorul URL (Uniform Resource Locator). Conform acestei forme unitare, prima parte arată protocolul ce trebuie folosit, aici http. În mod asemănător, de exemplu FTP:// arată că accesul prin Browser se face prin File Transfer Protocol. Utilizatorii nu trebuie să rețină decât adresa, restul îl procesează programul. A doua parte a adresei arată mai întâi subdomeniul și apoi Top Level Domain (TLD) pe care se află acest document (aici serverul www al Universității Viadrina din Frankfurt) și este despărțit prin semnul “://” de protocol. Documentele individuale care pot accesate pe serverul ales sunt despărțite cu un slash “/” de numele domeniului (Domain Name) și la sfârșit este indicat numele fișierului cu care documentul se află în calculator. Precum știm de la memorarea propriilor fișiere pe hard disc și la server avem o arborescență prin realizarea unor subdirectoare, astfel că URL poate avea mai multe directoare despărțite cu slash.
Ultima parte a adresei oferă numele exact al fișierului. Aici Welcome.html. Este obligatorie indicarea acestui nume deoarece, fără arătarea numelui fișierului Webbrowser-ul, va căuta un fișier cu acest nume, iar în final va găsi un homepage al unui ofertant Internet. Ofertant poate fi și studentul unei universități, care își definește o pagină web corespunzătoare. Aceasta este prima pagină pe care omul din afară o va vedea, astfel că nu este numai punct de plecare pentru informațiile puse la dispoziție, ci și un fel de carte de vizită a ofertantului.
Numele poate fi ales de utilizator (cu anumite restricții arătate în partea juridică), dar trebuie să-l ceară de la instanța de control responsabilă cu acordarea numelor în domeniul TLD-ului său. Atât timp cât nimeni nu mai folosește acest nume, poate primi acel nou Domain. Se folosesc următoarele TLD:
-pentru organizații
.COM – firme, organizații comerciale
.EDU – universități, instituții de educare
.GOV – Oficiul Guvernamental SUA
.INT – organizații internaționale
.MIL – sisteme militare SUA
.NET – organizații de rețele
.ORG – organizații non-profit
-pentru domenii geografice:
AT – Austria
AU – Australia
BE – Belgia
CH – Elveția
DE – Germania
UK – Marea Britanie
RO- România
-TLD planificate pentru viitor
.ARTS – artă, cultură
.FIRM – întreprinderi
.INFO – Servicii de informare
.NOM – domenii cu nume proprii
.REC – odihnă, refacere, concedii
.STORE – ofertanți de icon-uri
În cadrul domeniilor geografice este vorba de o determinare logică a numelor, și nu de una fizico-geografică. Un server cu domeniul www.acad.ro nu trebuie să se afle neapărat în București, ci se poate afla și în afara României.
FIREWALLS. Cine face o legătură cu Internetul știe că cel puțin teoretic el oferă oricărui participant la Internet fișierele de date, software-ul și hardware-ul aflate în sistem. Există căi de a proteja calculatorul aflat în rețea și de a interzice sau cel puțin a limita accesul neautorizat. Ca utilizator LAN, trebuie să iei măsuri de protejare împotriva accesului unor anumite persoane la unele date sau, invers, să oferi drepturi de acces la unele informații numai unor utilizatori. Pentru un Provider comercial, neîndeplinirea măsurilor de securitate poate constitui încălcarea unor obligații contractuale și poate atrage despăgubiri conform clauzelor contractuale, dacă sunt reglementate respectivele măsuri explicit în contract.
O metodă radicală de protejare este “airwall”. Se face o despărțire fizică absolută între stația de lucru proprie și Internet. Datele din Internet pot ajunge pe calculatorul propriu doar prin suporturile de date cum ar fi discheta, discul fix sau CD-ul. Practic, o asemenea construcție se folosește în instituții publice unde există câteva calculatoare legate la rețeaua Internet, dar care nu au nici o legătură cu rețeaua internă.
Avantajul acestui procedeu este că stație de lucru-urile interne nu sunt expuse garantat pericolelor care vin din Internet. Dar să vorbim aici de un airwall implică ca într-adevăr nici unul din utilizatorii stație de lucru-urilor interne să nu aibă acces la Internet. Așa privit, nu este o măsură de securitate pentru rețea, ci mai degrabă un Internet Caffe intern. De exemplu: proiectul “Brandenburg Information System 2006” este posibil doar cu conectarea tuturor serviciilor publice. Ar fi mai bine să se permită accesul la Internet mai liber, putându-se recunoaște astfel vidurile de securitate. Există concepte prin care propriile sisteme sunt protejate pe niveluri de securitate conform vulnerabilității lor. Între cele mai importante sisteme de securitate este firewall-ul.
Ideea este de a face un zid de protecție între rețeaua externă și cea internă care să permită doar output-uri care corespund politicii de securitate a administratorului de sistem. Aici sunt posibile două concepte: ori se permite tot ce nu e interzis ori nu se permite nimic decât ceea ce este permis expres. Un astfel de zid se realizează pe baza unui stație de lucru multihomed, un calculator legat la mai multe rețele. Rețeaua internă și externă sunt legate doar la nivel de protocol (astfel că apare un Gateway). Probleme pot rezulta dacă este posibilă accesul unui utilizator la calculatorul care asigură Firewall-ul, prin definiție, acesta aflându-se într-o zonă de risc. O parolă simplă sau folosirea neprevăzătoare a contului de utilizare ridică riscul securității.
Și funcția de routing (transmiterea pachetelor pe baza adreselor IP) trebuie subordonată calculatorului Firewall, dacă nu, ar fi posibil un acces direct în rețeaua internă. Această funcție poate fi folosită la ridicarea securității construcției Firewall, dacă acestui calculator Firewall i se aplică și un router de supraveghere care permite doar transmiterea pachetelor unor expeditori stabilit dinainte.
Acest procedeu se poate realiza iterativ fiind posibilă o apărare în trepte conform necesităților de securitate. Astfel, acest procedeu poate fi folosit și în domenii sensibile pentru securitate (administrația de stat). Nu în ultimul rând, cazul “C (entral) I (nformation) A (gency)” a demonstrat că o securitate absolută se poate obține – așa cum s-a și propus – prin izolarea calculatoarelor de orice rețea și stabilirea lor într-o cameră securizată contra radiațiilor, cu paznici la ușă.
Secțiunea III
Ilegalități ce pot fi săvârșite cu ajutorul calculatorului
Operațiunile informatice pot face obiectul activităților delictuale în orice stadiu, fie ca obiective, fie ca mijloace sau ambele la un loc. Operațiunile de înregistrare a informațiilor, de tratament, de transfer și de comunicare au putut fi deturnate de la finalitatea lor legală.
Infracțiunile din domeniul informatic sunt diferite de infracțiunile clasice, prin mai multe caracteristici esențiale, care se transformă în avantaje reale de care profită făptuitorii: anonimitate; caracterul transfrontalier; credibilitate; simplicitate; rapiditate; costuri foarte reduse.
Pe măsură ce s-au înregistrat progrese în domeniul tehnologiei informației, au luat amploare și metodele și mijloacele de săvârșire a infracțiunilor cu ajutorul calculatorului. Gama lor variază de la comutările sau modificările de date după intrarea în calculator, până la înscrierea de instrucțiuni cu autocamuflare în software și interceptarea comunicațiilor obținute cu ajutorul calculatoarelor. Așa cum subliniază specialiștii, cazuri amplu mediatizate de ,,viruși informatici” ilustrează potențialul de sabotaj privind comunicațiile și calculațiile militare și politice. Intrarea neautorizată, secretă, poate provoca necazuri nesfârșite și comutări de putere în moduri neașteptate.
În ceea ce privește delicvența informatică, se constată o schimbare esențială, în sensul că a fura un calculator pentru puterea lui de calcul și/sau stocare nu mai prezintă un interes deosebit, în schimb, conținutul informațional al acestuia devine tot mai atractiv. Prin urmare, calculatorul apare din ce în ce mai puțin ca obiect al delicvenței informatice și din ce în ce mai mult ca instrument al ei.
Caracterul transfrontalier ce caracterizează majoritatea delictelor informatice, este rațiunea pentru care țările industrializate și organizațiile internaționale au elaborat norme uniforme în acest domeniu. Cea mai importantă este Recomandarea R(89)9 asupra criminalității legate de calculator, adoptată de Consiliul Europei.
Tipurile cele mai frecvente de delicte legate de ordinator sunt analizate în cele ce urmează.
Rolul specific pe care un computer îl are într-o infracțiune stabilește modul cum poate fi el utilizat ca mijloc de probă. Din analiza rolului computerului în comiterea infracțiunilor prezentată în literatura de specialitate, consider că se desprind două tipuri de clasificări:
1. O clasificare în sens larg, în care rolul computerului în comiterea infracțiunilor este analizat separat din punctul de vedere al componentei hardware și de asemenea separat din punctul de vedere al componentei software:
a) Hardware-ul ca și contrabandă sau rezultat/fruct al infracțiunii;
b) Hardware-ul ca mijloc de comitere a infracțiunii;
c) Hardware-ul ca o probă;
d) Informația ca și contrabandă sau rezultat/fruct al infracțiunii;
e) Informația ca mijloc de comitere a infracțiunii;
f) Informația ca o probă.
2. O clasificare în sens restrâns, în care computerul este privit ca o entitate de sine stătătoare, fără să se evidențieze structura lui:
a) Computerul este ținta infracțiunii;
b) Computerul este instrumentul de comitere a infracțiunii;
c) Computerul este incidental în comiterea unei infracțiuni
CLASIFICAREA INFRACȚIUNILOR
INFORMATICE DUPĂ TIPOLOGIA TEHNICĂ
a) Furtul de timp-calculator (computer-time steal), care constă într-o uzurpare de folosință, într-o sustragere frauduloasă de folosință, în însușirea injustă a unei activități de prelucrare a unor date.
Marea majoritatea a calculatoarelor nu lucrează la capacitatea maximă, astfel încât un delincvent poate face să funcționeze un sistem în profitul său. Furtul de timp-calculator se poate manifesta sub diverse forme: cazul programatorilor angajați în cadrul unei firme și care testează pe calculatoarele acesteia programe realizate de ei în scopuri comerciale, cazul funcționarilor care folosesc calculatorul firmei pentru soluționarea unor probleme personale sau ale unor terțe persoane, rularea de programe sau altor servicii în detrimentul serviciului pentru care este ținut să funcționeze calculatorul, folosirea calculatoarelor unei firme sau instituții pentru jocuri etc.
Concret, obiectul material constă în discurile (dure, flexibile, compact), microprocesorul, monitorul, precum și în celelalte periferice folosite prin săvârșirea acțiunii neautorizate.
b) Diverse manipulări reprezentate de intrări-ieșiri în fișierele de date, prin modificarea suporturilor de informație, pentru a introduce astfel facturi fictive pentru creditare, stingerea de debite, crearea de noi conturi etc. Aceste manipulări pot fi făcute mult mai ușor prin introducerea acestor date false direct de la tastatură, micșorând considerabil riscul descoperirii, prin introducerea de noi programe, sau prin modificarea programelor existente, astfel încât doritorul să-și atingă scopul.
În această categorie se încadrează și frauda tip ,,salam”, detaliată într-o secțiune precedentă, prin care angajații care administrează datele informatice privind rulaje ale unor sume, rotunjesc valoarea acestora în urma unor tranzacții, în favoarea lor, transferând aceste ,,neglijabile resturi” într-un cont propriu. Sumele care se adună în aceste conturi, în urma rulajelor mari efectuate de instituție (de obicei bănci, societăți de asigurări, fonduri de investiții, etc.) nu mai sunt deloc ,,neglijabile”.
O altă manipulare a sistemului poate fi făcută prin modificarea caracteristicilor (setărilor, parametrilor) unui sistem, așa încât acesta să nu poată fi utilizat la parametrii nominali, sau să dea erori de funcționare, caz care intră în altă categorie – sabotajul –, tratată mai jos.
Obiectul material al infracțiunii îl constituie entitatea materială în care este stocată informația ca atare. Această entitatea materială poate fi memoria cu acces aleatoriu (RAM), discuri de diverse tipuri, suporturi magnetice sau optice.
c) Sabotajul, este o acțiune prin care se pot altera datele sau distruge materialul, atât soft (programe, date), cât și hard (echipament), pentru a produce pagube sau pentru a acoperi fraude comise anterior, de exemplu. Datorită întinderii deosebite a prejudiciilor aduse pe această cale, sabotajul este considerată cea mai periculoasă acțiune vătămătoare în acest domeniu.
Obiectul material, subiectul activ, subiectul pasiv și latura obiectivă pentru această infracțiune sunt identice cu cele de la punctul b).
d) Divulgarea – însușirea de date protejate prin secret: furt de programe, vânzare de fișiere, vânzare de date obținute din fișierele la care au acces făptașii.
Obiectul material poate fi suportul material pe care se află datele ce constituie secretele aflate în discuție.
CLASIFICAREA INFRACȚIUNILOR INFORMATICE DUPĂ LISTELE ELABORATE DE CONSILIUL EUROPEI
După cum am menționat anterior, reacțiile comunității internaționale la amploarea pe care a luat-o fenomenul infracțiunilor informatice s-au concretizat, la nivelul organizațiilor internaționale și regionale, prin luarea unor măsuri de ordin normativ care să reglementeze mai temeinic aceste ilegalități.
Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică reprezintă cea mai importantă reglementare juridică internațională în domeniul criminalității informatice, deoarece aceasta tinde să devină un instrument juridic global, fiind semnată și ratificată de un număr din ce în ce mai mare de state din întreaga lume.
Această Convenție își propune să prevină actele îndreptate împotriva confidențialității, integrității și disponibilității sistemelor informatice, a rețelelor, a datelor, precum și a utilizării frauduloase a unor asemenea conduite și prin încurajarea adoptării unor măsuri de natură a permite combaterea eficace a acestor tipuri de infracțiuni, menite să faciliteze descoperirea, investigarea și urmărirea penală a acestora atât la nivel național, cât și internațional, precum și prin prevederea unor dispoziții materiale necesare asigurării unei cooperări internaționale rapide și sigure. Infracțiunile din domeniul informatic cuprinse în Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică: accesarea ilegală; interceptarea ilegală; afectarea integrității datelor; afectarea integrității sistemului; abuzurile asupra dispozitivelor; falsificarea informatică; frauda informatică; infracțiuni referitoare la pornografia infantilă; infracțiuni referitoare la atingerile aduse proprietății intelectuale și drepturilor conexe.
Recomandarea Consiliului Europei R(89)9 asupra criminalității legate de ordinator se înscrie pe această direcție prin listele minimală și facultativă ce conțin cele mai întâlnite tipuri de delicte informatice. Cele două secțiuni de normative se constituie drept un instrument de îndrumare la adresa legiuitorilor naționali, în vederea fie adoptării unei legislații adecvate în acest domeniu, fie adaptării și armonizării acesteia la un nivel internațional. Cu alte cuvinte, o criminalitate transfrontalieră se poate combate tot într-o manieră supra-națională, printr-o acțiune concertată a statelor.
I. LISTA MINIMALĂ
1. Frauda informatică. Activele reprezentate sau administrate cu sisteme informatice, cum sunt, de exemplu, fondurile electronice, depozitele, dezvoltarea banking-ului electronic la domiciliu, a gestiunii informatizate a stocurilor și a conturilor, dar și a ghișeelor automate, a distribuitoarelor de mare eficacitate, au devenit ținta manipulărilor în același fel ca formele tradiționale de proprietate. Manipulările constatate produc daune de o importanță considerabilă.
Bunurile imateriale reprezentate sub formă de date, cum ar fi fondurile depuse într-un cont sau orele de muncă, sunt cele care constituie cel mai adesea obiectul fraudelor. S-a întâmplat adesea ca grupurilor organizate să pună mâna pe informațiile de pe cărțile de credit, precum și pe indicațiile de natură personală și financiară privitoare la deținătorii acestora. Vânzarea acestor informații falsificatorilor de cărți de credit și de identitate s-a dovedit extrem de lucrativă. Bunurile sub formă de date au adesea o valoare mult mai ridicată decât cele care au fost în mod tradițional vizate de actele infracționale, de unde și pierderile economice, potențial mai mari. Ameliorarea tehnicilor de acces la distanță la bazele de date conferă delincventului posibilitatea de a obține informații fără a penetra vreodată în mod fizic spațiile deținute de victimă.
Frauda prin manipularea datelor ce trebuie înregistrate este delictul informatic cel mai frecvent, deoarece este ușor de comis și dificil de detectat. Această formă nu reclamă nici o cunoștință specială în informatică și poate fi comisă de către orice persoană care are acces la funcțiile normale de tratament în stadiul înregistrării datelor.
Una dintre metodele des utilizate de către persoanele care stăpânesc tehnicile de programare este ,,calul troian”: se introduc în mod secret instrucțiuni într-un program pentru a-l determina să efectueze, paralel cu funcția sa normală, o operațiune neautorizată. Poate fi programat un ,,cal troian” prin care el se autodistruge fără a lăsa alte urme în afară de pagubele ce vor fi provocate. Mijloacele actuale de acces la distanță permit delincventului să lanseze, fără dificultate, programe modificate simultan cu programele legale.
Modificare datelor destinate transferului se efectuează prin atacarea produselor sistemului informatic. În practica judiciară s-a ajuns la concluzia că aceste infracțiuni sunt greu de decelat și uneori imposibil de urmărit din cauza numeroaselor lacune ale dreptului penal clasic (infracțiuni precum furtul, deturnarea de fonduri, escrocheria cu cecuri sau cu carduri de credit, abuzul de încredere sau gestiunea neloială au, în general, un câmp de aplicare limitat.
Denumirea de fraudă informatică are următorul conținut: intrarea, alterarea, ștergerea sau supraimprimarea de date sau de programe pentru calculator sau orice altă ingerință într-un tratament informatic care îi influențează rezultatul, cauzând chiar prin aceasta un prejudiciu economic sau material, cu intenția de a obține un avantaj economic nelegitim pentru sine însuși sau pentru altul (variantă: în intenția de a o priva ilicit pe această persoană de patrimoniul său.).
Obiectul material al infracțiunii îl constituie entitatea materială: disc flexibil, disc compact, disc dur pe care se înscriu datele și programele pentru calculator. Limitarea infracțiunii la date și programe pentru calculator traduce rolul complementar al unei dispoziții relative la frauda informatică, atunci când datele introduse sau cele ce urmează a fi introduse într-un calculator sunt folosite într-o manieră frauduloasă.
Intrarea se referă la datele adunate pe calculator, ea putând să influențeze tratamentul datelor existente ori să înceapă un nou tratament. Intrarea privește atât introducerea de date inexacte, cât și introducerea neautorizată de date exacte.
Alterarea cuprinde modificările, variațiile și schimbările parțiale.
Ștergerea constituie fapta de a scoate date ce figurează pe un suport, de pildă, stocate pe o bandă magnetică sau pe un disc magnetic ori compact.
Suprimarea constă în fapta de a reține și de a ascunde date, ceea ce poate avea ca rezultat faptul că aceste date nu sunt introduse la tratare atunci când e nevoie de ele pentru ca tratamentul să fie corect efectuat.
2. Falsul informatic. Manipulările de date înregistrate, având forță probatoare, duc la aceleași consecințe grave ca și actele tradiționale de contrafacere dacă, de exemplu, aceasta introduce în eroare un terț. Ar fi inadmisibil ca asemenea date să scape protecției penale în materie de contrafacere, pe când în fapt această protecție ar exista numai dacă aceste date ar fi înregistrate în mod perceptibil în exterior, ca orice alte date.
Prin fals informatic se înțeleg următoarele: intrarea, alterarea, ștergerea sau supraimprimarea dedate sau de programe pentru calculator, orice altă ingerință într-un tratament informatic într-o manieră sau în condiții care, conform dreptului național, ar constitui infracțiunea de falsificare sau dacă ar fost comisă cu privire la un obiect tradițional al acestui tip de infracțiune.
Textul vizează așezarea falsificării de date având forță probatoare pe picior de egalitate cu falsificarea de documente sau de alte instrumente, din punctul de vedere al dreptului penal.
Obiectul material al infracțiunii constă în suportul (listing, disc magnetic etc.) pe care se înscriu datele sau programele pentru calculator supuse activității infracționale.
3. Fapte ce prejudiciază date sau programele pentru calculator. Obiectivul urmărit poate fi acela dea dobândi un avantaj economic asupra unui concurent, de promovare a activităților ilegale ale teroriștilor având mobiluri ideologice sau de a fura date sau programe în scopul extorcării. În cazul acestei categorii de delicte, se utilizează adesea virușii, caii troieni sau viermii informatici.
Un ,,virus” este seria de instrucțiuni care poate fi atașată programelor legale și poate contamina programele ordinatorului. Virusul poate fi introdus în sistem printr-un program legal care a fost infectat, la fel ca prin metoda ,,calul troian”. Obiectivele potențiale ale virușilor sunt numeroase, plecând de la afișare mesajelor anodine pe mai multe terminale și până la distrugerea ireversibilă a tuturor datelor dintr-un sistem. Un ,,vierme” are drept obiectiv tot modificarea și distrugerea datelor, dar, spre deosebire de virus, el nu se poate reproduce. Prin analogie cu medicina, ,,viermele” este o tumoare benignă, iar virusul o tumoare malignă. Totuși, și ,,viermele” poate să provoace pierderi mari: astfel, el poate da unui ordinator de bancă ordinul de a transfera în mod continuu sume de bani într-un cont ilegal, după care se autodistruge.
,,Bomba logică” denumită și ,,bomba cu efect întârziat” este o altă tehnică de sabotare a datelor și programelor informatice. Aplicare acestei metode presupune cunoștințe specializate, deoarece trebuie programată distrugerea sau modificare datelor pentru o dată stabilită. Dar, spre deosebire de ,,vierme” sau ,,virus” este foarte dificil de detectat înainte de explozia sa. Dintre toate mijloacele trecute în revistă este cel care poate provoca cele maiimari pierderi. ,,Detonația” poate fi programată pentru a se obține cele mai mari distrugeri posibile, mult timp după plecarea autorului delictului. Bomba logică poate servi și drept mijloc de extorcare, prin solicitarea unei despăgubiri în schimbul dezvăluirii amplasamentului acesteia.
Indiferent de mobilul autorilor, ,,virușii”, ,,viermii” și ,,bombele logice” nu rămân altceva decât mijloace de modificare interzisă a datelor sau programelor legale, intrând, astfel, în categoria delictelor de sabotaj. Deși numărul de cazuri cunoscute nu este foarte mare, daunele sau perturbările astfel provocate sunt, uneori, considerabile. Prin fapte ce prejudiciază datele sau programele pentru calculator se înțelege: ștergerea, aducerea de daune, deteriorarea sau suprimarea fără drept a datelor sau a programelor pentru calculator. Obiectul material al infracțiunii constă în suportul material pe care se concretizează datele sau programele pentru calculator afectate.
Ștergerea de date echivalează cu distrugerea de obiecte materiale, care ajung de nerecunoscut. Poate fi vorba de distrugerea suportului de date, de supraimprimarea pe benzi magnetice, de modificarea tabelei de alocare a fișierelor, de ștergerea conexiunilor necesare ș.a. Aducerea de daune și deteriorarea ca acte de suprapunere privesc mai exact alterarea negativă a conținutului informatic al datelor și al programelor. Există suprimare de date atunci când autorul face să dispară datele fără ca ele să fie șterse, dând instrucțiunile corespunzătoare. Datele nu mai sunt accesibile persoanelor autorizate și, în consecință, acestea nu se pot servi de ele.
Diferitele acte descrise mai sus nu pot fi sancționate decât dacă sunt comise fără drept. Acest lucru prezintă mare importanță deoarece un element al infracțiunii paralele de atingere adusă bunurilor – a se reține faptul că obiectul deteriorat aparține altuia – nu figurează în descrierea noilor dispoziții. Rolul pe care-l joacă acest element poate fi înlocuit de expresia ,,fără drept”, înțeleasă într-un sens larg și cuprinzând persoanele care nu au dreptul de a acționa așa cum au făcut-o, fie că este vorba de propriul drept, fie de autorizația dată de titularul dreptului.
4. Sabotajul informatic. Pericolele ce rezultă deci în economie în caz de sabotaj informatic, sunt considerate superioare celor ce rezultă din alte cazuri de sabotaj economic. Și în această situație măsurile preventive ar trebuie să joace un rol primordial, dar este necesar ca ele să fie completate de dispoziții penale. Mai multe state membre ale Uniunii Europene au adoptat deja hotărâri în acest sens.
Prin ,,sabotaj informatic” se înțelege: intrarea, alterarea, ștergerea sau suprimarea de date sau de programe pentru calculator, ori ingerința în sisteme informatice cu intenția de a împiedica funcționarea unui sistem informatic sau a unui sistem de telecomunicații.
În legătură cu mijloacele de comitere a unui ,,sabotaj informatic”, s-ar putea cita: provocarea oricărui tip de daune materiale unui calculator, întreruperea curentului electric care alimentează un sistem informatic sau obstrucționarea ori întreruperea, fără autorizație, a unui sistem informatic, folosirea nelegitimă a unui sistem informatic – toate acestea fiind comise cu intenția de a împiedica funcționarea unui sistem informatic.
5. Accesul neautorizat. Accesul neautorizat constă în accesul fără drept la un sistem sau la o rețea informatică prin violarea regulilor de securitate. Obiectul material al infracțiunii constă în entitățile materiale care reprezintă sistemele sau rețelele informatice (hardware – cabluri, servere, rețele etc.).
Accesul se face, adesea, de la distanță, prin diverse mijloace și prin intermediul unei rețele de telecomunicații. Infractorul este în măsură să obțină avantaje de pe urma lipsei de protecție sau a breșelor la nivelul securității pentru a penetra sistemul sau să găsească unele carențe în materie de proceduri. Pirații uzurpă în mod frecvent identitatea utilizatorilor legali, metodă deosebit de folosită în sistemele computerizate care pot fi penetrate prin utilizarea parolei.
,,Parolele” sunt adesea considerate, pe nedrept, ca fiind un dispozitiv de protecție împotriva accesului interzis. În realitate, piratul modern poate să depășească ușor orice dificultate recurgând la trei metode banale. Dacă reușește să descopere o parolă, el poate să plaseze un ,,cal troian” pentru a obține parolele altor utilizatori legali. Acest tip de program poate opera paralele cu funcția normală de securitate și este dificil de detectat. Intrusul poate să retragă ulterior, de la distanță, programul ce conține parolele furate.
Protecția prin parolă mai poate fi dejucată prin spargerea codurilor. Majoritatea bazelor de date soft declanșează o securitate prin parolă grație unui procedeu de transformare criptografică, prin care se schimbă cuvântul ales de către utilizator într-o serie matematică. Cea de-a treia metodă frecvent utilizată pentru accesul neautorizat la un sistem este cea a ,,trapei” care permite penetrarea prin puncte de intrare (trape) create în scopuri legale, de exemplu, pentru menținerea sistemului.
Pirații utilizează mesajele electronice pentru a-și comunica diverse cazuri și metode de infiltrare. Aceste schimburi de informații pot facilita infiltrările multiple într-un sistem din diverse puncte de pe glob, antrenând cheltuieli astronomice pentru victimă.
Dezvoltarea sistemelor moderne de telecomunicații a deschis noi posibilități de infiltrare. Telecomunicațiile personale s-au extins odată cu instalarea dispozitivelor celulare portabile. Delincvenții au reacționat copiind tehnicile la microprocesor.
Sistemele moderne de telecomunicații sunt la fel de vulnerabile la acțiunile delictuale. Serviciile de birotică, cum ar fi mesajul electronic și robotul telefonic, sunt, de fapt, sisteme informatice concepute pentru confortul utilizatorilor.
Asemeni celorlalte sisteme informatice, ele pot constitui obiecte ale abuzului de la distanță. Atunci când un operator încearcă să acceadă la un sistem, dacă este suficient de abil, el poate să se infiltreze în întreaga rețea a unui oraș. Obiectivul obișnuit în această acțiune este acela de a nu plăti telecomunicațiile, dar s-au mai descoperit și fraude cu un caracter de noutate în cazul cărora sistemele de telecomunicații au servit la acoperirea altor forme de activitate delictuală.
6. Intercepția neautorizată. Infracțiunea vizează o situație în care infractorul ia datele așa cum sunt, fără a putea să le manipuleze după voință. Intercepția neautorizată constă în intercepția fără drept și cu mijloace tehnice de comunicații cu destinație, cu proveniență și în sânul unui sistem sau al unei rețele informatice. Obiectul material al infracțiunii rezidă în suporturile materiale prin care se realizează comunicațiile și, mai ales, în transferul de date pe calea telecomunicațiilor, publice sau private. Comunicațiile pot să se deruleze în interiorul aceluiași sistem informatic, între două sisteme informatice aparținând aceleiași persoane, între două calculatoare comunicând unul cu altul sau între un calculator și o persoană.
Prin piraterie software se înțelege copierea, reproducerea, folosirea și fabricarea programelor pentru calculator protejate prin dreptul de autor.
Există cinci forme de bază ale pirateriei soft, toate la fel de dăunătoare:
1. Softlifting. Această formă de piraterie apare atunci când sunt realizate copii suplimentare într-o organizație sau de către persoane fizice. Schimbul de discuri între persoane (prieteni, asociați) se include în această categorie.
2. Hard Disk Loading. Se întâlnește la anumiți distribuitori de calculatoare, care încarcă ilegal programe pe discurile dure ale calculatoarelor, pentru a face oferta mai interesantă.
3. Contrafacere. Reprezintă duplicarea ilegală, vânzarea produselor protejate prin dreptul de autor, adeseori într-o formă care face ca acestea să pară legitime.
4. Bulletin Board Piracy (BBP). Această formă apare atunci când produsele protejate prin dreptul de autor sunt distribuite utilizatorilor conectați printr-un modem.
5. Închiriere. Această formă se întâlnește atunci când produsele soft sunt instalate pe un calculator care se închiriază sau sunt închiriate direct. Latura subiectivă. Reproducerea neautorizată a unui program pentru calculator va fi considerată infracțiune numai dacă făptuitorul a acționat cu intenție, directă sau indirectă.
8. Reproducerea neautorizată a unei topografii. Reproducerea neautorizată a unei topografii constă în reproducerea fără drept a topografiei protejate de lege a unui produs semiconductor sau în exploatarea comercială sau importul în acest scop, fără drept, a unei topografii ori a unui produs semiconductor fabricat cu ajutorul acestei topografii. Legea nr.16/1995, art.40, prevede următoarele:
,,Încălcarea drepturilor titularului, prin exploatarea fără autorizația acestuia, a unei topografii înregistrate, constituie infracțiune de contrafacere sau, după caz, de vânzare de produse contrafăcute și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la 50 la 100 lei. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate.
Pentru prejudiciile cauzate titularului, acesta are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun, iar produsele contrafăcute pot fi confiscate potrivit legii penale”. Obiectul material îl constituie semiconductorii în care se materializează topografiile protejate de lege. Prin topografie se înțelege o serie de imagini legate între ele, oricare ar fi modul de fixare sau codificare, reprezentând configurația tridimensională a straturilor ce compun un produs semiconductor, în care fiecare imagine reproduce desenul sau o parte a desenului unei suprafețe a produsului semiconductor în orice stadiu al fabricării sale. Ea este protejată dacă rezultă din efortul intelectual al creatorului său și nu este curentă în sectorul semiconductorilor. Un produs semiconductor reprezintă forma finală sau intermediară a oricărui produs constituit dintr-un strat de material semiconductor și din unul sau mai multe straturi de materiale conductoare izolante sau semiconductoare, straturile fiind dispuse conform unei configurații tridimensionale predeterminate și destinate să îndeplinească, exclusiv sau nu, o funcție electronică.
II LISTA FACULTATIVĂ
1. Alterarea de date sau de programe pentru calculator. Câmpul de aplicare autonomă a actelor calificate drept alterări sau modificări se află în corelație cu interpretarea celor care sunt desemnate cu termenul de daune, deteriorări etc. Obiectul material îl reprezintă suportul în care se materializează datele sau programele pentru calculator.
2. Spionajul informatic. Întreprinderile trebuie să lupte pe mai multe fronturi pentru a nu-și pierde banii din cauza deturnărilor de informații. Unul dintre cele mai importante domenii în care se manifestă criminalitatea informatică este furtul de informații comerciale sau, mai rar, informații guvernamentale. La noi în țară acest domeniu este foarte facil de penetrat, fiindcă managementul de personal aplicat de firmele românești nu promovează o politică de personal inteligentă. În țările puternic dezvoltate tehnologic, a fi spion informatic, sau mai bine-zis specialist în informații concurențiale (competitor intelligence), este o adevărată meserie.
Prin spionaj informatic, se poate înțelege obținerea prin mijloace ilegitime sau divulgarea, transferul sau folosirea fără drept ori fără nici o altă justificare legală a unui secret comercial sau industrial, în intenția de a cauza un prejudiciu economic persoanei care deține dreptul asupra secretului sau de a obține pentru sine sau pentru altul avantaje economice ilicite. Legislația referitoare la brevete, la drepturile de autor, la proprietatea industrială și la mărcile de fabrică este tot mai mult considerată ca fiind incapabilă să asigure protecția pe toate planurile a unui know-how prețios, precum și a competențelor tehnice și comerciale confidențiale. Dreptul penal clasic nu este suficient decât în anumite domenii: cele în care se aplică dispoziții ale dreptului penal referitoare la dreptul de proprietate sau destinate să protejeze securitatea națională ori secretele oficiale.
În domeniul comercial există secrete a căror păstrare este indispensabilă întreprinderii. De aceea, textul de lege menționează în mod expres două tipuri de secrete: secrete comerciale și secrete industriale. Obiectul material este reprezentat de entitățile materiale în care se concretizează secretele comerciale și industriale (discuri magnetice, compact, bandă magnetică etc.), pe care se pot afla date referitoare la liste de produse, de prețuri, de clienți etc.
3. Utilizarea neautorizată a unui calculator. Cazurile cunoscute de simplă utilizare neautorizată a sistemelor informatice (furtul de servicii informatice, furtul de timp-calculator) sunt rare, dar se estimează că numărul de cazuri nesemnalate este destul de ridicat. Principalii autori sunt dintre angajați, mai ales funcționari, cadre didactice și studenți. Utilizarea neautorizată a unui calculator constă în:
Utilizarea fără drept a unui sistem sau rețele informatice:
I. fie acceptând un risc notabil de a cauza un prejudiciu unei persoane cu drept de a utiliza sistemul sau de a aduce atingere sistemului ori funcționării lui,
II. fie în intenția de a cauza un prejudiciu persoanei cu drept de a utiliza sistemul sau de a aduce atingere sistemului ori funcționării lui,
III. cauzând, ca urmare, un prejudiciu persoanei care are dreptul de a utiliza sistemul sau aducând atingere sistemului ori funcționării lui.
4. Utilizarea neautorizată a unui program pentru calculator protejat. Autorul programului pierde ceea ce i-ar reveni de drept, dacă respectiva întreprindere ar fi achiziționat programul prin mijloace legitime. Legiuitorul național ar putea avea deci în vedere să extindă în mod expres la actele de utilizare neautorizată protecția dreptului civil și a dreptului penal, acordată programelor pentru calculator care pot fi protejate. Aceste rațiuni au condus la propunerea următoare: utilizarea fără drept a unui program pentru calculator protejat de lege și care este reprodus fără drept cu intenția fie de a obține un avantaj economic ilicit pentru sine sau pentru altul, fie de a cauza un prejudiciu titularului sus-menționatului drept.
Obiectul material constă în entitatea materială în care se concretizează programul pentru calculator protejat și care este utilizat fără drept.
frauda tip ,,salam” este ușor de încadrat infracțiunii de delapidare (art.295 Noul Cod Pen.) (Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.).
Odată cu începerea adoptării cadrului legal informațional au început să fie incriminate și alte fapte care până de curând erau nepedepsite cum ar fi:
Falsificarea instrumentelor de plată electronică – art. 24 din Legea nr. 365/2002, privind comerțul electronic – și constă în falsificarea, punerea în circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deținerea lor în vederea puneriil lor în circulație (se pedepesește cu închisoare de la 3 la 12 ani);
Deținerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică – art. 25 din Legea nr. 365/2002, privind comerțul electronic – care are următorul conținut: „Fabricarea ori deținerea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.
Falsul în declarații în vederea emiterii sau utilizării instrumentelor de plată electronică – art. 26 din Legea nr. 365/2002, privind comerțul electronic – și constă în declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei instituții bancare, de credit sau financiare ori altei persoane juridice autorizate să emită instrumente de plată electronică în vederea emitarii sau utilizării unui instrument de plată electronică, pentru sine sau pentru altul , când potrivit legii declarația servește pentru emiterea sau utilizarea acelui instrument (pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă);
Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos – art. 27 din Legea nr. 365/2002, privind comerțul electronic – efectuarea transferurilor de fonduri, altele decât cele ordonate sau retrageri de numerar prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, fără acordul titularului, instrumentului respectiv(alineatul 1); sau prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau date de identificare fictive (alineatul 2) ori transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare (alineatul 3) . Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 1 la 12 ani.;
Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos – art. 28 din Legea nr. 365/2002, privind comerțul electronic – acceptarea unui transfer de fonduri sau a unei retrageri de numerar cunoscându-se că este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimțământul titularului său este pedepsită cu închisoare de la 1 la 12 ani;
Efectuarea de operațiuni neautorizate într-un sistem informatic – art. 29 din Legea nr. 365/2002, privind comerțul electronic– „Acesul neautorizat într-un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”(alineatul 1). De asemenea transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic pentru uzul personal ori al terților se pedepsește cu închisaore de la 1 la 12 ani (alineatul 2). Iar modificarea, distrugerea parțială ori totală în mod neautorizat a informației stocate într-un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 15 ani (alineatul 3)
conform Art. 143 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de la 50 lei la 500 lei, dacă nu constituie o infracțiune mai gravă, fapta persoanei care:
a) pune la dispoziția publicului prin vânzare sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros ori cu titlu gratuit mijloace tehnice destinate ștergerii neautorizate sau neutralizării dispozitivelor tehnice care protejează programul pentru calculator;
b) refuză să declare organelor competente proveniența exemplarelor unei opere sau proveniența suporturilor pe care este înregistrată o prestație ori un program de radio sau de televiziune, protejate în temeiul prezentei legi, aflate în posesia sa în vederea difuzării.
Noul Cod Penal intrat in vigoare la 1 februarie 2014 preia si modifica textele ce incriminau infractiunile informatice principale, prevazute anterior de Legea 161/2003 si din alte legi, incriminand faptele dupa cum urmeaza:
Articolele 181 si 182 definesc intelesul notiunilor de Sistem informatic si Instrument de plata electronica
Titlul II – Infractiuni contra patrimoniului – Capitolul IV – Fraude comise prin sisteme informatice si mijloace de plata electronice (Art. 249 – Frauda informatică; Art. 250 – Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos; Art. 251 – Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos; Art. 252 – Sancționarea tentativei)
Titlul V – Infracțiuni de corupție și de serviciu – Cap. II
Infracțiuni de serviciu (Art. 302 – Violarea secretului corespondenței)
Titlul VI – Infracțiuni de fals – Cap. I
Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori (Art. 311 – Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată; Art. 313 – Punerea în circulație de valori falsificate; Art. 314 – Deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori;); Cap. III – Falsuri în înscrisuri (Art. 325 – Falsul informatic)
Titlul VII – Capitolul VI – Infractiuni contra sigurantei si integritatii sistemelor si datelor informatice (Art. 360 – Accesul ilegal la un sistem informatic; Art. 361 – Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice; Art. 362 – Alterarea integrității datelor informatice; Art. 363 – Perturbarea funcționării sistemelor informatice; Art. 364 – Transferul neautorizat de date informatice; Art. 365 – Operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice; Art. 366 – Sancționarea tentativei.)
Titlul VIII – Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială – Cap. I – Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice (Art. 374 – Pornografia infantilă)
Titlul IX – Infracțiuni electorale (Art. 388 – Frauda la votul electronic; Art. 391 – Falsificarea documentelor și evidențelor electorale;)
CONCLUZII
Din analiza datelor referitoare la criminalitatea informatică, putem evidenția următoarele tendințe de evoluție în viitor:
• Infracțiunile informatice devin din ce în ce mai frecvente. Societatea
informațională depinde din ce în ce mai mult de calculatoare,iar componentele
importante ale vieții sociale sunt coordonate de sisteme informatice. Ca o
consecință, atacurile prin intermediul și asupra acestora se vor înmulți.
• Infracțiunile informatice pot fi comise în zilele noastre , virtual,de orice persoană
și pot atinge, virtual, toate persoanele. Dacă sistemele informatice constituiau, la
apariția lor, un atribut al mediilor științifice, militare și guvernamentale, în ziua de
astăzi, datorită creșterii performanțelor corelată cu reducerea prețurilor, ele au
devenit disponibile pentru oricine.
• Infracțiunile informatice au un caracter din ce în ce mai mobil, și din ce în ce mai
internațional. Procesarea electronică a datelor este din ce în ce mai mult
convergentă cu domeniul telecomunicațiilor,infracțiunile informatice sunt în mare
măsură comise prin intermediul rețelelor de telecomunicații.
• Infracțiunile informatice și rețeaua Internet constituie în mod special o atracție
pentru grupările crimei organizate. Anonimitatea oferită de rețelele mondiale de
calculatoare, precum și metodele de criptare a transmiterii mesajelor prin
intermediul acestora, corelate cu imposibilitatea forțelor de menținere a ordinii
publice de a controla fluxul de informații prezintă avantaje deosebite pentru
grupările crimei organizate, inclusiv cele cu caracter transnațional.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Forme Conexe ale Criminalitatii Organizate (ID: 127926)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.