Formarea Contractului de Asigurare
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I
Aspecte generale privind contractul de asigurare
Secțiunea 1.1
Noțiunea de asigurare și definirea contractului de asigurare
Secțiunea 1.2
Caracterele juridice ale contractului de asigurare
CAPITOLUL II
Formarea contractului de asigurare
Secțiunea 1.1
Capacitatea
Secțiunea 1.2
Consimțământul
Secțiunea 1.3
Obiectul
Secțiunea 1.4
Cauza
Secțiunea 1.5
Clasificarea asigurărilor
CAPITOLUL III
Obligațiile părților
Secțiunea 1.1
Asiguratul
Secțiunea 1.2
Asigurătorul
CAPITOLUL IV
Încetarea contractului de asigurare
Secțiunea 1.1
Cazuri de încetare a contractului de asigurare
Secțiunea 1.2
Problema prescripției extinctive în materia contractului de asigurare
CAPITOLUL V
Studiu de caz
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Introducere
Conceptul de asigurare are o natură complexă. El trebuie aprofundat dintr-un întreit punct de vedere, adică juridic, tehnic și economic. Fiecare dintre aceste trei abordări are locul și importanța sa în analiza fenomenului asigurării. Cu toate acestea, nu putem defini asigurarea dacă nu subliniem că ea se realizează în realitate prin prisma elementului tehnic. Cele două componente fundamentale ale tehnicii clasice a asigurărilor sunt compensarea riscurilor prin organizarea unei mutualități și aplicarea statisticii.
Riscul este definit în dicționarul explicativ al limbii române ca posibiliatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă.
Riscul sau pericolul asigurat ”este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt expuse bunurile ori patrimoniul sau viața ori sănătatea unei persoane (de exemplu, incediu, inundație, moarte, despăgubirile datorate terților etc.). Caracterul de incertitudine al riscului asigurat se referă fie la posibilitatea producerii sale (de exemplu, un cutremur), fie la momentul (data) producerii sale, existând certitudinea că el se va produce, dar nu se prevedea la ce dată (ca în cazul morții unei persoane, care este un eveniment sigur că producere în viitor, dar incert ca dată). Dacă, datorită diferilor împrejurări, posibilitatea de a se produce riscul asigurat devine nulă, contractul de asigurare încheiat cu privire la un astfel de risc se reziliază de drept, întrucât îi lipsește un element esențial (exemplu: moartea unei persoane asigurate s-a produs înainte ca sigurarea să intre în vigoare).
Relația asigurare-risc este una de cauzalitate imediată: prezența unui risc a creat nevoie de asigurare. Modul în care acest mijloc de protecție a evoluț este strâns legat de evoluția civilizației umane, de fenomene demografice, economice și de modul în care catastrofele naturale au fost percepute de-a lungul timpului.
În doctrina asigurărilor întâlnim o serie de definiții care pun accentul fie pe aspectul tehnic, fie pe cel juridic al asigurării. Astfel, aspectul tehnic este scos în evidență într-o definiție a lui Chaufton, potrivit căreia, asigurarea reprezintă ”compensarea efectelor hazardului asupra patrimoniului omului prin mutualitatea organizată după legile statistice”. Din perspectivă tehnică, asigurarea reprezintă transpunerea în practică a unui impuls de natură profund altruistă. Astfel, mai multe persoane care sunt supuse acelorași riscuri se grupează pentru a-l despăgubi pe acela dintre ei care va suferi o pierdere de pe urma realizării acelor riscuri.
Potrivit opiniei lui J. Hemard, ”asigurarea nu trebuie să fie definită plasându-se succesiv pe fiecare din punctele de vedere economic, juridic și tehnic; toate trebuie să se combine și să intervină pentru a determina esență sa și câmpul său de aplicare”.
Unii autori abordează conceptul de asigurare den perspectivă economică, prin scoaterea în evidentă a funcției sale financiare și consideră că ”asigurarea, în forma cea mai simplă și mai des întâlnită în practică, constă în protecția financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă și variată de riscuri”.
Potrivit unor alte opinii, asigurarea trebuie definită atât din perspectiva asiguratului, cât și din perspectiva asigurătorului. S-a menționat astfel că, din punctul de vedere al asiguratului, asigurarea poate fi privită, atât ca o ”finanțare a unei pierderi, dacă fondurile vor fi disponibile pentru a acoperi consecințele financiare ale producerii riscului”, cât și o modalitate prin care două sau mai multe persoane combină diverse riscuri la care sunt supuse, plătind sume mici de bani în scopul constituirii unui fond din care vor fi despăgubite acelea care vor suferi o pagubă. Prin aceasta modalitate, asiguratul realizează o dispensare a riscului în sânul mutualității, un transfer al riscului de la individ la comunitate.
CAPITOLUL I
Aspecte generale privind contractul de asigurare
Secțiunea 1.1
Noțiunea de asigurare și definirea contractului de asigurare
În cadrul Legii nr. 32/2000privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, întâlnim definiții diferite pentru ”activitatea de asigurare” și pentru ”asigurare”. Potrivit art. 1 pct. 1 din lege, activitatea de asigurare este ”activitatea exercitată în și din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată”. Legiuitorul definește lato sensu ”activitatea de asigurare”, prin precizarea expresă a tipurilor deoperatiuni care pot fi desfășurate de către o societate de asigurare asutorizată să funcționeze în condițiile legii. Această definiție include și ceea de înțelegem sctricto sensu prin activitatea de asigurare, adică încheierea de contracte de asigurare și reasigurare.
Conform prevederilor art. 2 pct. 3 din aceeași lege, ”asigurarea” este considerată a fi ”operațiunea prin care asigurătorul constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri, și îi indemnizează pe aceia care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate și pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate”.
De această dată, legiuitorul abordează asigurarea din perspectivă financiară, reliefând funcția de repartiție a asigurării, care se defăsoară în dublu sens: de la asigurat la asigurător prn cumularea primelor de asigurare și constituirea unui fond de asigurare, și de la asigurător către asigurat, prin plata despăgubirilor la ivirea riscurilor asigurare.
Scopul asigurării este de a combate efectele adverse ale riscului și de a asigura o adevărată protecție financiară. Observăm, că acest deziderat se realizează prin aplicare principiului mutualității și dispersia riscului.
Asigurarea a apărut astfel din nevoia acută de protecție pe care o resimte omul în fața unor evenimente pe care nu le poate prevedea și nici nu le poate depăși exclusiv prin forțe proprii. Privit izolat, omul este foarte vulnerabil, fapt care îl menține într-o stare de insecuritate care, moral, iar economic, este nefastă.
În România, activitatea de asigurare se desfășoară sub forma asigurărilor de viață și a celor generale, facultative sau obligatorii, precum și a operațiunilor de reasigurare (art. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România).
Subiectele de drept care sunt îndreptățite să desfășoare activități de asigurare sunt:
persoane juridice române: societățile comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare sau de reasigurare, societăți mutuale, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) potrivit procedurii reglementate la art. 12 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor;
sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terț;
sucursala unei societăți de asigurare sau a unei societăți mutuale dintr-un stat membru, care a primit autorizație de la autoritatea competentă a statului de origine.
În România, acitivitatea de asigurare-reasigurare se poate desfășura și prin mijlocirea intermediarilor de asigurări (brokerul de asigurare, asistentul în brokeraj, agentul de asigurare, subagentul sau agentul de asigurare subordonat), care desfășoară activitate de intermediere în schimbul unui comision sau unei remunerații, fiind autorizați sau înregistrați în condițiile legii. În sensul art. 2 pct. 58 din Legea nr. 32/2000, prin noțiunea de agent de asigurare se înțelege persoana fizică sau juridică, împuternicită, în baza autorizării unui asigurător ori reasigurător, să încheie în numele și în contul asigurătorului sau reasigurătorului, contracte de asigurare ori de reasigurare cu terții, conform condițiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurător, broker de asigurare și/sau de reasigurare.
Potrivit art. 146 din Legea de aplicare, ”contractul de asigurare este supus legii în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, a certificatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz”.
Art. 2.199. alin. (1) NCC, ”prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit”.
În doctrină s-a formulat remarca potrivit căreia, ”spre deosebire de vechea reglementare (definiția prevăzută de art. 9 din Legea nr. 136/1005 – n.n.), avem o completare a definiției contractantului asigurării, în sensul că acesta poate fi contractant și pentru alte asigurări decât acelea de persoane, respectiv pentru bunuri sau activități ale acesteia. Această completare nu face altceva decât să consacre legislativ ceea ce în asigurări se practică deja”.
Contractul de asigurare trebuie să conțină o serie de clauze minimale, clauze la care face referire art. 2201 NCC. Prin reglementarea la nivel de lege a conținutului principal al oricărui contract de asigurare, legiuitorul a urmărit să creeze, ca și în cazul altor contracte (contractul de arendare, contractul de încheiere a locuințelor) un contract-cadru, cu un conținut pe cât posibil standardizat, ușor de interpretat și de executat.
Art. 2.201 alin (1) ”polița de asigurare trebuie să indice cel puțin:
numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părților contractante, precum și numele beneficiarului aigurării, dacă acesta nu este parte la contract;
obiectul asigurării;
riscurile ce se asigură;
momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului;
primele de asigurare;
sumele asigurate.
Legiuitorul a prevăzut, ad probationem, necesitatea formei scrise a oricărui contract de asigurare, derogând în mod expres de la regulile atât ale dreptului comun, cât și de la cele în materie de probă a obligațiilor comeciale, în sensul că el nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă. Doar în caz de forță majoră sau de caz fortuit, când documentele au dispărut și nu poate fi obținut un duplicat, proba contractului de asigurare se va putea face cu orice mijloc, conform art. 2200 alin. (1) NCC. În mod obișnuit, proba acestui tip de contract se poate face prin emiterea și trimiterea unui document de asigurare, cum ar fi polița sau certificatul de asigurare emis și semnat de asigurător ori cu not de acoperire emisă și semnată de brokerul de asigurare [art. 2200 alin (2)]. Documentele care atestă încheierea unui contract de asigurare pot fi semnate și cerificate prin mijloace electronice [alin. (3) al art. 2200].
Documentul prin care se constată încheierea unui contract de asigurare poate fi nominativ, la ordin sau la purtător (art. 2202). El poartă numele de polița de asigurare și face parte, în opinia noastră, deși legea nu o prevede, din categoria titlurilor de legitimare, asemănătoare titlurilor comerciale de valoare (de credit) cauzale, întrucât ace În mod obișnuit, proba acestui tip de contract se poate face prin emiterea și trimiterea unui document de asigurare, cum ar fi polița sau certificatul de asigurare emis și semnat de asigurător ori cu not de acoperire emisă și semnată de brokerul de asigurare [art. 2200 alin (2)]. Documentele care atestă încheierea unui contract de asigurare pot fi semnate și cerificate prin mijloace electronice [alin. (3) al art. 2200].
Documentul prin care se constată încheierea unui contract de asigurare poate fi nominativ, la ordin sau la purtător (art. 2202). El poartă numele de polița de asigurare și face parte, în opinia noastră, deși legea nu o prevede, din categoria titlurilor de legitimare, asemănătoare titlurilor comerciale de valoare (de credit) cauzale, întrucât acestea dau dreptul posesorului lor, la împlinirea riscului asigurat sau la expirarea duratei, să pretindă de la asigurătorul debitor contraprestației la care acesta s-a îndatorat prin contractul de asigurare.
Secțiunea 1.2
Caracterele juridice ale contractului de asigurare
Stabilirea și analizarea caracterelor juridice ale unui contract sunt absolut necesare pentru configurarea să juridică, pentru determinarea esenței sale și pentru delimitarea sa de celelate contracte.
Contractul de asigurare prezintă o serie de caractere juridice a căror analiză este esențială pentru a putea înțelege reglementările ce se referă la încheierea contractului de asigurare, interpretarea și legea aplicabilă acestui contract, precum și drepturile și oblogatiile părților.
Contractul de asigurare este un contract numit, a cărui specificitate este subliniată de existența unei legislații particulare. Astfel, după cum s-a remarcat, „acest caracter are importantă în ceea ce privește regimul juridic al contractului de asigurare. Așa fiind, părțile nu sunt obligate să cuprindă în conținutul contractului toate clauzele ce rezultă din actele normative ce îi sunt aplicabile, căci, în măsura în care nu au derogat de la normele supletive prevăzute, reglementare legală le va fi aplicabilă în mod complet și automat”.
Este un contract sinalagmatic. Aceste caracter al contractului de asigurare rezultă chiar din definiția pe care legiuitorul o dă acestui contract, obligațiile asiguratului și asigurătorului fiind reciproce și interdependente. Cauza fiecărei obligații o constituie executarea obligației corelative. Asiguratul plătește prima de asigurare cu scopul de a fi despăgubit la producerea sinistrului, iar asigurătorul își asumă preluarea riscului la care este expus asiguratul, întrucât, din primele încasate constituie un fond tocmai pentru a acoperi aceste riscuri, pe baza principiului mutualității.
Deoarece asigurătorul își va executa obligația asumată prin contract numai după producerea evenimentului asigurat, fenomen viitor și imprevizibil, caracterul interdependent al obligațiilor prezintă anumite particularități. Drepturile și obligațiile celor două părti pot fi împărțite în raport cu data producerii evenimentului asigurat în două grupe: drepturi și obligații pe care le au părțile contractului de asigurare până la data ivirii riscului asigurat și drepturi și obliagatii pe care le au asiguratul și asigurătorul, după producerea prejudiciului.
Pornind de la acestă distincție ăn ceea ce privește drepturile și obligațiile părților în raport cu momentul producerii riscului, se poate observa că asiguratul este cel care trebuie să-și îndeplinească mai întâi obligațiile contractuale asumate, doarece reciprocitatea obligațiilor, esențială în contractele sinalagmatice, nu va putea funcționa decât în măsura în care asiguratul și-a executat îndatorirea principală izvorâtă din contract, constând în plata primei de asigurare.
Într-adevăr, înainte de producerea evenimentului asigurat, asigurătorul nu are nicio obligație legată de conținutul raportului juridic de asigurare, ci doar simple îndatoriri, ca de exemplu, eliberarea, la cerere, a duplicatului documentului de asigurare, a certificatelor de confirmare a asigurării, chitanțe sau facturi pentru prima de asigurare plătită. Calitatea de creditor al indemnizației de asigurare nu se poate naște decât la data producerii evenimentului asigurat. Colerativ, producerea riscului asigurat reprezintă monentul nașterii obligațiilor contractuale ale asigurătorului, obligații consitionate de plată primei, anterior survenirii acestui eveniment imprevizibil.
Este un contract consensual, chiar dacă pentru proba să se cere numai forma scrisă, respectiv proba cu alte înscrisuri, acordul de voința al parților fiind suficient pentru nașterea să valabilă.
Contractul de asigurare are un caracter aleatoriu, întrucât fiecare dintre părti are atât șanse de câștig, cât și risc de pierdere, existenta și și/sau întinderea obligației de despăgubire a asigurătorului este dependentă de o condiție suspensivă cazuală sau de un termen incert cât privește data la care se va produce evenimentul ce constituie riscul asigurat. Riscul preluat în sarcina sa de către asigurător este un eveniment viitor, imprevizibil, independent de voința părților. La încheierea contractului niciuna din părti nu poate ști în ce măsură va avea de câștig sau va suferi o pierdere de pe urma derulării acestui contract. Incertitudinea riscului se poate referi la faptul producerii lui (implicit și la momentul producerii), (incertus an, incertus quando), caz specific asigurărilor generale sau de non-vointă, sau numai la momentul producerii sale, situație specifică asigurărilor de viață, când faptul producerii (decesul) este de necontestat (certus an, incertus quando).
Este un contract oneros, întrucât fiecare dintre părti urmărește să își procure câte un folos material (patrimonial). Asiguratul urmărește să obțină o protecție din partea asigurătorului, exprimată prin despăgubire sau sumă asigurată, iar asigurătorul, urmărește, la rândul său, obținerea unor beneficii, în cazul în care riscul nu se produce.
Este importantă corelarea caracterului oneros cu cel aleator al contractului de asigurare, întrucât părțile își asumă de la început șansa câștigului sau riscul pierderii. Contracul nu-și va pierde caracterul oneros în cazul în care riscul nu se produce, întrucât esențială este intenția părților în momentul încheierii contractului, aceea de a obține un folos patrimonial dacă evenimentul se va produce (în cazul asiguratului) sau nu se va produce (în cazul asigurătorului).
Caracterul oneros al contractului nu împiedică existența unei libertăți din partea asiguratului către terțul beneficiar, în special în asigurările de bunuri care îmbracă forma stipulației pentru altul. Intenția liberală privește raportul dintre contractul asigurării și beneficiaru și nu raportul dintre asigurat și asigurător.
Este un contract având caracter de unicitate, întrucât pe întreaga lui durată de existentă este unic, chiar dacă executarea acestuia este eșalonata pe termene. „Unicitatea contractului de asigurare dă naștere la consecințe juridice importante: pe timpul valabilitații sale, contracul este guvernat de condițiile stabilite la momentul încheierii: calculul primei anuale se face de asigurător raportându-se la întreaga durată a contractului.
Contracul de asigurare face parte din grupul contractelor cu executare succesivă fără să putem vorbi însă de o repetabilitate, de o succesiune necesară executării unor prestații, ci, mai degrabă de executarea lor continuă, în timp, pe durata prevăzută în contract, similar unui contract de încheiere a locuinței.
Este un contract cu executare succesivă (plata primelor de asigurare de către asigurat, de regulă, se face periodic, iar pe întreaga durată a contractului asigurătorul îi oferă asiguratului protecția juridică avută la încheierea contractului).
Este un contract de adeziune, având în vedere faptul că părțile nu sunt libere să negocieze orice clauză și nu oricum, ci numai în limitele legii (această caracteristică este proprie atât contractelor de asigurare facultativă, cât și contractului de asigurare obligatorie pentru răspundere civilă).
Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule, precum și cel pentru asigurarea locuințelor împotriva cutremurelor, incendiilor și inundațiilor sunt contracte forțate, întrucât atât asiguratul, cât și asigurătorul sunt obligați să le încheie, sub sancțiunea unor amenzi contravenționale substanțiale.
Este un contract având ca obiect obligații de a da și este translativ de proprietate (transmite proprietatea sumelor de bani reprezentând primele de asigurare de la asigurat la asigurător și, în cazul producerii riscului asigurat, a indemnizației de asigurare de la asigurător la asigurat).
Este un contract prin care se asigură conservarea unor bunuri (în accepțiunea de drepturi asupra unor bunuri sau valori) și prin care se contribuie la bună administrare a unui patrimoniu.
CAPITOLUL II
Formarea contractului de asigurare
Secțiunea 1.1
Capacitatea
Părțile contractante sunt asiguratul și asigurătorul.
Asigurătorul este societatea comercială obligată a plăti anumite sume de bani (indemnizația de asigurare) la realizarea evenimentului prevăzut în contractul de asigurare. Aceste societăți (S.A. sau S.R.L.) se pot constitui numai cu avizul prealabil al Oficiului de supraveghere de activități de asigurare și reasigurare din Ministerul de Finanțe.
Asiguratul este persoana fizică său persoana juridică care intră în raporturi juridice cu asigurătorul prin încheierea contractului de asigurare.
De regulă asiguratul are și calitatea de parte contractantă și este titularul interesului asigurat ori persoana asupra căreia poartă asigurarea (riscurile vizând patrimoniul său său persoana să) și totodată titularul indemnizației de asigurare în ipoteza survenirii cazului asigurat.
De menționat că sunt asimilate părților contractante și următoarele categorii de persoane: agentul de asigurare și brokerul de asigurare.
Agentul de asigurare este o persoană fizică sau juridică abilitată în baza autorizării uui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele și în contul asigurătorului contracte de asigurare cu terții (art. 2 pct. 6 din Legea 32/2000).
Brokerul de asigurare este persoana juridică română sau străină, autorizată în condițiile legii, care, pentru clienții săi, negociază sau încheie contracte de asigurare și acordă alte servicii în legătură cu protecția împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor (art. 2 pct. 6 din Legea 32/2000).
Potrivit art. 1179 NCC, condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:
1.capacitatea de a contracta;
2.consimțământul părților;
3.un obiect determinat și licit;
4.o cauză licită și morală.
Cu privire la capacitatea de a încheia un contract de asigurare, este de reținut că, deși acest tip de contract este unul prin care se asigură conservarea bunurilor și evitarea unor pierderi patrimoniale, persoana fizică, ce îl încheie (în calitate de contractant) trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, respectiv minorii (asistați sau reprezentați) să aibă încuviințarea instanței de tutelă, dacă este cazul, întrucât plata primelor este o operațiune de dispoziție patrimonială (act de dispoziție). Distingem între capacitatea juridcă a asigurătorului și ce a asiguratului.
În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 32/2000, activitatea de asigurare se grupează între asigurări de viață și asigurpri generale. Un asigurător poate desfășura numai una dintre cele două categorii de asigurări. Se observă că, de la lege, capacitatea de exercițiu a asigurătorilor este specializată în raport de obiectul de activitate propus, respectiv de asigurările precticate. Mai exact, un asigurător care are în obiectul de activitate practicare asigurărilor de viață nu va putea încheia contracte pentru asigurări din categoria asigurărilor generale, cum tot altfel nici asigurătorul de asigurări generale nu va putea încheia asigurări de viață.
Capacitatea juridică a asiguratului este reglementată în art. 1180 NCC, „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”. Așadar, capacitatea de a contracta a asiguratului, ca element de validitate al contractului de asigurare, reprezintă regulă, iar incapacitatea excepția. Legislația în domeniul asigurărilor nu conține reguli speciale relative la capacitatea de a contracta a asiguratului, de unde consecința că se vor aplica reglementările dreptului comun în materie.
Persoanele fizice care au împlinit vârsta de 14 ani pot încheia singure contracte de asigurare fără încuviintatea reprezentanților legali. Situația minorului căsătorit este reglementată în art. 39 NCC care prevede: „(1) Minorul dobândește, prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu. (2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de buna-credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu”.
Codul civil consacră o capacitate anticipată persoanei fizice, dobândită în anumite situații speciale expres reglementate de acesta. Asfel, potrivit dispozițiilor art. 40. „Pentru motive temeinice, instanță de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scopt vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie”. O mare însemnătate pentru contractul de asigurare o au prevederile art. 43 alin (3) NCC, „persoana lipsită de capacitate de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor”.
Secțiunea 1.2
Consimțământul
Încercând o definiție a consimțământului, acesta poate fi privit în două sensuri.
Lato sensu, consimțământul desemnează acordul de voința al parților dintr-un contract, care constituie baza contractului și a obligațiilor năascute prin încheierea acestuia.
Stricto sensu prin consimțământ se înțelege manifestarea unilaterală de voință, voința exteriorizată a unei părti, prin care se manifestă acceptarea propunerii de a contracta a celeilalte părti.
Condițiile consimțământului
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să întruneaască următoarele condiții:
1.să emane de la o persoană cu discernământ;
2.să fie dat cu intenția de a se obliga;
3.să fie exteriorizat;
4.să nu fie afectat de vreun viciu;
5.fiind, alături de cauză, parte integrantă a voinței, el trebuie să fie cuprins într-o voința liberă și conștientă.
Aceste condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ și simultan.
Condițiile de valabilitate ale consimțământului sunt reglementate de art. 1.204 NCC, care prevede: „Consimțământul parților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză”.
Lipsa discernământului duce la anularea contractului conform art. 1.205, alin. (1) NCC, „Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic într-o stare care o punea în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale”.
În domeniul asigurărilor, viciile de consimțământ sunte destul de rare.
Eroarea
Este reglementată de art. 1.207, alin (1) din NCC: „Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa, sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului”. În conformitatea cu același articol, alin (2) din NCC, eroarea este esențială:
-când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
-când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părti în absența căreia contractul nu s-ar fi putut încheia;
-când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
-eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței parților, pentru încheierea contractului;
-eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința parților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
În cazul contractului de asigurare, eroarea ar fi esențiala când ar cădea asupra aspectelor precum formă sau tipul de asigurare contractată, întinderea primelor de asigurare, indemnizația cuvenită în momentul survenirii cazului asigurat etc.
Astfel, nu trebuie să fie vorba de o eroare rezonabilă, conform art. 1.208 NCC, care dispune: „(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligente rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibilile și previzivile”. Deși au un caracter tehnic pronunțat, principalele reglementări din domeniul asigurărilor nu pot fi ignorate de către asiguratul de răspundere civilă sau de către contractantul unei astfel de asigurări.
În conformitate cu dispozițiile actualului Cod civil, nulitatea contractului nu vă oprea nici în cazul eorii asumate, adică acea eroare însușită, acceptată de către cel care o invocă. Potrivit art. 1.209 NCC, „Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
Tot astfel, nu atrage nulitatea contractului nici eroarea eroarea de calcul cu prilejul perfectării contractului între părti. Art. 1.210 din NCC, prevede: „Simplă eroare de calcul, nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, în afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricărei dintre părti”. Acestă reglementare este foarte importantă pentru contractul de asigurare, deoarece obiectul asigurării poartă asupra bunurilor și valorilor sociale pentru care se percep sume de bani cu titlu de prime de asigurare și este posibil ca în momentul perfectării contractului să apară anumite erori de calcul asupra valorii bunului asigurat, asupra primelor de asigurare, adurate de valabilitate a contractului, fapt ce determină rectificarea contractului de asigurare prin înlăturarea erorii în care au fost părțile cu ocazia negocierii contractului.
În Noul Cod civil este reglementată eroarea de comuncare sau de transmitere prin art. 1.211, care prevede: „Dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voința ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distantă”. Această prevedere are urmări importante pentru sistemul asigurărilor, pentru că, majoritatea contractelor de asigurare se încheie prin intermediarii în asigurări. De asemenea, majoritatea asigurărilor se perfectează prin completarea unui chestionar de către asigurat prin care, asigurătorul, interoghează potențialul asigurat în legătură cu principalele aspecte ale formei de asigurare ce urmează a fi încheiată. Pe lângă efectele clasice ale erorii, aceleași consecințe se vor produce când contractul de asigurare s-a încheiat prin mijlocirea intermediarilor specializați în asigurări sau când contractul a fost încheiat prin mijloace de comunicare la distantă, iar eroarea privește calculul unor elemente ale contractului, sau este vorba de o eroare scuzabilă sau o eroare asumată de către oricare dintre părțile raportului juridic de asigurare.
Invocarea erorii cu bună-credință, art. 1.212 NCC, „Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigentelorbunei-credinte”.
Noul Cod civil reglementeză posibilitatea posibilitatea de remediu a situației juridice creată prin contractul afectat de viciul erorii și nu doar al desființării. Astfel art. 1.213, stipulează următoarele: „(1) Dacă o parte este întreptătită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contracul așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l-a înțeles această din urmă parte. (2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care parte îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractul și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, celalată parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la dată când a fost notificată ori de la dată când i s-a comunicat cerera de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare. (3) Dacă declarația a fost făcută și comunicată partii aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obține anularea este stins și notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte”.
Violența
Potrivit prevederilor art. 1.216, alin. (1), „Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept de celaltă parte sau de un terț”.
Violența, îndeplinind condițiile de a fi determinată pentru încheierea contractului, injustă, nelegitimă și ilicită, este greu de presupus că poate fi întâlnită în activitatea practică.
Violenta săvârșită de un terț, este reglementată de art. 1.1220 NCC: „(1) Violenta atrage anularea contractului și atunci când este exercitată de un terț, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat, cunoștea, sau după caz, ar fi trebuit să cunoască violenta săvârșită de către terț”. (2) Independent de anularea contractului, autorul violentei răaspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”.
Dolul
Cel mai frecvent dintre viciile de consimțământ este dolul, în special dolul prin reticentă. Dolul a suferit anumite modificări prin adoptarea noului Cod civil.
Astfel, potrivit art. 1.214: „(1) Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părti ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. (2) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anulare contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială. (3) Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilate părti. (4) Dolul nu se presupune”.
În cazul dolului comis de un terț, art. 1.215, alin. (1) „Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuie să cunoască dolul la încheierea contractului. (2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”.
Principiile care guvernează dolul ca viciu de consimtămât al actului juridic de drept comun sunt concentrate și reglementate și în contractul de asigurare, cu o configurație specifică.
Potrivit art. 2.204 NCC, în afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declarație inexactă sau de reticentă făcută cu rea-credința de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire la împrejurările care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu își dea consimțământul ori să nu îl dea în aceleași condiții, chiar dacă declarația sau reticenta nu a avur influentă asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân asigurătorului, care, de asemenea, poate cere și plate primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoștință de cauza de nulitate.
Alin. (2), al aceluiași articol, prevede că „declarația inexistentă sau reticenta din partea siguratului ori a contractuantului asigurării a cărui rea-credința nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea declarației inexacte sau a reticentei are lor anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menține contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestui din urmă partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcționează. Atunci când constatarea declarației inexacte sau a reticentei are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizația se reduce în raport cu proporția dintre nivelul primelor plătite și nivelul primelor ce ar fi trebuie să fie plătite”.
Așadar, în cazul în care asiguratul ascunde, cu rea-credința, anumite aspecte ce privesc bunul său valoarea socială asigurată ce urmează să se asigure și care sunt esențiale pentru încheierea contractului, atunci ne aflăm în prezența dolului din partea asiguratului.
Secțiunea 1.3
Obiectul
Codul civil actual face distincție între obiectul contractului și obiectul obligației. Astfel potrivit prevederilor art. 1.225, alin. (1) „Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părti, astfel cum aceasta reiese din ansamblu drepturilor și obligațiilor contractuale. (2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute. (3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Obiectul obligației este reglementat de art. 1.126, potrivit căruia: „Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul. (2) Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit.
Contractul de asigurare are ca obiect operațiunea juridică de asigurare – în sens juridic, de asumare a riscurilor patrimoniale – a unor bunuri sau persoane împotriva diverselor riscuri, respectiv suportarea de către asigurător, în limitele sumelor asigurate, a sumelor pe care poate fi obligat să le plătească asiguratul unor terțe persoane, în temeiul răaspunderii sale civile delictuale sau contractuale, determinată de faptele sale și/sau de bunurile sau persoanele pe care le are în pază, respectiv sub îndrumare, în condițiile plătii de către asigurat a primelor de asigurare convenite.
Deci, în esență, din punctul de vedere al asiguratului, obiectul obligației sale celei mai carecteristice îl constituie asumarea obligației de a plăti primele de asigurare, pentru a putea obține angajarea obligației asigurătorului de a-i plăti indemnizația de asigurare în cazul producerii riscului asigurat.
Din punct de vedere al asigurătorului, obiectul obligației sale cele mai caracteristice constă în asumarea îndatoririi de a plăti indemnizația de asigurare asiguratului sau contractantului asigurării, în cazul producerii riscului asigurat, sub condiția plătii primelor de asigurare convenite.
Obiectul juridic al obligațiilor părților contractante, în cadrul oricărui contract de asigurare așadar, are în vedere prestațiile reciproce la care se îndatorează părțile contractante, pentru a-și realiza scopul diresct și cel indirect urmărit de fiecare dintre ele prin încheierea unui contract de asigurare.
Atât obiectul contractului de asigurare, cât și obiectul obligațiilor parților trebuie să îndeplinească condițiile din dreptul comun, în sensul că acestea trebuie să existe, să fie determinate ori determinabile, să fie posibilie, și să fie licite și morale.
Există anumite bunuri și valori sociale care nu pot constituie obiect al asigurării, cum ar fi: bunurile rezultate din săvârșirea unei infracțiuni, amenzile de orice fel, activitățile ilicite.
Secțiunea 1.4
Cauza
Cauză sau scopul contractului poate fi definită ca fiind obiectul urmărit de una sau ambele părti la momentul încheierii contractului. Ea este o condiție de fond, esențială și generală a contractului. Împreună cu consimțământul, ea formează voința juridică.
Noțiunea de cauză este definită de art. 1.235 din NCC, conform căruia „cauza este motivul care determină fiecare parte să încheiei contractul”.
Cauză trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
-să existe;
-să fie reală;
-să fie licită;
-să fie morală.
Sancțiunea lipsei cauzei sau a cauzei ilice ori morale este prevăzută în art.1.238 din NCC, „(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce ale efecte juridice. (2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuie s-o cunoască”.
Proba cauzei este reglementată de art. 1.239 din NCC, astfel: „(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauză nu este expres prevăzută. (2) Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară”.
În cazul contractului de asigurare, se susține că, prin cauza acestuia se înțelege scopul urmărit de părțile contractante. Astfel, scopul imediat este șansa de câștig sau de pierdere pe care părțile o pot aveam în urma producerii evenimentelor incerte și viitoare ce au fost asigurate; scopul imediat este diferit pentru fiecare dintre părțile contractului de asigurare.
Scopul imediat al asiguratului este dat de dorința de a obține acoperirea eventualelor pagube pe care le-ar putea suferi el însuși sau pe care le-ar crea terților păgubiți. În ceea ce în privește pe asigurător, scopul imediat este acela de acumulare a cât mai multor sume de bani și fructificare lor în vederea obținerii de profit.
O cauză ilicită în cadrul contractului de asigurare poate fi împrejurarea în care, asiguratul încheie asigurarea cu intenția vădită de a asigura survenirea cazului asigurat, sau în materia răspunderii civile cu intenția de a produce o pagubă prin fapta sa delictuală unui terț. Într-o astfel de situație, în care asiguratul avea intenția producerii unor pagube în momentul încheierii contractului de asigurare, constituind motivul pentru care s-a încheiat asigurarea, cauza este imorală. În cazul în care se contată o astfel de intenție, contractul de asigurare este lovit de nulitate, iar producerea cazului asigurat nu va naște niciun fel de obligație în sarcina asigurătorului. Sarcina probei revine asigurătorului , deoarece bună credință operează în favoarea asiguratului.
Secțiunea 1.5
Clasificarea asigurărilor
În funcție de natura juridcă a raporturilor de asigurarea: asigurările comerciale (pentru ambele părti) și asigurări mixte (faptă de comerț petrun una dintre părti și civilă pentru celaltă parte) deci comercial-civile.
Asigurările prin efectul legii care se realizau în condițiile prevăzute de lege – Decretul 471/1971, au încetat să-și producă de la 01.02.1996 data intrării în vigoare a noii legi a asigurărilor.
De la această dată toate asigurările au devenit contractuale, societățile de asigurare fiind obligate să plătească indemnizație de asigurare (despăgubiri sau suma asigurată) numai dacă creditorul indemnizației dovedește încheierea și validitatea contractului de asigurare în condițiile legii.
După modul în care iau naștere, asigurările contractuale pot fi facultative. Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătescă asigurătorului o anumită sumă de bani (prima de asigurare) iar asigurătorul se obligă ca, în ipoteza survenirii cazului asigurat, să plătească asiguratului ori terțului beneficiar, indemnizația de asigurare – despăgubire sau sumă asigurată – în condițiile stabilite în contract și asigurări obligatorii (singura asigurare obligatori este asigurarea de răspundere civilă obligatorie).
Asigurările facultative sunt cele în care raporturile dintre părti, deci drepturile și obligațiile fiecărei părti se stabilesc prin contracte de asigurare.
Asigurările obligatorii, raporturile se stabilesc tot prin contractele dintre părti, numai că ambele părti au obligația legală de a încheia contractul, iar dreptul și obligația parților rezultând din contractul încheiat sunt stabilite de lege.
După obiectul asigurării sunt asigurări de persoane care au ca obiect un atribut al persoanei fizice. Acest tip de asigurare nu are caracter de despăgubire, reprezentând o măsură de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani, asigurări de bunuri – obiectul îl consituie anumite bunuri: construcție, autovehicul, pentru caz de pierdere, furt sau alte evenimente, asigurarea de răspundere civilă – obiectul constă în valoarea patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terțe persoane pentru care răspunde potrivit legii.
De asemenea avem asigurări de răspundere civilă – acoperă paguba produsă în patrimoniul unui terț printr-o faptă a asiguratului care determină instituirea unei răspunderi a acestuia din urmă fată de terț. Asigurările de credite și garanții, asigurări de pierderi financiare și alte asigurări.
Această clasificare a asigurărilor rezultă implicit din structura Legii nr. 136/1995, care cuprinde în secțiuni distincte asigurările de bunuri, de persoane și de răspundere civilă. Legea nr. 172/14 mai 2004 care a completat Legea nr. 136/1995 include într-o secțiune separată, asigurările de credite și garanții și asigurările de pierderi financiare.
În funcție de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurări directe, coasigurare, asigurarea mutuală.
În asigurarea directă, raportul de asigurare ia naștere între asigurător și o altă persoană fizică sau juridică, care are calitatea de asigurat. Tot asigurare directă este și coasigurarea în care există mai mulți asigurători.
Reasigurarea reprezintă o asigurare a asigurătorului direct, ambele părti fiind societăți comerciale de asigurare. Reasigurătorul, în schimbul primei de reasigurare, contribuie corespunzător cu riscurile preluate la suportarea indemnizațiilor de asigurare pe care reasiguratul le plătește la producerea evenimentului care a făcut obiectul reasigurării.
Reasigurarea contribuie deci, la o mai mare dispersare a riscurilor.
După locul unde își au domiciliul sau sediul părțile, avem asigurări interne și internaționale. Cele interne nu conțin elemente de extraneitate, ceea ce înseamnă că părțile contractante, obiectul asigurării, riscul, etc. se află sau se produc pe teritoriul aceluiași stat. Asigurările externe, conțin un element de extraneitate reprezentat prin aceea că, fie domiciliul asiguratului, fie locul producerii riscului sau locul unde se află bunul asigurat, etc. se găsesc într-o altă tară decât aceea în care s-a încheiat contractul.
CAPITOLUL III
Obligațiile părților
Secțiunea 1.1
Asiguratul
Calitatea de asigurat o poate avea orice persoană fizică sau juridică care are un interes în ce privește protecția pe care o oferă asigurătorul la producerea unui risc ce îi afectează patrimoniul. În asigurarea de bunuri, asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. Prin urmare, asiguratul este totdeauna persoana asupra patrimoniului căreia planează riscul. Calitatea de asigurat este specifică și nu poate fi redusă simplist la cea de contractant sau de beneficiar al asigurării.
Contractul de asigurare poate fi încheiat și de altă persoană decât asiguratul. De exemplu, persoana care încheie contractul de asigurare de răspundere civilă poartă denumirea de contractant al asigurării, iar persoana a cărei răspundere s-a asigurat se numește persoană cuprinsă în asigurare. Astfel, potrivit art. 2.199 alin. (2) din NCC, „Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau activități ale acesteia și se obligă fată de asigurător să plătescă prima de asigurare”.
Art. 2.223 alin. (1) din NCC, prevede: „În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătescă o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii fată de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”.
În polița de asigurare de persoane poate fi indicat un beneficiar al asigurării. Beneficiarul poate fi determinat și ulterior încheierii contractului de asigurare printr-o declarație scrisă și comunicată societății de asigurare. Ca efect a stipulației pentru altul, beneficiarul dobândește un drept direct, care trece în patrimoniul său în virtutea stipulației ratificate, însă nu poate fi ținut de obligațiile contractuale periodice sau continue, aceste rămân în continuare în sarcina asiguratului.
Printre obligațiile asiguratului se numără: plata primelor de asigurare, întreținerea bunului asigurat, comunicarea producerii riscului asigurat, luarea măsurilor de limitare a pagubei în cazul survenirii evenimentului asigurat, declararea existenței altor asigurări pentru același bun.
Obligația esențială a asiguratului în temeiul unui contract de asigurare este plată primelor de asigurare. Plata primelor de asigurare aferente contractului de asigurare de bunuri nu este supusă niciunei reglementări speciale.
Un caracter esențial al obligației de plată a primei de asigurare reiese dintr-o definiție a primei de asigurare, întâlnită în doctrină, potrivit căreia, prima este „suma de bani privită ca obligație a asiguratului, care se plătesye anticipat asigurătorului pentru ca acesta să-și asume acoperirea eventualelor daune”.
Cu toate acestea, deși principiul este reprezentat de plată anticipată a primelor de asigurare sau a unor rate din acestea, prin excepție, există cazuri în care asigurarea intră în vigoare înainte de data stabilită pentru plata primei. Astfel, în contractul de asigurare de treansport de mărfuri, asigurătorul are posibilitatea ca prin consimțământul său expres să acorde asiguratului indemnizația pentru daunele apărute până la data efectuării plătii primei de asigurare. Este vorba de acele cazuri în care asiguratul are o activitate regulată de transport a unor mărfuri de același tip și de o valoare asigurată relativ constantă pe durata unei luni. S-ar putea ca în unele cazuri asiguratul să transporte în acest interval de timp cantități de marfă mai mari, situație ce va fi adusă la cunoștința asigurătorului. Acesta din urmă ar putea fi de acord să asigure și un trasnport de o valoare lunară mai mare condiționat de plată unei prime suplimentare, primă care nu se va plăti anticipat, adică înaintea tranportului, ci cu ocazia plătii primei pe lună care urmează.
Art. 2.216 din NCC reglementeză prevenirea producerii riscului asigurat: „(1) Asiguratul este obligat să întrețină bunul asigurat în condițiile corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat. (2) Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreținut, în condițiile stabilite în contract. (3) În cazurile prevăzute în contract, la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama asigurătorului și în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor”.
Conținutul obligației de întreținere a bunului care are ca scop prevenirea riscului este divers în funcsie de obiectul asigurării și de natura riscului. Astfel, în asigurarea de animale sunt asigurații sunt obligați să-și întrețină animalele în bună condiții și î n conformitate cu normele zooigienice și sanitar-veterinare de îngrijire, folosire și hrănire precum și respetarea regulilor de carantină, izolare și dezinfectare stabilite de organele competente. De asemenea, în cazul aigurării bunurilor împotriva riscului de furt prin efracție, asiguratul trebuie să îndeplinească o serie de măsuri de siguranță și pază, cum ar fi dotarea cu dispozitive sigure de închiedere, sisteme de alarmă, etc.
Neîndeplinirea acestei obligații de către asigurat îndreptățește asigurătorul să solicite rezilirea sau denunțarea contractului de asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat, să refuze plata despăgubirilor. Existența asigurării nu trebuie să creeze în persoana asiguratului o atitudine de indiferentă în luarea măsurilor de evitare a producerii riscurilor asigurate.
Obligația asiguratului de a furniza informații complete cu privire la risc, îi revine atât în momentul încheierii contractului de asigurare, când completează declarația de risc, cât și pe parscursul derulării contractului, când asiguratul trebuie să comunice asigurătorului modifiările esențiale ale riscului.
Declarația de risc este în realitate o ofertă de a contracta, o manifestare de vontă adresată unei persoane determinate, și anume, asigurătorului. Ca orice manifestare de voință, declarația de risc trebuie să fie reală, serioasă, conștienta, neviciată și cu intenția asiguratului de a se obliga juridicește. De asemnea să îndeplinească cerințele de valabilitate ale unei oferte, respectiv să fie fermă, adică neîndoielnică, neechivocă și să descrie amănunțit, precissi complet riscurie care se asigură.
Împrejurările care modifică riscul trebuie să survină ulterior acceptării declarației de risc. Din punct de vedere al duratei schimbării, nu are importantă dacă agravarea este temporară sau definitivă, deoarece o schimbare temporară poate produce aceleași consecințe, respectiv sporirea probabilității și intensității riscului.
Asiguratul trebuie să comunice asigurătorului producerea riscului asigurat. Astfel. art. 2.207 din NCC reglementează: „(1) Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea riscului asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare. (2) În caz de neîndeplinire a obligației prevăzute la alin. (1) asigurătorul are dreptul să refuze plata plată indemnizației, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei. (3) Comunicarea producerii riscului asigurat se poate face și către brokerul de asigurare care, în acest caz, are obligația de a face la rândul său comunicarea către asigurător, în termenul prevăzut în contractul de asigurare.”
Obligația de declarare a existenței altor asigurări pentru același bun este reglementată de art. 2.219 NCC, care prevede: (1) Asiguratul trebuie să declare existenta tuturor asigurărilor referitoare la același bun, această obligatei revenindu-i atât la data încheierii contractelor de asigurare, cât și pe parcursul executării acestora. (2) Atunci când există mai multe asigurări încheiate pentru același bun, fiecare asigurător este obligat la plata proporțional cu suma asigurată și până la concurența acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecință directă a riscului.
Atunci când există mai multe asigurări referitoare la același risc, suntem în prezența asigurărilor multiple. Totuși, nu toate asigurările multiple sunt cumulative.
Coasigurarea reprezintă o asigurare directă care ia naștere între asigurat și mai mulți asigurători în vederea asigurării unor riscuri mari ce nu pot fi preluate de o singură societate.
În cazul coasigurării, un asigurat încheie contracte de asigurare cu mai mulți asigurători, pentru aceleași riscuri, cu privire la același obiect și pentru aceeași perioadă de asigurare. Coasigurarea nu presupune, ci exclude supraasigurarea, întrucât asigurătorii preiau asupra lor cote-părți din riscuri până la acoperirea lor integrală, iar în cazul ivirii sinistrului, fiecare din aceștia va plăti o despăgubire în limita cotei de risc pe care a preluat-o asupra sa.
Raporturile pe care asiguratul le stabilește cu coasigurătorii săi sunt distincte, chiar dacă ele se concretizează într-un singur instrumentum probationis. La încheierea contractului, unul dintre coasigurători poate fi desemnat pentr a reprezenta grupul de asigurători și va acționa în caliate de mandatar al celorlalți în raporturile cu asiguratul în aspecte legate de încheierea contractului, conținutul pilitei, executarea contractului.
Secțiunea 1.2
Asigurătorul
Asigurătorul este persoana juridică. Autorizată în baza Legii nr. 32/2000 să exercite activitatea de asigurare.
Art. 16 alin. 1 din Legea 32/2000 prevede faptul că obligația fiecărui asigurător este de a menține, cumulativ, capitalul social vărsat, sau, în cazul unei societăți mutuale, fondul de rezervă liberă vărsat, precum și marja de solvabiliate. Legea prevede anumite valori minime ale capitalului social, ce sunt actualizate periodic de CȘĂ, în funcție de tipul avtivitătii de asigurare precticat. Pe lângă alte obligații pe care legea le instituie în sarcina asigurătorului pentru a menține marja de solvabiliate, este reglementată obligația societăților de asigurare care practică asigurări generale, de a constitui și menține o serie de rezerve tehnice pentru a spori siguranța acitvitătii de asigurare și a-i proteja pe asigurați.
Un rol important în practică asigurărilor în au așa-numiții intermediari de asigurări. Aceștia sunt agenții de asigurare și brokerii. Contribuția lor la negocierea, încheierea și executarea contractelor de asigurare este deosebit de importantă, fiid vorba de adevărați specialiști în consilierea parților, în gestionarea riscurilor, a managementului asigurărilor și a pieței de asigurări.
Intermediarul nu este și nu trebuie să devină parte îm contractul de asigurare, situație în care el pierde calitatea de intermediar cu toate consecințele ce decurg de aici. Intermediarul nu cumpără asigurarea pentru a o revinde. El nu devine nici un moment titularul drepturilor și obligațiilor care se nasc din contractul de asigurare. Actul de intermediere, din punct de vedere juridic, nu apare nici că o cesiune de contract, nici că o cesiune de creanță, nici că o delegație oarecare. Este o prestare de servicii prin intermediul căreia intermediarul oferă un serviciu de interpunere între asigurător și candidatul la asigurare, care nu se confundă cu contractul de asigurare.
Pe durata executării contractului, până la producerea sinistrului, aigurătorul are unele drepturi corelative obligațiilor asiguratului pe care le-am prezentat anterior. Astfel, cel mai important drept al asigurătorului în acest interval de timp este acela de a i se plăti prima de asigurare în cuantumul și la termenele convenite. Corelativ, obligației asiguratului de a întreține bunul asigurat în vederea prevenirii riscului, asigurătorulul îi revine obligația de a face inspecții pentru a putea observa modul în care asiguratul își execută obligația și de a aplica sancțiunile corespunzătoare.
Asigurătorul are dreptul de a reactualiza valorea ratelor de primă în măsura în care se recalculează valoarea benului asigurat.
Până la ivirea cazului asigurat, asigurătorului îi revin și unele obligații, cum ar fi obligația de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original, sau obligația de a elibera chitanța sau facutră pentru sumele primite cu titlu de primă.
Art. 24 din Legea nr. 32/2000 dispune că asigurătorii trebuie să comunice asiguraților sau potentialior asigurați, înainte de semnarea contractului de asigurare, următoarele informații: durata contractului, modul de derulare a acestuia, suspendarea sau rezilierea contractului, mijloacele și termenele de plată a primelor, metodele de calcul și distribuție a bonificațiilor, modalitățile de soluționare a reclamațiilor privind contractele.
Dispozițiile Legii nr. 32/2000 sunt reluate și detaliate de Ordinul nr. 23/2009 prvind informațiile pe care asigurătorii și intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienților. Înainte de încheierea unui contract de asigurare asigurătorii sunt obligați să remită clienților documentele documentele de asigurare care trebuie să cuprindă următoarele informații:
1.Informații despre asigurător:
-denumirea asigurătorului și forma juridică;
-numărul de ordine din Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări;
-adresa sediului social și, dacă este cazul, adresa sucursalei sau agenției la care se încheiei contractul de asigurare, precum și numărul de telefon;
2.Informații despre contractul de asigurare:
-definirea fiecărui eveniment asigurat, a indemnizației de asigurare în cazul producerii evenimentului asigurat;
-excluderile din asigurare;
-momentul începerii și cel al încetării contractului;
-modalitătile de executare, suspendare sau încetare a contractului de asigurare;
-informatii privind orice drepturi pe care le pot avea părțile de a rezilia contractul înainte de termen sau unilateral, inclusiv orice penalități impuse de contract în astfel de cazuri;
-modalitatea prin care se plătesc primele și termenele de plată a primelor de asigurare;
-modalitătile și termenele de plată a indemnizațiilor de asigurare, a sumelor de răscumpărare și a sumelor asigurate;
-informatii desprea perioada de grație;
-procedurile de soluționare a eventualelor litigii rezultate din executarea contractului, respectiv informații despre modalitățile de rezolvare pe cale amiabilă a reclamațiilor formulate de asigurați sau de beneficiarii contractelor de asigurare, după caz, acestea neconstituind o restrângere a dreptului clientului de a recurge la procedurile judiciare legale;
-informatii generale privind deducerile prevăzute de legislația fiscală aplicabilă contractelor de asigurare;
-legea aplicabilă contractului de asigurare;
-existenta Fondului de garantare.
Art. 2.206 alin (5) din NCC, prevede: asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat în privința consecințelor neplății primelor la termenul de plată stabilit și să prevadă aceste consecințe în contractul de asigurare.
Corelativ obligațiilor ce revin asiguratului la producerea cazului asigurat, asigurătorul are dreptul de a întreprinde orice cercetare necesară stabilirii împrejurărilor în care s-a produs prejudiciul și de a-i solicita asiguratului toate actele constatatoare ale pagubei,, întocmite de organele în drept. În situația în care, din motive ce nu îi sunt imputabile, nu poate determina cauzele producerii prejudiuciului și nici întinderea acestuia, asigurătorul poate să refuze plata indemnizației de asigurare.
Cea mai importantă obligație ce revine asigurătorului la producerea cazului asigurat este aceea de a plăti indemnizația de asigurare. Îndeplinirea de către asigurător a aceste obligații presupune, într-o fază preliminară, constatarea producerii sinistrului și evaluarea pagubelor pe care acesta le-a cauzat.
Pentru a putea vedea în ce măsură este obligat la plata indemnizației, asigurătorul trebuie să verifice mai întâi dacă asigurarea era în vigoare în momentul producerii evenimentului asigurat. Va cerceta astfel dacă primele de asigurare au fost plătite și pentru ce perioadă, precum și dacă în contract era prevăzut un termen de păsuire pentru plată.
De asemenea, aigurătorul va trebui să stabilească dacă sinistrul s-a datorat unui risc cuprins în asigurare, precum și dacă prejudiciul s-a produs asupra bunurilor ce fac obiectul asigurării.
Asigurătorul va verifica apoi existenta raportului de cauzalitate între prejudiciul pe care îl suferă asiguratul și riscul luat în sarcină de către asigurător. Uneori este dificilă delimitarea între pagubele care sunt consecința directă a măsurilor de salvare a bunurilor asigurare și de limitate a întinderii daunei. Acele pagube care se produc ca urmare a măsurilor întreprinse pentru stoparea dezastrului vor fi acoperite de asigurător, fiind asimilate celor provenite direct din realizarea riscului asigurat.
După ce daunele au fost identificate și stabilite cantitativ, se va trece la evaluarea acestora. Pentru evaluarea pagubelor, în afară de regulile tehnice de calculare a prejudiciului, se vor utiliza și unele principii generale cum ar fi regula potrivit căreia prețul unitar nu poate fi mai mare decât acela care figurează în evidențele asiguraților sau principiul după care evaluarea trebuie să se facă, oricare ar fi bunul cuprin în asigurare, la prețurile din ziua producerii evenimetului asigurat.
Obligațiile asigurătorului în cazul încheierii contractelor la distantă
O.G. nr. 85/2004 reglementează obligația de informare cu prilejul încheierii unui contract de asigurare la distantă. Aceste informații privesc, pe de o parte, elementele de identificare și de contact ale furnizorului și ale intermediarului. Acestea sunt în concodantă cu cele reglementate de legislația din domeniul asigurărilor în sarcina societăților de asigurare și a intermediarilor în asigurări, care trebuie comunicate asiguraților și potențialilor asigurați. Pe de altă parte, informații referioare la serviciul financiar ce urmează a fi contractat. Ele trebuie să fie oferite consumatorului de către furnizor în timp util, corect și complet, înainte de încheierea unui contract la distantă sau la momentul prezentării ofertei, asupra următoarelor elemente:
-descrierea caracteristicilor esențiale ale serviciului finaciar respectiv (al formei de asigurare contractate);
-pretul total pe care consumatorul îl are de plătit pentru achiziționarea asigurării, inclusiv toate comisioanele, taxele costurile suplimentare sau cheltuielile aferente;
-existenta sau posibilitatea existenței unor taxe și/sau consturi suplimentare care nu sunt plătite prin intermediul asigurătorului sau impuse de acesta;
-orice limită de timp sau dată până la care informațiile furnizate sunt valabile;
-modalitătile de plată și de realizare a plătii a primelor de asigurare, a indemnizațiilor de asigurare, etc.
-informarea privind dreptul platilor de reziliere sau de denunțare unilaterală a contractului înainte de termen;
-indicarea modalităților practice de exercitare a dreptului de denunțare unilaterală a contractului, inclusiv indicarea adresei la care poate fi expediatănotificarea de denunțare unilaterală a contractului;
Contractul la distantă privind serviciile financiare se consideră încheiat în momentul primirii mesajului de confirmare de către asigurat.
Subrogația asigurătorului în drepturile asiguratului plătit
Plata indemnizației de asigurare, ca ultimă fază a contractului de asigurare, generează apariția unor noi dreptuir și obligații pentru părți, dintre care cele mai importante sunt cele referitoare la subrogația asigurătorului în drepturile asiguratului, urmată de acțiunea în regres a asigurătorului împotriva celor răspunzători de producerea daunei și obligația corelativă a asiguratului de a lua toate măsurile pentru exercitarea acțiunii recursorii.
Subrogația este acea formă de transmitere legală sau convențională a unui drept de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un terț care a plătit pe creditorul inițial, în locul debitorului.
Apariția acestui nou caz de subrogare legală a fost determinată atât de interesul tehnic al asigurării care presupune menținerea echilibrului financiar dintre primele încasate și despăgubirile acordate, cât și imperativul social ca acela care a cauzat în mod ilegal o pagubă altei persoane, să fie obligat să o repare.
În condițiile generale referitoare la sigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii și furt, asigurarea auto CASCO, societățile de asigurare includ o serie de clauze care permit dreptul de regres al asigurătorului împotriva persoanelor vinovate de cauzarea prejudiciului, cu excepția acelora care sunt prevăzute expres în contract.
Astfel societatea de asigurarea nu va exercita dreptul regres împotriva conducătorului autovehicului sau oricărui presupus al asiguratului cuprin în contract, decât în cazurile când acestor persoane li se atribuie săvârșirea următoarelor fapte:
-paguba a fost provocată cu intenție și aceasta a fost stabilită de organele în drept;
-dacă paguba cauzată de incendiu sau explozie s-a produs prin folosirea focului deschis sau a luminii cu flacără deschisă în încăperea în care se afla autovehicului;
-dacă paguba s-a produs cu prilejul distrugerii sau aveirerii construcției în care s-a aflat autovehiculul asigurat, din culpă conducătorului autovehicului sau a oricărui alt prepus al asiguratului.
Societatea de asigurare va exercita dreptul de regres împotriva persoanelor ce s-au făcut vinovate de producerea evenimentelor asigurate, în următoarele situații:
-dacă autovehiculul, în momentul accidentului, era condus sau acționat de o persoană fără permis de conducere valabil pentru categoria respectivă de autovehicule ori după ce permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reținut în vederea anulării sau ca urmare a suspendării dreptului de a conduce;
-dacă persoana care conducea autovehiculul, la producerea accidentului, avea în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, era în stare de ebrietate sau se afla sub influența băuturilor alcoolice;
-când conducătorul autovehicului care a pricinuit accidentul s-a sustras de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei sau a părăsit locul accidentului, în situațiile în care acest fapt nu este permis prin dispozițiile legale;
-dacă pagubele s-au produs în timpul săvârșirii cu intenție a unor infrectiuni sau în timpul sustragerii de la urmărire, după săvârșirea unor astfel de infracțiuni.
Asigurătorul va refuza plata despăgubirilor în situațiile arătate mai sus, dacă pesoana asigurată a fost conducătorul autovehicului.
CAPITOLUL IV
Încetarea contractului de asigurare
Secțiunea 1.1
Cazuri de încetare a contractului de asigurare
Contractul de asigurare poate înceta din diverse motive, unele comune tuturor contractelor aleatorii și cu executare succesivă, iar altele specifice doar acestui tip de contract. Prima și cea mai frecventă cauză de încetarea a contractului de asigurare este executarea, fie prin împlinirea termenului de acoperire a riscurilor asigurate, fie prin producerea riscurilor asigurate și prin plata despăgubirii sau a indemnizației de asigurare.
La împlinirea termenului pentru care a fost încheiată, asigurarea poate fi reînnoită, pentru o nouă perioadă, egală cu cea anterioră, dacă una dintre părti nu îl denunța. Reînnoirea contractului seamănă cu tacita relocațiune. Aceasta este o reînnoire legală deaorece este rodul voinței părților și are ca efect încheierea unui nou contract de asigurare.
În cazul în care pe parcursul termenului prevăzut în contract, evenimentul asigurat s-a produs, contractul încetează deoarece asigurarea va rămâne fără obiect. Atunci când bunul asigurat a fost distrus parțial, contractul va continua să-și producă efectele pentru o sumă asigurată redusă.
Nu trebuie să confundăm încetarea unui contract prin ajungerea să la termen cu executarea unora dintre efectele sale, posterior momentului încetării sale. Într-adevăr, încetarea contractului de asigurare s-a produs în momentul survenirii evenimentului asigurat care s-a transformat în caz asigurat prin dispariția elementului aleatoriu, cu consecința directă a obligării societății de asigurări la plata indemnizației de asigurare către asigurat sau beneficiar. Dreptul eventual pe care asigurătorul l-a avut asupra indemnizației de asigurare pe parcursul derulării contractului, și care era eliptic de obiect, s-a întregit și completat în momentul producerii riscului, devenind un drept pur și simplu care izvorăște din contractul de asigurare, dar realizarea lui, prin încasarea creanței, este posterioară încetării convenției.
În cazul asigurării de viață, contractul de asigurare va exista până la momentul morții asiguratului, indiferent cât de lungă sau de scurtă va fi viața acestuia. La asigurarea de bunuri, dacă sinistrul a afectat doar o parte din bunul asigurat, contractul de asigurare va continua pentru o sumă redusă cu indemnizația plătită deja asiguratului.
La asigurarea de persoane vezând accidente (pentru deces și invaliditate permanentă), dacă se va fi produs doar invaliditatea permanentă, contractul va continua pânî la producerea decesului, dacă între timp termenul nu va fi expirat, și doar în limita sumei asigurate rămase de plătit. Situația va fi similară în cazul asigurării de răspundere civilă, atunci când, producându-se unul dintre riscurile acoperite, paguba de asigurare și indemnizația plătită asiguratului nu vor fi epuizat întreaga sumă asigurată, contractul continuând până la expirarea termenului ori până la epuizarea întregii sume de asigurare.
Denunțarea unilaterală a contractului de asigurare se poate face numai cu notificarea prealabilă aceleilalte părti, care trebuie făcută cu cel puțin 20 de zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte, așa cum este prevăzut în art. 2.209 din NCC.
Menționăm faptul că atât denunțarea unilaterală, cât și rezilierea vor produce efecte doar pentru viitor. Așa fiind, „reținerea primelor pentru perioada cât contractul a fost în vgoare este normală, deoarece ele reprezintă contraprestația aigurătorului. Încasarea primelor după ce contractul a fost denunțat, deci în condițiile în care obligațiile reciproce ale părților au încetat, nu se justifică, întrucât duce la îmbogățirea fără just temei a asigurătorului.
În condițiile generale de asigurare a clădirilor și bunurilor aflate în clădiri, sancțiunea denutării este prevăzută dacă asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete ori dacă nu a făcut cunoscută de îndată asigurătorului, schimbarea împrejurărilor esențiale privind riscul. Denunțarea intervine numai dacă aceste constatări sun făcute de către asigurător înainte de producerea evenimentului asigurat și nu este posibilă menținerea asigurării prin modificarea poliței. Astfel, asigurătorul are dreptul să denunțe contractul în cazul în care schimbările apărute exclud menținerea în vigoare a asigurării, de la dată când au intervenit acestea, cu restituirea primei plătite pentru perioada ulterioară denunțării. În acest ultim caz, ca efect al denunțării, se produce restituirea integrală a primelor de asigurare plătite.
În condițiile generale de asigurare facultativă a animalelor se prevede posibilitatea oricărei părti de a rezilia contractul, printr-o cerere motivată, cu respectarea unui preaviz de 30 de zile, trimis prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Într-un alt articol, în aceleași condiții de asigurare, asigurătorul își rezervă dreptul de a denunța unilateral contractul în cazul în care, înainte de producerea evenimentului asigurat, se constată reaua-credintă a asiguratului.
Remarcăm faptul că, de acestă dată,asigurătorul, când prevede sancțiunea rezilierii unilaterale, nu o condiționează de culpa celeilalte părti. În schimb, denunțarea operează în favoare să, ori de câte ori constată reaua-credintă a asiguratului.
De asemenea, legea instituie un caz de reziliere de drept a contractului de asigurare, prevăzut în art. 2.205 NCC, potrivit căruia contractul este desființat de drept dacă, înainte de a începe obligația asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum și în cazul în care, după încheierea obligației asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă.
Efectele contractului de asigurare nu se vor produce în caz de nulitate relativă ori absolută a acestui tip de contract. Fiind vorba de un contract cu executare succesivă, apreciem că aceasta va avea efecte doar când asiguratul a dat declarații inexacte ori incomplete asigurătorului ori a manifestat cu rea-credința reticentă în a dat declarații înainte de încheierea contractului.
Lipsa interesului legitim al asiguratului la încheierea contractului poate fi și ea o cauză de nulitate/anulabilitate a acestui contract, deoarece lipsește de cauză obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea.
Asigurarea va fi considerată nulă și în situația când, la data încheierii contractului, riscul a dispărut sau sinistrul deja s-a produs, când sancțiunea va fi nulitatea absolută a contractului pentru lipsa obiectului asigurării, precum și atunci când lipsește interesul asigurabil, situație care va antrena, în opinia noastră, nulitatea absolută pentru cauză ilicită, deoarece nimeni nu poate obține un beneficiu prin dispariția fortuită a unui bun cu care nu se găsește în niciun fel de raport juridic.
Ca efect al rezilierii, prestațiile parților încetează de drept din momentul survenirii cauzei de reziliere și nu din momentul constatării ei.
Dreptul asiguratului la restituirea primei se naște din momentul când se produce reziliere. De asemnea, calculul pentru restituire se face începând cu acestă dată și nu de la dată când asiguratul ia cunoștință despre reziliere. Însă, acțiunea pentru restituirea primelor se prescrie în termen de 2 ani de la dată când asiguratul are cunoștință despre reziliere și nu de la dată când se calculează restituirea primelor, adică de la data survenirii cauzei de reziliere.
Secțiunea 1.2
Problema prescripției extinctive în materia contractului de asigurare
În materie de asigurare, termenul de prescripție extinctivă, potrivit art. 2.519 anil. (1) NCC, prin derogare de la dreptul comun, este de 2 ani, cu excepția raporturilor ce izvorăsc din asigurările de persoane, la care dreptul de a cere plată rezervei tehnice de prime este imprescriptibil (art. 2.237), în pofida împrejurării că un astfel de drept are caracter patrimonial.
Astfel cum propune doctrină, acest termen de prescripție curge de drept și el este aplicabil atât asigurărilor facultative, cât și celor obligatorii. Ca domeniu de aplicare a prescripției extinctive în această materie, este necesar să reținem că privește raporturile care izvorăsc din contractul de asigurare, inclusiv cele cu beneficiarul asigurării (dobânditor al unei astfel de calități printr-o stipulație pentru altul), persoana menționată în contractul de asigurare și care nu are calitatea de asigurat (de exemplu, șoferul autovehiculului asigurat), respectiv cu contractantul asigurării, când acesta este o altă persoană decât asiguratul.
În raporturile cu terțele persoane, altele decât cele care sunt părti în contract ori sunt asimilate acestora, termenul de prescripție aplicabil este cel de drept comun, respectiv de 3 ani. Tot acestui termen de prescripție îi va fi supusă și acțiunea asiguratului împotriva autorului fapte ori a celui responsabil de fapta altuia, în cazul în care nu a primit despăgubirea de la asigurat sau atunci când despăgubirea primită nu este acoperitoare în raport cu prejudiciul.
Spre deosebire de tipurile de asigurări menționare, în cazul asigurării pentru supraviețuire, dacă asiguratul a supraviețuit termenului pentru care s-a încheiat asigurarea, prescripția dreptului la acțiune va începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv. Tratamentul juridic se impune a fi identificat și în cazul asigurării de supraviețuire viageră, moartea fiind un eveniment incert ca dată de producere, așa încât riscul asigurat este afectat de un termen incert, și nu de o condiție cazuală.
CAPITOLUL V
Studiu de caz
Curtea Constituțională
Decizia nr. 317/2013 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 429 din 15.07.2013.
În vigoare de la 15.07.2013
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, excepție ridicată de Călin Gavril Platon în Dosarul nr. 1.750/1.285/2012 al Tribunalului Specializat Cluj și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 199D/2013.
La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Societatea Comercială "Allianz Țiriac Asigurări" – S.A. a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată, întrucât acțiunea în regres exercitată de asigurător are o natură juridică civilă.
C U R T E A,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 28 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.750/1.285/2012, Tribunalul Specializat Cluj a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, excepție ridicată de Călin Gavril Platon într-o cauză având ca obiect o acțiune în pretenții.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât, în afară de pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul cu permisul suspendat, se mai aplică încă o pedeapsă pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, anume lipsirea de efecte juridice a unui contract de asigurare valabil încheiat. Astfel, dacă asigurătorul nu respectă contractul de asigurare, respectiv să acopere riscul plătit, se lipsește de efecte juridice contractul de asigurare.
Tribunalul Specializat Cluj apreciază că prevederile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 nu încalcă nicio dispoziție din Constituție sau vreo altă prevedere din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Referitor la susținerile autorului excepției, instanța opinează că o eventuală lipsire de efecte a unui act juridic nu poate fi considerată o formă de răspundere penală.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece ar fi injust ca, în materia asigurării de răspundere, care este o asigurare contra pagubelor, asigurătorul să suporte, în toate cazurile și în mod definitiv, despăgubirile plătite, o asemenea soluție putând compromite și buna funcționare a fondului de asigurare.
Avocatul Poporului, prin punctul de vedere exprimat, apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, întrucât lipsirea de efecte juridice a unui contract nu reprezintă o nouă formă de răspundere penală, ci doar consecința nerespectării obligației la care partea, în speță, asiguratul este ținut în temeiul contractului de asigurare.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
C U R T E A,
examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, care au următorul cuprins:
„Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:
[. ..]
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție;".
În opinia autorului excepției, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 23 alin. (12) referitor la libertatea individuală, art. 73 alin. (3) lit. h) privind categoriile de legi, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată și art. 136 alin. (5) privind proprietatea.
De asemenea, sunt invocate prevederile art. 4 paragraful 1 – Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori – din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul acesteia susține că, în afară de pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul cu permisul suspendat, se mai aplică încă o pedeapsă pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, anume lipsirea de efecte juridice a unui contract de asigurare valabil încheiat.
În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituție și ale art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu contravin principiului legalității incriminării, ci, dimpotrivă, asigură caracterul de previzibilitate și accesibilitate al normei juridice, iar lipsirea de efecte juridice a unui contract nu reprezintă o nouă formă de răspundere penală, ci doar consecința nerespectării obligației la care partea, în speță, asiguratul este ținut în temeiul contractului de asigurare.
De asemenea, nu poate fi reținută nici critică de neconstituționalitate privind încălcarea art. 44 și art. 136 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât prevederile legale potrivit cărora asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în cazul în care accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție, nu contravin dispozițiilor constituționale privind proprietatea.
La încheierea contractului de asigurare, asiguratul și-a asumat, prin acceptarea obligațiilor contractuale, și riscul suportării sumelor plătite drept despăgubiri victimelor, în cazul în care accidentul s-a produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție, cu consecința diminuării patrimoniului său.
Dispozițiile art. 73 alin. 3 lit. h) din Constituție nu au incidență în cauză, întrucât prin art. 58 din Legea nr. 136/1995 nu se instituie sancțiuni penale, ci se derogă de la regulă acordării despăgubirilor în cazul în care accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de autovehicule este o asigurare obligatorie. Expresia acestui caracter obligatoriu o reprezintă faptul că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România au obligația legală să încheie o astfel de asigurare, cât și faptul că în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege.
Astfel, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile pentru care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.
Stabilirea și acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, fie prin hotărâre judecătorească.
Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiți prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Asigurătorul are acțiune în regres pentru despăgubirile plătite numai în cazurile speciale, expres și limitativ prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995.
Din această perspectivă se poate concluziona că răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, și, totodată, o răspundere directă, asigurătorul asumându-și conduita asiguratului.
În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plății despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situații asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv și definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său.
Prin urmare, având în vedere faptul că situațiile de excepție prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 (accidentul a fost produs cu intenție, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție) se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirilor către terța persoană păgubită. Cuantumul acestor despăgubiri trebuie să respecte nivelul stabilit prin normele Comisiei de Asigurări.
Astfel, în situația prevăzută de dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Călin Gavril Platon în Dosarul nr. 1.750/1.285/2012 al Tribunalului Specializat Cluj și constată că dispozițiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Specializat Cluj și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 18 iunie 2013.
Președintele Curții Constituționale,
Augustin Zegrean
Magistrat-asistent,
Bianca Drăghici.
CONCLUZII
Caracteristicile exclusive ale asigurării sunt scopul și metoda. Scopul reprezintă compensarea pagubelor produse de calamități ale naturii și accidente, precum și prevenirea pagubelor. Metodă e constituită din acoperirea unor riscuri, crearea unei comunități de risc. Scopul și metoda sunt materializate prin formarea și utilizarea fondului de asigurare.
Problemele asigurării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic sau financiar. Abordarea juridică este frecventă și justificată, întrucât asigurarea, ca să fie operantă, trebuie să capete formă juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O asemenea formă i-o conferă contractul, care constituie „legea părților”, precum și legea propriu zisă. Contractul de asigurare și legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de drepturi și obligații în materie de asigurări, se completează reciproc.
Declararea riscului asigurat este una din obligațiile absolut fundamentale ale asiguratului, având scopul de a permite asiguratorului să-și formeze propria opinie asupra acestuia, de a-l încadra într-o anumită categorie în statisticile sale și de a stabili, în funcție de aceasta o primă corespunzătoare. Această obligație este specifică dreptului asigurărilor, spre deosebire de dreptul comun unde se permite părților să declare numai acele informații care operează în propriul interes. În cadrul contractului de asigurare, care are la bază principiul bunei credințe, asiguratorul acorda un credit considerabil celor declarate de asiguratul său și de cele mai multe ori, fără o altă cercetare preliminară. acceptă cele declarate de acesta procedând la acceptarea propunerii de contract și a emite polița de asigurare
Asigurarea presupune existența unei comunități de risc. Persoane fizice sau juridice, amenințate de același pericole, acționează pentru apărarea intereselor lor comune. Comunitatea se formează prin simpla participare la constituirea fondului de asigurare la dispoziția unei organizații specializate (societate comercială de asigurare sau organizație de asigurare mutuală). Membrii comunității de risc (asigurații) consimt să contribuie la suportarea în comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor respective. Împărțirea pagubei între membrii comunității se întemeiază pe faptul că posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare membru al acesteia. Asiguratul are întotdeauna o relație particulară în legătură cu obiectul asigurat, aceasta fiind vitală: proprietatea sau răspunderea. Diferența între obiectul asigurării și obiectul contractului de asigurare este următoarea: dacă obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce s-a asigurat (bun, proprietate etc. ), obiectul contractului îl reprezintă prestațiile la care părțile se obligă.
În contractele aleatorii întinderea sau chiar existența obligației (prestației) poate fi incertă pentru una dintre părți sau pentru ambele părți contractante. În contractele aleatorii șansele de câștig-pierdere nu numai că trebuie să existe pentru ambele părți și deci să fie corelative (contractul neputând fi aleatoriu pentru una dintre părți și comutativ pentru cealaltă), dar aceste șanse trebuie să fie avute în vedere, urmărite la încheierea contractului. Părțile încheie contractul în condițiile în care știu că vor pierde sau vor câștiga, șansa de câștig-pierdere fiind de speța contractului.
Contractul de asigurare este, în realitate, un contract aleatoriu, deoarece – la încheierea contractului – nu se știe dacă se va întâmpla evenimentul păgubitor sau, cel puțin, data la care se va întâmpla. Este o eventualitate că asiguratul va primi o sumă de bani, deoarece acest lucru se va realiza doar dacă va avea loc evenimentul. Contractul de asigurare este aleatoriu chiar și în cazul asigurărilor mixte de persoane, în care asiguratorul în mod sigur plătește suma asigurată – fie în caz de invaliditate, fie în caz de deces, fie la expirarea termenului prevăzut în contract – deoarece decesul poate surveni la un moment atât de apropiat de încheierea contractului, încât primele plătite nu acoperă încă, nici pe departe, îndemnizația ce se plătește de asigurator.
BIBLIOGRAFIE
1. E. Mădulărescu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol III. Art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 576;
2. L. Vulcan, Contractul de asigurare facultavită, Ed. Universității „Transilvania”, Brașov, 2002, p. 63;
3. C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Editura All Beck, București, 1999, p. 26-27; I. Văcărel, F. Bercea, Asigurări și reasigurări, coeditie, Editura Marketer și Expert, București, 1993, p. 55;
4. C. Jugrastru, Drept civil. Obligațiile, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 38;
5. M. Tăbăraș, Contractul de asigurare, contract de adeziune sau negociat?, în C.J. nr. 11/2006, p. 70;
6. Titus Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 296;
7. R. I. Motâcă, E. Lupan, Teoria Generală a Obligațiilor Civile, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p. 42;
8. V. Barbu, V.C. Daniel, G. Valerian, Drept civil. Contracte speciale – ediția a II-a revizuită și adăugita, Ed. Cermaprint, București, 2009, p. 149;
9. I. Sferdian, Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p. 20;
10. Stoica Viorica, Aspecte juridice ale reglementării contractelor de coasigurare și reasigurare, Revista de Drept Comercial nr. 3/2003;
11. I. Sferdian, Subrogația asigurătorului în dreptul asiguratului, Revista „Dreptul” nr. 12/2002;
12. Noul Cod civil și Legea de punere în aplicare, Ed. A 4-a, București, Editura Hamangiu, 2011;
13. Legea nr. 32/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 148 din 10 aprilie 2000; Legea nr. 32/2000 a fost modificată prin Legea nr. 509 din 4 octombrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 643 din 15 octombrie 2001 și prin Legea nr. 76 din 12 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 193 din martie 2003;
14. M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995;
15. M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000.
BIBLIOGRAFIE
1. E. Mădulărescu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol III. Art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 576;
2. L. Vulcan, Contractul de asigurare facultavită, Ed. Universității „Transilvania”, Brașov, 2002, p. 63;
3. C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Editura All Beck, București, 1999, p. 26-27; I. Văcărel, F. Bercea, Asigurări și reasigurări, coeditie, Editura Marketer și Expert, București, 1993, p. 55;
4. C. Jugrastru, Drept civil. Obligațiile, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 38;
5. M. Tăbăraș, Contractul de asigurare, contract de adeziune sau negociat?, în C.J. nr. 11/2006, p. 70;
6. Titus Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 296;
7. R. I. Motâcă, E. Lupan, Teoria Generală a Obligațiilor Civile, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p. 42;
8. V. Barbu, V.C. Daniel, G. Valerian, Drept civil. Contracte speciale – ediția a II-a revizuită și adăugita, Ed. Cermaprint, București, 2009, p. 149;
9. I. Sferdian, Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p. 20;
10. Stoica Viorica, Aspecte juridice ale reglementării contractelor de coasigurare și reasigurare, Revista de Drept Comercial nr. 3/2003;
11. I. Sferdian, Subrogația asigurătorului în dreptul asiguratului, Revista „Dreptul” nr. 12/2002;
12. Noul Cod civil și Legea de punere în aplicare, Ed. A 4-a, București, Editura Hamangiu, 2011;
13. Legea nr. 32/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 148 din 10 aprilie 2000; Legea nr. 32/2000 a fost modificată prin Legea nr. 509 din 4 octombrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 643 din 15 octombrie 2001 și prin Legea nr. 76 din 12 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 193 din martie 2003;
14. M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995;
15. M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Formarea Contractului de Asigurare (ID: 127921)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.