Forma Puterii Publice

Titlul n Forma puterii publice

31. Preliminarii

Preliminări!. în doctrina juridică românească s-a opinat în sensul că forma de stat reprezintă o categorie complexă, având ca elemente constitutive: structura de stat, forma de guvernământ și regimul politic. Este un sens larg atribuit noțiunii «formă a puterii de stat». în sens strict, forma puterii publice semnifică structura acestei puteri.

1 °. Structura de stat desemnează organizarea puterii publice în anumite limite spațiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se constituie între elementele alcătuitoare ale ansamblului statal (unități administrativ-teritoriale sau formațiuni statale), precum și legăturile specifice dintre «întreg» și «părțile» lui componente.0

2°. Forma de guvernământ desemnează modul de formare și organizare a organelor statului, caracteristicile și principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea,2) în special dintre organul legiuitor și organele executive, inclusiv șeful statului.

3°. Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de înfăptuire a puterii, a relațiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales măsura consacrării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.

Capitolul I Structura de stat

Secțiunea 1 Statul unitar și statul federativ

Noțiunea de «structură a puterii publice». 33. Statul unitar sau simplu. 34. Statul

federativ, compus sau unional

Noțiunea de «structură a puterii publice». Statul este o «instituție de instituții», constituite într-un ansamblu unic și organic articulat. Vorbind deci de

Admițând că structura de stat desemnează organizarea puterii publice în raport cu teritoriul, precum și legăturile specifice – de coordonare sau de subordonare – ce se stabilesc între elementele sistemului statal, rezultă că organizarea administrativ-teritorială, fără a acoperi în întregime complexitatea structurii de stat, este un element integrat în aceasta.

2> Distingând între «forma de stat» și «forma de guvernământ», G. Burdeau (Droit constițu- tionnel, 21e ecl, 1988, cit. supra p. 50) considera că forma de stat vizează consistența puterii în care statul este titular; forma de guvernământ este determinată de maniera în care sunt desemnați agenții acestei puteri și modul în care ei o exercită.

Structura de stat

33

structura0 puterii publice se impun a fi relevate legăturile specifice existente între elementele alcătuitoare ale ansamblului statal și cele existente între aceste elemente și «întregul» statal. Structura de stat desemnează integralitatea sistemului puterii publice, modul de organizare a acestei puteri pe un anumit teritoriu.

Identitatea statului, sub acest aspect, se exprimă fie sub forma unui stat unitar (simplu), fie sub forma unui stat federativ (compus).

Statul unitar sau simpluse aseamănă cu figura geometrică a piramidei: a) El constituie o singură formațiune statală; b) Are un regim constituțional unic, consacrat printr-o singură constituție; c) își constituie un singur rând de organe de vârf (legiuitoare, administrative, judecătorești), care exercită autoritatea lor la nivel central, în raport cu întregul teritoriu și cu întreaga populație. în alți termeni, această unică organizare politică și juridică dispune exclusiv de totalitatea competențelor etatice, neexistând nicio altă organizație concurentă, de același tip, cu care să-și partajeze competențele, pe același teritoriu și cu privire la aceeași populație; d) Populația sa are de regulă o singură cetățenie;

Unitățile adnânistrativ-teritoriale constituite în interiorul său sunt subordonate organelor centrale și își desfășoară activitatea, prin propriile lor organe, numai în limitele prescrise de organele centrale și sub controlul și supravegherea acestora; f) Este el însuși – și numai el – subiect de drept internațional. Statul unitar are, așadar, «un singur centru de impulsuri politice și guvernamentale». Arhitectura unitară sau simplă a statului nu este determinată nici de întinderea lui teritorială, nici de densitatea sau numărul locuitorilor, nici de existența mai multor naționalități, nici de regimul politic etc.

Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea și deconcentrarea, adică cu recunoașterea autonomiei și competenței de decizie, în anumite limite, organelor constituite în subdiviziunile teritoriale ale statului (regiuni, provincii, departamente, județe, comune etc.). Organizarea tentaculară, ermetic centralizată a instituțiilor etatice, ignorând realitățile concrete și specifice din unitățile administrativ-teritoriale, poate fi posibilă, dar nu și recomandabilă. Cum spunea Napoleon al ni-lea, se poate guverna de departe, dar se administrează bine de aproape. Modalitățile descentralizării0 și ale deconcentrării2) sunt diferite și cu rezultate mai mult sau mai puțin semnificative. Două elemente rămân însă mereu aceleași: autonomia locală și tutela ierarhică. Raportul dintre acestea și formele lor de exprimare adaugă statului unitar trăsături inedite.* Sunt însă elemente de grad, de intensitate, în procesul descentralizării, nu însă de natură juridică. Cum plastic s-a spus, pericolul apoplexiei centrului și al paraliziei extremităților recomandă o administrație de proximitate. Statul rămâne însă fidel principiului unității.

Structura de stat

34

Statul federativ, compus sau unional0 este constituit din două sau mai multe state membre (state federate) care, în limitele și în condițiile precizate prin constituția federației, transferându-și o parte dintre atributele lor suverane în favoarea statului compus, dau astfel naștere unui nou stat, distinct de statele ce-1 alcătuiesc. Acestea din urmă își păstrează însă identitatea și cealaltă parte a atributelor lor suverane. Intr-o opinie, statul federativ combină trei principii: a) Superpoziția statului federativ în raport cu statele federate, care, pe baza unei „clauze de supremație” – precum în S.U.A. – trebuie să recepteze normele statului federal; b) Autonomia statelor federate, rezultată și din clauzele atributive de competențe sau din clauzele de excepție prevăzute în favoarea lor; c) Participarea statelor federate la realizarea atribuțiilor statului federal. în sistemul de relații dintre statul federativ și statele federate, întâlnim, de regulă, următoarele elemente definitorii:

în termenii dreptului constituțional, statul federativ reprezintă o unitate statală în care: a) Există o ordine constituțională comună statelor federate, astfel cum aceasta a fost consacrată prin legea fundamentală a federației; b) Există o legislație comună statelor federate, emanând de la organele cu competență normativă constituite la nivelul federației; c) Există organe legiuitoare, administrative și de justiție la nivelul federației41; d) Populația reprezintă un corp unitar, deși persoanele ce o alcătuiesc dețin două cetățenii – cetățenia statului federativ și cetățenia statului federat;

în termenii dreptului internațional, statul federativ este subiect distinct, acționând ca atare în relațiile internaționale;

Statele federate, păstrându-și personalitatea juridică și relativa lor autonomie, se află în relații de complementaritate cu statul federativ: a) Sub rezerva respectării constituției statului federativ, fiecare stat federat are o ordine constituțională proprie, consacrată în constituția sa; b) Sub rezerva aceleiași condiții, el are o legislație proprie, emanând de la organele sale cu competență normativă;5' c) Are organe proprii legiuitoare,

administrative și de justiție; d) Populația sa reprezintă un corp distinct, având cetățenia statului federat, integrată însă în colectivitatea unificată a statului federativ; e) El este subiect de drept constituțional și, în anumite limite, este sau poate fi subiect de drept internațional;' f) Teritoriul său constituie o entitate în cadrul teritoriului statului federativ; g) în condițiile precizate în constituția statului federativ, statul federat participă la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constituționale federative și a legislației comune.'

Concilierea intereselor federative cu cele ale statelor federate, sub aspectul elementelor arătate sau al altor asemenea elemente, se realizează adeseori cu destule dificultăți și chiar tensiuni, la intersecția legii de asociere cu cea de autonomie.

De obicei, statului federativ îi premerge confederația de state.' Uneori însă, federația manifestă tendința de a se îndrepta spre o confederație de state sau chiar către forma statului unitar. Se manifestă deci, după caz și conjunctural, fie tendințe centrifuge, fie tendințe centripete.

Structura de stat

03-00

Secțiunea a 2-a Asociațiile de state și ierarhiile de state

35. Forme ale asociațiilor de state și ale ierarhiilor de state. 36. Asociațiile de

state. 37. Ierarhiile de state

Forme ale asociațiilor de state și ale ierarhiilor de state. Asociațiile de state sunt forme agregative asemănătoare federațiilor. Ele sunt totuși deosebite de acestea prin faptul că nu dau naștere unui stat nou. Principalele forme ale asociațiilor de state au fost sau sunt: confederația, uniunea personală și uniunea reală. Principalele forme ale ierarhiilor de state au fost sau sunt0: statul vasal, statul protejat, dominioanele britanice, teritoriile sub mandat, statele sub tutelă internațională. Asociațiile de state se deosebesc de ierarhiile de state prin faptul că, pe când la asociațiile de state suvera- nitățile diferitelor state alcătuitoare sunt egale între ele, la ierarhiile de state, unul sau unele dintre statele participante nu se bucură de plenitudinea suveranității.2'

Asociațiile de state pot fi deci considerate: confederația (1°); uniunea personală (2°); uniunea reală (3°).

1°. Confederația de state nu este un «stat compus», ci o «compunere de state». Ea este o asociere relativ durabilă dintre două sau mai multe state, care, păstrându-și suveranitatea și calitatea de subiecte ale dreptului internațional, convin să-și creeze unele organe comune3) și să-și unifice legislația, în anumite domenii. Prin urmare, confederația: a) Este o uniune de drept internațional; b) Este o uniune a cărei acțiune se limitează la câteva probleme generale, esențiale și comune statelor confederate;

Este o asociație de state care implică dreptul de secesiune al acestora, sub rezerva respectării clauzelor pactului de confederare; d) Este o asociație de state care traduce principiul limitării și al medierii puterii confederate (organele confederate nu numai că au o competență limitată, dar, de regulă, ele își asigură eficacitatea actelor adoptate prin confirmarea ulterioară a acestora de către organul competent al statului confederat).

Uneori, confederația funcționează similar federației și tinde spre constituirea unui stat federativ; alteori însă, ea se transformă în stat unitar.4)

2°. Uniunea personală nu reprezintă doar un «arhaism». Ea reprezintă asocierea a două sau mai multe state prin existența unui monarh sau șef de stat comun, fie ca o consecință a legilor de succesiune la tron sau a combinațiilor matrimoniale dinastice,5) fie ca o consecință a unor decizii luate de organe naționale sau internaționale,0 statele membre păstrându-și însă plenitudinea suveranității.

3°. Uniunea reală reprezintă asocierea a două sau mai multe state nu doar prin existența unui monarh sau șef de stat comun, dar și prin crearea unuia sau mai multor organe comune. Caracteristicile uniunii reale ar fi următoarele: a) Crearea sa printr-un act juridic al statelor ce convin să desfășoare anumite activități în comun (actul putând să rezulte din două legi interne sau să fie un tratat internațional); b) Existența unuia sau mai multor organe comune; c) Vecinătatea geografică a statelor.

Pe parcursul dezvoltării istorice, în situații conjuncturale, speciale, au existat și «uniuni inegale», constituite după principiul patemalismului (statele vasale, statele protejate, statele sub mandat ș.a.). Există, de asemenea, uniuni cu caracteristici inedite, apropiindu-se în unele privințe fie de statul federativ, fie de statul unitar, fără însă a se identifica cu vreunul dintre acestea.

Ierarhiile de state îmbracă forme istoricește revolute sau reziduale: statul vasal (1°); statul protejat (2°); dominioanele britanice (3°); teritoriile sub mandat (4°); statele sub tutelă internațională (5°).

1°. Statul vasal. Prin «vasalitate» se înțelege situația juridică a unui stat care, deși are o structură politică și un teritoriu propriu, dispune totuși de o suveranitate incompletă, prin faptul că își ia față de un alt stat – statul suveran – anumite obligații care îi grevează suveranitatea. Obligațiile statului vasal sunt în mod obișnuit două: de a da asistență militară statului suveran în caz de război și de a-1 sprijini cu anumite contribuții bănești; în schimb, statul suveran protejează și ajută statul vasal. Obligațiile statului vasal, impuse acestuia și având un caracter perpetuu, constituie o adevărată capitis deminutio pentru suveranitatea lui. Vasalitatea este astăzi revolută.6*

2°. Statul protejat are de asemenea o structură politică și un teritoriu propriu, dar pierde o parte a prerogativelor suveranității în folosul statului protector. Statul protejat este un stat vasal în formă «modernă». Obligațiile statului protejat sunt însă mult mai diferite decât cele ale statului vasal și ele sunt de intensitate variabilă.0

3°. Dominioanele britanice au fost integrate în așa-zisa «Comunitate britanică de națiuni», alcătuită din fostele colonii (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud). Ca «dominioane»,2) față de fostele «colonii», ele au dobândit aproape integral independența, devenind subiecte de drept internațional. După al doilea război mondial, «Comunitatea britanică de națiuni» a devenit «Comunitatea de națiuni» (Commonwealth ofNations). Statele care o alcătuiesc sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite.

4°. Teritoriile sub mandat au fost de fapt fostele colonii germane și unele dintre fostele provincii ale Imperiului Otoman, a căror administrare și-a asumat-o Liga Națiunilor, care, la rândul ei, a dat mandat unora dintre puterile semnatare ale tratatelor de pace să exercite efectiv competența de a Ie administra, sub controlul Ligii Națiunilor.31

5°. Statele sub tutelă internațională au luat locul statelor sub mandat internațional, potrivit Cartei O.N.U., aceasta în scopul sprijinirii evoluției respectivelor state spre deplină independență sau pentru asigurarea stabilității și a integrității lor ori pentru rezolvarea unor conflicte interetnice sau pentru garantarea acordurilor convenite.

Capitolul II Forma de guvernământ

Noțiunea «formă de guvernământ»

Noțiunea «formă de guvernământ» exprimă modul în care, practic, se exercită puterea. Ea este independentă de structura de stat. Diferite forme de guvernământ pot succede în cadrul aceleiași structuri de stat; invers, aceeași formă de guvernământ poate exista în state cu structuri diferite.

în accepțiunea pe care am dat-o formei de guvernământ, aceasta cuprinde ca element constitutiv și condițiile în care se realizează atribuțiile de șef al statului.0 De asemenea, ea vizează raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să îndeplinească atribuțiile de șef de stat și celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul și guvernul. Practic însă, atunci când avem a examina forma de guvernământ, procedăm la identificarea titularului puterii și la reperarea modului în care ea se exercită.

Urmând o clasificare clasică2) și confruntând-o cu realitățile istorice contemporane,® principalele forme de guvernământ pot fi considerate următoarele:* democrația, monocrația, oligarhia, formele mixte și formele specifice statelor socialiste.

Secțiunea 1 Democrația

Definire și principii. 40. Formele democrației

Definire și principii. Democrația0 este acea formă de guvernământ în care prerogativele puterii aparțin poporului și acesta le exercită suveran, prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar. Poporul se înfățișează astfel ca «putere originară», iar organele constituite de el pentru a-i exprima și realiza voința sunt «puteri derivate». în democrație toți cetățenii au drepturi și îndatoriri egale, fără privilegii sau discriminări21. Printre fundamentele și caracteristicile democrației pot fi înscrise: a) Universalitatea participării la rezolvarea problemelor publice; b) Consacrarea și garantarea drepturilor și libertăților publice și private; c) Pluralismul ideologic; d) Aplicarea principiului majorității;3) 😉 Pluralismul instituțional0. Totuși, criteriul democrației rămâne încă polemic.* Democrația nu poate fi evaluată în sine, ci în strictă interdependență cu o multitudine ie factori, între care: nivelul de dezvoltare economico-socială și politică, contextul istoric intern și ambianța internațională, scopul fundamental al regimului politic și mijloacele promovate pentru atingerea lui, sistemul «instituțiilor-organisme» și al «instituțiilor-mecanisme»,* modul de articulare a acestora și eficacitatea lor ș.a. Esențialmente, Uniunea Europeană a stabilit, la Copenhaga, în 1993, câteva criterii politice ale democrației: instituții stabile, statul de drept, drepturile omului, respectul minorităților și protecția lor.

Măcar câteva dintre temele actuale – reinterpretate* – ale democrației se impun, cu siguranță, atenției.

Poate datorită faptului că democrația a ajuns să desemneze o «civilizație», noțiunea de democrație este încă difuză și plurivalentă. Devenind un «cuvânt onorific universal», democrația poate deveni și un «termen capcană». în sens literal, nimic mai simplu decât să spui că democrația desemnează «puterea poporului». Dar «ce este» democrația nu se poate separa de ceea «ce trebuie să fie». Prin urmare, problema definirii democrației are o dublă natură, impunând atât o definiție descriptivă, cât și una prescriptivă, atât o abordare ideală, cât și una reală. Realizarea finalităților și a scopurilor constituie așadar un element constitutiv al democrației, dimensiunea ei normativă.

«Democrația etimologică» – democrația concepută în semnificația originară și literală a termenului – nu mai poate fi o realitate. Trecerea de la microdemocrații la macrode- mocrații implică o nouă viziune asupra democrației însăși, regândirea și reașezarea criteriilor democrației. Poporul trebuie conceput ca «marea parte», exprimată prin principiul majorității limitate, implicând astfel definirea democrației ca sistem al domniei majorității, limitate însă de drepturile minorității; viitorul democratic al oricărei democrații reale depinde de convertibilitatea majorității în minoritate; și invers, a minorității în majoritate. Dogmatismul, sectarismul, ostracizarea sunt deci sau trebuie să fie cu totul străine democrației.

«Puterea poporului» este pur și simplu o expresie eliptică; ea descrie numai începutul procesului, nu și rezultatul acestuia: guvernarea asupra poporului. Dar astfel, prin guvernarea poporului de către cei cărora poporul le-a delegat puterea, există riscul pierderii puterii reale de către popor și alunecarea spre puterea autocratică, adică spre nondemocrație.

«Domnia majorității» nu trebuie privită decât ca formulă stenografică a domniei «majorității limitate». Poporul reprezintă «majoritatea plus minoritatea», iar scindarea în cele doua categorii se face numai temporar – printr-un proces decizional constând în alegeri – și pentru a se putea decide. O majoritate care nu se poate transforma în minoritate, nu este o majoritate democratică; o astfel de democrație moare în chiar momentul nașterii ei; cel mult, primele alegeri sunt singurele alegeri democratice. Alternanța la putere reprezintă dinamica și mecanica democrației. Altfel, începutul democrației este forma romantică sub care ni se prezintă chiar sfârșitul ei.

«Autoguvernarea», în sensul ei literal, ca dimensiune imanentă a democrației, este un mit. Momentele ei de intensitate maximă sunt rare și efemere și tocmai aceasta demonstrează utopia autoguvernării permanente.

Poporul, în actul sau îh rolul său de guvernare, se exprimă, prin corpul electoral, numai discontinuu și elementar, prin alegeri. Dar alegerile libere, în absența libertății de opinie, nu înseamnă nimic sau înseamnă un «suveran al nimicului». Democrația presupune și «conflicte», iar «domnia majorității», ca formă de soluționare a conflictelor, este condiția imanentă a unei adevărate democrații. Dezacordul nu privește forma de guvernare, ci persoanele care guvernează și modul cum ele guvernează.

Politicul implică supraordonarea, structurarea ierarhică a colectivităților; pe scurt, «democrația verticală», democrația înfăptuită, post-electoral, prin aleșii alegătorilor. Dar structurarea verticală a democrației atrage o «întrebare incomodă»: cum se face că, în cele din urmă, domnia majorității sfârșește prin a fi domnia minorității? «Grupai de control» rezultat din alegeri sau «minoritatea de putere» poate fi cu atât mai îndoielnică cu cât ea nu constituie totdeauna și o «elită», un grup cu gradul cel mai ridicat de capacitate în domeniul lui de activitate. Altfel spus, competiția electorală nu asigură «calitatea» rezultatelor, ci numai caracterul lor democratic. Or, tocmai acest aspect este deseori neglijat în teoria democrației. Democrația trebuie să fie o poliarhie selectivă, dar și o poliarhie de merit. Este singura soluție, cât timp nu ne putem lipsi de conducători.

Formele democrației. în calitatea sa de titular suveran al puterii, poporul poate exercita această putere în forme mai mult sau mai puțin directe. în acest sens, două sisteme ocupă poziții extreme (democrația directă și democrația reprezentativă), iar altele două poziții intermediare (democrația semi-directă și democrația semi- reprezentativă).

Democrația directă este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează, legiuiește el însuși și controlează executarea legilor. Ea semnifică aplicarea integrală a ideii de democrație, receptarea in terminis a dezideratelor lui JJ. Rousseau, care considera că poporul dispune de «integralitatea puterii» doar atunci când el însuși se află reunit. Imposibilitatea practică de realizare a unei asemenea democrații este tot atât de vădită ca și generozitatea ideilor ce o animă. Democrația directă, în sensul strict și originar al acestei sintagme, n-a existat vreodată0 și este puțin probabil să se înfăptuiască în viitorul previzibil*. Ea este o formă «idilică» de democrație, o «curiozitate istorică»,* o «curiozitate politică și instituțională»,* o metaforă a retoricii, nu un fapt social realizabil. Democrația directă este, poate, tot atât de desuetă ca «marina cu pânze și lampa cu ulei».* Ar trebui deci ca, mai degrabă, să se vorbească de democrația directă «observabilă» și de democrația directă «mai mare decât cea observabilă», iar când se analizează o asemenea formă de democrație singurul element ce o face directă rămâne doar judecata că ea nu este o democrație de tip reprezentativ*.

Democrația reprezentativă. Există o democrație reală și autentică atunci când, în societate, cei care-și doresc libertatea și egalitatea îi domină pe cei care doresc puterea. Dar cum se poate realiza o astfel de subordonare, morală și firească în același timp? în condițiile geografice și demografice ale majorității covârșitoare a statelor contemporane, democrația directă este o iluzie nostalgică. Obiectiv sau subiectiv, practic și rațional, în locul democrației directe s-a cristalizat o altă formă de democrație: democrația reprezentativă.

Suveranitatea nu poate fi exercitată direct de titularul ei, fie acesta poporul sau națiunea. Apare deci necesitatea esențialmente de ordin pragmatic a reprezentării. Dar ce anume are a fi reprezentat, cum și în ce limite și care sunt raporturile dintre reprezentați și reprezentanți?

Două concepții s-au conturat, justificând două sisteme de guvernământ reprezentativ: suveranitatea populară (1°) și suveranitatea națională (2°).

1°. Prima, originată în doctrina lui Rousseau, pornește de la ideea suveranității populare, de la ideea deci că suveranitatea aparține poporului și ca atare ea trebuie repartizată în cote-părți egale tuturor indivizilor care îl alcătuiesc. Suveranitatea este inalienabilă și imprescriptibilă. Exercițiul ei nu implică îiisă, în mod necesar, constituirea unor instituții reprezentative, ea putându-se exprima în cadrul procedurilor democrației directe sau semi-directe. Dacă, totuși, asemenea instituții sunt constituite, pe calea exercitării dreptului cetățenilor de a le alege, ca deținători ai «cotelor-părți» din suveranitate, cei aleși sunt strict și direct legați de alegătorii lor. Logic, în aceste condiții, suveranitatea nu se poate manifesta decât prin voința celor ce o dețin. Reprezentanții acestora nu sunt, astfel, decât simpli mandatari ai celor reprezentați, urmând să facă cunoscută voința imperativă a acestora. Am fi, așadar, în prezența unui mandat imperativ,0 din care decurg următoarele consecințe:

Mandatarul (de regulă, parlamentar) nu exprimă propria voință, ci voința celor care l-au mandatat (corpul electoral dintr-o circumscripție);

Conduita lui în Adunarea Reprezentativă nu poate fi alta decât aceea care i-a fost prescrisă expres de către mandanți;

Parlamentarul trebuie să «raporteze» periodic alegătorilor săi asupra modului cum își îndeplinește mandatul. Așa fiind:

Alegătorii – ca îndeobște orice mandant – îi pot retrage oricând mandatul, sub motiv că mandatarul nu a respectat prescripțiile date sau pentru că le-a depășit;

Titularul suveranității – poporul – poate, pe calea unui referendum, să modifice sau să anuleze orice decizie a Adunării Reprezentative, dacă aceasta nu corespunde voinței sale.

Cel puțin două neajunsuri ale acestui sistem s-au făcut remarcate:

Imposibilitatea parlamentarului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns să acționeze în limitele intereselor unei anumite circumscripții electorale;

îngrădirea libertății de acțiune a parlamentarului, el fiind cu totul subordonat voinței alegătorilor săi2).

2°. A doua concepție, originată în doctrina lui Montesquieu, pornește de la ideea suveranității naționale, potrivit căreia suveranitatea aparține Națiunii, ca entitate colectivă. Suveranitatea este indivizibilă, inalienabilă și imprescriptibilă. Dar cum voința Națiunii nu poate fi exprimată de ea însăși, în întregul ei, pe calea sufragiului universal, Națiunea își desemnează reprezentanții, pentru ca aceștia, în numele ei, să exercite suveranitatea. Prin urmare, Națiunea în întregul ei deleagă, printr-un mandat colectiv și general, reprezentanței naționale constituite prin sufragiu exercitarea suveranității. Reprezentanții individuali desemnați de Națiune devin reprezentanții generali ai acesteia, concepută ca entitate colectivă și abstractă. Ei nu traduc pur și simplu voința generală, ci chiar o creează;0 «mandatul de drept public» este general, liber, irevocabil, prezu- mând totdeauna exercitarea lui în conformitate cu voința mandantului. Este acesta, cum spunea un autor, un sistem «ultra-reprezentativ». Decurg de aici câteva consecințe: a) întrucât suveranitatea e una și numai una, indivizibilă și inalienabilă, reprezentanța națională în întregul ei devine mandatara Națiunii; b) Deciziile Reprezentanței nu trebuie ratificate de Națiune; c) Parlamentarii, ca reprezentanți ai întregii Națiuni, nu pot fi revocați de alegătorii lor, nici nu au obligația de a da socoteală în fața acestora; d) Parlamentarul nu are nevoie de instrucțiuni din partea corpului electoral, el procedând după intima lui convingere; e) Demisia în alb a parlamentarului e nulă, chiar dacă ea a fost dată ca garanție a bunei sale credințe în exercitarea mandatului’.

Nu pot fi însă ignorate nici implicațiile negative ale acestui sistem, între care:

Excluderea oricărei subordonări juridice organizate a celor aleși față de alegători;

Posibilitatea parlamentarului de a aluneca spre arbitrar și voluntarism; c) Corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a reprezentantului, iar nu unul de voință; d) Adunarea Reprezentativă*, considerată ca depozitară exclusivă a suveranității naționale, având omnipotența de a decide în numele Națiunii, se transformă într-un interpret infailibil al voinței generale*; e) înlocuirea voinței generale cu voința partidului sau a formațiunii căreia parlamentarul îi aparține și față de care, în principiu, el se conformează, mai ales dacă structurile de partid sunt stricte și funcționează sever.

Iată doar câteva dintre motivele pentru care sistemului mandatului reprezentativ, larg acreditat, a trebuit să i se aducă unele corective.4)

Un astfel de corectiv poate fi considerat și posibilitatea excluderii din parlament. (Această sancțiune este consacrată în 70 de state: în 34 pentru absenteismul de care dă dovadă parlamentarul; în 25 pentru conduita lui antiparlamentară; în 15 dacă a suferit condamnări etc. în 5 state, deputații excluși din partidul lor sunt considerați excluși și din parlament; în Portugalia schimbarea partidului de către deputat este motiv de excludere a acestuia din parlament; în Tailanda, deputatul poate, totuși, în 60 de zile de la excluderea din partidul său, să adere la un alt partid; în 7 state însă, printre

re Belgia, Mexic, Monaco, nu se prevede nici posibilitatea revocării deputatului, nici îxcluderii lui)0.

Democrația semi-reprezentativă constituie expresia și rezultatul tentativelor de a snua consecințele negative ale «ultra-reprezentativității»: a) Instituționalizate sau nu, gâturile parlamentarului cu corpul său electoral au devenit o practică constantă în >roape toate sistemele parlamentare; b) Asupra parlamentarului planează totuși nenințarea refuzului corpului electoral de a-1 realege; c) Cu prilejul alegerilor, de gulă, prin votul lor, alegătorii se pronunță și asupra unui «program politic» și de juvemare», pe care candidatul îl susține ca independent sau ca persoană aparținând iui partid sau formațiuni; d) Publicitatea vieții parlamentare asigură, totuși, o oarecare ipraveghere a activității parlamentarilor din partea celor care i-au ales; e) Durata andatului este limitată; f) în unele sisteme constituționale a fost limitată expres – ori a încetățenit cutumiar – imposibilitatea dobândirii succesive de către aceeași persoană mai mult de două mandate; g) De regulă, este reglementată ipoteza disoluției Adunării eprezentative, înainte de termenul pentru care ea a fost aleasă.

Democrația semi-directă reprezintă un sistem în care coexistă și se realizează – rin mijloace tehnice adecvate – principiul reprezentativității și așa-zisa «democrație ură» (democrația directă). Cu alte cuvinte, pe lângă organul legiuitor ales prin sufragiu niversal sunt instituționalizate mijloace de intervenție directă a poporului în procesul igiferării și, izolat, chiar în activitatea administrativă. Ca asemenea mijloace tehnice 3 intervenție directă sunt, în general, instituționalizate: inițiativa populară (1°), veto-ul opular (2°), revocarea mandatului (3°), referendumul (4°), opțiunea (5°), recall-ul eciziilor judecătorești (6°).

Inițiativa populară este procedeul inițierii legii, constituționale, organice sau ordinare,

propunerea directă a cetățenilor. Ea presupune fie doar propunerea ca parlamentul

decidă asupra oportunității intervenției sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie ererea colectivă ca acesta să se pronunțe asupra unui proiect de lege deja formulat ccinițiativa formulată»). Totdeauna însă parlamentul este obligat, ca urmare a declanșării

inițiativei populare, să se pronunțe, chiar dacă el nu-și însușește inițiativa.0 Pentru realizarea inițiativei sunt prevăzute și unele îngrădiri: a) De regulă, inițiativa populară este exclusă în materie constituțională2* sau, în statele federative, obișnuit, inițiativa poate fi realizată numai la nivelul statelor federate, nu însă și la nivel federal; b) Pentru exercitarea inițiativei trebuie să existe un număr de semnături. Indiferent însă de modul cum ea se realizează, inițiativa populară are meritul de a provoca o dezbatere națională asupra unor probleme de interes generaR

2°. Veto-ul popular se realizează prin stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la data adoptării ei, timp în care cetățenii, printr-o petiție colectivă,* se pot opune validării legii adoptate. Acest procedeu presupune: a) Existența unei legi prealabil adoptate de parlament; b) Existența unei opuneri exprese a unui număr determinat de cetățeni; c) Dacă o petiție de opunere a fost formulată, este necesară o :onsuitare generală a corpului electoral pentru a stabili opinia majorității, în funcție de iceasta urmând ca legea să fie invalidată sau menținută.0

3°. Revocarea, individuală sau colectivă, a parlamentarilor® intervine atunci când, n urma petiției alegătorilor din una sau mai multe circumscripții electorale, prin hotărârea :orpului electoral al respectivelor circumscripții ori, după caz, a întregului corp electoral, >e pune capăt, înainte de termen, unui mandat electiv.3)

4°. Referendumul reprezintă forma cea mai frecventă și, în multe privințe, cea mai semnificativă de manifestare a democrației semi-directe. Prin referendum, corpul îlectoral – iar uneori chiar un cerc mai larg de persoane decât cele care au calitatea de ilegători – este convocat, la inițiativa organului legiuitor, a șefului statului, a guvernului Dii a altor subiecte prevăzute de lege, pentru a decide4* asupra unor probleme de interes general (cum ar fi menținerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constituției, adoptarea unei anumite conduite într-o chestiune dată a vieții internaționale, perfectarea sau menținerea unui tratat ș.a.).5) Referendumul poate fi obligatoriu1} sau facultativ: Indiferent însă de caracterul lui, referendumul constituie forma cea mai expresivă de asociere a poporului la procesul legislativ, poporul trebuind să se pronunțe expres asupra unui proiect de lege ce urmează a fi eventual adoptat. Cu condiția însă ca votul popular să nu fie deviat de la finalitatea lui.

Potrivit unei definiții, pe care o datorăm lui Julien Laferriere, referendumul este procedeul prin care corpul cetățenilor este chemat să exprime prin vot popular avizul sau voința sa în privința unei măsuri luate de o autoritate sau preconizată de aceasta. Termenul «referendum» a fost împrumutat, se pare, din practica vechilor confederații germanice sau helvetice, unde reprezentanții statelor în dieta centrală nu puteau să statueze decât ad referendum, adică având împuternicirea primită din partea guvernelor lor și sub rezerva aprobării ulterioare. în accepțiunea sa astăzi unanim admisă – de tehnică a democrației semi-directe -, termenul «referendum» este sinonim celui roman „plebis scitum” sau „populi scitum” și, ca urmare a acestei sinonimii, l-am reținut în expresia sa comună și actuală.

începând cu secolul al XVIII-lea, problematica referendumului înregistrează o largă controversă, nu numai în privința domeniului referendumului, dar și cât privește natura lui. Teoria a lăsat locul unui pragmatism, fără însă să-și abandoneze vocația de clarificare și aprofundare.

Dezbaterea teoretică, în unele țări, a fost adeseori închisă, prin referire la noțiunile de suveranitate și de regim parlamentar. Opunând suveranitatea națională și suveranitatea populară, s-a conchis eă numai aceasta din urmă ar fi compatibilă cu referendumul. Această concluzie, cu timpul, și-a pierdut pertinența, atât din perspectiva teoriei suveranității, cât și din considerente pragmatice. Referendumul nu se sprijină în mod necesar pe suveranitatea populară, iar suveranitatea națională nu-1 exclude. Cu totul adevărat că «suveranitatea națională» implică reprezentarea și ea se realizează prin parlament, dar, cum spunea cândva Carre de Malberg, aceasta nu trebuie să degenereze într-o «suveranitate parlamentară». Suveranitatea parlamentară este o uzurpare a suveranității naționale. Așa fiind, nu suveranitatea națională s-ar opune referendumului, ci forma ei degenerată în suveranitate parlamentară. Din considerente pragmatice, în cele din urmă referendumul, ca tehnică a democrației semi-directe, s-a impus. Numeroase constituții care consacră principiul suveranității naționale sau – într-o formulare mixtă, precum în Constituția Franței și în Constituția României – că „suveranitatea națională aparține poporului” – au admis tehnica referendumului, atât pentru a se asigura mai corespunzător echilibrul între puteri, cât și pentru a se aprofunda democrația, dând, în unele cazuri, cuvântul poporului. Suveranitatea națională – proclamă art. 2 alin. (1) din Constituția României – aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.

De pe platforma teoriei clasice a regimului reprezentativ, ca singură alternativă la democrația directă – superioară neîndoielnic, dar practic imposibilă -, referendumul nu este nici justificat, nici admisibil, căci, cum spunea Esmein – unul dintre cei mai fermi apărători ai regimului reprezentativ – parlamentul, însărcinat prin constituție să adopte legi, nu poate delega competența sa unui alt organ, în speță corpului electoral. Aserțiunea pare însă lipsită de logică: dacă se neagă cetățenilor dreptul de a-și manifesta voința în numele națiunii, pentru ce li s-ar recunoaște lor dreptul de a desemna persoane care, prin delegare, să exprime această voință?; referendumul nu este disonant față de teoria regimului reprezentativ, delegarea neputând semnifica abdicarea fii totul și pentru totdeauna de la exercițiul suveranității naționale; solicitarea corpului electoral să-și exprime voința sa, în urma disoluției adunărilor, comportă efecte apropiate de cele ale unui referendum.

Din perspectiva unor constatări realiste, referendumul s-a impus în cele mai multe țări. Controlul și limitarea reprezentanților de către cei reprezentați sunt cu totul conforme noțiunii juridice de reprezentare.

Deși, prin «istoria» lor semantică, referendumul și plebiscitul par să fie noțiuni identice (în epoca romană plebiscitul desemnând decizia suverană a plebei – plebis scitum), ele se deosebesc totuși: în timp ce referendumul permite poporului să se exprime liber, plebiscitul permite unei persoane – mai rar, chiar unui grup – să-și procure legitimitatea, punând poporului o problemă care reclamă un răspuns pozitiv; referendumul privește un text sau o idee, plebiscitul privește un om; primul privește un «lucru», al doilea privește un «nume». (în Franța, termenul «plebiscit» a apărut în dicționarul lui Trevaux, în 1793, definit ca «decret al poporului roman». El a avut și conotații peiorative: «act de violență și arbitrar». Efemer s-a folosit și expresia „populi scitum ”, Tot în Franța, termenul referendum este atestat din 1750, ca derivat de la ad referendum, expresie întrebuințată în limbajul

diplomatic pentru a desemna un acord, convenit prin mandatar, sub rezerva ratificări Totuși, în dreptul internațional public, plebiscitul – ca procedeu de consultare a populați de pe un anumit teritoriu – a fost practicat, uneori, hi situația de trecere a teritoriul respectiv de la un stat la altul (de exemplu, în legătură cu alipirea Schleswigului Danemarca sau Germania ori a Sileziei Superioare la Germania sau Polonia, după prim război mondial și în conformitate cu tratatele de pace de la Paris).

Nu orice intervenție a poporului în spațiul deciziilor publice este un referendum; ] de altă parte, există o mare varietate de referendumuri. Referendumul – ca instrume al democrației semi-directe – aparține categoriei votului; dar, pe când el permi cetățenilor să se pronunțe asupra unei probleme de fond, alegerile permit acestora ; se pronunțe asupra unei persoane sau asupra unui grup înscris într-o listă, care, oda alese, pe baza unui mandat reprezentativ, au latitudinea deciziilor.

Potrivit unor parametri luați în considerare, tipologia referendumului este variată sugestivă: a) Parametrul teritorial distinge referendumul național – uneori federal – ( referendumul local; b) După obiectul său, distingem referendumul constituțiom referendumul legislativ', referendumul convențional care privește tratatele', referendum administrativ, referendumul asupra transferului teritorial etc.; c) Potrivit cu domeni referendumului, referendumul poate fi calificat diferit, având în vedere materia asup căreia prin referendum urmează să se decidă (de exemplu, referendumul financiar, c în privința regimului punitiv față de infracțiuni); d) Potrivit cu condițiile declanșăr din oficiu sau la inițiativa liberă, referendumul este obligatoriu sau facultativ; e) Du] numărul și calitatea persoanelor consultate, se poate distinge între referendumul popul și simplul referendum; f) Potrivit cu efectele rezultatelor, se poate distinge între refere: dumul consultativ și referendumul de decizie; g) Varietatea efectelor referendumul de decizie permite să se distingă între referendum confirmativ, referendum abrogați referendum suspensiv. Acești parametri sau alții pot fi combinați. Indiferent de tip său, referendumul nu constituie totdeauna Un gaj al democrației, putându-se distinj între referendumul democratic și referendumul manipulat.

în principiu, domeniul referendumului este nelimitat. Totuși, trebuie păstrat i echilibru între un domeniu prea îngust – care antrenează desuetudinea referendumul

și un domeniu prea larg – care poate provoca lasitudinea lui.

Printre neajunsurile referendumului, ca formă de macrodemocrație, Giovanni Sarto menționa: actorul referendumului acționează singur, fară «a participa la dezbateri», aș încât «iluminarea prin discuții» este exclusă; referendumul nu Iasă Ioc concesiilo agenda referendumului este preelaborată de către guvernanți, așa încât, paradoxal, < cât este mai mare dimensiunea democrației directe, cu atât este mai mică autenticitate ei; democrația prin referendum stabilește din start un «mecanism de sumă zero» luării deciziilor, adică o domnie literală a majorității, care exclude drepturile minorității; informația nu înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea nu implică totdeauna și competența, așa încât actorul referendumului poate deveni sau o piesă inutilă în jocul democrației sau un factor care tinde spre extremism – acea luare tranșantă de poziție într-o lume cu numai două dimensiuni: alb sau negru.

5°. Opțiunea – ca varietate de referendum- constă în posibilitatea acordată corpului electoral de a alege între două sau mai multe soluții legislative pentru reglementarea aceleiași probleme.

6°. Recall-ul deciziilor judecătorești – adică revocarea acestora – constă în posibilitatea acordată corpului electoral de a invalida o decizie judecătorească prin care o lege a fost declarată neconstituțională.

Uneori, se distinge între «două modele diametral opuse ale democrației»: modelul majoritar și modelul consensual.

Esența primului model este «supremația majorității»; cu alte cuvinte și având ca reper termenul «democrație», «poporul este majoritatea». Acest model s-ar caracteriza prin următoarele: a) Concentrarea puterii executive – cabinetul unipartid al majorității minime; b) Fuziunea puterilor și dominația cabinetului5'; c) Bicameralismul asimetric;

Sistemul bipartid; e) Sistemul de partid unidimensional, în sensul orientării partidelor îndeosebi spre problemele socio-economice; f) Sistemul electoral majoritar uninominal; g) Existența unui guvern unitar și a unei administrații centralizate; h) Suveranitatea parlamentului; i) Existența unei democrații exclusiv reprezentative. Asemenea caracteristici sunt însă mai degrabă teoretice decât reale, existând numeroase și semnificative abateri, chiar în modelul britanic, considerat exemplar.

Esența celui de-al doilea model ar consta în «majoritatea va prevala», după ce va fi dat posibilitate minorității să se exprime; altfel, sensul primar al «democrației» ar fi el însuși compromis. Acest model, prin care se limitează majoritatea, s-ar caracteriza prin următoarele6': a) Participarea unor coaliții* de partide la exercitarea puterii executive; b) Separarea formală sau neformală, după caz, a puterilor în stat; c) Bicameralism echilibrat sau chiar simetric și, de regulă, reprezentarea în parlament a unor grupuri politice minoritare; d) Multipartidism, chiar dacă unul sau unele partide se apropie semnificativ și durabil de statutul de partid majoritar; e) Sistemul de partid multidimensional; f) Reprezentarea proporțională; g) Federalismul teritorial sau nonteritorial și descentralizarea și deconcentrarea administrativă. Și de această dată abaterile sunt numeroase și evidente.

Secțiunea a 2-a Monocrația

41. Definirea monocrației. 42. Formele monocrației

Definirea monocrației; Potrivit cu sensul ei etimologic, monocrația” este o putere personalizată.2' Celelalte organe, în măsura în care ele există, sunt doar elemente decorative sau simple servicii auxiliare. Principiilor specific democratice de libertate, egalitate, universalitate și majoritate li se opun autoritarismului, ortodoxia ideologică și exclusivismul. Autoritarismul se opune principiului majorității, singura voință valabilă fiind cea a conducătorului. Ortodoxia se opune principiului egalității, concepția «șefului» fiind singura axiomă politică, «religia prelungindu-se astfel pe teren politic». Exclusivismul se opune principiul libertății. Discreditarea libertății este nota comună a tuturor tsisțemelor autoritare. Monocrația dă naștere totalitarismului, unei «hipercrații», unui

nopolismcare depășește sfera politicului, cuprinzând toate domeniile vieții sociale.3'

Formele monocrației, deși diverse și adeseori inedite, pot fi cujprinse în câteva -ii categorii: 1°. Monocrații clasice de tip istoric (monarhia absolută, tirania, dictatura); “‘.aMonocrațiile populare, de tipul «cezarismului empiric», a «despotismului popular» jfâ «cezarismului demagogic»; 3°. Dictaturile militare; 4°. Autoritarismul și totalitarismul.

1°. Monocrațiile clasice îmbracă deci următoarele forme:

ZO) 'Absolutismul monarhic, care are ca principii comune: ereditatea (monarhia face '%ctul unei succesiuni predeterminate) și – paradoxal – subordonarea față de legi eea-ce ar face-o să se deosebească de puterea arbitrară). Numai că, pentru regi, ]e principii sunt voluntare. Așa se face că, adeseori, monarhia absolută se transformă ■despotism, totul fiind subordonat voinței și capriciilor despotului;

Tirania sau despotismul, care are ca notă specifică arbitrarul, prin originea sa preluarea brutală a puterii, uzurparea acesteia etc.), prin transmiterea ei (ereditate, jfesemnăre personală ș.a.), dar mai ales prin exercițiul ei (tiranul exercitându-și puterea ^interesul său exclusiv). Epoca modernă a adus o experiență și în acest domeniu: «uespotismul luminat», pus în «serviciul progresului»;

iX'c) Dictatura este un fel de „expedient sau de remediu brutal, destinat să facă față unor dificultăți excepționale”4', și constă în concentrarea puterii în mâinile unui om, concomitent cu suspendarea drepturilor și libertăților publice, sub motivul unor situații de urgență și de pericol.' în general, sub raportul naturii, originilor, consecințelor și duratei, sunt considerate ca fiind note comune ale dictaturii':

Ea este o monocrație cvasiperfectă, în sensul că realizează concentrarea completă a puterii. Autoritatea, în plenitudinea ei, este atribuită unui om, care contopește funcțiile';

Dictatura apare în circumstanțe excepționale sau extraordinare, dar sursa ei este formal legală – dispozițiile constituționale sau alte reglementări legale existente;

Dictatura antrenează, corelativ, dispariția drepturilor și a libertăților publice cetățenești; „inevitabila contrapartidă a plenitudinii puterii este eclipsarea drepturilor individuale și colective”';

Dictatura este limitată în timp.' Cu alte cuvinte, îndată ce criza este surmontată, încetarea dictaturii devine scadentă. Dictatura nu e un scop în sine, ci un produs al împrejurărilor.

2°. Monocrația populară – asociere aparent imposibilă de termeni – semnifică acea formă de guvernământ în care, de pe platforma unui monism ideologic agresiv și dogmatic, arogant și cu ambiția eternizării, promovat și vegheat de un partid unic, autointitulat infailibil, puterea personală și arbitrară, puterea totalitaristă – extinzându-se deci asupra întregului ansamblu societal – se realizează în ambianța «adulării» și a «exaltării maselor», în decorul fals al unor tehnici specifice democrației semidirecte. (Formele de guvernământ ale aproape tuturor-țărilor socialiste s-ar încadra aici, dacă ele n-ar evidenția și elemente proprii monocrațiilor de tip clasic.) Celelalte organe ale statului, direct sau indirect subordonate celui ce personalizează puterea, sunt simple

a de guvernământ

43

gane de înregistrare, legitimare și realizare a voinței acestuia. Accentuăm ca trăsături ,-monocrațiilor populare: a) Personalizarea puteriiI); b) Obstinația pentru permanen- area puterii; c) Unicitatea organelor guvernante; d) Suportul popular, real sau regizat; Î-Partidul unic; f) Totalitarismul (omnipotența în toate domeniile vieții sociale).

^3°. Dictatura militară (având ca zone de proliferare mai ales Orientul Apropiat, ica de Nord și America de Sud) a apărut, îndeobște, în țările în curs de dezvoltare, unind trăsăturile tradițiilor pretoriene și monocrațiilor populare contemporane. SÎiticește, dictatura militară este ambivalență: ea poate fi reacționară, conservatoare u’ reformistă, revoluționară. Eticheta «revoluționară» a dictaturii militare este însă, Qeobște, înșelătoare.

Autoritarismul și totalitarismul, ca «opus perfect» al democrației, sunt «achiziții» .Ș'atîv recente ale discursului despre democrație.2' tAutoritarismul, prin sufixul său, indică excesul sau abuzul de autoritate, o autoritate reșivă, care strivește libertatea. Autoritatea este forma puterii bazată pe prestigiu, ecfinoscută și ascultată; ea reprezintă o «influență morală», deplin consonantă cu iertate a. De aceea, criza democrației este descrisă ca o criză de autoritate. Libertatea re nu acceptă autoritatea este o libertate arbitrară, licenția și nu libertas; autoritatea e nu recunoaște libertatea este autoritarism.

totalitarismul este redundanța totalității, ideea a ceva ce cuprinde totul. El denotă cărcerarea întregii societăți înăuntrul statului, o dominație politică atotcuprinzătoare "a vieții extrapolitice a omului”,3' un regim politic închis, legitimat printr-o escato- ieideologică, monopolistă, având ca variabilă teroarea.

Secțiunea a 3-a Oligarhia

43. Definirea oligarhiei. 44. Forme ale oligarhiei. 45. Sistemele mixte. 46. Monarhia limitată. 47. Cezarismul democratic

Definirea oligarhiei. Oligarhia se caracterizează prin exercitarea puterii de ătre un număr restrâns de persoane sau de familii (aristocrația). Potrivit unui criteriu xclusiv «cantitativ», oligarhia ar fi o formă de guvernământ intermediară, între forma e. guvernământ a unei singure persoane (monocrația) și forma de guvernământ a ijorității (democrația).4' Potrivit însă unor exigențe de ordin «calitativ», oligarhia se

poate prezenta, de regulă, în una dintre următoarele forme0: guvernământul pluriper- sonal, aristocrația, plutocrația censitară, partitocrația.

Forme ale oligarhiei pot fi considerate următoarele:

1°. Guvernământul pluripersonal, un guvernământ colectiv, aparținând mai multor persoane, care nu constituie însă un grup omogen și nicio categorie distinctă. „Ele sunt adesea alăturate prin jocul evenimentelor, care consacră înțelegerea lor sau le neutralizează suspiciunile”. Aceste persoane exercită colectiv puterea sau partajează atribuțiile ce decurg din aceasta, chiar în părți inegale;

2°. Aristocrația – caracterizându-se prin guvernământul unei clase sociale privilegiate', guvernământ exercitat în comun printr-un număr de membri, aparținând acestei clase sau, mai exact, unor familii. De regulă, privilegiile acestei clase se transmit ereditar, ea conservându-și astfel caracterul de castă închisă;

3°. Plutocrația censitară® este comparabilă cu regimul aristocratic, numai că, de această dată, minoritatea guvernantă nu este o clasă socială, organic constituită și având o existență autonomă, ci o simplă reuniune de persoane, constituită – în condițiile prevăzute de lege – potrivit unui criteriu «cantitativ», ca urmare a sistemului censurilor aplicate în operațiunile electorale.' Această grupare este privilegiată, este o categorie socială oligarhică-«elita electorală»;

4°. Partitocrația este forma oligarhică de guvernământ în care, de fapt, puterea aparține unor partide politice, care manipulează instituțiile guvernamentale sau exercită asupra lor o presiune irezistibilă.' în cadrul monocrațiilor, partidul unic constituie el însuși un gen de grupare aristocratică, privilegiată (bunăoară, accesul exclusiv la unele funcții publice sau chiar la unele titluri). Partidele constituie un substitut oligarhic al participării populare la putere. Totuși, partitocrația nu este un regim exclusiv și autentic oligarhic; el semnifică mai degrabă „hipertrofierea fenomenelor partizane, inerente democrației clasice” ,

Sistemele mixte sunt rezultatul unei combinări sau cel puțin a unei juxtapuneri de diverse elemente, provenind de la cele trei tipuri fundamentale: democrația, monocrația, oligarhia. Sunt, așadar, cum le numea un autor, „tipuri de sinteză”.0 Potrivit cu originea «mixturii», regimurile în discuție sunt clasificate în două mari categorii: regimuri mixte prin sistem sau prin principii și regimuri mixte circumstanțiale.2' în prima categorie, epitetul «mixt» este alăturat monarhiei limitate și parlamentului dualist – care reunesc monocrația, aristocrația și oligarhia censitară – ca și cezarismului democratic, care conjugă monocrația și democrația. în cea de-a doua, regimurile mixte accidentale, de circumstanță, fără o voință deliberată a autorilor lor și fără o concepție doctrinală, este greu de făcut o subclasificare, ele purtând marca unei multitudini de factori sau pur și simplu a unor împrejurări de fapt; sunt regimuri efemere, de tranziție. Ceea ce le conferă specificitate este «prezidențialismul» foarte accentuat, concentrarea prerogativelor puterii în mâinile președintelui, a șefului de stat.3)

Monarhia limitată se diferențiază de monarhia absolută numai prin aceea că puterea monarhului este restrânsă în exercițiul ei prin existența și a altor organe, având

o relativă autonomie și atribuții proprii. Monarhia limitată combină principiul monocrației de guvernământ al unei singure persoane (monarhul) cu participarea la putere a unei aristocrații nobile și ereditare, precum și a unei oligarhii censitare, acestea formând cele două Camere ale Parlamentului.

Parlamentul dualist derivă din monarhia limitată, fiind un «pseudo-constituționa- 'Hșm». Șeful statului își păstrează poziția și atribuțiile, dar, în același timp, el trebuie să

accepte, într-o oarecare măsură, politica emanând din compoziția Camerelor («Camera ; înaljă», de factură aristocratică, și «Camera de Jos», de factură censitară). într-un astfel de sistem, «piesa centrală» pare să fie prim-ministrul: pe de o parte, el se sprijină $£>■■■' pe prerogativele șefului de stat; pe de altă parte, el are nevoie de încrederea și sprijinul parlamentului. Parlamentarismul dualist apare astfel ca o posibilă „formulă de tranziție între vârsta prerogativelor monarhice și era suveranității poporului”.0

Cezarismul democratic – iarăși o alăturare bizară de termeni – rezultă din încercarea de conciliere a monocrației și democrației. «Cezarul» exercită puterea nu atât pe baza unei suveranități, cât în numele poporului, care i-a «remis» puterea printr-un plebiscit și care, din timp în timp, îl «aprobă» în aceeași formă.2) Cum însă cele două principii reunite în structura cezarismului democratic – principiul guvernământului personal, care apropie această formă de monarhia absolutistă, și principiul democratic

care o apropie de democrația liberală – sunt antinomice, în cele din urmă, unul dintre ele trebuie să învingă, excluzându-1 pe celălalt.

Secțiunea a 4-a Statele socialiste

«Organizarea» formei de guvernământ

«Organizarea» formei de guvernământ. Ținând seama de condițiile obiective și subiective, interne și internaționale, în care au apărut statele socialiste, de premisele filosofice și ideologice ale opțiunilor acestora față de formele de guvernământ, de scopurile proclamate și mijloacele folosite pentru atingerea lor, ele constituie o experiență istorică inedită, imposibil de încadrat în vreuna dintre categoriile descrise. Sub multe aspecte, ele și-au revendicat – sau încă își revendică – atributul democratic: poporul este declarat titular exclusiv și suveran al puterii: el își exercită puterea prin organele de stat reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct și secret; deputații acționează pe baza unui mandat constituțional de reprezentare integrală a intereselor generale și locale, fiind răspunzători pentru activitatea desfășurată în fața alegătorilor, realizându-se astfel o formă originală de împletire a exigențelor și implicațiilor mandatului imperativ și ale celui reprezentativ; cetățenii sunt declarați egali în drepturi și datorii, acestea fiind reglementate minuțios și cuprinzător prin chiar așezământul juridic fundamental; atât în structurile exclusiv politice, cât și în cele statale este postulat principiul muncii și conducerii colective, precum și principiul centralismului democratic; ambele principii implică și regula majorității; sunt utilizate o serie de tehnici legislative specifice democrației semidirecte, precum lărgirea subiectelor dreptului de inițiativă legislativă în favoarea unor organisme formal reprezentative, congrese și consilii naționale, sindicale etc.; dezbaterea publică a celor mai importante proiecte de legi; organizarea unor referendumuri ș.a.m.d. Dar, sub toate aceste aspecte și încă altele, atributul democratic proclamat sau revendicat nu avea – sau nu are – un suport real, iar tehnicile erau – și,

pe alocuri, încă sunt – elemente stridente ale unui fals decor democratic. «Originalitatea» Iui constă doar în faptul că acest sistem preia și articulează ceea ce are mai malefic monocrația, oligarhia, cezarismul democratic.0 Mecanismul de guvernământ – cel instituționalizat și promovat cu exemplară strictețe – dezvăluie, fără echivoc, caracterul fals democratic al guvernării.

Bazat pe dogmă, regimul politic a paralizat din cauza propriei dogme; el putea să dureze, dar nu putea să se schimbe.2'

Victoria democrației liberale la exact două secole de la Revoluția franceză este in primis victoria unui principiu de legitimitate – niciun sistem politic nu poate fi durabil fără sprijinul unei legitimări populare efective -, dar o victorie preliminară căreia trebuie să-i urmeze lungul și anevoiosul proces de consolidare a democrației'.

0 Stalinismul, maoismul, ceaușismul rămân cele mai dramatice și iremediabil compromise experiențe ideologice și istorice. Sistemul de guvernământ articulat prin Constituția din 21 august .j.965 nu comportă, sub acest aspect, nevoia unor comentarii: forța politică conducătoare a întregii societăți era Partidul Comunist Român (art. 3); clauza atașamentului Ia programul partidului era indispensabilă oricărui comportament social; Marea Adunare Națională și aconsiliile popuiane, baza întregului sistem de organe ale statului (art. 4), erau «alese» prin vot universal, egal, direct și secret, dar partidul constituia factorul politic de conducere al Frontului Democrației și Unității Socialiste, îndreptățit să depună candidaturi de deputați (art. 25); rezultatul alegerilor era sistematic prestabilit; Marea Adunare Națională legifera (art. 42), dar dreptul de inițiativă legislativă revenea mai întâi C.C. al P.C.R. și Consiliului Național al

D.U.S., secretarul general al partidului conducând ambele aceste organisme; cele mai importante proiecte de legi erau, în prealabil, adoptate de organele superioare de conducere ale partidului, organul legiuitor al țării ajungând să fie un simplu «paratrăsnet» pentru comen- zjle politice, un recipient pentru «înnobilarea» legală a acestora; între sesiunile M.A.N., dreptul de a emite decrete-legi îi revenea Consiliului de Stat, al cărui președinte era însă președintele republicii, respectiv secretarul general al partidului (art. 64 pct. i și art. 66); președintele republicii era ales de M.A.N., dar propunerea de alegere a acestuia – totdeauna candidat unic – revenea C.C. al P.C.R. și Consiliului Național al F.D.U.S. Constituția nu prevedea – nici măcar formal – posibilitatea suspendării sau revocării din funcție a președintelui; președintele republicii prezida Consiliul de Stat și, când considera necesar, Consiliul de Miniștri (art. 75 pct. 1 și 2); președintele stabilea măsurile asupra cărora urma să se organizeze referendumul (art. 75 pct. 3); el numea și revoca membrii guvernului, ceilalți conducători ai organelor centrale de stat, membrii Tribunalului Suprem, procurorul general (pct. 4 și 5 ale art. 75); încheia tratate internaționale (pct. 13); declara starea de necesitate (pct. 14); președintele era comandantul suprem al forțelor armate (art. 74) ș.a.m.d. O confuziune a puterilor fără precedent în întreaga istorie constituțională a statului român.

2> G. Santori, op. cit., p. 447.

3> Idem, p. 443-444.

Capitolul HI Regimul politic

Noțiunea de «regim politic»

Noțiunea de «regim politic». De regulă, noțiunea de «regim politic» este atașată instituțiilor guvernamentale, vorbindu-se astfel de «regim reprezentativ» sau de «regim prezidențial». Este însă o concepție formală și unilaterală. Fără îndoială că modul de organizare a puterilor și raporturile dintre puteri constituie un element definitoriu al regimului politic. Dar el nu este singurul criteriu de definire a acestuia, nici cel hotărâtor.0 Regimul politic reprezintă ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor

Alteori, drept criteriu al unei posibile definiri și clasificări ale regimurilor politice se înscrie proprietatea (tipul marxist), nivelul de dezvoltare al respectivei țări (sistemul de tipolo- gizare considerat modem). Orice criteriu, valorizat izolat și exclusiv, nu este suficient. Vom stărui cu câteva însemnări asupra acestui al doilea criteriu, căci primul s-a dovedit a fi mistificator: socializarea proprietății nu atrage, real și substanțial, socializarea puterii și deci democratizarea ei; invers, forma privată a proprietății nu înseamnă eo ipso regim politic nedemocratic. Pentru a se stabili o corelație între disparitatea economică a țărilor și regimul lor politic se pornește de la o triplă constatare: a) Geografică – marile zone industriale sunt de asemenea marile zone de liberalism politic (America de Nord, Europa occidentală, Japonia); dimpotrivă, zonele subdezvoltate economic (America Latină, Asia, Africa) sunt zone de autoritarism;

Istorică – dezvoltarea parlamentarismului în țările europene coincide cu avântul capitalismului industrial (în Anglia, după 1215; în Franța, după 1815; în Scandinavia, după 1914 etc.);

Statistică – există raporturi corelative, verificate statistic, între nivelul dezvoltării social- economice și poliarhia. (De exemplu, W.W. Rostow, The Stages of Economic Growth, Cambridge, 1960, p. 166; B.M. Russet, Trends in World Politics, New-York, 1965, p. 127). Istoricește însă, teza rămâne discutabilă: a) Au existat așa-zisele «microdemocrații» în societățile slab dezvoltate sub aspect social-economic. (De exemplu, democrația antică, grecească, romană, republicile orășenești din Europa de Nord, Flandra și Italia, cetățile berberice din Africa de Nord etc.); b) A existat și există autoritarism în societățile dezvoltate social-economic. (De exemplu, în Germania anilor ’33). Pe larg a se vedea R.G. Schwartzenberg, op. cit., p. 109-142. S-a alunecat astfel, cum se întâmplă adesea, spre cealaltă extremă – teza autonomiei politicului

zicându-se că un voluntarism politic poate surmonta determinismul socio-economic (revoluția rusă din octombrie 1917 fiind o dovadă în acest sens). A se vedea, de exemplu: J.Y. Calvez, Aspects politiques et sociaux des pays en voie de developpement, 1971, p. 240-241; J. Y. Calvez, L. Hamon, Acteurs et domices de l’histoire, 1.1, 1970, p. 84-85. în încercarea de teoretizare a autonomiei politicului au apărut diverse curente: «teoria ciclurilor» – fiecare regim politic se transformă ineluctabil într-un alt regim; teoria monoliniară a evoluției sau teoria «drumului de fier» – toate națiunile sunt ca trenurile care se succed în aceleași gări, mai devreme sau mai târziu față de orar, fiecare însă trecând prin aceleași etape. în concluzie, ne-am alătura punctului de vedere potrivit căruia în încercarea de explicare a regimului politic trebuie să evităm atât monismul economic, care reduce totul la factorul economic – deși el este acela care «fixează bornele autonomiei politicului», «cadrul în care se poate manifesta originalitatea și specificitatea fenomenului politic», el impune «canavaua pe care se poate broda

ugjipunc:

se realizează puterea. El are deci determinări mult mai complexe decât ile dintre puteri.0 Regimul politic are calități valorizatoare nu doar cât privește £.și forma puterii de stat, dar și în ceea ce privește calificarea esenței întregii :e$^ji:i El este indicatorul sintetic și de primă mărime, cel mai dinamic și cel mai :esiv, pentru calificarea unei societăți ca real democratică sau antidemocratică. (Ar :tardeci toate temeiurile să se vorbească mai degrabă despre «sistem politic»), jn motive lesne de înțeles, ținând seama de specificul tematic al științei dreptului tituțional, nu vom stărui aici asupra fundamentelor economice, istorice, filosofice, ’ogice etc. ale regimului politic, dar vom examina, sumar, alte dimensiuni ale stuia, subsumate în patru mari categorii: organizarea puterilor și raporturile dintre stea; drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului; sistemul de ' ide și al altor forțe sociale; sistemul electoral.

Secțiunea 1 Organizarea puterii publice

Regimuri politice clasice. 51. Regimurile mixte. 52. Regimurile țărilor socialiste

'•jyșvri

f £0. Regimuri politice clasice. Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii gurilor de regimuri politice este puterea sau, mai exact, modul de organizare a puterii. aș|e|așaTzisul criteriu clasic, care are două «vârste»: prima corespunde antichității |fefești și romane; cea de-a doua corespunde reflecției politice a secolului al XVUI-lea. JfSfema de bază e identică – organizarea și realizarea puterii. Dar modul ei de rezolvare jeră. Reflecția antichității nu pornea de la distincția dintre «posesiunea puterii» și Exercițiului» ei, puterea exercitându-se prin ea însăși, fără delegare sau intermediari. Ingura problemă era aceea de a ști «câți» dețin puterea și «cum» o exercită, astfel fe|îidu-se distincție, de Stagirit mai ales, între tiranii, oligarhii și democrații. Reflecția fârșituiui de secol XVII și începutul celui de-al XVIH-lea mută centrul de greutate pe

, 'arta:politică» -, cât și monismul politic, care fetișizează autonomia (relativă) a politicului, îl desprinde din ambianța socială în care el există, în care se manifestă și înăuntrul căreia își află nu do ir determinarea, ci chiar rațiunea de a fi. voi 0 Trebuie, în același timp, să se ia în considerare structura economică și socială a respecți «ului stat, principiile care stau la baza organizării și funcționării puterii, obiectivele și forțele acesteia, maniera în care societatea se reflectă în putere și stilul pe care ea îl imprimă guvernanților. (G. Burdeau, op. cit., p. 165-166.) Prestigiosul autor considera ca fiind repere esențiale ale unui regim politic: ambianța geografică și istorică; forțele sociale – națiunea, poporul, clasele sociale, partidele, grupurile de interese, sindicatele; scopurile puterii de stat, între . care și garantarea drepturilor și libertăților; mijloacele puterii, funcție de care regimul politic ,va putea fi calificat ca democratic sau autoritar; tehnicile de guvernare – «puterea deschisă» sau «puterea închisă» (op. cit., p. 166-205). Regimul politic – preciza de asemenea un alt autor apare mai întâi ca fiind rezultatul forțelor politice, în special al partidelor, în cadrul instituțional istabilit prin constituție, dar este necesar să se țină seama și de alți factori istorici, ideologici f Și economici, care prezintă o importanță considerabilă. (P. Pactet, op. cit., p. 141.)

ilitatea puterii, pe legitimitatea ei, singurul regim politic fiind acela în care puterea >arține poporului sau națiunii. Odată rezolvată problema apartenenței puterii, rămâne >re rezolvare chestiunea exercitării ei: căror persoane sau organe să li se încredințeze Lercitarea puterii și în ce mod? Este implicat aici, pe de o parte, principiul reprezen- tivității (desemnarea organelor care să exercite puterea), iar pe de alta, principiul stribuirii funcțiilor puterii între diferitele categorii de organe (funcția legislativă, cea cecutivă și cea judecătorească). Așadar, dacă admitem aceste două principii, există ei tipuri de regimuri politice0:

1°. Cel care are la bază confuziunea puterilor, întruchipat de regimul dictatorial, sgimul directorial sau de regimul «convențional» ori, cum i se mai spune, cel mai ieșea, «regimul ori guvernământul de adunare»;

2°. Cel care are la bază colaborarea puterilor, semnificat prin regimul parlamentar;

3°. Cel care are la bază separarea strictă a puterilor, adică regimul prezidențial.

Bineînțeles, nu numai că fiecare dintre aceste sisteme prezintă note specifice de la țară la alta sau de la o epocă istorică la alta, dar, prin combinarea unora dintre lementele ce le sunt specifice, rezultă și regimuri mixte. în fine, note distinctive prezintă igimurile politice ale țărilor socialiste. Le vom examina pe rând și în ordinea arătată,

precizarea însă că realitatea este mult mai complexă decât schemele teoretice ce or fi înfățișate.

Regimul dictatorial, directorial și de adunare. Ideea identificării înăuntrul puterii mai multor funcții a fost – și este – în spiritul ei funciar, completată cu cerința ca, sparându-se cele două sau trei funcții, să se instituie un control reciproc între ele, entru ca „puterea să oprească puterea”. Altfel spus, sistemului de «măsuri» aparținând neia dintre puteri, trebuie să i se adauge «contramăsuri», aparținând celorlalte puteri, îumai astfel se poate realiza echilibrul în interiorul puterii. Dar – și mai ales – numai stfel pot fi prevenite tendințele abuzive ale uneia dintre puteri de a le subordona omplet pe celelalte, de a le domina, absorbind prerogativele esențiale ce decurg din utere în spațiul ei exclusiv de decizie. Numai astfel poate fi prevenit monopolul puterii, «fumai așa poate fi îngrădită pernicioasa ambiție hegemonică. Nerespectarea regulilor iecurgând din «sistemul de balanțe», de «măsuri și contramăsuri», din acest gen de

«mecanică newtoniană» duce la regimul dictatorial sau, după caz, Ia guvernământul de adunare.0

. A. Regimul dictatorial este deci o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea puterilor. Dacă în ecuația «putere legiuitoare» – «putere executivă», prin hipertrofierea acesteia din urmă se instaurează preeminența Executivului față de Legislativ – și nu neapărat prin opresiunea Adunării sau Adunărilor legiuitoare, ci, cum spunea cineva, prin «domesticirea» lor – se ajunge la un regim politic autoritar, instituit și menținut prin constrângere. în condițiile existenței unui șef de stat (șef al Executivului), puterea se personalizează excesiv, alunecând spre instaurarea unui sistem totalitarist, indiferent de culoarea lui (brun, negru, roșu). Este un regim, spunea Montesquieu, «făcut pentru vite de povară, nu pentru oameni».

' B. în regimul directorial, puterea este deținută – în plenitudinea ei – de un colegiu, ales de Legislativ pe o perioadă determinată, dar imposibil de revocat înainte de expirarea mandatului. Colegiul, odată constituit, devine iresponsabil politicește față de Legislativ, tare îi poate însă anula sau modifica actele. Aceste elemente deosebesc regimul clirectorial atât de regimul parlamentar, cât și de regimul prezidențial.3,

Guvernământul de adunare rezultă – invers – din supraordonarea puterii legiuitoare față de cea executivă.’ Nici în guvernământul de adunare nu se neagă separația puterilor, dar ele sunt inegale: una o domină pe cealaltă. Semnele distinctive ale unui asemenea regim politic pot fi considerate următoarele: a) Plenitudinea competențelor

Adunării sau Adunărilor; b) Dreptul acesteia sau acestora (în sistemul bicameral) de a anula deciziile guvernului; c) Structura colegială a Executivului; d) Desemnarea și revocarea lui de către Adunare; e) Imposibilitatea Executivului de a demisiona.0 Un astfel de regim apare rar' – de regulă pe «ruinele unui executiv discreditat» – și el este efemer'; fie se transformă într-un guvernământ dictatorial, fie într-un regim parlamentar, în orice caz, ambiția lui de a se perpetua duce fie spre «dictatura Adunării», fie spre anarhie.

Guvernământul de adunare se apropie de regimul parlamentar. El nu se identifică însă cu acesta.

2°. Regimul parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. Este un sistem politic în care separația puterilor – presupunând autonomia funcțională a celor trei categorii de organe, dar îndeosebi a Legislativului, și existența unor mijloace specifice

de presiune reciprocă – se caracterizează prin suplețe și dinamism. Regimul parlamentar este „un regim politic în care organul executiv și organul legislativ, efectiv distincte, sunt ținute să colaboreze în exercitarea funcțiilor etatice și dispun de mijloacele politice care le permit să se controleze mutual”.0 Definiția este prea largă, întrucât nu se pune accentul pe trăsătura acestui tip de regim, care îl face să se deosebească de altele: responsabilitatea politică a guvernului. într-o altă definiție, regimul parlamentar ar fi acela în care „direcția afacerilor publice aparține parlamentului și șefului statului, prin intermediul unui cabinet responsabil în fața parlamentului”.2' Definiția este prea îngustă, căci – cum se va vedea – ea nu include și regimul parlamentar dualist, vizând doar regimul parlamentar monist.

Care sunt de fapt mecanismele fundamentale ale regimului parlamentar și care sunt modalitățile lui, corespunzător etapelor istorice pe care le-a străbătut?3' «Logica instituțiilor» – cum spunea un autor – și nu speculațiile teoretice au condus la instaurarea regimului parlamentar. Și aceasta, la intersecția dintre curba descendentă a monarhiei și curba ascendentă a adunării reprezentative. în asemenea circumstanțe istorice s-a pus, evident, problema raporturilor dintre șeful statului și parlament (adunare sau adunări).

«Pivotul regimului parlamentar» este guvernul, în special prim-ministrul, el trebuind să.realizeze și să concilieze aceste raporturi.4'

Având ca principiu echilibrul puterii executive și a puterii legislative, concertarea lor pentru realizarea obiectivelor puterii, concomitent cu existența unor mijloace specifice fiecăreia dintre puteri de control și temperare reciprocă, regimul parlamentar – abstracție făcând de unele note specifice de la o etapă istorică la alta – funcționează după următoarea '^schemă»:

s . a) Disocierea organului executiv în funcția de șef de stat și guvern. Cu alte cuvinte, existența unui Executiv bifurcat, dualist sau bicefal, a unui «element fix» și a unui «element mobil»;

Șeful de stat este politicește iresponsabil în fața parlamentului. Dacă a fost ales de adunare sau de adunări0 ori de către corpul electoral, șeful statului nu poate fi revocat – aceasta fiind considerată «una din dogmele ortodoxiei parlamentare»;

în schimb, guvernul – ca organ colegial – răspunde politicește în fața parlamentului, care îl poate demite.2) Sub acest aspect, regimul parlamentar este definit ca „formă a democrației constituționale în care autoritatea executivă decurge din și este responsabilă față de autoritatea legislativă”.' Dacă Guvernul are inițiativa verificării sprijinului parlamentar, se pune o problemă de «încredere»; dacă inițiativa aparține parlamentarilor, se pune problema «moțiunii de cenzură»;

El răspunde, indirect, și pentru activitatea șefului statului, întrucât unele dintre actele acestuia trebuie obligatoriu contrasemnate de șeful guvernului;'

Guvernul se sprijină ui activitatea sa pe o majoritate parlamentară, provenită – prin sufragiu universal direct – din interiorul propriului partid, sau pe o coaliție parlamentară, constituită în scopul desemnării guvernului și pentru a sprijini activitatea acestuia;

Guvernul – prin intermediul șefului statului – poate recurge la disoluția Adunării, provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri.'

Caracteristicile regimului parlamentar, astfel cum acestea au fost prezentate, sunt însă adeseori «remodelate», așa încât nu se poate spune că acest regim funcționează invariabil după o schemă teoretică preelaborată. De exemplu, în unele state aceeași persoană poate fi în același timp membru al guvernului și al parlamentului, în altele însă cele două funcții sunt incompatibile; unele landuri din Germania și Austria nu au un șef de stat și un prim-ministru; nu doar guvernul, dar, uneori, și președenția este colegială (de exemplu, în Uruguay între anii 1953-1967).

Regimul parlamentar a avut o evoluție lentă, progresivă și mai ales empirică.' Impulsul decisiv al acestei evoluții nu l-a constituit, cum s-ar crede, ideile care inspiră acest regim, cât mai ales circumstanțele istorice în care a apărut și viața constituțională în care el s-a dezvoltat. Ca produs al istoriei, regimul parlamentar înfățișează mai multe tipuri sau modalități0:

Regimul parlamentar dualist, numit de unii autori și «regim parlamentar prin teoria echilibrului», care se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a guvernului nu numai în fața Adunării, dar și în fața șefului de stat.2) Regimul parlamentar dualist, în forma sa tradițională, este un regim de tranziție, el propunându-și să compatibilizeze două concepții asupra suveranității (suveranitatea de drept divin, care aparține monarhului, și suveranitatea poporului) și exigențele regimului monarhic cu cele ale regimului reprezentativ. Este clar că, până la urmă, coexistența și afortiori concurența celor două principii de legitimitate nu puteau să dureze: unul era pe cale de a deveni revolut, celălalt într-un dinamism ascendent. Acest proces anunță monismul;3'

Regimul parlamentar monist este cunoscut și sub denumirea de «regim parlamentar prin teoria responsabilității unilaterale a guvernului», întrucât guvernul este responsabil numai în fața Adunării alese prin vot universal direct. Dacă guvernul are asigurată majoritatea parlamentară în Cameră (adunare), el devine un simplu „Comitet al Camerei”. Se întâmplă însă și invers: guvernul, bucurându-se de o dublă majoritate (cea electorală, .obținută în urma alegerilor, și cea parlamentara) transformă parlamentul într-un «automat legislativ» al propriului său program. Majoritatea regimurilor parlamentare europene pot •fi calificate ca moniste, conform de altfel teoriei clasice a parlamentarismului. Această trăsătură a fost accentuată și prin Constituția României, revizuită, precizându-se in terminis la. art. 107 că „Președintele României nu-1 poate revoca pe primul-ministru”. ■ Prin combinarea sistemului parlamentar cu sistemul de partide, adică procedând la examinarea «sistemului politic» în ansamblul său, regimul parlamentar poate fi înfățișat sub două aspecte:

Regimul parlamentar bipartid sau de tip «anglo-saxon», caracterizându-se prin: existența unei majorități parlamentare confortabile și, de regulă, pe durata întregii «legislaturi; alternanța la putere, mai mult sau mai puțin regulată, a celor două formațiuni politice principale; practic, alegerea șefului guvernului de către corpul electoral

«k ■» A se vedea, de asemenea L. Favoreu ș.a., Droit constitutionnel, 4e ed, cit. supra nr. 519; 'J. Giquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 17e ed., cit. supra. p. 122-123.

*2) El a fost aplicat, de exemplu, în Marea Britanie, în secolul al XVIH-lea, și în Franța, în •prima jumătate a secolului al XlX-lea. Este deci Caracteristic perioadei când instituția monarhică, aflată în regres, dispunea încă de o autoritate considerabilă. Dacă șeful statului și majoritatea parlamentară pe care se sprijină guvernul nu aparțin aceluiași curent politic, atunci formula aceasta de guvernare devine extrem de anevoioasă, efectiv impracticabilă.

' ' 3) Parlamentarismul dualist a fost precedat de monarhia limitată. Dualismul constituit prin apariția «puterii ministeriale» și bicefalismul executivului constituie elementele fundamentale ale acestui regim. (C. Grewe, H.R. Fabri, op. cit., p. 368-169.) Dubla responsabilitate a guvernului, în fața monarhului și în fața parlamentului, permite acestuia să se prevaleze „pe lângă fiecare dintre ele de încrederea și de voința celuilalt și sâ încerce să realizeze, prin sinteza aspirațiilor lor, o politică acceptabilă pentru amândouă părțile”. (B. Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Armând Colin, 1991, p. 156.) în persoana liderului partidului pentru care electoratul a optat cu prilejul alegerilor legislative1);

Regimul parlamentar multipartid sau de «tip latin», caracterizându-se prin existența «pluripolară» a mai multor partide și, ca urmare: o majoritate parlamentară fluctuantă și instabilitatea guvernului; alternanța la putere este înlocuită cu «simple inflexiuni în jurul axelor politice puțin îndepărtate»'; corpul electoral nu are vreo contribuție la alegerea primului-ministru, nici la modificarea majorităților care rezultă din combinațiile parlamentare sau din deciziile luate de statele majore ale partidelor.' Este o «democrație mediatizată» – spunea M. Duverger; cu alte cuvinte, deturnată prin releul clasei politice.

Traseul regimului parlamentar este de fapt drumul parcurs de la monarhia absolută la monarhia limitată, de la monarhia limitată la monarhia parlamentară. Modalitatea contemporană a parlamentarimului este cea raționalizați și majoritari, printr-un sistem de reguli, uneori chiar și de declarații interpretative (de exemplu, Constituția Greciei din 1975), urmărind prezervarea stabilității și autorității guvernului în absența unei majorități parlamentare constante.

3°. Regimul prezidențial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în stat, dar, în același timp, suplețe în procesul exercitării acestor puteri, deci colaborarea lor funcțională.' El nu este, cum, uneori, prozaic se spune, nici „semi-parlamentar”, nici „semi-prezidential”, ci este pur și simplu un regim politic specific. Dar, cum subtil s-a observat, nu trebuie confundată aparența cu realitatea. Existând un șef de stat care

nu înseamnă «nimic», alteori însă el înseamnă «ceva» sau înseamnă «totul»1', articulând regimul prezidențialist – cum l-a numit M. Duverger. Regimul prezidențial poate fi definit ca fiind acel regim în care puterea este concentrată în mâinile șefului statului, în considerarea modului său de alegere prin sufragiu universal și a faptului că, exceptând parantezele coabitării, dispune de o majoritate parlamentară. Principalele trăsături ale acestui sistem sunt următoarele:2'

Stricta repartizare a atribuțiilor între puterea legislativă și cea executivă;3'

Independența celor două puteri, marcată și prin faptul că, principial, ele nu dispun de instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor;

Monocefalismul Executivului și caracterul reprezentativ al șefului acestuia – care este în același timp și șeful statului – ales prin sufragiu universal (direct ori printr-un grup de electori) și dispunând de o majoritate parlamentară, care există «prin» și «pentru» președinte;

Guvernul nu acționează ca organ colegial și solidar, membrii săi fiind răspunzători, individual, numai în fața șefului statului;

Șeful statului și, respectiv, al guvernului, nu poate fi demis din funcție de către parlament, dar nici el nu poate dizolva parlamentul.

Avantajele unui astfel de sistem sunt, desigur, reale: egalitatea puterilor, legitimarea ^democratică a Legislativului, înlăturarea presingului dintre puteri, prin amenințarea cu ^demiterea guvernului sau disoluția Adunării, posibilitatea celor două puteri de a acționa eficace și potrivit cu strategia lor4' ș.a. Totuși, nu pot fi ignorate nici dezavantajele, mai ales două: pericolul alunecării spre omnipotența Executivului, spre prezidențialism;5' dacă majoritatea pe care se sprijină Executivul este esențialmente diferită de majoritatea parlamentară, dificultățile de funcționare a sistemului ajung să fie, uneori, indeniabile și greu de depășit, cele două puteri – cum plastic se exprima un doctrinar – «trăiesc împreună, dar nu se înțeleg». Ele trebuie să se «suporte» până la sfârșitul mandatului.

Regimurile mixte.' Un regim constituțional, așa-zicând, «pur», perfect înca- drabil în scheme preelaborate nu există. Problemele practicii constituționale sunt întotdeauna mult mai prolifice decât soluțiile anticipativ și sumar preconizate. Regimurile «mixte» sunt ceea ce le spune denumirea: produsul unor combinații de elemente aparținând unor regimuri politice diferite, în special regimul prezidențial și cel parlamentar.' Exemplele sunt extrem de numeroase și de diferite. Totuși, având drept criteriu raporturile dintre puteri, este posibilă gruparea lor în trei categorii:

Regimul convențional, în care are preeminență parlamentul, prim-ministrul aflându-se sub conducerea și controlul acestuia';

Regimul prezidențial, în care hegemonia aparține președintelui, mai ales pentru că majoritatea constituită ca suport al președintelui și majoritatea din organul legislativ sunt concertate';

Stv1, –

' V) Regimuri intermitent prezidențiale, întrucât președintele și prim-ministrul își âîtâjeazâ atribuțiile executive, cu intensitate variabilă și în funcție de circumstanțe.1'

<3um lesne se poate observa, regimurile mixte nu reprezintă o categorie omogenă. %cârețară prezintă un model propriu, imposibil de transplantat, căci totdeauna intervin te multe criterii.

Regimurile țărilor socialiste sunt toate și aproape pe tot parcursul existenței ©rf>în pofida diversității, regimuri totalitare și totalitariste. O sursă doctrinară unică, iminența economicului în viața socială și socializarea violentă a proprietății, partidul itic unic și omnipotent, refuzul obstinat al principiului separației puterilor și ^mtopirea organelor de stat cu cele de partid, primatul organelor de partid față de egîestatale, ortodoxia ideologică și extinderea ei ui sfera tuturor relațiilor sociale, impunerea o^entă a principiului unanimității, ignorarea drepturilor și libertăților fundamentale, Jicarea aparatului represiv în întreaga viață socială, cultul conducătorului infailibil, rțipularea maselor, inocularea suspiciunilor etc. – sunt numai câteva dintre elementele Idefinesc regimul.

Secțiunea a 2-a

r.„ Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului

j5J. Democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului.

Noțiunea și natura juridică a drepturilor și libertățilorfundamentale. 55. Drepturile {fundamentale—drepturi subiective. 56. Garanțiile drepturilor și libertățilorfundamentale. 57. Clasificarea drepturilor și a libertăților. 58. Limitele drepturilor și ^libertăților. Tehnicile juridice de reglementare a drepturilor și libertăților

■53. Democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului. Democrația este «enigma» – ce trebuie rezolvată – a oricărui regim politic, iar drepturile și libertățile sunt placa turnantă a oricărei democrații. r57,1 într-o abordare simplistă și vulgarizatoare a relației dintre democrație, pe de o parte, și drepturi și libertăți,2' pe de alta, s-a conchis ritos că cele două categorii – sau fenomene

sunt inconciliabile: bunăoară, democrația, implicând principiul majorității, atrage eo ipso ignorarea sau restrângerea drepturilor și libertăților minorității; orice societate are nevoie de o organizare juridică durabilă și eficace, ceea ce atrage necesitatea conformismului și standardizării activităților umane, adică ignorarea sau restrângerea drepturilor și libertăților ș.a.m.d.

deasupra dreptului pozitiv, drepturi care au o natură transcedentală, sunt universale, aceleași dintotdeauna și pentru totdeauna; «libertățile publice» sunt categorii reale, prerogative recunoscute și garantate juridicește, situându-se deci pe planul dreptului pozitiv; b) «Drepturile omului» reprezintă un minimum de prerogative necesare autodeterminării lui; «libertățile publice» sunt prerogative care asigură securitatea individului, protecția lui, semnificând adevărate creanțe față de societate. (J.. Rivero, op. cit., p. 16-18; J. Morange, op. cit., p. 10. în același sens, G. Burdeau califică «drepturile omului» ca fiind prerogative abstracte recunoscute naturii umane, iar «libertățile» ca prerogative efective, susceptibile de realizare – op. cit., p. 12.) «Libertățile publice» se disting de cele «private», prin aceea că primele privesc raporturile persoanei cu organele de stat, pe când secundele privesc raporturile strict inter-individuale. «Libertățile publice» sunt puteri în virtutea cărora omul, în diversele domenii ale vieții sociale, alege el însuși comportamentul său, puteri recunoscute și garantate de dreptul pozitiv, ele bucurându-se astfel de o protecție specială. (J. Rivero, op. cit., p. 18.) Aceste delimitări, subtile neîndoios, și conforme concepției Declarației franceze din 1789, rămân, după părerea noastră, din perspectivă strict juridică, discutabile: a) «Drepturile omului», astfel cum ele sunt definite, nu au nicio semnificație în practica socială cât timp nu sunt consacrate și garantate juridicește; cu alte cuvinte, «libertățile» surit «drepturi ale omului», înscrise în patrimoniul «dreptului pozitiv», așa încât disocierea celor două categorii nu prezintă nicio utilitate evidentă. «Drepturile omului» ar fi adevărate «libertăți», absolute și abstracte, nerelaționate cu statul, cu societatea; «drepturile cetățeanului» ar fi adevărate «puteri», creanțe față de stat, față de societate. Dar ele sunt indisociabile. Drepturile cetățeanului sau «libertățile publice» sunt corolarul necesar al «drepturilor omului», numai «recunoașterea» drepturilor cetățeanului poate, în societatea politică, să asigure conservarea «drepturilor omului». (J. Rivero, op. cit., p. 50.) De altfel, frecvent ele sunt tratate în relație de sinonimie; b) «Libertățile private», chiar dacă privesc raporturile inter-individuale, nu se află în afara dreptului pozitiv și, deci, a organelor de stat, care reglementează condițiile realizării acestora. în sens larg vorbind, și acestea sunt drepturi de «creanță» față de societate, față de stat. De altfel,. conflictele care apar, în legătură cu exercitarea «libertăților private», se rezolvă de regulă prin intermediul organelor jurisdicționale statale, în condițiile prestabilite prin normele de drept. Din considerente de ordin practic, noi atribuim categoriilor amintite alte semnificații: a) Prin «drepturile omului» înțelegem drepturile oricărei persoane care se află în spațiul suveranității unui stat, indiferent de raportul său cu statul respectiv; prin «drepturile cetățeanului» înțelegem drepturile specifice acelei persoane care, prin raportul de cetățenie, aparține statului respectiv (de exemplu, drepturile electorale, dreptul de a ocupa anumite funcții publice, dreptul la protecțiune diplomatică etc.); b) Cum, sub aspectul naturii lor juridice, toate prerogativele persoanei sunt «drepturi subiective», termenul de «libertate» îl rezervăm pentru acele drepturi în exercitarea cărora aprecierea titularului este strict exclusivă, numai el putând decide asupra posibilității de a face sau a nu face ceva (de exemplu, libertatea cuvântului, libertatea de a se asocia, de a se întruni etc.). Le-am numit însă «fundamentale» nu numai pentru că ele sunt consacrate și esențialmente garantate prin legea fundamentală, ci – și mai ales – pentru că ele reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte drepturi subiective.

:t în realitate și cu totul evident, democrația și drepturile' realizează o unitate indestructibilă, un original circuit feed-back. Ele sunt două categorii-pereche, în care una este condiția celeilalte: democrația marchează emanciparea poporului, devenirea \mck subiect al guvernării, emancipare însă care presupune puterea de autodeterminare a fiecărei persoane' – deci înzestrarea acesteia cu drepturile ce-i sunt inerente ca om și cetățean; regimul democratic se valorizează ca unul dintre modurile de exercitare a puterii, având la bază principiul reprezentativității, dar punerea în operă a acestui principiu presupune, bineînțeles, recunoașterea dreptului de a alege și de a fi ales, recunoașterea deci și garantarea drepturilor electorale, cele mai importante drepturi politice; odată ales; organul reprezentativ al țării, organul legiuitor este singurul competent să stabilească sistemul drepturilor și libertăților, garanțiile lor materiale și juridice, drepturile și libertățile înfățișându-se astfel ca premisă și, totodată, ca produs al democrației; o democrație politică autentică nu este de conceput decât cu acceptarea unei opoziții, identică cu minoritatea, dar existența opoziției și manifestarea ei presupun recunoașterea și garantarea câtorva drepturi și libertăți etc. Iată doar câteva dintre relațiile posibil de stabilit și aprofundat între democrație și drepturi. Așadar, examinarea drepturilor fundamentale în contextul sistemului politic al societății este nu numai oportună, dar chiar necesară.

54. Noțiunea și natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale.

Teoria dreptului natural reprezintă primul și marele efort de a găsi un fundament trainic fegii și drepturilor omului. în evoluția acestei teorii pot fi marcate două etape: 1 °. Dreptul natural obiectiv; 2°. Dreptul natural subiectiv. în jurul acestui demers vom examina

ele asemenea contextul renașterii dreptului natural și determinările acestuia (3°), ' concepțiile nihiliste, care au ca produs final negarea drepturilor subiective (4°).

!rv 1°. Dreptul natural obiectiv începe cu Aristotel – această imensă enciclopedie a antichității. El vorbește, în Etica nicomahică, despre un «drept natural» și unul «legal». Trebuie să existe o armonie între Lege și Natură. Natura – opera lui Dumnezeu Creator

, – ascultă de o ordine rațională. Legea rezultă din observarea inteligentă a ordinii naturale,

imaginată ca rațională. Legea astfel obținută – impersonală și generală – se va aplica

ipotezelor particulare cu dreptate și echitate.'

Noțiunea de «drepturi ale omului» presupune o civilizație în care demnitatea persoanei umane dobândește un contur accentuat.’ Cristiariismul a fost acela care, prin modul său specific de a profesa ideea dreptului natural, a procurat postulatului demnității umane fundamentele de care avea nevoie pentru ca aceasta să se impună și să dureze. Demnitatea omului se sprijină pe originea și destinul său: creată de Dumnezeu, ea are vocația eternității, ea transcede dincolo de toate aparențele temporale. Această demnitate aparține în egală măsură tuturor. Egalitatea și universalismul sunt cele două principii ale societății creștine.

Filosofia aristotelică este dezvoltată mai ales de Toma d’Aquino, cel mai de seamă reprezentant al scolasticii catolice oficiale. încercând să unească gândirea lui Aristotel cu cea creștină, el a dat filosofiei catolicismului o orientare raționalistă.2) Tomismul distinge clar între «legea eternă», cunoscută prin revelație, și «legea umană», inspirată de cea «naturală» și subordonată acesteia. El are însă, înainte de toate, meritul de a fi oferit un pretext pentru limitarea puterii. în concepția antică, puterea este fundamental- mente totalitară. Dimpotrivă, formula evanghelică «Dă-i Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!», fondează ideea limitării puterii.’ Această distincție între autoritatea temporală și cea spirituală, făcută în scopul de a sustrage din spațiul puterii domeniului conștiinței religioase, adică ceea «ce este a lui Dumnezeu», a făcut posibilă și necesară limitarea puterii etatice.

2°. Dreptul natural subiectiv. în concepția lui Platon, sorgintea legii este într- adevăr Natura, dar «Natura omului», cu alte cuvinte, ceea ce este divin în fiecare individ. Filosofia platoniciană a avut o largă răspândire în lumea antică, inspirându-1, între alții, și pe Cicero; acesta i-a exprimat, concis și dens, esența: «O lege adevărată este dreptul rațional, conform Naturii, răspândită în toate ființele». Și cum Sfântul Toma a cristianizat filosofia aristotelică, Sfântul Augustin – unul dintre cei mai de seamă «părinți» latini ai bisericii – a cristianizat filosofia platoniciană, care avea să domine scolastica până la apariția tomismului’.

Fondatorul școlii dreptului natural rămâne însă Grotius. în viziunea sa, dreptul se întemeiază pe natura omului și pe principiile rațiunii.’ începând cu Grotius, concepția

iFeptuîui natural dobândește o orientare individualistă, urmând a se vorbi nu de «drept ' ttiîral», ci de «drepturi individuale naturale». Ideile lui au fost aprofundate și dezvoltate dS^Puffendorf, Locke, Montesquieu, Rousseau și încă de mulți alții0.

Divinitatea nu este decât rațiunea, iar legea este tot ceea ce rațiunea recunoaște cu Șfertitudine ca mijloc sigur și eficient de a ajunge la fericire. Dumnezeu se «resoarbe» înxr'ațiune, rațiunea în natură, iar dreptul divin devine un drept natural și rațional. ©r£ptul natural este înscris în inima tuturor oamenilor, până la capătul pământului, și de^la începuturi.

-te'Idei frumoase și generoase. Dar fără valoare practică reală, căci, cum avea să spună Voltaire, nici citatele lui Grotius, nici acelea ale lui Puffendorf, nici cele din TSpiriîul legilor n-au produs vreodată o sentință la Châtelet de Paris sau la Old Bailey din Londra.

«.«Oferind soluții apriorice, universale și imuabile, în afara spațiului și timpului, "concepția dreptului natural rămâne una dintre sursele inspiratoare ale romantismului filosofic. Dar omul nu este doar o «ființă naturală», ci și una «socială». Drepturile omului nu decurg numai din «natura» lui, ci și din situația individului în societate2'. Ele ■au.și un caracter concret istoric. Ignorând această realitate, teoria dreptului natural – unele din variantele ei – a condus adeseori la excese ideologice și la consecințe

tP

te» ■■■■ ■

Școala dreptului natural dezvoltă două teze fundamentale: «starea de natură» a omului, eare precede formarea societății și în care omul nu este subordonat niciunei autorități, el fiind liber absolut; «contractul social», care explică modul de naștere a societății, aceasta făcându-se pnntr-un acord (pact social) intervenit între oameni, dornici să iasă din «starea de natură», chiar dacă astfel ei trebuie să renunțe la o parte a libertății lor, pentru a se armoniza și a realiza Binele Comun. (Cât privește conținutul «stării de natură» și al «contractului social», aprecierile diferă de la un autor la altul. De exemplu, pentru Hobbes, «starea de natură» nu face decât să genereze o intolerabilă anarhie, libertatea profitând numai celor puternici, care îi supun pe cei slabi, așa încât contractul social răspunde unei necesități: înlăturarea haosului. Pentru Locke, «starea de natură» nu este un infern din care omul trebuie să evadeze, chiar cu prețul alienării lui? totale, iar «contractul social» are ca obiect partajarea – anticipat dozată – între ceea ce omul păstrează din libertatea lui inițială și ceea ce el cedează puterii sociale create.) Este vorba, -firește, despre un contract tacit și ideal, însă în orice caz contract, căci, cum spunea Paul Hazard, este „greu de imaginat că oamenii, conștienți de slăbiciunile și nevoile lor, se reuniseră într-o zi pe o câmpie vastă și desemnaseră ca șef pe cel mai robust dintre ei”. (Gândirea europeană în secolul al XVHI-lea, Ed. Univers, p. 169.) Rousseau duce lucrurile mai departe, până în pragul revoluției, pe care încearcă să o legitimeze. Pentru el, puterea instituită prin contract nu era decât o cauțiune, revocabilă dacă nu sunt respectate obligațiile.

: '2) Drepturile omului – spunea Eleanor Roosevelt, președinta comisiei care a elaborat Declarația Universală – trebuie înțelese prin «lumea individului», prin cadrul imediat al vieții lui (locul unde trăiește, locul unde muncește sau învață etc.). „Dacă asemenea drepturi sunt golite de sens în aceste locuri, ele nu au nicio valoare nicăieri. Fără o acțiune concertată a cetățenilor pentru a asigura aceste drepturi în cadrul imediat al vieții lor, în zadar vom căuta semne de progres în universul în care trăiesc”. (Cf. Les dimensions intemationaux des droits de l’homme, sub redacția lui K. Vasak, UNESCO, 1978, p. 375).

practice detestabile0. Totuși, ca «sistem de exigențe», concretizate la o anume societate, școala dreptului natural rămâne o orientare filosofico-juridică cu ample semnificații și implicații pozitive.’ Unele dintre teoriile contemporane au fost inspirate de această școală.

3°. Renașterea dreptului natural. Dintre teoriile mai semnificative, inspirate de ideea drepturilor naturale, stăruim aici asupra acelora aparținând lui J. Dabin și P. Roubier.

Pornind de la postulatul că „scopul drepturilor este binele public”’, Dabin afirmă că drepturile subiective există înăuntrul și în afara dreptului obiectiv. în sens moral, ele sunt anterioare dreptului obiectiv și superioare acestuia; în sens juridic, ele sunt posterioare dreptului obiectiv. Dabin profesează antropologismul, admițând ideea unei naturi umane anterioare statului și dreptului.

Originalitatea teoriei sale constă în aceea că definirea dreptului subiectiv se sprijină pe două elemente: «apartenență» și «stăpânire»’. S-ar părea că această «apartenență – stăpânire» (conceptele nefiind suficient de clare) reprezintă raportul juridic dintre «subiectul activ» și «subiectul pasiv». într-un alt sens, ea ar corespunde celor două elemente ale structurii dreptului subiectiv: voința și interesul.

în concepția lui Dabin, relația de apartenență existând între un subiect și un lucru, aceasta înseamnă că toate drepturile subiective implică proprietatea, că toate sunt asimilate cu dreptul de proprietate. Ceea ce nu corespunde realității.

Statuând categoria de «situație juridică», P. Roubier distinge între „situații juridice obiective”, în care predomină datoriile față de drepturi, și „situații juridice subiective”,

cele care corespund unui element de inițiativă privată și în care predomină prerogativele și avantajele0. Deși declară că evită definiția dreptului subiectiv (omnis definita periculosa est), P. Roubier o oferă totuși: situația regulat stabilită, fie printr-un act de voință, fie prin lege, din care decurg în principal prerogativele care sunt în avantajul beneficiarului acestei situații și la care el poate, în principiu, renunța'. Drepturile subiective sunt indispensabile pe terenul tehnicii legislative, căci, altfel, întregul eșafodaj al dreptului privat s-ar prăbuși. Pe terenul politicii juridice, drepturile subiective nu sunt decât ' expresia inițiativei private, „instrumente de bogăție și progres”'.

Concepția lui P. Roubier este de factură eclectică. în fond, această concepție este structurată pe două principii: delimitarea voinței puterii publice de autonomia individuală de voință și postularea acesteia din urmă ca element decisiv al dreptului subiectiv; caracterul discreționar al prerogativelor recunoscute titularului dreptului subiectiv, caracter sintetic exprimat prin formula «acesta este dreptul meu». Să observăm, de asemenea, că dreptul subiectiv este o realitate numai în măsura în care el este indispensabil tehnicii legislative. Afirmația poate întemeia înscrierea teoriei autorului printre teoriile nihiliste.

'' Mulți alți autori, care – spre meritul lor – accentuează realitatea și utilitatea drepturilor subiective, se reîntorc la «dreptul natural». Postulând strânsa legătură dintre drept și morală, ei opinează în sensul că la baza drepturilor subiective se află «principiile juridice», iar totalitatea acestor principii reprezintă tocmai «dreptul natural»'. «Dreptul natural» s-ar înfățișa ca un fel de «prototip legislativ», un cadru cu un «conținut variabil», o alcătuire de principii invariabile și de reglementări variabile.

’ 5? Teoria «drepturilor naturale» constituie, fără îndoială, una dintre cele mai durabile, ,-generoase și penetrante concepții ale omului despre om Sub aspectul valorilor ei morale, aproape nimic nu i se poate reproșa. Ca teorie filosofico-juridică, ea prezintă însă marele neajuns de a se situa în afara contextului real de viață, operând cu abstracțiuni și metafore, care nu numai că nu atribuie expresivitate realității, ci chiar o estompează. Sub aspect strict juridic, teoria «drepturilor naturale» rămâne o problemă de metafizică, un sofism. Drepturile omului trebuie să se regăsească în instituții, nu în retorică. Altfel, abstrase din mediul lor social-istoric concret, drepturile omului rămân categorii abstracte și inutil polemice.

4°. Concepțiile nihiliste5) au ca produs final negarea drepturilor subiective, inclusiv deci a celor fundamentale.

în cadrul «metodei realiste» a lui Duguit, aflată sub influența agnosticismului și a organicismului lui H. Spencer, a pozitivismului sociologic inițiat de A. Compte, dreptul

subiectiv este o noțiune metafizică, o himeră, un concept a priori, o ipostază a spiritului uman. în locul categoriei de «drepturi subiective», Duguit propune categoria de «situații juridice subiective», care sunt tocmai normele juridice. Ele nu pot consacra puteri ale omului asupra omului – idee până la urmă imorală și arhaică -, ci datorii sociale, funcții sociale”.

Critica teoriei negativiste a lui Duguit este amplă și substanțială. Aici vom spune doar că ea are toate neajunsurile pe care, în general, le prezintă pozitivismul. Și înainte de toate, acela de a reduce raportul dintre existență și conștiință la o pseudoproblemă, la o speculație metafizică. Pe de altă parte, cum ritos s-a spus, sistemul funcțiilor sociale nu exprimă, pentru majoritatea oamenilor, decât o nouă formă de sclavaj'.

în spațiul «realismului scandinav»', dreptul subiectiv a fost considerat o «noțiune funcțională», «metafizică», o «funcție socială», un «enunț relativ» sau chiar o «putere magică», în genul celei cultivate de popoarele primitive. Dar, indiferent de etichetele întâlnite pe suprafața verbală a acestei concepții, concluzia este mereu aceeași: negarea drepturilor subiective.

Doctrina etatistă a lui H. Kelsen este mai moderată și mai subtilă.' în concepția sa, admiterea noțiunii de drept subiectiv ar da naștere unei contradicții logice. Propunându-și să realizeze construcția strictamente logică a științei dreptului,' Kelsen așează norma juridică în centrul teoriei sale «pure» asupra dreptului: dreptul ia astfel naștere în «cascade» – el este un sistem de norme în care valabilitatea uneia își are fundamentul în alta, superioară ei. Raportul dintre dreptul obiectiv și cel subiectiv – în concepția sa: raportul dintre drept și stat – este de factură ideologică. Ar trebui ca, în sensul unui monism juridic și pentru a face să dispară un «dualism funest pentru știință», statul să fie singura expresie a ordinii juridice, ultima ratio a normelor juridice. Drepturile subiective sunt negate – în concepția kelseniană – prin reducerea lor la dreptul obiectiv.

Concepția «tehnică» asupra drepturilor subiective este atribuită mai ales lui Rene Demogue' și Franșois Geny'. Considerând că ideile-forță ale dreptului sunt ideile tehnice și că rolul dreptului este acela de a proteja anumite interese, Demogue conchide că aceste interese nu sunt decât raporturile care se stabilesc între subiecții de’fdrept1'. Pentru Fr. Geny, noțiunile de subiect de drept, drept subiectiv, persoană morală etc. n-au altă valoare decât aceea de a fi simple mijloace artificiale de elaborare tir idică, elemente de tehnică legislativă2'.

-i&iîn sistemul descris pot fi cuprinse și concepțiile formaliste. Bunăoară, cu intenția «dezideologizării» dreptului, se optează pentru caracterul formal al noțiunilor sale, inclusiv al dreptului subiectiv3'.

ȘîiO variantă a concepțiilor negatoare de factură «tehnicistă» poate fi considerată și teoria potrivit căreia dreptul subiectiv este confundat cu acțiunea în justiție, singurul criteriu pentru recunoașterea unui drept subiectiv fiind acțiunea. Așadar, acolo unde nuAexistă acțiune, nu există nici drept4'. Teoria a fost catalogată ca «eroare istorică» și «eroare în dreptul actual»5'. Dreptul la acțiune este un accesor al dreptului subiectiv, ‘ ^nu însuși acest drept. Pe de altă parte, există drepturi subiective cărora acțiunea le ipsește vremelnic sau care și-au pierdut acțiunea, în integralitatea elementelor ei; și xfetă acțiuni care n-au la bază un drept subiectiv, ci doar un interes ocrotit de lege. âiâih* * '

„ ' 55. Drepturile fundamentale – drepturi subiective. Ele desemnează prerogativele care, derivând din normele juridice și fundându-se pe ele, aparțin persoanelor, subiectelor e drept determinate.

■^©reptul subiectiv este acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul Jîptului poate – și uneori chiar trebuie – să desfășoare o anumită conduită și să ceară tora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea prevăzută de ege; în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și uridic protejat, în acord cu interesul general și cu normele de conviețuire socială.

& Drepturile fundamentale cetățenești nu pot fi deosebite de celelalte drepturi subiective ■'ci-prin natura lor, nici prin obiectul lor specific.6'

.-,rfSpre deosebire însă de celelalte drepturi subiective, drepturile fundamentale au un regim juridic propriu: f 4°. Pentru a le accentua și a Ie conferi maximum de autoritate juridică, principiile

sau reglementarea însăși a drepturilor și libertăților fundamentale constituie, de regulă,

Ssîv i i

‘ R. Demogue, op. cit., p. 201,320,325,343.

Fr. Geny, op. cit., t. III, p. 218-219. j^De exemplu, M.E. Bucher, Das subjective Recht als Normensetzungsbefugnis, Tubingen, ”965; M.J. Schmidt, Actionsberechtigung und Vermogensberechtigung. Koln-Berlin-Munchen, 963.

%;tj4' K Garsonet, Cesar-Bru, Trăite theorique et pratique de procedure civile et comerciale, t.,1, 3e6d., Paris, 1912, p. 351; R. Morel, Trăite elementaire de procedure civile, 2e ed., Paris, ,1)949, nr. 22.

fsî S) P. Roubier, op. cit., p. 29-30; H. Solus, R. Perrot, Droitjudiciaire prive, Sirey, Paris, 1961, l.l,nr.99,102,p. 100-103,nr.220-221,p. 194-196.

Q Ț. Drăganu, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 21-22.

iect al constituției sau al unei legi cu valoare constituțională1'. Două consecințe imediate :ultă de aici:

Reglementarea constituțională, expres sau implicit, atrage în mod necesar ecvarea tuturor celorlalte reglementări în materie, acestea neputând să contravină nstituției sau altor legi constituționale;

Reglementările subsidiare în materie, realizate prin legi obișnuite sau prin acte rmative emanând de la puterea executivă, trebuie să se situeze în limitele fixate prin ;ea constituțională;

2°. Competența puterii legislative obișnuite, atunci când principiile reglementării în iterie a drepturilor fundamentale au fost consacrate prin legea constituțională, este, regulă, conferită expres și, totodată, limitat, ceea ce înseamnă că:

Legea constituțională confirmă vocația legiuitorului de a aduce reglementări în terie de drepturi fundamentale;

Aceste reglementări nu pot contrazice cele cuprinse în legea constituțională, ele ând, de fapt, procedurile în cadrul cărora urmează să se realizeze sau să se exercite ipturile fundamentale, garanțiile acestor drepturi;

0 Soluțiile sunt diferite: uneori, constituția consacră statutul drepturilor fundamentale și icipiile care stau la baza reglementării lor; alteori, însăși constituția realizează reglementarea aliată a drepturilor fundamentale, stabilind garanțiile pentru realizarea lor. (Exceptând rea Britanie, unde, în absența unei constituții scrise, sistematizate și formale, parlamentul î singurul competent să legifereze și în materie de libertăți publice – făcând-o însă rar, căci, ealitate, «dreptul jurisprudențial» al common Jaw-ului definește cadrul în care se exercită atățile în restul țărilor anglo-saxone tendința este de a rezerva competenței constituționale larg spațiu de concretizare, constituția nelimitându-se la fixarea principiilor drepturilor și srtăților, ci stabilind – ea însăși – garanțiile esențiale ale acestora, inclusiv sub aspect :edural, limitând astfel expres posibilitatea de intervenție a puterii legiuitoare obișnuite. :st pragmatism se manifestă și în statele anglofone, apărute după decolonizare, din Africa ^sia. Sub influența Constituției S.U.A., mai ales după amendamentele aduse acesteia, ea parte a constituțiilor din America Latină procedează, de asemenea, la o reglementare iliată a libertăților publice. Țările din Europa occidentală sunt atașate ideii de a face incție între «recunoașterea» și «reglementarea detaliată» a drepturilor, prima revenind stituției, cealaltă aparținând celorlalte legi – de exemplu, Constituția italiană din 27 decem- 1947, Constituția R.E Germania, din 23 mai 1949). Dar consacrarea drepturilor se face ori în «preambulul» constituției (bunăoară, Constituția franceză din 1946 și cea din >mbrie 1958, constituțiile statelor francofone din Africa). Acest procedeu este de natură jrovoace ambiguități, rămânând ca, pe calea interpretării, să se dezlege semnificația și >area celor cuprinse în preambulul unui act normativ. (Cât privește valoarea juridică a unbulului, s-au cristalizat trei teze: a) Teza minimală, în sensul căreia preambulul cuprinde nțuri de doctrină filosofică, fără autoritate juridică; b) Teza maximală, potrivit căreia imbulul cuprinde norme constituționale, ca și articolele constituției; c) Teza mediană, care ; distincție între preceptele preambulului imediat aplicabile, întrucât sunt suficient rminate, și cele inaplicabile juridic pentru că reprezintă simple enunțuri de filosofie politică, cest sens: Dictionnaire de la Constitution, 4e ed., 1986, cit. supra p. 367. Considerăm că imbulul îndeplinește o funcție introductivă la actul normativ, având deci semnificație iică și, ca atare, caracter obligatoriu.)

Modificarea sau suprimarea reglementărilor constituționale în materie nu se poate face pe calea procedurii legislative obișnuite, ci numai respectând procedura de revizuire a constituției;

Dacă legea obișnuită este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui drept fundamental, rămâne, desigur, la dispoziția legiuitorului ordinar să suprime ori să modifice acel principiu sau acel statut;

Dacă un drept fundamental sau un principiu a fost consacrat prin legea constituțională, urmând ca legea ordinară sa-i determine garanțiile, neintervenția legiuitorului ordinar nu face să înceteze aplicarea acelui principiu sau realizarea acelui drept;

Neconsacrarea unui drept, prin legea constituțională sau prin legea organică ori ordinară, nu poate atrage imposibilitatea existenței acelui drept, potrivit principiului că ,;tot ceea ce legea nu interzice, nu poate fi împiedicat”0;

3°. Competența de reglementare în materie de către organele administrative, principial, este admisă2), sub rezerva câtorva condiții.

într-adevăr, având de aplicat legea și de a menține ordinea publică, autoritățile administrative trebuie în mod necesar să concilieze imperativele ce definesc conținutul și sfera acestor atribuții cu exigențele libertății'. în ce limite însă și în ce mod? Pentru că, adeseori, măsurile adoptate de organele administrative – și în special de cele polițienești – pentru «asigurarea» exercitării în concret a unor drepturi au condus de fapt la imposibilitatea afirmării și realizării lor.

Situațiile în care autoritățile administrative, în special cele polițienești, au intervenit sunt diferite, așa încât nici soluțiile nu pot fi aceleași.

în împrejurări considerate normale, autoritatea administrativă nu poate lua inițiativa suprimării sau modificării unui drept, o astfel de inițiativă putând aparține numai organului legiuitor. Autoritatea administrativă va putea însă să stabilească condițiile concrete în care urmează să se exercite acel drept, numai în scopul de a concilia imperativele libertății cu cele ale ordinii.

Competența autorității administrative este subordonată exigențelor stabilite prin legea fundamentală sau legea organică ori ordinară care reglementează respectivul drept. (Dacă organul administrativ se află în prezența unui «drept definit», el se va mărgini să stabilească condițiile pentru a înlesni exercitarea lui efectivă, iar dacă este vorba de un «drept nedefinit», el trebuie sâ respecte principiile care guvernează statutul drepturilor și libertăților, putând însă preciza nu doar condițiile exercitării dreptului, dar și unele elemente ce țin de substanța acelui drept).

Competența autorității administrative se află sub controlul ierarhic, atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul oportunității măsurii luate, precum și sub controlul organului de justiție, care, la sesizare, se va pronunța asupra legalității deciziei organului administrativ1’.

Competența autorității administrative este limitată, în sensul că decizia sa cu privire la condițiile concrete ale exercitării dreptului nu poate avea alt scop decât acela de a asigura ordinea publică, ținând seama de conținutul dreptului și de circumstanțele de loc și de timp în care el urmează să se exercite. Pentru a fi legitimă, măsura autorității administrative trebuie să fie necesară (evaluând pericolul real al unei tulburări sau dezordini), ejicace (de natură a evita acest pericol) și rezonabilă (proporțională cu natura și gravitatea pericolului), într-o societate democratică.

In condiții excepționale, competența autorității administrative este mai largă și ea se poate prezenta în mai multe forme: un regim jurisprudențial (a); un regim legislativ (b); un regim constituțional, stabilit pentru circumstanțe excepționale2* (c).

Regimul jurisprudențial, de natură să lărgească competența autorității administrative, a fost consacrat pentru «stare de război» sau alte stări de criză politică gravă. în asemenea situații, a posteriori, organul administrativ care a dispus o măsură, în neconcordanță cu condițiile de fond și de formă prevăzute de lege pentru situații considerate normale, poate sesiza organul jurisdicțional, cerându-i acestuia să se pronunțe asupra valabilității și oportunității acelei măsuri, prevenind astfel angajarea răspunderii ulterioare a organului administrativ.

Regimul legislativ, pentru circumstanțe excepționale, este predeterminat prin lege. El operează în «stare de război» sau «stare de urgență» și implică, între altele, substituirea autorităților militare celor civile, extinderea puterilor recunoscute poliției, extinderea competenței instanțelor militare. întrucât, în asemenea situații, posibilitățile de manifestare excesivă din partea autorităților militare și polițienești sunt mult amplificate, este de dorit ca legea să prevadă forme eficiente și rapide de recurs pentru

Semnificativ și sugestiv faptul că, uneori, organul jurisdicțional a acordat titularului dreptului o indemnizație nu numai în situația cauzării injuste a unui prejudiciu, dar și atunci când persoana a suferit un prejudiciu printr-o măsură perfect legitimă a autorității administrative, luată în scopul promovării interesului comun. (A se vedea: G. Burdeau, op. cit., p. 47).

2> Pe larg, a se vedea: J. Morange, op. cit., p. 83 și urm; G. Burdeau, op. cit., p. 48 și urm.

"xces de putere'. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, de regulă, se recunoaște autorităților dministrative chiar posibilitatea de a se substitui competenței legislative, putând modica legislația în vigoare. Este ceea ce, obișnuit, se desemnează prin sintagma «legislația ~ sistare de necesitate».

Regimul constituțional, stabilit pentru circumstanțe excepționale, provoacă un ^fenomen de deplasare a competenței legislative de la parlament la puterea executivă ‘ regulă la șeful statului), fenomen cunoscut sub denumirea de «legislație delegată», ste un mijloc tehnic tot atât de periculos pe cât el este de necesar, mai ales atunci :când – cum spunea un analist – „Camerele nu votează depline puteri din lene, capriciu sau entuziasm; ele renunța în disperare de cauză, pentru că nu pot face altminteri”'. Șondițiile de fond și de formă ale «ordonanțelor de urgență» trebuie deci să fie riguroase își restrictive.

Sistemele de reglementare a «legislației delegate» sunt diferite,' dar rezultatul este același: transferarea către Executiv a atribuțiilor legislative ce revin parlamentului. Este un «cec în alb» emis – pe baza prevederilor constituționale – în favoarea Executivului. Este adevărat că, uneori, «împrejurările fac legea». Dar tot atât de adevărat este că «aplicarea legii nu trebuie să depindă de împrejurări». Dacă «legislația delegată» este o necesitate, ea trebuie să funcționeze sub semnul exigențelor specifice unei excepții.

Garanțiile drepturilor și libertăților fundamentale. Drepturile și libertățile fundamentale trebuie cuprinse în instituții, nu în retorică; ele trebuie garantate prin acțiuni practice social-economice – singurele în măsură să pună în mișcare factorii progresului0. Dar ele trebuie garantate și prin procedee juridice eficiente și rapide, căci, altminteri, „libertățile recunoscute sau proclamate, fără garanții, țin mai mult de fîlosofie decât de drept”2). Discrepanța dintre lege și realitate, constatată în viața fiecăruia și în mediul său social, constituie dovada peremptorie a formalismului drepturilor și libertăților fundamentale. Judecățile de fapt sunt, în acest domeniu, poate, precumpănitoare față de cele de valoare.

In dreptul constituțional comparat sunt identificate două tipuri de garanții, complementare: garanții de fond (1°) și garanții procedurale (2°).3)

°. Sunt considerate îndeobște «garanții de fond» și, într-o oarecare măsură, condiții de existență a drepturilor fundamentale o serie de «instrumente», precum: a) Aplicabilitatea directă a normelor constituționale cu privire la drepturile fundamentale, unele constituții proclamând in terminis acest principiu. (De exemplu, art. 18 din Constituția Portugaliei precizează că „normele constituționale relative la drepturi, libertăți și garanții sunt direct aplicabile și se impun entităților publice și private”. în Constituția Spaniei,

t%53 alin. (3) evocă aplicabilitatea directă, dar numai cât privește drepturile din rifha și a doua generație); b) Exclusivismul legii sau exclusivismul competenței legis- atiye,iîn sensul că numai autoritatea legiuitoare și numai în condițiile restrictive prevăzute aSconstituție poate interveni în domeniul normativ al drepturilor și libertăților fundamentale. Uneori «rezerva legii» este chiar absolută, neadmițându-se nici procedura Relegării legislative (de exemplu, în Italia și în Spania) sau solicitându-se legiuitorului doptarea unei legi organice; c) Garantarea «substanței», a «conținutului esențial» al “eptului sau libertății [art. 19 din Legea fundamentală germană, art. 53 din Constituția Spaniei, art. 18 din Constituția Portugaliei, art. 152 alin. (2) din Constituția României, ±e deși nu se referă la «substanță» sau «conținut esențial», evocă același sens], LTicultatea constând desigur în determinarea substanței sau a conținutului esențial; ^Caracterul excepțional și condiționat al măsurilor de restrângere a exercițiului unor epturi sau libertăți (art. 55 din Constituția Spaniei, art. 19 din Constituția Portugaliei, . 53 din Constituția României) și interdicția categorică a suprimării dreptului sau a gjertății [art. 152 alin. (2) din Constituția României]; e) Includerea drepturilor și a '^ertăților fundamentale în spațiul intangibil al materiilor nesusceptibile de revizuire nstituțională [de exemplu, art. 152 alin. (2) din Constituția României].

^2°. Garanțiile instituționalizate, în scopul respectării drepturilor și libertăților consacrate ^recunoscute legal – și nu numai a acestora, ci, în general, pentru asigurarea legalității ^ordinii de drept – pot fi grupate, convențional, potrivit cu virtualul autor al faptului "încălcare a normelor având un asemenea obiect de reglementare.

,A?Cât privește organul legiuitor, în măsura în care el însuși ar nesocoti normele gnștituționale – singurele de altfel care îi sunt supraordonate – este, de regulă,1’ tidiit controlul constituționalității legilor2’.

Controlul poate fi prealabil și preventiv, adică înainte de perfectarea legilor și intrarea în vigoare, sau el poate fi ulterior și eventual sancționator, adică după intrarea în goare a legilor.

-Totdeauna, mai înainte și indiferent de sistemul de control adoptat, verificarea nformității legilor cu constituția o face parlamentul, atât cu prilejul adoptării legii,

cât și, eventual, ulterior momentului adoptării, din oficiu sau la sesizare. Totuși, cum acest procedeu nu este suficient – el având neajunsurile care de regulă există ori de câte ori un organ își controlează propria activitate -, în majoritatea țărilor au fost constituite organe specializate pentru efectuarea controlului constituționalității legilor

organe situate în afara celui legiuitor – sau a fost atribuită competența în materie unora sau tuturor organelor judecătorești'.

Potrivit cu natura organului îndreptățit să exercite controlul constituționalității legilor, acest control poate fi încredințat: a) unui organ politic'; b) unui organ politico-jurisdic- țional'; c) unuia dintre organele de judecată' sau tuturor acestor organe'.

Cât privește organele executive, garanțiile constituite față de ele rezultă, în principal, din instituționalizarea și practicarea câtorva sisteme: a) Controlul politic;

Controlul administrativ; c) Procedura de conciliere; d) Controlul jurisdicțional; e) Angajarea responsabilității administrative. Primele trei sisteme sunt înscrise sub genericul procedurilor de control necontencios'.

а) Controlul politic, de natură să angajeze și responsabilitatea politică a organului sau agentului administrativ, se exercită de către parlament și, limitat, de șeful statului și de guvern'.

Controlul administrativ se înfăptuiește fie Ia inițiativa organelor administrative, fie la inițiativa cetățenilor. Este un control care se exercită în interiorul sistemului organelor administrative și de către organele administrative însele.

De regulă, el se realizează la inițiativa organelor administrative, ca un control ierarhic sau ca un așa-zis control de tutelă.

Controlul ierarhic aparține – ca atribuție firească și necondiționată – organului administrativ ierarhic superior celui controlat și are ca scop supravegherea activității organului ierarhic inferior, a legalității, calității și eficacității muncii acestuia. Este atât un control de legalitate, cât și un control de oportunitate și eficacitate. în cadrul și cu prilejul controlului efectuat, organul administrativ de control poate da organului controlat îndrumări obligatorii, în limitele legii și în condițiile ei; el poate proceda – respectând regulile care alcătuiesc regimul juridic al actelor administrative – la modificarea sau la anularea actelor administrative controlate.

Controlul de «tutelă» este un control administrativ care se exercită de către stat asupra organelor și activității persoanelor publice descentralizate (colectivități locale, întreprinderi sau instituții publice locale). El se deosebește de controlul ierarhic sub cel puțin următoarele aspecte0: este un control condiționat – în sensul că se exercită numai în ipotezele și potrivit cu formele prevăzute de lege; organul de control nu poate da organului controlat îndrumări obligatorii, ordine sau nu-i poate adresa injoncțiuni; este un control de legalitate, nu și de oportunitate.

Controlul administrativ înfăptuit la inițiativa cetățenilor are ca scop, în principal, prezervarea drepturilor sau intereselor acestora. El poartă și denumirea de «recurs administrativ» și poate îmbrăca una dintre următoarele forme: «recurs grațios» – atunci când sesizarea persoanei se îndreaptă la autoritatea administrativă care a emis actul contestat; «recurs ierarhic» – când sesizarea persoanei este îndreptată la un organ administrativ ierarhic superior celui care a emis actul. Prin ambele forme se urmărește obținerea modificării, retractării sau anulării actului cauzator de prejudiciu. Rezultatul practic al recursului rămâne însă aleatoriu, organul administrativ sesizat nedovedind totdeauna suficientă obiectivitate pentru a se putea detașa de propria-i greșeală. Indiferent de forma recursului, soluția lui întrunește trăsăturile unui act administrativ, niciodată a unei decizii jurisdicționale (iuris dictio – care rostește dreptul cu puterea lucrului judecat).

Procedura de conciliere se realizează, în ultimul timp și în formă aproape generalizată, prin instituția ombudsman-u\ui\ «mediatorului»’, «avocatului poporului» sau a «comisarului parlamentar»’. La sesizarea persoanei interesate, alteori și din oficiu sau numai la sesizarea ori inițiativa unui deputat ori senator, cu privire la un diferend, de regulă cu un organ administrativ, „ombudsman-ul” face demersuri pentru a se ajunge la o soluție amiabilă. El nu are putere proprie de decizie, dar încearcă să sugereze rezolvarea echitabilă și legală a diferendului, putând, în cazuri extreme, să sesizeze justiția. Ca autoritate administrativă independentă, ombudsman-ul prezintă rapoarte periodice, publice, în fața parlamentului, dezvăluind neregulile constatate. Utilitatea instituției este incontestabilă pentru prevenirea unor litigii, rezolvabile pe cale jurisdic- țională’, precum și pentru perfecționarea activității administrative’.

Controlul jurisdicțional rămâne însă, poate, cea mai eficientă formă de control -asupra actelor administrative. El este: un control exterior și, din acest motiv, oferă maximum de garanții de obiectivitate; un control care are la bază, între altele, independența și inamovibilitatea judecătorilor, ceea ce-i conferă deplină autoritate; un control jnai restrâns decât cel administrativ, întrucât privește numai legalitatea actului, nu și jortunitatea lui; un control supus condiției sesizării din partea subiectului procesual ;teresat; un control mai «rafinat» și mai formalist decât cel politic sau administrativ, lealizându-se în cadrul și cu respectarea unei proceduri minuțioase, proteguitoare, dar i,cu multe «capcane»; în fine, un control a cărui finalitate este «rostirea» dreptului fura dictio) cu puterea sau autoritatea lucrului judecat, ceea ce are avantajul – sau dezavantajul? – de a nu mai putea vreodată – exceptând situațiile în care, după rămânerea uefinitivă a hotărârii pronunțate, pot fi exercitate căile extraordinare de atac – să se procedeze la reexaminarea litigiului respectiv (între aceleași părți și în aceeași calitate, gu,.același obiect și cu aceeași cauză).0

^Controlul jurisdicțional poate fi încredințat fie unor organe specializate,' fie instanțelor de; drept comun.'

Răspunderea administrativă”, formă de răspundere juridică distinctă, s-a cristalizat ca instituție – și ramură de drept – încet, anevoie, dar perseverent’, propunându-și să realizeze un echilibru între protecția administrației și protecția victimei. Treptat s-au conturat și afirmat dimensiunile «responsabilității administrative», între care: recunoașterea principiului responsabilității statului și a organelor lui; inaplicabilitatea – sau, poate, mai corect, aplicabilitatea adecvată – a codului civil în domeniul responsabilității administrative; specificitatea responsabilității administrative, mai ales prin absența caracterului general și absolut al răspunderii și prin necesitatea de a se concilia interesele statului cu cele ale particularilor; atribuirea competenței judecătorului administrativ;’ consacrarea principiului responsabilității pecuniare a agentului public pentru «culpa personală»’ (greșeala proprie); răspunderea persoanelor publice pentru «culpa personală»’. Originalitatea acestei forme de răspundere s-ar putea exprima, cât privește fundamentul ei, în depășirea condiției unei justiții comutative, pentru a releva ideea unei justiții distributive, având ca scop restabilirea echilibrului între cetățeni. Cât privește regimul ei juridic, responsabilitatea administrativă este o instituție indiscutabil originală: valorificarea mai largă a principiului răspunderii obiective și relativizarea semnificativă

regimului responsabilității administrative, în funcție de situația victimei sau de natura cavității administrative; acoperirea și a prejudiciului rezultat din «tulburarea condițiilor jbișnuite de existență» ale victimei (așa-zisuî «prejudiciu de agrement»);0 independența '{irisdicției administrative față de poziția adoptată asupra aceluiași fapt de instanțele Ibjșnuite ș.a.m.d.2)

*G. Cât privește organele jurisdicționale, care, soluționând litigiile juridice dintre tățeni sau chiar dintre aceștia și persoanele juridice, pot săvârși – și ele – fapte de călcare ori de nesocotire â drepturilor și libertăților cetățenilor, pronunțând hotărâri ^legale și netemeinice, procedura de judecată în cauzele penale și civile, precum și în 'ce cauze date în competența acestor organe precizează care sunt mijloacele de ăturare a motivelor de ilegalitate și netemeinicie, inclusiv prin exercitarea căilor dinare și extraordinare de atac. De asemenea, o importanță covârșitoare în această avință are respectarea principiilor care guvernează activitatea jurisdicțională, adică a celor reguli esențiale, fundamentale, potrivit cărora se declanșează, desfășoară și alizează procesul. De exemplu și pentru ceea ce aici ne interesează: desfășurarea edvității de judecată potrivit cu normele echității, rolul activ al instanței, constituirea ivității de judecată în mai multe grade de jurisdicție, egalitatea părților, contra- ftorialitatea, garantarea dreptului la apărare, disponibilitatea în procesul civil, oficia- ‘jjatea în procesul penal, prezumția de nevinovăție în procesul penal, legalitatea incrimi- " " și a pedepsei, oralitatea și publicitatea dezbaterilor, asigurarea dreptului persoanei *un proces echitabil și într-un termen rezonabil etc.

în cadrul acelorași forme și cu respectarea acelorași principii, sunt examinate de ‘tre organele jurisdicționale sesizările celor interesați cu privire la fapte de contestare, ocotire sau încălcare a drepturilor și libertăților săvârșite de către cetățeni. Persoana zieăale cărei drepturi sau interese au fost lezate prin fapte săvârșite de semenii ei are, ește, și alte mijloace de acțiune prevăzute de lege pentru restabilirea legalității. Dar |pa justiției rămâne adeseori ultima și cea mai eficientă dintre soluții.

Alte garanții decât cele arătate, existente pe plan național, instituționalizate prin egea fundamentală sau prin legi organice ori ordinare, au – și ele – rezultate pozitive ianificative. Menționăm aici doar câteva dintre acestea3):

“• Dreptul de petiționare, reglementat ca facultate aparținând oricărei persoane de a adresa oricărui organ de stat pentru a-i face cunoscut un fapt sau o stare de lucruri 'litru a reclama intervenția acestuia. (Uneori se face distincție, potrivit cu scopul it: dacă este în interes privat sau particular, demersul poartă denumirea de petiție

propriu-zisă). Important este ca legea să prevadă termenul până la care trebuie să se răspundă plângerii sau petiției și sancțiunile care pot interveni în cazul refuzului sau neglijenței de a răspunde;

Exercitarea unor drepturi sau libertăți în scopul garantării altor drepturi sau libertăți (de exemplu, dreptul de petiționare, libertatea cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor, dreptul la apărare, dreptul la grevă etc.). Este – și aceasta – o expresie a interdependenței sau complementarității în sistemul drepturilor și al libertăților;

Refuzul de supunere față de o lege injustă, din partea unei persoane sau a unui grup limitat. Acest mijloc pune însă în discuție exigențele imperioase ale legalității și ordinii de drept, cu atât mai mult cu cât «criteriul unei legi injuste» este el însuși discutabil, având o valoare exclusiv morală;

Rezistența față de opresiune!) constă într-o revoltă față de violarea de către organele guvernamentale, cu prilejul exercitării prerogativelor lor, a regulilor ordinii sociale, cuprinse implicit sau explicit în constituție;

Revoluția este calea prin care se tinde la instaurarea unei noi ordini sociale. Ea este invenția cea mai frumoasă moralmente a istoriei'.

Un rol covârșitor în epoca modernă, pe planul garantării drepturilor și a libertăților omului și cetățeanului, revine organismelor supranaționale. (Doar exemplificând, precizăm că în cadrul Consiliului Europei s-a creat Curtea Europeană – ca organism de control al modului în care sunt proteguite drepturile omului; Uniunea Europeană a creat, între altele, Curtea de Justiție, având în competența sa și judecarea litigiilor dintre persoanele fizice și statele lor sau dintre persoanele fizice și organele comunitare; ea veghează însă și la aplicarea dreptului comunitar; Conferința pentru securitate și cooperare în Europa de la Helsinki, din 1975, a cuprins în cea de-a treia parte a actului final «cooperarea în domeniul umanitar»; Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, concretizat la 17-18 iunie 2004, a preluat integral «Carta drepturilor fundamentale», în forma adoptată în cadrul Conferinței Interguvemamentale, care a adoptat Tratatul de la Nisa, dar, în raport cu drepturile fundamentale recunoscute de Convenția europeană a drepturilor omului, a extins sfera drepturilor, incluzând drepturi de generația a doua

drepturi social-economice – și drepturi de generația a treia – drepturi de solidaritate sau drepturi colective.'

Clasificarea drepturilor și a libertăților. Complexitatea universului de discurs, multitudinea și varietatea criteriilor care pot sta la baza unei posibile clasificări, fac extrem de anevoioasă această încercare. Apoi, oricum, ca orice altă clasificare artificială și cea a drepturilor și libertăților se află sub semnul unui accentuat convenționalism.

îs>ificultatea clasificării este sporită și de faptul că una și aceeași libertate poate fi examinată ;sub diverse fațete; ea este – cu alte cuvinte – susceptibilă de înscriere în două sau chiar anai- multe categorii. Totuși, încercările n-au lipsit și nu lipsesc, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei: libertăți-autonomie și libertăți-participare; libertăți esențiale și libertăți secundare; libertăți-scop și libertăți-mijloace; libertăți active și libertăți pasive; libertăți are ocrotesc interesele sau valorile intelectuale și morale ale persoanei și libertăți care ‘imulează interesele ei materiale; libertăți individuale și libertăți de grup' ș.a.m.d. într-o opinie', de incontestabilă autoritate, în funcție de «raportul lor față de stat» pturile și libertățile fundamentale au fost constituite în următoarele categorii: drepturi “respunzând unui status negativus, numite uneori și «drepturi defensive» – «drepturile- 'bertăți»; drepturi corespunzând unui status activus – «drepturile-participare»; drepturi corespunzând unui status positivus, unei acțiuni pozitive din partea statului – «drepturile- ereanță», «drepturile-garanții», în raport cu alte drepturi sau în raport cu statul; în ~e, «piatra unghiulară» a sistemului de drepturi și libertăți – «dreptul la egalitate».

; u Toate aceste criterii și clasificări au un caracter formal. Totuși, într-o oarecare smășură, ele implică și evocarea substanței dreptului sau a libertății respective, precum i. scopul urmărit prin consacrarea și garantarea acelui drept sau a acelei libertăți. îi-.-I^ominalizarea principalelor drepturi și libertăți este, de asemenea, dificilă: unele țepturi și libertăți sunt considerate ca universale, altele însă sunt circumstanțiale; fele sunt considerate ca fundamentale, altele sunt calificate ca secundare; unele sunt tegrate altor ramuri de drept (de exemplu, dreptul de proprietate este reperat și în jșjreptul civil, comercial sau administrativ; dreptul de a întemeia o familie sau libertatea căsătoriei constituie substanța dreptului familiei etc.), altele sunt considerate ca parținând în exclusivitațe dreptului constituțional (de exemplu, drepturile electorale) u și dreptului constituțional (dreptul la muncă sau libertatea de a munci, dreptul de roprietate).

Sub semnul unor asemenea dificultăți și limite metodologice,' procedăm la clasificarea și nominalizarea principalelor drepturi și libertăți având drept criteriu modul

lor de exercitare,0 rezultând astfel: drepturi și libertăți exercitate individual sau personal și libertăți exercitate în grup.

în cadrul primei categorii distingem, în subsidiar, între: drepturi și libertăți care ocrotesc persoana și viața ei privată și drepturi și libertăți care ocrotesc realizarea opțiunilor persoanei în viața ei și în viața socială. Câteva precizări prealabile sunt necesare: criteriul ales este tot un criteriu formal și cu valoare relativă; ținând seama de raporturile de interdependență și complementarietate existente, practic și în cele din urmă, între toate drepturile și libertățile, delimitarea lor rigidă, geometrică, nu numai că nu este posibilă, dar nici de dorit; exercitarea colectivă a unor drepturi implică, desigur, recunoașterea mai întâi a posibilității individuale de a acționa; există drepturi și libertăți care pot fi exercitate atât individual, cât și în grup (de exemplu, libertatea presei, libertatea religioasă, libertatea comerțului și industriei, dreptul de proprietate ș.a.).

Limitele drepturilor și libertăților. Tehnicile juridice de reglementare a drepturilor și libertăților. Limitele – de exercitare, firește, dar și de consacrare – ale acestora pot fi două: respectarea drepturilor și libertăților altora și respectarea intereselor întregii colectivități. Lesne de înțeles. Condiția imanentă a persoanei este relația ei cu alții. Sinteza calitativă a relațiilor sociale reprezintă societatea. Relațiile sociale presupun însă toleranță și respect reciproc între subiectele acestora, iar societatea solicită armonie și stabilitate, care nu se pot fundamenta decât pe ordinea existentă în viața socială. „Coexistența libertăților și protecția societății sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv” , Dificultatea începe însă atunci când se încearcă realizarea concretă a acestor comandamente: exercitarea dreptului de către titularul său poate apărea altuia ca fiind atingere adusă dreptului sau libertății sale interdependența drepturilor și libertăților conduce nu numai la armonizarea acestora, dar și la dezvoltarea unor tensiuni sau contradicții, unul nu-și poate exercita dreptul fără înțelegerea sau concursul celuilalt; altă stare conflictuală poate apărea între cele două principii fundamentale ale ideologiei liberale – libertatea și egalitatea; (încercarea de egalizare a șanselor și a condițiilor este de natură să restrângă libertatea, iar accentuarea libertății amplifică inegalitatea).

Soluția nu poate fi decât sacrificarea totală sau parțială a unor drepturi sau libertăți ori limitarea concomitentă și corespunzătoare a exercițiului lor, pentru a asigura astfel "fiecăruia maximum de manifestare, compatibilă însă cu a celuilalt0. Sunt deci limite ' impuse drepturilor și libertăților însele, tocmai în scopul de a facilita realizarea lor. ș&« Alte limite impuse drepturilor și libertăților au ca scop protecția societății, a ordinii d social-economice și politice, precum și a ordinii de drept – ca una dintre condițiile "existenței însăși a drepturilor și libertăților și a afirmării lor.2) Limitele derivând dintr-un ‘asemenea scop pot fi: absolute, cele pe care înseși exigențele vieții sociale le impun tuturor și în toate circumstanțele sociale (ocrotirea bazei materiale a vieții sociale, ■' otecțiâ echității sociale sau, altfel spus, admiterea unui minimum de convenții și a

-uf minimum de valori3), protecția statului – protecția autorităților sale, a valorilor r ențiale pe care ele se fundează); relative, cele care nu se aplică de manieră generală

permanentă, ci fie numai unora dintre drepturi sau libertăți, fie numai într-un anume timp sau într-o situație determinată, fie numai anumitor subiecte.4)

'^ Tehnicile juridice de reglementare a drepturilor și libertăților pot fi grupate în două ggtegorii; tehnici sau modalități represive; tehnici sau modalități preventive. Prima gategorie de modalități ar putea fi caracterizată prin axioma: «tot ceea ce legea nu •interzice este admisibil». Cea de-a doua categorie prin regula: «tot ceea ce legea permite, trebuie să se realizeze în limitele și în condițiile prevăzute de ea». (De exemplu, cerința iunei autorizații prealabile, aprecierea adecvată a condițiilor de oportunitate ș.a.) Este "rnpede: regimul preventiv este mai puțin liberal decât cel represiv.

Secțiunea a 3-a Sistemul de partide și al altor forțe sociale

;g.59. Preliminarii. 60. Trăsături comune partidelor. 61. Tipuri de partide și de sisteme partizane. 62. Rolul partidelor. 63. Partidele — dimensiune imanentă a regimului politic. 64. Statul, societatea și partidele politice. 65. Alte forțe sociale

V V •- 1

f 59. Preliminarii. Puterea publică – axa fundamentală a sistemului constituțional – Șiind esențialmente o putere politică, oficializată și organizată în instituții, prin care se «articulează statul, ea nu poate fi concepută, în ambianța contemporană, abstracție *ăcând de existenta și de acțiunea partidelor politice, care își propun tocmai cucerirea &

m#".'1.–. •

șp • >Mdem, p. 167,169.

jlj. 2) în relația dintre drepturi și libertăți, pe de o parte, și societate, pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor și libertăților în interesul ordinii sociale; ^preeminența drepturilor și libertăților, chiar dacă astfel sunt sacrificate interese postulate în numele ordinii sociale.

0,3) De exemplu, legea penală permite să se definească, per a contrario, unele dintre valorile jncluse în etica societății sau legea civilă, care face trimitere adeseori la «buna-credință», ^bunele moravuri», «diligență», «bun gospodar» etc. ii-, 4) J. Rivero, op. cit., p. 171-175.

și conservarea puterii politice sau măcar influențarea ei. „De acum înainte – spunea Schwartzenberg – se consideră că un regim politic nu provine exclusiv din regulile constituționale, ci el rezultă din combinarea sistemului constituțional cu sistemul de partide. Inovație esențială și profundă; căci, tot așa, precum instituțiile, sistemele de partide modelează viața politică”0, ele sunt «mașini de fabricat pasiunea colectivă» și „elemente explicative a realității politice”'. Conceptul de sistem de partide acoperă atât întinderea spectrului de partide, cât și interacțiunea dintre acestea, cu directă legătură asupra sistemului constituțional dat3).

Competiția pentru putere – constata un specialist, de o manieră poate puțin consolatoare – a existat pretutindeni și totdeauna, în toate țările și în toate epocile. Partidele sunt cei dintâi agenți, înscriși acerb în această competiție, începând din epoca Romei antice și până în acest al treilea mileniu. Dar ce sunt partidele? Care sunt tipurile de partide? Ce fac partidele? Sunt ele utile sau nu? Să răspundem în ordine.

60. Trăsături comune partidelor. Nota dominantă a demersurilor făcute pentru a ajunge la definirea adecvată a partidului politic pare a fi consemnarea intenției acestei formațiuni, mai mult sau mai puțin durabile, de a cuceri sau conserva puterea, pe baza unui program ideologic și urmând o strategie elaborată'. Partidul politic este un grup organizat de persoane fizice, unite printr-o filozofie și ideologie, a căror realizare o urmăresc, având ca scop dobândirea și exercitarea puterii sau măcar influențarea acesteia. Prin urmare, pot fi consemnate ca trăsături comune partidelor politice: constituirea lor ca structuri politice durabile; formațiunea constituită este o organizație, având militanți, aderenți sau susținători, care funcționează pe baza unor norme proprii și urmărește obiective programatice; organizația are un program ideologic, rezultat din catalizarea aspirațiilor latente, a opiniilor individuale difuze și adeseori contradictorii, reflectând deci sinteza calitativă a tuturor acestora; partidul – în majoritatea covârșitoare a cazurilor – își propune icucerirea sau conservarea puterii ori – aceasta în toate cazurile – cel puțin influențarea ei; ■partidul își organizează și mobilizează mijloacele într-o ofensivă al cărei obiectiv primordial arămâne, de regulă, victoria în alegeri și numai rareori schimbarea regimului politic0.

^ 61. Tipuri de partide și de sisteme partizane. încă de la constituirea primelor partide politice2' s-au prefigurat principalele tipuri ale acestora: partide având o origine

de indivizi în vederea exercitării puterii, adică fie de-a o cuceri, fie de-a o conserva (R. Aron, flntroduction â l’etude des partis politiques, Associations franșaise de Science politique, .joumees d’etudes des 26 et 27 nov. 1949, Paris, F.N.S.P., 1949, p. 1); o coaliție de oameni care caută să dobândească, prin mijloace legale, controlul aparatului puterii (A. Downs, An Economic ^Eheory of Democracy, New York, Harper, 1957, p. 24-26. Prin «coaliție», autorul înțelege un grup de indivizi care au unele scopuri comune și cooperează pentru atingerea lor; prin «aparat gl puterii», el înțelege mijloacele fizice, legale și instituționale, pe care le utilizează -.guvernământul; în fine, prin «mijloace legale», autorul înțelege alegerile sau o altă modalitate sde influență legitimă); un partid este o „tentativă organizată de a prelua puterea” – așadar, o .definiție sub aspectul scopului; dar sub aspectul mijloacelor? – un partid este o tentativă .țgțrganizată de a prelua puterea „prin mijloace specifice și caracteristice”, mai întâi printr-o metodă pașnică (E.E. Schattschneider, Party Govemment, New York, Rinehart, 1942, p. 15-37); ^partidele sunt variabile intermediare între opinia publică și putere, variabile dependente de /cadrul social-politic al societății și independente față de putere, întrucât ele au mijloace ^proprii pentru a o crea (D.E. Apter, The Politics of Modemization, Chicago, University of ‘^Chicago Press, 1965, p. 181-182). A se vedea, de asemenea: B. Jeanneau, op. cit., p. 61-69; •*p. Pactet, op. cit., p. 128 și urm.; Ph. Parini, op. cit., p. 34 și urm.; M. Prelot, J. Boulouis, ^op. cit., p. 78 și unn.; G. Burdeau, Trăită de science politique, cit. supra t. C, nr. 66 și urm.; ■gdem, Droit constitutionnel et institutions politiques, cit. supra p. 174 și urm.; J. Charlot, Les 4 ;partis politiques, A. Colin, Paris, 1972; J. Gicquel, op. cit., p. 133 și urm., împreună cu aparatul ~bibliografic de la p. 133, notele nr. 12-15; R.G. Schwartzenberg, op. cit., p. 220-225 și p. 330 și jUrm. Dacă ar fi să încercăm gruparea acestor definiții, s-ar putea reține următoarele tipuri: isa) partidul-organizație; b) partidul-purtător de ideal; c) partidul-purtător al unor funcții. Asupra ^diverselor moduri de definire a partidelor politice, a se vedea Dictionnaire constitutionnel, cit. supra p. 702-704. Primele partide structurate și stabile au apărut în Statele Unite (Partidul .democrat, în 1828) și în Marea Britanie (Partidul Conservator, în 1832).

Dacă ne alăturăm calificării lui M. Hauriou, în sensul căreia corpul electoral este o ;^<putere» distinctă de celelalte și o sursă a celorlalte puteri, partidele politice pot fi considerate ca forme de «organizare spontană a puterii de sufragiu».

i-fti,,2) Partidele modeme datează din secolul trecut. (De exemplu, în Anglia, ele au apărut după ‘jeforma electorală din 1832, în S.U.A. după 1830, în Franța după 1848, în Japonia înainte lectorală și parlamentară și partide constituite în afara sistemului electoral și a tecanismului parlamentarîntr-adevăr, unele partide au apărut prin transformarea omitetelor electorale sau a grupurilor parlamentare, iar altele prin transformarea indicatelor sau a unor grupuri religioase sau profesionale.* Constatarea nu este, după oi, semnificativă, din moment ce toate partidele își propun ca obiectiv cucerirea, onservarea sau influențarea puterii.

O altă formă de structură partizană, contiguă celei dintâi, constă în partide de adre și partide de mase, primele fiind «partide de opinie», secundele «partide ideolo- ;ice». Partidul de cadre sau – cum mai este el numit – «partidul de reprezentare idividuală» ori «partidul de integrare socială» este un partid al notabilităților, prin utermediul cărora se încearcă stăpânirea și orientarea electoratului. Este un partid lescentralizat, slab articulat, fără o ideologie proprie. Partidul de mase este un partid

cu recrutare masivă, cu program ideologic, un partid centralizat («puterea nu urcă – spunea cineva -, ea coboară»), rigid, cu o disciplină fermă'.

; Această summa divisio, valabilă poate în anii ’50, este sigur depășită, apărând și dezvoltându-se noi tipuri de partide, atât în țările în curs de dezvoltare,' cât și în cele supradezvoltate', care, fară a Ie înlătura pe cele tradiționale, au în vedere mai ales «masivele rezervoare de alegători». In scopul captării alegătorilor, unele dintre aceste partide cultivă înadins eclectismul și ambiguitatea, încercând ajustarea pragmatică a conflictelor sociale și afirmarea democrației consensuale.

Sub aspectul sistemelor partizane, distingem: monopartidismul, bipartidismul și multipartidismul.

, Monopartidismul se caracterizează prin existența unui singur partid, care polarizează toate celelalte forțe politice și sociale sau chiar le încorporează. El este specific de regulă regimurilor politice monolitice, totalitare și care, adeseori, personifică puterea, o individualizează'. Ca «premise justificative» sunt invocate: cerința integrării naționale, transformarea unicului partid într-un «creuzet al națiunii», în «centru vital al întregii societăți»; cerința mobilizării energiilor pentru modernizarea economică și socială; realizarea omogenizării sociale, a «poporului unic» etc. Pe scurt, el este partidul-stat. ; Partidul unic exercită – numai el – în cadrul sistemului politic monopolul funcției partizane. Fenomenul este evident contradictoriu, nu doar în esența lui, ci și în limbaj logic: destinat să exprime clivajul și să favorizeze concurența politică, «jocul» partizan presupune pluralism și deci bipartidismul sau multipartidismul. Reluând butada lui Tomski: «Două, trei, patru partide sunt posibile în timpul dictaturii proletariatului, dar cu o singură condiție, unul la putere, celelalte în pușcărie!».

Partidul unic poate fi întâlnit în diversele forme de regim politic, începând de la totalitarism și până la nuanțatele forme de exprimare a autoritarismului. El nu este inevitabil doar acestor forme de regim politic, putând exista un multipartidism decorativ (de exemplu, în fosta Polonie comunistă); și invers, existența doar a unui singur partid nu poate conduce fatalmente la concluzia că respectivul regim politic este totalitar (de exemplu, în Mexic a existat un singur partid până în anii ’70). Uneori, partidul unic partajează efectiv puterea cu celelalte instituții politice (de exemplu, în China) sau o personalizează (de exemplu, în Egiptul nasserian). Partidul unic organizează și controlează puterea și este singurul care rostește «adevărul oficial». Pe plan local, adeseori se contopește cu instituțiile de putere.

într-un context determinat, sociologic, partidul dominant poate fi un simbol într-o perioadă istorică; politic, în același context, el este un partid «inevitabil» (de exemplu, cel creștin în Italia, între anii 1947-1994; cel liberal în Japonia, între anii 1955-1993;

D.U.-C.S.U. în Germania, între anii 1949-1968 și 1982-1998).

Monopartidismul se poate exprima și sub forma partidului dominant sau ultra- dominant^. în prima variantă, pe fondul unui pluripartidism decorativ sau al existenței altor organizații politice și profesionale, un partid – chiar fără intenția de a deține în exclusivitate puterea – își surclasează rivalii pe perioade îndelungate, tinzând ca el singur să se identifice cu națiunea. Acest sistem prezintă avantajul de a asigura eficacitatea și stabilitatea guvernamentală. El are însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice și a platitudinii sufragiului: sistemul politic, hrănit dintr-o asemenea «rentă electorală», se află sub riscul imobilismului; echipa executivă, guvernând fără concurență, guvernează și fără talent; partidul dominant sau majoritar parlamentar cultivă suficiența și aroganța; partidele de opoziție ajung să fie simple grupuri de interese; opoziția extra-parlamentară se îndreaptă împotriva partidului cu care ea însăși se confundă, exprimându-se cel mai adesea ca facțiune. Odată și odată, un astfel de partid este sortit destrămării sau fărâmițării prin implozie. în cea de-a doua variantă, pluri- partidismul constituie cortina partidului unic, de la partidul ultra-dominant alunecându-se mai totdeauna la abuzul de poziție guvernamentală dominantă.

Sistemul politic cu un singur partid sau cu un partid dominant ori ultra-dominant este unul artificial, «unanim», «omogen». El refuză sau anulează orice competiție, funcționând ca un sistem electoral lipsit de sens, rotativa electorală scoțând mereu

^aceleași «numere», dinainte știute de toată lumea. Partidul devine multifuncțional, iar <regimul politic, de regulă11, degenerează în totalitarism.'

M ^Bipartidismul poate fi «numeric» – în sensul că există numai două partide – sau «calitativ» – în sensul că predomină numai două partide. Efectul acestui sistem îl 'constituie alternanța la putere, chiar dacă ea se produce la intervale relativ mari. ^Totodată, el facilitează agregarea de interese, garantează stabilitatea guvernamentală, f înlesnește electoratului alegerea directă a guvernanților, întrucât, cum se spune, lv<giivemul iese direct din urne». Totuși, el schematizează diversitatea, obligând-o să se 'alinieze la una dintre cele două variante, și conservă un sistem care, poate, se dovedește iri realitate ca fiind anacronic'.

Bipartidismul poate fi «rigid» (sistemul britanic), când șeful guvernului – adică fluierul partidului majoritar – este sigur de fidelitatea membrilor săi,7> sau el poate fi s*«suplu» (sistemul american), când cele două partide nu impun celor aleși nicio disciplină ^de vot. De asemenea, el poate fi «perfect», când există numai două partide (ceea ce este o simplă ipoteză de școală), și poate fi «imperfect», când, pe lângă cele «două mari», există și alte partide mai «mici»0. în fine, poate fi un bipartidism «echilibrat», când alternanța la putere se produce cu o oarecare regularitate, sau «dominant», când, treptat, dar ireversibil, se alunecă spre un partid unic.

între avantajele acestui sistem sunt menționate:® influența moderatoare și centralizatoare asupra regimului democratic, în sensul atragerii alegătorilor neangajați din centrul spectrului politic stânga-dreapta; asigurarea unui Executiv coeziv și stabil; posibilitatea alegătorilor de a face o alegere netă între două seturi alternative de politici publice și transformarea inevitabilă a programului partidului învingător în alegeri în program al guvernului; puterii deosebite ce-i revine majorității parlamentare i se asociază și responsabilitatea exclusivă pentru exercitarea puterii guvernamentale.

Dezavantajele nu pot fi însă – nici ele – ignorate, între care: instaurarea unor Executive puternice și dominatoare; simplificarea forțată și păgubitoare pentru realitatea spectrului politic a opțiunilor alegătorilor, unul dintre partide devenind pur și simplu «ecoul celuilalt; convertirea principiului separației puterilor – îndeosebi a puterii legislative și a puterii executive – într-un exercițiu teoretic.

Miltipartidismul, adică situația în care există mai mult de două partide, reprezintă indiscutabil regula, dar cu o amploare variabilă.3'

Factorii care îl justifică sunt diverși:4' stratificarea socială, acutizarea unor conflicte sociale, accentuarea și dezvoltarea conștiinței politice, apariția unor noi curente de idei sau chiar doctrine, autonomizarea altora, considerate odinioară ca marginale, valorizarea factorilor istorici și naționali, dar și a factorilor instituționali (mai ales a tehnicilor .electorale)0. Acest sistem multiplică posibilitățile de alegere și înlesnește o mai mare ^distribuire a opiniilor politice. El are însă mai multe neajunsuri decât foloase: conjugat fiind, de regulă, cu scrutinul de listă, alegătorul nu-și alege deputatul, ci partidul, indiferent de calitatea candidaților acestuia; multipartidismul favorizează sau chiar reclamă constituirea coalițiilor, dar acestea mai totdeauna sunt efemere; precaritatea coalițiilor

D

idetermină instabilitatea guvernamentală.

te

Multipartidismul poate fi definit și altfel: un sistem de partide caracterizat prin absența sau foarte rara existență a unui guvern monocolor majoritar sau cvasimajoritar. jrei forme de multipartidism pot fi întâlnite: a) O formă asimetrică, în care un partid îare vocație majoritară, dar el se află în competiție cu mai multe partide mici sau oraiatiuni mijlocii, fără unele dintre acestea rieputând constitui o alianță durabilă (de xemplu, în India, Norvegia, Portugalia, Suedia); b) O formă simetrică, în care niciun d nu are vocație majoritară, coalițiile guvernamentale reprezentând regula și condiția guvernării (Danemarca, Finlanda, Ungaria, România, Islanda, Israel, Italia, Elveția ); c) O altă formă simetrică, în care există doi protagoniști cu vocație majoritară, , chiar când dispun de o majoritate, realizează coaliții (Germania, Franța etc.). enomenul multipartidismului este însă mult mai complex și mai nuanțat, el trebuind .fie evaluat în condiții determinate, de la o țară la alta.

Exceptând ceea ce este de exceptat, multipartidismul antrenează adeseori coaliții guvernamentale și parlamentare, conjuncturale și efemere, instabilitatea guvernamentală, disoluția sau disiparea responsabilității pentru actele sau faptele de guvernare. Euforia partidelor, prin numărul lor excesiv, este de natură să bulverseze viața politică, transformată, poate, într-un fascinant caleidoscop, dar care, inevitabil și ireversibil, secătuiește "util și dezamăgitor ispita corpului electoral.

în orice caz, sistemul partizan nu ni-1 alegem; el își are determinările lui obiective, putem însă corija.

Rolul partidelor. încercând să răspundem la întrebarea «ce fac partidele?», ne •opunem să evocăm câteva dintre funcțiile acestora. Adevărul este că partidele au uns să fie omnifiincționale, implicându-se în multiple activități social-economice și >litice. Totuși, o sistematizare a funcțiilor acestora poate fi făcută:

Partidele se constituie într-un «corp intermediar», între popor și putere, contribuind degajarea voinței generale și la valorizarea ei ca impuls față de putere. Cum mai spuneam, luând metafora unui doctrinar, ele sunt «mașini de fabricat pasiunea colectivă»;

Ele tind spre realizarea funcției de conducere a societății, prin accederea la statutul partide de guvernământ și transformarea programelor lor politice în programe vemamentale;

Partidele contribuie la informarea și la educarea politică a cetățenilor, la formularea igențelor acestora față de putere, la agregarea diverselor interese, la armonizarea și icularea lor, la stabilirea opțiunilor prin valorizarea intereselor și aspirațiilor agregate,!) îcția agregativă constituind placa turnantă între societate și putere;

Partidele îndeplinesc o importantă și complexă funcție electorală, constând mai ;s în asigurarea unui cadru tematic, doctrinal sau ideologic campaniei electorale, ormarea și formarea opiniei alegătorilor, selecția candidaților, încadrarea celor aleși «grupuri parlamentare», asigurarea asistenței politice pentru aceste grupuri și a lăturilor lor cu alegătorii.

Partidele – dimensiune imanentă a regimului politic. De multă vreme, diile cu privire la partide au ajuns să fie studii cu privire la putere. Interesează astăzi șa se pare – mai puțin ce sunt partidele și mai mult ce fac ele. Ei bine, două concepții ise se cristalizează și aici: dacă pentru unii democrația are drept trăsătură definitorie ralismul constituțional politic și alternanța liberă la putere a partidelor politice, rolul tidelor fiind atât de mare încât ele funcționează deja ca «organe de stat», putându-se bi despre un «stat al partidelor»; pentru alții, partidele nu ar reprezenta decât un reziduu tratificărilor istorice, elemente inadecvate la caracteristicile contemporane ale practicii guvernământ, trebuind să se facă loc unui alt model de structurare, prin – eventual – rtide intermitente», «modulare», «temporare», «partide de integrare» etc., care se omă la îndeplinirea unei funcții electorale. Sunt două puncte de vedere extreme: rolul idelor nu trebuie fetișizat, așa cum face stasiologia, transferând «miracolul» democratic leama partidelor, sau făcând regimul politic cu totul dependent de situația partidelor;®

dar rolul partidelor nu trebuie nici negat – accesul la putere și deținerea puterii sunt astăzi mediate de grupări politice sistematice, constituite în partide, ca structuri agregative tipice societății modeme. Ele – partidele – reprezintă o instituție multifuncțională, indispensabilă politicii, înrâurind regimul politic și viața constituțională. Ele sunt, poate, un «rău», dar unul fără remediu și necesar:

Partidele influențează regimul politic, fie angajându-1 spre un regim autoritar sau chiar totalitar (în cazul partidului unic, promotor al unei puteri «închise», bazate pe ortodoxia ideologică cultivată de acel partid), fie spre un «stat al partidelor», cu un regim politic «deschis» și competitiv (în cazul bipartidismului și a multipartidismului);

Ele influențează, într-o anumită măsură, sistemul electoral și prin aceasta tendințele -agregative ale corpului electoral;

Partidele determină constituirea grupurilor parlamentare și prin aceasta guvernământul majoritar0 sau cel bazat pe coaliții;

Ele asigură stabilitatea guvernamentală sau, dimpotrivă, determină instabilitatea acesteia.

Statul, societatea și partidele politice. Tema partidelor politice a fost și încă este amplă și controversată2', iar «soluțiile» dreptului pozitiv în legătură cu statutul și rolul partidelor politice nu sunt unitare.

\ încă de la începutul acestui secol au fost sesizate patru atitudini față de partidele politice3': ostilitate, ignoranță, recunoaștere și incorporare. Dreptul constituțional contemporan se caracterizează fie prin «recunoașterea» partidelor politice, conferindu-le totodată drepturi și obligații corespunzătoare rolului lor specific,0 fie prin chiar «incorporarea» lor în sistemul dispozițiilor constituționale'. Totuși, unele constituții nu recunosc, nici nu menționează partidele politice'.

Diversitatea soluțiilor formale cu privire la statutul și rolul partidelor politice poate avea explicații diferite, dar mai ales: «vârsta» unor constituții și conservatorismul manifestat față de fenomenul partidelor politice; prudența față de pericolul de a compromite libertatea sferei sociale și de a incorpora partidele nu numai în constituție, dar chiar în stat, rezultând astfel un «stat al partidelor». în mod deosebit, această ultimă dificultate explică prudenta abținere – conformă opțiunii față de «democrația alegătorilor» – sau, dimpotrivă, reglementarea meticuloasă a statutului și rolului partidelor politice – conformă opțiunii pentru «democrația partidelor» -, precizând mai mult sau mai puțin frontiera dintre stat și societate'.

Partidele politice sunt considerate organizații permanente, care își propun formularea, agregarea și reprezentarea concepțiilor generale ale aderenților și simpatizanților lor și, potrivit acestor concepții, influențarea deciziilor statale. Ele se caracterizează mai ales prin libertatea de organizare și de acțiune și prin egalitatea de șanse.

O problemă extrem de complexă rămâne aceea a finanțării partidelor politice: intervenția statului poate constitui o ingerință și deci un factor de dependență a partidelor politice; liberalismul total favorizează însă dependența partidelor politice de forțele economice și ocultismul față de electorat. S-a ales deci prima variantă: finanțarea publică a partidelor politice și, în contrapartidă, încadrarea și controlul altor surse financiare'.

Relația dintre stat și partidele politice apare însă ca fiind și mai complexă, ea rezolvându-se în cele din urmă prin rolul ce este atribuit partidelor politice. Izolat, unele constituții' atribuie partidelor o competență substanțială și instituțională egală celei a guvernământului: determinarea politicii naționale. Astfel de prevederi pun în discuție acutizată raportul dintre popor, stat și partide. Partidele sunt astfel incorporate în stat, devenind ele însele o putere. în majoritatea covârșitoare a statelor, partidelor nu li s-a recunoscut un astfel de rol, care ar putea semnifica instaurarea «statului partidelor».

-• Indiferent însă de statutul și rolul partidelor, de regulă se recunoaște libertatea mandatului parlamentar față de partid, fie prin caracterizarea acestuia ca mandat reprezentativ,' fie prin declararea ca nul a mandatului imperativ.' Aceasta nu înseamnă implicit repudierea disciplinei de partid – condiție a coeziunii majorității parlamentare și a stabilității guvernamentale.

Ceea ce n-a spus și nu putea spune nicio constituție cu privire la partide, trebuie totuși spus: partidul se validează ari se compromite numai prin oamenii lui. Exemplele nu trebuie căutate, dar nici ignorate. Reacția de altfel a opiniei publice față de partide este suficientă și convingătoare. Dar ce folos? Partidele politice vor continua să ne tulbure conștiința și să ne împovăreze existența, până când nu se va face totuși ceva cu oamenii lor.

. 65. Alte forțe sociale. Alături de partide, în peisajul politic își manifestă prezența și alte forțe sociale, constituite organizat. Ne vom referi doar la două dintre acestea: grupurile de interese și sindicatele.

. 1°. Grupurile de interese sau, după traducerea termenului american (pressitre groups), grupurile de presiune sunt considerate, uneori eufemistic, alteori exagerat, ca fiind «cea de-a treia Cameră» sau «guvernul invizibil», întrucât, deși ele nu-și propun să cucerească puterea, totuși, o exercită în fapt, prin pressing-ul desfășurat asupra ei.' Grupurile de interese sunt, așadar, organisme care încearcă să apere interesele membrilor lor, acționând în acest scop asupra puterii politice și statale.' Grupurile de interese au constituit «materia primă» a partidelor politice, fară însă ca proliferarea lor continuă să fi încetat să se producă. Explicația este plauzibilă, dar uneori îngroșată: programele partizane ale partidelor politice nu acoperă diversitatea intereselor și aspirațiilor membrilor colectivității sociale; or, tocmai aceste grupuri complinesc lacunele, ele reprezentând «poporul real», «neomogen», «așa cum este el».

Grupurile de interese sunt relativ numeroase și diverse. Urmând o clasificare făcută acestora0, ele pot fi considerate: a) Organisme al căror obiectiv esențial îl constituie dobândirea de avantaje materiale sau protecția celor dobândite deja (organizațiile profesionale, asociațiile de consumatori etc.); b) Organisme «altruiste», promovând exclusiv interese morale (grupurile feministe, asociațiile persoanelor cu dizabilități, liga drepturilor omului, liga antialcoolică, liga pentru ocrotirea dreptului la viață etc.).

Potrivit cu criteriul ales, pot fi realizate și alte clasificări ale acestor organisme: după gen (private sau publice); după structură (de mase sau de cadre) ș.a.m.d.

Mai importantă decât clasificarea grupurilor de interese rămâne însă acțiunea lor. Procedeele de acțiune variază. Ele sunt «deschise» (de exemplu, lobbismul – procedeu răspândit în S.U.A., informarea factorilor de decizie, acordarea de consultații acestora,

ropaganda prin mass-media, greve, mitinguri, demonstrații etc.) și «exulte» (contac- 6țe personale cu factorii de decizie, formarea unei clientele printre aceștia, corupția, jâhtajul etc.).

-'Raporturile grupurilor de interese sau a grupurilor de presiune0 cu partidele se bate exprima într-una dintre următoarele forme: pe față sau ocult, partidele sunt pendente de grupurile de interese;2' dimpotrivă, grupurile de interese sunt dependente

partide;3' grupurile de interese și partidele interpenetrează;4' grupurile de interese și fidele sunt, în principiu, independente;5' ele își partajează rolurile.6' fenomenul grupurilor de interese nu este pozitiv sau negativ prin definiție. Totul epîhde de scopul lor real și de mijloacele folosite pentru atingerea lui. Dar mai ales 5?ul, depinde de sursa finanțării și de scopul pentru care ea este făcută.

|'2°. Sindicatele, în sens larg vorbind, pot fi considerate grupuri de interese. Totuși, efriu sunt simple asemenea grupuri. Chiar dacă activitatea lor are un caracter pronunțat jofesional, adeseori această activitate se înscrie în coordonatele unor proiecte globale, '•zândpână și structurile societății.7' Ele reprezintă o forță socială reală și considerabilă «raporturile cu puterea, având la îndemână unul dintre cele mai eficiente mijloace de ‘une: greva.

Secțiunea a 4-a Sistemul electoral

66. Noțiunea de «sistem electoral». 67. Drepturile electorale și exercitarea lor.

68. Modurile de scrutin

Noțiunea de «sistem electoral». Prin «sistem electoral» desemnăm ansamblul normelor juridice, articulate și ierarhizate, având ca obiect de reglementare dreptul de a alege deputați și senatori în organele reprezentative ale puterii, dreptul de a fi ales în aceste organe și – acolo unde o asemenea posibilitate este prevăzută – dreptul de a revoca pe cei aleși, precum și principiile sufragiului, modul de organizare și desfășurare a alegerilor și de stabilire a rezultatelor votării. în cele ce urmează, ne oprim, cu câteva precizări, asupra dreptului de a alege, dreptului de a fi ales, precum și asupra modalităților de exercitare a dreptului de vot și modurile de scrutin0.

Drepturile electorale și exercitarea lor. Drepturile electorale sunt de fapt dreptul de a alege (1°) și dreptul de a fi ales (2°).

1°. Dreptul de a alege semnifică posibilitatea recunoscută și garantată unei persoane ca, în condițiile legii, să participe la desemnarea parlamentarilor în organele direct reprezentative ale puterii.

Dreptul de a alege este universal. într-adevăr, în prezent, înlăturându-se diferitele censuri practicate cândva, dreptul de vot este recunoscut tuturor bărbaților3' și, cu

'*e excepții, el este recunoscut și femeilor15.

Pentru exercitarea dreptului de vot, singurele condiții impuse alegătorului sunt: țâțeriia, vârsta minimă prevăzută de lege (de regulă 18 ani);2) capacitatea de exercițiu ’epturilor politice și civile.’

h2 Dreptul de a fi ales poate fi valorizat, principial, în aceleași condiții în care se eâiîzează dreptul de alegere. Totuși, de regulă, vârsta este mai ridicată' și, uneori, se ©licită îndeplinirea unui anumit stagiu de naturalizare'. Adeseori însă legea fixează ele incompatibilități între calitatea de candidat și persoanele care exercită anumite ofesii® sau fac parte din anumite categorii sociale'.

'.Exercitarea dreptului de vot se face, de regulă, direct,' nemijlocit de către alegători, oar în unele sisteme electorale se mai practică votul indirect, prin intermediari desem-

țfîn acest scop.'

V3

Votul este egal,' secret2) și, de regulă, facultativ.'

Modurile de scrutin. Modul de scrutin este un element fundamental al sistemului electoral, el determinând, într-o largă măsură, conținutul real al noțiunii de reprezentare și funcția instituției reprezentative.

Se disting, tradițional, modurile de scrutin majoritar, proporțional și mixt. Alegerea unuia dintre aceste moduri nu este întâmplătoare. Bunăoară, într-o concepție «flamboaiantă» de parlementarisme â la frangaise sau după «sistemul Westminster», care consideră instituțiile reprezentative «motorul sistemului politic», se apelează la scrutinul majoritar, sperându-se în obținerea unei majorități organice, omogene și stabile, în termenii căreia – cum spunea G. Vedel – «un partid guvernează sub controlul altui partid și sub arbitrajul poporului». O interpretare strictă a principiului separației puterilor, dimpotrivă, conduce spre reprezentarea proporțională, instituția parlamentară trebuind să exprime voința generală, dar însumând toate voințele individuale. Sistemele mixte sacrifică, într-o oarecare măsură, principiul pluralist în beneficiul stabilității și al eficacității aparatului decizional'.

°. Scrutinul majoritar este cel mai simplu și mai clar: are câștig de cauză candidatul sau lista de candidați care a întrunit cel mai mare număr de voturi, fie la primul tur de scrutin, fie la următorul'. Așadar, scrutinul majoritar poate fi:

Uninominal sau plurinominal ori de listă: în cazul celui uninominal, alegătorii desemnează, dintre mai mulți candidați, un singur reprezentant; în cazul celui lurinominal sau de listă, alegătorii desemnează, dintre mai mulți candidați, doi sau ' n mulți reprezentanți, ori dintre mai multe liste de candidați, o listă de reprezentanți0; ’V b) Ca unul sau cu două tururi de scrutin: scrutinul uninominal, cu un singur tur este cel mai răspândit’, candidatul fiind declarat ales dacă, după prima votare, el a întrunit majoritatea simplă sau relativă, adică cel mai mare număr de voturi, indiferent câți alegători s-au prezentat la urne;* scrutinul uninominal cu al doilea tur® intervine dacă, după prima votare, candidatul nu a obținut majoritatea absolută, pe care legea o cere, adică cel puțin jumătate plus unul din totalul voturilor exprimate;' Scrutinul de istă cu un singur tur este practicat în combinație cu reprezentarea proporțională, iar scrutinul de listă cu al doilea tur este foarte rar6).

n ■ Caracterizând scrutinul majoritar, se poate spune că el prezintă cel puțin următoarele ~vantaje:7) este simplu, clar, eficace – reprezentantul este ales direct de alegător, care își vede utilitatea votului său; conduce la constituirea unor majorități parlamentare omogene și stabile, iar prin aceasta la stabilitate guvernamentală; favorizează bipartidismul sau bipolaritatea vieții politice® (mai ales scrutinul cu un singur tur), ceea ce simplifică

procesul deliberării alegătorului în fața posibilelor sale opțiuni ideologice; dacă ceea ce prevalează este principiul suveranității naționale, atunci sistemul majoritar este cel mai potrivit să conducă la conturarea voinței naționale; conferind puterea unui singur partid, îi atribuie acestuia și întreaga responsabilitate; scrutinul majoritar are un efect integrator, el stimulează uniunea și o reclamă totodată.

Scrutinul majoritar are însă și multe dezavantaje. Cel cu un singur tur deformează cel mai mult imaginea opiniilor și tendințelor existente în societate, atribuind semnificație electorală numai majorității; asigură reprezentarea parlamentară numai a alegătorilor majoritari; simplifică abuziv posibilitățile de opțiune ale alegătorilor, constrângându-i la o schemă bipartizană; dacă se desfășoară pe liste, avantajează partidele mari, unul dintre cele două – în lipsa altor posibilități – dobândind o majoritate «pletorică». Cel cu două tururi se apropie de principiul suveranității populare, realizând o imagine mai nuanțată a curentelor, opiniilor și tendințelor existente în societate. Dar «fotografia» realizată rămâne tot deformată, (în orice caz, tot ceea ce s-a putut «developa», la primul tur, este aproape estompat la cel de-al doilea). Apoi, el conduce la inegalități în reprezentarea parlamentară; determină alianțe conjuncturale și precare între partide pentru asigurarea succesului în cel de-al doilea tur, constrânge o parte a electoratului la schimbarea opiniei. Chiar dacă acest sistem favorizează multipartidismul, cele mai multe dintre partide rămân însă dependente de cele «mari»; în fine, disponibilitatea opțională a alegătorului este amăgitoare, căci, destul de largă la primul tur, ea este considerabil redusă la al doilea; cu alte cuvinte, tot ceea ce s-a acordat în prima fază este aproape în întregime anulat în cea de-a doua.1' Eficacitatea scrutinului majoritar nu poate disimula artificialitatea și injustețea acestuia, cultivând chiar un gen de «imperialism» sau o matematică stupefiantă: 50,01% din voturi = 100; 49,99% = 0.

2°. Scrutinul reprezentării proporționale este mai complicat decât cel majoritar, mai puțin eficient, dar mai edificator. El nu-și propune, de la început, realizarea unei majorități electorale, ci să reflecte, cât mai exact, reprezentarea diferitelor partide sau formațiuni înscrise în competiția electorală, corespunzător voturilor obținute de fiecare. Acest sistem implică două operații succesive, folosind metoda «câtului electoral»: jîs*‘ a) Prima repartizare a locului de reprezentant, la nivelul circumscripției electorale, se. face atribuindu-se fiecărei liste atâtea locuri de câte ori a întrunit, prin numărul total al voturilor obținute, «câtul electoral» stabilit.0 Procedeul este simplu atunci când prin repartizare nu rămâne un «rest»2). Subtilitatea proporționalizării constă însă tocmai în _odul de rezolvare a «resturilor»3'.

^ b) A doua repartizare se poate efectua urmând metode diferite:

Atribuirea «resturilor» pe plan local,^ în unul din următoarele moduri: primul – luarea ''n-considerare a celui mai mare rest, locurile rămase libere fiind atribuite, în ordine, Hotelor care au cel mai mare număr de voturi neîntrebuințate la prima repartizare (ceea

ii.»^ ce favorizează partidele mici); al doilea – luarea în considerare a celei mai mari medii, împărțind numărul de voturi al fiecărei liste la numărul locurilor obținute după prima operație +1 (ceea ce favorizează partidele mari);

Raportarea resturilor pe plan național, adică totalizarea în contul fiecărui partid a voturilor neutralizate în toate circumscripțiile, precum și a locurilor neocupate pe ansamblul teritoriului și atribuirea locurilor vacante, în proporție cu numărul voturilor neutralizate, listelor naționale ale partidelor3'.

Sistemul reprezentării proporționale are, simetric opus, aproape toate avantajele înregistrate ca insuficiențe în sistemul majoritar, printre care: accentuează utilitatea voturilor, întrucât, până la urmă, toate voturile exprimate sunt luate în considerare; toate curentele de opinie, chiar minoritare, sunt reprezentate; favorizează multiparti-

lUl^indiferent de mărimea partidelor, precum și independența acestora; realizează oțografiere» corespunzătoare a realității, oricât de diversă ar fi aceasta, exprimând entele tendințe și curente de opinii – ceea ce, de fapt, reprezintă chiar una dintre 'gțiile scrutinului; este un procedeu echitabil sau chiar just, asigurând o reprezentare Hfnpletă» sau, în condițiile existenței unui prag electoral, a unui procent «minimal» prezentativitate, aproape completă, în raport cu «diversitatea» majorității-minorității. Țotuși, dezavantajele pe care le prezintă acest sistem sunt îndeajuns de considerabile itEu â-l împiedica să devină un model infailibil: scrutinul reprezentării proporționale (^inevitabil un scrutin de listă, alegătorul nu-și exprimă opțiunea pentru un anume 'didat; ci pentru un anume partid, indiferent de calitățile personale ale celor înscriși 'Sța'aeestuia; el procură «statistică», nu «valori»; sufragiul nu marchează manifestarea ^nței naționale», această «voință» exprimându-se într-un proces de mediere și Sare a partidelor, indiferent de rezultatul alegerilor; mai mult însă, nimic nu împiedică iadele să modifice coalițiile constituite, chiar pe timpul legislaturii, fără a se reveni la Tp; majoritatea parlamentară este – și ea – conjuncturală, neomogenă, artificială și ^ ă, ceea ce sporește dificultățile acțiunii guvernamentale și accentuează instabilitatea >teia;mai grav însă, majoritatea parlamentară și guvernul fiind produsul și reflectarea ^âbntradicții, se ajunge astfel, cum spunea cineva, la «un regim de iresponsabilitate fneralizată», căci, practic, dispare responsabilitatea partidelor în fața electoratului; Jadevărat că scrutinul reprezentării proporționale favorizează multipartidismul și ^ceasta el multiplică situațiile opționale ale alegătorului, dar o accentuată proliferare jfttidelor poate fi și un factor de dezorientare a electoratului și de necontrolată ,J.siea acestuia, el încetând deci să mai aibă consistența unei forțe sociale redutabile; ^‘favorizând multipartidismul, sistemul în discuție favorizează implicit partidele •uemiste mici, dar cu ambiții mari. în concluzie, am spune că sistemul reprezentării gpbrționale poate fi «cheia potrivită», dar ea nu este încă îndeajuns de bine «șlefuită»0. 3°. Din combinarea celor două sisteme rezultă un al treilea: sistemul mixt. Sistemul Eporal mixt ar fi rezultatul «unui dozaj variabil de reprezentare proporțională și scrutin Șjjoritar», la care se adaugă «diverse ingeniozități, asigurând, mai mult sau mai puțin, Unitatea amestecului».2' Acest sistem se prezintă și el în câteva variante, fără însă tiel să fi fost epuizate posibilitățile combinative. Le menționăm totuși doar pe oarele3':

iE'Vi;'

Sistemul votului unic transferabil0 nu este, la drept vorbind, un «scrutin de listă», fiindcă lista cuprinde candidați de deputați într-o anumită ordine de preferință; nu este însă niciun «scrutin majoritar», întrucât el implică operații succesive de distribuire a «restului». în acest sistem, alegătorul, votând pentru un anume candidat, indică totodată preferințele sale pentru un altul sau alți candidați.

îndată ce un candidat a obținut «câtimea», voturile care prisosesc se atribuie, în ordine, succesiv, celorlalți candidați preferați, până la distribuirea completă a «restului» și ocuparea tuturor locurilor. Aplicarea sistemului este anevoioasă, dar el acordă alegătorului o mare libertate în preferințe.

Votul cumulativ constă, în esență, în faptul că alegătorul dispune de mai multe voturi pentru același candidat, adică el are atâtea voturi câte mandate sunt declarate disponibile și pentru care fiecare partid depune o listă, putând să-și valorifice toate voturile pentru o singură persoană.

Votul limitat, reprezentând tot o modificare a scrutinului plurinominal – ca și votul cumulativ -, dar în sens invers, alegătorul dispunând de mai puține voturi decât mandatele declarate disponibile și neputând să le acorde aceluiași candidat.

Votul unic netransferabil, în sensul că, indiferent de numărul candidaților înscriși în liste, alegătorul dispune de un singur vot, astfel încât va fi declarat ales candidatul care are cel mai mare număr de voturi.

Sistemul dublului buletin (sistemul german), numit și «sistemul reprezentării proporționale personalizate», rezultă din cumularea scrutinului majoritar cu cel al reprezentării proporționale. Fiecare alegător dispune de două buletine: cu primul, pe baza scrutinului uninominal majoritar, desemnează un deputat pentru circumscripția sa; cu cel de-al doilea, pe baza scrutinului reprezentării proporționale, el se pronunță pentru un partid.® Rezultă astfel două categorii de deputați: deputați

’egimul politic 68

$ ' aleși în fiecare circumscripție și deputați aleși pe listele naționale prezentate de fiecare partid.0

? Sistemul francez de liste21 reprezintă un model original de combinare a sistemului ijoritar cu cel al reprezentării proporționale. Este vorba de aplicarea scrutinului de ‘stă în cadrul unui departament. Listele prezentate de diferite partide pot adiționa ezultatele obținute, pe baza unor acorduri prealabile (de aici și denumirea „le systeme 'des apparentements în vederea modificării, în favoarea lor, a repartiției locurilor. Se „te ajunge la una din următoarele trei variante: dacă partidele n-au realizat un acord ■ealabil de adiționare a rezultatelor, repartizarea locurilor se face pe baza repartizării proporționale; dacă ele au realizat un asemenea acord, dar nu au obținut majoritatea bsplută a sufragiilor exprimate, repartizarea locurilor se face, de asemenea, după Sternul reprezentării proporționale; dacă ele au realizat acordul și au obținut majoritatea Jolută, listele respectivelor partide („ les listes apparentees ’’) dobândesc toate locurile li’acel departament.

Potrivit deci cu amploarea alianțelor și succesul obținut, atribuirea locurilor se face ^•potrivit scrutinului majoritar, fie potrivit reprezentării proporționale35.

4V • ……

) Scrutinul uninominal majoritar, care permite «personalizarea» votului, nu modifică numărul ■locuri la care are dreptul fiecare partid în funcție de cea de-a doua votare, așa încât unii tori afirmă că sistemul german e mai mult proporționalist decât majoritar. De exemplu, ^un Land cu 20 de locuri de deputați și 1.800.000 de voturi exprimate în 10 circumscripții se segistreazâ:

,a) La prima votare (scrutinul majoritar cu un singur tur);

artidul A: 5 deputați; Partidul B: 4 deputați; Partidul C: 1 deputat;

"’b) La a doua votare (reprezentarea proporțională pe baza celei mai mari medii):

"artidul A: 756.000 voturi, adică 42%, deci 9 deputați; Partidul B: 828.000 voturi, adică deci 10 deputați; Partidul C: 144.000 voturi, adică 8%, deci 1 deputat.

«iȘDCurile complementare (desemnate pe liste) vor fi deci atribuite astfel: artidul A: 9-5=4 deputați aleși pe listă; Partidul B: 10-4=6 deputați aleși pe listă; Partidul

J=o-

5>iEl a fost introdus prin Legea din 9 mai 1951. Scopul urmărit prin acest sistem a fost acela "»<<subreprezenta» partidele considerate ca extremiste sau cele opuse regimului și de a grareprezenta» partidele care alcătuiesc cea de-a «treia forță».

T Note evidente de originalitate prezintă și scrutinul municipal francez actual, pe baza ‘VHin 19 noiembrie 1982, aplicat pentru prima oară la alegerile municipale din 5-13 martie 3feEste un scrutin proporțional care asigură în fiecare consiliu municipal (de la primul tur '‘uneori, de la al doilea) o majoritate suficientă. (Lista care a obținut majoritatea absolută gjțurilor exprimate, în primul tur, sau cel mai mare număr de voturi exprimate, în al doilea tur, andește jumătate din numărul locurilor și participă la distribuirea celeilalte jumătăți con- ~£reprezentării proporționale, aplicând tehnica la plus forte moyenne.)

0 Structura este o ordine spațială, specifică oricărui sistem. Ea exprimă apartenența «părților» la «întreg», legăturile relativ statornice dintre elementele alcătuitoare ale sistemului, pe de o parte, și dintre aceste elemente și sistem, pe de altă parte. Structura reprezintă astfel prima carte de identitate a sistemului.

0 Uneori descentralizarea, exclusiv administrativă, semnifică doar constituirea unor organe locale proprii, recunoașterea unei autogestiuni administrative, dreptul de decizie proprie în problemele de interes local, dacă acestea nu afectează interese comune, naționale. Alteori, descentralizarea este completă, apropiind mult statul unitar de cel federativ. (De exemplu, în Italia, potrivit art. 115 al Constituției din 1947, regiunile constituie „organisme autonome”, începând mai ales din 1970. în Belgia s-a realizat, în 1970 și apoi în 1980, o descentralizare de tip etnic și lingvistic: 3 regiuni politico-administrative, 4 regiuni lingvistice, 3 comunități culturale. Este o descentralizare dusă la punctul extrem. Deși grupurile valon și flamand nu au un caracter etnic și nu au propria lor constituție, ele dispun de un sistem apropiat seif government-ulm, asemănător federalismului. Articolul 1 din Constituția Belgiei consacră statul belgian ca „stat federal”.) Este foarte greu să se stabilească măsura exactă a tutelei organelor locale de către cele centrale: dacă aceasta este largă, există riscul de a compromite coeziunea statului; dacă aceasta este prea apăsătoare și restrânsă, există riscul de a compromite descentralizarea. (P. Pactet, Institutions politiques. Droit constituționnel, 9e ed., Masson, Paris, Milan, Barcelona, Mexic, 1989, p. 49.)

2) «Deconcentrarea» – termen nou introdus și în Constituția României – este un sistem de «centralizare» prin persoane interpuse. Mai exact, ea constă în transferul unor atribuții administrative ale puterii centrale pe plan local, în beneficiul unui agent al statului. Bunăoară, în sistemul nostru juridic, potrivit art. 123 din Constituție, «prefectul» numit de Guvern este reprezentantul acestuia pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate din respectiva unitate administrativ-teritorială. Literalmente, «descentralizarea» semnifică auto-administrare, echivalentul lui local govemment sau seif govemment, identificându-se chiar cu «democrația locală», căci unele atribuții administrative sunt «delegate» reprezentanților aleși pe plan local.

A se vedea, de asemenea T. Drăganu, op. cit. 1, p. 223; I. Muraru, op. cit., p 34-35.

4) De regulă se constituie și un organ jurisdicțional, la nivelul federației, pentru concilierea divergențelor ce ar apărea între statul federat, respectiv organele lui, și statul federativ, respectiv organele acestuia. (De exemplu, Curtea Supremă în S.U.A., Tribunalul federal în Elveția).

5> Partajarea competențelor normative între organul legiuitor al statului federativ și organele legiuitoare ale statelor federate se realizează fie prin enumerarea materiilor ce fac obiectul reglementării respectivelor organe legiuitoare, fie prin arătarea expresă a competenței normative ce revine statului federativ, înțelegându-se că în toate celelalte probleme pot interveni organele legiuitoare ale statelor federate, fie prin arătarea expresă a competenței normative

w T. Drăganu, op. cit., 1, p. 227 și urm.

De exemplu, uniunea dintre Polonia și Lituania, între anii 1386-1596; uniunea dintre Prusia și Neuchâtel, între anii 1707-1857, ca turnare a deciziei unui tribunal elvețian; uniunea dintre Țările de Jos și Luxembourg, între anii 1875-1890, pe baza unei hotărâri a Congresului de la Viena, din 1875.

2) Astfel, uniunea dintre Suedia și Norvegia, între anii 1875-1901, pe baza unui tratat; uniunea dintre Austria și Ungaria, între anii 1867-1918, în temeiul a două legi adoptate în cele două state; uniunea dintre Danemarca și Islanda, între anii 1918-1944, printr-o lege daneză; uniunea Moldovei și Munteniei, sub denumirea «Principatele Unite».

3) Republica Unită Tanzania, constituită în 1964, prin unirea Republicii Zanzibar și Pemba cu Republica Tanganika; federația Emiratelor Arabe, creată în 1971, alcătuită din 7 emirate. Forme specifice de asociere de state sunt și Commonwealth-ul și Uniunea Franceză, prima constituită în 1949, cuprinzând fostele colonii britanice, iar cea de-a doua în 1946, alcătuită din Republica Franceză (Franța metropolitană, departamentele și teritoriile ei de peste mări) și statele asociate (protectoratele franceze). Constituția franceză din 1958 a creat o «comunitate», alcătuită din Franța și fostele ei colonii, transformată în 1969 într-un gen de confederație.

4) T. Drăganu, op. cit., p. 227-230.

5) Idem, p. 228.

6) Exemplele istorice trecute sunt însă numeroase. De exemplu, Serbia între anii 1856-1878, Bulgaria între 1878-1908, Egiptul între 1833-1914, Principatele Unite, prin Tratatul de la Paris din 1856 și prin Convenția de la Paris din 1858.

n De exemplu, protectoratul Franței asupra Tunisului (1881-1956) sau asupra Marocului 0912-1956).

2> «Dominionul» a fost definit ca fiind acel stat a cărui autonomie interioară este completă, dar a cărui suveranitate externă, nulă la origine, rămâne strâns subordonată directivelor diplomației metropolitane. (Vocabulaire juridique, sous la direction de H. Capitant, P.U.F., Paris, 1936, p. 204).

3) Au existat trei tipuri de mandate: Mandatul A, care s-a aplicat teritoriilor din Orientul Apropiat (Siria, Palestina, Iran etc.); Mandatul B, aplicat unor țări ca Togo, Camerun, Tanganika, Ruanda, Burundi; Mandatul C, care s-a aplicat unor țări ca Noua Guinee, Samoa, Naum, semnificând însă, în fapt, asimilarea lor pur și simplu.

De la cuvintele grecești demos (popor) și cratos (putere). Aducem în atenție, în context, lucrarea lui Arend Lijphart, Democrații. Modele de guvernare majoritară și consensuală în douăzeci și una de țări, „Sigma JG”, Chișinău, 1999 sau „CEU Press Budapesta”, 1999, traduceri după ediția originară în limba engleză. (La această lucrare ne vom mai referi.) Luând în considerare definiția lui Abraham Lincoln, definiție care, bunăoară în Franța, are valoare oficială, democrația este guvernarea poporului, de către popor și pentru popor.

'* Instituționalizarea puterii populare și realizarea ei în forme adecvate (sufragiul universal, inițiativa legislativă, dreptul de revocare sau disoluție a organelor elective, veto-ul popular, referendumul, în primul rând constituțional), instituționalizarea puterii deliberative (parlamentul), a puterii executive și a puterii judecătorești.

2) Pentru cei care postulează pentru sine, în exclusivitate, libertatea, nu există democrație, decât dacă le este garantată autonomia; pentru cei care doresc legalitatea, regimul democratic nu există decât dacă voința poporului, exprimată în legi, devine regulă obligatorie pentru toți; pentru unii libertatea este un atribut inerent individului și în profitul lui, pentru alții ea semnifică posibilitatea de a se sustrage oricărei constrângeri.

3) «Instituțiile-organisme» sunt colectivități umane, unite printr-o ideologie sau un scop comun, supuse unei autorități recunoscute și unor reguli de organizare și funcționare (de exemplu, statul, organele de stat); «instituțiile-mecanisme» reprezintă sisteme de reguli de drept (M. Prelot, J. Boulouis, op. cit., nr. 26, p. 39).

'* Nici democrația profesată în epoca lui Pericle n-a fost, cu adevărat, o democrație directă, apropiindu-se de oligarhie sau aristocrație. Participarea poporului la treburile Cetății era parțială și selectivă. Exemplele oferite în Landsgeemeinden-urile câtorva cantoane (Glaris și Uri, acesta din urmă până în 1928) sau semi-cantoane elvețiene (două în Unterwalden și două în Appentelle), nu sunt nici ele concludente, ținând mai degrabă de un ceremonial pitoresc: categoria socială de popor nu e identică cu cea juridică (de regulă sinonimă cu «corpul electoral»); între reuniunile anuale, administrația este aceea care gestionează treburile publice și pregătește proiectele de legi ori ale altor decizii de interes comun; votul se realizează prin ridicarea mâinii ș.a.m.d. Comuna din Paris a fost și ea un simbol al democrației directe, izolat, neconcludent și pasager.

obligațiile cu diligența necesară, răspunde chiar material de daunele cauzate alegătorilor, d) Prin analogie cu mandatul remunerat, obligația de plată a indemnizației parlamentarului revine alegătorilor din circumscripția sa. (Singura constituție franceză care a încercat, dar fără succes, să aplice sistemul mandatului imperativ este cea din 24 aprilie 1793).

" M. Prelot, J. Boulouis, op. cit., nr. 48, p. 81. Lapidar și, poate, puțin malițios, Condorcet declara în Convenția franceză; „Mandatar al poporului, voi face ceea ce voi crede mai conform cu interesele sale. El m-a trimis pentru a expune ideile mele, nu ale lui; independența absolută a opiniilor mele este prima dintre datoriile mele față de el”. (J. Lafferriere, Manuel de droit constitutionnel, 2e ed., Paris, 1947, p. 407-408.)

4) într-o asemenea ambianță, «ultra-reprezentativă» se produce și deprecierea parlamentelor prin însăși penibila imagine oferită de parlamentari. [Prostia incurabilă, incontrolabilă și nesancționată, aroganța, indiferența, figurația, preocuparea deșănțată, scabroasă și pestilențială pentru veșnice privilegii fac, pe alocuri, din categoria parlamentarilor cea mai bizară și insuportabilă castă.]

'> încercarea de a introduce și în Constituția României, în contextul revizuirii acesteia, a nui text sancționator, a eșuat. Fenomenul «migrării» de Ia un partid la altul ar trebui, însă, xaminat cu mai multă atenție, pentru a marginaliza figurile patibulare ale acestuia, care, în fara oricărui proces, profund și tulburător, de conștiință, schimbă partidele după anotimpurile lectorale, transformând mișcările pe eșichierul politic într-o afacere personală.

" Uneori, în constituțiile statelor care practică acest sistem se prevede că, atunci când parlamentul respinge inițiativa sau modifică conținutul acesteia, proiectul va fi supus votului popular sau că el poate fi adoptat, prin vot popular, fără să fie trimis în prealabil organului legiuitor.

2) Exceptând Elveția, unde, la nivel federal, inițiativa populară este admisă numai în materie constituțională (de exemplu, în vederea recunoașterii dreptului de vot femeilor pentru alegerile federale, în 1971). Din 1880, când a avut loc prima inițiativă, s-au înregistrat, la nivel federal, circa 180 inițiative populare, din care au fost acceptate 9, multe fiind însă retrase. Constituția României, prin art. 74 alin. (1) și prin art. 150, consacră inițiativa populară, atât în materia legilor ordinare sau organice, cât și în materia legilor constituționale.

5) B. Jeanneau, op. cit., p. 55.

0 Câteva exemple din viața constituțională elvețiană, unde procedeul vetoului a fost frecvent întrebuințat: în 1976, privitor la modificarea statutului radioului și televiziunii; în 1978 privitor la constituirea poliției federale; în 1980, pentru validarea obligației centurii de siguranță la conducătorii auto.

4) în Suedia și Norvegia, deși referendumul este instituționalizat, el nu are decât o valoare consultativă. De asemenea, anumite cantoane elvețiene permit un referendum consultativ. Constituția României consacră trei forme de referendum: două obligatorii și de decizie – referendumul constituțional, referendumul pentru demiterea din funcție a Președintelui României; unul facultativ și consultativ – referendumul cu privire la probleme de interes național.

5) Iată câteva exemple: referendumul din 1961 și cel din 1962, relativ la autodeterminarea Algeriei și ieșirea ei din Republica franceză; referendumurile din 1980 și 1995 în Quebec și în 1988 în Noua Caledonie, pentru crearea unor state distincte; referendumul norvegian din 1972, privitor la intrarea în Piața Comună; referendumul spaniol din 1986, cu privire la menținerea țării în N.A.T.O.; referendumul pozitiv din Italia, în 1974, și cel negativ din Irlanda, în 1986, cu privire la introducerea divorțului; referendumurile organizate în aceleași țări și cu aceleași rezultate (în Italia, în mai 1981, iar în Irlanda în septembrie 1983) cu privire la liberalizarea avortului; referendumul negativ din Austria, în 1978, pentru centralele nucleare; referendumul organizat în Suedia, în 1980, pe aceeași temă; referendumurile din 1978 în California și din 1980 în Massachusetts, în probleme fiscale; referendumul din 1972 în California, în privința

pedepsei cu moartea; referendumul din 1989 în Elveția, cu privire la vivisecții; referendumurile din Franța și Olanda, din 2005, cu rezultat negativ, pentru «Tratatul instituind o Constituție pentru Europa» și cel din Spania, cu rezultat pozitiv, având același obiect etc.

'> De exemplu, în Elveția, Australia, Irlanda și în 15 dintre statele federației americane, referendumul constituțional are un caracter obligatoriu.

2) Decretul-Iege nr. 29/1990 (M. Of. nr. 11 din ianuarie 1990) a instituit referendumul „ca formă și mijloc de consultare și de exprimare a voinței suverane a poporului român în problemele fundamentale ale țării”. (Deși, la noi, instituția referendumului a fost consacrată în urmă cu aproape un secol, aplicarea acestuia s-a făcut, cu o singură excepție, denaturat și demagogic, luând forma mai degrabă a unui plebiscit.) Și pentru a mai da un exemplu: în cazul legilor simple (ordinare) și al deciziilor de aplicare generală, fără caracter urgent, în Elveția referendumul este facultativ și el poate fi propus de cel puțin 8 cantoane și 30.000 cetățeni, trebuind însă să se obțină, pentru un rezultat pozitiv, o dublă majoritate de cantoane și alegători. Astfel cum s-a mai arătat, Constituția României consacră două forme de referendum obligatorii și de decizie și o formă de referendum facultativ și consultativ. A se vedea și Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului (M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000).

3) Or, uneori, mai ales atunci când referendumul este provocat de șeful statului, el ia forma unui plebiscit, fiind transformat într-o operație având ca scop obținerea unui «vot de încredere națională». Soluția propusă pentru problema care face obiectul referendumului reflectă mai degrabă concepția șefului statului și dorința acestuia de a-și consolida poziția. (Poate fi evocat, în acest sens, exemplul generalului de Gaulle care, între anii 1958 și 1969, a consultat națiunea franceză prin referendum de cinci ori, transformând acest procedeu într-o «soluție de arbitraj») Alteori, prin obiectul său – o temă sau o reformă incontestabil populară – referendumul poate deveni un instrument demagogic de succes și popularitate facile. (De exemplu, referendumul organizat la noi, sub dictatură, pentru reducerea cheltuielilor și efectivelor militare, precum și a armamentului cu 5%).

5) Așadar, în «Modelul Westminster», separația puterilor în stat rămâne o metaforă.

S) A. Lijphart, op. cit., p. 38 și urm.

jBa* ’■■■ – ■ ■

~g ’> Etimologic, termenul monocrație reunește două cuvinte: monos, adică singur, și cratos, fdjcă putere.

je* 2) Pe larg, a se vedea: M. Prelot, J. Boulouis, op. cit., nr. 62 și urm., p. 107 și urm.; G. Burdeau, ip: cit.,p. 192 și urm.

* 3> Adeseori monocrația este definită a contraria, evocându-se opusul democrației: tiranie, aespotism, autocrație, absolutism, dictatură și, îndeosebi după cel din urmă război mondial, autoritarism și totalitarism.

M. Prelot, J. Boulouis, op. cit., nr. 68, p. 115.

n Idem, nr. 77 și urm., p. 129-136.

6) «Cens» vine de la latinescul census (recensământ al persoanelor sau bunurilor). Mai târziu, cu acest termen s-a desemnat quantum-ul proprietății sau impozitului necesar pentru exercitarea dreptului de vot.

uneori – forme de partitocrație, precum «algoritmocrația», evident opusă «meritocrației». în forme mai atenuate ori oculte, practicile au stârnit, vorbindu-se bunăoară, în termeni feudali, de «ministerul nostru» și «ministerul vostru» ori de «schimb» ocazional de ministere. Probabil că un asemenea vocabular și asemenea practici sunt inevitabile coalițiilor guvernamentale.

-L ’> Categoria «regimurilor mixte» a fost uneori contestată, întrucât „în fiecare societate, în cele din urmă, se descoperă un principiu de acțiune care le domină pe celelalte”. (A. de Tocqueville, De la democrație en Amerique, 6d. 1950, cap. XV, p. 304). într-adevăr, mixtura nu este niciodată completă, nici perfect echilibrată. Dar această constatare permite numai să se distingă între «regimuri mixte paritare» și «regimuri mixte inegalitare», fără însă să facă să dispară categoria generală, a «regimurilor mixte». (J. Prelot, La notion de regime mixte, Melange Ch. Einsenmann, 1975, p. 99.)

, 2) M. Prelot, J. Boulouis, op. cit, nr. 83. p. 138-139.

5) De exemplu, prezidențialismul specific statului autoritar austriac, în baza Constituției din Imai 1934;celdin statul autoritar polonez, reglementat prin Constituția din 23 aprilie 1935; cel al «statului corporativ» portughez, pe baza Constituției din 19 martie 1933; al «statului național» franchist; prezidențialismul existent în unele dintre statele Americii Latine sau în uneie dintre statele africane. Unii autori considerau chiar că regimurile statelor socialiste s-ar încadra tot în această categorie. «Modelele socialiste» sunt însă «originale».

G. Burdeau, op. cit., p. 151.

!) Tipologizarea «clasică» a regimurilor politice, având drept criteriu puterea, este onsiderată insuficientă și neconcludentă. (R.G. Sckwartzetiberg, op. cit., p. 97-101). într-adevăr, irocedând astfel, tipurile de regimuri politice rezultă din excesele unui formalism juridic; se inalizează puterea în sine, iar nu societatea căreia i se aplică. Cu alte cuvinte, studiul regimului (olitic trebuie să fie studiul «sistemului politic», al «societății politice», care include, firește,

i alte elemente decât instituțiile guvernamentale. Sistemul politic cuprinde și articulează oate structurile societății, sub aspectul lor politic. (GA. Aimond, G.B. Powell, Comparative ’olitics. A Developmental Approach, Boston, 1966, p. 18.) în sensul marxismului, de asemenea, egimul politic nu poate fi separat de studiul societății politice. Numai că, schematizând și leformând, marxismul vulgarizator tinde spre o nouă tipologie monistă, fondată pe regimul proprietății. De la studiul puterii se trece astfel la studiul proprietății. Se trece de la un uridicism la altul și – ceea ce este și mai grav – de la un monism la altul.

’ ’> După cum separația puterilor este mai strictă sau mai puțin strictă, mai conturată sau mai

3) Executivul nu este deci numit, ca în regimul parlamentar, de șeful statului, ci el este ales de puterea legiuitoare. Odată ales, executivul nu mai poate fi demis, ca în regimul parlamentar, dar actele sale se află sub controlul parlamentului. Fața de regimul prezidențial, regimul directorial se deosebește prin dependența sa ab origine de puterea legiuitoare și prin caracterul colegial al executivului. (Particularitățile nu lipsesc. Astfel, în Elveția, țara care a consacrat acest sistem, executivul nu numai că nu este influențat de puterea legiuitoare, dar o influențează el însuși. Stabilitatea Consiliului Federal și autoritatea lui îl supraordonează în multe privințe față de legislativ. A se vedea: E. Giraud, op. cit., p. 90 și urm.; M. Duverger, op. cit., 1, p. 174).

Aceasta este considerată a fi cea mai accentuată trăsătură a guvernământului de adunare

care îl distinge de regimul parlamentar -, guvernul având simplul statut de agent executiv il puterii legiuitoare, el fiind un fel de commis al acesteia. (B. Jeanneau, op. cit., p. 131.)

n Alegerea șefului statului de către parlament se face, de regulă, după mai multe tururi de scrutin, pomindu-se de la cerința unei majorități calificate, diminuată însă treptat pentru a face inevitabilă desemnarea (Turcia, Grecia, Israel, Ungaria etc.).

2) Principiul responsabilității politice își are originea în procedura britanică a impeachment-ului.

■' Bunăoară, în Marea Britanie, Australia, Canada, Suedia, Norvegia etc. Alternanța la putere constituie unul dintre fundamentele regimului democratic, cu condiția ca ea să rezulte din alegeri libere. (Dictionnaire de la Constitution, 4e ăd., Editions Cujas, Paris, 1986, p. 8.)

4) Termenul a fost oferit de Boris Mirkine-Guetzevitch, prin referire la Constituția Germaniei din 1919, numită și «Constituția de la Weimar».

5) Un astfel de parlamentarism este așadar indisolubil legat de sistemul de partide politice și, mai precis, de aptitudinea lor de a constitui sau nu o majoritate parlamentară. {Ph. Lauvaux, Parlementarisme rationalise et stabilite du pouvoir executif, Bruxelles, 1988, p. 73.)

2> Filosofia lui Aristotel și cea a Sfântului Toma prezintă – spune J. Morange – acest avantaj de a permite, cel puțin până la un punct, o cercetare comună credincioșilor și necredincioșilor (op. cit., p. 42).

” Bunăoară, opunând «dreptul natural», «dreptului pozitiv», adică dreptului constituit efectiv prin normele legale, se alunecă spre arbitrarul judiciar și administrativ.

» P. Roubier, Droit subjectif et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963, p. 80-81.

5) Pentru o sinteză asupra unora dintre curentele filosofico-politice cu implicații și în domeniul drepturilor omului, a se vedea J. Morange, op. cit., p. 56-68.

0 L. Duguit, Trăită de droit constitutionnel, 1.1, ed. 3, Paris, 1927, p. 15,125-144,171,223.

'> în acest sens, se face uneori distincție între «libertăți definite», când comportamentul titularului libertății beneficiază de o protecție concretă și expres arătată, și «libertăți nedefinite», care privesc ansamblul comportamentului individual ce nu a fost expres interzis. Principiul enunțat este esențial. Libertatea este, prin esența ei, creatoare; intervenția socială, pe planul unor noi comportamente, este perpetuă și fecundă. Subordonarea acestor noi comportamente, neinterzise expres, unei recunoașteri exprese și unei reglementări legislative ar fi contrară postulatelor liberalismului. (/. Rivero, op. cit, p. 155-156). Uneori, «libertatea definită» mai e numită «libertate fundamentală». (Asupra acestei terminologii, a se vedea G. Burdeau, op. cit., p. 34.)

2) G. Burdeau, op. cit., p. 34-35; J. Rivero, op. cit., p. 157; J. Morange, op. cit., p. 78. Este admisă, de exemplu în Franța, deși premisele îi sunt defavorabile. (Potrivit Declarației din 1789, limitele în care se exercită drepturile naturale, pentru a se asigura „altor membri ai societății folosirea acelorași drepturi”, nu pot fi fixate decât prin lege. Articolul 34 al Constituției din 1958 precizează, de asemenea, că drepturile civice și garanțiile fundamentale acordate cetățenilor pentru exercitarea libertăților publice sunt de domeniul legii.)

0 P. Sandevoir, op. cit., p. 573-574.

"'5 Autoritatea sau puterea lucrului judecat a unei hotărâri definitive prin care s-a rezolvat duî litigiului împiedică, în principiu, reexaminarea aceluiași litigiu în fond. Efectul autorității {ierului judecat se produce numai interpartes, alteori erga omnes, sub forma opozabilității hotărârii.

explicații, Ed. AII Beck, București, 2004, passim; 1. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. Et, Ed. AII Beck, nr. 143 și urm.; Idem, Modificări și completări, implicite sau explicite, ale Codului de procedură civilă, în C.J. nr. 9/2005, p. 94 și urm.; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. a 4-a, voi. II, Ed. AII Beck, 2005, p. 517 și urm.)

0 Există chiar un «drept al responsabilității administrative». (în acest sens, G. Darcy, M. Paillet, La responsabilii administrative, în Drept public, voi. II, cit. supra p. 460-569.)

0 Acest drept a fost consacrat în Declarația de independență a Statelor Unite, adoptată la 4iulie 1776 de Congresul de la Philadelphia, precum și în Declarațiile franceze din 1789 și 1793.

0 în același sens, J. Morange, op. cit., p. 113 și urm.

" R.C. Schwartzenberg, Sociologie politique, Montchrestien, Paris, 1975, p. 101.

3) Fl.B. Vasilescu, Sisteme de partide în dreptul constituțional comparat, în voi. „Partidele politice”, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1993, p. 38 și în voi. „Constituționalitate și constituționalism”, cit. supra p. 232.

e primul război mondial, dar nu înainte de noua eră Meiji, din 1867 etc.). Astăzi majoritatea ovârșitoare a constituțiilor consacră existența partidelor, recunoscându-Ii-se rolul. (De xemplu, art. 49 din Constituția Italiei, din 1948, art. 21 din Legea fundamentală a R.F.G. din 949, art. 4 din Constituția Franței, din 1958, art 29 din Constituția Greciei, din 1975, art. 47 din Constituția Portugaliei, din 1976, art. 5 din Constituția Spaniei din 1978, art. 40 din Constituția României ș.a.m.d.).

n M. Duverger, op. cit., p. 1-16; R.-G. Schwartzenberg, Politique comparee, I. Paris, 1979- 988, p. 47-49.

n Exemple concludente de partid ultradominant oferă Japonia (Partidul Liberal-Domocrat), Turcia (Partidul ANAP), India (Partidul Congresului). Facționalismul însă, prin care excelează Partidul Liberal-Democrat japonez, facilitează valorizarea trăsăturilor regimului parlamentar.

•

rg' ’> Există și destule excepții. (Astfel, Partidul Republican al Poporului, fondat de Kemal SAtaturk, care a funcționat ca partid unic în Turcia, între 1923-1924, n-a fost totalitar, nici prin ideologie, nici prin structură).

5) Bunăoară, în Anglia, S.U.A., Canada, Australia, Norvegia, Suedia etc. Totuși, Partidul .-Muncitoresc (Laburist), respectiv Partidul Muncitoresc Social-Democrat au deținut neîntrerupt puterea aproape 50 de ani în Norvegia și, respectiv, 30 de ani în Suedia; în R.F. Germania, creștin-democrații, până în 1969, au deținut neîntrerupt puterea 15 ani, numai în perioada 1969-1982 exercitând-o socialiștii. Uneori, între programele celor două partide care se succed la putere nu există deosebiri esențiale, așa încât alternanța nu semnifică schimbări calitative hotărâtoare. (De exemplu, cele două mari partide din S.U.A., care, din acest motiv, sunt (.numite și «partide de gestiune»).

7) Plastic și picant se exprima R.-G. Schwartzenberg: „majoritatea parlamentară și guvernământul sunt în situația trupelor față de statul major” (op. cit., p. 387).

0 Adeseori, cel de-al treilea «strică jocul», impunând alianțe pentru asigurarea majorității parlamentare (de exemplu, în R.F. Germania, Belgia). Se ajunge astfel la un sistem para-dualist: «deux partis et demi».

3) De exemplu, un număr mare de partide în Austria, înainte de 1914, dar numai 4 în Scandinavia,

în Belgia etc. România, după seismul social din Decembrie 1989, a lins să stabilească recordul absolut: s-au înregistrat peste 200 de partide sau alte formațiuni politice. Poate fi, aceasta, expresia unei euforii revoluționare. Dar poate fi și altceva: obsesiva căutare a fiefului politic din partea unor lideri improvizați, incapacitatea lor de a se desprinde semnificativ printr-un program ideologic clar și specific, substituirea retorismului confruntărilor substanțiale de idei, căutarea unor sinecure etc. – toate acestea și încă altele facilitate de o legislație pripită (adunarea a numai 251 aderenți, ceea ce a făcut ca, în unele cazuri, partidul să apară ca simplu «club familial»). Efectele au fost considerabile: dezorientarea electoratului, pulverizarea lui, minimalizarea temelor majore, diletantism, risipă financiară ș.a.m.d. (Pentru campania electorală din mai 1990 statul a pus la dispoziția partidelor circa 25 milioane lei, pentru ca numai 10 partide sau formațiuni să obțină în parlament mai mult de 2 locuri). Scrutinul de listă se pare că n-a avut efect inhibitor, numărul partidelor continuând să crească. Articolul 19 alin. (3) din Legea partidelor politice, nr. 14/2003 (M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003) a prevăzut cerința ca un partid politic să aibă cel puțin 25.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 18 din județele țării și în Municipiul București, dar nu mai puțin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și în Municipiul București. S-a asigurat astfel, într-o oarecare măsură, reprezentativitatea partidelor politice și ambianța concurențială în raporturile dintre acestea.

4) Pentru o analiză a acestor factori, a se vedea: S. Rokkan, Gitizens, Elections, Parties. Approaches to the Comparative Study of the Processes of Development, Oslo, 1970; R.-G. Schwartzenberg, op. cit., p. 375 și urm.

W' " într-o opinie, demonstrată și prin concluziile formulate ca urmare a comparării sistemelor Electorale adoptate (în perioada 1 ianuarie 1945 -1 ianuarie 1965, în 20 de democrații occidentale) J£u numărul de partide din aceste țări, s-a considerat că între forma de scrutin și sistemul tizan există o relație de determinare: scrutinul majoritar cu un singur tur conduce spre ipartidism; scrutinul majoritar în două tururi conduce la multipartidism temporar, bazat pe ^alianțe electorale; reprezentarea proporțională tinde spre multipartidism. (M. Duverger, op. "cit., p. 246; W. Rae Douglas, The Political Consequences of Electoral Law, New Haven, 1967.) ^Această relație nu este nici mecanică, nici insolită. Adevărul este că, adeseori, sistemul fpartizan premerge celui electoral. Pe de altă parte, ar fi cu totul eronat să se considere că ‘^sistemul partizan este totdeauna predeterminat de puterea publică prin legea electorală. Intr-o «opinie moderată, credem că, cel mult, s-ar putea spune că scrutinul poate fi cauza sau ^consecința sistemului partizan.

^ Multipartidismul poate fi un fenomen având drept criteriu preponderent și evident •«numărul» de partide sau, ca fenomen real, «competitivitatea» mai multor partide pentru accederea la putere, ca una dintre dimensiunile imanente ale democrației autentice. (Bunăoară, în Belgia – 7 partide, în Finlanda – 6, în Austria și Suedia – 4, în Norvegia și Danemarca – 5, în Islanda, Grecia, Portugalia, Irlanda în principal 3.)

0 Partidele – subliniază doctrina – participă la două procese de «conversiune» fundamentale: :ularea intereselor și agregarea lor. (/. Lapalomhara, M. Weiner, op. cit., p. 399-435.)

!) Intre altele, se cultivă și ideea că influența partidelor în viața constituțională este atât de î, încât ele semnifică o «veritabilă constituție secundară» (Ph. Parini, op. cit., p. 37), că iția partidelor determină uneori chiar o «ruptură» între regimul politic și organizarea stituțională, importante fiind de altfel nu atât «formele constituționale», cât mai ales, srgiile care le animă». (G. Burdeau, op. cit., p. 180.)

'> Dacă rolul parlamentului, în sistemul celor «trei puteri», este exagerat, dacă unul dintre partide își asigură în parlament o majoritate confortabila și, în fine, dacă parlamentarii majoritari se supun unei stricte discipline de partid, atunci, în asemenea condiții, se poate vorbi de o partitocrație – un gen de «feudalism politic» – întrucât puterea e transferată aparatului de partid. (Exemple de acest gen oferă Austria, în anii ’50, Italia, Japonia și alte țări, în unele perioade). Acest neologism, a cărui paternitate este atribuită constituționalistului italian Maranini, vizează degenerescența unei democrații parlamentare într-o formă de regim politic caracterizat printr-o influență excesivă a oligarhiilor partizane asupra instituțiilor, administrației și asupra ansamblului vieții politice, având, ca una dintre consecințele evidente, incapacitatea și instabilitatea cronică a coalițiilor guvernamentale. (Dictionnaire constitutionnel, cit. supra p. 727.) «Algoritmocrația» – termen convențional desigur, în ambianța politică românească, pentru a desemna unul din instrumentele partitocrației – nu are drept criteriu oportunitatea reală, ci oportunitatea convențională, efemeră prin definiție. Ea nu numai că nu poate procura competențe, dar, mai ales, demolează valorile autentice ale democrației liberale, iar «rezultatul» ei nu poate fi altul decât eșecul pe toate planurile și întreținerea involuntară a ostilității între diversele structuri partizane. Faptele sunt de ordinul evidenței «aritmetice» și mai presus de orice retorică. «Algoritmocrația» pune în discuție «meritocrația» proclamată de art. 6 al Declarației drepturilor omului și cetățeanului -, adică distribuirea prerogativelor sau competențelor exclusiv pe baza evaluării meritelor individuale. (Pe larg, a se vedea: C. Thelot, Tel pâre, tel fils? Position sociale et origine familiale, Paris, Dunot, 1982; M. Young, La Meritocratie en mai 2033, Paris, SEDEIS, 1969.)

2> Pentru o amplă și semnificativă bibliografie, a se vedea C. Grewe, H.R. Fabri, op. cit., p. 267.

3> H. Tripel, Die Staatsverfassung und die politischen Parteien, Berlin, 1927.

0 De exemplu, art. 59 al Constituției Norvegiei.

n J. Meynaud, Contribution â l’analyse de pression des groupes, în „Vies Publica” IV, 1962, apud B. Jeanneau, op. cit., p. 69-71.

puri care practică lobbitig-ul. De exemplu, în 1990 la Washington s-au înregistrat 12.000 de menea persoane sau grupuri, față de 7.200 în 1982 și de 3.400 în 1975.

^.Sintagma «grup de presiune» este uneori contestată: ea nu are o origine științifică; jigereazâ o acțiune de presiune univocă, dacă nu chiar de agresivitate; sintagma are un sens eiorativ, conducând la o imagine deformată asupra activității acestor grupuri; ea este chiar jprală, din moment ce există și grupuri altruiste etc.

Dependența poate fi oficială (de exemplu, Labour Party constituit de sindicate și la nceput dependent de acestea, sau, în alte țări, constituirea unor partide pe bază corporativă, iiim ar fi partidele creștine sau partidul populist austriac) ori disimulată (bunăoară, partidele e^extremă dreaptă sau stângă).

i3) De exemplu, în țările socialiste, toate celelalte organizații, organe, asociații etc. erau sau junt, uneori chiar constituțional, subordonate partidului comunist, «forța politică condu- țoare a întregii societăți».

,4) Bunăoară, în Anglia, Suedia, Norvegia, în țările scandinave, colaborarea dintre partidele ocialiste și sindicatele muncitorești este de tradiție și durabilă.

*.V5' O astfel de relație ar fi caracteristică țărilor latine.

r 6> De exemplu, în S.U.A., R.F.G., Austria unde acțiunea sindicatelor are un caracter strict profesional.

71B. Jeanneau, Op. cit., p. 71. Potrivit cu numărul membrilor, raportat la populația activă, torul face o grupare a sindicatelor, care poate fi sugestivă cu privire la rolul lor în viața ocială: sindicate mici, cuprinzând circa 30% din populația activă (în S.U.A., Franța, Spania, ortugalia, Brazilia, India); sindicate mijlocii, cuprinzând între 30 și 50% (în R.F.G., Marea ritanie, Canada, Japonia, Argentina); sindicate mari, având între 50 și 80% dintre salariați (în talia, Austria, Belgia, Norvegia, Suedia).

Pentru dezvoltări și analiza altor componente ale sistemului electoral, a se vedea: Parlements, Union interparlamentaire, 2e ed., P.U.F., 1966, p. 15- 65; M. Prelot, J. Boulouis, op. cit., nr. 39-42, p. 70-78: B. Jeanneau, op. cit., p. 26-60; G. Ignasse, op. cit., p. 22-25; Ph. Parini, op. cit., p. 30-32 și p. 37-42; P. Pactet, op. cit., p. 94-110; J.-M. Cotteret, CI. Emeri, Les systemes electoraux, 1973; R-G. Schwartzenberg, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1970, p. 338-342; CI. Leclercq, Le principe de la majorite, A. Colin, Paris, 1971, p. 88-91; R. Capitant, La representation proportionnelle et l’irresponsabilite, în Democrație et participation politique, Bordas, Paris, 1972, p. 100-107; Ch. Debbasch, J. Bourdon, J.-M. Pontier, J.-Cl. Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, 4e ed., Economica, Paris, 2001, p. 58-79; J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 17e ed., Montchrestien, 2001, p. 129 și urm., 495 și urm.

3) în Marea Britanie, în urma reformelor electorale din 1832,1867,1884,1918; în Franța din 1848; în S.U.A., universalitatea votului a fost recunoscută în 1870, dar beneficiul ei nu s-a extins asupra negrilor decât în urma amendamentului constituțional XXIX din 1964, care a introdus «poll-taxes» etc. (Izolat se mai practică unele censuri. De exemplu, în Danemarca și Suedia nu au drept de vot cei întreținuți din asistența publică).

v-6) De exemplu, în Canada nu au dreptul de vot și dreptul de a fi aleși funcționarii desemnați săJcontroleze alegerile și judecătorii numiți de guvernatorul general.

2) în Anglia, votul public a dăinuit până în anul 1872, în Prusia până în anul 1920, în fngaria până în anul 1928.

^ Libertatea alegătorului poate fi mai largă sau mai restrânsă, după cum el poate sau nu să odifice lista: a) prin procedeul «amestecării» (le panachage), i se lasă alegătorului libertatea să alcătuiască el însuși lista, reținând candidați din mai multe liste prezentate; b) prin procedeul «votul preferențial», alegătorului i se permite să modifice ordinea candidaților din lista prezentată.

4> El a funcționat în Franța între 1889-1919, 1958-1985. (Alegerile din martie 1986 s-au desfășurat însă pe baza sistemului reprezentării proporționale). Deși inutil, în condițiile existenței partidului unic, sistemul în discuție a fost aplicat și în unele țări socialiste.

El a fost practicat în Franța, pentru alegerea unei părți din senatori și a consilierilor municipali, în comunele cu mai puțin de 3.500 de locuitori.

> n Comparând modurile de scrutin cu limbajul, un autor spunea că scrutinul majoritar cu un singur tur «creează un vocabular limitat, dar eficace»; în schimb, scrutinul majoritar cu două tururi «produce un vocabular abundent, chiar negativ».

•, 8> Scrutinul majoritar în două tururi favorizează existența mai multor partide, dar dependente, în cel de-al doilea tur ele trebuind să se replieze pe lângă partidul care are șanse mai mari să dobândească- victoria, așa încât, în cele din urmă, se ajunge la o bipolaritate politică, cu avantajele și cu dezavantajele ei.

0 Criticând sistemul majoritar, în termeni ritoși, dar uneori și confuzi, un autor francez ajungea la concluzia, ușor îngroșată: .jumătatea alegătorilor comandă; cealaltă jumătate nu are decât să se supună: fără minoritate, legea este mai curând făcută împotriva minorității; excesiv, puterea legală a majorității este fatalmente opresivă”. (CI. Leclercq, P.-H. Chalvidan, Travaux diriges de droit constitutionnel, Paris, 1984, p. 91, fișa nr. 6.)

3) Acest sistem este adeseori combinat cu cel al numărului uniform. Dar el favorizează considerabil multiplicarea partidelor. Un corectiv poate fi adus metodei lui Hondt prin sistemul numărului impar sau a numărului udda ori, zicând același lucru, aplicând metoda Sainte- Laque întrebuințată de Scandinavia, începând din 1951.

'-Șistemul reprezentării proporționale este atât de răspândit, încât el este considerat ejpaiul mod de scrutin. (De exemplu, în Belgia, Italia, Austria, Finlanda, Danemarca, :â, Portugalia, Grecia, Spania, Turcia, Elveția etc.)

Ar fi – după expresia malițioasă a unora – „un cocktail de care este mai satisfăcut taiorul decât consumatorul – alegător”. (J.M. Cotteret, CI. Emeri, Les systemes oraux,P.U.F„ Paris, 1988, p. 73-74.)

'-A se vedea de asemenea: J. Georgel ș.a., Les regimes electoraux dans la communaute pâenne, Cujas, 1979; J. Cadart, Les modes de scrutin des dix-huit pays libres de l’Europe "ientale-. Leur râsultats et leur effets compares, P.U.F., 1983; La representation propor- nnelle, 1985, nr. 32.

Este forma engleză a reprezentării proporționale; ea mai poartă denumirea: „Sistemul lui Hare”, după numele inițiatorului ei, din 1857.

6) Reprezentarea proporțională – prin sistemul de calcul al celei mai mari medii – nu vizează decât locurile rămase libere după alegerile efectuate pe baza scrutinului majoritar uninominal într-un singur tur. (Sistemul dublului buletin nu se aplică decât partidelor politice care au întrunit cel puțin trei locuri prin scrutinul majoritar sau 5% din voturi la nivel federal). Cu unele modificări, acest sistem a fost preluat în Coreea de Sud, în Rusia, în Italia, din 1993 în Japonia, în Ungaria, Bulgaria, Croația, Lituania, Georgia, Albania etc.