Filosofia Dreptului Si Problematica Ei
CAPITOLUL I
CERCETARE FILOSOFICĂ
I. 1. Filosofia dreptului și problematica ei
Conceptul dreptului reprezintă un domeniu de un interes particular. Valențele axo-teleo-praxiologice ale conceptului dreptului implică abordări din perspectiva filosofiei și filosofiei dreptului, în special. Cercetarea esenței, conținutului și formei dreptului, însă, implică abordarea ideilor de maximă generalitate a dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului.
Determinarea permanențelor dreptului reprezintă o preocupare constantă a doctrinarilor, axul în jurul căruia gravitează legiuitorul și obiectivul major al aplicantului dreptului.
În condițiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare a componentelor sistemice: norme, instituții, ramuri, destinatarul dreptului riscă să-și piardă orientarea în spațiul normativ-juridic. De aceea, calea destinatarului dreptului, indiferent de poziția acestuia, legiuitor, aplicant, fie destinatar ordinar al dreptului pozitiv, este luminată de interpretările date realității juridice, de accentul pus pe constantele pe care aceasta le prezintă, în afara tendințelor expansioniste ale dreptului pozitiv.
Conceptul dreptului determină existența realității juridice materiale în calitatea ei de premiză a ordinii juridice pozitive. Conceptul dreptului își afirmă cu pregnanță prezența în cadrul acțional-juridic: în procesele elaborării și realizării dreptului, stabilind coordonatele în care acestea trebuie să se înscrie. Analiza făcută conceptului dreptului își aduce contribuția la completarea dreptului pozitiv lacunar printr-un proces continuu de adaptare a dreptului la realitatea fenomenului social.
Alături de ordinea juridică internă, ordinea juridică internațională este condiționată și substanțializată de interpretarea noțiunii de drept de către diferiții membrii ai societății internaționale. Sistemul dreptului internațional contemporan sensibilizează opinia națiunilor civilizate asupra valorilor universale perene: egalitatea statelor, libertatea popoarelor, unitatea și responsabilitatea statelor pentru viitorul omenirii, dreptatea (justiția) între popoare etc. Conștiința juridică internațională este profund marcată de principiile generale ale dreptului, preexistente principiilor fundamentale ale dreptului internațional public. În jurul ideii de drept se dezvoltă viața juridică internă și internațională
Conceptul dreptului reprezintă un subiect de maximă rezonanță în gândirea juridică, renașterea dreptului natural este în același timp o renaștere a conceptului dreptului, parte integrantă majoră a naturii – (conștiinței) umane.
Reieșind din considerentele expuse, domeniul conceptului dreptului se pretează prin problematică, conceptualizare și oportunitatea delimitărilor.
“Filosofia dreptului are o veche și bogată istorie. Sub aspectul apariției și evoluției istorice, începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei, în special – al eticii. Explicarea noțiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici și puncte de vedere, aceasta datorită complexității, importanței și implicațiilor dreptului asupra relațiilor sociale, a conduitei și intereselor individului uman și a colectivităților socio-umane. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare, cel puțin două aspecte ale problemei sunt necesare și inevitabile, și anume: explicarea etimologiei și originii, ale sensurilor și accepțiunilor termenului „drept” în limbajul juridic și, respectiv, explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”, a definiției dreptului”.
Cunoașterea și explicarea fenomenului „drept” a constituit din cele mai vechi timpuri și până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiților sau specialiștilor ci și a omului simplu, a cetățeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut și are cele mai complexe interferențe cu libertatea și interesele omului în societatea organizată ca stat. De aceea, primele reflecții și elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului „drept” au apărut încă din antichitate, în operele și scrierile unor filosofi, împărați sau „juriști” ai epocii – cu deosebire ai antichității romane. Ele au fost continuate apoi în operele filosofice și politico-juridice ale Evului Mediu – mai cu seamă în perioadele renascentistă, iluministă și a revoluțiilor burgheze, pentru ca în epoca modernă și contemporană cunoașterea dreptului să se dezvolte considerabil, constituindu-se complexul sistem al științelor juridice, ca o ramură distinctă a științelor socioumaniste.
Până în secolul al XIX-lea când știința dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a științelor, explicația fenomenului „drept” era realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii, a politicii, istoriei etc. , de unde și marea diversitate de înțelesuri și definiții date dreptului. În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat și cristalizat concomitent atât forma semantică a termenului drept cât și diversele sale accepțiuni sau sensuri în care a fost și este utilizat.
Sub aspect etimologic, termenul sau cuvântul „drept” își are originile în cuvântul latinesc „directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înțeles material sau fizic de „linie dreaptă”, „unghi drept”, de ceva „direct” etc. O asemenea accepțiune a cuvântului „drept” este și în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât și în limbajul unor specialități cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc. Totodată, la originile termenului „drept” a stat și cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluție și combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor.
De la acest înțeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate și alte două accepțiuni: una filosofică și cealaltă juridică.
În accepțiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon și alți filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, de justețe, de dreptate, în înțeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).
În accepțiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conținut: Prin „drept” a început a se înțelege ansamblul de legi și norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viața și activitatea de stat a unei societăți, norme sau legi instituite și aplicate de autoritățile puterii statale având caracter obligatoriu fiind asigurată aplicarea lor prin forța de constrângere a statului.
În această accepțiune generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit apoi treptat și în alte limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană – diritto, în limba franceză – droit; în germană – Recht, în engleză – Right și Law, în limba română – drept ș. a. Trebuie observat, în același timp, faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al termenului „drept”, și anume, termenul „jus” – „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”) și care, în diferite formulări și asocieri cu alți termeni, putea exprima existențe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginților” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiția”, „jurisprudentia” etc.); sau exprima denumirea unor instituții sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului – „jurisconsult”, „jurist”, „justiția” etc. (Tot de la Romani vine și cuvântul Lex = lege, în înțelesul de normă supremă de drept.
Astfel, în accepțiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon, Aristotel și alți filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, dreptate în înțeles preponderent etic. În antichitatea romană și în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă sau aspect al unei tematici mai generale. Originea concepției dreptului natural o găsim încă din antichitatea greacă, la filosofii greci și apoi la romani. Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în tradițiile cele mai vechi. Se făcea distincție între legea naturală și legea scrisă, între justiția naturală și justiția legală (Heraclit, Sofocle, Aristotel). “Nedreptăților și tiraniei le erau opuse norme eterne, imuabile” (Aristotel). La Aristotel „echitatea” era considerată deasupra legilor pozitive, iar Cicero spunea că “nu este admisibilă nici modificarea acestui drept, nici abaterea de la el, nici abrogarea acestuia”. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – „filosofia dreptului” – având ca obiect și scop studiul filosofic al dreptului. Filozofia dreptului este o explicație data lumii în ansamblu, îndeosebi a dreptului. Prin filozofia dreptului înțelegând cele trei ramuri ale ei: ontologia – probleme privind existenta omului, axiologia – probleme privind valorile generale ale omeniri, gnoseologia – ramura filozofiei care încearcă să explice cunoașterea. Noțiunea de Filozofia dreptului apare pentru prima data în 1821, în lucrarea lui Hegel, ‘Principiile filozofiei dreptului’, iar termenul îl folosește în 1797 Fichte.
„În esență, filozofia dreptului este o perspectivă a cunoașterii umane care pune în centru viața juridică, partea noțiunii de dreptate, abordează fundamentele dreptului, ierarhizează valorile dreptului, încercând să răspundă la întrebarea Care este utilitatea și finalitatea dreptului. Chelsen în teoria pură a dreptului 1962, își propune să găsească răspunsul la întrebarea fundamentală: Ce norme de drept trebuie elaborate pentru reglementarea vieții sociale?’’
Cu toate acestea, termenul „filosofia dreptului” apare la început în știința juridica, și astfel, cunoscutul jurist german Gustav Hugo (1764-1844), precursorul Școlii istorice a dreptului, s-a folosit de acest termen pentru o desemnare succintă a filosofiei dreptului pozitiv, pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învățăturii despre drept”. Principalele surse ale dreptului, în viziunea sa, sunt moravurile și conștiința juridică a juriștilor. Statul și dreptul, după părerea lui G. Hugo, nu sunt produse ale raționalizării, ci rezultate ale existenței popoarelor concrete, caracterizată de un șir de factori (climateric, etnic, politic etc).
1. Școala istorică a dreptului a apărut în Germania la sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX. Alături de G. Hugo, această școală a avut ca reprezentanți în Germania pe Friedrich Karl von Savigny (1779-1861), Georg Friedrih Puchta (1798-1846), Otto von Gierke (1844-1921), iar în Anglia, pe juriștii Sir Henry Maine (1822-1888) și Friedrich Wilhelm Maitland (1850-1906). Teoria acestei școli afirmă că există o corelație intimă, esențială, între orice manifestare juridică și geniul național al poporului respectiv. Potrivit Școlii istorice a dreptului, dreptul emană, în mod spontan, din sufletul poporului și se schimbă lent, dar continuu; fiecare popor și fiecare epocă au dreptul lor; el este generat de „spiritul vremii”.
„Dreptul pozitiv reprezintă în sine sistemul de drept în vigoare existent într-un anumit stat și într-o perioadă concretă de timp deprinderilor”. „ Starea juridică reală – continuă el – este de natură empirică, dependentă de timp și loc, este întâmplătoare, faptele căreia trebuie studiate în baza experienței proprii și celei străine, în context istoric (în adevăratul sens al acestui cuvânt)”. Astfel, dreptul apare și se dezvoltă în conformitate cu spiritul național al poporului respectiv. Iar izvorul original și fundamental al dreptului este cutuma, care, fiind recunoscută de către popor, se cristalizează sub formă de deprinderi în conduita umană.
“Din punctul de vedere al lui Hugo, în fața a jurisprudenței stau trei întrebări principale: Ce este dreptul?, Cum acesta a devenit drept? și Este oare corect că acesta a devenit drept? Acestor întrebări le corespund trei părți componente ale jurisprudenței: dogmatica juridică, istoria dreptului și filosofia dreptului pozitiv. Pentru dogmatica juridică, care se ocupă de dreptul în vigoare (dreptul pozitiv) și reprezintă în sine „o meserie juridică”, este de ajuns cunoașterea empirică. Iar istoria dreptului și filosofia dreptului formează „temelia rațională a cunoașterea științifice a dreptului” și constituie jurisprudența liberală, savantă (jurisprudența elegantă)”. Încercările de a da răspuns la întrebările menționate se găsesc în lucrarea juristului german, intitulată „Manual la cursul de civilistică” (1823). Dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui G. Hugo fac parte, de asemenea și „Manual de istorie a dreptului roman” (1790), „Manual și crestomație a dreptului pandectin clasic” (1790), „Manual de drept natural ca filosofie a dreptului pozitiv” (1798). Cu toate că G. Hugo s-a aflat sub influența ideilor lui Ch. Montesquieu și a filosofiei lui I. Kant, totuși filosofia dreptului pozitiv în interpretarea sa avea un caracter antiraționalist, pozitivist și era îndreptată împotriva ideilor jusnaturaliste a dreptului rațional. O răspândire mai largă a termenului „filosofia dreptului” se întâlnește la gânditorul german G. W. F. Hegel (1770-1831). În opera sa, învățătura-opiniile despre drept – parte componentă a sistemului său filosofic – este expusă în lucrarea „Principiile filosofiei dreptului” (1812). Noțiunea de „drept” la Hegel are câteva semnificații:
1) dreptul ca idee (ideea de drept);
2) dreptul ca treaptă și formă a libertății (drept natural);
3) dreptul ca lege (drept pozitiv). Filosofia dreptului debutează sau apare odată cu apariția ideilor despre natura obiectivă a dreptului. Aceste idei au constituit temelia spirituală a tuturor reprezentărilor și concepțiilor ulterioare despre conexiunea internă și unitatea dreptului, despre libertate și echitate, despre drepturile și libertățile omului, despre supremația dreptului, despre legea de drept și statul de drept. Faptul că astăzi aceste idei au devenit valori acceptate de comunitatea mondială contemporană și formează partea fundamentală a constituțiilor contemporane, constituie meritul neîndoielnic al filosofiei dreptului. Filosofia dreptului, după cum rezultă și din numele său, este disciplina preocupată de studierea dreptului. Dreptul, însă, este studiat și de științele juridice speciale, fiecare dintre acestea examinând dreptul din punctul de vedere al înțelegerilor specifice și a procedeelor de studiere a obiectului dat, de pe pozițiile deosebite ale obiectului lor de studiu.
În această ordine de idei, se impune clarificarea noțiunii de „obiect de studiu”. Prin cuvântul obiect se are în vedere ceea ce încă urmează a fi studiat și înțeles, iar prin conceptul de obiect de studiu al științei – deja o înțelegere teoretică (științifică) a obiectului, forma sa cognitive, semantică de exprimare (legea sau principiul), o anumită concepție a înțelegerii și reprezentării lui. Ca știință teoretică generală, filosofia dreptului studiază dreptul în esența sa universală, spre deosebire de științele juridice speciale care studiază dreptul în natura și caracterele lui particulare. Nici o știință juridică specială nu poate explica ce este dreptul în general, ce are el universal, precizând doar ce este dreptul la un anumit popor (de exemplu, drept anglo-saxon, drept francez, drept german s. a. m. d.), într-un anumit moment dat (de pildă, drept roman, drept napoleonian, etc.).
Mai mult chiar, o știință juridică specială nu cuprinde propriu-zis nici măcar un sistem întreg de drept pozitiv, ci procedează, prin distincții și specificații succesive, la luarea în considerare doar a unui singur element din acel sistem (dreptul public sau dreptul privat; apoi în mod special ca ramuri ale dreptului public: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul financiar, dreptul internațional, iar ca ramuri ale dreptului privat: dreptul civil, dreptul comercial). În aceeași ordine de idei, juristul român Alexandru Văllimărescu considera că filosofia dreptului se ocupă de drept, fără atribut, adică de drept în general, în esența lui, în timp ce „toate celelalte ramuri ale dreptului se ocupă cu dreptul la care se adaogă un atribut, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul roman, dreptul internațional”, am putea deci spune că au ca obiect dreptul calificat, cu epitet, căci se ocupă cu instituțiile, regulile unei materii determinate a dreptului. Deci, cercetarea dreptului în general depășește competența oricărei științe juridice speciale, ea fiind apanajul filosofiei dreptului. Pătrunderea spiritului filosofic în studiul dreptului se lămurește printr-o tendință de a examina dreptul în esența lui, prin dezvăluirea în mod rațional și sistematic a principiilor fundamentale ale dreptului. „Filosofia dreptului va fi deci cercetarea originii dreptului, a fundamentului său și a principiilor generale după care se stabilesc și evoluează normele de drept. Într-un sens mai restrâns însă, filosofia dreptului se concepe în sensul de metafizică juridică, și în această măsură ea va fi cercetarea absolutului, a realității, a ideii ce se ascunde în dosul fenomenelor; metafizica juridică va cerceta ideea dreptului în absolut, pe când știința (științele juridice speciale – n. n.) va studia-o în timp și spațiu, deci în relativ”. Cu alte cuvinte, filosofia dreptului „este concepția globală asupra dreptului, metajuridică, dezvăluind rațiunea de a fi a dreptului în ordinea universalului, temeiurile categoriilor și principiilor juridice”.
“Abordarea fenomenologică și istorică a dreptului ce vizează originea, geneza și evoluția sa în ansamblu, a normelor și valorilor juridice în dependență de contexte social-culturale este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce unește, ce este comun, în spațiul dreptului, momentelor istorice diferite.
Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică, adică din punct de vedere al idealului de dreptate și al reglementării raporturilor individuale. Căci științele juridice speciale, prin natura lor, se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este), ce ține strict de el, fără a-i pune în discuție temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept, în opoziție cu „ceea ce este”, opunând astfel un ideal de drept unei realități juridice date. Filosofia dreptului nu se mărginește să expună ce constată, cum procedează științele dreptului, pe baza jurisprudenței, ci prin opera de sinteză pe care o face, ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiție în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social”.
Astfel, gânditorul ajunge la concluzia că filosofia dreptului este „disciplina care definește dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile generale ale dezvoltării sale istorice și îl prețuiește după idealul de justiție afirmat de rațiunea pură”. Cele menționate, conduc la ideea că în filosofia dreptului se cercetează dreptul în general, dreptul ca integritate universală, întreaga lume a dreptului, care cuprinde și esența dreptului, și formele exterioare de manifestare a acestei esențe, adică fenomenele juridice. O asemenea înțelegere a dreptului ca integritate anumită, alcătuită din esența juridică și fenomenele juridice, presupune dreptului ca esență interioară și a dreptului ca fenomen exterior. De aceea, într-un mod mai general se poate afirma că obiectul de studiu al filosofiei dreptului ca disciplină științifică de sine stătătoare este dreptul ca esență și dreptul ca fenomen în deosebirea, corelația și unitatea lor. Prin conceptul de „drept” se are în vedere dreptul ca esență, adică esența juridică, obiectivă prin natura ei și independentă de voința și samovolnicia legiuitorului (puterii oficiale), iar prin conceptul de „lege” se are în vedere dreptul ca fenomen, adică fenomenul juridic ca drept pozitiv reprezentat de dispozițiile obligatorii și de constrângere (regulile, normele de comportare.
Conceptul „fenomen” este o categorie filosofică care desemnează modul de exteriorizare a esenței, adică formele concrete de manifestare a esenței obiectului.
Concepția libertaro-juridică reprezintă în sine o metodă conceptual-juridică, cunoașterea filosofico-juridică a dreptului, a realității cognitive în calitate de realitate juridică, de elaborare și organizare a cunoștinței despre drept ca principiu al egalității formale și formele exterioare de manifestare a lui.
Principiile fundamentale, prin prisma cărora filosofia dreptului studiază existența juridică, sunt: principiul egalității formale, principiul libertății și principiul echității. În calitatea sa de știință interdisciplinară, filosofia dreptului cuprinde următoarele domenii:
a) ontologia juridică sau teoria generală a existenței dreptului, I care se abordează probleme cu privire la originea și esența dreptului;
b) gnoseologia juridică sau teoria generală a cunoașterii dreptului, în care se abordează probleme cu privire la cunoașterea autentică a dreptului;
c) axiologia juridică sau teoria generală a valorii dreptului, în care se abordează problemele înțelegerii și interpretării dreptului ca valoare.
Pentru a dezvălui esența dreptului ca fenomen social deosebit, filosofia dreptului se folosește de un șir de noțiuni generale de un înalt grad de abstracție, numite categorii filosofico-juridice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: existența juridică, existența non-juridică, realitatea juridică, drept obiectiv, drept subiectiv, esență juridică, fenomen juridic, bine comun, lege de drept, stat de drept, egalitate formală, libertate juridică, echitate juridica, etc.
Ca metodă filosofico-juridică generală de cunoaștere a dreptului în filosofia dreptului este folosită metoda libertaro-juridică. Această metodă reprezintă în sine un procedeu general de modelare juridică a realității cognitive în conformitate cu principiul egalității formale, este un procedeu de înțelegere juridică, de reprezentare, apreciere, calificare și evaluare a realității cognitive. Acestei metode ii este caracteristic punctul de vedere filosofico-juridic asupra lumii, viziunea filosofic-juridică a realității. O asemenea realitate cunoscută în mod filosofico-juridic se înfățișează ca realitate juridică, adică ca un sistem de însușiri și relații juridice ale realității cognitive.
Această realitate juridică întruchipează și reprezintă adevărul căutat și esența dezvăluită a lumii în procesul cunoașterii filosofico-juridice. Iar dacă pitagorienii, de pe pozițiile matematicii, afirmau că esența lumii este numărul, atunci de pe pozițiile metodei libertaro-juridice se poate spune că esența lumii juridice – este egalitatea formală. Deci, formula lumii juridice este principiul egalității formale.
“Posibilitățile cognitive ale metodei libertaro-juridice sunt date de potențialul creativ (euristic) a însăși conceptului libertarist de drept și limitate de cadrul semantic, de granițele semnificațiilor teoretice ale acestuia, de sfera obiectului de studiu al teoriei filosofico-juridice date. Anume conceptul de drept determină conturul juridico-cognitiv, direcția și granițele cunoașterii filosofico-juridice corespunzătoare.
Pe lângă metoda menționată în filosofia dreptului sunt utilizate metode generale ale gândirii filosofice și științifice, ca inducția și deducția. Amintim, că există un mod particular de existență al acestora: în filosofia dreptului inducția o găsim sub forma metodei genetice (ce ne ajută la studiul originii dreptului) și a metodei comparative (ce ne dă posibilitatea confruntării diferitor sisteme juridice), iar deducția, – ca mod de analiză a condițiilor ce determină posibilitatea dreptului și cunoașterea acestuia, precum și a criteriului specificității dreptului și a întemeierii raționale a idealului de justiție”.
In ceea ce privește funcțiile filosofiei dreptului, ele sunt cele caracteristice tuturor științelor, și anume: informativă, cognitivă, educativă etc. În afară de acestea mai avem si următoarele funcții: funcția conceptuală și funcția metodologică.
Funcția conceptuală a filosofiei dreptului constă în aceea că ea înarmează oamenii cu cunoștințe generale despre drept, despre principiile realității juridice. Reprezentând atitudinea omului față de existența juridică, viziunile lui asupra scopului și sensului vieții, asupra legăturii dintre interesele și necesitățile lui și sistemul de drept general social, filosofia dreptului stă la baza orientării sociale, a activității oamenilor, a atitudinii lor față de fenomenele juridice ale vieții sociale.
Astfel, datorită faptului că filosofia dreptului are un obiect de studiu raportat la întreaga realitate juridică, ea oferă o concepție de ansamblu asupra lumii juridice în care își găsește realizarea dialogul permanent dintre om și lume.
Funcția metodologică a filosofiei dreptului constă în aceea că datorită obiectului ei de studiu, ea contribuie la elaborarea unor noi procedee și metode de lămurire, studiere și transformare a realității juridice.
Metodele generale de activitate, scopurile și idealurile elaborate și promovate de filosofia dreptului în măsură egală se referă și la activitatea științifică. De aceea, filosofia dreptului se manifestă ca metodologie generală pentru științele juridice speciale, pe care le ajută să-și organizeze și sistematizeze propriile sisteme de cunoștințe.
În concluzie, filosofia dreptului este o disciplină teoretică și abstractă, dar ea are și o importantă funcție practică – propune și pregătește recunoașterea pozitivă a idealului juridic. Dintotdeauna ea a îndeplinit o atare funcție, de aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii.
Rolul conceptului este acela de a capta și fixa un anumit conținut informațional ce poate fi, apoi, reprodus în mod identic de către agenții cunoscători.
Cunoașterea poate fi ostensivă și discursivă. Cunoașterea ostensivă reprezintă actul însușirii de către agent, a înțelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite, într-un context praxiologic determinat. Cu ajutorul ei se dobândesc informații primordiale și se formează vocabularul de bază. Cunoașterea discursivă este o cunoaștere mediată, ea poate avea loc în absența obiectului cunoașterii, prin intermediul semnelor emise de agenții cunoscători.
O teorie despre drept poate fi științifică și generală, în măsura în care reușește să facă abstracție de particularitățile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât și de particularitățile naționale ale dreptului din fiecare țară. Această știință a dreptului a fost cunoscută sub patru denumiri:
a) enciclopedia juridică (sau enciclopedia formală);
b) teoria generală a dreptului;
c) filosofia dreptului;
d) introducere în studiul dreptului.
Până în secolul al XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau politicieni. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi și politicieni la juriști este de dată relativ recentă.
În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din optică sau perspectivă preponderent filosofică și de către filosofi, în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din optică sau perspectivă preponderent juridică și de către teoreticieni ai dreptului.
Diferențieri izvorâte din gradul de generalizare și abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline:
Din perspectiva filosofică reflectarea, abstractizarea și generalizarea se realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile și conceptele de maximă generalitate, cu valoare de universalitate;
Din perspectiva Teoriei generale a dreptului, reflectarea, abstractizarea și generalizarea se înscriu în sfera de existență a domeniului juridic, iar noțiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută, adică la nivelul acestei existențe determinate a dreptului.
O altă distincție poate fi observată și desprinsă din natura și distincția concluziilor pe care le oferă cele două discipline. Astfel:
Filosofia dreptului oferă în mod direct, concluzii, concepte, definiții pentru a fi utilizate în jurisprudență, acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică;
Teoria generală a dreptului își oferă concluziile în mod nemijlocit dreptului, ele având nu atât valoare euristică (metodologică), cat mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic, oferind dreptului aparatul noțional de bază.
Așadar, între Filosofia dreptului și Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate, cat și de diferențiere, ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături și interferențe ce nu trebuie neglijate, dar nici exagerate.
Abordarea dimensiunilor sociale ale dreptului implica analiza locului dreptului și a realității juridice în societate, sistemul legăturilor sale cu celelalte elemente ale societății.
În general, științele sociale privesc societatea ca un sistem dinamic, evolutiv (capabil sa parcurgă stări diverse) și înzestrat cu capacitatea autoreproducerii lărgite și optimizate. Aceste științe (sociologia, politologia, economia politica) cercetează diversele componente ale societății, pun în lumina structura și legitatea structurala a vieții sociale, rolul elementelor societății și influentele complexe între aceste parți (economice, politice, juridice; culturale, etc.).
“Realitatea juridica este o dimensiune inalienabila a realității sociale în condiții istorice determinate. Existența ei nu poate fi desprinsă de existența celorlalte părți ale unei societăți, suportând influența acestora și exercitând la rându-i influența asupra lor”.
Realitatea juridică este uneori denumită și sistem juridic sau suprastructura juridică care prezintă un conținut bogat în care este cuprins dreptul – ca fenomen normativ (dreptul pozitiv) – dar care nu se reduce la el. Astfel, componentele juridicului sunt: conștiința juridică, dreptul, relațiile. Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conștiință, în sensul ca nevoile schimbătoare ale societății care-si reclamă reflectarea într-un sistem de norme nu se transpun exact în limbajul și în conținutul dreptului; ele trec prin conștiința legiuitorului (sau a poporului, daca e vorba de obicei), urmând un proces de evaluare, valorizare și valorificare finală prin normele de drept.
Conștiința juridică joacă rolul unui receptor și al unei zone – tampon. Receptor, în sensul că primește stimulii pe care-i emite societatea, îi ordonează și-i supune unui examen axiologic, și zonă-tampon, pentru că se interpune între acești stimuli (care se înfățișează de cele mai multe ori ca adevărate comandamente, presiuni din partea forțelor sociologice creatoare ale dreptului) și realitatea normativă.
A doua componenta a realității juridice o constituie partea instituțională – dreptul, ca sistem de reglementari și instituții. Aceasta parte alcătuiește miezul juridicului, conținutul sau, cadrul sau substanțialul de referință. Dreptul, ca fenomen normativ, da expresie cerințelor structurilor sociale – conducătoare sau conduse – de mai bună organizare a raporturilor umane, în vederea obținerii acelui echilibru social indispensabil pentru asigurarea unui climat în care liberului arbitru și voinței subiective să i se poată opune eficient anumite standarde oficiale de comportament și în care să poată fi înlăturată tensiunea între cei care acceptă aceste standarde și cei care se abat/neagă/încalcă.
În sfârșit cea de-a treia componentă a juridicului este alcătuită, din elemente relaționale, sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile juridice și situațiile juridice, cele care probează eficienta dreptului în cadrul acestor raporturi, oamenii (individ sau colectiv) participă în calitate de subiecte de drept valorificându-și sau apărându-și pe cale legală interese și drepturi.
Rezultă că dreptul, ca sistem de norme și instituții, are o sferă mai restrânsă decât juridicul, ca parte componenta a realității sociale. La rândul sau, însă, dreptul aparține și el acestei realități, ce țin de esența socialului.
El suportă influențe din partea componentelor cadrului fizic înconjurător și din partea componentelor sistemului social (economia, politica, morala etc.) în ansamblu, aceste elemente de influență poartă denumirea de factori de configurare a dreptului.
“Funcțiile dreptului sunt acele direcții fundamentale ale acțiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului, precum și instanțele sociale special abilitate, cu atribuții în domeniul realizării dreptului (instanțele de judecată, curțile de arbitraj, etc). Cu alte cuvinte, este vorba despre scopurile dreptului, rațiunile pentru care el există și funcționează.
1. Funcția de instituționalizare;
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor sociale;
3. Funcția de conducere a societății;
4. Funcția normativă.”
În fine, „conceptele” și „categoriile” constituie clasa acelor noțiuni sau forme logice de reflectare care reprezintă cea mai înaltă treaptă de abstractizare și generalizare a cunoașterii prin care gândirea se ridică de la individual sau particular la general, de la concret la abstract. Conceptele și categoriile sunt proprii doar limbajului științific și filosofic, principala lor caracteristică fiind – ca de altfel și al noțiunilor – că prin intermediul lor se pot reproduce și transmite conținuturi informaționale identice, repetabile. Ele sunt un produs al științei sau filosofiei și al progresului cunoașterii umane. Fiecare știință sau filosofie își elaborează propriul aparat conceptual sau categorial cu care operează în demersul de cunoaștere.
I. 2. Esența dreptului
În cadrul gândirii juridice cu un larg răsunet și o mare longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsă și renaștere, cu germeni încă din antichitate, cu evocări și în epoca contemporană, se înscrie școala dreptului natural. Fundamentele scolii dreptului natural trebuie căutate în ideea de ordine universala care guvernează pe toți oamenii și ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanentă a naturii umane în orice loc și în orice timp. Se poate constata o dualitate a conceperii dreptului: existenta unui drept pozitiv, creație a oamenilor, care se concretizează în legi și alte acte normative și a unui drept natural, care nu este o creație voluntară a oamenilor și are un caracter etern, universal și se impune dreptului pozitiv.
Originea concepției dreptului natural o găsim încă în antichitatea greaca, la filosofii greci și apoi la cei romani. Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în tradițiile cele mai vechi, aureolate de credințe religioase. Se făcea distincție între legea naturală și legea scrisă, între justiția naturală și cea legală. În evul mediu, părinții bisericii, printre care și Augustin, au menționat ideea dreptului natural, căutând însă să-i dea un fundament religios. Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin dat rațiunii spre binele comun (Toma D`Aquino).
“În secolele al XVII și al XVIII, în epoca Renașterii, în condițiile luptei dintre monarhul absolut și supremația bisericii, noile clase sociale ale societății fac apel la principiile generale ale dreptului natural pentru a-și justifica acțiunile. Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită cu cea a rațiunii și explicația dreptului natural se dă recurgându-se la rațiunea umană. Funcția contractului social este aceea de a apăra drepturile naturale ale omului în relația cu guvernanții societății”.
Deși admite fundamentarea dreptului pe principii de drept natural, Montesquieu introduce o notă distinctă, susținând că dreptul variază în funcție de mediul natural, istoric și social; în secolul al XIX-lea începând cu apariția neokantianismului a avut loc o adevărată renaștere a școlii dreptului natural, tendință continuată și în secolul al XX-lea.
Juristul italian Giorgio Del Vecchio considera dreptul natural ca un principiu de evoluție juridică prin care umanitatea este ghidată și tinde spre o mai mare autonomie a omului. El concepe democrația ca făcând parte din dreptul natural modern, pentru că valorile cuprinse în legea democratică reprezintă deciziile politice cele mai stabile care pot fi gândite ca aplicabile prin constrângere.
Școala dreptului natural are meritul de a fi evidențiat cu pregnanța că omul și drepturile sale inerente trebuie să reprezinte o permanență esențială a dreptului. în același timp ea nu a fost scutită de multiple critici, între care abordarea anistorică, abstractă și asocială a dreptului. Ca orice fenomen, dreptul este unitatea unor laturi :
– calitative
– cantitative
Determinarea conceptului de drept prin prisma categoriei filosofice de " esență, conținut și formă", implică efortul de decelare, stabilire a trăsăturilor și determinărilor calitative fundamentale ale dreptului, precum și efortul de sesizare a modalităților specifice de organizare internă și externă a conținutului. În general, esența unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor și raporturilor interne necesare, relativ stabile, care constituie natura internă, lăuntrică a fenomenului și îl fixează într-o clasa de fenomene.
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principală care exprimă calitatea întregului. Aceasta este calitatea juridică a voinței și interesului, care prezidează la apariția normelor dreptului și care asigură un anumit echilibru în desfășurarea raporturilor interumane.
Oricâte modificări va suferi un sistem juridic, prin orice stări ar trece, acesta calitate va rămâne neschimbată. În drept, rolul voinței are o dublă semnificație:
a) voința generală a grupărilor sociale sau a întregii societăți, determinată de anumite interese, care tinde să se oficializeze prin intermediul activității statale, creând dreptul statal;
b) voința individuală manifestată în procesul aplicării dreptului. Voința este o categorie psihologică, reprezentând procesul psihic prin care se înfrâng anumite obstacole, prin acțiuni orientate către realizarea unui scop propus în mod conștient, un efort voluntar în care se confruntă posibilitățile omului cu condițiile subiective și obiective. Când se abordează esența dreptului, nu se are în vedere acest sens al voinței individuale, ci se are în vedere voința generală, ce se exprimă în cutume sau legi, care tinde să-și subordoneze voința individuală având la origine conștiința individualizată. Cuprinderea în drept a acestei voințe și exprimarea ei în formă oficială se realizează în baza considerării interesului fundamental al grupului sau ale societății în ansamblu.
Ideea existenței unei asemenea voințe generale o întâlnim în concepția contractualismului. În concepția lui J.J.Rousseau – reprezentant de seamă al contractualismului – voința generală nu este suma tuturor voințelor, ci numai a acelora care concordă în vederea realizării contractului social.
Baza construcției sale rămâne voința particulară; dreptul, ca și statul, apare în concepția lui Rousseau și a adepților săi, ca produse ale voinței, ca forme necesare ale vieții în comun.
Eliminând unele exagerări datorate subiectivismului, voluntarismului social, care consideră societatea ca un produs arbitrar al voinței și inteligenței umane, iar legislația ca operă arbitrară a omului, înțelegerea voinței generale care se difuzează prin oficializare, găsește real suport în concepția clasică contractuală.
“În drept se exprimă o atare voință, iar această voința nu este o simplă sumă aritmetică a voințelor indivizilor, ci un tot organic care depășește simplă sumare a voinței indivizilor și exprimă poziția și interesele generale ale grupurilor și structurilor sociale. Interesele grupurilor sociale fac ca acestea să dorească sa se stabilească – dintre multitudinea de interese de multe ori opuse – o armonie în virtutea ideii de valoare. Nu este vorba de valoare ca entitate abstractă, ci ca valoare ce funcționează dependent de sistemele morale și evoluează în cadrul acestor sisteme.
Pentru a-și conserva ființa, societatea are nevoie de coordonarea activității individuale, în cadrul unei cooperări și a unei ordini privite ca și condiții minime de consens în promovarea unui scop colectiv; de aceea, are dreptate Del Vechio când considera legea ca fiind în același timp gândire și voința, deoarece înglobează o hotărâre logică și un act de autoritate. Del Vechio considera că, voința generală – ca voință a statului – este superioară voinței individuale și mai puternică decât ea, fiind pentru acesta o formă mai înaltă a libertății și o treaptă superioară a spiritului, constituind esența dreptului. Aceasta voință generală, oficializată, devenită voință juridică, exprimată în legi și apărată de stat, trebuie privită ca o unitate de momente sociale și psihologice”.
Voința juridică se numără printre elementele componente ale conștiinței juridice. Dar dreptul nu poate rămâne doar în stare de voință, rațiunea sa practică, legăturile sale istoricește constituite cu interesele fundamentale ale oamenilor, imprimă dreptului trăsături de eficiență mult mai pronunțate în comparație cu alte sensuri normative (ex : în comparație cu cele morale).
Perceptele dreptului își găsesc concretizare în elementele de conținut ale acestuia. Conținutul dreptului este constituit din ansamblul laturilor și conexiunilor, care dau expresie concretă voinței și intereselor sociale, ce reclamă oficializarea și garantarea pe cale statală. Sub acest aspect, conținutul dreptului impune esența sa, dar nu se reduce la ea. Conținutul este mai bogat, stufos, deși nu este atât de profund ca esența, fiind mai apropiat de realitățile sociale în care dreptul își duce existenta; conținutul este în același timp mai mobil, însăși dinamica sa.
Dinamica dreptului determină aprofundarea cunoașterii conținutului dreptului în toată complexitatea sa și în explorarea conexiunilor, a legăturilor interne și externe, mai ales ale elementelor sale componente. Conținutul dreptului are ca legătură componentă doar sistemul normelor juridice ca elemente de conținut ale dreptului, normele juridice se află într-o permanentă corelație cu conștiința juridică, și prin aceasta cu ansamblul condițiilor vieții materiale și spirituale a societății. Raportat la societate, dreptul apare ca un factor care organizează relațiile sociale, le dă o finalitate în conformitate cu un interes public. Normele de drept – ca laturi ale conținutului dreptului – se înfățișează în calitate de premise și condiții " sine qua non " ale ordinii, precum și ca instrumente de control social. Conținutul dreptului nu poate fi desprins de cel al formelor sale. Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii conținutului. Ea desemnează aspectul exterior al conținutului, modul său de exteriorizare.
Din aceasta perspectivă se poate vorbi de o formă internă și una externă. Forma internă a dreptului este chiar interacțiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului) gruparea normelor juridice pe instituții și ramuri (ramura dreptului privat și cea a dreptului public). Forma externă poate fi analizată din mai mule puncte de vedere :
a) din punctul de vedere al modalității de exprimare a voinței legiuitorului, respectiv izvoarele dreptului;
b) din punctul de vedere al sistematizării legislației – codificări, încorporări etc. ;
c) din punctul de vedere al modalității de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organului de stat : legi, decrete, hotărâri etc.
“În forma dreptului sunt cuprinse și procedeele specifice tehnicii juridice, cum ar fi : conceptele, procedeele de conceptualizare, clasificările, tiparele logice ale normelor juridice. Forma dreptului apare ca elementul său intrinsec. Forma dreptului ajută la înțelegerea corectă a modului în care dreptul pătrunde în țesătura raporturilor sociale, influențând conduita oamenilor și ocrotind nevoile sociale majore. Ea permite abordarea științifică a problematicii existenței în timp a unor permanențe juridice – constantele dreptului – elemente indispensabile oricărei legislații. În existenta sa milenară, dreptul a primit numeroase definiții (redăm doar câteva). Romanii au definit dreptul prin referirea la morala: " JUS EST ARS AEQUI ET BON " – " Dreptul este arta binelui și a echitații". Definiția este data de Celsius în acesta accepțiune, dreptul nu se emancipează față de latura moralei, iar scopul său era realizarea binelui moral. Realizarea echității implică respectarea principiilor: HONESTE VIVERE NEMINEM LEDERE SUUM CUIQUE TRIBUERE”.
Definirea dreptului a pus în discuție chiar natura dreptului. Este dreptul o realitate transcendentală care se impune rațiunii, sau, dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene sociale perceptibile prin experiență? Răspunsul la aceste întrebări a frământat și a marcat întreaga evoluție a filosofiei juridice.
La prima parte a întrebării a dat răspuns școala dreptului natural, chiar prin juriștii romani – concepeau dreptul ca pe o realitate transcendentala. Cicero spunea: "Este o lege adevărată, dreaptă, rațională, conformă cu natura, răspândită în toți, eternă. Această lege nu este permis să fie abrogată și nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acuma, alta mai târziu. Ci o singura lege și eternă, neschimbătoare, va cârmui pe toți oamenii și în toate timpurile. " Concepția dreptului natural a constituit pilonul gândirii juridice până la sfârșitul secolului al – XVIII-lea. Aceasta concepție a fost dezvoltată în operele lui Grotius _ sfârșitul secolului al – XVI-lea – începutul secolului al – XVII-lea – este prezentă și la alcătuirea Codului Civil Francez. "Dreptul natural este un drept universal și imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive".
Concepția care a prezidat elaborarea Codului Civil Francez (1804) a fost de factura jus – naturalistă. Școala istorică germană a dreptului – prima jumătate a secolului al XIX-lea – reprezentată de Savigni și Pushta, a adus un punct de vedere nou, care a zdruncinat credința în existenta unui drept natural, susținând ca dreptul este un produs istoric, altfel nu s-ar putea explica diversitatea concepțiilor juridice și formelor de drept, diferite de la popor la popor și de la o epocă la alta. Problemele dreptului încep acum să fie tratate din perspectivă istorică. Savigni spune că "dacă se cercetează care este obiectul în sânul căruia dreptul pozitiv își are realitatea, se găsește că acest obiect este poporul".
Baza dreptului pozitiv își găsește realitatea în conștiința generală a poporului. El este produsul conștiinței colective, al spiritului poporului: "Volks geist ". Istoria dreptului este legată de istoria poporului " precum viața poporului se schimbă de-a lungul veacurilor – spune Pushta – tot astfel dreptul, ramură a acestei vieți se schimbă și el cu vremea, se dezvoltă odată cu poporul căruia îi aparține și se adaptează diferitelor sale faze de dezvoltare ". Totuși, școala istorică n-a putut anihila complet ideea dreptului natural conceput mai târziu ca drept rațional, alcătuit din ideile conducătoare generale, desprinse din rațiunile impuse de justiție, echitate și bunul simt.
“Față de modul de gândire jus – naturalist (sau de explicația și definirea acestui drept) reacționează pozitiviștii, în frunte cu Leon Duguit, care spunea : "Sistemul juridic al Declarației Drepturilor Omului și al Codului Napoleonian era bazat pe concepția metafizică asupra dreptului subiectiv ". Sistemul juridic al popoarelor moderne tinde a se stabili pe constatarea faptului de funcție socială, impunându-se indivizilor și grupurilor. Se elabora astfel un sistem nou de ordin realist care se opunea celui metafizic”.
In această direcție realistă se înscrie și concepția lui Shering (jurist german din secolul al – XIX-lea), care pune la baza dreptului interesul legal ocrotitor. " Dreptul – scrie Schering – este forma în care statul își organizează prin constrângere, asigurarea condițiilor de viață ale societății".
Profesorul american Berman, arată că " dreptul este unul din cele mai profunde concepte ale civilizației pentru că el oferă protecția contra tiraniei și anarhiei, unul din instrumentele principale ale societății, pentru conservarea vieții și ordinii, împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale ".
Profesorul Popa dă următoarea definiție a dreptului: " Dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman, în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării coexistentei libertăților, apărarea drepturilor.
Principiile de drept sunt reguli de maxima regularitate ce sintetizează experiența socială și asigură echilibrul dintre respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor. Etimologic noțiunea de principiu vine de la latinescul principiu ce are sensul de început sau element fundamental. Orice principiu este o sursă de acțiune, principiile generale ale drepturilor asigură unitatea, coerenta și capacitatea de dezvoltare a unor relații asociative. Un principiu de drept e rezultatul experienței sociale, iar utilitatea practică a cunoașterii principiilor generale constă în aceea că ele trasează liniile pentru întregul sistem juridic și exercită o acțiune constructivă orientând activitatea legiuitorului. Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului – acțiunea principiului dat constituie premisa existenței statului de drept deoarece caracteristica fundamentală a unui stat de drept constituie cucerirea pe cale legală a puterii, și apoi exercitarea sa în conformitate cu cerințele legalității. În statul de drept izvorul oricărei puteri politice trebuie să fie voința suverană a poporului care trebuie să-și găsească formele juridice de exprimare astfel încât puterea poporului să poată funcționa în mod real ca o democrație, iar poporul trebuie să aibă garanții constituționale eficiente asigurându-se exercițiul separat al puterii.
Garantarea libertății și egalității indivizilor – libertatea și egalitatea ca fundamente ale vieții sociale trebuie să-și găsească expresia lor juridică, nu poate să existe egalitate decât între oamenii liberi, iar libertatea nu poate să existe decât între oameni a căror egalitate este consfințită juridic. Egalitatea privește echilibrul vieții sociale, libertatea privește capacitatea oamenilor fără de opreliști astfel incit prin exercitarea drepturilor proprii să nu fie vătămate drepturile altora. Libertatea e una singura însă căile și formele de manifestare a libertății sunt numeroase și le corespund diverse drepturi ale individului prevăzute în constituție (libertatea de exprimare, religioasă, opinie).
Principiul responsabilității sociale a indivizilor – responsabilitatea însoțește libertatea. Responsabilitatea este un fenomen social și un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale, concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii față de rezultatul acțiunii sociale a omului se admite ideea că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității și totodată și libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității.
I. 3. Dreptul și statul – noțiuni principale ale filosofiei dreptului
Dreptul este strâns legat de stat, neputând a fi separat unul de celalalt. Etimologia cuvântului " stat " provine din latinescul " status ", care, fără să aibă o semnificație precisă, exprima ideea de stabilitate. Apărut cu aproape 6 milenii în urma, în Orientul Antic, statul continuă să fie și astăzi instrumentul conducerii și principala instituție politică a acesteia. Statul a dobândit o semnificație politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute, astfel : – în societatea romană el a fost denumit " status rei romani " sau " status rei publice " ( statul lucrurilor romane sau statul lucrurilor publice). Cu timpul, cuvântul " status ", fără alte adăugiri, scris cu majuscule a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Acest lucru s-a petrecut în special în secolul al XVI- lea, odată cu apariția lucrării lui Machiavelli " Il Principe ". Abordarea locului și rolului statului în organizarea și conducerea societății, a scos în relief natura istorică a statului, dependența formelor sale de transformările social – politice.
“Ca și în cazul dreptului, apariția statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări ce au făcut ca unele forme de organizare și conducere, ginta și tribul, să nu mai fie eficiente, impunându-se o formă nouă, cea politico-statală. Odată cu apariția statului, relațiile sociale se dezvoltă la adăpostul unei forțe de constrângere pe care o deține statul și o poate asmuți împotriva celor care i se opun. Statul apare ca o modalitate social – istorică de organizare socială, prin care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și-a găsit expresia concentrate întreaga societate. Elementele constitutive ale statului : populația, națiunea, autoritatea politică”.
Față de societatea civilă, statul este o necesitate exterioară, puterea supremă pentru că, totodată, statul este scopul iminent al societății, iar indivizii au drepturi și datorii în raporturile cu statul. Spre deosebire de organizarea socială prestatală, în care domina criteriul legăturilor de sânge, statul adoptă criteriul teritorial, dar teritoriul capătă o semnificație politica, reprezentând unul din elementele constitutive ale statului. Alături de teritoriu, un alt element constitutiv îl reprezintă populația (națiunea), care se raportează la stat prin legăturile de cetățenie, față de care se fixează autoritatea politică, exclusivă și suverană, denumită și putere sau forță coercitivă. În perioada actuală, cuvântul "stat " circulă mai ales în doua sensuri :
A. istorico – geografic prin stat înțelegând populația organizată de pe un anume teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internațional, precum și relațiile politice, economice și culturale ale acesteia. Astfel, când spunem " România este un stat unitar, democratic, locuit în majoritate de români, așezat în sud – estul Europei ", termenul de " stat " este utilizat în sens de "țară". În cadrul acestui sens distingem doua laturi :
a) organizarea politica de pe un anume teritoriu desemnat mai ales prin cele doua atribute adăugate termenului de stat : democratic și unitar;
b) teritoriul locuit în majoritate din populație româneasca, între care se realizează un sistem de relații economice, politice și culturale, delimitat prin frontiere și așezat în sud-estul României.
B. politico – juridic acest sens este mai restrâns ca sferă, dar mai profund și esențial prin conținut. În acest sens, prin stat înțelegem numai sensul istorico – geografic, adică numai organizarea politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat, ceea ce în limbaj juridic este desemnat prin putere politică. Între noțiunile : stat, putere de stat și aparat nu exista deosebire de sferă, ci doar o deosebire de nuanță, de accentul ce se pune pe unul sau pe altul dintre aspectele acestui fenomen social complex.
Scopul statului, ca instrument de organizare și conducerea socială, este apărarea intereselor generale ale societății și ale cetățenilor. Kant considera ca statul legitim sau statul de drept este acela care are drept scop apărarea intereselor și drepturilor inalienabile ale omului, politica fiind subordonata morală . Și în concepția liberalismului clasic se constata că rolul statului este acela de a face legi bune și de a apăra principiul non intervenției în treburile private, precum și de a aplana conflictele dintre grupurile sociale și de a garanta libertatea indivizilor.
Concepțiile asupra conținutului statului socialist au fost abandonate datorită regimurilor despotice care au guvernat statele socialiste și în care statul era considerat un instrument de dominație al unei clase asupra alteia, iar partidul unic se substituia clasei, hotărând în numele ei și distrugând libertatea și personalitatea individului. Noul stat social sau asistențial se considera că trebuie să-și conserve numai monopolul asupra forței legitime, a cărei exploatare este limitată de recunoașterea și garantarea drepturilor omului.
Se apreciază astfel că noul stat ar avea ca principale funcții asumarea sarcinii de realizare a unei societăți mai echilibrate; respectarea drepturilor fundamentale ale omului; asigurarea respectării principiului separației puterilor în stat, respectarea principiilor democratice în luarea deciziilor adecvate. Statul poate fi definit ca fiind o organizație politică, formată din reprezentanți ai populației de pe un anumit teritoriu care sunt investiți cu atribuții de putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului, care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forței de constrângere a statului. Din punct de vedere sociologic, prin putere înțelegem autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impuse acestora de către cei care exercită puterea. Puterea de stat are ca trăsături caracteristice :
A) este forma oficială a puterii politice, sub care se organizează și funcționează statul;
B) metoda sa de conducere este constrângerea, aducerea la îndeplinire a dispozițiilor normative cu ajutorul forței de constrângere a statului, în cazul în care conduita indivizilor deviază de la prescripțiile imperative ale legii;
C) caracterul suveran al puterii este dreptul acesteia de a se organiza și de a se exercita, precum și de a-și stabili și rezolva problemele interne și externe, în mod liber și conform voinței sale, fără nici o imixtiune, respectând suveranitatea altor state, precum și normele dreptului internațional.
Suveranitatea are două laturi :
A) una internă – exprimată prin supremație, conform căreia nici o alta putere socială din interior nu este superioară puterii statului;
B) una externă – exprimată prin independență, conform căreia statul își organizează relațiile internaționale fără nici un amestec extern, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state, precum și a principiilor și normelor dreptului internațional. Într-un stat democratic, puterea emană de la popor și aparține acestuia, iar exercitarea puterii este încredințată statului cu organele sale.
În planul activității statale are loc o separare a funcțiilor puterii, o divizare a acestora. Separația funcțiilor puterii se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere. Astfel: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească trebuie încredințate unor titulari diferiți și să rămână distincte, pentru a se putea asigura libertatea și îngrădi abuzul. Separația funcțiilor puterii în stat nu exclude o colaborare între ele, deoarece cele trei componente nu au o independență absolută, ci doar una relativă. Mai mult decât atât, organele puterii nu se află în raport de egalitate, având loc o împletire a atributelor puterii.
Pentru împărțirea puterii între cele trei organe, un rol deosebit revine dreptului, care fixează cadrul legal de funcționare al fiecărei componente, statornicindu-i limitele, competențele și atribuțiile. Forma de stat exprimă modul de organizare al conținutului puterii, structura internă și externă a acestui conținut. Laturile componente ale formei de stat sunt : forma de guvernământ; structura de stat; regimul politic.
A) Prin forma de guvernământ înțelegem organizarea puterii supreme de stat, modul de formare și competența organelor supreme ale statului. Formele de guvernământ sunt :
a) monarhia în care puterea supremă o deține o singură persoană ce ocupă tronul, prin succesiune sau alegere pe viață
b) republica în care puterea o deține un organ colegial, ales pe timp limitat.
B) Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat, în funcție de împărțirea administrativ – teritorială, astfel că din acest punct de vedere, statele pot fi :
a) unitare – pe teritoriul cărora există o singură putere de stat, o singură formațiune socială și un singur rând de organe centrale ale statului, iar membrii societății au o singură cetățenie;
b) federale ( complexe, compuse) pe teritoriul cărora sunt organizate mai multe puteri de stat, din unirea cărora rezulta statul federal. Există mai multe formațiuni statale și una ce rezultă din unirea lor și cărora le corespund două rânduri de organe centrale, cele ale statului federal și cele ale fiecărui stat membru, organul suprem reprezentativ al statului federal având o a doua cameră în care sunt reprezentate statele membre; membrii societății pot avea doua cetățenii ( una a statului federal și una a statului membru din care fac parte).
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a societății cu referire imediată la raporturile dintre stat și individ, la modul concret în care un stat își asigură și garantează în volum și intensitate drepturile subiective. Din aceasta perspectivă, statele sunt clasificate în : state cu regimuri democratice, state cu regimuri autocratice.
În viziunea lui Hans Kelsen, democrația și autocrația sunt două tipuri de stat ideale, dar diametral opuse. Statele existente în comunitatea internațională nu pot fi, însă, încadrate cu precizie în una sau alta din cele doua forme, întrucât conțin elemente și din unul și din altul din aceste doua tipuri.
Dictaturile, în funcție de rolul pe care-l au în conflictul dintre doua sisteme – sistemul nou și cel vechi – pot să fie :
– dictaturi revoluționare care accelerează instaurarea noilor structuri, de regulă democratice;
– dictaturi reacționare destinate să frâneze evoluția lor, să mențină vechile structuri dictatoriale.
Ele au în comun nu numai restrângerea libertăților publice, ci și a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
Între regimurile autoritare se încadrează statele autoritare comuniste și cele fasciste care au ca elemente comune : tendința spre monopolism, existența partidului unic, suprimarea sau reducerea opoziției. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă atât din consfințirea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și din garantarea ordinii de drept, cât și din existența mai multor partide politice.
D) Relația dintre stat și drept. Majoritatea deciziilor obligatorii pe care le iau reprezentanții populației sunt consemnate în normele de drept cuprinse și ele în acte normative, elaborate de organele de stat. În acest context, dreptul este considerat ca fiind un ansamblu de norme de conduită, instituite de stat, a căror respectare este obligatorie, iar încălcarea lor atrage după sine aplicarea forței de constrângere a statului. Conviețuirea oamenilor în societate a pus problema organizării și disciplinării relațiilor dintre ei, de-a lungul existentei lor în diferite forme de comunitate umană. De-a lungul existenței acestor forme de comunitate ( familie, biserică, popor, națiune, societate comercială etc.), forma de organizare cu caracterul cel mai complex și mai cuprinzător în care poate fi reglementată viața în comun pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere convenționale, este Statul, indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o pe parcursul istoriei. Aceasta întrucât el poate lua hotărâri general obligatorii și valabile pentru întreaga populație de pe teritoriul său, iar în cazul în care hotărârile nu-i sunt respectate de bună voie pot fi duse la îndeplinire cu ajutorul forței de constrângere.
Din punct de vedere al organizării statului, el se prezintă ca un ansamblu de organe, bazat pe legături ierarhice. Organizarea statală s-a manifestat ca o necesitate a societății ajunsă la un anumit stadiu al dezvoltării sale. În locul organizării și grupării sociale bazate pe relații de rudenie, s-a trecut la organizarea populației pe baza de teritoriu și înlocuirea autorității șefului de familie sau trib, cu conducătorul, care reprezintă populația de pe un anumit teritoriu. Petru că această activitate să-și atingă scopul, a fost necesară introducerea unor reguli obligatorii cărora să li se supună întreaga populație de pe teritoriul respectiv. Aceste reguli obligatorii care atrăgeau după sine forța de constrângere a autorității statale formează dreptul.
Primele monumente legislative au fost o îmbinare a unor precepte religioase cu norme juridice laice. Abia Revoluția franceza din 1789 a putut separa net activitatea statală și cea juridică de cea religioasă. În același context apare și teoria separației puterilor conform căreia în fiecare stat trebuie să existe cele trei puteri fundamentale : puterea legislativă care a fost încredințată unor adunări cu denumiri diferite : cortesuri ( Spania), parlament ( Anglia. SUA etc.), State generale (Reichstad) în Germania; puterea executivă a fost încredințată monarhului sau organului administrativ suprem care o exercita împreună cu primul ministru. Acolo unde șeful statului era un președinte, el avea și unele atribuții executive pe care le exercita împreună cu guvernul (în SUA, președintele este șeful statului și șeful puterii executive); puterea judecătorească este reprezentată de instanțele de judecătorești formate din judecători și instanțe de diferite grade, ce poartă diverse denumiri : judecătorii, curți de apel, tribunale. Între stat și drept există o legătură de complementaritate, statul fiind organizația politică ce include în noțiunea sa și dreptul ca putere eficientă a activității de stat, dreptul fiind un instrument de lucru pe care-l folosesc organele de stat și o formă de exprimare a acestora. Statul, însuși, își desfășoară activitatea pe baza normelor de drept și a Constituției, iar eficiența dreptului constă tocmai în faptul că el exprimă voința statului, ca organism al vieții în comun, al populației de pe un anumit teritoriu.
Respectând normele de drept, organele de stat respectă de cele mai multe ori propriile hotărâri și hotărârile organelor superioare. Astfel putem spune că dreptul este etatizat.
E) Concepții privitoare la legătura dintre stat și drept. Mulți autori și-au pus întrebarea dacă există un drept în afară de stat, pe care actele normative nu fac decât să-l consacre, și dacă există un drept superior statului, care să limiteze statul în activitățile lui, ori dacă dreptul este doar o simplă emanație a statului, prin drept trebuind înțeles numai dreptul pozitiv, căruia statul i se supune sau nu.
De rezolvarea acestor probleme depinde garantarea drepturilor individuale și răspunderea statului pentru faptele sale deoarece, se presupune că numai dacă se demonstrează că statul, în acțiunile lui, este legat de norme de drept superioare lui, numai atunci interesele și drepturile indivizilor au o garantare eficace.
Unii autori consideră că statul este limitat în acțiunile sale printr-un drept superior lui, nefiind vorba doar de o limitare morală, ci și de una juridică. În concepția doctrinei germane reprezentată de Jelineck, dreptul obiectiv este o emanație a statului, dreptul fiind în stat și prin stat. Astfel că nu există alt drept decât cel elaborat de stat. După același autor, în afara de normele juridice elaborate de stat, există și alte norme morale sau economice, care pot deveni reguli de drept, dar numai dacă sunt sancționate de stat.
“După concepția profesorului Tarangul, o astfel de limitare a dreptului este insuficientă, astfel că statul nu poate fi limitat în mod eficace decât printr-un drept exterior și superior lui. Nu se poate spune că statul ar fi limitat prin reguli pe care le stabilește el însuși. În concepția școlii germane a apărut și teoria autolimitării statului, conform căreia statul se supune în mod voluntar normelor dictate de el, considerând că este mai bine să acționeze conform dreptului, adică activitatea statului este subordonată dreptului prin însăși voința statului și de aceea actele pot fi judecate de către instanțele de judecată, care aplică dreptul atât statului cât și persoanelor private (particulare)”.
În concepția școlii sociologice franceze, dreptul emană din relațiile sociale, cu ajutorul conștiinței sociale, considerată a fi o conștiința colectivă și rezultată din conștiința individuală.
În concepția școlii individualiste franceze, care are la baza teoria dreptului natural, normele de drept sunt o emanație a drepturilor naturale ale omului, întrucât omul apare în societate cu anumite drepturi inerente naturii lui, care sunt considerate drepturi subiective (dreptul la viață, sănătate, integritate, proprietate, libertate).
Din aceste drepturi subiective, drepturi naturale, se naște dreptul obiectiv, normele de drept, care au drept scop apărarea drepturilor subiective. O concepție interesantă este cea a lui Esmein, care are la baza concepția lui J. J. Rousseau despre contractul social și consideră că există drepturi individuale anterioare și exterioare statului care îl limitează în acțiunile lui. Dreptul obiectiv ar fi format din voința suverană a națiunii, care trebuie să garanteze prerogativele și drepturile omului. Dintre teoriile despre stat, cele mai importante sunt : teoria clasică franceză; teoria școlii germane; teoria lui Kelsen; teoria lui Bertelemi; teoria lui Leon Duguit.
Teoria clasică franceză definește statul ca titular al suveranității în care națiunea este reprezentată prin mandatari responsabili. Astfel că prin pactul social oamenii se asociază formând un corp colectiv cu personalitate proprie, conștiință și voință proprii, care se impune voințelor indivizilor ce alcătuiesc acest corp. Prin pactul social se naște națiunea, iar statul apare când națiunea a constituit mai multe organe de reprezentare care au menirea să exprime voința ei.
Școala germană considera că statul este o persoană juridică formată din națiunea fixată pe un anumit teritoriu și organizată în guvernământ, iar puterea publică este titulara suveranității.
Hans Kelsen critică teoria germană pe care o considera metajuridică și încearcă să elaboreze o teorie pur juridică a statului. El consideră că statul este o ordine de drept și o personificare a normelor juridice și că în același mod se petrec lucrurile și cu persoanele fizice, care ar reprezenta o personificare a normelor juridice ce reglementează conduita și tot astfel, persoanele juridice, morale, s-ar prezenta ca o personificare, ca norme ce organizează fiecare persoană juridică. În aceeași concepție, dacă persoanele fizice și cele morale constituie părți ale ordinii juridice, statul personifică ordinea juridică generală, suveranitatea considerată ca atribut al statului, statul ar fi ordinea juridică sau ordinea de stat supremă. Bertelemi considera că statul acționează prin două categorii de acte juridice și anume :
a) acte juridice de autoritate făcute pe cale unilaterală, cum ar fi legile și exercită forța publică nu ca un drept, ci ca o ficțiune;
b) acte de gestiune (contractele) pe care le săvârșește ca un simplu particular și acționează ca o persoană juridică (morală). Leon Duguit considera că omul este o ființă conștientă care trăiește în societate, iar conduita sa trebuie să fie reglementată de către normele sociale ca o consecință a interdependenței și solidarității sociale. În concepția sa, prin însuși faptul că există omul în societate se impune crearea unei legi sau unei norme sociale. Prin norma socială el înțelege acele reguli a căror violare produce un dezechilibru în elementele constitutive ale societății și care are urmări în cadrul grupului social. Regula socială interzice orice acțiune sau abținere care produce dezordine în societate, iar din aceste reguli se nasc drepturile și obligațiile indivizilor care dacă nu sunt îndeplinite conturbă ordinea socială, iar organismul social reacționează.
“Teoria lui Duguit, reprezintă o limitare absolută a statului prin drept. Conform acestei teorii statul pentru a fi limitat prin drept, este necesar ca acesta să fie anterior, exterior și superior statului. Duguit consideră că teoria subiectivistă despre drept nu corespunde realității și o respinge. În opinia sa oamenii nu trăiesc izolat în societate, ei au nevoi comune (fenomen numit solidaritatea socială) și nevoi diferite (fenomen denumit interdependență socială). Din cauza celor două fenomene, a solidarității sociale și a interdependenței sociale, se consideră că omul este nevoit să trăiască în societate, fapt ce impune o normă socială care să reglementeze relațiile interumane. Aceste norme sociale, pentru a se putea impune trebuie să îmbrace „formula unei reguli de drept” obligatorii căreia să i se subordoneze atât indivizii cât și statul. Astfel, legea este mai presus de stat care nu se poate sustrage de la prevederile sale, și în consecință dreptul are capacitate să limiteze statul”.
Normele de drept, în concepția aceluiași autor, fiind o emanația a interdependenței sociale, se impun atât statului cât și persoanelor particulare, care trebuie să facă tot posibilul pentru menținerea ordinii sociale și să se abțină de la orice acțiune care ar contraveni acesteia (ordinii sociale).
În acest fel este garantată și autonomia individului, întrucât individul, fiind un element esențial al interdependenței sociale, se găsește sub scutul normei de drept.
În ceea ce privește statul se pornește de la ideea suveranității statului care își are rădăcina în distincția ce se face între dreptul subiectiv și cel obiectiv. Dreptul obiectiv ar fi regula de drept care se impune oamenilor, trăind în societate, iar dreptul subiectiv este puterea de a se impune altor voințe.
În consecință numai norma socială este aceea care poate să limiteze statul în acțiunile sale. Forma instituționalizată a puterii este statul. Așa cum îl definește Max Weber, statul este orice asociere umană ce își arogă dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizice legitime. Definită astfel, puterea politică se raportează la dominație ca la principală sa resursă, prin afirmarea monopolului asupra constrângerii fizice/violenței/coerciției legitime. Scopul în sine al politicii, așa cum era prezentat de filosofia politica clasica, este binele comun sau cetatea politică perfectă. Pentru filosofia politică modernă, a cărei origine o găsim în Machiavelli, nu binele comun, ci binele Principelui, adică dominația sa asupra unui popor gata să se revolte, se transformă în scopul în sine al politicii. Întâlnirea dintre construcția statului și ideea de națiune s-a produs pe fundalul transformării guvernării în dominație. O data cu trecerea de la legitimarea de tip charismatic la cea de tip rațional-legal, Binele Comun s-a transformat în Interes National. Dovedind capacitate de mobilizare și devenind utilă politic, ideea națională s-a impus ca element central al construcției statelor moderne în Franța și Anglia secolelor XVI-XVIII și în SUA în secolul al XVIII-lea. Statele-națiune moderne se construiesc pe fondul luptei dintre puterea politică laică și puterea sacră, a ecleziaștilor. Tendința puterii politice de a se permanentiza (instituționalizarea), este recentă istoric, iar apariția statului a constituit apogeul fenomenului. Instituțiile politice desemnează organele statului ce exercită funcții legate de exercițiul suveranității (elaborarea legilor, punerea lor în practică și asigurarea ordinii publice).
Statul reprezintă modul stabil de organizare al puterii politice. Apariția și consolidarea statului presupun un proces prin care politica parcurge etapele de la formele personalizate de putere la cele instituționalizate. Studiile antropologice scot la lumina existența societăților fără stat (nu și fără putere politică). În societățile arhaice nu exista o administrație, un guvern sau un rege. La contactul cu aceste comunități, europenii le-au descris ca fiind „fără rege și fără lege” (Jacqueline Russ), lipsite de instituția care să asigure cadrul de elaborare și aplicare a legilor. Imaginea s-a perpetuat, astfel încât puterea o dată definită conceptual a fost multă vreme redusă la stat. Spre o astfel de înțelegere conduce și ideea că șeful arhaic, de trib, nu avea putere de coerciție. Dar, dacă nu putea exercita puterea ca dominație, șeful de trib posedă calități care îi asigurau o formă de autoritate. Deși societățile fără stat (arhaice) nu cunosc instituționalizarea puterii politice, ele nu ignoră autoritatea ca formă de exercitare a influenței. Obiecțiile lui Clastres la adresa puterii politice coercitive nu priveau și autoritatea, câtă vreme șeful are câteva trăsături care îl disting de ceilalți membri ai tribului (în timp de pace era un bun moderator și trebuia să asigure consensul, pe câtă vreme în timpul războiului dispune de o putere coercitivă aproape absolută asupra războinicilor).
A. Prima perioadă a organizării politice arhaice a fost una în care politica se confunda cu religia și morala. Puterea este nestructurată. Domeniul politicului se confundă cu cel al religiei și moralei și se regăsește la nivelul credințelor, superstițiilor, interdicțiilor, tabuurilor. Etapa inițială a evoluției puterii politice este dominată de sincretism, unde puterea militară și cea religioasă sunt strâns legate/confuze. Autoritatea corespunde forței de presiune a obiceiurilor, tabuurilor și superstițiilor. Autonomizarea puterii militare în raport cu puterea religioasă a condus la apariția puterii politice; atunci când la nivelul grupului sau al comunității umane a apărut pericolul extern, liderul religios, cu mai mare influență asupra membrilor comunității, și-a însușit puterea militară, a trecut în fruntea armatei și a exercitat puterea politică coercitivă.
Trecerea de la o puterea nestructurată (in care formele de putere militară, religioasă, politică se confundă) la una individualizată se produce pentru că o societate bazată exclusiv pe cutume nu rezistă evoluției sociale; pentru a rezista, grupul uman este nevoit să se organizeze. Ia naștere astfel puterea individualizată, concentrate în mâinile unui singur om, care posedă și autoritate și putere de conducere.
B. În cel de-al doilea stadiu al organizării politice, societatea arhaică cunoaște puterea concentrată în persoana unui șef. Șeful de familie, de trib, ori preotul profită de un ansamblu de credințe și constituie o forță dispersată în comunitatea arhaică. Puterea politică este aici individualizată / exercitată de o persoană. Puterea personalizată poate fi viageră (atunci când se exercita doar pe parcursul vieții titularului), ereditară (atunci când se transmite dintr-o generație în alta), absolută sau delegată (se exercită prin intermediari/birocrați și atunci devine instituționalizată). În comunitățile evreiești, bazate pe dreptul Vechiului Testament, puterea politică absolută era legitimată în voința divină. Puterea politică se identifica cu puterea religioasă. Cărțile lui Moise, Vechiul Testament instituie statul teocratic, teocrația; în Pentateuh puterea politică este sinonimă cu puterea religioasă . Creștinismul primitiv produce ruptura dintre autoritatea religioasă și cea politică. Creștinii se rup de puterea politică, pe care nu o contestă însă în comunitățile creștine primitive (secolul I) și până la momentul Sfântul Augustin inclusiv (430 D. C.), puterea politică funcționează în paralel cu puterea religioasă. Epistola către Romani a lui Pavel afirmă că nu este putere care să nu vina de la Dumnezeu: daca suveranul laic exercită puterea politică individualizată în defavoarea poporului, comunitatea acceptă despotismul, (puterea suverană fiind legitimată în sacralitate trebuie respectată), deoarece teza Judecății de Apoi și pedeapsa divin absorbeau orice potențial de revoltă împotriva conducătorului. În Evul Mediu occidental, identificăm următoarele etape în dinamica relației dintre puterea religioasă și puterea individualizată laică, între Biserică și ceea ce impropriu e numit Stat:
1. Momentul istoric al vieții și filosofiei Sfântului Augustin [2] (400-430), caracterizat prin echilibrul relației dintre Biserica și Stat. Cele doua instituții sunt în relație de cooperare – Împăratul se ocupa de interesele cetățenilor, de problemele laice de guvernare și de administrație, iar Biserica se ocupa de problemele spirituale în vederea pregătirii creștinilor credincioși pentru o lume viitoare, lumea de după Judecata de Apoi. În opera Despre cetatea lui Dumnezeu, Sf. Augustin nota: Doua iubiri au creat doua cetăți. Iubirea de Dumnezeu până la uitarea de sine a creat cetatea divină, iubirea de sine până la uitarea de Dumnezeu a creat cetatea terestră. Sunt două puteri pentru două lumi diferite. Biserica nu se amestecă în treburile Statului; Biserica acționează, dar nu interferează. Comunitatea creștină acceptă orice putere politică (nu există putere care să nu vina de la Dumnezeu) și găsește rezolvarea tiraniei din lumea terestră, sensibilă, în cetatea divină, în cetatea suprasensibilă a lui Dumnezeu.
2. După invaziile migratoare (in 410 Alaric, regele vizigoților pradă Roma), după căderea Romei (in 476, Odoacru, căpetenia ostrogoților devastează Roma), după prăbușirea instituțiilor laice imperiale, elita preoțeasca s-a instaurat în locul ierarhiei statale. Instituțiile care se ocupau de problemele laice au fost transformate în instituții religioase. Biserica s-a instituit în locul lăsat de puterea politică individualizată care nu mai putea gestiona resursele. Puterea religioasă a absorbit puterea politică, ecleziaștii sunt și administratori ai statului. Perioada evului mediu occidental cuprinsă între 430 – 1300 se caracterizează prin aceea ca gândirea politică a lui Augustin este deformată și denaturată prin ceea ce se cunoaște a fi augustinismul politic. Augustinismul politic se definește ca fiind dezechilibrarea relației Biserica și Stat (Imperiu=putere individualizata) în favoarea puterii ecleziastice. Doctrina ecleziastică construiește prin argumente succesive primatul puterii Papilor în fata puterii regilor și a împăraților
Puterea ecleziastică definită în doctrina pontificală și dreptul canonic își arogă supremația puterii bisericești ca putere moștenită de la Sf. Petru, o putere care poate fi exercitată atât în domeniul laic, cât și în cel religios. Documentele ecleziastice care au servit la justificarea de drept internațional a statului pontifical: Donatio Constantini și Decretaliile isidoriene (636 D. C) si au servit si la concentrarea puterii politice personalizate în mâinile Papei. Singura contestare a relației de dominare a puterii statale de către puterea bisericească, apare în secolul IX prin regele franc Carol cel Mare (768-814): încoronarea regelui franc ca Împărat roman al Occidentului de către Papa Leon al III-lea în anul 800 vine ca o recunoaștere a superiorității Împăratului și a armatelor sale în raport cu Biserica. Arabii cuceriseră Spania și invadaseră jumătate din Franța când Carol le-a blocat invazia la Poitiers: papii îi considerau pe franci apărătorii lor împotriva maurilor arabi, dar și împotriva împăraților Constantinopolului. Dușmanii interni, familiile avare din Roma au încercat sa-l asasineze pe Leon III: Papa reușește să nu le cadă victimă întrucât îl aduce cu sine la Roma pe Carol cel Mare pentru încoronare. Imperiul carolingian s-a dezmembrat prin cearta nepoților lui Carol, iar puterea militară a scăzut într-atât încât n-au mai fost în măsură să apere Italia, iar papalitatea a trebuit să-și reorganizeze administrația de stat și armatele proprii.
“Argumentul ecleziastic principal al primatului religios în raport cu cel laic: Regele poate obține legitimitatea suveranului doar pentru că este reprezentantul autorizat/ales al Bisericii, care la rândul ei intermediază relația cu divinitatea. Regele laic capătă legitimitatea pentru că este reprezentantul ales al Bisericii, care la rândul ei intermediază relația cu divinitatea. Puterea bisericească absoarbe puterea politică individualizată și își arogă dreptul de a sancționa și ceea ce se produce la nivelul puterii laice. Încoronarea și consacrarea erau precedate de un jurământ solemn prin care regele/împăratul promitea să apere Biserica și supușii principatului/imperiului. Puterea spirituală este superioară puterii temporale. Principii, în privința faptelor erau supuși judecății Bisericii. Amestecul puterii civile în domeniul religios era refuzat și condamnabil. Ceea ce era indicat de ecleziaști trebuia executat de principi. Elita clericilor a preluat puterea laică timp de 1000 de ani (430-1300)”.
3) După 1330 (Dante Aligheri, Despre monarhie) – se acuză lipsa de fundament a superiorității dreptului canonic fata de suveranitatea laică. În 1210 – 1215 apare prima Universitate (de Drept) la Bologna, instituție care nu aparținea nici Puterii politice, nici Bisericii.
Apariția universitarilor face posibilă gândirea laică concentrată pe conceptele de libertate, putere politică și stat. La începutul sec. XIV (1310) se dezvoltă universitățile de la Oxford, Paris, spatii autonome în care se exersează o gândire necontaminată de principiile canonice. Finanțate de autoritățile locale, universitățile luptau pentru autonomie în raport cu Biserica și Statul. Militând pentru utilizarea limbilor particulare, ale naționalităților, împotriva folosirii limbii latine a Bisericii Catolice, universitățile se manifestau ca prime forme ale asocierii civice. Contraatacul intelectual la adresa universalismului pontifical (prin Dante, Marsillio de Padova, ulterior prin Zewgli, Luther), prin invocarea utilizării limbilor particulare, regionale împotriva limbii latine, a stat la baza ideii apariției și constituirii națiunilor europene.
4) Momentul istoric al gândirii politice a filosofului Toma din Aquino (1225-1274). Teologul creștin propunea reîntoarcerea la doctrina originară a creștinismului politic: echilibrul puterilor ecleziastice și laice. Filosoful combină doctrina aristotelică holistă (omul este un animal social, care trăiește în societate=forma de asociere spontană, prin natura lucrurilor) cu doctrina Sfântului Augustin (separarea dreptului canonic ecleziastic de cel pozitiv laic). Pentru Toma din Aquino, revolta populară este întemeiată/justificată pentru că Regele nu își respectă atribuțiile, indiferent de dreptul canonic, sau de cel al Papei. În timp ce în lumea creștină papalitatea impune primordialitatea autorității spirituale asupra puterilor temporare lumești, în regate se impune o practica juridica și administrativa care să asigure autonomia puterii exercitată în virtutea principiilor laice, profane: puterea regală.
5) După Reforma religioasă din secolul XVI, autoritatea sacră a preoților este subsumată puterii politice laice. Protestantismul și revoluțiile burgheze aduc în prim plan în istorie un nou actor simbolic, care preia suveranitatea: poporul. Pentru o gestionare mai eficientă a Imperiului, puterea politică individualizată, prin Diocletian (284 – 305) a divizat în plan administrativ Imperiul Roman în anul 286 în Imperiul Roman Oriental și Imperiul Roman Occidental. Pentru o mai bună apărare a Imperiului, Constantin cel Mare (306 – 337) mută strategic capitala Imperiului la Constantinopol în 330, dar nu reușește să apere Imperiul în vest. După moartea lui Teodosie în 395, Imperiul Roman se împarte politic și formal între cei doi fii ai lui Teodosie: Arcadie primește Orientul, Honorius – Occidentul. În 476 Roma decade sub invaziile barbare și coboară din drepturile de capitală a Imperiului Occidental. Forțele Imperiale se regrupează mai târziu în Orient sub Justinian I care reunifica imperiul. În evul mediu oriental, în Bizanț sub Arcadie, se instaurează o relație de confuzie între Biserică și Stat, construită mai degrabă în zona unui echilibru relativ. Între anii 400 și 527 se poate afirma un echilibru între puterea sacră a pontifilor și cea laică a împăraților. Sub conducerea lui Justinian I, între 527 – 565, Imperiul Roman de Răsărit s-a extins până în Italia, Spania în vest și până la nord de Dunăre. Puterea laică domina categoric puterea religioasă. Biserica funcționează ca o anexă a puterii laice. Biserica legitimează și participă la consacrarea religioasă a statului. Dacă Constantin cel Mare, era doar invitat la Conciliile ecleziastice (313, Edictul de toleranta de la Milano, 321-duminica devine sărbătoare, 325 – prin Conciliu de la Niceea, creștinismul devine religie de stat), Justinian I este cel care conduce Conciliile în secolul VI. Apare cultul icoanelor cu chipul Împăratului Bizantin.
Între 565-710 se petrece o perioadă confuză întrucât instituția imperială decade în urma năvălirilor arabe succesive. în Bizanț se instaurează la putere o dinastie de guvernatori din neamul omeyazilor, (urmașii lor: abasizii, mută capitala arabă de la Damasc la Bagdad) care domină până în 712 când sunt înlăturați de Împăratul Leon I. Între 880 și 1453 – anul căderii Constantinopolului sub Mahomed II, se parcurge perioada paralelismului funcțional al celor două puteri – laică și religioasă. În secolul XIII, apare contestarea puterii religioase: intenția Împăratului de a unifica cele doua Biserici creștine (care suferiseră schisma din 1054); Împăratul urmărea să reunifice cele doua Biserici cu centrul la Roma, în acest mod încercând să-l subordoneze pe Patriarhul Constantinopolului, Papei de la Roma. Dacă în societățile occidentale, în tradiție latină, puterea militară și puterea laică se disting istoric de puterea religioasă, în contemporaneitate, în societățile islamice persistă tradiția Califatului, conform căreia puterea militară se confunda cu puterea religioasă și doar liderul religios (Ayatolahul) poate îndeplini funcția politică. Islamul ia ființă o dată cu apariția lui Mahomed, la începutul secolului VII în Arabia și se răspândește rapid în Orientul Apropiat, în nordul magrebian al Africii, până în Spania. Acțiunile lui Mahomed au creat simultan un spațiu religios și un spațiu politic ce se suprapun în așa fel încât apartenența la comunitatea credincioșilor precizează imediat și apartenența politică, iar autonomizarea gândirii politice, a spațiului public sau a societății civile este cel puțin dificilă. Această identitate nu a permis crearea unei instituții ecleziastice cu statut autonom în interiorul colectivității, islamul nu cunoaște conflictul specific occidentului, dintre puterea spirituală a Bisericii și puterea politică individualizată a principilor.
Totuși, problema succesiunii și a continuității a ridicat întrebarea cine poate fi succesorul Profetului, atâta vreme cât funcția profetică este considerată un subiect închis. Trebuia găsit personajul capabil să-și asume sarcinile militare și administrative și să îndeplinească vocația spirituală și universalistă a Islamului: pentru califi (khalifat rasul – Allah = succesorul mesagerului lui D-zeu) soluția rămâne cucerirea, prozelitismul, jihadul, războiul sfânt: acestea sunt practicile colective prin care se realizează misiunea de persuasiune religioasă, ce permite eliberarea păgânilor de credința lor idolatră și informează „oamenii cărții” (evrei și creștini) asupra cuvântului lui Allah, extinzând astfel calitatea de membru al Umma (comunitatea musulmana), rezervată inițial doar arabilor sau convertiților. În cel de-al treilea stadiu al organizării social-politice, comunitatea politică nu mai acceptă ca întreaga viața socială să se organizeze conform dorinței unui singur individ și va impune disocierea între autoritate și individul care o exercită: apare ideea instituționalizării, a transferului puterii de la persoana guvernanților la stat (ca instituție), forma instituționalizată a puterii politice. Puterea instituționalizată este rezultatul unui transfer de la individ la națiune, care devine titulara a puterii.
Drepturile omului pot fi definite, în general, ca acele drepturi care sunt inerente naturii noastre, fără de care nu putem trăi ca ființe umane. Drepturile omului și libertățile fundamentale ne permit să ne dezvoltăm și să ne utilizam deplin calitățile noastre umane, inteligența, talentul și conștiința și să ne satisfacem nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorința omului de a trăi într-o lume în care demnitatea inerentă și bunăstarea fiecărei persoane umane se vor bucura de respect și protecție. Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuală și personală, dar creează, de asemenea premizele neliniștilor sociale și politice aruncând semințele violenței și conflictului în și între societăți națiuni.
Aceasta declarație a fost proclamată într-o rezoluție a Adunării Generale la 10 decembrie 1948, ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile” privind respectul drepturilor omului. Ea cuprinde numeroase drepturi – civile, politice, economice, culturale și sociale – la care oamenii din toată lumea sunt îndreptățiți. Declarația Universală a Drepturilor Omului este, de asemenea, primul segment al Declarației Internaționale a Drepturilor Omului, care include Convenția Internațională privind Drepturile Economice, Culturale și Sociale, Convenția Drepturilor Civile și Politice și Protocolul Opțional (la ultima convenție) adoptate de Adunarea Generală în 1966.
Primele două articole din Declarația Universală evidențiază că toate ființele umane, fără distincție, se nasc libere și egale în demnitate și drepturi și enunță principiile de bază ale egalității și nediscriminării în dreptul de a se bucura de drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Următoarele 19 articole tratează drepturile civile și politice de care fiecare persoană este îndreptățită să se bucure. Acestea sunt:
– dreptul la viață, libertate și siguranța;
– libertatea de a nu fi ținut în sclavie;
– dreptul de a nu fi supus terorii, tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante;
– recunoașterea personalității juridice în fața legii;
– protecție egală în fața legii;
– dreptul la un remediu juridic, efectiv, pentru violarea propriilor drepturi;
– dreptul de a nu fi arestat, închis sau exilat arbitrar;
– dreptul la o judecată dreaptă și la o audiere publică de către un tribunal independent și imparțial;
– prezumție de nevinovăție până când vinovăția este dovedită;
– interzicerea condamnării pentru un act care nu a constituit un delict penal la momentul comiterii lui;
– libertatea de a nu fi supus amestecului în viața intimă, familie, casă sau corespondență;
– libertatea de circulație incluzând dreptul de a-și părăsi sau de a se întoarce în tara sa;
– dreptul de a cere azil;
– dreptul la o naționalitate;
– dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii;
– dreptul de a avea o proprietate;
– libertatea gândirii, conștiinței și religiei;
– libertatea de opinie și expresie;
– libertatea de adunare și asociere pașnică;
– dreptul de a participa la guvernarea unei țări;
– dreptul de acces legal la serviciile publice dintr-o țară.
Următoarele 7 articole tratează drepturile economice, sociale și culturale incluzând dreptul la:
– securitate socială;
– munca și alegere liberă;
– remunerație echitabilă, care să asigure o existență firească demnității umane;
– formarea și aderarea la sindicate;
– odihna și concedii de odihnă;
– un standard de viață adecvat sănătății și bunăstării (incluzând hrana, îmbrăcămintea, adăpostul și asistența medicală);
– ajutor social în caz de șomaj, boală, incapacitate de muncă, văduvie, vârsta înaintată sau alte situații independente de persoanele în cauză;
– protecția mamei și a copilului;
– educație: părinții având dreptul de a alege tipul de educație dorit pentru copiii lor;
– participarea la viața culturală în sânul comunității;
– protecția intereselor morale și materiale provenite din dreptul de autor al unei lucrări științifice, literare sau artistice.
În concordanță cu articolul 28, oricine este îndreptățit la o ordine socială și internațională în care drepturile sale enunțate în Declarația Universala să poată fi pe deplin realizate.
Articolul 29 spune că fiecare om are datorii față de comunitatea în care dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale este posibilă. Aceste drepturi și libertăți nu pot fi exercitate contrar scopurilor și principiilor Națiunilor Unite. Articolul final afirmă că nimic din această Declarație nu poate fi interpretat astfel ca un stat, grup sau persoană să aibă dreptul de acționa în scopul suprimării drepturilor și libertăților enunțate în Declarație.
Drepturile recunoscute de Convenție includ dreptul la muncă, la libera alegere a slujbei, la condiții sănătoase și bune de muncă, la plata egală pentru munca egală, la securitatea muncii, la odihnă. Drepturile de a forma și de a adera la sindicate, dreptul la grevă, la securitate socială incluzând și asigurarea socială sunt, de asemenea, recunoscute. Protecția și asistența trebuie asigurată familiei, cu o atenție specială acordată mamei și copilului.
Convenția declară, de asemenea dreptul fiecărui om la un standard adecvat de viața, acesta incluzând mâncare adecvată, îmbrăcăminte și adăpost. Dreptul fundamental al fiecăruia de a fi protejat împotriva foametei este în mod special recunoscut. De asemenea, fiecare are dreptul la cel mai înalt standard ce poate fi atins din punct de vedere al sănătății fizice și psihice, precum și la educație.
“Statele – părți trebuie să asigure învățământul primar, obligatoriu și gratuit, și trebuie să existe posibilitatea ca fiecăruia să-i fie permis și accesibil învățământul secundar. Trebuie ca accesul la învățământul superior să fie egal pentru toată lumea. Părinții și tutorii legali trebuie să aibă dreptul să aleagă școlile pentru copiii lor și să asigure educația lor morală și religioasă corespunzătoare”.
Oricine are dreptul să ia parte la viața culturală și să se bucure de beneficiile descoperirilor științifice. Trebuie făcute eforturi pentru a conserva, dezvolta și difuza știința și cultura. Libertatea cercetării științifice și a activității creative trebuie respectată și oricine are dreptul de a se bucura de beneficiile propriei activități de creație și cercetare. Convenția mai prevede:
– drepturile bărbaților și ale femeilor de a se căsători când împlinesc vârsta corespunzătoare și de a-și întemeia o familie pe principiul egalității în drepturi și responsabilității soților;
– dreptul fiecărui copil, fără discriminare, la măsurile necesare de protejare din partea familiei, societății și a statului și dreptul de a avea o naționalitate;
– dreptul fiecărui cetățean de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota și a fi ales, de a avea acces, în termeni generali de egalitate, la serviciile publice.
Toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite la o protecție egală din partea legii.
În 1983, Adunarea Generală a cerut recunoașterea următoarelor drepturi de bază ale populației indigene:
– să-și poarte propriul nume și să-și exprime liber propria identitate;
– să aibă statut oficial și să-și formeze propriile organizații reprezentative;
– să-și mențină în interiorul zonelor unde locuiesc structura economică tradițională și modul lor de viață; în nici un fel nu le trebuie afectat dreptul de a participa liber, în mod egal la dezvoltarea economică, socială și politică a țării;
– să-și păstreze și să-și utilizeze propria limbă, ori de cate ori este posibil, în educație și administrație;
– să se bucure de libertatea religiei și a convingerilor;
– să aibă acces la pământ și la resursele naturale luând în considerare locul pe care îl are în tradiția și aspirațiile lor;
– să-și structureze, conducă și controleze propriul sistem educațional.
În 1985, O. N. U. a înființat un fond valutar care să asigure asistența financiară pentru ca reprezentanții populațiilor indigene să se poată întâlni în grupul de lucru.
În noiembrie 1981, Adunarea Generală a adoptat și proclamat Declarația pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Intoleranță și Discriminare bazate pe Religie și Credință, după aproape 20 de ani de eforturi să se poată întâlni în grupul de lucru.
Declarația prevede printre altele, următoarele:
– fiecare om va avea dreptul de a-și alege religia și credința proprie și libertatea de a-și manifesta religia sau credința prin odoare, respectare, practică și învățătură atât singur, cât și în grup, în cadrul unei comunități, în mod privat sau public;
– nimeni nu va fi subiectul unei constrângeri care să-i atingă libertatea de a avea o religie sau o credință la alegere;
– nimeni nu va fi subiectul discriminării din partea statului, a unei instituții, a unui grup de persoane sau a unei persoane pe motiv de religie sau credință.
Declarația expune și elementele specifice care intră în cadrul libertății religiei sau credinței.
Persoana în sine este centrul activității Națiunilor Unite depuse în numele drepturilor omului, atât ca beneficiar al drepturilor proclamate cât și ca actor – cheie în realizarea lor.
Declarația Universală a Drepturilor Omului cere fiecărei persoane și fiecărui organism al societății să promoveze respectul pentru drepturile omului și să se lupte pentru recunoașterea lor universal și efectivă. Individual, în comunitatea sa și prin organizațiile neguvernamentale, fiecare persoană poate promova educația drepturilor omului, încuraja respectul acestora la nivel național și lupta pentru deplina participare a țării sale la eforturile Națiunilor Unite de a proteja la scara internațională drepturile omului. Importanța impactului pe care simplii cetățeni îl pot avea acționând împreună pentru pace și drepturile omului nu trebuie subestimat.
Pe termen lung, numai prin suportul activ al cetățenilor lumii, efortul Națiunilor Unite pentru protejarea drepturilor omului va reuși.
I. 4. Filosofia dreptului în secolul al XX-lea
Curentele pozitiviste
Curentele pozitiviste pot fi prezentate dintr-un dublu punct de vedere. Pe de o parte sunt cele mai restrictive în ceea ce privește filosofia dreptului; fidele concepțiilor lui Auguste Compte, ele consideră a fi inutilă orice activitate a spiritului ce încearcă să depășească observația simplă a fenomenelor și a relațiilor dintre ele. Pe de altă parte, ele reprezintă atitudinea majorității juriștilor în epoca contemporană. Această atitudine, care se prefigura deja la Thomas Hobbes (1588 – 1679), s-a format în cursul sec. XIX. Până la revoluția franceză, juriștii în general, inițial în elementul unei filosofii în acord intim cu credința creștină, nu prea puneau la îndoială faptul că dreptul pozitiv își găsește fundamentul într-un drept material care putea fi degajat prin intermediul rațiunii. Deși noțiunea de drept natural era înțeleasă în sensuri foarte diferite, totuși degaja sentimentul că fundamentul dreptului era cunoscut suficient juriștilor. Climatul filosofic al secolului XIX și-a pus amprenta asupra gândirii juridice în sensul pozitivismului. După adoptarea Codului lui Napoleon rolul juristului se mărginea la explicarea textelor normative, considerate a fi în epocă suma înțelepciunii și al căror respect religios era o condiție indispensabilă a securității la care aspira societatea franceză după Revoluție. Această școală, numită "exegetică", nu respingea dreptul natural, considerând dimpotrivă, că el este exprimat perfect de codurile în vigoare, ci doar excludea critica legii pozitive. Pozitivismul s-a impus prin acțiunea convergentă a mai multor factori. Cel mai manifest este pozitivismul filosofic: progresul științific arată că numai observarea fenomenelor ce au loc în timp și spațiu e valabilă, orice altă metodă și mai ales cea a metafizicienilor este sterilă. Aplicată dreptului, aceasta viziune condamnă orice căutare a unui drept natural, cei ce s-au angajat pe calea speculațiilor metafizice au ajuns să susțină teze contradictorii. Dimpotrivă, legislațiile pozitive sunt fenomene ce au loc în timp și spațiu; ele pot fi observate și studiate. Influența criticismului Kantian e evidentă. Nu putem cunoaște lucrurile în ele însele, nu atingem decât fenomenele. A deduce regulile de drept prin natura omului și a lucrurilor ar presupune ca noi cunoaștem aceasta natură și locul omului în univers. Dar acest lucru este imposibil. Astfel, ideile lui Kant au justificat critic pozitivismul filosofic.
În timp ce Franța era dominata de exegeză, Germania se dedica "Scolii istorice". Aceasta era o reacție la codificările particulare începute în Prusia și Austria după exemplul francez. Potrivit Scolii istorice, dreptul nu e opera rațiunii, așa cum a crezut în mod facil "Școala dreptului natural și al ginților" în secolele XVII, XVIII, ci e produsul spontan și mai degrabă inconștient, al spiritului popular (Volksgeists). Sub influența climatului pozitivist studiile istorice întreprinse în secolul XIX demonstrează variațiunile și divergențele sistemelor juridice în timp și spațiu. Codificarea e contraindicată deoarece ea paralizează evoluția dreptului, cu atât mai mult nu se pune problema de a găsi pe cale deductivă un drept natural valabil pentru toate timpurile și în toate locurile. Singurul obiect posibil al științei dreptului este studiul sistemelor așa cum se prezintă ele în evoluția lor. Școala sociologică își aduce concursul acestei orientări la sfârșitul secolului XIX. "Faptul social își are explicația în societate și trebuie studiat ca un lucru" prin metoda observației. Dreptul este în primul rând un fapt social, ca și celelalte, el trebuie studiat prin observarea vieții sociale; ori această observație, mai ales cea etnologică arata că societățile sunt profund diferențiate. Trebuie să studiem sistemele juridice pozitive și nu să construim apriori un drept cu valoare universală. La sfârșitul secolului XIX, îmbătrânirea codurilor în Franța, în fata consecințelor economice și sociale ale revoluției industriale a pus sub semnul întrebării virtuțile Scolii exegetice. Noutatea problemelor ce începuseră să apară în domeniul responsabilității civile, al relațiilor de cutumă, al transporturilor și asigurărilor, raritatea și insuficiența textelor legale îi obligau pe juriști să reducă metoda lor, mărginită de mult timp, la analiza gramaticală a legilor. Chiar și în țările ce aparțin sistemului "Common Law", lipsite de o codificare generală, rapiditatea cu care evolua societatea depășea posibilitățile de adaptare ale dreptului jurisprudențial, frânate de forța obligatorie a precedentului. Cea mai influentă lucrare în epocă, aparține juristului francez Fr. Geny: "Metoda de interpretare și izvoare în dreptul privat pozitiv" (1899), ce constata și explica sfârșitul epocii exegetice. A 2-a lucrare "Știința și tehnica în dreptul privat pozitiv" (1913-1924) a fost înțeleasă ca o invitație adresată juriștilor de a lărgi sursele formale ale dreptului adăugând jurisprudența legii. Pozitivismul era încă adânc înrădăcinat în spiritul vremii și n-a putut fi depășit. Deși pozitivismul juridic se mărginește la studiul sistemelor existente, aceasta atitudine nu-l dispensează de nevoia unei filosofii care să-l justifice și să-l întemeieze. Prima orientare care apare pe această cale este voluntarismul.
Pozitivismul s-a aliat din instinct cu tradiția voluntaristă pentru care fenomenul juridic se reduce la actele de voință ale guvernanților: dreptul pozitiv este cel impus printr-un act de voință situat în timp și spațiu, fie că este vorba de voința unilaterală a principelui sau de acordul de voință a celor care fac legile. Încă din zorii filosofiei occidentale, sofiștii greci au considerat legile pozitive ca o creație artificială a cetății: diversitatea legilor va rămâne în ochii scepticilor semnul caracterului lor convențional. Voluntarismul se regăsește la epicurieni, care văd fundamentul moralei și al dreptului în plăcere și în interes și mai apoi la juriștii romani. Legiștii evului mediu continuă tradiția afirmând: "Si veut le roi, il veut la loi". Pentru teologii occidentali ca Duns Scot, voința e facultatea primară a omului și a lui Dumnezeu, regulile morale sunt cele pe care rațiunea umană pretinde că le-a descoperit. Astfel, se consideră că legile umane sunt acte de aplicare a "legilor divine", concepție care ilustra o ierarhie a voințelor. Th. Hobbes este cel care va fonda pozitivismul voluntarist modern. Pentru el, legea naturii se reduce la conservarea vieții și respectarea contractelor. Restul e voința statutului, indispensabilă pentru a împiedica războiul tuturor împotriva tuturor, după cum o demonstrează luptele politice ale epocii sale. "Not rightness, but authority makes the law". Chiar și școala dreptului natural și a ginților e tributară voluntarismului. În ciuda inspirației sale raționaliste, ea ajunge la un voluntarism moral: pentru Grotius (1583-1645) o acțiune e intrinsec rea pentru ca ea este interzisă de Dumnezeu. Dar formula cea mai influentă a voluntarismului e data de J. J. Rousseau (1712-1778). Doctrina contractului social pregătea o explicație voluntaristă a legii: aceasta era expresia voinței generale. Formula va fi reluată în Declarația drepturilor omului, pentru semnificația sa politică, mai ales. Hegel a afirmat practic, supremația voinței statului. În Anglia a apărut, sub influența ideilor lui Hobbes, Bertrain, celebra "analytical school" a lui Austin, pentru care legile sunt comandamente, porunci, rolul juristului constă în a analiza. Expresia cea mai energică a voluntarismului aparține juristului german Rudolf von Ihering (1818-1892). Trăind într-o epoca în care țara sa și-a realizat prin lupte crâncene unitatea, acesta a susținut că dreptul este obiectul unei lupte, regimul de drept este politica forței. Pentru partizanii voluntarismului este importantă distincția între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie. A refuza dreptul, existența statului de drept, pentru că nu e conform cu idealul conducătorului, denotă confuzia spirituală. Critica e exterioară fenomenului juridic; ea nu se poate face decât de pe pozițiile moralei sau ale politicului. Respectarea diferită dintre dreptul existent și cel care ar putea sau ar trebui să fie, îl dispensează pe jurist de a se mai aventura în domeniul nesigur al judecății de valoare, al chestiunilor referitoare la fundamentul și scopul dreptului. Aceste probleme cad în sarcina moralistului, a filozofului sau a sociologului. Pozitivismul încearcă să elimine din obiectul dreptului speculațiile asupra a ceea ce trebuie voluntarismul și-a pierdut mult din influența în epoca contemporană. Două reproșuri principale îi sunt adresate:
1 – reduce fenomenul juridic la drept impus de stat. Au fost observate încă de la începutul secolului manifestări ale vieții juridice în afara cadrului etatic. Consecințele economice și sociale ale revoluției industriale au creat nevoi juridice noi și urgente pe care legiuitorul nu a fost în măsura să le satisfacă – contractele tip, convențiile colective, uzanțele comerciale, practicile notariale au fost cele ce au dat soluții. De fapt, dintotdeauna, târgurile, corporațiile, bisericile au avut dreptul lor propriu ca orice societate organizată. Ostilitatea revoluției franceze față de corpurile intermediare, exaltarea sentimentului național, substituirea voinței legii celei a monarhului, influența filozofiei lui Hegel au putut crea iluzia suficienței unui drept redus la voluntarism etatic. Dreptul roman clasic al jurisprudențelor, sursa directă sau indirectă a tuturor sistemelor juridice occidentale nu era deloc expresia voinței unui legiuitor. Să mai adăugam la aceasta rolul pe care îl are cutuma în orice fază de evoluție a dreptului. Aceste observații pun sub semnul întrebării și rolul atribuirii sancțiunii de către voluntariști. Mulți se îndoiesc de existența unui drept internațional pe motivul absenței sancțiunii (sub influenta școlii lui Austin). Majoritatea juriștilor, deși rețin caracterul neorganizat al sancțiunii în codul dreptului internațional, nu au dubii față de existența acestuia. Și în dreptul constituțional sancțiunea, fie lipsește, fie e mai puțin coercitivă. Aplicată rigid în această concepție voluntaristă nici sancțiunea nu ar fi sancțiune juridică decât dacă ar fi la rândul ei sancționată, de aici rezulta o regresie la infinit. Un alt argument rezultă din doctrina modernă a statului de drept – considerând că statul e el însuși supus dreptului. Dacă e așa, atunci cum ar putea fi el sursa exclusivă a dreptului?
2 – iluzia ca actul de voința ar fi entitate independenta, putând fi considerat ca un dat brut. Vico observa ca autoritatea nu poate fi separata de rațiune. Ihering reflecta ca orice voința e ghidata, presupune un scop și îl considera pe acesta cheia formarii dreptului. Astfel fără a se confunda, voința e legată de inteligenta. Juristul ar putea oare să ignore opera intelectuala a legiuitorului legată de expresia voinței sale? Ar fi un lucru imposibil. în exercitarea cotidiana a meseriei sale, juristul trebuie să aplice un set de propoziții generale unei varietăți de cazuri concrete prezente în viața pentru a determina incidenta unei formule la un caz particular, trebuie să degajam scopul pe care autorul și-l propune. Acest demers ne conduce pe terenul ideilor; legiuitorul exprima foarte rar scopul pe care și-l propune, temându-se în general de discutarea formelor sale în funcție de acest scop.
I. 3. Dreptul și statul – noțiuni principale ale filosofiei dreptului
Acest atac la adresa voluntarismului atinge în același timp și pozitivismul. Dreptul pozitiv care e conceput ca un comandament este, fără îndoiala, un fenomen observabil în timp și spațiu. Dar este, înainte de toate, un fenomen uman, și încă unul specific caci este un act de gândire. Înregistrarea sa ca un eveniment material nu îl epuizează; o gândire poate fi superficiala sau profunda, ampla sau îngusta, coerenta sau nesigura, mai multe sau mai puține presupuneri de valoare inegala. Cunoașterea acestei gândiri conduce inevitabil la reliefarea punctelor sale slabe sau tari și la organizarea ei pentru ca viața dreptului are nevoie de o gândire organizata. Leon Duguit e unul dintre cei mai importanți juriști care au încercat disocierea pozitivismului și a voluntarismului. Duguit respinge în primul rând ceea ce el numește metafizica. El dorește, înainte de toate, să debaraseze dreptul de abstracțiunile care-l deturnează pe jurist de la constatarea realităților autentice. E o atitudine pozitivista. Dar Duguit e în același timp profund antivoluntarist. El se revolta împotriva noțiunii de putere publica, deoarece, ideea ca, voința guvernanților trebuie să se impună, pare ca ruinează dreptul așa cum îl concepe el. Duguit susține ca supremația unei voințe asupra alteia e o noțiune metafizica implicând o ierarhie a persoanelor și a valorilor ce trebuie exclusa dintr-o disciplina pozitiva. Voința generala se poate impune, dar cu condiția ca ea să fie legitima, adică conforma cu dreptul obiectiv și cu morala politica. Statul e doar un aparat de gestionare a serviciilor publice însărcinat cu realizarea solidarității sociale. Antivoluntarismul îl va împinge pe Duguit să conteste și noțiunea de drept subiectiv ce atribuie voinței individuale o putere aproape mistica – metafizica. Dar dacă dreptul nu este ceea ce doresc guvernanții, atunci ce este? Duguit cere guvernanților să respecte "dreptul obiectiv", adică cere să existe independent de voința lor. Stabilitatea acestui drept s-ar face prin constatarea să sociologica și ar fi constituit din ceea ce "masa spiritelor" dorește să impună printr-o reacție socială organizata. Dar doctrina "faptului social" pe care se fondează sociologia nu depășește doar voluntarismul, ci și pozitivismul de care Duguit se simte legat. Duguit a respins mai ales noțiunea de "conștiința colectiva" – considerata de sociologi ca fiind cheia disciplinelor. Dar s-a oprit la sentimentul de justiție ca sursa a dreptului – și aceea fiind mai curând o noțiune apropriată de metafizica, depășind cadrul pozitivismului. Termenul de formalism e susceptibil de mai multe accepțiuni. în sens larg se aplica ipoteza celor care definesc fenomenul juridic prin caracteristici exterioare observabile; mai concret e vorba despre identificarea regimului de drept în voința statului. Putem califica drept formaliste "Școala exegetica" în Franța ca și "Școala analitica" anglo-americana. E suficient să desprindem ceea ce a voit legiuitorul și să exprimăm aceasta în concepte riguroase; conținutul voinței legiuitorului contează mai puțin. În sens restrâns, formalismul și-a găsit expresia cea mai explicită în normativismul lui H. Kelsen, care dorește să surprindă juridicul în ceea ce are el specific, formal, în teoria pură a dreptului. Nu trebuie să confundăm juridicul cu politicul, socialul, morala – ce constituie materia sa – dar ale căror variații neîncetate demonstrează că ele sunt doar obiectul opiniilor sau sentimentelor în timp ce juridicul – păstrându-si natura proprie – poate fi obiectul unei științe. Ceea ce caracterizează dreptul este caracterul sau normativ, dreptul prescrie (ca logica sau gramatica, morala), în timp ce științele naturale descriu și explică. Normele juridice sunt diferite de cele morale (cele ale logicii și gramaticii sunt destul de specifice) pentru că primele sunt ipotetice și heteronome, iar ultimele sunt categorice și autonome. Sunt ipotetice pentru că impun o anumită condiție ( abține-te de la cutare act dacă vrei un anumit rezultat) și sunt heteronome pentru ca sunt impuse din afara individului. Ca ordini sociale normative, morala și dreptul nu diferă esențial nici în conținut nici în geneză (pot fi instituite prin cutumă sau prin edictarea lor de un întemeietor).
Ambele aplică "principiul de retribuție", fiind înzestrate cu sancțiuni. Dar numai sancțiunea juridică e una veritabilă, ordinea juridică e coercitivă, iar coerciția are un caracter organizat. Validitatea unei norme își află fundamentul într-o normă superioară și la rândul ei aceasta își are în altă norma superioara ei. Pentru H. Kelsen ordinea juridică e un edificiu de mai multe etaje suprapuse. Edificiul se sfârșește cu o normă supremă care e baza întregii ordini juridice. Astfel, la nivelul cel mai de jos stă actul de constrângere exercitat împotriva celor care încalcă legea; validitatea lui are ca sursă decizia judecătorului; validitatea judecătorului provine din competent (autoritatea) cu care a fost investit prin legile de organizare judecătorești. Această lege se fondează în legi speciale, acestea în legi generale, iar legile generale în Constituție – Constituția este norma fundamental pentru că nu mai are deasupra ei nici o norma pozitivă. Concepția formalistă care stă la baza ideilor lui H. Kelsen este ilustrată foarte bine de observația sa esențială potrivit căreia normele editate de o autoritate juridică nu sunt adevărate sau false ci numai valabile sau nevalabile, deoarece ele nu descriu și nici nu explică realitatea (Sein) ci doar prescriu, impun o conduită (Sollen). Pentru ca o normă sa fie juridică se cere ca aceasta să îndeplinească doua condiții esențiale: validitate și eficacitate. O normă care nu mai e respectată își pierde validitatea (desuetudine). Pe de altă parte un act de constrângere dacă e lipsit de validitate nu devine drept. Dreptul nu poate exista fără forță, dar nu este identic cu aceasta. Doctrina lui H. Kelsen e pozitivistă prin faptul că își interzice să critice dreptul existent în numele diferitelor judecăți de valoare. Doctrina formalistă a exercitat o mare influență prin rigoarea și finețea analizelor sale. Ea s-a lovit, totuși, de o opoziție tenace. Majoritatea juriștilor nu recunosc în acest tablou imaginea a ceea ce face. O "știință a dreptului" care își interzice orice considerație asupra conținutului normelor se reduce la un studiu al conexiunilor logice, care nu reușesc să surprindă viața dreptului. Multe din problemele care ii preocupă pe juriști sunt declarate de H. Kelsen străine științei dreptului și exilate în domeniul politicii juridice. Dreptul reglementează raporturi sociale caracterizate de factori economici, morali, psihologici. Este oare posibil să facem abstracție de conținutul dreptului dacă vrem să înțelegem ce este el? Mulți se îndoiesc și reușesc să găsească diverse puncte slabe doctrinei. Unul dintre acestea s-ar găsi în domeniul interpretării juridice – adică al aplicării regulilor generale la cazuri speciale – ceea ce constituie activitatea cotidiană a juristului. Aceasta operațiune e delegată de H. Kelsen politicianului sau moralistului și ignorată ca fiind instrument de lucru pentru jurist. Norma este un cadru deschis mai multor posibilități. Dacă prin interpretare înțelegem determinarea sensului normei atunci rezultatul nu poate fi decât constatarea diverselor moduri de a umple acest cadru în încercarea de a-i oferi un conținut. Un comentariu științific – zice H. Kelsen – trebuie să se mărginească la indicarea interpretărilor posibile ale unei norme. Nu putem decide care dintre ele este singura corectă sau singura justă. Aceasta decizie e un act de voință ce incumba organului competent să aplice norma. Un alt punct slab al doctrinei lui H. Kelsen îl reprezintă noțiunea de normă fundamentală. Aceasta ar avea un caracter ipotetic. Validitatea ei nu s-ar mai sprijini pe o alta normă superioară, ci ar ține de conținutul ei "ca o normă de drept natural". Astfel H. Kelsen a atins limitele ultime ale pozitivismului în încercarea sa de a fonda o teorie pură a dreptului, neputând dezlega misterul esențial al dreptului care ține de trecutul sau. Juriștii nu pot face abstracție de realitățile sociale pe care dreptul este chemat să le organizeze și a căror natură nu poate să nu se reflecteze în natura dreptului. În contrast complet cu formalismul normativist, orientarea sociologică va vedea în drept, esențialmente, o constatare a realităților sociale. Ideea ca dreptul este un fenomen social care se cuvine constatat ca și celelalte, are o istorie îndelungată. Observând diversitatea constituțiilor existente în vremea sa, Aristotel remarcă că legile nu sunt aceleași în Persia și Atena. După Montaigne și Pascal, Montesquieu afirmă că diferențele geografice și sociale antrenează obligatoriu diversitatea legilor. Concluzia era că dreptul unei societăți va depinde de caracteristicile acesteia. Școala istorică, care s-a dezvoltat la începutul secolului XIX, a pregătit calea orientării sociologice. Reprezentanții acestei școli plecau de la ideea că dreptul nu este nicidecum o creație deliberată, ci se formează spontan, inconștient pe calea primordială a cutumei. Juristul intervine atunci când viața socială se complică și reclamă o anumită organizare a dreptului spontan. Dar rolul său se mărginește la a organiza o materie pe care n-a creat-o. Dreptul spontan este o creație a spiritului popular (volksgeist), la fel de natural ca și limba sa. O legislație care va merge împotriva sa va rămâne litera moartă. Dar, chiar și o legislație care-l va consacra e mult păgubitoare, căci ea riscă să împiedice evoluția acestui drept. Reprezentanții cei mai cunoscuți ai acestei școli – Savigny, Hugo, Puchta – s-au opus celor care preconizau o codificare a dreptului german după modelul dreptului francez. Obiectivul școlii era de a determina, în numele istoriei, obiectul de lucru al dreptului și de-al pune în gardă pe legiuitor față de intervențiile intempestive. Remarcăm că, dacă dreptul se formează spontan și nu deliberat, atunci devine dificil să găsim în el o organizare raționala. Totuși, școala istorică a impus o teză fundamentală: dreptul se prezintă ca un fenomen social spontan.
Deși e prefigurată de autori ca Hume, Compte, ea își va găsi expresia cea mai importantă în operele lui E. Durkheim – "Diviziunea socială a muncii" (1893), "Regulile metode sociologice" (1893). În aceste opere apar trei teme majore, ce impun o concepție nouă asupra dreptului:
1. – fiind un fapt social, dreptul trebuie tratat ca un lucru, adică studiat prin metoda observației, care și-a dovedit valabilitatea în științele naturii;
2. – "presiunea socială" e cauza determinantă a ansamblului fenomenelor umane, fie că e vorba de limbaj, de artă sau de gândire, la fel de bine ca de morală, religie sau drept. Iluzia că aceste fenomene sunt opera deliberată a indivizilor trebuie eliminată. Ele ne sunt impuse de forțe din fața cărora nu putem scăpa.
3. – gândirea și reprezentările care însoțesc fenomenele umane sunt colective și exprimă o "conștiință colectivă". Această noțiune a rămas ambiguă chiar și la Durkheim și a generat nenumărate discuții.
Aplicate dreptului, aceste susțineri generează următoarele teze:
a) Fenomenul juridic principal este cutuma, al cărui caracter social e cel mai manifest, datorită formării sale spontane.
b) Legea apare mai direct, ca un fapt social, deoarece ea este o opera voluntară, dar obiectivul autorilor săi trebuie de "a citi" în faptele sociale regulile pe care le vor consacra. Dacă legiuitorul sau judecătorul se îndepărtează de aceasta directivă, el va face o operă efemeră, intervenția sa nu va rezista curentului social profund. Legiuitorul devine, din perspective școlii sociologice un fel de "inginer social".
c) Activitatea legiuitorului și a judecătorilor este, la rândul său, un fenomen social. El rezultă din presiunea socială asupra conștiinței autorilor legilor și ale sentințelor. Prin ele se exprimă "conștiința colectivă". Soluțiile legislative și judiciare suportă influențe morale, politice, emoționale ale mediului social în care se formează.
d) Dreptul, fiind un produs al conștiinței colective, este legat de societate. Nu numai că dreptul e generat de societate, dar se poate spune că orice societate generează un drept.
Școala sociologică s-a impus într-o epocă în care juriștii au început să-și pună tot mai acut probleme de metodă din cauza îmbătrânirii dreptului în vigoare în raport cu evoluția economiei. Noutățile apărute în jurisprudență în ultimele decenii ale secolului XIX reclamau reînnoirea metodei de cercetare. La începutul secolului XX, doi juriști au exercitat o mare influență asupra spiritelor: Duguit și Hanrion. Pentru Hanrion raporturile sociale constituie "materia țesutului social". Nu putem să reglăm aceste raporturi fără să cunoaștem acest țesut. Cea mai importantă contribuție e sa rămână teoria instituției. Ea a fost formulată ca reacție împotriva atomismului individualist ce tindea să explice totul prin contracte și prin rolul voințelor individuale. Această teorie afirma în acord cu sociologia predominanța factorului colectiv. Viața socială generează necesități care se traduc prin instituții ale căror structuri sunt independente de voințele individuale.
La fel ca și Duguit, Hanrion nu este un adept fără rezerve al școlii sociologice. El nu a cerut sociologiei decât un ajutor fără să îmbrățișeze ideea de conștiință colectivă. Lui Hanrion i s-a reproșat că a utilizat tendințele sociale fără să le judece. Hanrion nu contesta rolul inițiativelor individuale în organizarea instituțiilor, ci cere doar ajutorul sociologiei pentru a determina scopurile acestei instituții. El nu face din jurist un simplu observator al faptelor sociale.
Mulți juriști au reproșat metodei sociologice faptul că se înclina în fața faptelor excluzând căutarea oricărui ideal de organizare socială. Metoda sociologică și-a găsit un nou promotor în persoana lui G. Gurvitch care a dezvoltat teza centrală a școlii sociologice potrivit căreia dreptul este un produs spontan al vieții sociale. Intervenția statului se reduce, după el, la o "procedură tehnică" de constatare a acestui drept spontan.
Dreptul constatat de stat nu-i decât o parte minimă a fenomenului juridic, "un mic lac într-o mare". Fenomenul juridic înglobează în realitate toate regulile de acțiune generate de diferitele societăți aflate la nivel infrastatal sau suprastatal.
Dar nici G. Gurvitch nu poate accepta ca dreptul să se reducă la o pură constatare a faptelor, să-și refuze afirmarea unui ideal sau pur și simplu un scop de atins. Soluția lui G. Gurvitch este una originală. El încearcă să găsească elementul ideal și normativ al dreptului în chiar realitatea socială, servindu-se în demonstrația sa de noțiunea de "fapt normativ" (reprezintă fapte sociale care sunt surse ale normelor). Teoria faptului normativ afirmă că norma se regăsește în întregime în fapt. Aceasta noțiune nu este în afara criticii. Ea reprezintă o contradicție în termeni: un fapt nu este o normă.
În concepția lui G. Gurvitch se simte influența lui E. Durkheim după care moravurile și regulile de politețe nu diferă esențialmente de regulile de drept. Primele constituie chiar "dreptul neorganizat", adică stratul cel mai profund al realității juridice.
G. Gurvitch recunoaște faptul că statul are monopolul constrângerii necondiționate dar acest monopol nu înseamnă că dreptul statului îmbracă caractere specifice. Totuși aceasta concepție ignoră elementul deliberat în elaborarea dreptului. Pozitivismul clasic vedea în drept o creație exclusiv voluntară; școala sociologică la cealaltă extremă, neagă orice element de acest gen.
4. Influențele școlii sociologice asupra concepției dreptului. Rolul cutumei
Influența școlii sociologice asupra concepției de drept la juriști a rămas relativă. Mai întâi trebuie discutată concepția asupra rolului cutumei. Aceasta are o importanță în descreștere în evoluția dreptului. Ea a avut un loc important în societățile mai puțin evoluate. Complexitatea noilor relații sociale, rapiditatea cu care s-au dezvoltat au solicitat o intervenție din ce în ce mai accentuată a statului în elaborarea dreptului. Această intervenție pune în discuție existența cutumei ca izvor de drept în societatea contemporană.
Cutuma va fi aplicată de către instanță numai în măsura conformității sale cu dreptul sancționat de stat sau cu principiile generale ale acestui drept. Ea nu ar putea pretinde aplicarea sa cu titlu de izvor de drept autonom decât în ziua în care un tribunal ar face-o să prevaleze în dauna unei legi exprese, ceea ce este exclus în starea actuală a lucrurilor. Unii autori au susținut că un asemenea rezultat este totuși atins efectiv prin interpretările tendențioase ale legilor estimate ca fiind mai bune decât cutuma stabilită; dar atunci decizia este luată de judecător în virtutea unei aprecieri raționale, decizia aparține în acest caz unui organ al statului și problema se reduce la raportul dintre lege și jurisprudență. Din momentul în care statul și-a asumat sarcina legiferării și a ajuns să dispună de forța necesară pentru a-și face respectată voința, un izvor de drept precum este cutuma nu poate să existe decât dacă are consimțământul său implicit sau expres. Iluzia apare din faptul că cutuma când este confirmată de legiuitor sau de tribunale apare ca având dinainte valoare de drept; dar când ea e respinsă de aceleași organe se va considera că ea nu a avut niciodată o astfel de valoare.
În fapt, mai ales în dreptul civil, uzanțele relevă probleme și sugerează soluții posibile chiar prealabile. Dar nu putem să le conferim o importanță mai mare.
"Lectura" dreptului în fapte metoda sociologica își dovedește valabilitatea în alta privința: dreptul "deliberat" impus de legiuitor nu are valoare și durată decât în măsura în care el consacră ceea ce faptul social exprimă. Această "lectură" a dreptului în fapte este, fără îndoială, aspectul cel mai original al metodei.
Ea exprimă un adevăr care apare astăzi ca esențial: faptele sunt cele care dictează dreptul și există suficiente experiențe care nu pot fi ignorate. Faptele dictează schimbarea regimului legal. Totuși observarea faptelor nu indică întotdeauna soluții la problemele care apar.
Fenomenul receptării unui sistem juridic într-o țară care îl împrumută de la alta (ex. a dreptului roman în Germania, a dreptului elvețian în Turcia, a sistemelor europene "grefate" pe dreptul musulman sau hindus) dovedește ca în ciuda unor adaptări mai dificile aceasta receptare nu e incompatibilă, așa cum o vedea de exemplu Montesquieu.
Structura și majoritatea soluțiilor ce au rezultat în urma receptării noului sistem juridic au rezistat și au sfârșit prin a se impune. Concluzia este că între indicațiile ce se desprind în urma observării faptelor și regulilor ce vor fi formulate nu există un determinism strict. Există probleme nou apărute în fața cărora spiritele se găsesc divizate și care nu dau prin ele însele nici o indicație obiectivă de soluționare: de exemplu criza locuințelor după primul război mondial. Problema nu e neapărat dacă există în fapte o tendință ce semnifica un răspuns la o problemă, ci dacă aceasta tendință trebuie să fie încurajată de legiuitor. Întreaga evoluție a dreptului muncii a pus aceeași problemă. Tendința de a stipula garanții împotriva deprecierii monetare (indexarea) este un fapt. Trebuie ea încurajată validând aceste clauze sau ele trebuie anulate datorită faptului că ele contribuie la deprecierea monetară? Opțiunile sunt divizate: salariații protestează împotriva condițiilor ce le sunt impuse, apărătorii monedei denunță clauze generatoare de inflație.
Rolul legiuitorului nu se limitează la simpla constatare a faptelor sociale. "Lectura" acestora este urmată de alegerea tendinței sociale ce trebuie consacrată, ceea ce implică inevitabil o judecată de valoare. Protecția salariaților reprimați a apărut mai urgentă decât avantajarea liberei concurente.
Există, desigur, reprezentări sociale ce se manifestă cu o asemenea putere încât nu este practic alternativă pentru legiuitor. Forma republicană de guvernământ, de exemplu, corespunde unei opinii atât de ferme a majorității populației romanești încât soluția s-a impus de la sine.
Din păcate majoritatea chestiunilor sociale îi divizează pe oameni în funcție de opinii și interese.
Judecata de valoare pe care o face legiuitorul depinde de considerații sociale: care sunt interesele cele mai demne de protejat? Care e curentul social cel mai profund și a cărui ignorare ar conduce mai devreme sau mai târziu la conflicte ireductibile? În felul acesta legiuitorul depășește observația pură și simplă a faptelor recurgând la o analiză a societății și a scopurilor pe care aceasta trebuie să și le asume.
Fapt social și drept deliberat. Dreptul nu e doar un fapt social, ci și un act de voință. Școala sociologică ne asigură că deciziile legiuitorilor și ale judecătorilor sunt fapte sociale care trebuie studiate prin prisma cauzelor sociale care le generează. Dar aceasta considerație nu ne împiedica să vedem în ele în același timp acte deliberate. Faptul ca mariajul este un fenomen social, verificând anumite constante statistice, nu demonstrează că mariajul lui X nu este un act voluntar. Regăsim aici problema libertății. E neîndoielnic că libertatea noastră se exercită într-un câmp mult mai restrâns decât ne apare nouă din cauza influențelor sociale ce se exercită asupra noastră.
Dar noi nu suferim pasiv aceste influențe. Le judecăm și le cercetăm în ce măsură este posibil să le încurajăm sau să luptam împotriva lor.
Experiența juridică ilustrează afirmarea constantă a factorului voluntar în cadrul dreptului. Pozitivismul chiar a văzut în acest factor esența fenomenului juridic. Ihering considera că dreptul e obiectul unei lupte. O asemenea luptă, oricare ar fi cauzele sale sociale, implica o voință, determinarea unui scop, căutarea mijloacelor pentru a-l atinge.
Dreptul modern se confruntă cu o multitudine de probleme noi a căror evoluție e rapidă; trebuie să le constatăm, să imaginam soluții, să luăm parte la luptă. Dacă un voluntarism pur nu e acceptabil, un sociologism exclusiv nu este mai dezirabil.
Sociologia a accentuat în mod pozitiv că dreptul nu se confundă cu voința arbitrară a unui legiuitor. Dar ea nu ne poate împiedica să recunoaștem rolul inițiativei în elaborarea dreptului. Ca orice act uman, aceasta elaborare implică exercițiul inteligenței și intervenția voinței.
Școala sociologică a accentuat legătura dintre drept și societate. Ea consideră că orice societate generează un drept propriu; juriștii se ocupă exclusiv de dreptul edictat de stat și au în general impresia că "dreptul" unei asociații sau al unui club este un lucru minor iar cel al unei bande de răufăcători nici nu merită numele de drept. Există un anumit consens în a recunoaște că doar statul dispune de "constrângere necondiționată". Celelalte grupuri sociale recurg în ultima instanță la excluderea membrilor recalcitranți. Astfel, avem excomunicarea în dreptul canonic, războiul în dreptul internațional, descalificarea în mediul de afaceri al celui care nu respectă regulile. Altfel spus, societatea retrage beneficiul vieții sociale celui care nu vrea să se plieze exigențelor sale. Cei mai mulți autori ezită totuși să considere acest tip de sancțiune ca fiind echivalentă celei de care dispune statul.
Sancțiunea socială este imperfectă prin caracterul său radical, punând capăt vieții sociale a individului recalcitrant. Mai potrivită este sancțiunea statului, îndeosebi cea civilă ce oferă creanțierului exact ceea ce îi este datorat prin urmărirea bunului debitorului. Astfel, ordinea socială este restabilită în loc să fie ruptă, fără să mai punem la socoteală că amenințarea excluderii intimidează în mod inegal pe cei puternici și pe cei slabi. Ajungem astfel la ideea că dreptul edictat de stat are un caracter specific, el este drept prin excelență, regulile de organizare ale celorlalte grupuri sociale participă doar la noțiunea de drept.
Mișcarea sociologică și-a găsit o largă audiență la juriștii din SUA. Sociologicul, jurisprudența a câștigat ansamblul spiritelor în perioada dintre cele doua războaie. Punctul de plecare al acestui curent a fost protestul împotriva "jurisprudenței conceptelor" (Holmes, The path of the law, 1897). Dreptul nu consistă în deducția logică a soluțiilor plecând de la principii date ca apriori, trebuie ca juriștii să caute rezultatele socialmente utile "punând în balanța" interesele părților (balancing of interests) aceasta este și așa numita Interessenjurisprudenz dezvoltată în Germania. Această mișcare a afirmat că rolul juristului este mai ales acela de a prevedea, anticipa deciziile ce urmează să vină de la legiuitor sau judecător, în funcție de datele sociologice privind în același timp problemele ce trebuiesc rezolvate dar și psihologia celor care le rezolvă.
Numele lui Holmes a rămas legat de această orientare ce exprimă prestigiul științelor observației. Mișcarea a sedus multe spirite susținând că problema dreptului se pune de asemeni și pentru cei care decid, fie ei legiuitori sau judecători. Acțiunea legislativă și judiciară poate contribui la obținerea unor rezultate sociale definite. Aceasta idee a fost preluată de autorii marxiști ce au definit dreptul ca pe un mijloc folosit în vederea atingerii unui scop (Visinski). Marxistii ajung la un punct de vedere tehnologic. Numai că alegerea unui scop și justificarea sa eventuală depășesc metoda observației.
Școala sociologica a pus în lumină legăturile dintre drept și viața socială. Dezvoltarea studierii jurisprudenței la începutul secolului XX a fost urmarea răspândirii influenței acestei școli. Jurisprudența relevă chestiunile aduse spontan în fața tribunalelor de către părțile în litigiu, chestiuni ce exprimă prevederile efective ale vieții sociale pe care dreptul trebuie să le rezolve, dar și soluțiile instanțelor care scot la lumină interesele aflate în joc. Dar metoda sociologică își are limitele sale. Ca și pozitivismul, ea respinge critica dreptului existent în afara dreptului, nevăzând în ea decât exprimarea unor opinii individuale. Iar critica – adică demersul oricărui jurist care căuta o soluție mai adecvată – este făcută cu sentimentul că va exprima un drept mai adevărat, mai just. Din perspectiva ei dreptul este ceea ce trebuie să fie.
Desigur, dreptul este impus, el are un caracter pozitiv, dar nu rezolvăm problema eliminând unul din termenii săi – în cazul metodei sociologice – reducând dreptul la constatarea faptelor. E. Durkheim însuși a distins în viața socială fapte normale și fapte patologice, celelalte combătute. El a crezut că rezolvă problema susținând că faptele normale sunt cele ce au un caracter de generalitate. Este evident însă că moravurile sau regulile juridice ce conduc la rezultate dezastruoase, chiar daca sunt generale, nu pot fi considerate normale. Legiuitorul este obligat să opereze o alegere și asta deoarece viața socială trebuie amenajată în termenii justiției și ai binelui general. Este vorba despre o viziune teleologica asupra dreptului. Formula lui Roscoe Pound a devenit clasică: dreptul este un mijloc necesar pentru a atinge o finalitate socială, un instrument de inginerie socială.
Pentru școala sociologică dreptul se mărginește la a înregistra evoluția moravurilor. Adepții "realismului juridic" american au considerat însă că dreptul nu este ceva dat de către fapte, ci ceva de construit în funcție de scopurile sociale de atins. Chiar dacă aceste scopuri trebuie determinate cu mijloace sociologice, opera de legiferare depășește nivelul simplei observații ajungând la cel al dezbaterilor de idei în legătura cu societatea și rolul sau.
În țările în care dreptul s-a inspirat din doctrina marxistă se întâlnea o anumita dualitate. Pentru Marx, fenomenul economic este primar. Problemele morale, religioase, juridice țin de "suprastructură", sunt simple epifenomene generate de realitatea economică care este mai ales lupta de clasă. În această viziune dreptul apare ca rezultatul stării specifice a societății respective pe care se mulțumește să o constate. Dar după instaurarea regimurilor comuniste problema s-a pus în alți termeni.
Când clasa la putere vrea să transforme societatea și chiar omul, ea nu se mai mulțumește să constate dreptul existent, ci tinde să folosească acțiunea legislativă și judiciară ca un instrument în vederea obținerii unor anumite rezultate sociale. Metoda sociologică, așa cum am văzut, conduce în final la căutarea tendințelor sociale cele mai profunde, a celor ce răspund naturii și societății și exprimă ceea ce aceasta tinde să devină. Astfel ne vom orienta dincolo de programul anunțat deja, al observației pure, către una din metodele cele mai vechi dezvoltate în filozofia dreptului pentru a determina ceea ce trebuie să fie: căutarea naturii lucrurilor.
Filozofia dreptului, după cum rezultă din denumirea sa este acea parte a filozofiei care privește dreptul. Filozofia însă este studiul universalului: deci în măsura în care filozofia are ca obiect dreptul, în aceeași măsura dreptul este studiat în esența sa universala. Filozofia în general, se ocupă cu studiul primelor principii fiindcă acesta au caracterul universalității. Primele principii pot însă să se refere la existență sau la cunoaștere, sau la acțiune; de aici împărțirea filozofiei în teoretică și practică. Filozofia teoretică studiază primele principii ale existentei și ale cunoașterii și se subîmparte la rândul sau în următoarele ramuri: Ontologie și Metafizic (aceasta cuprinde și filozofia religiei și filozofia istoriei), Gnoseologie sau Teoria cunoașterii, Logica, Psihologie, și Estetica.
Filozofia practică studiază primele principii ale acțiunii și se împarte în Filozofie morală și Filozofia dreptului.
Daca studiul dreptului în ceea ce el are universal constituie obiectul filozofiei dreptului, trebuie să observam însă că dreptul se poate studia și în caracterele sale particulare: în acest caz el formează obiectul Științei juridice sau Jurisprudența.
Diferența între știința și filozofia dreptului constă anume în modul în care una și cealaltă consideră dreptul : prima în natura lui particulară, a doua în esența lui universală.
În orice timp și la orice popor există un sistem pozitiv de drept, adică un complex de norme sau instituții care conturează și reglementează viața socială, cu caracter obligatoriu.
Științele juridice prin natura lor se mărginesc să explice un sistem existent, se țin strict de el, fără a-i pune în discuție temeiurile. Este de altfel logic și chiar necesar ca un jurist să ia în considerare ceea ce este și să se mărginească a înțelege și a interpreta în sens propriu normele pozitive fără a cerceta dacă nu ar putea să existe altele mai bune. Rămâne însă necesitatea umană de a judeca valoarea justiției, adică de a stabili dreptul care ar trebuie să fie. Această cercetare se îndeplinește în mod autonom și cuprinde specularea idealului și critica raționalității și legitimității dreptului existent. Filozofia dreptului cercetează tocmai ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui să fie în drept, în opoziție cu ceea ce este, opunând un adevăr ideal unei realități empirice ( Deontologia = știința a ceea ce trebuie să fie)
Filozofia dreptului cuprinde prin urmare trei ordine de cercetări, Logica, Fenomenologica și Deontologica și se poate defini astfel: "Filozofia dreptului este disciplina care definește dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile și caracterele generale ale dezvoltării sale istorice și îl prețuiește după idealul de justiție afirmat de rațiunea pură".
"Filozofia dreptului sau dreptul natural este știința care expune primele principii ale dreptului, concepute de rațiune și întemeiate pe natura omului, considerată în ea însăși și în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor" – Ahrens
Filozofia dreptului nu este un exercițiu steril și arbitrar ci răspunde unei exigențe naturale și constante a spiritului uman, unei vocații intrinseci a lui.
Toate cunoștințele derivă din spiritul omenesc care este unitar și produce între ele o intimă legătura. Știința umană constituie deci o unitate: are un caracter organic și sistematic.
În ceea ce privește disciplina noastră o foarte strânsa legătura se găsește înainte de toate între ea și jurisprudență (Știința dreptului pozitiv). Filozofia dreptului care consideră dreptul în esența lui universală începe de unde se sfârșește știința dreptului pozitiv, căreia ea îi dă rațiunile și noțiunile sale fundamentale începând cu însuși conceptul dreptului. Ea sintetizează, unește în mod logic toate datele particulare ale jurisprudenței, schițează tabloul general al vieții istorice a dreptului, căută să o explice în rațiunile ei generale și pe lângă aceasta să aprecieze dreptul pozitiv dintr-un punct de vedere mai înalt.
Filozofia dreptului este deci independentă și autonomă față de jurisprudență; ea are totuși legături și raporturi necesare cu aceasta. Există o necesitate de întregire reciprocă între le, deoarece dacă jurisprudența are nevoie de filozofia dreptului pentru a-și extrage din ea principiile sale directive și filosofia dreptului la rândul său trebuie să ia în considerarea realitatea istorică care îi este dată de jurisprudență pentru a putea verifica și aplica aceste principii. Dreptul pozitiv constituie obiectul jurisprudenței constând în operațiuni specifice înțelegerii dinamicii fenomenului juridic însuși. Știința și filozofia dreptului prin urmare pot și trebuie să coexiste: filozofia dreptului nu trebuie să uite importanța științelor juridice, nici viceversa. Foarte importante sunt raporturile cu filozofia teoretică; aceasta studiază primele principii ale existentei și ale cunoașterii. Filozofia dreptului, voind să conceapă dreptul în universalitatea sa trebuie să armonizeze concepția dreptului cu concepția despre lume și despre existență în general. Astfel, filozofia teoretică, studiile primelor principii ale cunoașterii (Gnoseologia), încearcă să răspundă întrebărilor: este posibilă cunoașterea, cum este ea posibilă, ce valoare trebuie să i se atribuie. Filozofia dreptului atunci când încearcă să definească dreptul se găsește și ea în fața problemei cunoașterii pentru că trebuie mai înainte de toate să se întrebe ce valoare are conceptul universal al dreptului: este acesta o realitate sau numai un cuvânt, etc. Trebuie observat că orice răspuns s-ar da acestei întrebări acesta presupune în mod necesar o cercetare de ordin speculativ, cu alte cuvinte o teorie filozofică: nu se poate nega filozofia fără a filozofa. Psihologia poate să fie considerată de asemenea ca o parte a filozofiei teoretice căci ea este " știința care studiază fenomenele sufletului omenesc și legile lor". Filozofia dreptului are raporturi cu psihologia pentru ca dreptul este tocmai un fenomen al sufletului omenesc: el este produsul convingerilor (și acestea constituie un fenomen psihic), al aprecierii oamenilor constituiți în societate " societatea civilă a fost desigur făcută de oameni, și de aceea principiile sale trebuie să se regăsească în însuși spiritul nostru omenesc" (Vico). Pentru a înțelege originea dreptului este deci necesar a cunoaște natura proceselor psihice, a activității spiritului. Mai mult, odată stabilit dreptul pozitiv, normele imperative care-l compun se adresează conștiințelor individuale cerându-le ascultare, adică o conduită determinată; ele se reîntorc astfel către același spirit care le-a conceput. Dreptul se dezvoltă deci în întregime în ordinea fenomenelor psihice și acestei ordini îi aparțin sub un anumit aspect și idealurile față de care se prețuiesc normele pozitive.
O psihologie insuficientă produce întotdeauna erori și imperfecțiuni. Astfel, pentru a aminti un exemplu ne vom referi la teoria lui Hobbes, care a pornit de la concepția ca omul este prin natura sa egoist ("homo homini lupus") și starea naturală este starea de război a tuturor împotriva tuturor. Pentru a ține în frâu egoismul el a dedus de aici necesitatea unei forțe materiale nelimitate.
Statul este conceput de el ca o mașină care anulează puterea fiecăruia în parte; față de el nu poate să existe nici un drept individual, nici o libertate căci atunci, după concepția lui Hobbes s-ar dezlănțui egoismul radical al indivizilor și s-ar desființa Statul, revenindu-se la starea naturală. Hobbes a ajuns chiar să nege legitimitatea judecății individuale referitoare la just sau injust, fiindcă această judecată după părerea sa aparține numai Statului. Ori, noi putem să observăm că interzicerea unei atare judecăți pentru indivizi este o absurditate psihologică pentru că nu poate fi ștearsă din conștiință una dintre facultățile naturale ale omului. Omul are în mod natural instinctul propriei sale conservări, dar de asemenea și pe cel al conservării speciei. Spiritul de sociabilitate, sacrificiul pentru alții, simpatia, compătimirea, transpunerea în durerea altuia sunt facultăți originare și motive constante ale spiritului omenesc care stăvilesc egoismul; pe o astfel de bază. Compusă din egoism și altruism se dezvoltă natura omenească. Astfel, instituțiile politice nu sunt mașini, instrumente pur mecanice de constrângere impuse oamenilor, care numai prin ele ar fi împiedicați de a se sfâșia între ei; dimpotrivă ele sunt produse spontane ale spiritului uman. Opusă ideii lui Hobbes se relevă concepția Sfântului Augustin : "homo homini Deus" (omul este pentru om Dumnezeu). Tema esențială a doctrinei Sfântului August o constituie ideea că omul este prin natura sa pur și altruist, singurul temei al vieții sociale constând în respectarea cu strictețe a învățămintelor biblice. Astfel statul constituie doar un instrument pentru reglementarea relațiilor sociale cu caracter politic și economic, singurele norme cu caracter imperativ constând în învățămintele religioase. Din aceste exemple apare destul de clar importanța psihologiei în raporturile sale cu filozofia dreptului. Raporturi strânse există de asemenea între filozofia dreptului și filozofia practică sau Etică; acestea studiază principiile acțiunii precum sunt ideile de libertate, de datorie, de bine, ori chiar dreptul este o idee practică, un principiu regulator al conduitei. Filozofia practică sau etică în sens larg se poate subîmpărți în filozofia dreptului și filozofia morală sau etică în sens strict. Între aceste două materii există un paralelism constant. În studiul dreptului ne aflăm întotdeauna în contact cu morala. Astfel, pentru a defini în mod logic dreptul va trebui înainte de toate să-l distingem de morala, deoarece este vorba de două noțiuni alăturate și adesea confundate. În studii, apoi în evoluția istorică a dreptului vom găsi totdeauna ca ideile morale și instituțiile juridice se dezvoltă în același sens în mod paralel: fiecărui sistem de drept pozitiv îi corespunde un sistem analog de morală pozitivă. Studiind apoi idealul dreptului vom găsi că el nu este altceva decât un aspect al idealului binelui. Primul care a vorbit despre aceasta a fost Auguste Comte (Cours de Phylosophie positive 1830-1842 -6 volume). Se cunosc diferite specii de fenomene: Juridice, morale, demografice, religioase, lingvistice, etc, care toate au, pe lângă caracterele proprii fiecăruia un caracter comun. Anume că ele sunt posibile numai întrucât există o viață în comun, o societate. Sunt deci prin esență fenomene sociale. Toate au o rădăcină psihologică și o formă istorică pentru că se formează prin conviețuire ca un rezultat al elementelor psihice individuale și se modifică în decursul timpului în istorie după cum se modifică societatea umană. Dacă aceste fenomene au aceeași origine și o aceeași formă va trebui să studiem raporturile lor, observând înlănțuirea, influența lor reciprocă, "consensus"-ul tuturor fenomenelor sociale și se va ajunge la o concepție și la o explicare unitară a societății și a legilor ei de viață și de dezvoltare. Acesta este tocmai obiectul sociologiei, care, după fondatorul ei ar trebui să cuprindă și să sintetizeze toate acele științe care studiază un aspect sau altul al faptului social, ca economia politică, știința religiilor, aceea a obiceiurilor sau a moralei, etc. Toate aceste materii deosebite între care și filozofia dreptului ar trebuie deci să fie absorbite de sociologie sau știința generală a fenomenelor sociale. Deși există deja o știință generală care studiază și cuprinde toate datele vieții sociale (Istoria), sociologia vrea să fie nu numai expozitivă ca istoria ci și explicativă; ea nu se mulțumește cu fapte ci vrea să le studieze legile. Mișcarea așa numita sociologică a secolului al XIX-lea a dus la rezultatul fericit de a provoca și îndruma un studiu mai complet al fenomenelor sociale; dar nu a înlocuit nici deosebitele științe sociale existente, nici istoria, nici filozofia. Admițând chiar conceptul sociologiei că știința generală a fenomenelor sociale nu rezultă nici în acest caz că filozofia dreptului ar fi absorbită de cea dintâi deoarece sociologia rămâne o știință a fenomenelor în timp ce filozofia dreptului își propune mai ales definirea logică a dreptului și cercetarea deontologică, adică determinarea conceptului și a idealului dreptului. Filozofia dreptului servește prin natura sa proprie progresul juridic și revendică idealuri. Sociologia nu implică nici un ideal, nu are nimic de revendicat deoarece se mărginește la faptele întâmplate. În nici un caz filozofia dreptului nu poate să fie de prisos sau înlocuită de sociologi. Filozofia dreptului are relații și cu toate celelalte științe care studiază fenomenele sociale. Astfel, demografia sau știința populației, a mișcării ei și a grupării în clase. Într-adevăr, grupurile naturale ale populației și posibilitatea de a le modifica sunt elemente din care decurg pentru drept indicații, necesități sau conveniențe de norme determinate. Cu demografia se leagă statistica care observă fenomenele atipice (netipice) și în special fenomenele sociale pe mase cu scopul de a le descoperi regularitățile sau legile în sens larg. Demografia și statistica reprezintă în mod științific condiții care de fapt este util să fie cunoscute pentru a înțelege dezvoltarea istorică a dreptului, conexiunile lui cu alte fenomene sociale și posibilitatea de inovații sau reforme în domeniul legislativ.
„De asemenea, filozofia dreptului are relații cu Economia Politica (Știința organizării sociale a bogăției) Adeseori un fapt are în același timp un aspect juridic și unul economic (exemplu: schimbul, proprietatea), cu alte cuvinte forma dreptului are un conținut economic care de asemenea trebuie evidențiat. Aceasta nu înseamnă încă că economia determină dreptul cum în mod eronat s-a crezut ci numai că există un paralelism care are fundamentul său în însăși natura umană”.
Filozofia dreptului are pe lângă acestea relații cu știința politică sau știința activității statului. Acestea activitate se împarte în : legislativă, administrativă și judecătorească. Politica se poate subîmpărți în știința legislației și știința administrației. Ea presupune concepte generale, principii și idealuri, date de filozofia dreptului și vrea să aplice aceste concepte și idealuri condițiilor de fapt determinate. Ea se găsește deci într-o poziție intermediară între filozofia dreptului și știința dreptului pozitiv. Politica nu poate să ignore filozofia dreptului sub pedeapsa de a cădea în empirism din lipsa principiilor directive; filozofia dreptului nu poate să ignore datele științei politice sub pedeapsa de a cădea în utopie, lipsindu-i raportarea la realitatea de fapt.
Mircea Djuvara a făcut o distincție principala între cunoașterea dreptului și știința lui. Mulți cetățeni acumulează cunoștințe despre drepturile și obligațiile lor și ale semenilor. Astfel de cunoștințe disparate nu sunt știință. Vor deveni știință doar acele cunoștințe juridice care descriu procesele reale din societate prin mijlocirea unor noțiuni generale, a legilor așa încât să reușească să le lege între ele prin caracteristici esențiale: în acest sens nu se numește știință decât o cunoaștere bine sistematizată. Prin urmare, “constituirea și progresul științei juridice nu e însă posibil decât prin mijlocirea unei filozofii juridice pe care de altfel oricare jurist o are și o practică, fie ca știe fie ca nu –si dă seama de ea”. Ca neokantian, Mircea Djuvara a respins empirismul și pozitivismul juridic în favoarea postulării coexistenței determinismului fenomenelor naturale cu libertatea persoanei care constituie premisa fundamentării dreptului. În spiritul concepției neokantiene, Djuvara concepea dreptul ca modalitate de coexistență a voințelor libere; negarea libertății ar ruina atât dreptul, cât și morala. Libertatea este postulatul oricăror probleme de drept, este fundamentul dreptului. În al doilea rând, el subordona dreptul moralei. De pe o astfel de poziție Mircea Djuvara definea dreptul având ca obiect constatarea drepturilor și obligațiilor privitoare la activitățile sociale exteriorizate; el ar arata astfel actele permise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiție. Dreptul se deosebește de morală, deși și acesta are ca obiect corelația dintre drepturi și obligații, prin aceea ca el reglementează numai activitățile sociale exteriorizate, adică realizate prin fapte ale membrilor societății, pe când morala reglementează așa-zisul for intern. Exisă după convingerea sa două nivele în totalul dreptului: unul este cel al dreptului pozitiv – alcătuit din normele și regulile dispuse prin lege, din obiceiul juridic, și altul este cel al dreptului rațional care există independent de orice referire la vreo normă de drept pozitiv “ întrucât noi putem emite judecăți de drept chiar făcând cu desăvârșire abstracție de dispozițiile pozitive. Concluzia filozofică esențială la care a ajuns Mircea Djuvara a fost aceea că e posibilă cunoașterea unei justiții obiective, valabilă pentru rațiune la fel ca și aceea a realităților naturii. Prin ea se va întemeia însăși aplicarea regulilor dreptului pozitiv.
Filozofia dreptului ar trebui să se preocupe de problema interpretării dreptului pozitiv, de metodologia științelor juridice, de înțelegerea științifică a ideii de justiție elaborată rațional, de afirmarea temeinică a valorilor juridice în lumina cărora va trebui îndrumată lumea. Pentru toate acestea, Mircea Djuvara aprecia că filozofia dreptului ar trebui să devină un curs sintetic care să se predea la sfârșitul studiilor universitare de drept, cu atât mai mult cu cât, nu e legislator și nu e om politic care să nu facă filozofie a dreptului. O problemă importantă reluată de Mircea Djuvara este cea referitoare la natura cunoașterii juridice și mecanismul formării ei. În acest plan de gândire, Djuvara consideră că ideile și cunoștințele juridice sunt distincte, chiar opuse celor despre natură. Cunoștința juridică se constituie astfel printr-o aplicare la cunoștința morală pentru că ideea de societate juridică se suprapune în mod necesar celei de societate morală și aceasta celei de societate umană ca parte a naturii. Ideea de justiție poate fi obținută sau elaborată numai printr-o analiză comparativă a realităților sociale, juridice și morale. Legea de formare a cunoștințele juridice, conchidea Djuvara, este însăși legea generală de formare a oricărui fel de cunoaștere despre realitate. Cunoștința juridică va conține două elemente: o constatare a faptelor și o apreciere a acestora. Doar aprecierea faptelor sociale le va ridica la rangul juridic. Mircea Djuvara a ajuns la concluzia că judecățile morale și juridice au obiectivitate, că aplicațiile ideii de justiție pot afirma caracterul de adevăr obiectiv. Prin urmare, cunoștința juridică are aceeași valoare obiectivă ca și aceea a științelor exacte, iar adevărul cunoștințelor juridice constă în caracterul lor coherent, non-contradictoriu, în sistematizarea și ordonarea lor rațională. În justiție, adevărul este prin excelență coerentă; acesta nu este ceva dat în mod absolut, nu este definitiv, ci este în continuă formație și perfecționare. Adevărul cunoștințelor juridice înseamnă acordul acestora cu cerințele legilor logicii. O interesantă contribuție adusa de Mircea Djuvara la dezvoltarea filozofiei dreptului vizează raporturile dreptului cu morala. El consideră că judecățile noastre la adresa valorii raționale a activităților pot fi de un ordin moral și juridic. În morală, judecata se face asupra unui act interior; este deci scopul subiectiv al agentului care trebuie să fie binele însuși, pe când în cazul dreptului judecata se face asupra acțiunii exteriorizate în integralitatea ei, inclusiv asupra scopului Rădăcina adâncă a dreptului și a moralei trebuie găsită în orice act de rațiune obiectivă care presupune ideea de libertate, pe de o parte, și pe cea de necesitate a legilor logice, pe de altă parte. Aceste două aspecte reprezintă ideea de drept și cealaltă ideea de obligațiune. Așadar, dreptul nu poate fi despărțit de morală; orice afirmație juridică opusă acesteia din urmă n-ar putea fi decât o eroare. Specificul dreptului este evidențiat și de scopul lui. După Djuvara, acesta ar consta în înfăptuirea justiției care este un imperativ categoric și nu ipotetic, impus de rațiunea noastră; el este dezvoltarea progresivă a valorilor spirituale urmărite prin activitatea liberă a persoanelor. Justiția și dreptul sunt garanția exterioară a activității morale. Justiția este valoarea supremă în ierarhia juridică. Acesteia nu i se pot substitui alte scopuri, fie ele utilul, solidaritatea socială, așa cum s-a încercat pe parcursul mileniilor de filozofie a dreptului. Valorile sociale pot fi considerate ca scop al dreptului în situația în care se identifică cu valorile supreme ale spiritului, când apar ca valori etice, compunând ideea directoare a sistemului social. În fond, scopul ultim al dreptului trebuie să fie dezvoltarea morală a fiecăruia prin activitatea liberă a spiritului creator. Binele comun material nu este decât un mijloc, și nu un scop. Dreptul există prin justiție în favoarea statului și în același timp în favoarea individului; statul și individul trebuie să fie considerați ca persoane juridice distincte dar nu antinomice. În concluzie, dreptul și morala sunt strâns corelate, întregindu-se reciproc. Cunoștințele acestora au aceeași structură logică și sunt paralele cu informațiile aparținătoare științelor naturii. Orice realitate juridică cuprinde o directivă de gândire care corespunde ideii de drept sau de justiție și care se aplică normării pozitive a fenomenelor schimbătoare ale vieții sociale. Dreptul constituie astfel condiția formală a activității sociale curente. Ideea de justiție este în fond o metodă prin care se armonizează cu coerența rațională, scopurile acțiunilor exteriorizate ale persoanelor, în timp ce ideea binelui moral este o metodă de armonizare logică a scopurilor interne ale acelorași acțiuni. Mircea Djuvara a analizat specificul dreptului și pornind de la compararea planurilor de realitate corespunzătoare științelor care le studiază. Specificul dreptului ca realitate socială în comparație cu universul extrasocial ar consta în următoarele: legile naturii sunt inviolabile, pe când normele moralei și ale dreptului sunt violabile prin însăși natura lor; fenomenele naturii nu pot fi supuse dreptului decât în măsura în care vor putea fi puse în legătura cu activitatea persoanelor în societate; o norma juridică nu poate avea ca obiect imposibilul; normele juridice și etice nu se desființează prin faptele care le violează. Aceste elemente care relevă specificul dreptului stau la originea modului special de cunoaștere utilizată în științele juridice. Științele juridice referindu-se la corelația drepturi – obligații – constrângeri, se deosebesc de alte ramuri ale cunoașterii care studiază un referențial similar: de pildă morala. Dacă în morală fiecare poate avea obligații față de sine, în drept aceasta nu va fi posibil: aici obligațiile unei persoane sunt fata de alții.
O altă contribuție remarcabilă a lui Mircea Djuvara s-a produs în planul analizei raportului dintre drept, stat și națiune. Respingând ideea dreptului pur și pozitivismul juridic care au instaurat divizarea absolută a autorității legii scrise fără să o controleze prin apelul la ideea de justiție, dovedindu-se a fi astfel o concepție greșită și chiar primejdioasă. Mircea Djuvara a fost convins că dreptul se întemeiază pretutindeni pe realitățile istorice ale comunității umane concrete. Astfel, poporul roman își întemeiază dreptul pozitiv pe viața națională. Națiunea este o realitate istorică ridicată la rangul de îndatorire etică supremă, iar statul a devenit numai expresia ei juridică.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Filosofia Dreptului Si Problematica Ei (ID: 127910)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.