CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA FILIAȚIEI ȘI FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA FILIAȚIEI ȘI FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ
1.1.Definiția și felurile filiației
1.2. Clasificarea filiației față de tată
1.3. Moduri de stabilire a paternității din căsătorie și din afara acesteia.
CAPITOLUL 2
FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ DIN CĂSĂTORIE
2.1. Stabilirea filiației
2.2. Prezumția de paternitate – noțiune
2.3. Copii care beneficiază de prezumția de paternitate
2.4. Modul în care acționează prezumția de paternitate
2.5. Timpul legal al concepțiunii copilului
2.6. Puterea doveditoare a certificatului de naștere
2.7. Tăgăduirea paternității copilului din căsătorie
2.8. Dreptul la acțiunea în tăgada paternității
2.9. Efectele admiterii acțiunii în tăgada paternității
2.10. Instanța competentă
2.11. Admiterea acțiunii. efecte
CAPITOLUL 3
CONFLICTE DE PATERNITATE (DUBLĂ PATERNITATE)
3.1. Când există conflicte de paternitate?
3.2. Tăgăduirea paternității în caz de conflict de paternitate
3.3. Dovedirea nepaternității
3.4. Concludența expertizelor medico-judiciare la dovedirea nepaternității.
CAPITOLUL 4
STABILIREA PATERNITĂȚII COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
4.1. Categorii de solicitanți
4.2. Acte necesare
4.3. Testamentul
4.4. Contestarea recunoașterii paternității
4.5. Contestarea recunoașterii de paternitate
4.6. Efectele admiterii acțiunii în constatarea recunoașterii de paternitate
4.7. Probele în dovedirea acțiunii în tăgăduirea paternității
4.8. Nulitatea recunoașterii de paternitate
4.9. Înregistrarea hotarârii. Efecte
CAPITOLUL 5
EFECTELE STABILIRII PATERNITĂȚII DIN AFARA CĂSĂTORIEI
5.1. Considerății generale
5.2. Drepturile și îndatoririle parintești
5.3. Numele copilului
5.4. Domiciliul copilului
5.5. Obligația legală de întreținere
5.6. Dreptul la moștenire
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dorința omului de a pătrunde tainele creației, ale vieții și morții, dorința de cunoaștere, apoi, dorința de a controla nașterea au condus știința geneticii pe culmi nebănuite. Astăzi, un copil poate fi conceput fără nicio legătură sexuală, fără acea uniune dintre un bărbat și o femeie, bazată pe dragoste, ci prin intervenție medicală în laborator, cu ajutorul tehnicilor endogene și exogene de reproducere umană. Mâine, se prefigurează crearea unui copil cu ajutorul unei mașini (așa numitul ”uter artificial”) care va ”purta” embrionul până la maturitate, tehnica fiind cunoscută sub denumirea de ectogeneză. În acest context asistăm la demistificarea maternității.
Concepția și nașterea unui copil interesează medicina dintr-o triplă perspectivă: fiziologică, biologică și genetică. Însă, interesează și Dreptul, deopotrivă, din perspectiva drepturilor personalității și a filiației.
Din perspectiva tehnicilor de reproducere umană asistată – fertilizarea în vitro, embrio transferul, reproducerea umană cu terț donator, gestația pentru altul, constatăm că știința precede Dreptul și, deopotrivă, puterea publică. Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, aceste tehnici s-au folosit în țara noastră și, în urma lor au rezultat copii, ființe umane, persoane. Astfel, în mod firesc, se ridică întrebarea: astăzi, care este raportul dintre cele trei? Dreptul sau puterea publică poate frâna evoluția științei? Dreptul poate controla rezultatele științei? Politica publică poate decide în locul unui individ un proiect parental? Politica publică poate determina cum să arate societatea de mâine?
Potrivit art. 25 alin. 2 C. civ., persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații. Textul nu face nicio distincție între persoane în funcție de modul de concepție și naștere. Așadar, oamenii care au fost creați și născuți cu ajutorul tehnicilor de reproducere umană asistată sunt subiecte de drept, titulari de drepturi și obligații civile, fără nicio discriminare pe criteriul concepției și nașterii.
Cu toate acestea, copiii născuți din gestația pentru altul și maternitatea de substituție se lovesc de obstacole legale serioase în calea stabilirii filiației materne și paterne.
Filiația este o creație a Dreptului, un concept juridic și o instituție de drept. Dreptul stabilește regulile după care o persoană are calitatea de mamă sau un bărbat are calitatea de tată.
Faptul paternității, legătura de filiație dintre tată și copil nu mai e atât de evidentă ca în secolele trecute, dovada acesteia putând fi oricând răsturnată prin proba contrarie corespunzătoare, oferită de posibilitățile de verificare biologică din știința actuală. În mod corespunzător cu emanciparea fără precedent a tatălui, chestiunea filiației față de tată a devenit o problemă juridică foarte bine conturată și adesea abordată în dreptul familiei.
În lucrarea de față, voi prezenta din punct de vedere juridic filiația față de tată, urmărind criteriile după care este analizată în sistemul legislativ românesc și ghidându-mă după punctele de reper evidențiate de literatura de specialitate și practica judiciară. Lucrarea a fost structurată în așa fel încât să trateze cât mai multe aspecte posibile. De altfel, ea începe cu un istoric al cercetării paternității, urmată de o prezentare generală a situației în prezent.
Odată cu descoperirea tehnicilor de reproducere umană asistată au apărut noi termeni medicali, precum mamă purtătoare, mama biologică sau genetică, părinți de intenție. Aceștia nu pot sau nu mai pot fi ignorați de Drept. De aceea, unele state și-au modificat legislația în materia filiației introducând reguli privind reproducerea umană asistată prin proceduri endogene și exogene.
Noul Cod civil român a încercat să urmeze această tendință, reglementând sumar reproducerea umană, însă numai unul dintre resorturile acesteia: reproducerea umană asistată cu terț donator. Codul tace cu privire la sexul terțului donator – femeie sau bărbat – și la numărul donatorilor (un bărbat și o femeie sau numai un bărbat ori numai o femeie). Această tehnică presupune participarea unui terț donator de gameți feminini sau masculini pentru fecundarea unui ovulul și implantării embrionului în uterul femeii care va naște. Așadar, aceasta poate avea legături genetice cu copilul pe care-l va naște, dacă ovului ei va fi fecundat, existând identitate între mama gestantă și mama genetică. În această situație, paternitatea este dedublată: există un tată biologic sau genetic și un tată juridic sau social, în temeiul unei prezumții legale relative, având în vedere art. 443 alin. 2 C. civ. Prin ficțiunea legii, un bărbat care nu are nicio legătură genetică cu copilul conceput cu materialul genetic al altui bărbat – terțul donator – dobândește statutul de tată.
Au rămas în afara reglementării gestația pentru altul și maternitatea de substituție, care se realizează cu ajutorul tehnicilor de reproducere umană asistată cu terț donator.
Gestația pentru altul (GPA) presupune implicarea cel puțin a trei persoane: o femeie acceptă să poarte în uter embrionul transferat după fecundarea în vitro cu gameții unui cuplu atunci când soția prezintă afecțiuni uterine care o împiedică să poarte sarcina. Femeia care poartă sarcina este gestantă, fără să aibă nicio legătură genetică cu copilul și fără intenția de a deveni mama copilului pe care-l va naște. În această situație, maternitatea este dedublată: există o mamă biologică sau genetică și o mamă uterină sau purtătoare. În cazul gestației pentru altul pot să intervină încă unul sau doi participanți. O femeie sau un cuplu care dorește să devină părinte social sau juridic.
În prezentul studiu ne propunem să formulăm câteva opinii cu privire la reproducerea umană asistată, în special la gestația pentru altul, pentru a demonstra dificultatea pe care o ridică tranșarea unei probleme de drept – filiația – într-un caz concret.
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA FILIAȚIEI ȘI FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ
Filiația, atuu-ul apartenenței la o familie anume, este consacrată prin norme care acoperă gama de nuanțe între triumful adevărului biologic – dreptul la acțiune în tăgada paternității a presupusului tată biologic – și secretul ascendenței – în cazul reproducerii umane asistate cu terț donator, și este gestionată, ca privilegiu al responsabilității, într-un balans al autorității părintești și al interesului superior al copilului, ca regulă prin acordul părinților, deopotrivă și în aceiași termeni în timpul căsătoriei, în afara căsătoriei și după divorț.
Filiația poate fi definită fie ca șirul descendenței unei persoane, una din alta, fie ca legătură directă dintre părinți și copii.
Filiația față de tată se numește paternitate și se bazează pe faptul concepției, iar filiația față de mamă se numește maternitate și are la bază faptul nașterii.
Filiația poate fi din căsătorie sau din afara casătoriei. Filiația poate rezulta și din înfiere. Aceasta rezultă, în temeiul legii, din actul de voință al părților, încuviințat de autoritatea tutelară, în comparație cu filiația firească, care decurge, din comunitatea de sânge.
1.1.Definiția și felurile filiației
În sens larg, noțiunea de „filiație“ reprezintă legătura juridică existentă între o persoană și ascendenții săi, ca urmare a descendenților biologici, iar în sens restrâns, aceeași noțiune desemnează raportul de descendenți ai unei persoane față de părinții săi.
Filiația este definită ca fiind „legătura biologică și juridică sau numai juridică” stabilită între două persoane ca urmare a faptului concepțiunii și al nașterii, respectiv, al actului juridic al adopției și care generează între ele unele drepturi și obligații patrimoniale și nepatrimoniale reglementate prin norme juridice speciale. Mai pe scurt, putem afirma că, ea constituie acel raport care leagă un copil de părinții săi.
În sens larg, noțiunea de „filiație” reprezintă legătura juridică existentă între o persoană și ascendenții săi, ca urmare a descendenților bilogici, iar în sens restrâns, aceeași noțiune desemnează raportul de descendenți ai unei persoane față de părinții săi.
Altfel spus noțiunea de filiație desemnează, “lato sensu”, un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil; sau din aceeași perspectivă de ansamblu, această noțiune reprezintă un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un înaintaș al ei. În cealaltă accepțiune, „stricto sensu”, filiația reprezintă raportul de descendență dintre un copil și fiecare dintre părinții săi. Este necesar a fi consemnat că filiația poate fi privită și dintr-un alt punct de vedere și anume din partea copilului: astfel, filiația exprimă calitatea de copil al unor anumiți părinți; părinții însă pot fi căsătoriți între ei sau necăsătoriți, de unde rezultă că și filiația poate fi din căsătorie și din afara căsătoriei. Filiația are două izvoare diferite, după cum este vorba de filiație față de mamă – legatura de sânge care rezultă din naștere -sau pentru filiația față de tată – izvorul constă în faptul concepției.
Cum maternitatea rezultă din faptul material al nașterii, cert și destul de simplu de dovedit, iar pentru paternitate legea instituie prezumția legală de paternitate – "Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei” art.53 alin.1, Codul familiei – se poate spune că filiația din căsătorie este, în mod evident, mai ușor de stabilit față de cea din afara căsătoriei. Mai mult, față de filiația din afara căsătoriei, cea izvorâtă din căsătorie este indivizibilă între tată și mamă. Filiația din căsătorie se stabilește împreună față de mamă și față de tată. Dar dacă există acea legatură juridică între părinții unui copil, filiația urmează a se stabili separat față de mamă și față de tată.
Dreptul comparat consacră două concepții opuse cu privire la filiația din afara căsătoriei. Având la bază ideea că filiația constituie o legatură biologică, una dintre aceste teorii consideră că ar fi suficient să se demonstreze legătura de sânge existentă între copil și mamă.
Astfel, odrupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil; sau din aceeași perspectivă de ansamblu, această noțiune reprezintă un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un înaintaș al ei. În cealaltă accepțiune, „stricto sensu”, filiația reprezintă raportul de descendență dintre un copil și fiecare dintre părinții săi. Este necesar a fi consemnat că filiația poate fi privită și dintr-un alt punct de vedere și anume din partea copilului: astfel, filiația exprimă calitatea de copil al unor anumiți părinți; părinții însă pot fi căsătoriți între ei sau necăsătoriți, de unde rezultă că și filiația poate fi din căsătorie și din afara căsătoriei. Filiația are două izvoare diferite, după cum este vorba de filiație față de mamă – legatura de sânge care rezultă din naștere -sau pentru filiația față de tată – izvorul constă în faptul concepției.
Cum maternitatea rezultă din faptul material al nașterii, cert și destul de simplu de dovedit, iar pentru paternitate legea instituie prezumția legală de paternitate – "Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei” art.53 alin.1, Codul familiei – se poate spune că filiația din căsătorie este, în mod evident, mai ușor de stabilit față de cea din afara căsătoriei. Mai mult, față de filiația din afara căsătoriei, cea izvorâtă din căsătorie este indivizibilă între tată și mamă. Filiația din căsătorie se stabilește împreună față de mamă și față de tată. Dar dacă există acea legatură juridică între părinții unui copil, filiația urmează a se stabili separat față de mamă și față de tată.
Dreptul comparat consacră două concepții opuse cu privire la filiația din afara căsătoriei. Având la bază ideea că filiația constituie o legatură biologică, una dintre aceste teorii consideră că ar fi suficient să se demonstreze legătura de sânge existentă între copil și mamă.
Astfel, odată demonstrată și stabilită, legătura biologică produce efecte juridice indiferent de voința celor doi părinți. Cealaltă teorie susține că legatura de filiație din afara căsătoriei presupune că e necesară, pe lângă legătura de sânge, recunoașterea voluntară din partea părinților, deci o legătură biologică și una voluntară.
Sistemele juridice ale țărilor care consacră aceastp din urmp teorie recunosc însă și unele excepții: prin intermediul unor proiecte de reformă legislativă se admite că ar fi suficientă proba legăturii de sânge pentru a se stabili filiația.
Pentru a stabili filiația unei persoane, trebuie dovedit faptul sau actul juridic, din care aceasta rezultă. Astfel pentru a stabili filiația unei persoane, față de mamă, este necesar să se dovedească faptul nașterii acelei persoane, de către o anumită femeie, ceea ce implică, atât dovada faptului nașterii, cât și a dovada identității persoanei respective cu copilul născut de către mamă fapte materiale relative ușor de dovedit. În ceea ce privește stabilirea filiației față de tată este necesar să se dovedească faptul procreației copilului mamei din relațiile sexuale ale mamei, cu un anumit bărbat, însă, acest fapt nu poate fi dovedit cu certitudine în mod direct. Se poate uneori stabili, prin mijloace științifice faptul negativ că un copil nu rezultă din relațiile sexuale ale unei femei, cu un anumit bărbat, dar nu se poate dovedi faptul pozitiv că el a fost procreat, de către un anumit bărbat. În cazul filiației din căsătorie stabilirea paternității este ușurată de prezumțiile referitoare la paternitate prevăzute de lege potrivit cărora tatăl copilului născut în timpul căsătoriei este soțul mamei (art. 53 alin.1 C.fam.), iar tatăl copilului născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, este fostul soț al mamei, dacă copilul a fost conceput în timpul căsătoriei și s-a născut înainte de recăsătorirea mamei (art. 53 alin.2 C.fam.).
În cazul avut în vedere de cea dea doua prezumție, dacă copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, legiuitorul prevede o a treia prezumție, absolută de această dată, potrivit căreia timpul legal al concepției este perioada cuprinsă între a treia sută și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului (art. 61 C.fam.). Filiația din căsătorie, față de tată este ușor de stabilit, căci odată maternitatea, dovedită, aceasta antrenează pe cale de consecință și stabilirea paternității, datorită prezumțiilor legale menționate care nu pot fi înlăturate decât prin tăgada paternității.
Filiația din căsătorie o putem defini indivizibilă față de mamă și tată. Atunci când părinții unei persoane n-au fost căsătoriți la data nașterii sau în perioada concepției acesteia, filiația nu mai poate fi indivizibilă față de ambii părinți, căci nu mai există temeiul care să justifice în ochii legiuitorului prinderea unor prezumții de paternitate. Putem afirma despre maternitatea și paternitatea din afara căsătoriei că rămân distincte, ele fiind stabilite separat independent.
Maternitatea se stabilește prin dovada faptului nașterii și a identității copilului, în schimb, stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei reclamă dovedirea faptului procreației copilului din relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat, în vederea căreia legiuitorul nostru admite în mod liber orice fel de probe.
Spre deosebire de stabilirea filiației firești, care necesită dovada unor fapte (nașterea, identitatea copilului, relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat), stabilirea filiației din înfiere, reclamă dovedirea actelor juridice pe care le implică actul de voință al părinților (adoptator, soțul adoptatorului, părinții firești ai adoptatorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani) și decizia autorității tutelare de încuviințare a înfierii.
Filiația este izvorul rudeniei care produce numeroase și variate efecte, unele în domeniul relațiilor juridice reglementate de Codul familiei (drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori, obligația de întreținere, împiedicările la căsătorie) iar altele în domeniul relațiilor juridice reglementate de alte coduri sau legi (vocația reciprocă la succesiune;drepturile la alocațiile familiale, la pensia de urmaș, la prestațiile de securitate socială; anumite drepturi și interdicții de ordin procedural bazate pe rudenie).
Efectele filiației firești sunt aceleași, în dreptul nostru, indiferent dacă ea rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei, spre deosebire de dreptul burghez în care, între cele două feluri de filiație firească, existau discriminări atât în ce privește stabilirea filiației cât și mai cu seamă cu privire la efectele ei. De exemplu potrivit codului civil de la 1864, cercetarea în justiție a paternității din afara căsătoriei era interzisă cu singura excepție a cazului răpirii mamei copilului de către pretinsul tată, în timpul perioadei de concepție, iar paternitatea din afara căsătoriei stabilită prin recunoașterea tatălui (sau excepțional prin hotărâre judecătorească) nu producea nici unul din efectele juridice pozitive ale rudeniei. Se urmărea astfel apărarea „familiei legitime” împotriva pătrunderii în sânul ei a „copiilor naturali” considerați nedemni de a continua poziția economică, socială și politică a tatălui lor.
Codul familiei a statornicit principiul potrivit căruia copilul din afara căsătoriei a cărui filiație este stabilită conform legii, are față de părinți și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie (art. 63 C.fam.), înlăturându-se astfel toate discriminările anterioare. Este rațional și just ca filiația din afara căsătoriei să se producă efecte ca și filiația din căsătorie, pentru că fiind o legătură de sânge, filiația există independent de împrejurarea că părinții unei persoane erau sau nu căsătoriți la data nașterii sau la epoca concepției acesteia.
Efectele filiației din înfiere sunt aceleași ca și efectele filiației firești, cu unele excepții prevăzute expres de lege sau rezultând din caracterul de legătură de sânge al filiației firești. Întinderea efectelor filiației din înfiere depinde însă de felul înfierii. În cazul înfierii cu efecte restrânse, raporturile de filiație din înfiere se mărginesc la adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator pe de altă parte, lăsând să subziste în continuare raporturile corespunzătoare de filiație firească. În cazul înfierii cu efecte depline, care face să înceteze raporturile de filiație și rudenie firească ale adoptatului, raporturile de filiație și rudenie din înfiere se întind la toate rudele adoptatorului.
Vorbind în cele de mai sus despre filiație în general, mă voi opri la lucrarea de față asupra filiației față de tată.
1.2. Clasificarea filiației față de tată
Legătura juridică dintre un copil și tatăl său se numește filiație față de tată ori paternitate. Se face deosebire între paternitatea din căsătorie și aceea din afara acestei instituții. Astfel, copilul poate exista din căsătorie sau din afara acesteia.
1.1.2.Copilul din căsătorie
Potrivit art.53 și 57 Codul familiei, aparțin acestei categorii următorii copii:
Cei născuți în timpul căsătoriei, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii ori încetării acesteia.
Copilul este din căsătorie fie ca a fost conceput în timpul căsătoriei, fie ca a fost conceput înaintea încheierii ai. În această din urmă situație este necesar să admitem că acel copil din căsătorie de la data concepției lui, deci înainte de a se fi încheiat căsătoria (art.7 Decretul nr.31 din 1954). Situația de copil din căsătorie, în cazul la care ne referim, nu depinde de faptul că soțul mamei lui a cunoscut ori nu starea de graviditate a viitoarei soții până la mimentul încheierii căsătoriei. Copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă este considerat din căsătorie (art.23 alin.2 C.fam.), deoarece declararea nulității căsătoriei nu are o urmare în privința copiilor.
Cei concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Copilul care a fost conceput după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei nu este din căsătoria respectivă.
1.2.2. Copilul din afara căsătoriei
Copilul conceput și născut în afara căsătoriei este din afara acesteia. Copilul care nu este din căsătorie este din afara căsătoriei. În acest caz se găsește copilul conceput și născut fie înaintea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, chiar dacă părinții lui sunt căsătoriți, precum și cel conceput și născut de părinți care nu sunt căsătoriți între ei.
1.3. Moduri de stabilire a paternității din căsătorie și din afara acesteia.
În ziua de azi, stabilirea paternității se realizează cu ajutorul unor proceduri simplificate. Copii care s-au născut în afara unei căsătorii au dreptul să beneficieze de întreținerea șiu îngrijirea tatălui biologic. În țara noastră, Codul familiei prestanilește două modalități pentru stabilirea paternității:
Procedura judecătorească: prin care tatăl biologic poate fi acționat în justiție de către mama copilului sau un reprezentant juridic pentru a stabili și a recunoaște drepturile copilului;
Procedura admnistrativă: prin care tatăl recunoaște voluntar drepturile copilului născut în afara căsătoriei.
Așadar, cele două moodalități prin care se stabilește paternitatea din căsătorie diferă de cel pentru stabilirea paterinătății din afara căsătoriei. Astfel, paternitatea din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate, iar paternitatea din afara căsătoriei se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară din partea pretinsului tată fie prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității. Filiația din căsătorie, este indiviyibilă față de ambii părinți, căci odată căsătoria dovedită și maternitatea stabilită, paternitatea rezultă automat din aplicarea prezumțiilor legale de paternitate. În ceea ce privește filiația din afara căsătoriei, materinitatea și paternitatea nu sunt legate una de cealaltă, ele sunt independente și se stabilesc în mod separat. Copilul din căsătorie nu poate folosi modurile pentru stabilirea paternității puse la îndemâna copilului din afara căsătoriei și nici acesta din urmă nu poate folosi prezumția de paternitate. Există așadar moduri specifice pentru stabilirea paternității din căsătorie și a celuia din afara căsătorie.
1.4. Actele normative ale instituției după intrarea în vigoare a Noului Cod civil
Singura normă juridică care cuprinde filiația, după intrarea în vigoare a Noului Cod civil este însăși acesta, care în capitolul II, numit „Filiația” din Titlul III denumit „Rudenia”, al Cărții a II-a intitulată „Despre familie”, reglementează următoarele aspecte privind filiația:
Stabilirea filiației prin dispozițiile art.408-440;
Reproducerea umană asistată medical cu terț donator, în articolele 441-447;
Situația legală a copilului: articolele 448-450.
Legea aplicabilă raporturilor de filiație este aceea aflată în vigoare la data neșterii copilului, adică, tempus regit actum. Potrivit dispozițiilor art.47 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, noile reglementări privitoare la filiație își produc efectele numai în cazul copiilor născuți după intrarea lor în vigoare.
Aplicarea dispozițiilor Noului Cod civil pentru contestarea filiației unui copil născut anterior intrării sale în vigoare este greșită pentru că relevant este nu momentul cunoașterii motivelor constestației de către reclamant, ci acela al nașterii copilului.
CAPITOLUL 2
FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ DIN CĂSĂTORIE
Filiația este reglementată în Cartea a II-a: „Despre familie“, Titlul III: „Rudenia“, Capitolul II: „Filiația“.
2.1. Stabilirea filiației
Noul Cod civil prevede, la art. 408, că filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii, dar se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.
Filiația față de tată se stabilește prin efectul prezumției de paternitate, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.
Filiația se dovedește cu actul de naștere și cu certificatul de naștere (art. 409 alin. (1) din Noul Cod civil). Filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere nu poate fi contestată de nimeni (art. 411 alin. (2) din Noul Cod civil).
Prin hotărâre judecătorească se poate stabili dacă a avut loc o substituire de copil ori dacă a fost inregistrată, ca mamă, altă femeie decât cea care a născut copilul, dovada adevăratei filiații facându-se cu orice mijloc de probă (art. 411 alin. (3) din Noul Cod civil).
Recunoașterea copilului de către mamă are loc numai dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți (art. 415 alin. (1) din Noul Cod civil), iar tatăl poate recunoaște numai copilul conceput și născut în afara căsătoriei. Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată (art. 415 alin. (2) și art. 418 lit. a) din Noul Cod civil).
Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.
Conform dispozițiilor art. 425 din Noul Cod civil acțiunea în stabilirea paternități din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră sau de către reprezentantul lui legal. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.
Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată. Dreptul la acțiunea în stabilirea paternități nu se prescrie în timpul vieții copilului. Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului (art. 427 din Noul Cod civil).
În vederea admiterii unei astfel de actiuni, cel interesat va formula o cerere de chemare în judecată folosindu-se de orice mijloace de probă care dovedesc că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii.
Paternitatea se prezumă în aceste condiții însă prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește ca este exclus ca el să-l fi conceput pe copil (art. 426 din Noul Cod civil).
Dacă va fi admisă acțiunea, mama copilului poate solicita și obține de la pretinsul tată să-i plătească jumătate din cheltuielile nașterii și ale lehuziei, precum și jumatate din cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie, conform dispozițiilor art. 428 alin. (1) Noul Cod civil.
De asemenea, conform prevederilor art. 428 alin. (82) din Noul Cod civil, mama poate solicita aceste despăgubiri chiar și atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității.
Dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului. Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat și actiune pentru stabilirea paternități.
Filiația față de tatăl din căsătorie, conform dispozițiilor Noului Cod Civil, se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.
Filiația față de tatăl din afara căsătoriei, conform prevederilor Noului Cod Civil, se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.
Acțiunea în tăgăduirea paternității, conform Noului Cod Civil, se va realiza atunci când paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Acțiunea în tăgăduirea paternității, conform Noului Cod Civil, poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum și de copil, iar moștenitorii pot continua acțiunea pornită de el.
– Conform Noului Cod Civil, dacă soțul mamei este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanța judecătorească.
-În conformitate cu prevederile Noului Cod civil, acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de șase luni de la data când tatăl a cunoscut nașterea copilului. În cazul în care, mai înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus interdicție, un nou termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat despre nașterea copilului. Dacă acțiunea nu a fost pornită de acesta, ea poate fi pornită de tată după ce i s-a ridicat interdicția, în termen de șase luni. Tatăl biologic poate introduce acțiunea împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor, așa cum prevede Noul Cod civil.
Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră sau de către reprezentantul lui legal. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii. Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată. Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii. Prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil. Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului. Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă dispozițiilor Noului Cod civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare.
Acțiunea în stabilirea maternității, conform Noului Cod Civil, în cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, filiația față de mamă se poate stabili printr-o acțiune în stabilirea maternității, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă. Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.
Timpul legal al concepțiunii, este timpul cuprins între a trei sutea și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi. Conform Noului Cod Civil, prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut de lege sau chiar în afara acestui interval.
Posesia de stat conform Noului Cod Civil este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
a.) O persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
b.) Copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său și
c.) Copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.
Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.
Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere. Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.
2.2. Prezumția de paternitate
Instrumentul juridic cu ajutorul căruia se stabilește paternitatea din căsătorie îl reprezintă prezumția de paternitate. Pentru a funcționa această prezumție trebuie să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acesteia la data nașterii sau concepției copilului. Prin urmare, la temelia prezumției de paternitate stă faptul nașterii sau al conceperii copilului în timpul căsătoriei. Prezumția de paternitate operează în favoarea copilului din căsătorie. Mențiunile din certificatul de naștere al copilului nu înfluențează în vreun fel prezumția de paternitate, aceasta acționînd independent.
Din articolul 61 din Codul familiei reiese că perioada cuprinsă între a 300-a zi și a 180-a zi dinaintea nașterii copilului constituie timpul legal al concepției. Din această dispoziție legală se instituie o prezumție absolută cu privire la acest termen, în sensul că nu se poate dovedi că durata gestației a fost mai mică de 180 de zile sau mai mare de 300 de zile.
Prezumția de paternitate este o prezumție relativă ceea ce înseamnă că poate fi combătută prin proba contrară. Acțiunea prin intermediul căreia poate fi răsturnată această prezumție poartă denumirea de acțiune în tăgăduirea paternității din căsătorie. Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință că soțul mamei să fie tatăl copilului.
Așa cum am văzut filiația față de tată rezultă din faptul concepțiunii (zămislirii) copilului. Acest fapt nu este susceptibil de a fi dovedit, în mod direct și nemijlocit. Pentru stabilirea paternității legea prevede un mijloc de probă, potrivit căruia se pleacă de la un fapt material, ușor de dovedit și cert, care este nașterea, pentru a se ajunge la un fapt necunoscut și care nu poate fi stabilit, în mod direct și nemijlocit și anume concepția copilului. Acest mijloc de probă este prezumția de paternitate. Având în vedere această prezumție, pentru dovedirea filiației față de tată este suficient să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acesteia la data nașterii ori concepției copilului. Ca atare prezumția de paternitate se întemeiază pe faptul nașterii sau al concepțiunii copilului în timpul căsătoriei, legea având în vedere că soții și-au respectat obligația de fidelitate.
Înfăptuirea principiului monogamă căsătoriei este reflectată în prezumția de paternitate. Prezumția despre care vorbim se aplică numai în folosul copiilor din căsătorie. Astfel, paternitatea acestor copii nu poate fi stabilită prin recunoașterea voluntară din partea tatălui și nici pe calea acțiunii în justiție pentru stabilirea paternității.
Prezumțiile de paternitate sunt reglementate de art.53. În temeiul acestui text ,,copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei’’(art.53 alin.1) iar ,,copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat intr-o nouă căsătorie.’’ (art.53 alin.2).
În stabilirea prezumției de paternitate, legea a avut în vedere, ceea ce există în regulă generală în cazul căsătoriilor, că soții au avut relații de felul acelora din care au putut rezulta copii și căci – în privința acestei prezumții interesează soția – și-au respectat obligația de fidelitate.
Aceste prezumții ca fundament al paternității copilului din căsătorie se consideră că există și în cazul separației în fapt a soților, indiferent care este motivul acestei stări de fapt, precum și cel al dispariției soțului. În cazul în care soțul dispărut este declarat mort, prezumția de paternitate se aplică în raport de data până la care se consideră căsătoria că a existat, dată până la care copilul născut ori conceput este al soțului declarat mort. Însă în cazul copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia, nu se mai poate vorbi de fidelitate a viitorilor soți. De aceea, prezumția de paternitate a unui asemenea copil își găsește fundamentul în ocrotirea interesului copilului și a familiei. În concluzie trebuie spus că prezumția de paternitate este prevăzută, în toate cazurile în interesul copilului și al familiei. Neconcordanța dintre prezumția de paternitate și relațiile pe care se sprijină poate fi înlăturată prin acțiunea în tăgăduirea paternității din căsătorie. Pentru a funcționa această prezumție trebuie să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acesteia la data nașterii sau concepției copilului. Prin urmare, la temelia prezumției de paternitate stă faptul nașterii sau al conceperii copilului în timpul căsătoriei. Mențiunile din certificatul de naștere al copilului nu influențează în vreun fel prezumția de paternitate, aceasta acționând independent.
2.3. Copii care beneficiază de prezumția de paternitate
Potrivit art. 53 C. fam., prezumția de paternitate se aplică în următoarele situații:
a) Copilul este născut în timpul căsătoriei. Nu prezintă interes dacă soții trăiesc sau sunt despărțiți în fapt. Pentru a se aplica prezumția de paternitate este suficient ca, la data nașterii copilului mama acestuia să fie căsătorită, soțul mamei este considerat tatăl copilului. În această categorie se află copilul conceput în timpul căsătoriei cât și cel conceput înainte de data încheierii căsătoriei, dacă în ambele cazuri copilul este născut în timpul căsătoriei.
b) Copilul este conceput în timpul căsătoriei și este născut după încetarea ori desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea căsătoriei. Copilul este conceput în timpul căsătoriei se consideră acela care este născut la cel mult 300 de zile de la încetarea, desfacerea, constatarea nulității sau anularea căsătoriei (art.61 C.fam.) În această situație, dacă nașterea copilului a avut loc înainte ca mama acestuia să fi intrat intr-o nouă căsătorie, copilul are ca tată pe fostul soț al mamei. Copilul născut după constatarea sau anularea căsătoriei se consideră conceput în timpul căsătoriei deoarece în privința lui nulitatea nu produce nici un efect (art.23 C.fam.);
2.4. Modul în care acționează prezumția de paternitate
Prezumția de paternitate este prevăzută în Codul Familiei la art.53. Astfel, copilul care s-a născut în timpul unei căsătorii îl are ca tată pe soțul mamei. Dacă acel copil se va naște după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei, el va avea ca tată pe fostul soț al mamei, în situația în care a fost conceput în timpul căsătoriei, el va avea ca tată pe fostul soț al mamei, în situația în care a fost conceput în timpul căsătoriei iar nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o altă căsătorie.
Potrivit art. 51, citat în art. 53, copilul nu va putea „reclama o stare civilă contrară acelei care rezultă din certificatul să de naștere”. De altfel nimeni nu va putea contesta starea civilă care rezultă din certificatul de naștere al copilului.
În ce privește modul de acțiune a paternității, el operează independent de prevederile certificatului de naștere a copilului, care ar putea să arate, de pildă, că tatăl copilului este altcineva decât soțul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut.
S-a decis că beneficiază de prezumția de paternitate copilul care deși s-a născut în timpul căsătoriei, în actul său de naștere tatăl nu a fost trecut și nu a introdus nici acțiunea în tăgăduirea paternității.
În situația în care soțul mamei nu a trecut în registrul de stare civilă ca fiind tatăl copilului, este posibilă introducerea unei acțiuni prin care să se constate paternitatea și să se ceară rectificarea actului de naștere.
De asemenea, s-a decis ca, în sensul articolului 10 din Decretul nr.278/1990, prin rectificarea unui act de stare civilă trebuie să se înțeleagă nu numai o îndreptare a unei erori de înregistrare, ci și o îndreptare a oricăror neconcordanțe, intervenite ulterior înregistrării, între datele consemnate în registrul de stare civilă și exacta starea civilă a părinților.
Putem afirma, în cele din urmă, că prezumția de paternitate reflectă înfăptuirea principiului monogamiei căsătoriei în țara noastră.
Prezumția de paternitate operează independent de indicațiile actului de naștere al copilului care ar putea să arate, de exemplu, ca tată al copilului pe altcineva decât soțul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut. S-a decis că beneficiază de prezumția de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naștere și nu a introdus acțiunea în tăgăduirea paternității. Răsturnarea prezumției de paternitate nu se poate face, numai prin introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității ci prin admiterea ei. Pentru identitate de motive, beneficiază de prezumția de paternitate, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naștere și copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea sau desfacerea căsătoriei, iar mama lui s-a recăsătorit înainte de data nașterii.
În cazul în care soțul mamei nu este trecut în registrul de stare civilă ca tată al copilului se poate introduce o acțiune prin care să se constate aplicabilitatea dispozițiilor art. 53 C. fam., care prevede prezumția de paternitate și să se ceară rectificarea actului de naștere.
Dimpotrivă, dacă soțul mamei copilului a fost declarat mort la o dată anterioară nașterii și concepției copilului, acesta din urmă este un copil din afara căsătoriei și în consecință, se poate introduce acțiune în contestarea filiației din căsătorie și totodată să se ceară rectificarea actului de naștere în care era trecut drept tată persoana declarată moartă.
S-a decis că – în sensul art. 10 Decretul nr. 278 din 1960, în prezent art. 57 Legea nr. 119/1996, prin rectificarea vizată de text trebuie să se înțeleagă:
nu numai îndreptarea unei erori de înregistrare;
ci și îndreptarea oricăror neconcordanțe, chiar intervenite ulterior înregistrării între datele trecute în registru și starea civilă exactă a părții la care se referă actul în ceea ce privește problema dacă copilul născut sau conceput între data stabilită ca fiind aceea a morții soțului mamei și data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte beneficiază ori nu prezumția de paternitate, deosebim:
copilul conceput în această perioadă nu beneficiază de prezumția de paternitate, deoarece el este conceput după încetarea căsătoriei;
copilul născut în aceeași perioadă beneficiază de prezumția de paternitate dacă nașterea a avut loc până la 300 de zile de la data stabilită ca fiind cea a morții soțului mamei.
2.5. Timpul legal al concepțiunii copilului
Determinarea timpului legal al concepțiunii prezintă importanță pentru stabilirea paternității. Pentru a se aplica prezumția de paternitate este necesar să se stabilească faptul că un copil a fost conceput în timpul căsătoriei. Cum nu se poate determina cu precizie data concepției unui copil, legea stabilește, pe baza datelor medicale privind durata minimă și maximă a gestațiunii, că perioada concepțiunii este cuprinsă între a 180-a zi și a 300-a zi dinaintea nașterii copilului (art.61 C.fam., art. 329 alin. 1 Cod Civil).
Pentru a afla timpul legal al concepțiunii unui copil, se socotește de la ziua nașterii acestuia înapoi până la 180 de zile, iar de la a 180-a zi până la a 300-a zi se întinde perioada concepțiunii copilului. Copilul este conceput în timpul căsătoriei, cu toate efectele juridice care decurg din aceasta dacă această perioadă despre care am vorbit, o parte din ea sau numai o zi se sistează în timpul căsătoriei. În cazul mamei care s-a recăsătorit, prezumția de paternitate nu se mai aplică fostului său soț, căsătoria fiind încheiată, ci prezumția de paternitate se aplică numai față de noul soț (art. 53 alin. 2 C. fam. ).
Dispozițiile art. 61 C.fam. creează o prezumție absolută în ceea ce privește determinarea timpului legal al concepțiunii, iar în literatura juridică există unanimitate.
2.5.1. Modul de calcul al timpul legal al concepțiunii copilului
Timpul legal al concepțiunii copilului se calculează pe zile și nu pe ore adică „de la zi la zi”. Acest timp legal este de 121 de zile, deoarece legea face vorbire de cea de-a 300-a zi și a 180-a zi „dinaintea nașterii” copilului, ceea ce înseamnă că ziua nașterii, care este ziua de plecare a termenului (dies a quo), nu se socotește dar se socotește ziua de împlinire (dies ad quem). Dată fiind importanța deosebită a acestei perioade pentru sănătatea fizică și psihică a copilului după naștere, se impune cu necesitate respectarea cu strictețe a unor prescripții cum ar fi evitarea contactului sexual în stare de ebrietate, în stare de oboseală avansată sau surmenaj, relații sexuale în condiții de deplin confort fizic și psihic, respectarea unor norme igienico-sanitare.
2.5.1.1.Caracterul prezumției
Prezumția timpului legal al concepției este o prezumție absolută (iuris et iure), deoarece nici o dovadă contrară nu este admisă, pentru a se dovedi că o sarcină a durat mai puțin de 180 ori mai mult de 300 zile. Dacă în literatura juridică există o unitate de păreri în ceea ce privește caracterul absolut al acestei prezumții, situația nu este aceeași în ceea ce privește sensul care se atribuie acestui caracter. În legătură cu acest sens, există două păreri:
– Într-o părere se afirmă că timpul legal al concepției este o prezumție absolută și deci nu se poate face dovada că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită parte din timpul legal de concepție. Totuși, dacă înăuntrul termenului de 300 de zile de la desfacerea sau declararea nulității căsătoriei, femeia naște doi copii, fără ca ei să fie gemeni, cel de-al doilea nu se consideră conceput în timpul căsătoriei chiar dacă o parte din perioada de concepție s-ar situa în timpul legal indicat de art. 61 C. fam. Prezumția, deși absolută nu se poate aplica pentru cel de-al doilea copil,deoarece datele științifice indică faptul că acesta a fost conceput după desfacerea sau declararea nulității căsătoriei și după nașterea primului copil. Se consideră că prezumția nu mai are aplicabilitate, deoarece puterea ei doveditoare încetează cu prilejul nașterii primului copil.
– O altă părere menționează, caracterul absolut al prezumției privind timpul legal al concepției care se referă la faptul că este admisibilă dovada că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită subperioadă în anumite zile în timpul legal al concepției(domni meliore momento). Potrivit acestei păreri, în cazul concepției de mai sus explicația ce se dă este că nașterea primului copil dovedește în mod cert că cel de-al doilea copil a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției și deci nu a fost conceput în acea parte a acestuia care se situează în timpul căsătoriei. Prezumția de paternitate față de fostul soț nu-și mai poate găsi aplicare deoarece cel de-al doilea copil a fost conceput după desfacerea sau declararea nulității căsătoriei. Și în acest caz prezumția privind timpul legal al concepției copilului are un caracter absolut,deoarece nu se dovedește că gestația a fost mai mică de 180 de zile sau mai mare de 300 de zile, adică concepția copilului este înăuntrul perioadei de concepție.
Adoptându-se una sau alta din cele două păreri, se ajunge la consecințe juridice diferite în ceea ce privește filiația față de tată a copilului din căsătorie. Prezumția de paternitate poate fi răsturnată dacă ea nu corespunde adevărului, adică este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Cum se poate dovedi acest lucru? Vom lua un exemplu. Presupunând că, într-o anumită parte din timpul legal al concepției copilului născut de o femeie căsătorită, parte în care, potrivit expertizei medicale, a avut loc și concepția copilului, soții nu s-au putut întâlni, dar ei s-au întâlnit în cealaltă parte a timpului legal al concepției copilului. În această situație trebuie admisă în tăgăduirea paternității copilului?
O primă părere este negativă întrucât se consideră că nu se poate face dovada că zămislirea a avut loc sau nu a avut loc într-o anumită parte din timpul legal al concepției copilului. Dacă s-ar dovedi că părinții nu s-au putut vedea în toată perioada de concepție legală a copilului, acțiunea în tăgăduirea paternității ar putea fi admisă.
O a doua părere susține soluție inversă aceea că acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi admisă. Să luăm în considerare o speță în care s-a admis expertiza medicală pentru a se demonstra că minorul prezintă caracterele unui copil născut la 9 luni, pentru ca apoi să se rețină că relațiile dintre soți au fost reluate cu 6 luni și câteva zile înaintea nașterii copilului și de aici să se considere că a fost imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului, admițându-se acțiunea în tăgăduirea paternității copilului. Altfel spus, s-a acceptat a se dovedi că zămislirea copilului s-a întâmplat la un moment, în cadrul timpului concepției copilului, moment în care soții nu s-au întâlnit.
Tribunalul Suprem, judecând un recurs extraordinar, a decis că prin expertiză medicală ce poate stabili momentul concepției, în sensul că el a premers cu 9 luni datei nașterii copilului, ceea ce, în speță, era de natură să determine că soțul mamei nu putea fi tatăl copilului, deoarece numai ulterior momentului concepției copilului avusese relații cu soția sa. Se pot pune probleme și în alte împrejurări în care este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului și anume acele împrejurări existente numai într-o anumită parte a timpului legal al concepției, parte în care se poate stabili științific că a avut loc concepția copilului. Pentru a fi mai explicită voi da un exemplu, și anume imposibilitatea fizică vremelnică în care se află bărbatul de a avea relații, cu efecte din punct de vedere al procreării, datorită unui accident, imposibilitatea existentă numai într-o parte din timpul legal al concepției copilului. În cele menționate s-a avut în vedere situația în care concepția și nașterea copilului au avut loc în timpul căsătoriei. Pot interveni și altfel de situații, acelea în care, după prezumția privind timpul legal al concepției, dat fiind că o parte din acest timp se situează în căsătorie, dar născut după desfacerea acesteia și să se pună problema tăgăduirii paternității, a cărei rezolvare poate fi determinată de caracterul atribuit prezumției, privind timpul legal al concepției. Potrivit aceleiași prezumții este posibil ca un copil, să fie considerat conceput înainte de căsătorie, dar să fie născut în timpul acesteia.
Vom considera următoarele, să presupunem că un copil se naște cu câteva zile mai înainte de împlinirea a 300 de zile de la desfacerea căsătoriei prin divorț, iar expertiza medicală arată că este un copil născut la 7 luni și jumătate. Ce soluție se poate da la acțiunea în tăgăduire a paternității ce ar fi introdusă? O soluție ar fi, dovada momentului concepției, situat după desfacerea căsătoriei, dovadă care se consideră, că este legal posibilă, va trebui să aducă la admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității, pe când o altă acțiune dată ar fi, aceasta nu ar fi suficientă, trebuind să se demonstreze că este cu neputință ca fostul soț să fie tatăl copilului, avându-se în vedere întreaga perioada a timpului legal al concepției, adică atât partea din căsătorie, cât și partea acestui timp de după desfacerea căsătoriei prin divorț. În cea de-a doua situație, când copilul se naște după încheierea căsătoriei, dar la mai puțin de 180 de zile de la data încheierii acesteia, copilul este conceput anterior încheierii căsătoriei, însă se bucură de prezumția de paternitate, deoarece este născut în timpul căsătoriei. Răspunsul acestei probleme este în funcție de aceeași soluție dată caracterului absolut al prezumției privind timpul legal al concepției. Putem vorbi despre o situație în care este cert că un copil a fost conceput în lăuntrul unei anumite perioade din timpul legal al concepțiunii.
Această situație este următoarea: imediat după desfacerea căsătoriei, femeia dă naștere unui copil, iar după aceea, mai înainte ca de la desfacerea căsătoriei să fi trecut 300 de zile, dă naștere unui al doilea copil. În această împrejurare este sigur că cel de-al doilea copil n-a fost conceput în timpul căsătoriei (care s-a desfăcut), deși o parte din timpul legal al concepției copilului se situează în timpul căsătoriei care s-a desfăcut. Dar faptul nașterii primului copil dovedește în mod cert că cel de-al doilea copil a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției sau că n-a fost conceput într-o parte din timpul legal al concepției. Deoarece, în acest exemplu, nu se pune în discuție faptul că durata gestației celui de-al doilea copila durat mai puțin de 180 de zile ori mai mult de 300 de zile înseamnă că nu este vorba de o răsturnare a prezumției timpului legal al concepției.
În această situație nu-și poate găsi aplicare prezumția de paternitate față de fostul soț, căci nașterea primului copil constituie o dovadă sigură că cel de-al doilea copil a fost conceput după desfacerea căsătoriei, deși acest fapt s-a produs înăuntrul timpului legal al concepției.
Ca o concluzie la cele menționate adaug că, importanța practică a prezumției timpului legal al concepției se găsește în următoarele împrejurări:
În cazul paternității copilului din căsătorie, pentru aplicarea prezumției de paternitate instituită de art.53 alin.2 C.fam., și pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii de tăgada paternității;
În cazul paternității copilului din afara căsătoriei, pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii în contestarea recunoașterii de paternitate și pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii în stabilirea paternității;
În stadiul de dezvoltare a medicinii și a geneticii, stabilirea perioadei sau a subperioadei legale de concepție nu mai prezintă importanța de altă dată, întrucât paternitatea poate fi stabilită în mod direct și științific prin expertiza ADN-ului. De asemenea, dacă se va practica tehnica de procreare cu embrioni congelați, nu va apărea ca rezonabilă durata sarcinii și perioada legală de concepție. De asemenea, regula consacrată de articolul 53 Codul familiei, nu va mai avea niciun sens, dacă, în viitoarea reglementare se admite procrearea artificială post-mortem.
2.6. Puterea doveditoare a certificatului de naștere
Articolul 53 C.fam., dispune că în situațiile prevăzute de acest text își găsesc aplicare prevederile art.51 din același cod, potrivit cărora nu se poate reclama sau contesta filiația care, rezultă din certificatul de naștere conform cu folosirea stării civile. Acest lucru precizat mai sus, poate fi interpretat în două sensuri:
Dispozițiile articolului 51 Cod familie își are aplicare și în situațiile prevăzute de art.53 Cod familie, dar nu numai în privința stabilirii filiației față de mamă, care, unită cu dovada existenței căsătoriei acesteia; dupp caz de la data nașterii sau concepțiunii copilului are drept consecință și stabilirea filiației față de tată;
Dispozițiile articolului 51 Cod familie, își găsește aplicare și în situațiile prevăzute de art.53 Cod familie, dar numai în privința unuia din elementele filiației față de tată ci și în privința însăși a filiației față de tată, astfel că dacă un copil are certificat de naștere și folosirea stării civile care desemnează ambele drept tată pe același bărbat, paternitatea copilului nu mai poate fi pusă sub discuție.
2.6.1. Interpretarea corectă
Această ultimă interpretare nu poate fi acceptată, deoarece s-ar ajunge la consecințe care nu pot fi primite:
Ar însemna să se considere valabilă, deși contrară realității, mențiunea eronată făcută în certificatul de naștere al copilului cu privire la persoana tatălui, cu toate că această persoană nu a fost niciodată căsătorită cu mama copilului sau că această persoană s-a căsătorit cu mama copilului după nașterea acestuia, astfel încât copilul nu mai este născut „în timpul căsătoriei”.
Ar însemna că prezumția de paternitate să poată fi răsturnată și astfel acțiunea în tăgăduirea paternității respectiv ar fi posibilă contestarea paternității, în cazul în care în certificatul de naștere este indicat ca tată, soțul mamei, iar folosirea stării civile este stabilită în sensul că tatăl copilului este un alt bărbat;
Ar însemna că se poate stabili paternitatea în alt mod decât prevede legea, de exemplu, în cazul în care actul de naștere și folosirea stării civile ar arăta drept tată pe un bărbat, altul decât soțul mamei, căci în acest caz filiația față de tată nu ar mai putea fi contestată de nimeni. În concluzie, urmează să ne oprim la prima interpretare menționată și deci trimiterea prevăzută de art. 53 C.fam. la dispozițiile art 51 din același Cod trebuie înțeleasă ca fiind numai la filiația față de mamă, deci numai la unul din elemente filiația față de tată.
2.7. Tăgăduirea paternității copilului din căsătorie
Acțiunea în tăgada paternității face parte din categoria acțiunilor în contestația de stat prin care se urmărește înlăturarea unei stări civile aparente pe motiv că ea nu corespunde realității. A tăgădui paternitatea unui copil înseamnă a răsturna, pe cale judecătorească, prezumțiile de paternitate stabilite de lege în privința copiilor din căsătorie. Prezumțiile de paternitate, în baza cărora copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei (art.53 alin.1 C.fam.) iar cel născut cel născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie(art.53 alin 2 C.fam.) nu au caracter absolut, legea permițând să se facă dovada că bărbatul împotriva cărora operează nu este tatăl copilului. În consecință, ori de câte ori prezumția de paternitate acoperă o situație nereala există posibilitatea ca,prin acțiuni în justiție, această prezumție să fie înlăturată prin administrarea dovezii contrare. Așadar, tăgada de paternitate este mijlocul juridic ce conferă posibilitatea înlăturării, prin hotărârea judecătorească, a unei stări civile care nu corespunde realității prin răsturnarea în justiție a prezumțiilor legale de paternitate , făcându-se dovada, prin orice mijloc de proba admis de lege că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
2.8. Dreptul la acțiunea în tăgada paternității
2.8.1. Titularul dreptului la acțiunea în tăgada paternității
În reglementarea Codului familiei, dreptul la acțiunea în tăgada paternității a fost multă vreme strâns legat de persoana soțului mamei. Acest caracter exclusiv personal al acțiunii în tăgada paternității rezultă din prevederile art. 54 alin.2 C.fam. care arătau că acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită numai de soț. Caracterul strict personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității împiedica intentarea acțiunii de către o altă persoană, indiferent că era vorba despre mamă, copil, alte rude, creditori sau procuror. Singura excepție era reglementată de dispozițiile art.54 alin.2 C. Fam. în sensul că moștenitorii puteau continua acțiunea pornită de autorul lor în timpul vieții sale. În legătură cu acest caracter absolut personal al acțiunii în tăgada paternității în literatura juridică s-a exprimat opinia că a atribui dreptul la acțiunea în tăgada paternității numai soțului mamei echivalează cu a-i acorda acestuia un fel de monopol în aprecierea oportunității dreptului la acțiune fără a ține seama de interesele mamei și copilului care nu poate fi concordant cu deplina și efectiva egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie constituind, totodată, un obstacol în calea aflării adevărului. În consecință unii autori au arătat că dreptul de a înlătura prezumțiile legale de paternitate nu trebuie să fie numai o prerogativă a bărbatului ci trebuie să se recunoască ți mamei și copilului dreptul de a acționa. Alți autori, s-au exprimat, de asemenea, în favoarea înlăturării caracterului exclusiv personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității fără a determina însă dacă un atare drept trebuie să fie recunoscut numai copilului, procurorului, curatorului celui dispărut sau deopotrivă și a mamei.
Caracterului strict personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității a fost înlăturat prin Decizia Curții Constituționale nr. 349/2001. Prin această decizie dispozițiile art.54 alin. 2 C. fam. au fost declarate neconstituționale în măsura în care nu recunosc decât tatălui și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei dreptul de a porni acțiunea în tăgada paternității.
În prezent, urmare a adoptării în anul 2007 a Legii nr.288 pentru modificare și completarea Legii nr. 4/1953-Codul familiei, acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită de către moștenitori(art.54.alin2 C.fam.). În persoana moștenitorilor acțiunea își intervertește caracterul întrucât, în cazul lor, prevalează interese de ordin patrimonial deoarece moștenitorii care au acceptat succesiunea ar fi împiedicați de copil în exercitarea drepturilor succesorale. Și ipoteza în care copilul ar renunța la moștenirea soțului mamei moștenitorii vor avea dreptul să continue acțiunea în tăgada paternității, interesul fiind tot de ordin patrimonial, întrucât copilul ar putea cere de la aceștia pensie de întreținere.
2.8.2. Exercitarea dreptului la acțiunea în tăgada paternițății de către tutore
Tutorele va putea porni acțiunea în tăgada paternității în condițiile art.54 alin.5 C. fam., respectiv dacă titularul acțiunii este pus sub interdicție. În actuala reglementare tutorele are posibilitatea de a introduce acțiunea în tăgada paternității fără a avea nevoie de încuviințarea autorității tutelare. O atare încuviințare era cerută de prevederile art.54 alin.3 C. fam. anterior modificării și completării Codului Familiei prin Legea nr.288/2007 pentru ca tutorele soțului pus sub interdicție să poată porni acțiunea.
Dreptul de a porni tăgada paternității recunoscut de tutorelui completează protecția acordată celui pus sub interdicție. Se poate însă întâmpla să nu-și îndeplinească îndatorirea de a porni acțiunea în tăgada paternității caz în care se ridică întrebarea dacă cel pus sub interdicție poate porni acțiunea în perioadele de luciditate. În legătură cu această problemă în literatura juridică s-a exprimat opinia că dreptul la acțiunea în tăgada paternității nu poate fi recunoscut interzisului întrucât acesta poate să introducă acțiunea după ridicarea interdicției daca tutorele nu a pornit-o cât timp a durat interdicția. Trebuie avut însă în vedere faptul că potrivit art. 151 alin.1 C. fam. ridicarea interdicției va fi pronunțată de către instanță dacă au încetat cauzele care au provocat punerea sub interdicție. Or, conform art.142 alin.1 C. fam. o persoană va fi pusă sub interdicție dacă datorită alienației mintale sau a debilității mintale nu are discernământ pentru a se îngriji în interesele sale. În general, boala psihică ce face ca persoana să fie lipsită de discernământul necesar pentru a se putea îngriji de interesele sale este de durată, starea de înseninate putând persistă până la data decesului celui suferind, astfel că, dacă a fost pus sub interdicție iar tutorele nu introduce acțiunea în tăgada paternității el se găsește în imposibilitatea de a porni. Astfel, două persoane între care nu există nici legătură de sânge rămân într-un raport de filiație nereal în temeiul unei prezumții care nu poate fi răsturnată datorită stării mintale a incapabilului și pasivității reprezentantului său. Credem că pentru a se evita o astfel e situație și a se da posibili-tatea stabilirii unei stări civile care să corespundă realității trebuie să se recunoască și celui pus sub interdicție dreptul de a introduce acțiunea în momentele de luciditate urmând ca aceasta să fie continuată de reprezentantul său legal. Se pune însă problema dacă tutela este singurul caz de reprezentare în această materie. Credem că după ce acțiunea a fost pornită de tutorele este îndepărtat de la tutelă pentru că nu și-a îndeplinit mulțumitor sarcina ori pentru celelalte motive arătate de art.138 alin.2 C. fam. și există urgență în soluționarea cauzei, atunci în temeiul art.44 alin.1 C. proc. Civ. instanța va putea numi un curator special care va avea posibilitatea să îl reprezinte pe incapabil până la numirea unui nou tutore. În plus, în cazul în care între reprezentant și reprezentat există conflict de interese (de ex: tutore al tatălui prezumat este chiar mama copilului) curatorul special numit în baza aceluiași îl va putea reprezenta pe incapabil. În schimb, dacă titularului dreptului la acțiune i s-a instituit curatela în condițiile art.152 C. fam., curatorul nu este îndreptățit să îl reprezinte în acțiunea în tăgada paternității.
În ipoteza în care titularului dreptului la acțiunea în tăgada paternității este pus sub interdicție după ce a pornit acțiunea ea va fi continuată de către tutore.
2.8.3. Persoanele împotriva cărora se exercită dreptul la acțiunea în tăgada paternității
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007 Codul familiei nu conținea prevederi referitoare la calitatea procesuală pasivă, adică la persoanele împotriva cărora se putea introduce acțiunea în tăgada paternității. În urma modificării și completării dispozițiilor Codului familiei din Legea nr.288/2007 art.54 C.fam. arată împotriva cui se pornește acțiunea, făcându-se distincție între situația în care acțiunea este introdusă de către soțul mamei și cea în care aceasta este introdusă de către mamă sau copil.
Situația exercitării dreptului la acțiune de către soțul mamei.
Pentru ipoteza în care dreptul la acțiune se exercită de către soțul mamei dispozițiile art.54 alin.3 C. fam. stabilesc că acesta introduce acțiunea împotriva copilului. Dacă acesta din urmă este minor cu vârsta sub 14 ani el va fi reprezentat de către mamă, ea participând la proces în dublă calitate: ca reprezentant al copilului lipsit de capacitatea de exercițiu dar și în nume propriu întrucât potrivit art.54 alin.6 C. fam. mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formează ea însăși acțiunea. Dacă mama copilului este decedată sau nu are capacitatea de exercițiu copilul va fi reprezentat de către un tutore. Copilul care are vârsta între 14 și 18 ani va fi citat și va sta personal în proces fiind asistat de către ocrotitorul său legal (mamă, sau după caz tutore). În situația în care minorul lipsit de capacitatea de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă nu are reprezentant legal și există urgență în soluționarea cauzei, atunci, la cererea părții interesate, instanța poate să îi numească un curator special care să îl reprezinte până la numirea reprezentantului legal în condițiile legii(art.44 alin.1 și 2 C. proc. Civ. ).
În cazul în care copilul este decedat art. 54 alin.3 C.fam. arată că acțiunea se pornește de tatăl prezumat împotriva mamei copilului. Unele precizări sunt necesare în legătura cu aceste prevederi:
textul citat se referă la copilul născut viu și decedat până la momentul introducerii acțiunii de către bărbatul prezumat a fi tatăl copilului, nu și la copilul născut mort întrucât, în cazul acestuia din urmă nu se poate vorbi despre un raport de filiație împotriva căruia să se poată exercita dreptul la acțiune, astfel că, într-un atare caz, acțiunea ar fi lipsită de obiect.
Dispozițiile art.54 alin.3 C. fam. nu fac nici o referire la cazul în care atât copilul cât și mama sunt decedați însă există descendenți ai copilului. Credem că în situația în care copilul a lăsat descendenți acțiunea ar trebui exercitată împotriva acestora prevalând și în acest caz interese de ordin patrimonial, tatăl prezumat urmând să-i înlăture de la succesiunea ce s-ar deschide după moartea sa și la care aceștia ar putea veni prin reprezentare copilului precedat. În plus, câtă vreme se recunoaște moștenitorilor copilului dreptul de a continua acțiunea pornită de acesta în timpul vieții trebuie să se accepte și posibilitatea intentării aceleiași acțiuni împotriva lor.
– întrucât prevederile art. 54 alin.3 C. fam. îl vizează numai pe copilul decedat până la data intentării acțiunii se pune întrebarea împotriva cui va continua acțiunea în situația în care aceasta fusese pornită dar copilul a decedat în cursul judecății. În literatura juridică s-a arătat că într-un astfel de caz acțiunea poate fi continuată împotriva reprezentantului legal al copilului sau a unui tutore ad-hoc dacă minorul decedat era lipsit de capacitate de exercițiu, sau împotriva unui tutore ad-hoc dacă acesta avea capacitate de exercițiu restrânsă. În ce ne privește credem că dacă acțiunea poate fi pornită împotriva mamei în cazul în care copilul este decedat la data introducerii ei, cu atât mai mult ea poate fi continuată împotriva acesteia în situația în care copilul decedează în timpul procesului. Dacă și mama copilului este decedată iar copilul a lăsat descendenți acțiunea poate fi continuată împotriva acestora.
b) situația exercitării dreptului la acțiune de către mamă sau copil.
Dacă dreptul la acțiune se exercită de către mamă sau copil, art.54 lin.4 C.fam. prevede că aceștia introduc acțiunea pornită împotriva moștenitorilor lui. Dacă soțul mamei decedează în timpul procesului acțiunea va putea fi continuată împotriva moștenitorilor săi.
Lege nu precizează împotriva cui se va exercita acțiunea în tăgada paternității în cazul în care cel ce ar trebui să aibă calitatea procesuală pasivă este pus sub interdicție. Într-o astfel de situație urmează a se aplica prevederile art.42 C. proc. Civ. care arată că persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate (…). Așadar interzisul judecătoresc are o poziție similară cu cea a minorului cu vârsta sub 14 ani neputând sta personal în proces ci prin reprezentant, respectiv prin tutorele său. Dacă până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a fost numit curator în temeiul art.146 C. fam. acesta îl va reprezenta pe cel a cărui interdicție a fost cerută urmând ca după rezolvarea procesului de punere sub interdicție locul său să fie luat de către tutore. În caz de conflict de interese între reprezentant și reprezentat instanța va putea numi un curator special în temeiul art. 44 alin.1 C. proc. civ. În situația în care se ivesc interese contrare între minorul pus sub interdicție și tutorele său întrucât tutore al acestuia este chiar bărbatul prezumat a fi tatăl copilului numirea curatorului se va face tot în temeiul art.44 C. proc. civ. iar nu în baza art.132 C.fam., adică de către instanța de judecată competentă să soluționeze acțiunea în tăgada paternității (art. 44 alin. 3 C. proc. civ.) și nu de către autoritatea tutelară.
2.8.4 Cazuri în care se poate exercita dreptul la acțiunea în tăgada paternității
Legislația în vigoare, la fel ca și cea anterioară adoptării Legii nr. 288/2007 nu reglementează în mod expres cazurile în care se poate tăgădui paternitatea, legiuitorul stabilind în art.54 alin1 C.fam. regula că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Așadar, titularul dreptului la acțiune este pus în situația să dovedească faptul că este imposibil ca bărbatul împotriva căruia operează prezumția de paternitate este tatăl copilului. Nepaternitatea va putea fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv prin probe științifice.
Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată de incapacitatea bărbatului de a procrea sau de inexistența raporturilor de coabitare în perioada concepțiunii copilului datorită unor împrejurări care au împiedicat pe soți să se întâlnească (de ex. soțul execută o pedeapsă privativă de libertate, este plecat în străinătate ori relații dintre soți au fost atât de mult deteriorate datorită neînțelegerii care au făcut imposibile relațiile intime în perioada concepțiunii copilului). De asemenea, imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată de faptul că perioada de concepțiune a copilului, stabilită prin expertiză medico-legală, este anterioară datei la care mama l-a cunoscut pe bărbatul prezumat a fi tatăl copilului sau de împrejurarea că respectivul soț este de altă rasă decât aceea a mamei și a soțului ei.
Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului nu poate rezulta din simpla despărțire în fapt a soților în timpul legal al concepțiunii, câtă vreme nu se face dovada că relațiile intime dintre cei doi nu au continuat în această perioadă. Faptul că în timpul legal al concepțiunii copilului soția a avut relații sexuale alți bărbați nu este îndestulător pentru admiterea acțiunii în tăgada paternității dar constituie un indiciu care obligă instanța să solicite și a altor probe pentru a verifica temeinicia acțiunii. De asemenea simpla mărturisire a mamei că soțul ei nu este tatăl copilului nu este suficientă pentru a exclude paternitatea soțului ci va trebui coroborată alte probe care să facă dovada că soțul mamei este tatăl copilului.
2.8.5. Prescripția dreptului la acțiunea în tăgada paternității
Anterior modificării dispozițiilor prin legea nr. 288/2007 acțiunea în tăgada paternității trebuia introdusă într-un termen de prescripție scurt, de 6 luni, care începea să curgă de la data cunoașterii către tatăl prezumat a nașterii copilului(art.55 alin.1 C. fam.). Dacă înainte de împlinirea acestui termen tatăl prezumat era pus sub interdicție, pentru tutorele său curgea un nou termen începând de la data la care acesta afla despre nașterea copilului (art.55 alin.2 C. fam.), iar dacă în acest termen acțiunea nu era pornită de către tutore, tatăl prezumat avea posibilitatea să introducă acțiunea după ridicarea interdicției, înăuntrul unui termen de 6 luni (art.55 alin.3 C. fam.).
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr 288/2007 termenul de prescripție a acțiunii în tăgada paternității a fost extins de la 6 luni la 3 ani. Cât privește momentul de la care termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă, acesta diferă în funcție de titularul dreptului la acțiune. Astfel, legiuitorul stabilește în art.55 alin.1 C. fam. că acțiunea în tăgada paternității se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului, iar pentru soțul mamei termenul curge de la data la care a luat cunoștință despre nașterea copilului. Așadar, atunci când acțiunea este pornită de către mamă sau copil termenul curge de la data nașterii copilului. În privința bărbatului prezumat a fi tatăl copilului art.55 alin.1 C. fam. instituie excepție de la regula că termenul curge de la data nașterii copilului, arătând că acesta începe să curgă de la data la care el a cunoscut nașterea, întrucât nu în toate cazurile nașterea copilului este cunoscută de tatăl prezumat de la data la care ea a avut loc. Astfel:
dacă tatăl prezumat a dispărut înainte de nașterea copilului și se reîntoarce ulterior, termenul va curge de la data la care după reîntoarcerea sa a aflat despre nașterea copilului indiferent că dispariția constituie o stare de fapt sau a fost declarată prin hotărârea judecătorească;
dacă tatăl prezumat a fost declarat mort prin hotărârea judecătorească iar ulterior reapare și se anulează hotărârea declarativă de moarte termenul va curge de la data la care, reapărut fiind, a aflat despre nașterea copilului iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a hotărârii judecătorești declarative de moarte.
dacă tatăl prezumat a fost pus sub interdicție termenul va curge de la data ridicării interdicției dacă înainte de a fi pus sub interdicție acesta a cunoscut nașterea copilului iar acțiunea nu era prescrisă la momentul punerii sub interdicție, respectiv de la data la care, după ridicarea interdicției, a cunoscut efectiv nașterea copilului în ipoteza în care se găsea pus sub interdicție la momentul nașterii copilului;
dacă soțul mamei suferă de o boală psihică dar nu a fost pus sub interdicție termenul va curge de la data la care, aflându-se în momente de luciditate, a fost în măsură să recepționeze conștient nașterea copilului;
dacă nașterea a avut loc după recăsătoria mamei dar la mai puțin de 300 de zile de la data desfacerii sau desființării căsătoriei anterioare, pentru fostul soț al mamei termenul va curge de la data la care el a aflat despre hotărârea definitivă prin care s-a admis acțiunea în tăgada paternității introdusă de soțul mamei din căsătoria subsecventă.
Dacă acțiunea nu a fost introdusă în timpul minorității copilului art.55 alin.2 C. fam. dă acesteia posibilitatea de a porni acțiunea într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.
Legea nu face nici o precizare cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în situația în care acțiunea este pornită de către tutorele celui pus sub interdicție. Credem că, indiferent dacă titularul dreptului la acțiune se află pus sub interdicție la data nașterii copilului ori a fost pus sub interdicție după această dată soluția trebuie să fie aceeași ca și în reglementarea anterioară,în sensul că pentru tutore termenul de 3 ani în care poate introduce acțiunea în tăgada paternității începe să curgă de la data la care a cunoscut efectiv despre nașterea copilului, întrucât dacă s-ar admite că el începe să curgă de la data nașterii copilului, s-ar putea ajunge la situații în care la momentul exercitării dreptului de către tutore să fie deja prescris.
Termenul de prescripție de 3 ani este susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen în condițiile legii. În privința repunerii în termen art.55 alin.3 C. fam. prevede că reclamantul va fi repus în termen în condițiile legii. În consecință, reclamantul va fi repus în termen în condițiile art.19 din Decretul 167/1958 conform căruia instanța judecătorească sau organul arbitrar poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.
2.9. Efectele admiterii acțiunii în tăgada paternității
De la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în tăgada paternității copilul pierde calitatea de copil din căsătorie și devine, în mod retroactiv, de la data concepțiunii sale, copil din afara căsătoriei. În situația în care după desfacerea sau desființarea căsătoriei anterioare mama copilului s-a recăsătorit și la mai puțin de 300 de zile de la data desfacerii sau desființării căsătoriei anterioare a dat naștere unui copil, acesta nu va dobândi statutul copilului din afara căsătoriei dacă soțul mamei va tăgădui cu succes paternitatea întrucât, în favoarea sa va opera prezumția de paternitate față de fostul soț al mamei. Dacă și acesta ar reuși să facă dovada că este cu neputință ca el să fie tatăl copilului atunci, prin efectul hotărârii judecătorești s-a admis acțiunea în tăgada paternității, el ar deveni retroactiv copil din afara căsătoriei.
Admiterea acțiunii în tăgada paternității va introduce efecte cu privire la: numele copilului (acesta va purta numele avut de mamă la momentul nașterii sale), ocrotirea părintească (va fi exercitată numai de către mamă),domiciliul copilului (va fi cel al mamei sale), obligația de întreținere (nu mai este datorată de către soțul care a tăgăduit cu succes paternitatea copilului).
Persoanele care au calitatea de a promova acțiunea de a răsturna prezumția de paternitate, altele decât soțul sau fostul soț al mamei, sunt diferite, în funcție de sistemul de drept.
Copilul (Germania art. 1600 C. Civ., Elveția art. 256 C. Civ., Italia art. 235 C. Civ., Spania art.137 C. Civ.);
Mama copilului din căsătorie (Germania art. 1600 C. Civ., Italia art. 235 C. Civ., Grecia art.1470 C. Civ.).
Părinții soțului mamei (Elveția art. 258 C. Civ.
Moștenitorii soțului (Franța art. 316 – 1 C. civ., Spania art.136 alin. 2 C.civ)
Ministerul Public, în calitatea sa de apărător al interesului general și al interesului copilului (Austria art.158 C.civ.)
2.10. Instanța competentă
Acțiunea în tăgăduirea paternității se introduce la instanța locului unde domiciliază reprezentantul legal al copilului.
2.11. Admiterea acțiunii. efecte
Admiterea acțiunii de tăgăduirea paternității soțului mamei produce modificarea statutului civil al copilului care devine copil din afara căsătoriei, excepție făcând situațiile de conflict de paternitate, când, înlăturându-se prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, devine incidentă prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare.
Tăgăduirea paternității copilului din căsătorie produce următoarele efecte:
Vorbind despre numele copilului, deosebim situațiile:
Copilul s-a născut în timpul căsătoriei.
Dacă soții au nume comun, copilul rămâne cu numele dobândit la nașterea sa, adică cel comun al soților. Acest nume comun poate fi cel al soțului dinaintea căsătoriei, cel al soției dinaintea căsătoriei, ori format din unirea numelor avute de soți înaintea căsătoriei (art. 27 C.fam.). În oricare din aceste cazuri, copilul cu numele luat la naștere, ca fiind cel al mamei, în acel moment ( art.64. C.fam.), ceea ce înseamnă că tăgăduirea paternității nu produce efecte în privința numelui copilului. În majoritatea cazurilor, numele comun al soților este cel avut de bărbat înaintea încheierii căsătoriei. În această situație, deși s-ar reuși în tăgăduirea paternității copilul va purta același nume ca soțul respectiv. De aceea, s-a exprimat și părerea că, în această situație, copilul ar urma să dobândească numele propriu de familie al mamei sale, ca un copil din afara căsătoriei, cu mama cunoscută.
Dacă soții nu au nume comun deosebim:
Copilul a luat la naștere numele soțului; în această situație, copilul va lua numele mamei sale, pe care l-a avut la naștere;
Copilul a primit la naștere numele mamei sale; în această situație, copilul rămâne, după tăgăduirea paternității din căsătorie, cu același nume;
Copilul a luat la naștere un nume format din reunirea numelor soților; el rămâne în continuare cu acest nume. Printr-o interpretare extensivă a art. 62 alin. 2 și art. 64 alin.1 C.fam., s-ar putea, totuși, considera că acel copil va avea numele mamei sale din momentul nașterii lui.
Copilul va avea un nume, în mod corespunzător celor arătate mai înainte, deosebindu-se după cum soții au nume comun ori nu și în cazul tăgăduirii paternității din căsătorie, în urma încetării căsătoriei, ceea ce presupune că soțul a introdus acțiunea, dar a decedat înainte de data la care căsătoriei, ceea ce presupune că soțul a introdus acțiunea, dar a decedat înainte de data la care hotărârea prin care s-au admis tăgăduirea paternității din căsătorie a rămas definitivă, procesul fiind continuat de moștenitorul soțului mamei. Cu această situație nu trebuie confundată aceea în care copilul se naște după încetarea căsătoriei, când dat fiind caracterul strict personal al acțiunii în tăgăduire a paternității nu se poate tăgădui paternitatea copilului la care ne referim.
Copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar s-a născut după desfacerea ori desființarea căsătoriei.
În cazul desfacerii căsătoriei, mama copilului poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, în condițiile art. 40 C.fam. sau revin la numele pe care îl are mama sa la nașterea lui, care este ulterioară desfacerii căsătoriei. În cazul desființării căsătoriei, soția nu poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, ceea ce înseamnă că revine la numele pe care l-a avut înainte de încheierea căsătoriei. Copilul va lua același nume, deoarece el este născut după desființarea căsătoriei, iar mama lui este primul părinte față de care are stabilită filiația (art. 64 alin. 1 C.fam.).
Conflictul de paternitate
Dacă se tăgăduiește paternitatea unui copil aflat în această situație, reapare de drept cealaltă paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică aceea în care a fost conceput. În consecință, numele copilului urmează a se stabili în raport de prima căsătorie. De cele mai multe ori, soțul din prima căsătorie și soția din cea de-a doua căsătorie au nume deosebite. În mod practic, el ia numele mamei, din momentul nașterii lui, deoarece părinții nu se vor înțelege de cele mai multe ori, cu privire la numele copilului. În cazul în care soțul din prima căsătorie și soția din cea de-a doua căsătorie au același nume, și anume când soția a rămas în urma încetării ori desfacerii căsătoriei cu numele soțului, copilul ia numele comun al părinților.
Dacă în cazul conflictului de paternitate, după ce s-a tăgăduit paternitatea din cea de-a doua căsătorie, s-a făcut același lucru și cu paternitatea din cea de-a doua căsătorie, copilul devine din afara căsătoriei, luând numele în conformitate cu cele arătate înainte pentru copilul care, în urma tăgăduirii paternității din căsătorie, devine din afara căsătoriei.
Conflictul de paternitate aparent
În cazul în care un copil își stabilește paternitatea prin recunoaștere și după aceea își stabilește filiația față de o femeie care este căsătorită, prin prezumția de paternitate, își stabilește paternitatea față de soțul mamei, care este un alt bărbat decât cel care a recunoscut pe copil. În această situație, copilul se consideră din căsătorie, iar paternitatea lui față de tată din căsătorie nu poate fi înlăturată decât de acesta din urmă prin tăgăduirea paternității. Dacă se face aceasta, copilul devine din afara căsătoriei, dar cu filiația față de amândoi părinții, deoarece recunoașterea de paternitate este valabilă, dispărând cauza ei de nulitate. Ar urma deci ca, în conformitate cu art. 64 C.fam., copilul să ia numele tatălui din afara căsătoriei, deoarece față de aceasta și-a stabilit mai întâi filiația, instanța judecătorească putând, potrivit art. 64 alin. 2 C.fam., să încuviințeze pe copil să poarte numele mamei, deoarece aceasta este cea de față de care și-a stabilit ulterior filiația.
Totuși, în momentul în care se pune întrebarea de a ști ce nume ia copilul, el are filiația din afara căsătoriei stabilită de ambii părinți. De aceea, s-ar putea aplica, prin asemănare, art. 64 alin 3 C.fam., în sensul că instanța judecătorească ce a admis acțiunea în tăgăduire a paternității să decidă, având în vedere interesul copilului, ce nume va putea purta acesta, adică numele unuia din părinți sau numele lor reunite. Numele se poate stabili, în aceste condiții de instanță judecătorească, și nu de autoritatea tutelară, deoarece stabilirea filiației copilului nu s-a făcut, dacă ar fi vorba de recunoaștere, concomitent față de ambii părinți, ci în mod succesiv.
În cazul în care soțul mamei este declarat mort prin hotărâre judecătorească și, la peste 300 de zile de la data stabilită ca fiind aceea a morții, mama naște un copil, acesta este din afara căsătoriei. Dacă acest copil este recunoscut de un bărbat și, după aceea, soțul declarat mort reapare, se anulează hotărârea declarativă de moarte, ceea ce înseamnă că acea căsătorie se consideră că n-a încetat niciodată, copilul este din acea căsătorie, beneficiind de prezumția de paternitate.
Dacă soțul mamei tăgăduiește paternitatea unui asemenea copil, acesta din urmă devine din afara căsătoriei. În ceea ce privește numele copilului, pentru identitate de motive, soluția este corespunzătoare situației precedente.
Cazuri speciale.
Să presupunem că o femeie, al cărui soț este dispărut, naște un copil. Acesta din urmă beneficiază de prezumția de paternitate. În consecință, recunoașterea de paternitate a acestui copil este lovită de nulitate absolută. Dacă, însă, după recunoașterea de paternitate, soțul mamei este declarat mort, iar data decesului este stabilită prin hotărâre judecătorească respective ca fiind anterioară concepției copilului, acesta este din afara căsătoriei, deoarece hotărârea produce efecte retroactive, căci a dispărut cauza de nulitate. Această recunoaștere poate reveni din nou nevalabilă, dacă soțul mamei copilului reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte. În cazul în care acum soțul mamei tăgăduiește paternitatea copilului, acesta din urmă devine din afara căsătoriei, iar recunoașterea de paternitate ar putea fi considerată iarăși validă. Numele copilului care va fi? Acesta se găsește într-o situație, în ceea ce privește numele, asemănătoare cu cea a copilului de la conflictul aparent de paternitate care devine din afara căsătoriei și deci, pentru identitate de motive, soluția în privința numelui urmează a fi același.
Un alt caz este acela când se recunoaște un copil născut de o femeie căsătorită. Asemenea recunoaștere este nulă. Dacă însă paternitatea copilului este tăgăduită și se consideră că recunoașterea este valabilă, deoarece a dispărut cauza de nulitate, înseamnă că acel copil are filiația stabilită față de ambii părinți. În consecință soluția va fi ca și în situațiile precedente.
La o situație asemănătoare se ajunge în cazul copilului conceput și recunoscut de către un bărbat care se pretinde că este tatăl lui, iar mama se căsătorește. În această situație se aplică prezumția de paternitate, iar dacă se tăgăduiește paternitatea copilului, acesta este din afara căsătoriei, însă cu paternitatea stabilită, deoarece recunoașterea urmează a se considera valabilă, căci a dispărut cauza ei de nulitate. Cât privește numele copilului se vor aplica cele arătate mai înainte.
Într-o altă situație, soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească și la peste 300 zile de la data stabilită ca fiind a morții s-a născut copilul. Presupunem că acest copil nu are însă stabilită filiația față de mamă. Un bărbat recunoaște copilul ca fiind al lui. După aceea, apare soțul și anulează hotărârea declarativă de moarte ceea ce înseamnă că acea căsătorie se consideră că nu încetat niciodată. În cazul în care după această anulare, copilul își stabilește filiația față de mamă, care este soția celui reapărut, copilul beneficiază de prezumția de paternitate față de soțul mamei, iar prezumția face ca recunoașterea să-și piardă valabilitatea, deoarece se referă la un copil din căsătorie. Dacă se tăgăduiește apoi paternitatea copilului, se va pune întrebarea de a ști ce nume va lua acesta, față de dispariția ulterioară a cauzei de nulitate a recunoașterii. Soluția este în sensul celor deja arătate.
O altă situație asemănătoare cu aceasta este aceea când, după hotărârea declarativă de moarte, intervine o nouă hotărâre prin care se rectifică data morții stabilită prin prima hotărâre, iar în raport cu noua dată a morții, copilul s-a născut până la 300 zile. După rectificarea hotărârii declarative de moarte intervin aceleași împrejurări ca cele arătate mai înainte.
Schimbarea numelui mamei pe cale administrativă.
Mama copilului poate să-și schimbe numele de familie în timpul căsătoriei. În această situație, dacă ea are la data nașterii copilului a cărei paternitate se tăgăduiește un nume dobândit pe cale administrativă, atunci copilul va lua același nume, în conformitate cu art. 64 alin. 1 C.fam., deoarece primul părinte față de care s-a stabilit filiația față de mamă. Dacă însă mama copilului și-a schimbat numele pe cale administrativă, înainte de încheierea căsătoriei respective, pe care-l poartă la data nașterii copilului a cărui paternitate se tăgăduiește, fie ca nume propriu, fie comun cu soțul ei, atunci copilul la care ne referim va lua același nume, ca fiind al primului părinte față de care și-a stabilit filiația.
Dacă mama si-a schimbat numele pe cale administrativă după nașterea copilului, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității, soluția ar fi, în actuala reglementare, ca acel copil să ia numele mamei din momentul nașterii lui, dar pe care, chiar dacă acea căsătorie nu se desface, nu-l mai are nici mama. De aceea, ar părea, în asemenea situație că ar fi indicată soluția în sensul ca acel copil să ia loc după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității copilului, el ar putea lua același nume tot numai pe cale administrativă, iar aceasta fără a deosebi după cum s-ar admite că ar lua numele mamei din momentul nașteri lui ori numele mamei sale prin filiație.
Dacă mama și-a schimbat numele pe cale administrativă după nașterea copilului, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității, soluția ar fi, în actuala reglementare, ca acel copil să ia numele mamei dobândit pe calea administrativă. În cazul în care această dobândire a avut loc după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității copilului, el ar putea lua același nume tot numai pe cale administrativă, iar aceasta fără a deosebi după cum s-ar admite că ar lua numele mamei din momentul nașterii lui ori numele mamei sale prin filiație.
Cu privire la ocrotirea prin părinți a copilului.
În urma tăgăduirii paternității din căsătorie, copilul are filiația stabilită numai față de mamă. În consecință ocrotirea copilului se realizează numai prin mamă (art.98 alin.2 C.fam.). Copilul poate să-și stabilească ulterior filiația și față de tată. În această situație, potrivit art. 65 C.fam., în ceea ce privește încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, se aplică, prin asemănare, dispozițiile art. 42-44 C.fam., părinții din afara căsătoriei fiind asimilați, din acest punct de vedere, cu părinți divorțați, ceea ce înseamnă că ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinți.
Copilul din afara căsătoriei poate fi încredințat unei alte persoane decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, în aceleași condiții ca și copilul din căsătorie în cazul divorțului( art.65. C.fam.), ceea ce înseamnă, în această situație, că ocrotirea părintească revine numai în parte părinților.
În ceea ce privește copilul din afara căsătoriei, cu filiația stabilită numai față de mamă ori față de ambii părinți, se pot ivi și alte cazuri, care interesează din punct de vedere al ocrotirii părintești. Asfel, în prima situație, mama poate fi decăzută din drepturile părintești pus sub interdicție sau, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința (art.98. alin.2 C.fam.). Înseamnă că acel copil nu este ocrotit de părinți, punându-se problema ocrotiri prin tutelă (art. 113 C.fam.) ori prin mijloacele puse la îndemână de Legea nr.3 din 1970 privind ocrotirea unor categorii de minori. În cea de-a doua situație, filiația este stabilită față de ambii părinți, este posibil ca unul ori amândoi părinții să fie decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție ori în imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și exprima voința. După caz, ocrotirea părintească va reveni numai unuia dintre părinți ori copilul va fi fără ocrotire părintească.
Cu privire la domiciliul copilului.
În situațiile privind ocrotirea copilului se stabilește și domiciliul acestuia. Atunci când, copilul are stabilită filiația numai față de mamă, el are, de obicei, domiciliul la aceasta. În cazul în care copilul își stabilește filiația și față de tatăl din afara căsătoriei, iar părinții au domicilii separate, sunt aplicabile dispozițiile art. 100 C.fam. și cele ale art. 14 Decretul nr.31 din 1954 privind persoanele fizice și juridice. Părinții vor decide de comun acord la care dintre ei are copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța judecătorească.
În cazul în care copilul este încredințat de instanța judecătorească unei alte personae decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, părinții se vor înțelege la care din ei va avea copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța de judecată.În cazul în care se ivesc situații speciale care determină ocrotirea minorului prin tutelă, atunci el are domiciliul la tutore. În mod corespunzător celor arătate mai sus se determină domiciliul minorului când s-au aplicat măsurile prevăzute de Legea nr.3 din 1970 privind ocrotirea anumitor categorii de minori.
Cu privire la pensia de întreținere.
În cazul tăgăduirii paternității legătura de filiație este înlăturată nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, astfel că soțul mamei copilului se consideră că nu a fost niciodată tatăl acestuia. De aceea, se pune întrebarea dacă pensia de întreținere prestată de soțul mamei anterior tăgăduirii paternității este ori nu supusă restituirii. Într-o altă părere, soluția este în sens afirmativ, dacă s-a stabilit judecătorește că soțul mamei nu este tatăl copilului. În sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:
1) prin admiterea tăgăduirii paternității, dispare titlul legal al obligației de întreținere;
2) sumele plătite nu corespund unei contraprestații;
3) obligația de întreținere nu depinde de existența unui regres împotriva altei persoane, adică a mamei ori a tatălui din afara căsătoriei, față de care se va stabili filiația.
Temeiul juridic al cererii către copil pentru restituirea pensiei de întreținere prestată este plata nedatoratului. Dacă se cere pensia de întreținere prestată de la mamă sau de la cel ce avea obligația de întreținere, temeiul juridic este îmbogățirea fără just motiv. Într-o altă părere, pensia de întreținere prestată nu este supusă în condițiile arătate restituirii pentru următoarele motive:
1) obligația de întreținere cu prestație succesivă;
2) minorul nu ar avea de la cine să ceară suma de bani pentru a restitui;
3) pensia de întreține nu poate fi solicitată decât soțului mamei până la admiterea tăgăduirii paternității.
Aplicarea strictă a principiilor duce la prima soluție, soțul mamei care a reușit tăgăduirea paternității având dreptul să ceară restituirea pensiei de întreținere fie de la copil, fie de la cei obligați la întreținere, adică mama și tatăl din afara căsătoriei. Dar această soluție trebuie să presupună, în prima soluție, când restituirea se cere de la copil, că aceasta poate solicita pentru trecut suma corespunzătoare de la cei obligați la întreținere, pentru ca la rândul său să poată restitui soțului mamei lui.
Este vorba deci despre solicitarea pensiei de întreținere pentru trecut, pe perioada pentru care soțul mamei a cerut restituirea de la copil. În cea de-a doua situație, când restituirea se cere de la cei obligați la întreținere, este necesar de asemenea să se admită solicitarea pensiei de întreținere, pentru trecut, ori existența unei asemenea obligații pentru trecut, în vederea ajungerii la îmbogățirea fără just temei. Dar, în majoritatea cazurilor vor fi dificultăți, deoarece cuantumul obligațiilor de întreținere depinde, între altele, de veniturile debitorului. Dacă soțul mamei a avut venituri mai mari decât ale celui obligat la întreținere, înseamnă că aceasta din urmă să fie obligat la o sumă peste cuantumul obligației de întreținere pe care o avea și, invers, dacă soțul mamei a avut, venituri mai mici decât cele ale celui obligat la întreținere, ultimul ar urma să restituie o sumă mai mică decât cea la care era obligat. Chiar dacă s-ar trece peste dificultăți, ar urma totuși, să se ajungă la alte procese, care nu sunt în interesul moral al copilului.
Într-o altă părere se propune următoarea distincție: când întreținerea a fost prestată într-un timp în care, după toate probabilitățile soții erau despărțiți în fapt, restituirea pensiei de întreținere este admisibilă, ea nefiind decât consecința unei situații diferite de cea stabilită prin hotărârea judecătorească în baza căreia s-au făcut reținerile împotriva voinței pretinsului debitor, când nu a existat o hotărâre judecătorească de obligare la întreținere în epoca în care a fost întreținut copilul, soții continuând să conviețuiască, în același cămin cu copilul, în condiții proprii relațiilor de familie, nu se datorează restituirea întreținerii prestate.
CAPITOLUL 3
CONFLICTE DE PATERNITATE (DUBLĂ PATERNITATE)
În cazul de față problema dublei paternități se pune deoarece prezumția de paternitate se întemeiază uneori pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, iar alteori pe faptul concepțiunii copilului în timpul căsătoriei. Ca atare se pot ivi situații în care unui copil i se pot atribui două paternități (conflict de paternitate), când un copil este conceput în timpul căsătoriei și este născut în timpul celei de-a doua căsătorie (I. P. Filipescu).
3.1. Când există conflicte de paternitate
Situațiile în care poate exista dublă paternitate sunt următoarele:
După încetarea ori desfacerea căsătoriei, femeia se recăsătorește și la mai puțin de 300 de zile de la încetarea ori desfacerea primei căsătorii ea naște un copil. Acesta ar putea avea ca tată pe soțul mamei din prima căsătorie sau pe soțul mamei din cea de-a doua căsătorie.
Soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi soția se recăsătorește și, la mai puțin de 300 de zile de la încheierea celei de-a doua căsătorii, naște un copil, iar soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte. Conflictul se rezolvă în favoarea celei de-a doua căsătorii, în temeiul aceluiași text (art. 53 alin 2 C.fam.).
O altă situație este aceea în care soția, cu încălcarea dispozițiilor legale ce prevăd principiul monogamiei, se află în același timp, în două căsătorii și naște un copil. Desigur, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută (art.19 C.fam.), dar nulitatea căsătoriei nu are nici o urmărire în privința copiilor care își păstrează situația de copii din căsătorie (art.23 alin 2 C.fam.). Dacă soluția dată de art. 53 alin.2 C.fam. constituie sistemul legii noastre cu privire la soluționarea conflictelor de paternitate, înseamnă că tatăl copilului este soțul mamei din cea de-a doua căsătorie. Se consideră, uneori, că aceasta este singurul caz de conflict de paternitate în dreptul nostru.
3.2. Tăgăduirea paternității în caz de conflict de paternitate
În situații de conflict de paternitate, dacă se înlătură paternitate rezultând din cea de-a doua căsătorie a mamei pe calea acțiunii în tăgăduire, trebuie să se admită, în interesul copilului, că renaște deplin drept prima prezumție și deci tatăl copilului este soțul mamei din prima căsătorie.
Între paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei nu poate exista conflict de paternitate. Soluția se impune deoarece prezumția de paternitate – care rezultă din căsătorie și nu a fost tăgăduită de soțul beneficiar – nu poate fi înlăturată prin stabilirea unei alte filiații. Situațiile în care se impune asemenea problemă și când deci dubla paternitate este numai aparentă sunt:
Față de un copil născut în timpul căsătoriei – care beneficiază de prezumția de paternitate – se tinde la stabilirea filiației în privința unui alt bărbat decât soțul mamei, fie prin recunoașterea voluntară, fie prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității.
Acest lucru nu este posibil, deoarece prezumția de paternitate, câtă vreme nu a fost răsturnată prin acțiunea în tăgăduire, nu poate fi înlăturată prin stabilirea unei alte filiații față de tată. Dubla paternitate este deci aparentă.
Se stabilește paternitatea din afara căsătoriei în privința unui copil prin recunoașterea voluntară, iar, ulterior, același copil își stabilește filiația față de o femeie care este căsătorită și, în virtutea prezumției de paternitate, își vede stabilită paternitate față de soțul mamei care este un alt bărbat decât cel care a recunoscut copilul.
În această situație, stabilirea filiației față de mamă și, respectiv, față de soțul acesteia înseamnă contestarea recunoașterii de paternitate, deoarece, fiind vorba de un copil din căsătorie, acesta nu poate fi recunoscut de un bărbat, iar prezumția de paternitate nu poate fi înlăturată decât de tată. Astfel fiind, copilul are stabilită paternitatea din căsătorie.
Soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească și, la peste 300 zile de la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morții, mama naște un copil, fiind din afara căsătoriei, este recunoscut de un bărbat, iar după aceea soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea judecătorească declarativă de moarte și, în acest fel, căsătoria se consideră că nu a fost niciodată desfăcută, copilul beneficiind de prezumția de paternitate și având deci ca tată pe soțul mamei. Soluția este corespunzătoare, pentru identitate de motive, situației precedente.
Dubla paternitate nu se poate pune numai cu privire la filiația din afara căsătoriei.
Situațiile în care s-ar putea pune problema conflictului între paternități din afara căsătoriei sunt:
Un copil din afara căsătoriei își stabilește paternitatea prin recunoaștere, iar ulterior își stabilește paternitatea prin hotărâre judecătorească față de un alt bărbat. Această hotărâre judecătorească îndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii, astfel că rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.
În situația inversă, când paternitatea copilului din afara căsătoriei se stabilește prin hotărâre judecătorească, iar, ulterior, un alt bărbat recunoaște pe același copil, nu se poate pune problema unui conflict, deoarece această recunoaștere nu are efecte juridice, căci hotărârea judecătorească intervenită este opozabilă tuturor celor care nu au participat la proces, până la dovada contrară făcută pe cale judecătorească.
3.3. Dovedirea nepaternității
Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului constituie un simplu fapt, ceea ce face ca în principiu Nepaternitatea să poată fi dovedită prin orice mijloc de probă. „Față de lipsa unor prevederi legale, din care să rezulte cazurile în care poate fi admisă acțiunea în tăgăduire a paternității și mijloacele de probă pot fi folosite, urmează că reclamantul poate invoca orice împrejurări obiective și să folosească orice mijloc de probă admisă de lege, prin care să se stabilească, în mod cert că nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei”. Dintre precizările care s-au făcut în legătură cu dovada nepaternității în cadrul acțiunii în tăgăduirea paternității, mai întâlnim în continuare pe cele mai semnificative.
Dovada imposibilității de coabitare nu poate fi dedusă din simpla despărțire în fapt a soților în timpul legal al concepției, ci este necesar să se dovedească, în mod neîndoielnic, că ei nu s-au întâlnit deloc în acest timp.
Faptul că soția a avut relații sexuale în timpul legal al concepției și cu alți bărbați nu este îndestulător pentru admiterea tăgadei de paternitate, întrucât, ceea ce interesează pentru soluționarea corectă a litigiului este stabilirea, pe bază de probe certe, că soțul reclamant nu este tatăl copilului rezultat în timpul căsătoriei, iar nu stabilirea cine este tatăl acestuia.
În măsura în care, se stabilește în mod cert că reclamantul nu este tatăl copilului, acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă, indiferent de faptul că între soți au existat relații sexuale în perioada concepției.
Acțiunea în tăgăduirea paternității nu poate fi dovedită numai prin mărturisirea mamei că în timpul legal al concepției n-a avut relații sexuale cu soțul său, deoarece o asemenea recunoaștere ar putea fi „rezultatul unei înțelegeri între soți”.
Acțiunea trebuie considerată ca admisibilă chiar dacă soțul reclamant fost acela care a declarat nașterea copilului la serviciul de stare civilă. O asemenea declarare nu poate fi considerată ca o recunoaștere a paternității copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei, ea constituind o obligație impusă ambilor soți prin dispozițiile legale referitoare la actele de stare civilă, iar recunoașterea privește numai pe copiii din afara căsătoriei. Cum actul de naștere nu poate face pe deplin dovada filiației față de tată, aceasta poate răsturna prezumția de paternitate prin acțiunea în tăgăduire, introdusă la instanță în termenul prevăzut de art. 55 C.fam., chiar dacă el a fost acela care a declarat, la serviciul de stare civilă, nașterea copilului, fără a face, vreo obiecțiune. Acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă ca fiind vădit cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, dacă acesta este de o altă rasă decât aceea a mamei sale și a soțului ei.
3.4. Concludența expertizelor medico-judiciare la dovedirea nepaternității.
Progresele deosebite pe care biologia și medicina le-au realizat, mai ales în secolul nostru, în domeniul transmiterii caracterelor ereditare de la părinți la copii promit soluționarea în viitor a stabilirii cu certitudine a paternității.
Cunoștințele medico-medicale actuale ne pot furniza date certe numai asupra nepaternității, datele despre paternitate fiind încă aproximative.
De aceea expertizele medico-judiciare în materie de paternitate se califică din punct de vedere probator, după felul expertizei, fie ca probe de paternitate, fie ca indicii de paternitate probabilă.
Expertiza antropologică. Este cea care se referă la transmiterea ereditară a unor caractere anatomice – ca fizionomia feții, particularitățile nasului și urechilor, malformațiile congenitale, bolile ereditare s.a. – care face cât mai probabilă paternitatea între copil și tatăl prezumat sau pretinsul tată există mai multe asemenea semene anatomice comune și îndeosebi din cele care lipsesc la mamă.
Expertiza dactiloscopică. Este cea care se referă la transmiterea desenelor papilare și a cărei valoare probatorie este tot de indicare probabilă a paternității.
Expertiza serologică. Este cea care se referă la transmiterea grupelor sangvine și care arată dacă grupa sangvină a copilului a putut sa nu să fie moștenită de la tatăl său prezumat, în cazul copilului din căsătorie sau de la pretinsul său tată, în cazul copilului din afara căsătoriei.
Metoda serologică este cea mai uzitată în protecția medicală, este aceea a sistemului de grupă A, B, 0, potrivit căruia există 4 grupe sangvine, în care se încadrează toți oamenii I(o), II(A) – cu subgrupele (A1, A2, A3), III(B-cu subgrupele B1, B2 și B3) și IV (AB). Aceste grupe se moștenesc astfel: dacă părinții aparțin grupei I (0), ei nu pot avea copiii decât din grupa I(0); dacă părinții au grupa II(A) sau III(B), ei pot avea copii din toate cele patru grupe; dacă unul dintre părinți aparține grupei I(0), este imposibilă nașterea unui copil din grupa IV(AB), și invers.
Alături de sistemul de grupă A, B, 0, în practica medicală se mai folosesc sistemele Se-se (secretor), MN, Ch,Hp.
Potrivit tuturor acestor metode serologice, ceea ce se poate dovedi cu certitudine este excluderea de la paternitate pe când în privința stabilirii paternității, ele pot indica clar posibilitatea acesteia. Este ceea ce instanța noastră supremă si-a însușit când a statuat expertiza medico-judiciară de excludere de la paternitate are o forță probantă absolută, ea neputând fi înlăturată decât printr-o probă de egală valoare științifică și că, dimpotrivă la stabilirea paternității, o asemenea expertiză are o forță probantă doar relativă.
Expertiza capacității de procreare. Această expertiză constituie o probă absolută de excludere a paternității când se constată medical cu certitudine starea de impotență sau de sterilitate.
CAPITOLUL 4
STABILIREA PATERNITĂȚII COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
Temei pentru executarea cererii privind stabilirea paternității
Declarația privind stabilirea paternității în baza acordului comun al părinților;
Declarația tatălui privind stabilirea paternității și acordul autorității tutelare, în cazurile când mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau dispărută, cînd nu i se cunoaște locul aflării și în cazul decăderii ei din drepturile părintești;
Hotărârea judecătorească privind stabilirea paternității.
4.1. Categorii de solicitanți
Acestea sunt următoarele:
părinții copilului;
tatăl copilului (dacă mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau dispărută, când nu i se cunoaște locul aflării și în cazul decăderii ei din drepturile părintești);
copilul la atingerea majoratului;
tutorele (curatorul) copilului;
reprezentantul contractual (împuternicit prin contract de mandat, procură).
4.2. Acte necesare
Pentru a solicita executarea cererii privind stabilirea paternității se prezenta în mod obligatoriu următoarele acte:
actele de identitate a părinților sau al unuia dintre ei;
declarația privind stabilirea paternității în baza acordului comun al părinților;
hotărârea judecătorească privind stabilirea paternității;
și după caz:
declarația tatălui privind stabilirea paternității cu acordul autorității tutelare în cazurile când mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau dispărută, când nu i se cunoaște locul aflării și în cazul decăderii ei din drepturile părintești;
actele de identitate al solicitantului (copilul major, tutorele (curatorul) copilului, reprezentantul contractual);
declarația soților, cînd mama copilului este căsătorită și soțul ei nu este tatăl copilului.
Declarația privind stabilirea paternității poate fi depusă:
până la nașterea copilului;
în momentul înregistrării nașterii copilului;
după înregistrarea nașterii copilului.
Executarea cererii privind stabilirea paternității se efectuează gratuit în ziua adresării.
Serviciul poate fi solicitat:
La Oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială sunteți domiciliați, unde urmează a fi înregistrată nașterea copilului;
care deține actul de naștere a copilului.
Noul cod civil menționează necesitatea înscrisului autentic, sub aspectul valabilității raportului juridic. Astfel, cu titlu exemplificaiiv, cităm următoarele texte:
art. 99 alin. (2) cu privire la actele de stare civilă, care fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă;
art. 330 alin (1) privind convențiile matrimoniale să se încheie sub sancțiunea nulității absolute, prin înscris autentificat de notarul public, art. 35 alin. (1) notarul public (ca și ofițerul de stare civilă) poate constata divorțul, dacă soții sunt de acord și nu au copii;
art. 416 alin. 1 stabilește că recunoașterea copilului poate fi făcută și prin înscris autentic;
art. 589 condiționează înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, în temeiul convenției părților dacă este „încheiată în formă autentică sau, după caz, al hotărârii judecătorești, măsură repetată“ și de art. 888;
art. 889 alin. 1 prevede că „proprietarul poate renunța la dreptul său printr-o declarație autentică notarială“ etc.
De asemenea, referire la forma înscrisului autentic al actului se face, sub sancțiunea nulității absolute, la donație art. 1011 pct. 1 formă cerută și pentru testamentul autentic (art. 1043 alin. 1), declarația de neacceptare (art. 1011) sau de renunțare la succesiune (art. 1120 pct. 2) .
În materia acceptării exprese a succesiunii, aceasta se face ad probationem, atât în formă autentică, cât și prin act sub semnătură privată (art. 1108 alin. 2).
Prezumția de paternitate se aplică numai în favoarea copiilor din căsătorie. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere voluntară de paternitate sau prin hotarâre judecătorească, astfel cum prevad dispozițiile art. 56 din Fostul Cod al Familiei.
Deși, recunoașterea de paternitate este irevocabilă, ea poate fi totuși contestată, atunci când nu corespunde adevărului – art. 58 alin. 1 din Fostul Cod al Familie. Acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate se poate face de orice persoană, iar acțiunea formulată este imprescriptibilă.
Conflictele de paternitate apar atunci când tatăl este necunoscut sau atunci când tatăl juridic este diferit de tatăl biologic. În Romania, Fostul Cod al Familiei prevedea două căi de stabilire a paternități: recunoașterea și stabilirea pe cale judecătorească. Ceea ce înseamnă că ori de câte ori tatăl nu-și recunoaște copilul, mama, ori în lipsa ei, reprezentantul legal, il pot acționa în justiție, cerând ceea ce i se cuvine de drept copilului, dând curs principiilor care guvernează această materie: principiul ocrotirii copilului, al stabilirii adevărului cu privire la paternitate, al egalității în drepturi dintre copilul din căsătorie și cel din afara ei.
Cererea de chemare în judecată trebuie întrodusă în numele copilului ca singur titular al dreptului la acțiunea în stabilirea paternității. Atunci când copilul este minor, ea poate fi introdusă de mamă, iar în lipsa mamei, de reprezentantul legal.
4.3. Testamentul
Moștenitorii copilului nu pot introduce acțiunea, datorită caracterului ei strict personal. S-a considerat însă că în ipoteza în care copilul a decedat în timpul desfășurării procesului, mostenitorii lui pot continua acțiunea intentată, fie că sunt testamentari ori că sunt legali, cu condiția să nu fie renunțători sau nedemni. S-a spus că s-a realizat o intervertire a caracterului acțiunii din personală în patrimonială și aceasta mai ales, întrucât moștenitorii testamentari în general nu sunt rude cu defunctul, iar interesele urmărite de ei sunt patrimoniale.
În schimb, acțiunea se poate intenta, atât impotriva tatălui cât timp este în viață, cât și împotriva moștenitorilor lui. Față de aceștia din urmă acțiunea iși pastrează caracterul personal nepatrimonial – așadar, poate fi introdusă și împotriva moștenitorilor renunțători.
Acțiunea în stabilirea paternități are ca titular copilul, indiferent ca el este major, minor, adoptat cu efecte restranse, depline sau ca a format obiectul unei adoptii guvernate de dispozitiile O.U.G.R. nr. 25/1997, neexistand ratiuni pentru care sa se respinga acțiunea atunci când este vorba despre un copil a carui paternitate fireasca nu fusese stabilita anterior adoptiei și când sunt indeplinite și celelalte conditii pentru inceperea actiunii.
Acțiunea se poate intenta în termen de un an de la nașterea copilului. în cazul în care copilul a beneficiat de o prezumtie legala de paternitate prevazuta de art. 53, iar ulterior el si-a pierdut calitatea de copil din căsătorie, termenul în care se poate introduce acțiunea se calculeaza astfel: de la data ramanerii definitive a hotararii prin care s-a admis tagaduirea paternități sau contestarea recunoasterii de paternitate sau a hotatrarii prin care s-a anulat recunoașterea facuta de catre tata.
4.4. Contestarea recunoașterii paternității
Recunoașterea paternității care nu corespunde adevărului poate fi contestată de către orice persoană interesată. Dacă acțiunea în contestare se face de către mama copilului sau de însăși copilul recunoscut sau de către descendenții lui, dovada paternității o are autorul recunoașterii sau moștenitorii săi.
Copilului conceput în timpul primei căsătorii, dar născut în timpul celei de-a doua căsătorii, i se pot atribui două posibilități și anume: după încetarea unei căsătorii, femeia se recăsătorește și la mai puțin de 300 de zile de la încetarea căsătoriei naște un copil care ar putea avea ca tată pe soțul mamei din prima căsătorie, sau dimpotrivă, pe soțul mamei din a doua căsătorie.
Acesta este de fapt conflictul de paternitate care, în mod cert trebuie soluționat, tatăl acestui copil fiind soțul mamei din a doua căsătorie.
Paternitatea nu poate fi înlăturată prin stabilirea altei filiații, în următoarele situații:
copilul născut în timpul căsătoriei și care beneficiază de prezumția de paternitate, nu poate avea ca tată un alt bărbat decât soțul mamei, dacă acesta din urmă nu a promovat o acțiune în tăgada paternității pentru a schimba filiația față de tată;
copilul în afara căsătoriei își stabilește paternitatea fie prin recunoașterea voluntară făcută de tatăl său, fie prin recunoaștere forțată, prin hotărâre judecătorească.
În situația în care, după o recunoaștere voluntară a unui copil născut în afara căsătoriei, ulterior copilul își stabilește paternitatea reală față de un alt bărbat, pe cale judecătorească, hotărârea de stabilire forțată a acestei paternități are și rolul de contestare a primei recunoașteri de paternitate și va fi valabilă ultima, filiația față de tată stabilită pe cale judecătorească.
Dacă însă, paternitatea copilului din afara căsătoriei se determină mai întâi prin hotărâre judecătorească, după care un alt bărbat recunoaște voluntar pe acel copil, nu ne aflăm într-un caz de conflict de paternitate, câtă vreme recunoașterea voluntară nu produce nici un efect juridic. Hotărârea judecătorească de stabilire forțată a paternității este opozabilă tuturor, până la proba contrarie făcută tot pe cale judecătorească.
Totuși, dacă mai înainte de împlinirea acestui termen tatăl copilului a fost pus sub interdicție, va curge din nou un termen pentru reprezentantul legal, din momentul când acesta a cunoscut despre nașterea copilului.
4.5. Contestarea recunoașterii de paternitate
4.5.1. Concept și reglementare legală. Proba și imprescriptibilitatea acțiunii.
Prezumția de paternitate se aplica numai în favoarea copiilor din căsătorie.Filiația față de tatal din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere voluntara de paternitate sau prin hotarâre judecătorească, astfel cum prevad dispozițiile art. 56 din din Fostul Cod al Familiei.
Desi recunoașterea de paternitate este irevocabilă, ea poate fi totuși contestată, atunci când nu corespunde adevărului – art. 58 alin. 1. din Fostul Cod al Familiei.
Acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate se poate face de orice persoană, iar acțiunea formulată este imprescriptibilă .Legea prevede că orice persoană interesată are calitatea procesuală pentru a introduce acițunea. Astfel de persoane ar putea fi: copilul recunoscut, moștenitorii copilului recunoscut ,mama copilului recunoscut, procurorul, în temeiul art. 47 din Decretul nr. 32/1954 și art. 45 din Vechiul Cod de procedură civilă.
În practica judiciară, s-a aratât chiar ca este posibilă contestarea recunoașterii de paternitate intentată de tatăl care a știut de la inceput că face o recunoaștere nereală ,ca și recunoașterea paternități facută de pârât în fața instanței, pe care acesta doar a constatat-o. Pentru acest din urmă caz sunt două situații:
– dacă paternitatea a fost stabilita prin hotărâre judecătorească ,trecuta în puterea lucrului judecat ,acțiunea în contestare nu e admisa ,întrucât hotatrearea poate fi reformată numai prin folosirea căilor ordinare sau extraordinare de atac prevazute de lege.
– dacă insa,prin hotărâre judecătorească ,instanta nu a stabilit .pe baza de probe,paternitatea ,ci doar a constatât recunoașterea paternități facuta de parat în față ei,contestatia este admișibila ,numai dacă recunoașterea nu corespunde realitatii.
Articolul 58 alin. 2 din Fostul Cod al Familiei prevede ca atunci când contestarea recunoasterii este facuta de mama ,de insusi copilul recunoscut sau de descendentii acestuia ,sarcina probei este inversata ,aceasta revenindu-i celui care a facut recunoașterea ,si nu celor care o contesta ,acestuia fiindu-i mai usor sa dovedeasca faptul ca recunoașterea corespunde adevarului.
4.6. Efectele admiterii acțiunii în constatarea recunoașterii de paternitate
Ca urmare a acestui fapt,copilul are stabilita filiația față de cel care a facut recunoașterea
El ramane însa tot copil din afara căsătoriei.Efectele care decurg din stabilirea filiației privitoare la nume,ocrotirea parinteasca,obligația de întretinere se produc nu numai de la data recunoasterii ,ci retroactiv din momentul concepției.
4.7. Probele în dovedirea acțiunii în tăgăduirea paternității
Pentru stabilirea adevărului, instanța este datoare să aibă rol activ, să dispună din oficiu, administrarea și a altor probe, eventual o expertiză științifică, cu atât mai mult când soții au locuit împreună și au dus un trai normal în perioada legală de concepție, situație în care simpla recunoaștere a soției că a avut relații și cu alt bărbat nu este suficientă pentru a se admite acțiunea.
Situația că soții au trăit separat în fapt nu este relevantă pentru a trage concluzia că soțul mamei nu este tatăl copilului și, deci, nu se poate admite acțiunea acesteia de tăgăduire a paternității, în condițiile în care s-a dovedit în față instanței judecătorești că soții au trăit împreună și în acest interval de timp.
Citarea autoritatii tutelare este necesara în cazul în care, după ce s-a stabilit filiația față de ambii părinți, se pune problema incredintarii copilului, stabilirea contributiei părinților la cheltuielile de crestere, educare și invatâtura, precum și în alte situatii asemănătoare.
Autoritatea tutelara este obligata sa exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții iși indeplinesc indatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului.
Delegatii autoritatii tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinta lor și sa se informeze pe orice cale despre felul cum acestia sunt ingrijiti în ceea ce priveste sanatâtea și dezvoltarea lor fizica, educarea, invatâtura și pregatirea lor profesionala, în conformitate cu telurile statului, pentru o activitate folositoare colectivitatii; la nevoie, ei vor da indrumarile necesare.
Dacă sănătătea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita prin felul de exercitare a drepturilor parintesti, prin purtare abuziva sau prin neglijenta grava în indeplinirea indatoririlor de parinte, ori dacă educarea, invatâtura sau pregatirea profesionala a copilului nu se face în spirit de devotament față de Romania, instanta judecătorească, la cererea autoritatii tutelare, va pronunta decaderea părintelui din drepturile parintești.
4.8. Nulitatea recunoașterii de paternitate
I. Nulitatea absolută: dacă recunoașterea nu a fost facuta cu repectaraea conditiilor prevazute de art. 57 din Fostul Cod al Familiei, ea este lovită de nulitate aboslută. Citarea părinților ți a autorității tutelare este obligatorie.
Autoritatea tutelara va ingadui parintelui decazut din drepturile parintesti sa pastreze legaturi personale cu copilul, afara numai dacă, prin asemenea legaturi, cresterea, educarea, invatâtura sau pregatirea profesionala a copilului ar fi în primejdie.
Au obligația ca, în termen de cel mult cinci zile de la data când se afla de existenta unui minor lipsit de ingrijire parinteasca în cazurile prevazute în art. 113, sa instiinteze autoritatea tutelara:
persoanele apropiate minorului precum și administratorii și locatarii casei în care locuieste minorul;
serviciul de stare civilă, cu prilejul inregistrarii mortii unei persoane, precum și biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei mosteniri;
instantele judecatoresti, procuratura și politia cu prilejul pronuntarii, luarii sau executarii unor masuri privative de libertate;
organele administratiei de stat, organizatiile obstesti, institutiile de ocrotire, precum și orice alta persoana.
Nu poate fi tutore:
minorul sau cel pus sub interdictie;
cel decazut din drepturile parintesti sau declarat incapabil de a fi tutore;
cel caruia i s-a restrans exercitiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtari;
cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege și de a fi ales deputat;
cel care, exercitand o alta tutela, a fost indepartat din aceasta;
cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea indeplini sarcina tutelei.
Când vreuna din imprejurarile aratâte în prezentul articol se iveste în timpul tutelei, tutorele va fi indepartat. Cel numit tutore nu poate refuză aceasta sarcina.
Cu toate acestea poate refuză sarcina tutelei:
cel care are vârsta de saizeci de ani împliniti;
femeia insarcinata sau mama unui copil mai mic de opt ani;
cel care creste sau educa doi sau mai multi copii;
cel care exercita a alta tutela sau o curatela;
cel care, din cauza bolii, a infirmitatii, a felului indeletnicirii, a departarii domiciliului de locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive intemeiate, nu ar putea sa indeplineasca aceasta sarcina.
Dacă vreuna dintre imprejurarile aratâte în prezentul articol se iveste în timpul tutelei, tutorele poate cere sa fie inlocuit.
Autoritatea tutelara va comunica în scris tutorelui numirea sa și va afisa decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului. Drepturile și indatoririle tutorelui incep de la primirea comunicarii. Între timp autoritatea tutelara poate lua masurile provizorii cerute de interesele minorului.
Art. 119 – Autoritatea tutelara va comunica în scris tutorelui numirea sa și va afisa decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului. Drepturile și indatoririle tutorelui incep de la primirea comunicarii. Între timp autoritatea tutelara poate lua masurile provizorii cerute de interesele minorului.
Judecătoria
Din punctul de vedere al competenței materiale, putem spune că judecătoria are competență generală.
În raport de acest criteriu, au fost stabilite în competența judecătoriei anumite cereri.
Astfel, cererile pe care le formulați în materie civilă al căror obiect are o valoare ce nu depășește 5 miliarde lei, precum și cele de împărțeală judiciară, cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani precum și cele privind materia fondului funciar, inclusiv cererile de drept comun formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar, sunt de competența judecătoriei.
La judecătorie introduceți și cererile referitoare la relații de familie și acte de stare civilă, respectiv cereri de divorț, cereri privind obligația legală de întreținere, încredințarea și stabilirea domiciliului minorului din afara căsătoriei, cereri având drept obiect încuviințarea purtării numelui de către copilul minor și înregistrarea ulterioară a nașterii minorului, cereri privind anularea, completarea și rectificarea actelor de stare civilă, stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, acțiunea în tăgadă paternității copilului născut din căsătorie și contestarea recunoașterii paternității.
Apararea pârâtului :
La rândul său, pârâtul se poate și el apăra, folosind orice mijloc de probă.
În cadrul procesului de stabilire a paternități din afara căsătoriei, instanta poate fie sa admita, fie sa respinga acțiunea. Pentru a admite acțiunea, trebuie sa fie vorba despre o actiune introdusa în termen, cu indeplinirea conditiilor de exercitare, nerespinsa datorita unui fine de neprimire, fiind necesar sa se stabileasca în mod cert ca barbatul a avut în perioada concepției legaturi intime cu mama.
Finele de neprimire ( cauzele de neprimire ) sunt în aceasta materie ( a actiunii în stabilirea paternități ):
– imposibilitatea biologica de a fi tatal copilului – deci nonpaternitatea stabilita ca urmare a constatarii pe cale stiintifica a imposibilitatii de a fi tata, de exemplu copilul are o grupa de sange care nu se regaseste nici la mama nici la tata.
– imposibilitatea fizica de a fi tatal copilului: în perioada concepției, tatal a fost plecat din tara, spitalizat,
– exceptio plurium concubentium dacă și numai dacă din ansamblul probelor administrate nu rezulta în mod cert ca paratul este tatal.
După cum se observă, exceptio plurium concubentium, atunci când este invocată de pârât, nu poate duce în mod automat la respingerea actiunii, fiind necesar ca, din coroborarea cu alte probe, sa reiasa ca paratul nu poate fi tatal copilului. Cu alte cuvinte, dacă, în urma coroborarii cu alte probe, se ajunge la concluzia ca paratul ce a invocat exceptia este tatal copilului, cererea de chemare în judecata va fi admisa, iar exceptio plurium concubentium nu va constitui fine de neprimire.
Indiferent ca pârâtul recunoaște copilul ca pe al său la prima zi de înfățisare, fie ca nu face o astfel de recunoaștere, sunt aplicabile dispozitiile art. 274 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora cheltuielile de judecată vor fi suportate de pârât pentru că el se află în culpă procesuală: nerecunoscându-și copilul, el a ocazionat mamei noi cheltuieli, pentru ca aceasta a apelat la forța de constrângere a statului pentru a obține recunoașterea.
4.9. Înregistrarea hotarârii. Efecte
Hotarârea judecătorească prin care s-a stabilit paternitatea din afara căsătoriei se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere al copilului, eliberându-se un alt certificat de naștere (art. 44, Legea nr. 119 din anul 1996).
Hotarârea judecătorească produce efecte și pentru trecut, pâna la conceptia copilului, astfel ca, pe toata aceasta perioada copilul este considerăt ca fiind al tatalui. Hotarârea judecătorească este opozabila erga omnes (are efecte absolute). Ea poate fi invocata de catre oricine împotriva copilului.
Terții (care nu au participat la procesul pentru stabilirea paternități) pot face proba contrara hotarârii în față instantei de judecata.În sistemul Codului familiei nu este posibila acordarea pensiei de întretinere fără ca, în prealabil, sa fi fost stabilita paternitatea copilului din afara căsătoriei. În reglementarea Codului civil, cautarea paternitaaii prin justitie, în afara cazului de rapire, era oprita (art. 307). Practica judecătorească a cautat sa atenueze duritatea acestui sistem și a admis urmatoarele solutii:
a. În caz de seducție a mamei prin manopere dolosive, s-a îngăduit acesteia sa porneasca împotriva barbatului o actiune în despagubire pentru fapta ilicita savârsita;
b. barbatul putea fi obligat la plata unei pensii de întretinere în favoarea copilului din afara căsătoriei.
Legea nr. 445 din data de 10 iulie 1945 a modificăt art. 307 din Codul Civil, în sensul admiterii stabilirii paternități din afara căsătoriei și în alte cazuri.
Prin Decretul nr. 130 din data de 2 aprilie 1949 pentru reglementarea condiției juridice a copilului natural s-au extins cazurile în care se putea cauta prin justiție paternitatea (art. 8 și 9). Acest decret mai acorda copiilor minori dreptul de a introduce oricând acțiunea în justitie prin care să ceară pretinsului tata să fie obligat la întreținere, sub singura condiție de a dovedi faptul coabitării pretinsului tată cu mama copilului în timpul concepțiunii. Obligarea pretinsului tată la cheltuielile de întreținere a copilului se putea face independent de stabilirea judecătorească a paternități din afara căsătoriei.
CAPITOLUL 5
EFECTELE STABILIRII PATERNITĂȚII DIN AFARA CĂSĂTORIEI
5.1. Considerații generale
În conformitate cu art.63, C.fam., copilul din afara căsătoriei, care și-a stabilit filiația prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească definitivă, are aceeași situație legală față de părinte și rudele acestuia ca și copilul din căsătorie. Admiterea acțiunii pentru stabilirea paternității poate produce, în condițiile legii efecte cu privire la numele copilului, domiciliul acestuia, exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești, încredințarea copilului și obligația de întreținere.
5.2. Drepturile și îndatoririle parintești
I. Drepturi și îndatoriri privitoare la persoana copilului:
1) Dreptul de a stabili locuința copilului și de a-l ține;
2) Dreptul de îndrumare a copilului minor ;
3) Dreptul de a avea legaturi personale cu copilul și de a veghea la creșterea,educarea,învățătura și pregatirea profesională a acestuia ;
4) Dreptul părintelui de a consimți la adopția copilului
5) Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviința actele juridice;
6) Îndatorirea de a crește copilul;
7) Îndatorirea de a întreține copilul .
II.a. Drepturi și îndatoriri privitoare la bunurile copilului
Dreptul și îndatorirea de administrare a bunurilor copilului :
a. Administrarea bunurilor copilului mai mic de 14 ani .
b.Actele minorului care a împlinit 14 ani.
c.Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a-i încuviința actele
1. Dreptul de a stabili locuința copilului și de a-l ține
Îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părintești precum și exercitarea drepturilor acestora cu privire la persoana copilului minor nu se pot realiza decât dacă copilul minor locuiește împreuna cu părinții săi.Acestui drept I se pot aduce limitari atunci când este exercitat contrar intereselor minorului, astfel că potrivit dispozițiilor art. 102 din Fostul Cod al Familiei, dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, poate solicita autorității tutelare să-i încuviințeze o locuință deosebită de a părinților săi ,cu condiția ca aceasta sa fie în interesul desavârșirii învățăturii și a pregatirii sale profesionale.
Dreptul părinților de a stabili locuința copilului minor și de a ține copilul este garantat prin dispozițiile art. 103 din Fostul Cod al Familiei, potrivit carora:''părinții au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoana care îl ține fără drept.”
Instanța de judecată poate,însa conform alineatului 2 al art.103 să respinga o asemenea cerere dacă se constată că înapoierea copilului este contrara intereselor acestuia ,urmând ca în cazul în care minorul care a împlinit 10 ani să fie ascultat și el.În cazul în care părinții nu locuiesc împreuna,potrivit art. 100 alin. 2 din Fostul Cod al Familiei, ei hotarasc de comun acord la care dintre ei va locui copilul.iar în caz de neînțelegere între părinți hotaraște instanța judecătorească, după ce a ascultat autoritatea tutelara a avut în vedere interesul minorului.
Opțiunea copilului ,fără a avea un rol preponderent în luarea soluției, nu poate fi nesocotita dacă este la vârsta când își poate aprecia corect interesele.
2. Dreptul de îndrumare a copilului minor
Dreptul de îndrumare constă în facultatea pe care o au părinții de a orienta actele copilului, de a decide potrivit legii cu privire la tot ce vizeaza creșterea și educarea sa, sănătatea, dezvoltarea fizica ,învățătura și pregatirea sa profesionala.
Acest drept este corelativ îndatoririi de a cește copilul.În legatura cu acest drept,Legea nr. 272/2004 prevede ca părinții copilului au ca prioritate dreptul de a alege felul educatiei, care urmeaza sa fie data copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școala și să asigure recventarea cu regularitate de catre acesta a cursurilor școlare.
3. Dreptul de a avea legaturi personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregatirea profesională a acestuia
În anumite situații ,legea recunoaște părintelui la care nu se afla copilul dreptul de a păstra legaturi personale cu acesta ,precum și dreptul de a veghea la creștera,educarea, învățătura și pregatirea sa profesională.În cazul în care părintele este împiedicat de catre celalalt în exercitiul acestui drept,el se poate adresa instantei judecatorești care va stabili prin hotărâre judecătorească modalitațile concrete de exercitare a acestui drept,obligatorii pentru parintele la care se afla copilul .
Relațiile personale se pot realiza prin:
– întâlniri ale copilului cu părintele ori cu alte persoane ce au reptul la relatii personale cu copilul;
– vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
– gazduirea copilului pe o perioadă determinată;
– corespondență ori o alta forma de comunicare;
– transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane ce au dreptul la relații personale.
Dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul exista și în cazul desfacerii căsătoriei,în caz de desființare a acesteia ,în cazul încredințării copilului din afara căsătoriei sau de luare a măsurii plasamentului .
4. Dreptul părintelui de a consimți la adopția copilului
Consimțământul părintelui firesc este o conditie de fond pentru încuviințarea adopției conform articolului 11 alin.1 lit.a) din Legea nr.272/2004.Chiar parintele decazut din drepturile părintești sau căruia I s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești poate consimți la adopția copilului său.
5. Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviința actele juridice
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este lipsit de capacitate de exercițiu și va fi reprezentat în actele de stare civilă de părinții săi. După împlinirea vârstei de 14 ani, el își exercita singur drepturile și obligațiile doar cu încuviințarea prealabilă a părinților.În cazul actelor pentru care tutorele trebuie sa ceara încuviințarea autoritatii tutelare și părinții au nevoie de aceeași încuviințare.
Dacă se ivesc interese contrare între părinți și copilul minor ,la fel ca acelea dintre tutore și minor ,care nu sunt de natura să ducă la înlocuirea tutorelui,autoritatea tutelara va numi un curator care sa-l reprezinte sau sa-l asiste pe minor la încheierea acelor acte juridice.
6. Îndatorirea de a crește copilul
Această îndatorire a părinților își are izvorul în prevederile art.101 alin.2 C.fam.,potrivit carora: ''ei sunt obligați să crească copilul ,îngrijind de sănătatea și dezvoltarea sa fizica,de educarea,învațătura și pregatirea profesională a acestuia ,potrivit cu însușirile lui.''
Creșterea și educarea copilului minor trebuie sa se faca în conormitate cu interesele generale ale societatții și cu ordinea de drept .Pentru realizarea acestor scopuri,părinții trebuie sa folosească cel mai adesea ,metoda convingerii ,așa încât copilul să dobândească acele însușiri necesare pentru a alege singur între bine și rău.
Nu sunt excluse,atunci când este nevoie ,nici unele măsuri de constrângere ,cu precizarea că ele trebuie păstrate în anumite limite ,astfel încât să nu dăuneze dezvoltării armonioase a copilului.
7. Îndatorirea de a întreține copilul
Ambii părinți sunt obligați la întreținerea copilului lor,indiferent dacă acesta este din căsătorie,din afara căsătoriei sau din adoptie.
Cuantumul întreținerii se stabilește de părți prin întelegere sau de instanța judecătorească,în funcție de nevoia celui ce o cere și de mijloacele celui ce o va plati,legea stabilind doa limite maxime raportate la venitul din munca ,anume:1/4 pentru un copil,pana la 1/3 pentru doi copii și până la ½ din câștig pentru trei sau mai mulți copii.Înțelegerea părințilo nu poate viza renunțarea la pensia de întreținere cuvenita copilului.
Dacă un parinte moare ,este disparut sau,din orice motive,nu își poate executa obligația atunci celalalt trebuie sa o suporte în întregime.
II.b. Drepturi și îndatoriri privitoare la bunurile copilului
Astfel, cum rezultă din prevederile art.105 alin. 3 din Fostul Cod al Familiei în ceea ce privește administrarea bunurilor copilului minor, părinții sunt supuși aceluiași regim juridic ca tutorele,cu excepția faptului ca nu trebuie să întocmească inventarul prevăzut de art.126 Fostul Cod al Familiei.
Dreptul și îndatorirea de administrare a bunurilor copilului :
Art. 105 alin.1 din Fostul Cod al Familiei consacră dreptul și îndatorirea părinților de a administra bunurile copilului minor, sensul conferit noțiunii de administrare având însă o semnificație ce excede actelor de administrare propriu-zise ,cuprinzând și actele de conservare ,precum și uneori , chiar acte de dispoziție.
Administrarea bunurilor copilului mai mic de 14 ani .
Prima categorie de acte pe care părinții sunt obligați sa le facă,sunt actele de conservare ,precum cele necesare pentru dobândire unui drept sau pentru evitarea stingerii lui și care comportă cheltuieli reduse ,raporate la valoarea dreptului astfel conservat .Principala categorie de acte înfaptuite de părinți sunt actele de administrare propriu-zise ,cum sunt cele destinate sa permită folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor ce bunul produce sau a sumelor la care minorul are dreptul.
Părinții sunt îndreptățiți să facă și unele acte de dispoziție sau unele asimilate acestora, astfel,potrivit art. 129 alin. 2 din Fostul Cod al Familiei, unele acte precum înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului ,renunțarea la drepturile materiale ale acestuia ,pot fi efectuate doar cu incuviințarea prealabila a autorității tutelare.
Alte acte ca înstarinarea bunurilor supuse pieirii sau stricaciunii ,dacă valoare lor este sub 250 lei ,pot fi făcute de către părinți ,fără încuviințarea prealabila a autorității tutelare.
Referitor la actele de administrare ,pentru a căror valabilitate nu e necesară încuviințarea prealabilă a autoritații tutelare:reparațiile de întreținere și cele radicale privind imobilul proprietatea minorului ,plata datoriilor minorului ,în masura în care legea nu consideră că asemenea acte depășesc limitele dreptului de administrare .
S-a considerăt că depășesc limiteel actelor de administrare și deci,pentru efectuarea lor este nevoie de încuviințarea autorității tutelare:acceptarea unei moșteniri ,întrebuințarea sumelor de bani aparținân minorului,contractarea unui împrumut pe seama împrumutului.
Deasemenea,părinților le este interzis sa efectueze acte juridice care sunt de natura sa pericliteze interesele minorului sau care sunt considerăte de lege ca fiind foarte pagubitoare sau chiar grave pentru minor.
Actele minorului care a împlinit 14 ani.
Minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. 2 din Fostul Cod al Familiei, își exercită singur drepturile și obligațiile,cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui. În cazurile prevăzute de art.132 și art. 152 lit. c) din Fostul Cod al Familiei, astfel cum rezultă din prevederile art.133 alin. 1 din Fostul Cod al Familiei,minorul are nevoie de încuviințarea prealabila a curatorului ,iar dac actul face parte din acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, este necesara și această încuviințare.
În practica judiciara,s-a decis totuși ca minorul poate face singur ,fără prealabila încuviințare,acte de conservare,precum și acte de administrare patrimoniala,dar numai în masura în care acestea nu-i produc o leziune.
Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a-i încuviința actele
Deși acest drept ,se refera la persoana minorului ,voința și consimțământul acestuia urmeaza a fi suplinite,evident ,și în cazul actelor juridice privitoare la bunurile minorului.
5.3. Numele copilului
Referitor la situatia copilului din afara căsătoriei, art.63 din Fostul Cod al Familiei consacră principiul asimilării depline a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie, întrucât referitor la nume există anumite dispoziții, mai ales, că părinții săi nu sunt căsătoriți.
Prima ipoteză este aceea că art. 64 din Fostul Cod al Familiei reglementează situația în care copilul își stabilește filiația față de un singur părinte.Copilul va primi numele acestuia,indiferent că este mama sau tatăl copilului.
A doua situație este reglementată de același articol, dar de alin. 2 al acestuia, care prevede că respectivul copil își stabilește filiația și față de celălalt părinte. În acest caz ,instanța judecătorească poate încuviința copilului să poarte numele părintelui față de care filiația s-a stabilit mai în urmă.
În legatură cu această ipoteza ,se impun a fi făcute următoarele precizari:
competența de a încuviința copilului să poarte numele părintelui față de care filiația s-a stabilit ulterior apartține instanței judecătorești ,induferent dacă filiația s-a stabilit prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească și,dacă se face odată cu stabilirea filiației sau ulterior;
instanța de judecată va analiza cererea de încuviințare a purtarii numelui părintelui față de care filiația s-a stabilit ulterior prin prisma interesului copilului,putând așadar să se respinga cererea,dacă socotește ac admiterea ei nu slujește acestui interes;
instanța de judecata poate încuviința copilului să poarte numele părintelui ață de care și-a stabilit ulterior filiația,fără însă să se poata adăuga la acesta numele pe care l-a purtat anterior;
încuviințarea purtării numelui părintelui față de care filiația s-a stabilit ulterior se face numai la cerere,nu și din oiciu.Dacă ,însă instanța este sesizată cu judecarea acțiunii în stabilirea paternități ,ea poate ridica aceasta problemă,în sensul de a verifica poziția copilului ,dacă el cere sau nu încuviințarea purtării acestui nume;
instanța poate încuviința purtarea acestui nume de catre copil,fără acordul autoritații tutelare și chiar în prezența opoziției părintelui.
dacă părintele fată de care filiația s-a stabilit mai în urmă dobândește ,prin căsătorie alt nume, copilul nu poate cere încuviințarea de a primi și el acest nume ,în mod firesc el trebuind să poarte numele pe care părintelesău l-a avut la nașterea sa.
Acțiunea pentru încuviințarea purtării numelui este o acțiune cu caracter personal-nepatrimonial,fiind ,din acest motiv, imprescriptibilă.
O a treia situație ,reglementată de art. 64 alin. 3 din Fostul Cod al Familiei este aceea în care copilul își stabilește filiația în același timp față de ambii părinți.În acest caz,se vor aplica prin analogie prevederile art. 62 alin. 2 din Fostul Cod al Familiei, referitoare la numele copilului din căsătorie.
Copilul născut din părinți necunoscuți va purta,până la o eventuală stabilire a filiației față de unul su ambii părinți,numele pe care îl va stabili prin dispoziție ,primarul localității în care copilul a fost găsit.
5.4. Domiciliul copilului
Domiciliul copilului minor este,potrivit art. 14 din Decretul nr. 31/1954, la părinții săi sau la părintele la care locuiește statornic.În cazul în care copilul a fost încredințat unei terțe persoane ,domiciliul său rămâne la părinți,iar dacă părinții au domicilii separate și nu se înțeleg ,atunci va decide instanța judecătorească.
Dacă minorul este reprezentat numai de catre unul din părinții săi ,el are domiciliul la acesta.Locuința minorului nu coincide întotdeauna cu domiciliul său. Astfel că dispozițiile art.100 din Codul familiei – abrogat copilul minor locuiește la părinții săi, iar în ipoteza în care aceștia nu locuiesc împreuna,ei vor hotărâ de comun acord la care va locui copilul.În caz de divergență ,va hotărâ instanța de judecată ,după luarea concluziilor autorității tutelare.
În cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani, potrivit art.102 din Fostul Cod al Familiei, autoritatea tutelară poate încuviința acestuia sa aiba o locuință corespunzătoare necesităților impuse pentru desăvârșirea învățăturii sau a pregătirii sale profesionale,locuință separată de a părinților.
5.5. Obligația legală de întreținere
Prin „obligație legală de întreținere“ se înțelege „îndatorirea stabilită de lege ,între anumite categorii de persoane, de a-și asigura,la nevoie întretinerea,îndatorire fundamentată pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate prin raporturi asimilate acestora“.
În cadrul raporturilor patrimoniale dintre părinți și copii ,această obligație a fost instituită special pentru a asigura bune condiții materiale de creștere și educare a minorilor.
Potrivit art. 63 din Fostul Cod al Familiei, copilul din afara căsătoriei ,a cărui filiație a fost stabilită prin recunoașterea sau prin hotărâre judecătorească ,are fată de părinte aceeași situație ca și copilul din căsătorie .
Dispozițiile art. 107 din același cod ,cu privire la obligația părinților de a întreține copilul minor, fiind aplicabile ,tatăl copilului din afara căsătoriei este ținut să contribuie întreținerea acestuia, de la data nașterii copilului ,întrucât- odată admisă acțiunea- el are calitatea de tată chiar de la nașterea copilului.Pensia de întreținere având însă drept scop satisfacerea nevoilor celui care o solicită ,aceasta poate fi acordată numai din momentul din care a fost cerută .
Așadar,în cazul în care prin acțiunea în stabilirea paternității s-a cerut și obligarea la plata pensiei de întreținere ,aceasta trebuie acordată de la data introducerii acțiunii,iar nu de la o altă dată -ulterior- ,cum în mod gresit a hotărât instanța.
De regulă ,pensia de întreținere se datorează de la data înregistrării cererii de chemare în judecată . Rațiunea acestei modalități de stabilire a datei de la care se datorează pensia de întreținere rezidă în prezumția că întreținerea nu este necesară dacă nu se cere . Este adevărat că finalitatea obligației legale de întreținere este de a satiface nevoile actuale ale creditorului ,dar tot atât de adevărat ,este că,din momentul formulării cererii respectiv a introducerii acțiunii ,pârâtul debitor se consideră pus în întârziere.
5.6. Dreptul la moștenire
Potrivit art. 669 din Codul Civil., primele rude chemate la moștenirea defunctului sunt descendeții. În această categorie intră: copiii, nepoții, stranepoții, urmașii acestora la infinit, în linie directă, indiferent de sex, și fiind fără relevanță dacă provin din căsătorie sau din afara căsătoriei, în acest din urma caz cu condiția ca filiația să fi fost stabilită potrivit legii.
Hotărârea judecătorească definitivă, prin care se stabilește paternitatea copilului din afara căsătoriei, produce efecte retroactive, până la data concepției. În consecință, de la această dată, copilul conceput are vocație sucesorală la moștenirea lasată de tatăl din afara căsătoriei, decedat în timpul procesului de stabilirea a paternități din afara căsătoriei, precum și la moștenirea lăsată de rudele față de care are vocație succesorală, ca urmare a stabilirii filiației din afara căsătoriei (descendenții și ascendenții tatălui, rudele colaterale până la gradul IV, calculat în raport cu copilul din afara căsătoriei )
Bineînțeles, copiii născuți din căsătorii diferite vor moștenii împreună numai pe tatăl lor comun sau pe mama lor comună, neavând vocație succesorală la moștenirea lasată de tatăl vitreg, respectiv mama vitregă.
Copilul din afara căsătoriei poate veni la moștenirea tatălui sau, față de care și-a stabilit filiația, în nume propriu sau prin reprezentare. Ei sunt moștenitori rezervatari, astfel încât liberalitățile făcute de defunct (donații și legate ) prin care se aduce atingere rezervei lor sunt supuse reducțiunii.
De asemenea, ei sunt moștenitori sezinari, având posesiunea de drept a titlului de moștenitor ( chiar înainte de eliberarea certificatului de moștenitor ). În sfârșit, ei sunt obligați să raporteze donațiile primite de la cel care lasă moștenirea, dacă donația nu a fost facută cu scutire de raport.
Copilul din afara căsătoriei vine la moștenirea ascendenților tatălui în două situații:
cea a retransmiterii – tatăl, în calitate de moștenitor legal sau testamentar – supraviețuind un timp cât de scurt defunctului – dobandeste el succesiunea acestuia din urmă (chiar dacă nu a acceptat-o, dar nici nu a repudiat-o ) și -confundată cu a sa proprie – o lasă propriilor si moștenitori legali sau testamentari – printre aceștia aflându-se și copilul din afara căsătoriei. El va trebui să dovedească “existența” moștenitorului în momentul deschiderii primei moșteniri și propriile drepturi succesorale asupra moștenirii lăsate de acesta
cea a moștenirii prin reprezentare, specifică numai moștenirii legale, copilul din afara căsătoriei cu vocație succesorală legală (reprezentant) pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii moștenirii, urcând în locul, gradul și drepturile acestuia (art. 664 C. c. roman). În acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească ca el personal are capacitate succesorală (existența la data deschiderii succesiunii ) și că cel reprezentat era decedat la acea dată pentru că “nu se reprezintă decât persoanele moarte” (art. 668 C. c. roman).
Situația copilului din afara căsătoriei în cazul decesului lui de cujus mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de stabilire a paternități.
Această ipoteză este cea a existenței unor copii din afara căsătoriei, pentru care a fost introdusă acțiunea în stabilirea paternități din afara căsătoriei împotriva pretinsului tată, iar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a stabilit paternitatea copilului cu privire la pârăt, acesta din urmă a decedat.
În practica judiciară s-a arătat ca în situația în care în ipoteza de mai sus, certificatul de moștenitor a fost obținut numai de unul dintre copii, a cărui legitimitate nu a fost contestată, urmează ca aplicarea principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” să fie dus până la ultima consecință, adică trebuie constatată și nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect un imobil care aparținuse defunctului, și care fusese mostenit de titularul certificatului de mostenitor. Contractul de vanzare-cumpararea a imobilului fusese incheiat de titularul certificatului de mostenitor, pe de o parte, și un tert de buna credinta, pe de alta parte. [Nota de B. Diamant, V. Lurecean, în revista Dreptul nr. 3/1993].
Pe cale de consecinta, acțiunea de iesire din indiviziune trebuie rezolvata după constatarea nulității partiale a certificatului de mostenitor, și a nulității partiale a contractului de vanzare-cumparare. După cum s-a aratât mai sus, hotărârea judecătorească definitiva prin care se stabileste paternitatea copilului din afara căsătoriei produce efecte retroactiv până la data concepției.
În speță, acceptarea succesiunii de către copiii din afara căsătoriei rezultă din manifestarea de voința relevată prin intentarea acțiunii împotriva celuilalt moștenitor. În acest sens, orice vanzare a cotei lor de moștenire de catre alta persoana – în baza unui certificat de moștenitor nul – era nula, cu efectul desfiintarii dreptului transmitatorului, care duce la desfiintarea dreptului dobandit. Cu alte cuvinte, “desfiintarea actului initial ( primar ), duce la desfiintarea actului subsecvent (secundar)”, prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale.
În privința cumpăarătorilor de bună-credință, pentru cota pe care ei ar fi pierdut-o în favoarea reclamantilor, aveau la dispozitie acțiunea ce rezulta din obligația de garantie prevazuta de art. 1338 din Codul civil (raspundere pentru evictiune). Cumparatorii nu ar fi fost cu nimic pagubiti; evinsi numai pentru o cota din bunul imobiliar cumparat, ei se puteau despagubi în baza art. 1337 din Codul civil. roman de la vanzator ( copilul defunctului, care nu era titularul dreptului asupra cotei care ar fi revenit celorlalti copii ) .
CONCLUZIE
Spre deosebire de stabilirea filiației fața de mama care se face după aceleași reguli, indiferent după cum copilul este născut din căsătorie sau din afara casatorii, stabilirea filiației față de tată este reglementată diferit de către Codul Familiei.
Prin studiul dreptului familiei se urmărește cunoașterea unor instituții de importanță fundamentală în societate, cum ar fi instituția căsătoriei și a rudeniei izvorâte din căsătorie, filiația față de mamă și față de tată, situația legală a copilului din căsătorie și din afara căsătoriei, a adopției, obligația legală de întreținere între soți și cea dintre părinți și copii.
Filiația față de tată pentru copilul provenit din căsătorie se stabilește în temeiul prezumției legale potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei, iar copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi încheiat o nouă căsătorie.
Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită numai de soț, dar moștenitorii săi pot continua acțiunea introdusă de el.
Filiația față de tată, pentru copilul rezultat din afara căsătoriei, se poate stabili prin recunoașterea făcută de tată ori pe baza hotărârii judecătorești pronunțată în acțiunea de stabilire a paternității. Recunoașterea se face prin declarație la serviciul de stare civilă odată cu înregistrarea nașterii sau ulterior înregistrării de asemenea recunoașterea poate fi făcută și prin înscris autentic sau prin testament. Recunoașterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.
Acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei aparține copilului și este pornită de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de către reprezentantul legal al copilului. Moștenitorii copilului nu pot porni acțiunea în stabilirea paternității însă pot continua acțiunea pornită de către acesta. Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată.
FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ (PATERNITATEA) Aspecte introductive
Filiația față de tată (paternitatea) constă în legătura juridică, bazată pe concepție, care există între tată și copil.
Clasificare
Paternitatea poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei. În mod corespunzător, există copil din căsătorie și copil din afara căsătoriei.
Copilul este din căsătorie dacă a fost născut în timpul căsătoriei, chiar dacă a fost conceput înaintea încheierii ei. De asemenea, este din căsătorie copilul conceput în timpul căsătoriei și născut după desfacerea, încetarea, declararea nulității sau anularea căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi încheiat o nouă căsătorie.
Copilul conceput și născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea, declararea nulității sau anularea căsătoriei este din afara ei.
Moduri de stabilire a paternității
Paternitatea din căsătorie se stabilește diferit de paternitatea din afara căsătoriei.
Astfel:
1) paternitatea din căsătorie se determină prin aplicarea prezumției de paternitate;
2) paternitatea din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.
În ambele cazuri însă se aplică prezumția timpului legal al concepției copilului.
Prezumția timpului legal al concepției copilului
Conținut
Conform art.61 din Fostul Cod al Familiei:
"Timpul cuprins între a trei a suta și a sută optezecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se socotește de la zi la zi."
Asemeni oricărei prezumții, și aceasta este rezultatul unei generalizări a legiuitorului, pe baza datelor obținute din practică.
Se impune însă următoarea precizare: în măsura în care cavitatea uterină prezintă malformații (fiind dublă, triplă, etc), timpul legal al concepțiunii trebuie determinat "pentru fiecare copil (dezvoltat în utere diferite), în parte.
Caracterul prezumției
Această prezumție are un caracter absolut, în sensul că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de zile și nici că a fost mai lungă de 300 de zile, dar este admisibilă dovada că faptul concepției a avut loc într-o anumită parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepției.
Mod de calcul
Timpul legal al concepției se socotește "de la zi la zi". El calculează pe zile, și nu pe ore, având o durată de 121 zile; calculându-se de la data nașterii copilului, înapoi până la 180 de zile, iar de la a 180-a zi până la a 300-a zi se întinde perioada concepției copilului.
În situația în care, cel puțin o zi din această perioadă de 121 zile se situează în timpul căsătoriei, înseamnă că acel copil este conceput în timpul căsătoriei, aplicându-se una dintre prezumțiile de paternitate instituite de art.61 din Fostul Cod al Familiei.
Paternitatea din căsătorie
Stabilirea paternității din căsătorie
Filiația față de tatăl din căsătorie se determină prin aplicarea prezumțiilor de paternitate prevăzute de lege.
Aceste prezumții sunt instituite de art.53 alin.1 și 2 din Fostul Cod al Familiei.
În opinia noastră, premisa aplicării acestor prezumții este "maternitatea stabilită în condițiile legii".
Prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei
Conform art.53 alin.1 din Fostul Cod al Familiei: "Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei".
Textul de lege reprodus mai sus vizează două ipoteze, și anume:
copilul a fost conceput și născut în timpul căsătoriei;
copilul a fost conceput înainte de căsătorie, dar a fost născut în timpul căsătoriei. În acest caz se presupune recunoașterea tacită de paternitate de către bărbatul care se căsătorește cu femeia însărcinată, cunoscând starea acesteia.
Prezumția analizată se aplică și în cazurile în care:
la data concepției copilului, mama acestuia era căsătorită cu un alt bărbat, dar nașterea a avut loc în timpul celei de a doua căsătorii;
la data concepției copilului, soțul actual al mamei era căsătorit cu o altă femeie;
la data nașterii copilului, soțul mamei era bigam.
Prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei
Art.53 alin.2 din Fostul Cod al Familiei prevede: "Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie".
Deși dispoziția legală menționată mai sus nu face vorbire și de încetarea căsătoriei, pentru identitate de rațiune, se aplică și în această situație.
Pentru aplicarea acestei prezumții este necesară întrunirea următoarelor condiții:
nașterea copilului să fi avut loc înainte de împlinirea a 300 zile de la încetarea, desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei;
mama copilului să nu se fi recăsătorit.
Forța probantă a prezumțiilor de paternitate
Prezumțiile de paternitate prevăzute de art.53 alin.1 și 2 din Fostul Cod al Familiei fac parte din categoria prezumțiilor mixte care se deosebesc atât de prezumțiile absolute – care nu pot fi înlăturate în nici un mod, cât și de cele relative – care au o putere doveditoare vremelnică, până la dovada contrară, care poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Prezumțiile analizate pot fi răsturnate exclusiv în cadrul acțiunii în tăgăduirea paternității, care poate fi exercitată numai de către anumite persoane, în condițiile stabilite de lege. Aceste prezumții se aplică ope legis.
Ele generează efect indiferent de mențiunile din actul de naștere al copilului, care ar putea să arate, de exemplu, că tatăl copilului este necunoscut ori că tatăl copilului este altcineva decât soțul mamei.
De asemenea, producerea efectelor nu este condiționată de invocarea lor de către o anumită persoană.
Tot astfel, efectele prezumțiilor examinarea se produc independent de faptul recunoașterii lor de către autorități.
Conflict de paternitate (dublă paternitate)
3.3.1. Noțiune
Conflictul de paternitate desemnează situația în care unui copil i se atribuie două paternități, datorită faptului că este conceput în timpul primei căsătorii și născut în timpul celei de-a doua căsătorii.
Cazuri
Pot exista următoarele situații de conflict de paternitate:
femeia se recăsătorește și, la mai puțin de 300 zile de la încetarea, desfacerea, declararea nulității sau anularea primei căsătorii, naște un copil;
soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească irevocabilă, apoi soția se recăsătorește și, la mai puțin de 300 zile de la încheierea celei de-a doua căsătorii, naște un copil, iar soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte;
soția, încălcând monogamia, se află, în același timp, în două căsătorii și naște un copil.
Nu poate exista conflict între paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei, deoarece prezumția de paternitate care nu a fost înlăturată prin tăgăduire nu îngăduie stabilirea altei filiații.
De asemenea, nu există conflict de paternitate cu privire la filiația din afara căsătoriei.
Rezolvare
Regula aplicabilă în materia rezolvării conflictelor de paternitate rezidă în întâietatea acordată copilului născut în timpul căsătoriei față de copilul conceput în timpul căsătoriei.
Drept urmare, conflictele prezentate mai sus au o singură rezolvare: tatăl copilului este soțul mamei din cea de a doua căsătorie.
Efectul înlăturării prezumției de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei
Dacă se înlătură paternitatea din ce-a de-a doua căsătorie, renaște de drept prima prezumție, fiind considerat tată al copilului soțul mamei din prima căsătorie.
Tăgăduirea paternității din căsătorie
Noțiune
Tăgăduirea paternității înseamnă negarea acesteia pe cale judecătorească, urmărindu-se răsturnarea prezumțiilor de paternitate.
Cazuri
Art.54 alin.1 din Fostul Cod al Familiei prevede că: „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului“.
Prin urmare, legea stabilește regula generală, fără să fie menționate în concret cazurile în care se poate introduce această acțiune.
Împrejurările din care rezultă imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului pot fi diferite, ca de exemplu:
imposibilitatea fizică de a procrea;
imposibilitatea materială de coabitare (datorată, de exemplu: detenției, dispariției, bolii, etc.);
imposibilitatea morală de coabitare (ca în cazul conflictelor grave între soți).
Simpla recunoaștere a mamei că a avut relații extraconjugale cu alți bărbați în perioada concepției și că nu soțul său este tatăl copilului nu este prin ea însăși, producătoare de efecte juridice, după cum, faptul că soțul mamei a declarat nașterea copilului la serviciul de stare civilă nu constituie un impediment pentru exercitarea acțiunii în tăgăduirea paternității.
Instanța competentă
Sub aspectul competenței materiale, potrivit art.41 pct.1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, acțiunea în tăgăduirea paternității se judecă, în primă instanță, de către tribunalul pentru minori și familie. În prezent însă cauza se soluționează de către judecătorie. Sub aspectul competenței teritoriale, o atare acțiune se introduce la instanța de la domiciliul pârâtului.
Calitatea procesuală
a) Calitatea procesuală activă
Potrivit dispozițiilor art.54 alin.2 din Codul familiei: „Acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită de oricare dintre soți, precum și de către copil; ea poate fi continuată de moștenitori”.
Prin urmare, dreptul la acțiune aparține următoarelor persoane:
soțul mamei copilului;
mamei copilului;
copilului.
Tutorele celui pus sub interdicție poate introduce acțiunea respectivă, numai cu încuviințarea autorității tutelare. În cazul contrarietătii de interese între tutore și cel aflat sub tutelă se va numi un curator, care va putea exercita acțiunea.
Moștenitorii nu pot introduce acțiunea, dar o pot continua dacă au acceptat succesiunea, sub condiția ca acțiunea să nu se fi perimat sau partea să nu fi renunțat la judecată.
Curatorul și procurorul nu pot intenta o atare acțiune.
b) Calitatea procesuală pasivă
Potrivit dispozițiilor art.54 alin.3 și 4 din Codul familiei, astfel cum acest articol a fost modificat recent
"(3) Acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva mamei sale.
(4) Mama sau copilul introduce acțiunea împotriva soțului mamei; dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui.”
Deosebim astfel trei situații, și anume:
când acțiunea este intentată de către soțul mamei copilului, calitatea de pârât o are copilul a cărui paternitate se tăgăduiește. Dacă acesta este minor până la vârsta de 14 ani, va fi reprezentat de mamă sau, după caz, de tutore; după împlinirea acestei vârste, va sta singur în justiție, asistat de mamă sau de tutore. În cazul în care copilul moare în timpul procesului, acțiunea va fi continuată împotriva tutorelui. Soțul mamei poate introduce acțiunea și după ce copilul a decedat, aceasta exercitându-se împotriva mamei sau, după caz, a tutorelui. Acțiunea nu se poate introduce în cazul în care copilul se naște mort, deoarece nu are capacitate de folosință. În toate cazurile, inclusiv atunci când copilul este minor, mama acestuia poate fi citată;
dacă acțiunea este intentată de către mama copilului, calitatea de pârât o are soțul mamei;
dacă acțiunea este intentată de către copil, calitatea de pârât o are prezumtivul tată.
Termen
a) Acțiune introdusă de soțul mamei
Din art. 55 alin.1 din Fostul Cod al Familiei rezultă că, acțiunea de tăgăduire a paternității se poate introduce în termen de 6 luni.
Dispoziția legală menționată mai sus privește exclusiv situația în care dreptul la acțiune aparține soțului mamei.
Într-o atare ipoteză, pot exista mai multe variante privind data de la care începe să curgă termenul prevăzut de lege.
Astfel:
1. dacă acțiunea se introduce de soțul mamei, termenul de 6 luni curge:
de la data când acesta a luat cunoștință de nașterea copilului;
dacă filiația față de mamă s-a stabilit după nașterea copilului, de la data când soțul mamei a luat cunoștință despre stabilirea filiației față de mamă;
dacă tutorele soțului mamei pus sub interdicție nu a introdus acțiunea, tatăl poate introduce acțiunea, după ridicarea interdicției, în termen de 6 luni de la data de când a cunoscut efectiv nașterea copilului;
2. dacă acțiunea se introduce de tutore, termenul de 6 luni curge:
de la data numirii, dacă tutorele a cunoscut despre nașterea copilului înainte de numirea sa ca reprezentant legal;
de la data când tutorele a cunoscut nașterea copilului, în cazul în care, mai înainte de împlinirea termenului de 6 luni de la nașterea copilului, soțul mamei a fost pus sub interdicție sau atuncicând, la data nașterii copilului, soțul mamei se găsea sub interdicție;
de la data când tutorele a cunoscut stabilirea filiației copilului față de mamă, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, dacă soțul mamei este pus sub interdicție;
3. dacă tutorele nu a promovat acțiunea, soțul mamei o va putea intenta într-un nou termen de 6 luni, calculat de la data cunoașterii stabilirii filiației față de mamă prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. Se impune precizarea că, dacă la data ridicării interdicției soțul mamei cunoștea actul de stabilire a filiației față de mamă, termenul curge de la data ridicării interdicției;
4. în cazul conflictului de paternitate – soțul din prima căsătorie poate introduce acțiunea în tăgăduirea paternității, în termen de 6 luni, calculat de la data cunoașterii înlăturării prezumției de paternitate din cea de a doua căsătorie.
b) Acțiune introdusă de mamă sau de copil
Când acțiunea este introdusă de mamă sau de copil – ca urmare a constatării neconstituționalității art.54 alin.2 din Fostul Cod al Familiei – există dubii în privința termenului de exercitare.
În absența unei reglementări, pentru aceste din urmă ipoteze pot fi aplicabile următoarele soluții:
acțiunea se prescrie în termen de 6 luni, aplicându-se, prin analogie, dispozițiile art.55 alin.1 din Codul familiei;
acțiunea se prescrie în termen de 3 ani, conform art. 3, teza întâi din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă;
acțiunea este imprescriptibilă.
În opinia noastră, soluția aflată în acord cu dispozițiile constituționale -îndeosebi cele privind egalitatea în drepturi – este aceea a termenului de 6 luni, prevăzut de lege în cazul în care acțiunea a fost promovată de soțul mamei.
În cazul mamei, acest termen ar trebui să curgă de la data nașterii copilului, iar în cazul copilului, de la data dobândirii capacității depline de exercițiu.
Pentru înlăturarea echivocului se impune însă intervenția urgentă a legiuitorului.
Aspecte probatorii
Este admisibil orice mijloc de dovadă (ca, de exemplu: înscrisuri, martori, interogatoriu, etc).
Recunoașterea mamei, în măsura în care nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză, nu este suficientă pentru admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității.
Un mijloc de probă folosit frecvent este expertiza medico-legală, care poate fi de mai multe feluri, și anume:
expertiza serologică – se referă la transmiterea grupelor sanguine de la părinți la copii. Ea constă în analiza grupelor sanguine ale copilului, mamei și tatălui prezumat. Concluziile sale sunt certe, în sensul excluderii, datorită incompatibilității grupelor sanguine, dar, în ceea ce privește stabilirea legăturii de filiație, acestea sunt probabile. Sunt aplicabile următoarele reguli:
dacă părinții aparțin grupei O (I), ei nu pot avea copii decât tot din grupa O (I);
dacă părinții au grupa A (II) sau B (III), ei pot avea copii din toate cele patru grupe;
dacă unul din părinți aparține grupei O (I), este imposibilă nașterea unui copil din grupa AB (IV);
dacă unul din părinți aparține grupei AB (IV), el nu poate avea copii din grupa O(l);
expertiza antropologică – se referă la transmiterea unor particularități anatomice de la părinți la copii, ca, de exemplu:
fizionomia feței;
conformația nasului sau a urechilor;
malformații;
boli ereditare, etc.
Ea constă în analiza trăsăturilor anatomice ale copilului și tatălui prezumat, putându-se efectua numai după ce copilul a împlinit vârsta de 3 ani;
expertiza dermatoglifică – se referă la transmiterea ereditară a desenelor papilare, și constă în analiza tabloului dermatografie al copilului și, respectiv, al prezumtivului tată;
expertiza genetică – se referă la transmiterea proprietăților ereditare de la părinți la copii. Ea constă în analiza genotipului (amprentei genetice) copilului și, respectiv, a tatălui prezumat. Informația genetică a fiecărui individ este stocată în genom, definit ca un set complet de cromozomi moștenit ca o unitate de la un părinte. În structura cromozomului se află genele, care controlează trăsăturile ereditare ale organismului. Genele sunt molecule complexe, constituite din acizi nucleici – ADN sau ARN (în cazul unor viruși). Genomul uman este constituit din 22 de perechi de cromozomi autosomali și doi care determină sexul, astfel că nucleul unei celule normale conține 46 de cromozomi diferiți (adică 23 de perechi, din care una provine de la mamă și una de la tată). Materialul genetic este compus din porțiuni codante, denumite „exoni" și porțiuni noncodante, denumite „introni". Variabilitatea genetică a indivizilor este dată de genele existente la nivelul regiunilor noncodante ale genomului uman. O fracțiune mică din ADN-ul total diferă de la individ la individ, ceea ce face ca fiecare individ să fie unic. Expertiza genetică poate stabili cu o probabilitate de 99% legătura de filiație dintre copil și părinții săi;
expertiza capacității de procreare – constituie o probă absolută de excludere de la paternitate, dacă se constată starea de impotență sau de sterilitate a bărbatului;
expertiza de determinare a datei probabile a concepției – stabilește, cu probabilitate – în funcție de fișa medicală a mamei și copilului, de timpul sarcinii, de caracteristicile anatomo-fiziologice ale copilului – o subperioadă de concepție sau chiar o dată probabilă, în timpul legal al concepției (de 121 de zile).
Efectele admiterii acțiunii
Din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii, copilul devine, în mod retroactiv, din afara căsătoriei.
Această schimbare de stare civilă are influență asupra elementelor care configurează situația legală a copilului.
Astfel:
a. Numele – Copilul va purta numele avut de mamă în momentul nașterii sale.
b. Ocrotirea părintească – Ocrotirea părintească a copilului se va realiza numai prin mamă, întrucât numai față de aceasta este stabilită filiația. Dacă, ulterior copilul își stabilește filiația și față de tată, ocrotirea părintească va fi exercitată de către ambii părinți.
c. Domiciliul copilului – Domiciliul copilului va fi la mama sa. Dacă, ulterior și-a stabilit paternitatea, domiciliul său va fi la părinții săi. Când părinții au domicilii diferite, ei vor stabili, de comun acord, care va fi domiciliul copilului, iar în cazul în care nu se înțeleg, va decide instanța de judecată.
d. Obligația de întreținere – Ca efect al admiterii acțiunii de tăgăduirea paternității, soțul mamei nu mai datorează întreținere față de acel copil. Cum, retroactiv, efectele se răsfrâng până la nașterea copilului, s-a pus problema dacă este sau nu supusă restituirii pensia de întreținere prestată. Chestiunea este controversată. în ceea ce ne privește, alături de alți autori suntem de părere că pensia de întreținere nu este supusă restituirii, deoarece este vorba de o obligație cu prestație succesivă, iar până la înlăturarea prezumției de paternitate soțul mamei are obligația legală de întreținere.
Contestarea paternității din căsătorie
Contestarea paternității înseamnă negarea acesteia pe cale judecătorească, urmărind înlăturarea aplicării greșite sau frauduloase a prezumțiilor de paternitate.
Cazuri
Contestarea paternității din căsătorie este admisibilă în cazul în care copilul a fost înregistrat greșit ca fiind din căsătorie și având ca tată pe soțul mamei, deși:
părinții săi nu au fost niciodată căsătoriți;
copilul a fost născut anterior căsătoriei părinților;
copilul a fost născut după 300 zile de la încetarea, desfacerea, constatarea nulității sau anularea căsătoriei.
Instanța competentă
Ratione materiae, este competent tribunalul pentru minori și familie. Ratione loci, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului.
Calitatea procesuală
a) Calitatea procesuală activă
Acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie poate fi introdusă de orice persoană interesată, inclusiv de către copil.
b) Calitate procesuală pasivă
Dacă acțiunea este intentată de către soțul mamei copilului, pârât va fi copilul a cărui paternitate se contestă. Când copilul este cel care introduce acțiunea, calitatea de pârât o are prezumtivul tată.
Termen
Acțiunea în contestarea paternității din căsătorie este imprescriptibilă.
Mijloace de probă
Dovada aplicării greșite sau frauduloase a prezumțiilor de paternitate se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, ca, de exemplu: interogatoriu, înscrisuri, martori, expertiză, etc.
Efectele admiterii acțiunii
Hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii înlătură, retroactiv, situația juridică a copilului ca fiind rezultat din căsătorie, acesta fiind considerat din afara căsătoriei.
Această schimbare de statut civil produce efecte cu privire la nume, ocrotirea părintească, domiciliu, obligația de întreținere etc.
BIBLIOGRAFIE
Agache A. și Broscoi I., Admisibilitatea acțiunii în stabilirea paternității după ce a avut loc înfierea copilului, în „Jurnalul Național” nr. 4, 1965.
Alin Gh. Gavrilescu, Contribuții la studiul acțiunii în tăgada paternității, nr.1/2008
Anca P., Stingerea dreptului la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, în „Legislația populară”, nr. 3, 1958.
Idem, Cracterele prezumției de paternitate, în, „Legislația populară”, nr. 5, 1959.
Bohotici I., propuneri de „lege ferenda” referitoare la soluționarea unor probleme privind conflictele de paternitate, în „Revista Română de Drept”, nr. 2, 1977.
Bacaci Alexandru, Hageanu Codruța, Dumitrache Viorica Claudia, Dreptul familiei, Ediția 4, Editura All Beck, București, 2005.
Bârsan C. și Rădulescu O., Considerații asupra dreptului autorului recunoașterii de paterniatate de a ataca recunoașterea, în „Revista Română de Drept”, nr. 9, 1978.
Buga C. și Marica P., Probleme controversate în dreptul familiei, în „Revista Română de Drept”, nr. 7, 1967.
Căpătână G. și Ianculescu D., Examen theoretic de practică judiciarăprivind raporturile cu elemente de exteritorialitate dintre părințiși copii, în, „Studii și cercetări juridice”, nr. 4, 1984.
Deleanu I. și Deleanu Valentina, Cu privire la dreptul procurorului de a introduce acțiune în stabilirea paternității, în „Revista Română de Drept”, nr. 7, 1986.
Dobozi Veronica, Gabriela Lupșan, Irina Apetrei, Filiația în cadrul asistenței medicale a procreării, în „Dreptul”, nr. 9, 2001.
Enescu I., Valoarea probatorie a expertizei dermatografice în cercetarea filiației, în „Revista Română de Drept”, nr. 3, 1981.
Deleanu I. și Mărgineanu V., Prezumțiile în drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981.
Condor I., Admiterea acțiunii în stabilirea paternității pentru copilul major din afara căsătoriei, în L.P., nr. 9, 1957, în „Legalitatea Populară”
Enache M., Aspecte ale stabilirii paternității, în „Dreptul”, nr. 9 – 12, 1990.
Filipescu I. P., Unele probleme privind filiația față de mamă, în „Revista Română de Drept”, nr. 7, 1969.
Filipescu A. P., Filiația firească și filiația din adopție, București, 2004.
Filipescu I. P., Aspecte din practica judiciară referitoare la acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei, în R.R.D., în „Revista Română de Drept”, nr. 10, 1984.
Idem, Aspecte noi privind paternitatea copilului din afara căsătoriei, în „Analele Universității din București”, nr. 1, 1972.
Idem, Efectele tăgăduirii paternității din căsătorie cu privire la numele copilului, în „Revista Română de Drept”, nr. 12, 1972.
Idem, Probleme în legătură cu recunoașterea și constatarea paternității, în „Revista Română de Drept”, nr. 1, 1985.
Guis C. L., În legătură cu posibilitatea stabilirii paternității după admiterea acțiunii în contestere a recunoașterii paternității, în „Revista Română de Drept”, nr. 6, 1977.
Ionașcu A., Filiația și ocrotirea minorilor , Editura Dacia , Cluj-Napoca , 1980.
Idem , Data începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei ,în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai,S.Jurisp.,1965.
Idem, L’ evoluțion de la legislațion sur la filiațion naturelle ”
Revue Romaine des sciences socials ,1928.
Kovacs,Edit,Prescripția dreptului la acțiune în tăgăduirea și stabilirea paternității ,în Studia Universitatis Babeș-Bolyai,S.Jurisp.Cluj-Napoca,1968.
Lesviodax A.,Obligația legală de întreținere ,Editura Științifică,București,1971.
Lebiunea Caragea,Editura Academiei,în „Revista Populară Română ”.R.P.R.,1955.
Mayo,M.,Stabilirea judecătorească a paternității din afara căsătoriei ,în „Jurnalul Național”,nr.5,1961.
Idem ,Despre posibilitatea determinării prin probe științifice a datei concepției probabile a copilului ,în„Revista Română de Drept” ,nr.7,1978.
Mihuță ,I.,Probleme de drept din practică pe anul 1969 a Tribunalului Suprem ,secția civilă ,în „Revista Română de Drept”,nr.11,1970 .
Marcu,L.P.,Aspecte ale corilației dintre structura de familie și terminologia de rudenie la vlahii balcanici, în, Analele Societății de limbă română,vol.III-IV,Zrenjamin,1972-1973.
Mureșan,M.și Bohotici,I.,Prezumția legală de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei,dar născut după încetarea,desfacerea,sau desființarea acesteia,în, „Revista Română de Drept”,nr.7,1988.
Oproiu,Al.,Cazurile de nulitate absolută a recunoașterii filiației,în „Jurnalul Național”,nr.1,1961.
Idem,Despre prescripția acțiunii în stabilirea paternității,în, „Jurnalul Național”nr.5. 1966.
Idem,Dacă se poate introduce o acțiune în anularea recunoașterii filiațiunii pentru incapacitatea sau vicii de consimțămînt (discuții),în „Legislația Populară”,nr.9,1961.
Poenaru,E.,Recunoașterea prin testament a copilului din afara căsătoriei ,în „Jurnalul Național”,nr.3 1956.
Paicu,A.,Notă de practică judiciară,în „Revista Română de Drept” nr.11,1970.
Pamblica,T.,Cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărîrii de stabilire a paternității,în „Justiția Nouă”,nr.10,1964.
Pop Teofil, Drept civil român. Persoanele fizice și persoanele juridice,Editura Lumina Lex, București,1994.
Pop,T.,Termenul în care poate fi introdusă acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei în cazul nulității actului de recunoaștere (discuții), „Revista Română de Drept”nr.11,1968.
Popescu R., Filiația din căsătorie, în „Anele Universității din București”, 1965.
Popescu R., Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică București, 1965.
Popa S., Cu privire la aplicarea prescripției extinctive în acțiunile pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei (discuții), în „Jurnalul Național” nr. 3 din 1966.
Idem, Considerații cu privire la exercitarea dreptului la acțiune în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei (discuții), în „Jurnalul Național”, nr. 1, 1962.
Petrescu R., Acțiunile privind statutul civil al persoanei, Editura științifică Bucuresti, 1968.
Surdu C., Orientări noi în practica judiciară și literatuzarea de specialitate privind expertiza medico-legală a filiației, în „Revista Română de drept”, nr. 1, 1983.
Soenescu I. și Zilberstein S., Drept procesual civil, București, 1983.
Toader A., Obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cazul acțiunilor având ca obiect paternitatea și pensia de întreținere, în „Revista Română de drept”, nr. 9, 1969.
Vulpe C., Cercetarea filiației în lumina progreselor înregistrate de expertiza antropologică, în „Revista Română de drept”, nr. 10, 1977.
Nicolaescu V., Hendea T. și Popescu E., Autoritatea tutelară, Editura Științifică, București, 1960.
Giuzbaian I. G. și Anca P., Numele de familie pe care trebuie să-l poarte copilul ca urmare a admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității în „Revista Română de drept”, nr. 2, 1969.
Buletinul Oficial al României;
Colectiv Noul Cod civil**, „Noul Cod civil – comentarii, doctrină și jurisprudență“, Editura „Hamangiu“, 12 Aprilie 2012 ;
Fostul Cod al Familei – Legea nr. 4/1953, publicată în Buletinul Oficial, partea I, Nr. 1, din data de 4 ianuarie 1954, republicat în Buletinul Oficial, partea I, Nr. 13 din data de 18 aprilie 1956, cu modificările ulterioare;
Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu „Dreptul familiei 2012 conform Noului Cod Civil“, ediția a 2-a, Editura „Universul Juridic“, 5 Octombrie 2012;
Dana Titian, Antonia- Eleonora Constantin, Mihaela Papureanu (Cirstea), „Codul familiei adnotat ediția a 2-a“, Editura „Hamangiu“, 30 Septembrie 2008;
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă – Buletinul Oficial, partea I, nr. 19, din data de 21 aprilie 1958, republicat în Buletinul Oficial, partea I, Nr. 11, din data de 19 iulie 1960;
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice – Buletinul Oficial, partea I, Nr. 9, din data de 31 ianuarie 1954, cu modificările ulterioare;
Decretul nr. 31 din data de 30.01.1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial, partea I, Nr. 8, din data de 30.01.1954;
Gabriel Boroi, „Comentarii despre Noul Cod civil“, Editura „Hamangiu“;
Gabriela Cristina Frentiu, „Dreptul familiei. Practica judiciară conform Noului Cod civil. Jurisprudența C.E.D.O (C.E.D.O. reprezintă abrevierea de la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale- cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului“, Editura „Hamangiu“, municipiul București, 19 Iunie 2013;
Gabriela Cristina Frentiu, Bogdan Dumitru Moloman, „Elemente de dreptul familiei și de procedura civila, ediția a 3-a revăzuta și actualizată potrivit Noului Cod civil“, Editura „Universul Juridic“, 12 Ianuarie 2012;;
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;
Jurisprudența Tribunalului Suprem;
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție;
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție;
Laura Cetean-Voiculescu „Dreptul familiei. Note de curs și manual de seminar“, Editura „Hamangiu“, 19 Octombrie 2012
Marieta Avram, „Drept Civil Familia“, Editura „Hamangiu“, 10 mai 2013, municipiul București;
Marius Floare, „Dreptul familiei – Caiet de seminar“, Ediitura „Hamangiu“, 18 Februarie 2013;
Monitorul Oficial al României;
Noul Cod civil – Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 505/2011, aplicabil din data de 1 octombrie 2011;
Ștefan Cocoș, Dreptul familiei, vol.II, Editura „Lumina Lex“, municipiul Bucuresti, anul 2001;
Teodor Bodoasca, Aurelia Draghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, „Dreptul familiei. Conform Noului Cod Civil. Editia a 2-a“, Editura „Universul Juridic“, municipiul București, 15 Octombrie 2013.
http://legeaz.net/dictionar-juridic/filiatia-fata-de-mama
http://www.mamaresponsabila.ro/articol/paternitatea/
www.yumpu.com/ro/document/view/7304018
BIBLIOGRAFIE
Agache A. și Broscoi I., Admisibilitatea acțiunii în stabilirea paternității după ce a avut loc înfierea copilului, în „Jurnalul Național” nr. 4, 1965.
Alin Gh. Gavrilescu, Contribuții la studiul acțiunii în tăgada paternității, nr.1/2008
Anca P., Stingerea dreptului la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, în „Legislația populară”, nr. 3, 1958.
Idem, Cracterele prezumției de paternitate, în, „Legislația populară”, nr. 5, 1959.
Bohotici I., propuneri de „lege ferenda” referitoare la soluționarea unor probleme privind conflictele de paternitate, în „Revista Română de Drept”, nr. 2, 1977.
Bacaci Alexandru, Hageanu Codruța, Dumitrache Viorica Claudia, Dreptul familiei, Ediția 4, Editura All Beck, București, 2005.
Bârsan C. și Rădulescu O., Considerații asupra dreptului autorului recunoașterii de paterniatate de a ataca recunoașterea, în „Revista Română de Drept”, nr. 9, 1978.
Buga C. și Marica P., Probleme controversate în dreptul familiei, în „Revista Română de Drept”, nr. 7, 1967.
Căpătână G. și Ianculescu D., Examen theoretic de practică judiciarăprivind raporturile cu elemente de exteritorialitate dintre părințiși copii, în, „Studii și cercetări juridice”, nr. 4, 1984.
Deleanu I. și Deleanu Valentina, Cu privire la dreptul procurorului de a introduce acțiune în stabilirea paternității, în „Revista Română de Drept”, nr. 7, 1986.
Dobozi Veronica, Gabriela Lupșan, Irina Apetrei, Filiația în cadrul asistenței medicale a procreării, în „Dreptul”, nr. 9, 2001.
Enescu I., Valoarea probatorie a expertizei dermatografice în cercetarea filiației, în „Revista Română de Drept”, nr. 3, 1981.
Deleanu I. și Mărgineanu V., Prezumțiile în drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981.
Condor I., Admiterea acțiunii în stabilirea paternității pentru copilul major din afara căsătoriei, în L.P., nr. 9, 1957, în „Legalitatea Populară”
Enache M., Aspecte ale stabilirii paternității, în „Dreptul”, nr. 9 – 12, 1990.
Filipescu I. P., Unele probleme privind filiația față de mamă, în „Revista Română de Drept”, nr. 7, 1969.
Filipescu A. P., Filiația firească și filiația din adopție, București, 2004.
Filipescu I. P., Aspecte din practica judiciară referitoare la acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei, în R.R.D., în „Revista Română de Drept”, nr. 10, 1984.
Idem, Aspecte noi privind paternitatea copilului din afara căsătoriei, în „Analele Universității din București”, nr. 1, 1972.
Idem, Efectele tăgăduirii paternității din căsătorie cu privire la numele copilului, în „Revista Română de Drept”, nr. 12, 1972.
Idem, Probleme în legătură cu recunoașterea și constatarea paternității, în „Revista Română de Drept”, nr. 1, 1985.
Guis C. L., În legătură cu posibilitatea stabilirii paternității după admiterea acțiunii în contestere a recunoașterii paternității, în „Revista Română de Drept”, nr. 6, 1977.
Ionașcu A., Filiația și ocrotirea minorilor , Editura Dacia , Cluj-Napoca , 1980.
Idem , Data începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei ,în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai,S.Jurisp.,1965.
Idem, L’ evoluțion de la legislațion sur la filiațion naturelle ”
Revue Romaine des sciences socials ,1928.
Kovacs,Edit,Prescripția dreptului la acțiune în tăgăduirea și stabilirea paternității ,în Studia Universitatis Babeș-Bolyai,S.Jurisp.Cluj-Napoca,1968.
Lesviodax A.,Obligația legală de întreținere ,Editura Științifică,București,1971.
Lebiunea Caragea,Editura Academiei,în „Revista Populară Română ”.R.P.R.,1955.
Mayo,M.,Stabilirea judecătorească a paternității din afara căsătoriei ,în „Jurnalul Național”,nr.5,1961.
Idem ,Despre posibilitatea determinării prin probe științifice a datei concepției probabile a copilului ,în„Revista Română de Drept” ,nr.7,1978.
Mihuță ,I.,Probleme de drept din practică pe anul 1969 a Tribunalului Suprem ,secția civilă ,în „Revista Română de Drept”,nr.11,1970 .
Marcu,L.P.,Aspecte ale corilației dintre structura de familie și terminologia de rudenie la vlahii balcanici, în, Analele Societății de limbă română,vol.III-IV,Zrenjamin,1972-1973.
Mureșan,M.și Bohotici,I.,Prezumția legală de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei,dar născut după încetarea,desfacerea,sau desființarea acesteia,în, „Revista Română de Drept”,nr.7,1988.
Oproiu,Al.,Cazurile de nulitate absolută a recunoașterii filiației,în „Jurnalul Național”,nr.1,1961.
Idem,Despre prescripția acțiunii în stabilirea paternității,în, „Jurnalul Național”nr.5. 1966.
Idem,Dacă se poate introduce o acțiune în anularea recunoașterii filiațiunii pentru incapacitatea sau vicii de consimțămînt (discuții),în „Legislația Populară”,nr.9,1961.
Poenaru,E.,Recunoașterea prin testament a copilului din afara căsătoriei ,în „Jurnalul Național”,nr.3 1956.
Paicu,A.,Notă de practică judiciară,în „Revista Română de Drept” nr.11,1970.
Pamblica,T.,Cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărîrii de stabilire a paternității,în „Justiția Nouă”,nr.10,1964.
Pop Teofil, Drept civil român. Persoanele fizice și persoanele juridice,Editura Lumina Lex, București,1994.
Pop,T.,Termenul în care poate fi introdusă acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei în cazul nulității actului de recunoaștere (discuții), „Revista Română de Drept”nr.11,1968.
Popescu R., Filiația din căsătorie, în „Anele Universității din București”, 1965.
Popescu R., Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică București, 1965.
Popa S., Cu privire la aplicarea prescripției extinctive în acțiunile pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei (discuții), în „Jurnalul Național” nr. 3 din 1966.
Idem, Considerații cu privire la exercitarea dreptului la acțiune în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei (discuții), în „Jurnalul Național”, nr. 1, 1962.
Petrescu R., Acțiunile privind statutul civil al persoanei, Editura științifică Bucuresti, 1968.
Surdu C., Orientări noi în practica judiciară și literatuzarea de specialitate privind expertiza medico-legală a filiației, în „Revista Română de drept”, nr. 1, 1983.
Soenescu I. și Zilberstein S., Drept procesual civil, București, 1983.
Toader A., Obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cazul acțiunilor având ca obiect paternitatea și pensia de întreținere, în „Revista Română de drept”, nr. 9, 1969.
Vulpe C., Cercetarea filiației în lumina progreselor înregistrate de expertiza antropologică, în „Revista Română de drept”, nr. 10, 1977.
Nicolaescu V., Hendea T. și Popescu E., Autoritatea tutelară, Editura Științifică, București, 1960.
Giuzbaian I. G. și Anca P., Numele de familie pe care trebuie să-l poarte copilul ca urmare a admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității în „Revista Română de drept”, nr. 2, 1969.
Buletinul Oficial al României;
Colectiv Noul Cod civil**, „Noul Cod civil – comentarii, doctrină și jurisprudență“, Editura „Hamangiu“, 12 Aprilie 2012 ;
Fostul Cod al Familei – Legea nr. 4/1953, publicată în Buletinul Oficial, partea I, Nr. 1, din data de 4 ianuarie 1954, republicat în Buletinul Oficial, partea I, Nr. 13 din data de 18 aprilie 1956, cu modificările ulterioare;
Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu „Dreptul familiei 2012 conform Noului Cod Civil“, ediția a 2-a, Editura „Universul Juridic“, 5 Octombrie 2012;
Dana Titian, Antonia- Eleonora Constantin, Mihaela Papureanu (Cirstea), „Codul familiei adnotat ediția a 2-a“, Editura „Hamangiu“, 30 Septembrie 2008;
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă – Buletinul Oficial, partea I, nr. 19, din data de 21 aprilie 1958, republicat în Buletinul Oficial, partea I, Nr. 11, din data de 19 iulie 1960;
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice – Buletinul Oficial, partea I, Nr. 9, din data de 31 ianuarie 1954, cu modificările ulterioare;
Decretul nr. 31 din data de 30.01.1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial, partea I, Nr. 8, din data de 30.01.1954;
Gabriel Boroi, „Comentarii despre Noul Cod civil“, Editura „Hamangiu“;
Gabriela Cristina Frentiu, „Dreptul familiei. Practica judiciară conform Noului Cod civil. Jurisprudența C.E.D.O (C.E.D.O. reprezintă abrevierea de la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale- cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului“, Editura „Hamangiu“, municipiul București, 19 Iunie 2013;
Gabriela Cristina Frentiu, Bogdan Dumitru Moloman, „Elemente de dreptul familiei și de procedura civila, ediția a 3-a revăzuta și actualizată potrivit Noului Cod civil“, Editura „Universul Juridic“, 12 Ianuarie 2012;;
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;
Jurisprudența Tribunalului Suprem;
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție;
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție;
Laura Cetean-Voiculescu „Dreptul familiei. Note de curs și manual de seminar“, Editura „Hamangiu“, 19 Octombrie 2012
Marieta Avram, „Drept Civil Familia“, Editura „Hamangiu“, 10 mai 2013, municipiul București;
Marius Floare, „Dreptul familiei – Caiet de seminar“, Ediitura „Hamangiu“, 18 Februarie 2013;
Monitorul Oficial al României;
Noul Cod civil – Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 505/2011, aplicabil din data de 1 octombrie 2011;
Ștefan Cocoș, Dreptul familiei, vol.II, Editura „Lumina Lex“, municipiul Bucuresti, anul 2001;
Teodor Bodoasca, Aurelia Draghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, „Dreptul familiei. Conform Noului Cod Civil. Editia a 2-a“, Editura „Universul Juridic“, municipiul București, 15 Octombrie 2013.
http://legeaz.net/dictionar-juridic/filiatia-fata-de-mama
http://www.mamaresponsabila.ro/articol/paternitatea/
www.yumpu.com/ro/document/view/7304018
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA FILIAȚIEI ȘI FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ (ID: 127901)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.