Fidelitatea Fata de Tara Principiu al Deontologiei Functionarului Public
«Fidelitatea față de țară – principiu al deontologiei
funcționarului public
Cuprins
Introducere
1. Delimitări conceptuale
1.1. Funcția publică și funcționarul public
1.1.1. Noțiunea și trăsăturile caracteristice ale funcției publice
1.1.2 Clasificarea funcțiilor publice
1.1.3 Noțiunea de functionar public
1.1.4 Drepturile și îndatoririle funcționarului public
1.2. Identitate națională
1.3. Patriotism
2. Principiile deontologice ale funcției publice
2.1 Principii constituționale
2.1.1. Principiul supremației constituției și respectarea legii
2.1.2. Principiul egalității de tratament între toți beneficiarii serviciului public
2.1.3. Principiul egalității de șanse între bărbați și femei pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice
2.1.4. Principiul respectării demnității tuturor beneficiarilor serviciului public, a vieții intime, familiale și private a acestora
2.2 Principii legale ale deontologiei funcționarului public
3. Fidelitatea față de țară – îndatorire sacră a tuturor cetățenilor
3.1. Conținutul conceptului fidelității față de țară
3.2. Raportul identitate națională – patriotism – fidelitate față de țară
3.3. Datoria și legea. Cui aparține obligația fidelității față de țară
3.4 Corupția – formă a infidelității față de țară ?
4. Studiu de caz
5. În loc de concluzii…
Introducere
Deontologia funcției publice stă sub semnul filosofiei practice ce se află în căutarea răspunsului la întrebarea cum trebuie să acționeze individul în raport cu sine însuși, cu semenii săi și cu lumea din jur.
Fidelitatea față de țară este un pricipiu al deontologiei funcției publice, nu îi privește doar pe cei care ocupă o funcție publică, aceasta fiind una dintre cele mai importante îndatoriri ale tuturor cetățenilor, Legea fundamentală a României definind ca sacră aceasta îndatorire.
În această lucrarea se încearcă realizarea unui studiu bazat pe informații din Legea fundamentală a României pentru a descrie obligațiile pe care funcționarii publici, dar și cetățenii de rând, le au în ceea ce privește acest subiect controversat și delicat, fidelitatea față de țară. Nu ar fi atât de controversat și delicat daca nu ar exista și o « infidelitate » față de țară, corupția. Corupția este un mod de a defini trădarea față de patrie și nu este un termen cunoscut doar în prezent, în zilele noastre, acesta este înrădăcinat în istorie chiar dacă de-a lungul timpului modurile și scopurile corupției s-au schimbat, au ajuns să influențeze foarte mult dezvoltarea țării.
Montesquieu spune că „este o experiență eternă că orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea”. Dar aici intervine conștiința și morala. Este o persoană capabilă să nu se lase influețată și orbită de puterea la care are acces și să rămână fidelă țării odată ce dobândește putere și o poziție care îi acordă flexibilitate în modul în care acționează în societate?
Pe parcursul acestei lucrări se dorește identificarea cauzelor corupției, a modului în care aceasta afectează dezvoltarea unui stat și a limitelor acesteia.
1.Delimitări conceptuale
Funcția publică și funcționarul public
Noțiunea și trăsăturile caracteristice ale funcției publice
În sens larg, tradițional, expresia "funcție publică" este folosită pentru a desemna atât funcționarul public, cât și ansamblul regimurilor juridice aplicabile personalului administrației de stat.
Într-o accepțiune mai restransă, prin funcția publică se întelege situatia (poziția) juridică a unei persoane fizice investită legal cu anumite atribuții pentru realizarea competențelor (funcțiilor) unei autorități publice. Aceasta constă în "ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex al raporturilor dintre persoana fizică respectivă și organul care le-a investit." consideră profesorul A. Iorgovan pornind de la ceea ce se numeste situație juridică în sensul de unitate dialectică între raportul juridic de drept administrativ considerat în raport cu terții și cel de dreptul muncii în raport cu organul administrativ.
Dincolo de expresiile specifice altor limbi (ex. fonction publique in franceza, civil service in engleza, impiegato civile in italiana etc.), în limba romană s-au folosit expresii ca: agent public, funcționar de stat, servitorul coroanei, manager public (al cetății). Această varietate terminologică, impusă încă din secolul trecut, a fost determinată de diversitatea situațiilor în care intervine o funcție publică, în general și în administrația publică, în particular.
Una din dimensiunile administrației publice este satisfacerea nevoilor sociale prin prestarea de servicii publice. Cum nevoile cresc odată cu gradul de civilizație, la sfera funcțiilor publice s-au adăugat mereu altele, pe masură ce administrația prestează noi servicii tot mai sofisticate, cibernetizate, robotizate, etc.
O definiție generală si completă a funcției publice o găsim în Monitorul Oficial al României. Potrivit legii 188/1999 privind Statutul Funcționarului Public, funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.
Paul Negulescu consideră că funcția publică are trei scopuri și anume : efectuarea de acte juridice, prepararea emiterii actelor juridice și executarea actelor juridice sau a deciziilor administrative ori judecătorești. Pornind de la aceste trei scopuri și pentru aducerea lor la îndeplinire, Paul Negulescu definește funcția publică ca fiind “complexul de puteri de competențe organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți), persoana fizică care, executând puterile în limitele competenței, urmarește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea.”
Funcția publică are mai multe trăsături caracteristice :
Funcția publică este un ansamblu de atribuții și responsabilități stabilite în temeiul legii, deci un ansamlu de drepturi și obligații care izvorăsc direct din lege și există independent de persoana care deține această funcție;
Funcția publică are caracter continuu, iar drepturile și obligațiile aferente se mențin atât timp cât există competența pe care funcția o realizează și, implicit, actul legal care a creat-o;
Funcția publică poate fi creată doar prin lege sau prin alte acte normative emise pe baza și în executarea legii;
Funcția publică nu poate fi stabilită prin contract, deci nu poate face obiectul unei convenții;
Funcția publică poate fi încredințată unei singure persoane fizice care trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de lege (art.6 din Legea nr. 188/1999). Această persoană trebuie să aibă cetățenie română și domiciliu în Romania, să cunoască limba română scris și vorbit, să aibă varstă de 18 ani împliniți, capacitate deplină de exercițiu, stare de sănătate corespunzătoare funcției pentru care candidează, atestată prin examen medical de specialitate, condițiile de studii prevăzute pentru funcția publică respective, nu trebuie să fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice și promovarea examenului sau câștigarea concursului organizat pentru ocuparea funcției publice;
Scopul funcției publice este acela de a realiza competențele conferite administrației publice;
Funcțiile publice sunt finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;
Cei care îndeplinesc funcții publice au ca și atribuții stabilite prin lege, să facă acte juridice, operațiuni administrative sau materiale în mod legal.
Pentru a putea deține o funcție publică o persoană trebuie să îndeplinească niște principii. Acestea sunt prevăzute la art. 3 din Legea nr.188/1999. Printre aceste principii enumerăm : legalitate, imparțialitate, obiectivitate, transparentă, eficiență și eficacitate, responsabilitate în conformitate cu prevederile legale, orientare către cetățean, stabilitate în exercitarea funcției publice, subordonare ierarhică.
1.1.2 Clasificarea funcțiilor publice
Funcțiile publice sunt clasificate de către art 7 din Legea nr. 188/1999 republicată dupa trei criterii mai importante însă literatura de specialitate mai distinge și alte criterii de clasificare a funcțiilor publice.
După natura atibuțiilor și responsabilităților funcțiile publice pot fi :
Funcții publice generale care reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale.
Funcții publice specifice care reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice, în vederea realizării competențelor lor specific.
După cerințele privind nivelul studiilor absolvite funcțiile publice pot fi :
Funcții publice de clasa I – studii superioare de licență absolvite cu diplomă, respective studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă.
Funcții publice de clasa II – studii superioare de scurtă durată absolvite cu diplomă.
Funcții publice de clasa III – studii medii liceale sau postliceale absolvite cu diplomă.
După natura competențelor se disting :
Funcții publice de stat – sunt funcțiile publice stablilite și avizate potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate, ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrative autonome.
Funcții publice teritoriale – sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.
Funcții publice locale – sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităților administratiei publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora.
După nivelul atribuțiilor, funcțiile publice pot fi :
Funcții corespunzatoare înalților funcționari publici (secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului; consilier de stat; secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organizații de specialitate ale administrației publice centrale; prefect; subprefect; secretar general al prefecturii, secretar general al județului și al municipiului București; director general din cadrul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale).
Funcții de conducere (secretar al municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului și comunei; director general adjunct, director și director adjunct din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale; director executiv și director executiv adjunct al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și in cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale; șef serviciu; șef birou).
Funcții de execuție (care pot fi corespunzatoare gradelor profesionale : superior, principal, asistent, debutant).
După actul normativ prin care sunt create se disting :
Funcții prevăzute numai de Constituție;
Funcții prevăzute în legi, inclusive în statut;
Funcții prevăzute în acte subordonate legii.
După natura juridică și conținutul funcției distingem :
Funcții politice;
Funcții de specialitate.
După modul în care pot fi ocupate funcțiile publice se împart în :
Funcții ocupate numai prin alegere;
Funcții ocupate prin numire.
După modul de retribuire funcțiile publice pot fi :
Salarizate;
Funcții pentru care se prevăd îndemnizații;
Nesalarizate.
Ficărei funcții publice de conducere îi corespunde o funcție publică de execuție. Funcția publică de execuție corespunzătoare f director general adjunct, director și director adjunct din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale; director executiv și director executiv adjunct al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și in cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale; șef serviciu; șef birou).
Funcții de execuție (care pot fi corespunzatoare gradelor profesionale : superior, principal, asistent, debutant).
După actul normativ prin care sunt create se disting :
Funcții prevăzute numai de Constituție;
Funcții prevăzute în legi, inclusive în statut;
Funcții prevăzute în acte subordonate legii.
După natura juridică și conținutul funcției distingem :
Funcții politice;
Funcții de specialitate.
După modul în care pot fi ocupate funcțiile publice se împart în :
Funcții ocupate numai prin alegere;
Funcții ocupate prin numire.
După modul de retribuire funcțiile publice pot fi :
Salarizate;
Funcții pentru care se prevăd îndemnizații;
Nesalarizate.
Ficărei funcții publice de conducere îi corespunde o funcție publică de execuție. Funcția publică de execuție corespunzătoare funcției publice de conducere de secretar general al Guvernului, secretar general al Senatului,secretar general al Camerei Deputaților, secretar general adjunct al Guvernului, secretar general adjunct al Senatului,secretar general adjunct al Camerei Deputaților este funcția publică de consilier clasa I gradul I sau de consilier juridic clasa I gradul I, după caz, din cadrul autorităților sau instituțiilor publice respective.
În aparatul Guvernului și al Parlamentuluimai sunt prevăzute ca funcții publice de conducere: șef departament, director general, director, director adjunct, șef serviciu, șef sector și șef birou. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 82/2000 mai adaugă și funcția de contabil șef. De asemenea, ca funcție publică de execuție este prevăzută funcția de expert și consultant. O.U.G. nr. 82/2000mai adaugă și funcțiile de auditor, referent de specialitate si referent.
Funcția publică de execuție corespunzătoare funcției publice de conducere de secretar general și de secretar general adjunct al ministerelor și al celorlalte organe ale administrației publice de specialitate, secretar general al Prefecturii, secretar general al județului, sectorului municipiului București, orașului și comunei este funcția publică de consilier clasa I gradul I sau de consilier juridic clasa I gradul I, dupa caz, din cadrul autorităților sau institițiilor publice respective.
Ca funcții publice de conducere în cadrul ministerelor și al celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate mai sunt prevazute și funcțiile de: comisar general, șef de departament, director general, inspector de stat șef, inspector general de stat, director, inspector șef, director adjunct, inspector șef adjunct, contabil șef, comisar șef divizie, șef serviciu, șef sector și șef birou.
De asemenea, pe lângă funcția publică de execuție de consilier sau de consilier juridic, mai sunt prevazute si cele de: expert, inspector de specialitate, auditor, inspector de muncă, referent de specialitate, inspector, referent, comisar.
1.1.3 Notiunea de funcționar public
Noțiunea de funcționar public a fost definită, pentru prima dată în legislația noastră, în Legea pentru Statutul funcționarilor publici din 19 iunie 1923, unul din primele statute ale funcționarilor publici din Europa, art. 1 prevedea: “Sunt funcționari publici cetățenii români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent la stat, județ, comună sau la instituțiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene și comunale”.
În literatura de specialitate dinainte de 1989, noțiunea de funcționar public este definită de către conf. dr. Antonie Iorgovan ca fiind „persoana fizică care este investită în mod legal, prin actul de voință unilaterală a unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcții de stat, în vederea realizării competenței organului din structura căreia face parte funcția respectivă.”
În prezent funcționarul pubic este persoana fizică investită cu o funcție publică în serviciile autorității centrale sau locale, ori în instituțiile publice care apartin acestora, unde va desfășura o activitate continuă pentru care va fi remunerat.
Principala problemă în ceea ce privește funcționarul public este prevenirea corupției și îmbunătățirea managementului serviciului public. Codul internațional de conduită pentru funcționarii publici adoptat prin Rezoluția 51/59 Acțiune împotriva corupției a Adunării Generale ONU din 12 decembrie 1996 este recomandat statelor membre ca un instrument de îndrumare a eforturilor lor împotriva corupției. El prevede principii (integritate, imparțialitate, echitate, nediscriminare) și reguli generale privind conflictul de interese și descalificarea, declararea averii, acceptarea cadourilor sau a altor favoruri, informația confidențială și activitatea politică.
Obiectivele legate de această lege sunt de a forma administrația publică prin: implementarea unor standarde de conduită și integritate în rândul funcționarilor publici; familiarizarea cetățenilor cu normele de comportament la care trebuie să se aștepte din partea funcționarilor; schimbarea mentalităților; alinierea la standardele europene. Codul impune normele esențiale de conduită, obligatorii pentru toți funcționarii publici, reprezentând ideea de încredere și respect reciproc între cetățeni și funcționarii publici dar și între cetățeni și autoritățile administrației publice.
Pentru funcționarii publici, codul reunește normele de conduită, profesionalism, imparțialitate, independență și corectitudine; specificând drepturile și obligațiile existente în exercitarea funcției publice.
Încălcarea prevederilor codului de către funcționarii publici poate atrage răspunderea disciplinară, atunci când prin faptele săvârșite cu încălcarea normelor de conduită profesională, crează prejudicii persoanelor fizice sau juridice.
Conform articolului 147 din Codul Penal, alineatul 1, funcționarul public este definit ca orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145, respectiv autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum si bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
Prin funcționar public se înțelege persoana menționată în alineatul 1, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.
Clasificarea funcționarilor publici
În legea nr. 188/1999 modificată sau completată, după caz de O.U.G.nr. 82/2000 sau O.U.G. nr.284/2000 se prevede că fiecare dintre cele 3 categorii ale funcției publice se împarte în 3 clase. Clasa reprezintă o etapa din cariera funcționarului public. Structura ierarhică a claselor este urmatoarea: clasa a III-a, clasa a II-a, clasaI ca nivel maxim. Fiecare clasă se împarte la rândul său în 3 grade de funcționari publici definitivi. Structura ierarhică a gradelor este urmatoarea:gradul 3, gradul 2 și gradul 1 ca nivel maxim.
În literatura de specialitate se găsesc însă si alte tipuri de clasificări. Astfel, in perioada interbelică se găseau urmatoarele criterii pentru a se clasifica funcționarii publici:
După regimul aplicabil se distingeau :
Funcționari permanenți ai statului;
Agenți angajați sau funcționari contractuali
După caracterul funcției erau:
Funcționari de carieră;
Funcționari politici.
După obiectivul activității distingem:
Funcționari de decizie;
Functționari de pregătire a deciziilor;
Funcționari de executare a deciziilor.
Aceasta clasificare se consideră încă valabilă și în zilele noastre, dar consideram că putem adăuga si criteriul statutului, după care se pot deosebi funcționarii publici de funcționarii publici cu statut special.
După nivelul atribuțiilor, funcționarii publici pot fi:
Înalți funcționari publici ( secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului; consilier de stat; secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale; prefect; subprefect; secretar general al prefecturii; secretar general al județului și al municipiului București; director general din cadrul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale).
Funcționari publici de conducere (secretar al municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului și comunei; director general adjunct, director și direct adjunct din aparatul ministerelor șial celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale; director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale; șef serviciu; șef birou).
Funcții publice de execuție (care pot fi corespunzătoare gradelor profesionale: superior, principal, asistent, debutant). Acestia pot fi debutanți sau definitivi.
Putem numi funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcții publice definitive.
Funcționari publici definitivi sunt:
Funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăyută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;
Persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechime în specialitatea corespunzătoare funcției publice, de minimum 12 luni, 8 luni și, respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite;
Persoanele care au promovat programele de formare și perfecționare în administrația publică.
Recrutarea si incadrarea functionarilor publici
Selecția funcționarilor publici a reprezentat, încă din Antichitate, o preocupare de prim ordin pentru "clasa politică", respectiv pentru partidele politice aflate la guvernare sau, după caz, în opoziție. Criteriile și metodele de selecție reflectă, în fiecare țară și pentru fiecare epocă, caracteristicile sistemului politic și administrativ al statului respectiv. Dar, indiferent de specificul sistemului economic, funcționarul public este un factor constant al administrației; iar decizia administrativă ramane, în esență, o alegere făcută de omul-funcționar, cu pregătirea, experiența, convingerile și caracterul său.
Lucrările occidentale de știința administrației analizează, de regulă, două mari categorii de metode de selectare[3] a funcționarilor publici:
a) metode nedemocratice, utilizate mai ales în Antichitate și Evul Mediu, din care făceau parte: hazardul, norocul, ereditatea, nepotismul (favoritismul);
b) metode democratice, folosite (sau cel putin proclamate) de administrațiile publice moderne și contemporane: selecția politică, selecția intelectuală, selecția profesională.
Pe aceeași linie de preocupări teoretice, profesorul polonez Jerzy Starosciak, [4] referindu-se numai la administrațiile de stat contemporane, analizează ca metode: selecționarea liberă, satisfacerea unor criterii formale și concursul.
În țara noastra, Alexandru Negoita distingea trei metode mari și anume:
recrutarea pe baza repartizării, în urma absolvirii unei școli medii sau superioare;
recrutarea pe baza selecționării libere;
recrutarea prin concurs.
La rândul său, Mihai Oroveanu este de parere că cele mai răspândite metode de selecționare sunt:
convorbiri (interviuri) cu solicitanții;
cercetarea referințelor și calificărilor;
satisfacerea unor criterii formale;
probele.
Scopul convorbirilor constă în identificarea elementelor caracteristice privind comportamentul fiecărui candidat. Situațiile similare întalnite frecvent în trecutul candidatului, reacțiile lui față de acestea, ca și modul în care ele s-au produs, caracterizează unele trăsături specifice ale comportamentului său. De exemplu, atunci când schimbarea locurilor anterioare de activitate s-a produs întotdeauna din cauza neîntelegerilor cu șefii sau colegii semnifică faptul că solicitantul este prea sensibil sau exagerat de pretențios și avertizează că asemenea situații s-ar putea repeta și în viitor.
Această metodă este una dintre cele mai eficiente pentru caracterizarea candidaților. Aplicarea sa asigură stimularea și aprecierea acestora, deoarece le ia în considerare experiența și opiniile.
Din colectarea referințelor și calificativelor, un funcționar de conducere cu experiență poate obține informații suplimentare despre activitatea candidatului, domeniile în care a întampinat greutăți și în general, despre eficiența prestațiilor sale.
Satisfacerea unor criterii formale se întemeiază pe un criteriu obiectiv, dar se reduce la un procedeu mecanic, astfel încât, nu-și găsește o largă aplicare în practică. Metoda este folosită la numirea în funcții, pentru care pregatirea de specialitate are o importanță decisivă și oferă garanția că funcționarul poate îndeplini sarcinile profesionale.
Probele sunt metode științifice de selecție a funcționarilor din administrație și constau în trecerea unui examen sau concurs de catre candidați, uneori, utilizându-se și teste.
În această metoda, informația despre existența unui post vacant este adusă la cunoștință celor interesați. Se publică un anunț însoțit de date cu privire la condițiile de numire în funcție. Nu se primesc decât cererile însoțite de documente, care atestă că solicitantul satisface cerintele legale. Comisia de examinare alege din rândul candidaturilor prezentate, pe acelea care corespund cel mai bine exigențelor instituției. Avantajele acestei metode sunt:
publicitatea oferă condiții pentru exercitarea unui control al opiniei publice în domeniul politicii administrative de personal;
se extind posibilitățile de selecție pentru instituțiile publice;
este stimulat personalul deja încadrat în funcții să-și îmbunătățească pregătirea, deoarece, în caz contrar, se pot prezenta alți candidați, care îi pot ocupa locul.
Dezavantajele acestei metode constau în posibilitatea apariției unor denaturări, cum ar fi organizarea concursului numai de formă, postul vacant fiind deja vizat cu anticipație. De asemenea, se pot face aprecieri părtinitoare ale cererilor prezentate.
La selecționarea candidatțlor pentru funcțiile administrative se mai utilizeaza și testele. Cele mai des folosite genuri de teste sunt urmatoarele:
a) teste de inteligență, care măsoară memoria și abilitatea de a raționa și a întelege. Funcționarului administrativ îi este necesară o mobilitate intelectuală pentru luarea operativă a unei decizii. Aceste teste constau într-un set de întrebări la care candidatul urmează să răspundă în scris, într-un anumit termen;
b) teste pentru aptitudini speciale, care se utilizează pentru descoperirea aptitudinilor necesare în exercitarea unor profesii: atenție, aptitudini motrice, agerime vizuală;
c) teste de performanță, care sunt cele mai simple și dau rezultate certe, nefiind necesare interpretări. De exemplu, un test de dactilografiere implică trecerea unei probe la mașina de scris, notarea vitezei și a greșelilor de dactilografiere și ortografie.
d) teste de personalitate, bazate pe posibilitatea candidatului de a da informații despre atitudinea sa față de oameni și lucruri, despre dorințele, sentimentele și resentimentele sale. Aceste teste se prezintă sub forma de chestionare, iar candidatul urmeaza să răspundă prin cuvinte proprii, să aprobe sau nu întrebările din rubrici și să aprecieze gradul în care consideră ca o trăsătură îl caracterizează.
Alegerea uneia sau alteia dintre aceste metode depinde de specificul funcțiilor administrației de stat, de tradițiile dintr-un sistem național sau altul, de stadiul de evoluție al societății, de sarcinile administrației publice, de conjunctura economico-socială etc.
Evoluția criteriilor și metodelor de selecție (recrutare) a funcționarilor trebuie înțeleasă, atât din punct de vedere juridic, cât mai ales, din punct de vedere real-uman. Nu întotdeauna, sistemul relațiilor real-umane, a coincis, sub aspectul conținutului, cu cel juridic, formal. Uneori sistemul formal normativ era invocat doar ca pretext, iar adevarata esența a "politicii de cadre" era continuată dupa diverse interese de grup, mergându-se până la desconsiderarea totală a regulilor existente.
De exemplu, metoda examenelor, deși este considerată o "metodă democratică", modernă, s-a aplicat în diferite forme și în Antichitate, în Evul Mediu și chiar în anumite imperii. Astfel, în China, până în anul 1905, s-a menținut sistemul examenelor de stat, pentru ocuparea funcțiilor din administrația de stat. Mai precis, candidații sustineau o proba scrisă, în fața unor comisii desemnate de împărat. Pe baza rezultatelor obținute dobândeau un titlu științific, care le conferea dreptul la una din functțile administrative ierarhizate după cele trei trepte ale respectivelor titluri științifice.
În Marea Britanie, responsabilitatea administrării revenea guvernului, cât și funcționarilor publici, care proveneau din rândul aristocrației; ei nu aveau pregătire de specialitate ci doar o educație foarte buna, ținând cont de mediul social din care făceau parte. Această stare de fapt s-a menținut până în secolul XX, când s-au înființat școli de drept administrativ la Oxford si Cambridge, care urmareau formarea de specialiști, inteligenți și cu vederi largi, înlăturând astfel amatorismul din administrația publică.
Profesionalismul funcționarilor publici devine un fapt normal în administrația publică începând cu anul 1920, fiind un obiectiv principal, atât în Europa cât și în SUA. Pe de altă parte, nepotismul (favoritismul) s-a menținut ca metodă de selectare a personalului, înca din Antichitate. El este un fenomen real al societății contemporane, fiind prezent inclusiv în orânduirea socialistă.
Ca metodă nedemocratică, nepotismul este, paradoxal, un instrument al așa-zisei democrații "reale" promovata de doctrina socialistă. El aduce pe scena istoriei un tip de funcționar public, rezultat aparte al unui sistem instituțional și de valori, diferit de ceea ce a fost până atunci.
În plină epocă modernă, liberală, revoluția din1917 din Rusia a limitat drepturile omului, creând un aparat administrativ agresiv, călăuzit de urmatoarele axiome:
subordonarea cetățeanului în fața dominației statului;
un înalt grad de concentrare a puterii;
ideea statului unic controlor și unic administrator;
stabilirea obiectivelor administrative de către Partidul Comunist, care urmărea expansiunea economică, politică si militară.
Nepotismul este o realitate post-revoluționară, un "argument" hotărâtor pentru ocuparea unui post public și nu argumentul valorii candidatului. De aici, preocuparea permanentă a doctrinei administrative de a găsi soluții de contracarare a favoritismului și de formare a unui spirit de responsabilitate față de funcția publică.
Autorii de drept public, ca și cei din știința administrației, au ajuns la concluzia unanimă, conform căreia, funcțiile publice trebuie să fie accesibile pentru orice cetățean, în virtutea principiului egalității în drepturi. De aici, principiul contemporan, al egalității accesului la funcții publice și un altul al ocupării funcției publice pe baza meritului, sunt prezente în constituțiile tuturor țărilor Uniunii Europene.
Prin reglementarea unor condiții, de ocupare a funcției publice, se urmăresc și alte scopuri, nu numai de ordin pur tehnico-administrativ, dar și politic. Condiția ca funcția publică să fie ocupată de persoanele care au numai cetățenia statului, de exemplu, are un evident scop politic; ea este prevăzută, în primul rând pentru demnitari sau pentru cei care sunt aleși în funcții pe baza unor criterii politice (alegeri parlamentare, alegeri prezidențiale, alegeri regionale etc.).
Condiția cetățeniei este prevăzută expres chiar de unele constituții, fiind un principiu impus inițial de Constituția Belgiei. La rândul său, Constituția Portugaliei admite o excepție pentru funcționarii de carieră esențialmente tehnici, în timp ce în Republica Irlanda nu se interzice, în mod expres, accesul cetățenilor străini la funcții publice, dar Statutul din1956 admite posibilitatea organizării concursului numai pentru cetățenii irlandezi.
O altă problemă care a declanșat dispute puternice, un fel "de razboi", este așa-numita "condiție de ordin obiectiv", și anume, condiția de sex; tradițional, anumite funcții publice erau rezervate numai bărbaților și altele numai pentru femei. După cum aprecia profesorul olandez Ziller, majoritatea autorilor din țările comunitare nu se mai referă la această condiție, orientarea fiind în mod clar spre ștergerea diferențelor.
1.1. 4 Drepturile și îndatoririle funcționarului public
Drepturile funcționarilor publici.
Drepturile funcționarilor publici au fost clasificate de doctrină în drepturi care privesc situația personală a funcționarului public (salarizare, concediu, protecție socială) și în drepturi specifice funcției publice deținute, indiferent de titular
.
(1) Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat.
Dreptul la opinie comportă două aspecte: aderarea la opinii, respectiv dreptul de a
exprima o opinie.
În ceea ce privește libertatea de a avea o opinie, principiu universal aplicabil,
semnificația sa în cazul funcționarului public vizează anumite aspecte specifice: opiniile
candidatului la funcția publică nu pot justifica un refuz de acces la aceasta; opiniile
funcționarului public nu pot atrage lezarea drepturilor sale pe acest motiv.
În fine, exprimarea opiniilor, întemeiată și pe art.30 alin.1 din Constituție, reprezintă
„o manifestare exterioară și concretă a atitudinilor și conduitei funcționarului public”.
În doctrină se face distincție între exprimarea opiniilor în timpul serviciului, care este
interzisă din rațiuni ce țin de obligația de neutralitate a funcționarului public, întemeiată pe
două principii: subordonarea ierarhică și buna funcționare a serviciului public, și exprimarea
opiniilor în afara serviciului, care este liberă.
Dacă în ceea ce privește interdicția exprimării opiniilor personale față de utilizatorii
serviciului public suntem de acord cu opinia doctrinară, nu același lucru putem spune despre
interdicția de a exprima opinii proprii în cadrul raporturilor de serviciu. Este evident că
fucționarul public nu-și poate exprima opiniile referitoare la probleme din afara sferei
activității desfășurate în cadrul raportuilor de serviciu, însă el poate să-și exprime opiniile
referitoare la atribuțiile de serviciu, în sensul oferirii unor soluții alternative superiorilor săi, la cerere sau din proprie inițiativă. Dacă nu am judeca astfel, ce semnificație ar avea prevederea din art. 44 alin.3 din Statut, conform căreia funcționarul public poate refuza, motivat, executarea unui ordin ilegal al superiorului ierarhic, și să solicite reiterarea ordinului în scris? Nu este aceasta o situație în care funcționarul public își exercită dreptul la opinie personală? Sau, mai mult, cum ar putea fi susținută ideea că funcționarilor publici le este interzis dreptul de a participa cu opinii personale la dimensionarea corectă a activității din instituția publică unde activează? De altfel, Codul de conduită al funcționarului public vine să confirme această susținere, stipulând că, în indeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici au obligația de a respecta demnitatea funcției publice deținute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorității sau instituției publice în care îsi desfășoară activitatea; de asemenea, se mai prevede că funcționarii publici au obligația de a respecta libertatea opiniilor și de a nu se lăsa influențați de considerente personale sau de popularitate, iar în exprimarea opiniilor, funcționarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă și să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.
În concluzie, considerăm că trebuie făcută distincție și între opiniile exprimate,
deoarece opiniile personale referitoare la sarcinile de serviciu sunt admise în cadrul exercitării acestor sarcini, însă nu sunt admise opiniile ce vizează aspecte exterioare competenței autorității publice respective.
Pe de altă parte, în relația cu utilizatorii serviciului public sau cu publicul în general,
nu sunt admise opiniile care ar putea aduce prejudicii instituției publice (Codul de
conduită al funcționarilor publici), indiferent de situația în care funcționarul public
acționează în calitatea sa oficială (participarea la o emisiune televizată în calitate de
funcționar public, spre exemplu, când se consideră că el este tot în exercitarea atribuțiilor de
serviciu), sau de situația în care fucționarul public „dezbracă” haina puterii publice și se
comportă ca simplu cetățean.
Pot fi considerate ca astfel de acțiuni, spre exemplu, fapta unui funcționar public de a
distribui, chiar în calitate de simplu cetățean, manifeste ce critică activitatea autorității publice în cadrul căreia activează, sau refuzul de a participa la o manifestare oficială pe considerente politice.
Nu sunt însă interzise opiniile prin care se critică activitatea generală a guvernanților sau legislația dintr-un anumit domeniu. De asemenea, membrii sindicatelor ar trebui să aibă o
mai mare libertate de exprimare decât funcționarii publici ce nu fac parte din sindicat.
(2) Este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, de
apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială,
origine socială sau de orice altă asemenea natură.
(3) Funcționarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în
aplicarea statutului și care îl vizează în mod direct.
(4) Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici. Aceștia pot, în
mod liber, să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în
cadrul acestora. În situația în care înalții funcționari publici sau funcționarii publici de
conducere sunt aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, aceștia au obligația ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizațiilor sindicale să
opteze pentru una dintre cele două funcții. În cazul în care funcționarul public optează pentru
desfășurarea activității în funcția de conducere în organizațiile sindicale, raporturile de
serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcția de
conducere din organizația sindicală.
De asemenea funcționarii publici se pot asocia în organizații profesionale sau în alte
organizații având ca scop protejarea intereselor profesionale.
(5) Funcționarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condițiile legii.
Funcționarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu și alte drepturi salariale pe
durata grevei.
(6) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus
din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d)
suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind
stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
(7) Funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniforma în timpul
serviciului o primesc gratuit.
(8). Durata normală a timpului de lucru pentru functionarii publici este, de regulă, de
8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.
Pentru orele lucrate din dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice
peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile
nelucrătoare funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu
un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate
depăși 360 într-un an.
(9) Funcționarii publici pot fi aleși sau numiți într-o funcție de demnitate publică, în
condițiile legii. Înalții funcționari publici și functionarii publici de conducere pot fi numiți în
funcții de demnitate publică numai după încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de
serviciu. Înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot candida pentru
funcții de demnitate publică numai după încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de
serviciu.
(10) Funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la
concedii medicale și la alte concedii. În perioada concediilor de boală, a concediilor de
maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot
înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză.
(11) Autoritățile și instituțiile publice au obligația să asigure funcționarilor publici
condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică
și psihică.
(12) Funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente, în
condițiile legii.
(13) Funcționarii publici beneficiază de pensii, precum și de celelalte drepturi de
asigurări sociale de stat, potrivit legii.
(14) În caz de deces al funcționarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii,
dreptul la pensie de urmaș, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din
ultima lună de activitate a funcționarului public decedat.
În cazul în care decizia pentru pensia de urmaș nu a fost emisă din vina autorității sau
a instituției publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare
drepturile prevăzute mai sus până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaș.
(15) Funcționarii publici beneficiază în exercitarea atribuțiilor lor de protecția legii.
Autoritatea sau instituția publică este obligată să asigure protecția funcționarului public
împotriva amenințărilor, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victima în
exercitarea funcției publice sau în legătură cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept,
autoritatea sau instituția publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.
Măsurile speciale de protecție pentru funcționarii publici cu atribuții de control și inspecție,
executare silită a creanțelor bugetare, precum și pentru alte categorii de funcționari publici
care desfășoară activități cu grad ridicat de risc profesional se stabilesc prin acte normative, la
propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici sau de către autorități și instituții
publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
(16) Autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul
public în situația în care acesta a suferit, din culpa autorității sau a instituției publice, un
prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
Obligațiile funcționarilor publici.
(1) Funcționarii publici au obligația să își îndeplinească cu profesionalism,
imparțialitate și în conformitate cu legea, îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului
funcționarilor publici.
Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri: în relațiile de serviciu, cu colegii de
compartiment și din instituție, față de subordonați sau superiorii ierarhici, dar și în exteriorul
acesteia, cu persoanele fizice sau juridice cu care autoritatea vine în contact, și include
respectul de sine conform poziției și prestigiului funcției ocupate și a așteptărilor celorlalți în
acest sens1.
(2) Funcționarii publici de conducere sunt obligați să sprijine propunerile și inițiativele
motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătățirii activității autorității sau
instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciilor publice
oferite cetățenilor.
(3) Funcționarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională
și civică prevăzute de lege. Este vorba, în primul rând, de Codul de conduită al funcționarilor
publici, adoptat prin Legea nr.7/2004.
(4) Funcționarilor publici le este interzis să ocupe funcții de conducere în structurile
sau organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform
statutului acestora, ale organizațiilor cărora le este aplicabil același regim juridic ca și
partidelor politice sau ale fundațiilor ori asociațiilor care funcționează pe lângă partidele
politice.
(5) Înalților funcționari publici le este interzis să facă parte din partide politice,
organizații cărora le este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice sau din
fundațiile ori asociațiile care funcționează pe lângă partidele politice.
(6) Funcționarii publici au obligația ca, în exercitatea atribuțiilor ce le revin, să se
abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice,
să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizație căreia îi este aplicabil același regim
juridic ca și partidelor politice.
Considerăm că această dispoziție legală este insuficientă pentru asigurarea unei
depolitizări reale a administrației publice românești. Credem, de aceea, cu convingere, că
numai interzicerea expresă a apartenenței politice pentru toți funcționarii publici sau cel puțin
pentru cei de conducere si a înalților funcționari publici ar putea duce la anumite rezultate din
acest punct de vedere. Practica administrativă demonstrează din păcate o prezență activă la
nivel de decizie a factorului politic, a funcționarilor promovați pe criterii politice, fără cunoștințe temeinice de administrație publică, ceea ce duce și la un sentiment de frustrare în
rândul funcționarilor publici de carieră, bine pregătiți, cărora li se refuză accesul la funcții de
conducere pe baza competenței și a performanței profesionale.
Pentru unele categorii de funcționari publici, unii de conducere, alții aparținând
categoriei înalților funcționari publici, se prevede interdicția de a face parte din partide
politice, nu numai din organele de conducere ale acestora; este vorba de secretarul orașului,
municipiului, comunei sau de secretarul general al județului, precum și de secretarul general
al prefecturii. Pe de altă parte, prevederea potrivit căreia anumiți înalți funcționari publici nu pot face parte dintr-un partid politic (prefectul, subprefectul) este lipsită de conținut datorită
modului în care s-a realizat atestarea pe post a acestora.
(5) Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin
în funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate.
(6) Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor primite de la
superiorii ierarhici. Funcționarul public are dreptul să refuze, în scris și motivat, îndeplinirea
dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis
dispoziția o formulează în scris, funcționarul public este obligat să o execute, cu excepția
cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcționarul public are îndatorirea să aducă la
cunoștința superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția, astfel de situații.
Bineînțeles că această dispoziție se va aplica doar atunci când există un astfel de superior
ierarhic indirect.
În situația unor ordine ierarhice contradictorii, se va executa cel cu forța juridică mai
mare, iar dacă ordinele au forță juridică egală, pe cel mai recent1.
Referitor la această obligație a funcționarului public, observăm că executarea unei
dispoziții vădit ilegale (spre exemplu, a unei dispoziții a primarului de adoptare a bugetului
local, sau a dispoziției de a efectua plăți salariale neprevăzute de lege) atrage și răspunderea
funcțioarului executant, alături de ce a superiorului care a emis dispoziția.
În acest sens, trebuie remarcată și dispozița art.13 din Legea nr.29/1990, conform
căreia funcționarul public acționat în justiție poate chema în garanție pe superiorul ierarhic de
la care a primit ordinul să semneze actul a cărui legalitate este supusă judecății, dispoziție care se corelează cu reglementarea din statut.
(7) Funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu,
precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau
cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de
interes public. Obligația se referă la două aspecte distincte: secretul profesional, respectiv discreția profesională.
Secretul profesional poate fi secret de stat sau secret de serviciu. Codul de conduită al
funcționarilor publici vine să precizeze, la rândul lui, faptul că funcționarilor publici le este
interzis să dezvăluie informații care nu au caracter public, în alte conditii decât cele prevăzute
de lege.
Obligația de discreție profesională presupune interdicția de a divulga fapte, documente
sau infomații cunoscute în exercițiul funcției, evident fără a include cazul în care se solicită
informații de interes public. Mai mult, Codul de etică al funcționarilor publici prevede în mod
expres că prevederile sale nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligația legală a
funcționarilor publici de a furniza informații de interes public celor interesați, în condițiile
legii.
(8) Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect,
pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje.
(9) La numirea într-o funcție publică, precum și la încetarea raportului de serviciu,
funcționarii publici sunt obligați să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau
instituției publice, declarația de avere. Declarația de avere se actualizează anual, potrivit legii.
(10) Funcționarii publici au obligația de a rezolva, în termenele stabilite de către
superiorii ierarhici, lucrările repartizate. Funcționarilor publici le este interzis să primească
direct cereri a căror rezolvare intră în competența lor sau să discute direct cu petenții, cu
excepția celor cărora le sunt stabilite asemenea atribuții, precum și să intervină pentru
soluționarea acestor cereri.
(11) Funcționarii publici au obligația să respecte întocmai regimul juridic al
conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii.
1.2. Identitate națională
Identitatea națională poate fi definită ca un ansamblu de trăsături și date prin care se individualizează o persoană. Identitatea unei persoane este influențată în mare parte de relațiile acesteia cu cei din jur. Orice persoană aparține unei comunități naționale, unei națiuni.
Națiunea se definește ca o mare comunitate umană, instalată pe un același teritoriu , caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, și care este suverană.
Naționalismul este o doctrină care afirmă superioritatea intereselor națiunii în raport cu interesele grupurilor, claselor și indivizilor din care este constituită. Naționalismul poate fi și o mișcare politică de indivizi care vor să impună caracterul predominant al națiunii lor, în toate domeniile.
Ca tipuri de doctrine naționaliste se pot enumera doua:
1) Național – populismul, care este bazat pe un naționalism xenofob (ura față de străinii ) și rasist, dar care susține că astfel apără interesele poporului;
2 ) Național-socialismul, care este fondat pe rasism (în particular pe antisemitism) și care a reprezentat ideologia politică a Germaniei hitleriste (1933-1945 ).
Nu trebuie să confundăm însă naționalismul excesiv cu sentimentul național sau cu ideea de unitate națională. Sentimentul național reprezintă atașament față de neamul din care faci parte. În zilele noastre , excesele de rasism, șovinism ori fanatism trebuie catalogate ca maladii ale naționalismului.
Sentimentul național trebuie canalizat spre stimularea forțelor creatoare ale neamului, a calităților lui, și spre corectarea defectelor. Astfel, națiunea va participa la progresul general al umanității, pe calea sa specifică, alături de celelalte națiuni, într-o competiție onorabilă și demnă. Membrii unei națiunii au un sentiment național care exprimă trăsături precum conștiința națională care reprezintă ansamblul ideilor, aspirațiilor, sentimentelor prin care membrii unei comunități naționale își afirmă identitatea comună pe baza unității de teritoriu, limbă, cultură, viață economică; mândria națională.
Pentru ase constitui o națiune trebuiesc îndeplinite etape distincte precum:
Identitatea,capacitatea unui grup de a gândi despre sine că aparține unei națiuni;
Legitimitatea;
Unitatea sau capacitatea unei națiuni de a cuprinde întreaga populație;
Participarea sau reprezentarea la activitatea de guvernare a diferitelor categorii din care este constituită populația;
Distribuirea sau împărțirea avuției naționale între diferite categorii ale populației;
Cetățenia.
Plecând de la aceste etape, putem defini identitatea națională ca reprezentând o caracteristică dominantă a membrilor unei națiuni, pe baza unității de teritoriu, limbă, obiceiuri și tradiții, viață economică.
1.3. Patriotism
Locuitorii unei patrii sunt solidari unii cu alții și se simt puternic legați de aceasta. Aceste legături de solidaritate dintre o persoană și patria sa poartă numele de patriotism.
Patriotismul îl putem defini ca sentimentul de dragoste și devotament față de patrie și de popor. Patriotismul este astfel un sentiment care are ca univers de referință patria. La început, patria se identifică cu locul natal al unei persoane. Trăirile și impresiile din prima copilărie pot urmări persoana într-o formă sau alta, de-a lungul întregii ei existențe. Însă treptat sentimentul de patriotism se dezvoltă prin extinderea spațiului de existență proprie, dobândirea de cunoștințe și prin formarea identității persoanei.
Câteva semnificații ale conceptului ,, patrie ″ se pot pune în evidență prin mediu politic, social și cultural în care trăiește un popor, țara în care s-a născut o persoană și al cărui cetățean este, țara în care se stabilește o persoană, fără să-i aparțină ca origine, dar având calitatea de cetățean al ei.
Patriotismul este manifestat astfel prin crearea de valori, prin fidelitatea față de țară, prin prețuirea acordată patriei, istoriei ei, tradițiilor, obiceiurilor, valorilor naționale și prin apărarea țării.
Și cum peste tot sunt și persoane care nu dețin aceste valori ale patriotismului sau, din contră, patriotismul devine o obsesie, există anumite forme de prejudecăți prin care se manifestă alterarea patriotismului. Acestea sunt xenofobia, șovinismul și demagogia.
Xenofobia este acea formă de prejudecată care exprimă teama sau ura manifestată față de străini sau față de alte popoare . În prezent xenofobia este exprimată, de exemplu, într-o formă extremistă, prin teama față de străini, în general, sau față de unele grupuri etnice . Xenofobia se manifestă cu privire la :
străini, considerați inferiori din punct de vedere intelectual sau moral, un potențial pericol, cu intenții subversive, cauza răului într-o societate, acuzați de exemplu, atât de producerea unor incidente, violențe dar și de existența crizelor economice, șomajului etc.
Uneori prejudecata este însoțită de un stereotip, cu o anumită imagine ,, a străinului ”. Un exemplu de clișeu este și punerea semnului de egalitate între ,, emigrant ” și ,, delincvent ”.
familie, popor, patrie, în raport cu care se exercită un atașament exclusiv;
societate , fiind promovată o viziune totalitară despre aceasta, în care pluralismul este negat în favoarea ,, unității ”.
Șovinismul ( naționalismul șovin ) este o formă de prejudecată legată de naționalitate și se bazează pe ideea superiorității unei națiuni, naționalități, față de alta sau alte națiuni, naționalități. Naționalismul este admisibil, între anumite limite, cu mândrie națională. Naționalismul devine însă periculos prin promovarea exclusivismului și intoleranței față de alte națiuni și naționalități și prin aplicarea unor politici de discriminare a națiunilor, naționalităților de la segregația sub forma ghetourilor, în lagăre de concentrare și genocid. În acest fel, discriminarea a presupus o componentă acțională a acestor atitudini, cu consecințe dramatice pentru diferite naționalități.
Oamenii se diferențiază prin sex, particularități anatomo- fiziologice, limbă, obiceiuri,
credințe religioase. Prejudecățile apar și pot deveni foarte periculoase, dacă diferențele
normale între oameni sunt tratate ca deficiențe sau stau la baza împărțirii lumii în ,, noi ” și ,, ei ” ( ceilalți ), considerând că unii au însușiri pozitive, iar ceilalți, însușiri negative.
Din asemenea atitudini se poate ajunge la manifestări de tip totalitar sau manifestări fundamentaliste: adevărul este unul singur ( al unui grup ), ceilalți greșesc. Iar de aici se poate trece la fanatism.
Asemenea prejudecăți pot deveni, de asemenea periculoase, atunci când duc la identificarea unui ,, țap ispășitor ”. De-a lungul istoriei putem identifica nenumărate exemple în care nereușitele sau chir eșecurile, suferințele sau nenorocirile unora să fie transferate altora, acestia din urmă fiind făcuți răspunzători pentru ele (naționalități, popoare, adepții unor credințe religioase) și pedepsiți. Putem lua ca exemplu evreii care au fost făcuți răspunzători și prigoniți pentru criza economică din Germania interbelică și protestanții care au fost persecutați pentru credința lor religioasă.
Demagogia reprezintă înșelarea opiniei publice prin promisiuni false, discursuri bombastice și este practicată de anumite persoane pentru a-și crea popularitate de care să beneficieze în interes personal. Demagogia presupune o contradicție între vorbe și fapte la nivelul comportamentului persoanei. Această contradicție se bazează pe faptul că ,, vorbele mari ” rostite nu se reflectă la nivelul faptelor și nu se caracterizează prin acțiuni care să ducă la realizarea lor. În absența acțiunii, vorbele rostite rămân fără acoperire, chiar dacă în contextul în care sunt rostite pot să-i înșele pe cei care le ascultă.
Patriotismul,ca sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, nu poate fi afectat în sens negativ (diminuarea sau știrbirea lui) prin opțiunea unei țări de integrare europeană, cel puțin din următoarele motive :
principiul suveranității naționale nu este afectat în nici un fel;
integrarea nu reprezintă pentru un stat acceptarea unei situații de subordonare, ci realizarea unei coordonări, la standarde europene de calitate, cu țările care s-au integrat deja;
integrarea deschide unei țări posibilitatea participării, în cadrul unor structuri , la soluționarea problemelor globale ale omenirii.
Prin integrare europeană, patriotismul este departe de a fi afectat negativ, în schimb poate fi impulsionat prin conștientizarea semnificației voinței exprimate (la nivelul națiunii și al membrilor acesteia) pentru realizarea integrării, ridicarea țării la standarde europene de performanță și participarea alături de alte țări , la soluționarea problemelor Europei și ale lumii.
2. Principiile deontologice ale funcției publice
2.1. Principii constitutionale
2.1.1.Principiul supremației constituției și respectarea legii
România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil după cum prevede chiar art. 1, alin. 1 din Constituția țării noastre. Acest aspect presupune că există o lege fundamentală pe care se bazează însăși organizarea statului și, implicit organizarea autorităților administrației publice. În articolul , alin. se precizează că în România respectarea Constituției și a legilor este obligatorie.
Prin esența sa, ca și prin funcția sa socială, Constituția are o valoare juridică superioară oricărei alte norme de drept. În consecință, toate actele normative adoptate de Parlament si Guvern, ca și cele emise de celelalte autorități publice trbuie sa se conformeze normelor și principiilor constituționale. În cazul ăn care un act, inclusiv o lege adoptată la nivelul Parlamentului ori Regulamentul de organizare și funcționare al acestuia contravin Constituției, el nu poate produce efecte juridice.
Justificarea teoretică a supremației Constituției se regăseste in caracterul politic si juridic al acesteia. În Constituție își găsește expresia voința supremă a poporului cu privire la obiectivele și instrumentele de exercitare a puterii politice. Normele constituționale fixează principalele instrumente de guvernare, stabilesc autoritățile care vor înfăptui guvernarea și raporturile dintre acestea. Este foarte important și faptul că în Constituție își regăsește sediul drepturilor și libertăților cetățenești, precum și faptul că legea supremă este este factorul structurat al ordinii juridice căreia îi furnizează principiile directoare: egalitatea tuturor cetățenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor.
Principiul supremației Constituției presupune, pe de-o parte, un grad mai important în ierarhia normelor juridicefață de toate celelalte norme, de unde obligația conformării acestora cu Constituția, iar, pe de altă parte, o procedură specifică de modificare a Constituției, care se deosebește substanțial de modificarea legilor ordinare.
Pentru funcționarul public, ca de altfel pentru orice cetățean, supremația Constituției presupune că aceasta, apoi celelalte acte normative trebuie așezate la baza desfășurării activității sale. Desigur, această obligatie este mai pregnantă pentru cei ce lucreayă in sistemul public.
2.1.2 Principiul egalității de tratament între toți beneficiarii serviciului public
Stipuland în art. 4 alin. 2 din Constituție că România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, apatenență politică, avere sau origine soclială, Legiuitorul Constituant a consfințit nu doar regimul juridic al egalității între cetățenii țării, dar și criteriile nediscriminării între aceștia. De asemenea, Constituția prevede în art. 16 principiul egalității în drepturi, precizândcă cetățenii României sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără descriminări.
Egalitatea în drepturi în fața autoritătilor publice, fără privilegii și fără discriminări presupune un anumit tip de conduită a funcționarilor publici care trebuie să fie echilibrat, echidistant și să evite discriminarea de orice fel. Numai așa se vaputea spune că ne îndreptăm cu adevărat spre o reală respectare a statului de drept.
2.1.3 Principiul egalității de șanse între bărbați și femei pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice
Trăim într-o societate democratică, iar democrația presupune și egalitatea în drepturi a cetățenilor, a oportunităților pe care societatea le oferă , egalitatea în fața legii.O societate dreaptă asigură membrilor ei șanse egale de reușită în viață, fără privilegii și fără discriminări. Egalitatea nu înseamnă uniformitate. Oamenii se deosebesc între ei prin capacități, educație, preferințe sau priceperi. Diversitatea trebuie acceptată și respectată, pentru că este un factor important al dezvotării societății și culturii.
Art. 16 din Constituția României, referitor la egalitatea în drepturi prevede la alin. 1 că „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.” De asemenea, în alin. 3 face mențiunea că, în vederea ocupării funcțiilor și demnităților publice, „statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați”.
Egalitatea de șanse între femei și bărbați este definită drept „luarea în considerare a capacităților, nevoilor și aspirațiilor diferite ale persoanelor de sex masculin și feminin și tratamentul egal al acestora”.
Aceasta înseamnă că nu ar trebui să existe niciun fel de discriminare în acceptarea dosarelor pentru un concurs și nici în ceea ce privește obiectivitatea examinatorilor într-o astfel de situație. Cu toate acestea, observăm la o primă privire asupra ocupanților funcțiilor publice de conducere că predomină bărbații, în timp ce funcțiile publice de execuție sunt ocupate în mare parte de femei.
2.1.4 Principiul respectării demnității tuturor beneficiarilor serviciului public, a vieții intime, familiale și private a acestora
Art.1 alin. 3 din Constituția României așează la loc de cinste ideea demnității umane, menționându-de că țara noastră este „un stat de drept, democratic și social, în care demintatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor (…) reprezintă valori supreme”, iar art. 26 consacră obligația autorităților publice de a respecta și ocroti viața intimă, familială și viața privată a persoanelor”.
Prin demnitatea umană în general se înțelege respectul față de celelalte persoane, precum și respectul propriei persoane. Legat de demnitate, se utilizează, în sensul bun al cuvântului, expresii cum sunt: noblețe, onoare, mândrie, orgoliu, grandoare, amor propriu, merituos, reputație, vrednicie.
Demnitatea ființei umane este sentimentul interior generat de rațiune și conștiintă care conferă acesteia superioritate față de lumea animalelor. Demnitatea se dobândește prin naștere, ca semn al egalității oamenilor în fața lui Dumnezeu și semenilor lor, fără nicio discriminare. Demnitatea umană constituie însăși baza drepturilor fundamentale, în primul rând a drepturilor la viață și la integritatea persoanei, precum și cele privind interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, sclaviei și a muncii forțate.
Viața privată este viața persoanei desfășurată într-un cadru „ascuns” de privirile celorlalți. Ea diferă de viața publică, desfășurată în cadrul public, accesibil tuturor. Dreptul la viață privată presupune interzicerea oricărei imixtiuni arbitrare în viața personală, în familia sau în domiciliul persoanei ori în corespondența sa. Nu este permisă nicio atingere adusă onoarei sau reputației unei persoane.
Unii autori fac referiri cu privire la faptul că, viața privată a unui politician, ca și a altor categorii profesionale (magistrați, funcționari publici) este prin natura funcției, mai limitată decât viața privată a unei persoane oarecare. Este firesc să fie așa dacă avem în vedere corelația ce există între funcția publică, lege și statul de drept. Cu cât funcția publică este mai mare, cu atât crește importanța respectării Legii și puterea statului de drept (binele ca valoare), iar paralel se dizolvă, se subțiază importanța acelei persoane care ocupă funcția în cauză ca individ, ca particular. Cariera politică presupune însă peste tot și în toate cazurile, divulgarea unor aspecte ale vieții private care sunt inadmisibil a fi dezvăluite în alte state. Ca exemplu, publicarea averilor este posibilă și obligatorie în cazul demnitarilor și funcționarilor publici, dar este inadmisibilă în alte cazuri.
2.2 Principii legale ale deontologiei funcționarului public
Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită al funcționarului public cu modificările și completările ulterioare și legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, de asemenea cu modificările și completările ulterioare, și nu numai acestea vorbesc despre următoarele principii legale generale ale deontologiei funcționarului public:
1.Prioritatea interesului public
Este un principiu important conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcției publice.
Interesul public se poate defini prin mulțimea deciziilor ce ar putea fi considerate ca fiind în interesul unei colectivități, luând în considerare informațiile disponibile despre situația acesteia. Altfel spus, putem afirma că interesul public reprezintă interesul general al colectivității.
2.Profesionalismul
Reprezintă un principiu conform căruia funcționarii publici au obligația de a îndeplini atributiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență, corectitudine și conștiinciozitate.
Trebuie menționat faptul că profesionalismul funcționarilor publici stă la baza eficienței serviciilor publice, servicii care trebuie să satisfacă interesele cetățenilor, în acord însă cu interesul public. Cei care trebuie să dea dovadă de competență profesională sunt, în primul rând, funcționarii publici care dețin funcții de conducere.
Un conducător, ca de altfel și un funcționar public trebuie să fie competent, adică să fie capabil să îndeplinească obiectivele proprii și pe cele ale domeniului în care activează și să beneficieze pentru aceasta de o suficientă libertate decizională și acțională.
3.Impartialitatea și indepenența
Reprezintă un principiu conform căruia funcționarii publici sunt obligați să aibă o atitudine obiectivă, neutră față de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcției publice.
Conform legii, funcționarii publici ar trebui să aibă posibilitatea de a avea o atitudine neutră din punct de vedere politic. Deși sunt sub protecția legii, funcționarii publici suportă impactul politic, ceea ce conduce la ideea că principiul imparțialității și al independenței nu se poateaplica în totalitatea lui.
Deși actuala reglementare recunoaște dreptul de asociere politică al funcționarilor publici prin art. 98 din Legea nr. 161/2003 care prevede că „Funcționarii publici pot fi membrii ai partidelor politice legal constituite”, prin articolul 43 (1) din Legea nr. 188/1999 este instituită „obligația funcționarilor publici ca, în exercitarea atribuțiilor care le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și nici să participe la activități politice în timpul programului de lucru”. Această obligație este analizată în literatura de specialitate sub titulatura de obligație de rezervă, și ea impune funcționarului public o anumită moderație și rezonabilitate în comportament.
4.Integritatea morală
Din punct de vedere lingvistic, sintagma de „morală” cuprinde ansamblul normelor comportamentale individuale față de propria conștiință cât și față de colectivitate, în așa fel ca aceste relații să nu provoace distorsiuni în normele stabilite de societatea în care trăiește individul. Legile scrise sau nescrise ale moralei au cuprins în ansamblul lor onestitatea, cinstea, devotamentul.
Integritatea morală presupune o însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic si binele. Iată de ce ni se pare foarte important ca funcționarii publici să dea dovadă de această însușire, întrucât principiul la care face referire legea nr. 7/2004 amintește că funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alții, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcției publice pe care o dețin sau să abuzeze în vreun fel de această funcție. Faptul că fiecare funcționar public deține o „părticică” din puterea publică nu ar trebui să aibă vreun impact asupra modului în care acesta își exercită atribuțiile de serviciu.
Fapta de primire de foloase necuvenite este sancționată prin articolul 256 din Codul Penal și definită ca „primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care este obligat în temeiul acesteia ” iar aceasta „se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. (2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”.
Tot în Codul Penal regăsim în articolul 257 consacrată infracțiunea de trafic de influență. Aceasta este definită ca „Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau altul săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu” și „se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 10 ani”.
5.Libertatea gândirii și a exprimării
Declarația Universalăa Drepturilor Omului, precum și Pactul Internațional privind Drepturile Civile si Politice stipulează că „orice om are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei” care include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia ori convingerea singur sau împreună cu alții, atât în mod public cât și privat. Libertatea conștiinței trebuie să se manifeste în spirit detoleranțăși respect reciproc, excluzându-se comportamentul exclusivist, respingerea sau negarea altor convingeri sau practici religioase.
Cele două documente internaționale precizează însă că libertatea de gândire, conștiimță și religie poate fi supusă restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.
Libertatea de exprimare presupune posibilitatea oricărei persoane de a-și exprima liber și fără imixtiuni din afară a propriilor opinii în formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau în orice alt mijloc. Pactul International cu privire la Drepturile Civile și Politice stipulează în mod expres că nimeni nu trebuie să aibă desuferit din cauya opiniilor sale.
Pe de altă parte, și libertatea de exprimare este supusă restricțiilor legale, în sensul că trebuie respectate drepturile și reputația altora, trebuie să apere securitatea națională, ordinea publică, sănătatea sau moralitatea publică.
Prevăzut în legea7/2004 principiul libertății de gândire și de exprimare presupune că funcționarii publici pot să-și exprime și sa-și fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri.
6. Cinstea si corectitudinea
Reprezintă principiul conform căruia în exercitarea funcției publice și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu funcționarii publici trebuie să fie de bună-credință.
Buna-credință reprezintă convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii; de asemenea, reprezintă oobligație de comportamentconform cu regulile de conviețuire, cu respectarea literei și a spiritului. Constituției și legilor, un comportament corect față de conaționali, respectiv față de cetățeni, prin exercitarea drepturilor și libertăților proprii, fără a aduce vreo atingere drepturilor și libertăților celorlalți.
Buna-credință presupune cunoașterea interesului celuilalt. Cu atât mai mult, buna-credință trebuie să fie firul roșu care străbate întreaga activitatea a funcționarilor publici, întrucât aceștia sunt în slujba cetățenilor și trebuie să contribuie la satisfacerea intereselor acestora, cu respectarea legislației.
7.Deschiderea și transparența
Reprenzintă un principiu conform căruia activitățile desfășurate de funcționarii publici în exercitarea funcției lor sunt publice și pot fi supuse monitorizării cetățenilor.
Aceasta presupune inclusiv respectarea regimului juridic al incompatibilităților și al conflictului de interese.
8.Obligația de a nu prejudicia persoanele fizice sau juridice
Statutul funcționarilor publici precizeazăîn articolul 42 alin. 1 că aceștia au obligația să se abțină de la orice faptă care ar putea prejudicia persoanele fizice sau pe cele juridice. Totodată, ei nu trebuie să prejudicieze prestigiul Corpului Funcționarilor Publici prin faptele sau activitățile lor.
9.Obligația de a manifestadiscreție profesională cu privire la toate informațiile de care ia cunoștință în exercitarea funcțiilor sale
Articolul 45 din legea nr.188/1999obligă funcționarul public „să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public”.
10.Obligația de respecta ordinele superiorului său ierarhic
Disciplina funcției publice include, între alte elemente, și obligația de respect a șefului iererhic. În doctrina occidentală contemporană se precizează faptul că „orice funcționar trebuie să se conformeze instrucțiunilor superiorului său ierarhic, cu excepția cazului în care ordinul dat e manifestat ilegal și de natură să compromită grav un interes public”.
11.Obligația funcționarilor cu funcții de conducere de a sprijini propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine pentru îmbunătățirea activității din cadrul autorității sau instituției, precum și a calității serviciilor publice oferite cetățenilor
Statutul funcționarilor publici din 1999, pentru prima dată în istoria normativă a legislației funcționarilor publici consacră o dispoziție care vizeazăraporturile dintre șefii ierarhici și subordonații lor, o dispoziție prin care se instituie obligații pentru șefi. Legea actuală îi obligă pe șefii ierarhici să ia în considerarea și să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordinea sa, dacă în acest mod se realizează o îmbunătățire a activității autorității sau instituției publice îm care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciului public. Această normă poate să îmbunătățească natura relației dintre ei, să contribuie la „moralizarea” acestor raporturi, în contextul în care va aduce cu sine creșterea respectului pe care și-l datorează reciproc.
3. Fidelitatea față de țară – îndatorire sacră a tuturor cetățenilor
3.1. Conținutul conceptului fidelității față de țară
Legea fundamentală a României consacră una dintre cele mai importante îndatoriri ale tuturor cetățenilor, anume fidelitatea față de țară, definind ca sacră aceasta îndatorire.
Fidelitatea față de țară are o semnificație deosebită în cazul persoanelor care au răspunderi publice, și, cu atât mai mult în cazul militarilor care au un statut special. Aceste persoane răspund de îndeplinirea cu credințăa obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.
Profesorul Constantin Dissescu atrage atenția asupra răspunderii demnitarilor: „Libertatea de acțiune nu suprimă responsabilitatea, nici pe cea morală și nici pe cea istorică”. El insistă asupra faptului că responsabilitatea ține cât mandatul, incluzându-se și consecințele deciziilor adoptate. „Noi, cetățenii – scrie Dissescu – care am chemat ministrul și îi dăm onoruri, apuntament și despăgubiri, suntem în drept să cerem ca el să lucreze, el să se prezinte în fața noastră, nu să vină cu combinații ca să influențeze și să se sustragă de la răspundere. Dacă ministrului nu-i convine, nu are decât să se retragă, căci miniștri găsim oricând și in număr de zeci de ori mai mare decât trebuie”.
Tot astfel, funcționarii publici au, în afara răspunderii penale și disciplinare, răspunderea personală. Aceasta include și o conduită loială statului român, promovarea și afirmarea valorilor naționale, deci un comportament firesc cu țara căreia aparțin.
Conceptul de fidelitate față de țară este unul destul de complex, acesta vizând, în mare, tendința unei persoane de a-și iubi țara, patria, de a-i fidelă, de a urmări interesele țării mai mult decât interesele personale. Desigur că această „obligație”, de a fi fideli țării, o au toate persoanele care fac parte dintr-o națiune. Putem spune ca este o „obligație” morală, o obligație pe care o avem fără să ne fie impus acest lucru de către nimeni,o obligație pe care doar o conștiință curată ne-o impune.
Este de la sine înțeles că, mai mult decât persoanele de rând, care bineînțeles trebuie să-și respecte și prețuiască țara, funcționarii publici, persoanele care lucrează în sistemul public, trebuie să fie fideli țării și să o slujească în toate modurile posibile deoarece ei se fac responsabili de modul în care se dezvoltă țara și felul în care aceasta prosperă.
În Constituția României, art. 54 privind fidelitatea față de țară este stipulat la alin. 1 că „Fidelitatea față de țară este sacră” iar la alin. 2 ca „Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”.
3.2. Raportul identitate națională – patriotism – fidelitate față de țară
Identitatea națională este legată de patriotism, ca sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor. Și aceasta face ca, de exemplu, apărarea teritoriului, să fie o posibilă expresie a fidelității față de patrie, sinonimă cu apărarea identității naționale. Încălcarea teritoriului conduce la conflicte, uneori dramatice prin posibilele consecințe.
De asemenea, lupta pentru identitatea națională a reprezentat o idee forță, urmărită de diferite popoare, în momentele istorice ale constituirii lor ca națiuni. Lupta acestora ca și ideea pentru care luptau erau legate de un profund sentiment patriotic. Sentimentul național pe care îl au membrii unei națiuni exprimă conștiința apartenenței unei persoane la o națiune, precum și mândria națională.
Conștiința națională reprezintă ansamblul ideilor, aspirațiilor sentimentelor prin care membrii unei comunități naționale își afirmă identitatea comună pe baza unității de teritoriu, limbă, cultură, viață economică.
Rolul conștiinței naționale poate fi evidențiat prin semnificațiile care i-au fost atribuite precum ,, suflet al națiunii”, rezultanta tuturor elementelor psihologice constitutive ale națiunii, factor de legătură a caracteristicilor specifice națiunii.
Pornind de la aceste semnificații care i-au fost atribuite conștiinței naționale, putem vorbi de ,, deșteptarea conștiinței naționale”, atunci când comunitatea își afirmă, de exemplu, dreptul ei la libertate și independență sau de ,, pierderea sau declinul conștiinței naționale ”, atunci când conștiința națională nu mai vibrează, se manifestă slab sau încetează să se mai manifeste, în condițiile în care sunt în discuție interesele comunitățile naționale.
Conștiința națională este păstrată vie prin forța morală a națiunii, simbolizată prin cultul patrie.
Identitatea unei persoane este legată de spațiul în care s-a născut sau căruia îi aparține în prezent; uneori, această legătură sufletească marchează, major, o persoană, așa se poate explica, de exemplu, pentru persoanele care trăiesc în alte locuri decât cele în care s-au născut, sentimentul de dor față de meleagurile natale. De asemenea este legată de celelalte persoane, de instituțiile existente într-o comunitate, de relațiile cu celelalte persoane dar și cu instituțiile care marchează trăsăturile identității personale prin conținutul lor, prin rolurile pe care le are o persoană, prin normele și valorile culturii în care se naște și pe care și le însușește.
Fiecare persoană aparține mai multor tipuri de comunități umane precum familia, o comunitate etnică, religioasă, o comunitate națională sau o comunitate internațională.
Aceste tipuri de comunități se integrează una alteia. Viața și identitatea persoanei sunt legate de comunitățile din care aceasta face parte. Apartenența persoanei la o comunitate, precum și modul de organizare pe care acea comunitate o impune, au o influență complexă asupra identității persoanei.
Conceptul de identitate multiplă pune în evidență complexitatea identității unei persoane, constituită din trăsături legate de integrarea și relaționarea acesteia la diferite forme de comunitate umană.
Persoane diferite au identități diferite. Într-o societate democratică, bazată pe pluralism sunt recunoscute și acceptate dreptul persoanei și colectivităților la propria lor identitate și diferențele cu privire la valorile și credințele împărtășite.
Conceptele de „identitate națională”, „patriotism” și „fidelitatea față de țară” au o legătură foarte strânsă între ele pornind de la definițiile acestora.
Dacă identitatea națională este un ansamblul de trăsături și date prin care se individualizează o persoană și cum orice persoană aparține unei comunități naționale, unei națiuni, ajungem la acesti doi termeni, națiunea – o mare comunitate umană, instalată pe un același teritoriu , caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, și care este suverană și naționalismul – care afirmă superioritatea intereselor națiunii în raport cu interesele grupurilor, claselor și indivizilor din care este constituită.
Persoana care aparține unei națiuni trebuie să prețuiască valorile acestei națiuni, să îi apere interesele, să dea dovadă de dragoste față de națiune, să demonstreze prin toate acțiunile pe care le face că iși prețuiește țara și că pune accent deosebit pe naționalism, să se considere o persoană cu adevărat patrioată.
Patriotismul este sentimentul de dragoste și devotament față de patrie și de popor, un sentiment care are ca univers de referință patria. Pentru început, patria se identifică cu locul natal al unei persoane, însă treptat sentimentul de patriotism se dezvoltă prin extinderea spațiului de existență proprie, dobândirea de cunoștințe și prin formarea identității persoanei.
Tragem de aici concluzia că fidelitatea față de țară este strâns legată de toți termenii amintiți mai sus. În primul rând o persoană care este cu adevărat fidelă țării este o persoană patrioată, care își prețuiește țara, îi este devotată și dă dovadă de naționalism.
Raportul dintre „identitate națională”, „patriotism” și „fidelitate față de țară” este unul strâns deoarece nu putem vorbi despre una dintre ele fără a aminti și de celelalte, nu pot exista una fără alta.
3.3. Datoria și legea. Cui aparține obligația fidelității față de țară
Ce este datoria, de ce trebuie să vorbim despre datorie si cui apartine aceasta datorie de a fi fidel față de țară?
Kant împarte actele omenești în cinci categorii, în funcție de modul în care acestea erau în primul rând săvârșite conform datoriei sau contrar datoriei. Celeconform datoriei, se împart la rândul lor în acte conform datoriei și din datorie și acte conform datoriei și din înclinație, care la rândul ei poate fi mijlocită sau nemijlocită.
Conform lui Kant, singurele acte cu adevarat morale sunt cele săvârșite conform datoriei și cele din datorie. El oferă ca exemplu de act săvârșit conform datoriei și din înclinație mijlocită serviciul militar cu scopul de a obține medalii și onoruri militare.
Teoria etică a lui Kant va urmări să deducă datoriile morale cele mai generale ale omului dintr-un principiu etic prim. Acesta este „Principiul suprem al moralității”, un principiu cu o funcție similară celei a principiului inerției din fizică. Din aceasta, cu ajutorul unor „principii de aplicare”, Kant speră să poată „deduce”, la un nivel subsidiar, așa-zisele „datorii reale”, valabile pentru „orice ființă umană în genere”(deci făcând abstracție de cultura, etnia, religia, profesia ei etc.). Aceste datorii specifice omului în genere se pretinde totuși că sunt a priori și reprezintă restricțiile etice cele mai generale ale moralei umane. Sistematica acestor datorii reale e cuprinsă în lucrarea „Metafizica moravurilor”. Aici sunt deduse 14 datorii umane universale printre care le putem enumera pe următoarele:
1. Datoria autoconservării naturii animale a omului („Nu trebuie să te sinucizi”, „Nu trebuie să te mutilezi” etc);
2. Datoria castității (contra perversiunilor carnale);
3. Datoria deanuutiliza cu lipsă de măsură băutura și mâncărurilor (interdicția betiei și a lăcomiei);
4. Datoria de a nu minți;
5. Datoria de a nu fi avar;
6. Datoriafață de ființele neumane: interzicerea cruzimii față de animale, a nu supune animalele la munci peste capacitățile lor, interzicerea experimentelor gratuite pe animale;
7. Datoria de a promova fericirea altora (bunăvoinței);
8. Datoria recunoștinței.
Din aceste datorii reale, prin diverse aplicații empirice, se obține nivelul al treilea, acela al unei mari varietăți de „datorii speciale” sau „reguli practice”, valabile numai pentru anumite grupuri umane (creștini, musulmani, medici, oameni de afaceri etc.). La acestea se referă Kant atunci când spune că există „feluri de respect după diversitatea naturii oamenilor sau a relațiilor lor întâmplătoare, anume de vârstă, sex, descendență, tărie sau slăbiciune, situație sau demnitate”.
Această ierarhie ne sugerează semnificația profundă a proiectului etic al lui Kant: e vorba de o etică științifică forjată după modelul științei newtoniene a naturii. După părerea sa, „știința moralității” nu ar fi altceva decât sistemul datoriilor morale ordonate după un principiu a cărui certitudine este absolută (deoarece este un principiu a priori), anume „Principiul suprem al moralității”. Acest principiu, ca și sistemul datoriilor universale a priori dedus din el aparțin părții „pure” (a priori) a științei moralității care e studiată de noua disciplină creată de Kant, „metafizica moravurilor”. Analogia cu metoda fizicii newtoniene – atât de specifică metafizicii kantiene în ansamblul ei – este explicit formulată de Kant în diferite scrieri.
Într-o perfectă analogie, am putea spune că și în etică trebuie să căutăm prin experiențe sigure principiul pur al oricărei datorii morale și să explicăm apoi datoriile concrete ale ființelor umane emipirice urmărind să vedem cum sunt acestea cuprinse sub „Principiul suprem al moralității”, alfel zis, cum sunt ele aplicații ale acestui principiu.
Privit din această perspectivă, dreptul este un produs complex al societății; normele sale intervin în procesul productiv, stabilind reguli generate pentru actul zilnic, repetat al producerii, repartiției și schimbului de produse și activități. Munca cere o rigoare respectată, cu alte cuvinte, o respectare a datoriei de a munci. Astfel, libertatea omului este deplină numai în măsura în care nu stâjenește libertatea celorlalți. Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realități decât în cazul unei interacțiuni bazată pe coexistența libertăților și nu pe afirmarea brutală și păgubitoare pentru semeni a unor drepturi și interese personale. Superioritatea reflectării în drept a corelației necesare între drepturi și îndatoriri precum și noblețea actului de justiție alcătuiesc coordonatele care marchează decisiv dimensiunea socială a dreptului, a legii.
Dreptul constituieun mod de existență a ordinii publice, un factor real de calmare a conflictelor și de menținere în limite de ordine a ciocnirilor de interese.
Între interesele generale ale comunității și interesele particulare ale cetățenilor se află administrația publică și funcționarii publici. Ei au un rol deosebit de important în societate, anume acela de a menține ordinea publică prin aplicarea legilor. Ei au această datorie și este esențial ca fiecare dintre funcționarii publici să discearnă între dreptate și egoism, datorie, lege și interes personal.
După ce am stabilit ce este datoria și în câte feluri se manifestă aceasta în funcție de fiecare persoană, nu este greu să deducem ce fel de datorii au persoanele față de patria, de țara lor.
Având în vedere că datoria este un principiu al moralității a priori, este anterior oricărei experiențe, nu se bazează pe aceasta ci numai pe rațiune, am putea spune că datoria de a fi fidel țării este a tuturor persoanelor, cu această datorie se nasc toți, sau cel puțin așa ar trebui. Însă de foarte multe orim în cazul multor persoane această datorie nu face parte din prioritățile acestora.
3.4 Corupția – formă a infidelității față de țară ?
Termenul de corupție definește un abuz, activ sau pasiv, al funcționarilor publici, fie că sunt numiți fie că sunt aleși, în scopul obținerii unor avantaje financiare private sau de alte beneficii.
Definim corupția ca fiind folosirea abuzivă a puterii publice, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Ca act antisocial, corupția este foarte frecvent întâlnită în societate și este deosebit de gravă deoarece favorizează interesele particularilor, mai ales în aria economică, afectând astfel interesele colective prin: însușirea, deturnarea și folosirea resurselor publice în interes personal, ocuparea unor funcții publice prin relații preferențiale, încheierea unor tranzacții prin eludarea normelor morale și legale.
Corupția vizează un ansamblu de activități imorale, ilicite, ilegale realizate nu numai de indivizi cu funcții de conducere sau care exercită un rol public, ci și de diverse grupuri și organizații, publice sau private, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale sau unui statut social superior prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj, înșelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.
Regăsim printre cauzele care favorizează apariția și dezvoltarea corupției și următoarele: autoritatea statului se slăbește datorită ineficienței instituțiilor acestuia, se degradează nivelului de trai al indivizilor, anumite valori sociale lipsesc, această cauză fiind însoțită de alterarea respectării principiilor morale, lipsa unei reforme la nivelul instituțional și legislativ care să fie în concordanță cu condițiile socio-economice.
Legea Nr. 90 din 25.04.2008 în Republica Moldova, cu privire la prevenirea și combaterea corupției, definește corupția ca orice folosire ilegală de către o persoană cu statut public a funcției sale pentru primirea unor foloase materiale sau a unui avantaj necuvenit pentru sine sau pentru o altă persoană contrar intereselor legitime ale societății și ale statului ori acordare ilegală a unor foloase materiale sau avantaje necuvenite unei alte persoane.
În funcție de efectele corupției, de modul în care aceasta afectează societatea distingem două categorii de corupție: mica corupție și marea corupție.
Mica corupție privește acel sector din corupție care nu aduce atingere intereselor majorității indivizilor unui stat. În această categorie poate fi inclusă corupția unui cadru medical, a unui funcționar, care prin deciziile lor favorizează un individ sau grup de indivizi în detrimentul altora, dar acest gen de nedreptate este limitată în timp și spațiu.
Prin marea corupție înțelegem corupția la un nivel înalt a unui funcționar, demnitar. Acest gen de corupție are ca și carecteristică principală efectul asupra întregului stat și a indivizilor care îl compun. Urmările acestui gen de corupție se pot traduce în costuri directe sau indirecte care vor fi suportate într-un final de toți contribuabilii.
Acest fenomen de corupție nu poate fi definit ca fiind propriu doar anumitor forme de guvernare. Corupția este întâlnită atât în societățile democratice cât și în cele totalitare. Deși există o oarecare tendință de a considera un regim autoritar ca fiind capabil să elimine corupția, realitatea este că într-un astfel de regim corupția este parțial limitată, ea regăsindu-se în anumite cercuri privilegiate, fiind accesibilă doar anumitor grupuri de indivizi.
Limitarea fenomenului corupției, stoparea totală a fenomenului este considerată utopică, poate fi obținută prin mecanismul costurilor. Aceste costuri pot fi pecuniare sau sub forma recluziunii și au ca idee centrală indezirabilitatea efectuării unor fapte reprobabile datorită costurilor mari pe care trebuie să lă plătească un individ sau grup de indivizi atunci când faptele acestora sunt descoperite. Accentuând această idee, legiuitorul, din dorința de a descuraja un astfel de comportament, a definit corupția printr-o serie de fapte cu caracter penal.
Definită ca fiind o stare de abatere de la normalitate, de la datorie, corupția înseamnă folosirea abuzivă de către o persoană a funcției de intermediar sau de decizie pe care o îndeplinește, pentru a acorda celui care corupe sau comunității de interese pe care acesta o reprezintă, un avantaj economic sau administrativ, în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri, a unor deplasări, excursii, concedii sau distracții sau a primirii unor proprietăți. Tot corupție înseamnă și folosirea de către o persoană a funcției sau poziției sale publice, pentru a eluda sau evita îndeplinirea unor norme, baremuri sau proceduri legale, la obținerea în folosul ei a unor avantaje materiale sau a unor funcții profesionale sau administrative.
Corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echitații sociale și a justiției, erodează principiile unei administrații eficiente, subminează economia de piață și pune în pericol stabilitatea instituțiilor statale.
Deși există nenumărate studii pe marginea acestei teme, nu s-a ajuns până acum la o definiție universal valabilă și unanim acceptată, care să acopere toate actele și faptele posibile și care să constituie în orice jurisdicție acte de corupție.
Cu o istorie de mii de ani, începând încă din antichitate, corupția reprezintă unul dintre modelele comportamentale dintre cele mai rele dar, în același timp, extrem de răspândite în cadrul funcționarilor oficiali sau reprezentanților aleși ai comunității. În ultiul secol, ea privește și comportamentul celor din domeniul privat. Interesul și îngrijorarea față de acest fenomen au crescut și au avut loc reacții pe plan național și internațional.
Corupția erodează trei valori care constituie stâlpii unei justiții sănătoase. Acestea sunt imparțialitatea, independență și integritate.
Imparțialitatea este valoarea supremă, care presupune ca și condiții, dar și drept garanții totodată, celelalte două noțiuni. Imparțialitatea e o valoare morală, ține de forul interior al persoanei și presupune pentru agentul public care activează în justiție analizarea și conduita echidistantă a faptelor în raport cu legea aplicabilă, fără a avea prejudecăți sau predilecții în privința cazului pe care îl instrumentează și fără să acționeze în vreun mod care să susțină interesele vreuneia din părți.
Independența este o caracteristică externă și presupune ca agenții publici să fie capabili a instrumenta cazurile în absența presiunilor și influențelor de orice fel, fie că acestea ar veni din partea celorlalte puteri, fie că acestea ar veni din partea șefilor ierarhici, a grupurilor de interese, economice etc.
Integritatea este o trăsătură lăuntrică care presupune a acționa într-o manieră conformă unor principii și valori, fără compromisuri, atît în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cît și în viața privată. Ea semnifică exercitarea funcției în mod cinstit, corect și conștiincios, cu bună-credință. Practic, integritatea se manifestă în efectuarea actelor judiciare cu obiectivitate, în deplină egalitate, respectând termenele prevăzute de lege, pentru a se asigura deplina legalitate a actului îndeplinit. În justiție, integritatea e mai mult decât o virtute, este o necesitate.
Am împărțit corupția în cele două categorii, mica corupție și marea corupție, însă amandouă sunt de grave, sunt considerate infracțiuni indiferent de spatiul de activitate, pentru ca ambele categorii de corupție influențează direcția în care se îndreaptă sistemul public si apoi statul.
Moduri în care putem opri evoluția corupției? Nu este atât de simplu să găsești o rezolvare pentru o problemă cu care se luptă omenirea încă din antichitate. Într-adevăr, ea poate fi diminuată, însă țările subdezvoltate mai au drum lung de parcurs până să aibă rezultate remarcabile.
Un citat al lui Montesquieu spune: „Cine are putere, este tentat să abuzeze de ea”. Este un adevăr incontestabil acest fapt, că persoanele influente, mai ales dacă activează în domeniul public, vor fi tentate să se folosească de această putere și influență pentru a dobândi tot mai mult. În aceste cazuri termenii ca „datoria față de patrie”, „naționalismul”, „patriotismul” vor ramane doar niste termeni, fără a mai însemna nimic pentru persoanele corupte.
Și astfel corupția este, în toate formele sale, mici sau mari, mai grave sau mai puțin grave, una dintre cele mai mari forme de infidelitate față de țară. Este modul în care o persoană își trădează țara, modul în care nu mai pune nicio valoare pe aceasta, modul în care își va „vinde” țara pentru a dobândi influență, bani, putere și în felul acesta își va uita datoria pe care o are față de patria sa.
4. Studiu de caz – Tradarea și formele acesteia
Deoarece în această lucrare am prezentat această idee intitulaltă „Fidelitatea față de țară” și am vorbit totodată și despre corupție ca fiind o formă a infidelității față de țară, în studiul de caz prezent vom dezbate un subiet destul de controversat: tradarea, formele acesteia și ce anume este considerat tradare.
Ce este tradarea? Codul Penal, la articolul 155, prevede că „trădarea este definită fapta cetățeanului român sau a persoanei fără cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizație străină ori cu agenți ai acestora, în scopul de a suprima sau știrbi unitatea și indivizibilitatea, suveranitatea sau independența statului, prin acțiuni de provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de aservire față de o putere străina, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfășurarea unei activități dușmănoase împotriva siguranței statului și se pedepsește cu detențiune pe viața sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi”. Constituția României prevede la articolul 96, că Senatul și Camera Deputaților, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută. Legea fundamentală mai prevede că de la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept, iar competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
O altă formă de tradare considerataă infracțiune contra siguranței statului o reprezintă Trădarea prin transmitere de secrete, prevăzută la articolul 157 din Codul penal al României: „Infracțiunea constă în transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, precum și procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deținerea de asemenea documente de către aceia care nu au calitatea de a le cunoaste, un scopul transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, săvârsite de un cetățean român sau o persoană fără cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român”.
Dacă făptașul nu e cetățean român sau o persoană fără cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român, aceeași faptă este considerată spionaj.
De asemenea, trădarea prin ajutarea inamicului este o infracțiune care face parte din grupul infracțiunilor contra siguranței statului, o găsim la art. 156 din Codul penal, partea specială, și constă în fapta cetățeanului român sau a persoanei fara cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de razboi: predă teritorii, orașe, poziții de apărare, depozite ori instalații ale armatei române sau care servesc apărarii; predă nave, aeronave, mașini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot sluji purtării războiului; procură dușmanului oameni, valori și materiale de orice fel; trece de partea inamicului sau efectuează alte acțiuni, care sunt de natură să favorizeze activitatea dușmanului, ori să slăbească puterea de luptă a forțelor armate române sau a armatelor aliate. De asemenea, este aceeași infracțiune, dacă cetățeanul român sau persoana fără cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de război, luptă sau face parte din formații de luptă împotriva statului român sau a aliaților săi.
Și cum trădarea nu este o noțiune nouă ci există încă de foarte mult timp, ne punem întrebarea: Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări? Istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și soarta românilor. Trei exemple de trădare din istoria României sunt:
Vlad Țepeș a fost trădat de propriul său frate.
Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Și-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să-i ia domnia și a bagat spaima atât în susținătorii acestora, cât și în turci. După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și dupa celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede ca Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.
S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, probabil, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai usor de manipulat. Țepeș s-a retras în Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Țepeș (probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești).
Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să-l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc să-l ajute pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul uzurpat, l-a bagat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a ramas un timp îndelungat, mai mult de zece ani. Abia în 1476 și-a recapătat tronul, pentru un timp foarte scurt.
Lunga domnie și tragica prăbușire a lui Constantin Brâncoveanu.
Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani, s-a sfârșit în chip groaznic, cu mazilirea, torturarea și uciderea domnitorului de către turci – care, totuși, îi făgăduiseră domnia pe viață – și aceasta în urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brâncoveanu a avut o domnie cu puține lupte, datorită, în cea mai mare parte, diplomației sale grație căreia a reușit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretențiile turcilor – cei de care depindea menținerea lui pe tron – și interesele Apusului creștin, care dorea să-și extindă influența spre Răsărit.
Jonglând abil cu relațiile diplomatice cu toate marile puteri care îi amenințau țara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând și relațiile cu vestul, Brâncoveanu a reușit să mențină Țara Românească într-o stare de stabilitate politică remarcabilă.
După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar – părea că nu mai avea să se teamă de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epoca tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și-a putut crește copiii în liniște. Dar toate acestea s-au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urmă și îi făcuse să-l suspecteze pe domn de necredință fațî de ei. O altă rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Stefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși îi dăduseră domnia "pe viață", n-au ezitat să-și încalce promisiunea: l-au mazilit, ispitiți probabil și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.
Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închiși. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I-a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temnița la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân. "
Tradati pentru rasplata: Horea, Closca si Crisan.
Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totusi, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n-au putut fi capturați de autoritățile austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit câțiva țărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru că Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oară – la Viena, spre a pleda cauza iobagimii române în fața împăratului austro-ungar, Iosif al II-lea.
La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s-au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într-o colibă de crengi, în codrul Scoragetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat și apoi i-au predat autorităților. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr-o pedeapsă extrem de crudă – tragerea pe roată. Trupul lui Crișan, care se sinucisese în închisoare, a fost zdrobit în același fel. Și totuși, sacrificiul lor n-a fost zadarnic – un exemplu paradoxal de revoltă care, deși înfrântă, va aduce totuși, măcar în parte, schimbările pe care le-a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr-un act solemn datat în 22 august și promulgat de împaratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desființată iobăgia.
După ce am văzut câteva cazuri de trădare care s-au întâmplat de-a lungul istoriei noastre, acum vom aminti și vom analiza două forme ale trădării în țara noastră din prezent: tradarea prin transmiterea de secrete și infracțiunea de înalta trădare.
Trădarea prin transmiterea de secrete.
Infracțiunile de acest fel au ca obiect juridic relațiile sociale care privesc ocrotirea și apărarea statului. Relațiile acestea sociale sunt acelea formate în legătura cu valorile sociale fundamentale care condiționează siguranța statului, stat în care aceste valori cum ar fi unitatea, integritatea teritorială, suveranitatea și independența națională, ordinea constituțională, sunt implicate.
De regulă, infracțiunile contra siguranței statului nu au un obiect material. Există și anumite excepții de la aceasta caracteristica generala, și anume unele fapte de trădare prin ajutarea inamicului – care au ca obiecte materiale aeronave, aparate, armament, diverse valori care îi sunt predate sau i se procură adversarului. În infracțiunea de trădare obiectul material îl constituie transmitere de secrete, anumite documente, acte sau date care constituie secrete de stat și care sunt puse la dispoziția unei puteri străine sau agenților acesteia. Infracțiunea de atentat pune în pericol siguranța statului iar în infracțiunea de atentat contra unei colectivitatăți corpul persoanei/persoanelor asupra cărora se atentează este considerat obiect material.
Potrivit prevederilor art. 15, lit. d) din Legea nr. 182/2002 în ceea ce privește protecția informațiilor clasificate, “informațiile secrete de stat sunt acele informații care privesc securitatea naționala, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța naționala si apărarea tarii”.
Subiectul activ nemijlocit, autorul, nu este particularizat printr-o anume calitate la unele din aceste infracțiuni, el putând fi deci orice persoană. Însă la alte infracțiuni subiectul activ este calificat, deci absența calității pretinse în textul de lege este de natură de a conduce la o alta încadrare juridică. Astfel, la infracțiunea de trădare, în toate modalitățile normative ale acesteia, autorul are calitatea de cetățean român sau de persoana fără cetățenie domiciliată pe teritoriul statului nostru. La infracțiunile de spionaj și acțiuni dușmănoase contra statului, calitatea subiectului activ este de cetățean străin sau de persoană fără cetățenie și nedomiciliată pe teritoriul român. La subiectul activ al infracțiunilor de divulgare a secretului care periclitează siguranța statului este funcționar.
Subiectul pasiv al infracțiunilor contra siguranței statului este întotdeauna statul, iar la o singura infracțiune – contra reprezentantului unui stat străin – apare, alături de statul român, un al doilea subiect pasiv, calificat prin calitatea lui de reprezentant al altui stat.
În general, infracțiunile împotriva siguranței statului se înfăptuiesc prin acțiuni, acestea sunt infracțiuni comisive. Acțiunile se pot materializa în diferite modalitati: transmiterea unor secrete de stat (în cazul infracțiunii de trădare prin transmitere de secrete), acțiune armata (subminarea puterii de stat), atentat împotriva unei personalitati a statului nostru ori a unui alt stat (atentatul care pune în pericol siguranța statului, respectiv infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin), distrugerea de bunuri materiale (actele de diversiune), transmiterea orala sau scrisa de idei, concepții (propaganda în favoarea statului totalitar), inițierea unei asociații (complotul). Ca și excepție de la regula este infracțiunea de nedenunțare, care se săvârșește prin inacțiune, deci este o infracțiune omisivă.
O cerință esențială a acțiunilor sau a inacțiunilor incriminate mai sus constă în provocarea unei stări de pericol pentru siguranță statului.
La majoritatea infracțiunilor de acest gen această cerință este prevăzuta expresis verbis în textul incriminator ca “periclitarea siguranței statului” (articolul 157), “punerea în pericol a siguranței statului” (articolele 160 și 169), “de natură sa slăbească puterea de stat” (articolele 161 și 162), “de natură să aducă atingere în orice mod siguranței statului” (articolul 163). În absența acestei cerinței esențiale evocate, fapta va fi încadrata în raport cu trăsăturile ei caracteristice (infracțiuni împotriva patrimoniului, contra autorității, contra persoanei etc.).
Toate infracțiunile împotriva siguranței statului se comit, sub aspectul laturii subiective, cu intenție. Din punctul acesta de vedere, într-o poziție aparte este doar infracțiunea de nedenunțare, care poate fi săvârșită atât cu intenție, cât și din culpa. La unele infracțiuni, intenția este întotdeauna directă (trădarea), dar la cele mai numeroase infracțiuni intenția se poate manifesta și ca indirectă. Existența și felul intenției se desprind din însăși materialitatea faptei.
Legislația penală în vigoare exclude, de principiu, incriminarea actelor de pregătire a oricăror infracțiuni. Prin derogare de la acest principiu, unele acte de pregătire a infracțiunilor au fost asimilate tentativei și incriminate (articolul 173, alin. 2 din Codul penal), derogare care își găsește explicația în gradul sporit de periculozitate socială pe care îl prezintă chiar și această formă imperfectă de activitate. Tentativa se pedepsește la majoritatea cazurilor acestor infracțiuni (articolul 173, alin. 1 din Codul penal), în afara infracțiunilor omisive și a infracțiunilor de imediată consumare (atentatul).
Majoritatea infracțiunilor contra siguranței statului prezintă două sau mai multe feluri de acțiuni care intră în conținutul acelei infracțiuni și sunt incriminate prin text acesteafiind numite modalități normative. Deci, conținutul infracțiunii poate fi exprimat prin mai multe variante ale laturii obiective, alternativ, fiecare din acestea fiind însă expres descrisă și în normă. De exemplu, textul ce incriminează fapta de divulgare a secretului care periclitează siguranța statului prevede trei modalități normative: divulgarea secretului; deținerea, în afara îndatoririlor de serviciu, a unor documente în vederea divulgării. Tot astfel, la infracțiunea de complot, sunt enunțate patru modalități normative în care acțiunea, întreprinsă în legătură cu o asociație sau grupare al cărei scop lucrativ este de a săvârși una dintre infracțiunile prevăzute în articolele 155 – 156 din Codul penal, este incriminată: inițierea, constituirea, aderarea și, respectiv, sprijinirea.
O altă particularitate a infracțiunilor contra siguranței statului este aceea că există unele cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei – acele incidente în ipoteza în care participantul la săvârșirea infracțiunilor prevăzute în acest titlu adoptă conduita prescrisă în articolul 172 din Codul penal.
Participantul la aceste infracțiuni nu se pedepsește, dacă el denunță în timp util săvârșirea infracțiunii, astfel ca să fie împiedicată consumarea ei, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii și apoi o denunță.
De asemenea participantul care, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiți, înlesnește sau ajută la arestarea acestora, se sancționează cu o pedeapsă ale cărei limite se reduc la jumătate.
Sancționarea tentativei, tăinuirii si favorizării . Tentativa se pedepsește. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în articolele 156, 157, 159-163, 165, 166, 1661 si articolul 158 raportat la infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului. Tăinuirea și favorizarea privitoare la infracțiunile din acest titlu se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
Acțiunea de transmitere a secretelor de stat unei organizații sau puteri străine sau agenților acestora, precum și procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deținerea de asemenea documente de către cei care au calitatea de a le cunoaște, pentru a le transmite unei puteri sau organizații străine ori agenți ai acestora , săvârșite de un cetățean român sau de o persoana fără cetățenie domiciliata pe teritoriul statului român, se pedepsește cu detențiune pe viața sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Aceleași fapte, daca privesc alte documente sau date care prin caracterul și importanța lor fac ca fapta săvârșită sa pericliteze securitatea statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra siguranței statului; obiectul juridic principal reprezintă relațiile sociale privind atributele fundamentale ale statului, relații care sunt incompatibile cu transmiterea secretelor de stat, a altor documente sau date care pot periclita securitatea statului către o putere, o organizație străină ori agenți ai acestora. Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale privind păstrarea respectivelor secrete ori documente.
Obiectul juridic special este ansamblul relațiilor sociale care privesc siguranța statului și a căror apărare este asigurata prin stricta apărare a secretului de stat (articolul 150 din Codul penal): “secretele de stat sunt documentele și datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum și cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului”.
Obiectul material îl reprezintă documentul care conține secrete de stat (în original sau copie, integral sau parți din document); constă în documentul transmis, procurat sau deținut de către făptuitor. Potrivit articolului 150 alin. (1) din Codul penal, secrete de stat sunt documentele și datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum și cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului. Documentele sau datele care, prin caracterul și importanța lor, fac ca fapta săvârșită să pericliteze securitatea statului sunt acele documente sau date care, deși nu constituie secrete de stat, totuși, atunci când sunt transmise unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, creează o stare de pericol pentru siguranța națională . De asemenea, infracțiunea are un obiect material atunci când datele transmise țin de materialitatea unui bun .
Elementul material poatefi constituit prin următoarele modalități alternative:
– transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora;
– procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, faptă care se poate realiza prin orice mijloc;
– deținerea de asemenea documente.
Ultimele două modalități ale elementului material sunt realizate în scopul transmiterii documentelor către o putere sau organizație străină sau agenților acestora.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru securitatea statului. Deși raportul de cauzalitate rezultă din săvârșirea faptei, pentru ca infracțiunea să fie existentă, este impusă stabilirea unei legături de cauzalitate între elementul material și urmarea imediata.
Latura subiectivă constă în intenția directă sau indirectă. Intenția poate să fie și indirectă, deoarece termenul «scop» este folosit de către legiuitor în sensul de destinație obiectivă, și nu de finalitate subiectivă. Infracțiunea se consuma în momentul producerii urmării imediate.
Tentativa infracțiunii este posibilă atunci când fapta se realizează în modalitatea transmiterii sau procurării documentelor sau datelor și se pedepsește, potrivit articolului 173 alin. (1) din Codul penal.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării faptei incriminate. În modalitatea deținerii de documente sau date, fiind o infracțiune continuă, va exista și un moment al epuizării, momentul în care încetează activitatea incriminată.
Sancțiunea constă în detențiunea pe viață, alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, pentru forma din alin. (1), respectiv închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, pentru forma din alin. (2).
Vom analiza cazul subofițerului MApN Floricel Achim care, potrivit media, acesta vindea secrete de stat în schimbul unor sume de bani de până într-o mie de dolari, asta susțin procurorii cărora cetățeanul bulgar le-a declarat că îl cunoștea pe un reprezentant al Ucrainei interesat de informații militare, potrivit instanței.
Subofițerul Floricel Achim care este acuzat de trădare, este angajat al Direcției Generale de Informații a Armatei din cadrul Ministerului Apărării Naționale, au declarat surse apropiate anchetatorilor.
Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au dispus, pe 28 februarie 2009, să fie pusă în mișcare acțiunea penală și reținerea, pentru 24 de ore, a celor doi: a lui Floricel Achim, subofițer în cadrul Ministerului Apărării, pentru comiterea infracțiunii de trădare prin transmitere de secrete, și a lui Marinov Zikolov, cetățean străin, pentru comiterea infracțiunii de spionaj.
“În urma cercetărilor efectuate, a rezultat că cei doi inculpați au folosit (dezvoltat) un sistem, în baza căruia subofițerul a procurat din cadrul unei unități militare a Ministerului Apărării, documente cu caracter militar, inclusiv din categoria celor clasificate, a căror diseminare neautorizată este de natură să pună în pericol securitatea națională și apărarea țării, pe care, ulterior le-a predat, lui Zicolov”, spune un comunicat remis de Parchetul General.
După prelucrarea datelor prin intermediul unui sistem de legătură complex, conform procurorilor, Marinov Zikolov transmitea documentele unor reprezentanți ai unui stat nealiat.
După mai multe cercetări s-a aflat că motivația acestui demers infracțional a fost obținerea unor beneficii materiale, care constau în diferite sume de bani.
“Din sumele obținute pentru informațiile transmise, inculpatul Marinov Zicolov îl recompensa periodic și pe inculpatul Floricel Achim. Cei doi inculpați au fost prezentați, la data de 28 februarie 2009, Curții de Apel București cu propunere de arestare preventivă, pentru fiecare inculpat fiind emis mandat de arestare pentru 29 de zile”, se menționează în comunicatul remis de Parchetul General.
Infracțiunea de înaltă trădare
Infracțiunea de înaltă trădare este incriminată în Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009, care a intrat în vigoare la 1.02.2014) în art. 398. Această infracțiune exista în Codul penal anterior, această reglementarea fiind justificată de necesitatea transpunere în dreptul penal substanțial a dispozițiilor constituționale în ceea ce privește punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare (articolul 96 din Constituția României).
Această noțiune de „înaltă trădare” nu este definită în Constituție și nu a fost explicată la nivel legislativ anterior intrării în vigoare a Noului Cod penal. Ca urmare, actuala legislație penală oferă o definiție a acestei noțiuni; potrivit articolului 398 din Codul penal, faptele prevăzute în articolele 394-397 tot din Codul penal, săvârșite de către Președintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, se definesc ca și infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Așadar elementul material al faptei este cel corespunzător infracțiunilor de trădare (articolul 394 din Codul penal), trădare prin transmitere de informații secrete de stat (articolul 395 din Codul penal), trădare prin ajutarea inamicului (articolul 396 din Codul penal), acțiuni împotriva ordinii constituționale (articolul 397 din Codul penal).
În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii, potrivit legii, acesta este calificat. Dacă în Constituția României se prevede procedura de punere sub acuzare doar a Președintelui României pentru înaltă trădare, în Noul Cod penal se prevede că de asemenea, poate fi subiect activ al acestei infracțiuni și un orice alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
În ceea ce privește obiectul juridic, infracțiunea de înalta trădare este o infracțiune împotriva securitătii naționale, pericolul social al faptei rezultând, în primul rând, din cauză că aduce atingere unor valori de maximă importanță pentru securitatea națională, cum ar fi unitatea și indivizibilitatea, suveranitatea și independența statului român, capacitatea de luptă a forțelor armate române, protecția informațiilor secrete de stat, ordinea de drept și exercitarea puterii de stat, așa cum aceste valori sunt apărate de Constituție și legi.
Această faptă reprezintă încălcarea obligației de fidelitate față de țară, care este prevăzută de articolul 54 din Constituție, dar trebuie avută în vedere și calitatea subiectului activ, încălcarea atribuțiilor specifice privind securitatea națională de către Președintele României sau un membru al CSAT imprimând faptei un pericol social sporit.
Potrivit articolului 80 din Constituție, Președintele României este reprezentantul statului român și garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Acesta veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate iar Legea fundamentală prevede că acesta este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acestei măsuri.
Conform articolului 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, acesta reprezintă autoritatea administrativă autonomă investită, potrivit Constituției, cu organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța națională. Din punct de vedere al organizării, Președintele României îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Primul-ministru al Guvernului României îndeplinește funcția de vicepreședinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării sunt: ministrul apărării naționale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiției, ministrul industriei și resurselor, ministrul finanțelor publice, directorul Serviciului Român de Informații, directorul Serviciului de Informații Externe, șeful Statului Major General și consilierul prezidential pentru securitate națională. Secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Țării este numit de Președintele României și are rang de consilier de stat în cadrul Administrației Prezidențiale.
Aspectele procesuale specifice privind punerea sub acuzare a Președintelui României le găsim detaliate în articolul 96 din Constituție. În acest fel, Senatul și Camera Deputaților, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Competența de judecată în cazul săvârșirii infracțiunii de înaltă trădare de către un membru al CSAT aparține tot Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu articolul 40 din Noul Cod de Procedură Penală.
Infracțiunea de înaltă trădare se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fidelitatea Fata de Tara Principiu al Deontologiei Functionarului Public (ID: 127900)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.