Fidejusiunea – Caractere Si Conditii

Fidejusiunea – caractere și condiții

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Noțiunea fidejusiunii și contractul de fidejusiune

Paragraful 1.1. Noțiunea, conceptul, scopul și felurile fidejusiunii

Paragraful 1.2. Definiția contractului de fidejusiune și caracterele juridice ale acestuia

Paragraful 1.3. Condițiile de valabilitate a contractului de fidejusiune.

Paragraful 1.4. Fidejusiunea și contractul de fidejusiune în legislația altor țări. Tendințe internaționale

CAPITOLUL II. Raportul de fidejusiune, încheierea, efectele și încetarea contractului de fidejusiune

Paragraful 2.1. Structura raportului de fidejusiune

Paragraful 2.2. Subiectele și obiectul contractului de fidejusune

Paragraful 2.3. Încheierea contractului de fidejusiunie

Paragraful 2.4. Efectele contractului de fidejusiune

Paragraful 2.5. Încetarea fidejusiunii

Paragraful 2.6. Rărpunderea juridică pentru încălcarea contractului de fidejusiune

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În perioada actuală de timp, au loc schimbări radicale în toate ramurile economiei naționale, schimbări care necesită crearea unui cadru juridic adecvat. Totodată, edificarea și consolodarea în Republica Moldova a unui stat de drept și constituirea economiei de piață impun crearea unui fundament legislativ riguros.

Fie că dorim să ne reînoim lucrurile din casă sau să ne achiziționăm un autoturism, suntem nevoiți tot mai des să apelăm la bancă pentru împrumut, condițiile contractuale fiind atractive dar și de multe ori cu capcane.

Prin urmare, cum este și firesc, banca dorește să elimine orice dubiu cu privire la restituirea împrumutului, stabilind în contract anumite garanții. Garanție des folosită este fidejusiunea.

Fidejusiunea este în principiu o convenție prin intermediul căreia o parte, numită fidejusor, se obligă față de o altă parte, denumită creditor să execute obligația unui debitor al creditorului în cazul în care nu ar executa-o el însuși.

Cel care vine în ajutorul împrumutatulu să nu fie pus într-o situație nedorită, contractul de fidejusiune cuprinde anumite beneficii, și anume, fidejusorul are dreptul să invoce în cadrul unui contract de împrumut:

Beneficiul de discuțiune, în baza căruia creditorul poate fi obligat să urmărească, mai întîi, bunurile debitorului și numai dacă nu va fi îndestulat, îl va putea urmări pe fidejusor;

Beneficiul de diviziune, în baza căruia creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor decît pentru partea corespunzătoare garantată din datorie.

Actualitatea temei de cercetare.

În Republica Moldova, actualitatea temei de cercetare în mod special, este determinată de schimbările esențiale care și-au găsit expresia în noua legislație civilă precum și în alte acte normative care reglementează relațiile private, acte la care am făcut referire pe parcursul elaborării prezentei teze.

Reieșind din cele expuse în teză, se conturează actualitatea temei, care se manifestă prin importanța naturii juridice a fidejusiunii. Pot spune că subiectul acestei teze este destul de actual confirmîndu-se că rolul principal al ei este cunoașterea clauzelor contractuale precum și a dispozițiilor legale referitoare la fidejusiune.

Scopul și obiectivele tezei

Scopul prezentei lucrări este de a studia și analiza caracteristicile și condițiile fidejusiunuii atît prin prisma teoretică cît și prin prisma aplicabilității fidejusiunii în viața de zi cu zi. Deasemenea este foarte importantă studierea modului în care legiuitorul reglementează fidejusiunea.

Astfel studiul se axează pe distingerea domeniilor de aplicabilitate a instituțiel de fidejusiune pe de o parte, iar pe de altă parte, pe studiul infrastructurii relațiilor care apar în domeniul raporturilor de fidejusiune în cadrul diferitor contracte.

Obiectivele urmărite în cadrul prezentei lucrări sunt:

Studierea și definirea noțiunii și conceptului de fidejusiune;

Cercetarea și analiza naturii juridice a raportului de fidejusiune;

Evaluarea modului în care legiuitorul național reglementează juridic fidejusiunea sub aspect comparatoriu cu alte state;

Evidențierea particularităților fidejusiunii și analiza domeniului de aplicabilitate;

Formularea și promovarea recomandărilor perfecționate de legislația civilă în materie.

Gradul de cercetare a tematicii

Baza teoretico-științifică o constituie lucrările cerecetătorilor autohtoni, români și ruși în domeniu analizat și cercetat. La fiecare capitol se observă o proporționalitate în volumul de pagini, ceea ce denotă faptul că nici un capitol nu a fost neglijat, toate fiind tratate amănunțit și în egală măsură.

Menționăm cu titlu de exemplu lucrările autorilor: ……………………………………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA FIDEJUSIUNII ȘI CONTRACTUL DE FIDEJUSIUNE

Paragraful 1.1. Noțiunea, conceptul, scopul și felurile fidejusiunii

În orice sistem de drept, o persoană care contractează o obligație (de a plăti o sumă de bani, de a livra un bun sau de a presta un serviciu) răspunde de îndeplinirea obligației asumate cu propriul ei patrimoniu. Pentru a se proteja contra eventualelor riscuri, inclusiv riscului insolvabilității debitorului, creditorul solicită prezentarea unor garanții.

Deseori, în vederea obținerii unor astfel de garanții pentru creditor, debitorul se adresează unor terți. Oferind garanțiile, terții, alături de debitorul principal, generează de cele mai multe ori o solidaritate în fața creditorului, sporind astfel gradul de securitate a acestuia.

Astfel de “asociere” în scopurile protecției contra riscurilor imprevizibile, aferente executării obligațiilor (contra cărora este tot mai complicat a te proteja în mod individual) devine necesară într-o lume de afaceri pe cale de globalizare. Una dintre garanțiile utilizate pe larg în toate sistemele de drept este fidejusiunea. 

Instituția garanțiilor civile are o istorie lungă, care începe cu dreptul roman, atunci cînd garanția este, de asemenea, văzută ca o modalitate de a executare obligațiile.

Cu toate acestea, până în prezent, relevanța acestei instituții și cercetarea ei nu a diminuat, ci mai degrabă a crescut. O explicație pentru acest lucru poate fi menționat faptul că rolurile diferite ale garanțiilor civile în diferite stadii ale științei și practicii civiliste dezvoltate în țara noastră și în străinătate.

În literature juridical fidejusiunea este definite ca fiind acordul de voință (contractual unilateral accesoriu) intervenit între o persoană, numită fidejusor, și creditorul unei alte persoane, în bază căruia primul de obligă să execute în favoarea celui de al doilea obligația pe care trebuie să o execute fie debitorul acestuia din urmă, fie un alt fidejusor, dar numai în cazul în care cel pentru care garantează nu o poate executa.

În dreptul roman garanțiile (adpromissio) au existat în formă de stipulatio, care, la rândul său, este una dintre cele mai importante tipuri de contracte verbale. După cum știm, originea conceptului de astăzi, referitoare la faptul că contractele sunt valide când există o înțelegere reciprocă poate fi găsită în legile romane de astăzi referitoare la credite, care puteau fi primite prin liberă-înțelegere, și care erau numite stipulatio.

Astfel, stipulation era unul dintre cele mai Importante tipuri de contracte verbale.

În dreptul privat roman garanția reprezenta un accord, în care a treia persoană în scopul asigurării creditorului își asuma obligația debitorului (principal). Această obligație era una accesorie, care complete obligație debitorului principal, și în această calitate exista doar atîta timp cît exista și obligația debitorului, și nu depășea valoarea obligației principale. [2, p.560]

În timpul perioadei sovietice de dezvoltare a dreptului drept civil ale fostelor republici sovietice, din care făcea parte și fosta Republică Sovietica Socialistă Moldovenească, garanția ca o modalitate de a pune în aplicare obligațiilor aproape că și-a pierdut sensul. Acestă garanție și nu putea fi solicitată într-o economie planificată centralizat.

Juriștii acelei perioade (mai ales Makovsky AL) explicau în felul următor: "În relațiile dintre organizațiile socialiste cerere garanție nu se solicită. În relațiile dintre cetățenii sovietici, care nu puteau practica nici o activitate comercială deasemenea instituția garanției era inaplicabilă. Principala valoarea practică a reglementărilor de garantare se găsea, în relațiile organizațiilor sovietice și a celor din afară în cadrul comerțul exterior.”

Sistemele de drept contemporane au introdus conceptual garanția preluîndu-l din dreptul roman. Practic, toate codurile civile din Europa continentală, inclusiv fostele state sovietice socialiste includ norme speciale privind contractul de cauțiune. Evident că prevederi legale referitor la garanții sunt încluse și în sistemul de drept anglo-saxon.

Esența conceptului de “garanție” provine de la verbul "a garanta", ceea ce înseamnă a da cuiva siguranța de a executa o careva obligație, și, prin urmare, un anumit grad de responsabilitate a unei anumite persoane față de cea căreia îi este obligat.

După unii autori, "Garantarea este responsabilitatea acceptată de oricine pentru a asigura obligația altei persoane." Alții definesc garanția într-un mod mai precis: ". Garantare (Eng. Garantare) – un acord prin care o parte (garantul) se angajează față de creditorului altei persoane (debitor) cu efectuarea obligațiilor ultimului în tot sau în parte".

Cu alte cuvinte, garanția – un tip special de obligații de persoana (garanție) creditorului de o altă persoană (în mod direct sau debitor principal), responsabil pentru îndeplinirea obligațiilor sale ultimului totalitate sau parțial. Semnificație financiară și juridică a acestui contract este efectuată de un garanție a unei obligații monetare a debitorului și cauzele care o parte din garanție este scos din cifra sa de afaceri economice. Garant cum se împrumută debitorul, îl creditare pentru perioada de întârziere în executarea obligațiilor de către creditori, crescând astfel activele sale imobiliare.

În orice sistem de drept, o persoană care contractează o obligație (de a plăti o sumă de bani, de a livra un bun sau de a presta un serviciu) răspunde de îndeplinirea obligației asumate cu propriul ei patrimoniu. Pentru a se proteja contra eventualelor riscuri, inclusiv riscului insolvabilității debitorului, creditorul solicită prezentarea unor garanții. Deseori, în vederea obținerii unor astfel de garanții pentru creditor, debitorul se adresează unor terți. Oferind garanțiile, terții, alături de debitorul principal, generează de cele mai multe ori o solidaritate în fața creditorului, sporind astfel gradul de securitate a acestuia. Astfel de “asociere” în scopul protecției contra riscurilor imprevizibile, aferente executării oblgațiilor (contra cărora este tot mai complicat a te proteja în mod individual) devine necesară într-o lume de afaceri. Una dintre astfel de garanții, utilizate pe larg în toate sistemele de drept, este fidejusiunea.

Fidejusiunea este singura garanție personală reglementată în Codul Civil al Republicii Moldova. Termenul de fidejusiune este utilizat alternative cu termenul “cauțiune”. Cuvîntul “cauțiune” este de origine romană. În dreptul roman “cautio” avea un sens larg și însemna prudență (cavere) sau precauțiune. Pentru a înțelege ce înseamnă fidejusiunea, în calitate de mijloc de garantare a obligațiilor, este necesar a vorbi despre însăși termenul de “garanție”.

Codul civil al republicii Moldova reglementează fidejusiunea la art. 1146 ca fiind un contract prin care o parte (fidejusor) se obligă față de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau partial, gratuit sau oneros obligația debitorului.

Spre deosebire de Codul Civil precedent, în care reglementările în materie de fidejusiune se găseau în capitolul referitor la garantarea executării obligațiilor, în noul Cod Civil aceste reglementări sunt situate în Cartea a Treia, printre cgaranție personală reglementată în Codul Civil al Republicii Moldova. Termenul de fidejusiune este utilizat alternative cu termenul “cauțiune”. Cuvîntul “cauțiune” este de origine romană. În dreptul roman “cautio” avea un sens larg și însemna prudență (cavere) sau precauțiune. Pentru a înțelege ce înseamnă fidejusiunea, în calitate de mijloc de garantare a obligațiilor, este necesar a vorbi despre însăși termenul de “garanție”.

Codul civil al republicii Moldova reglementează fidejusiunea la art. 1146 ca fiind un contract prin care o parte (fidejusor) se obligă față de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau partial, gratuit sau oneros obligația debitorului.

Spre deosebire de Codul Civil precedent, în care reglementările în materie de fidejusiune se găseau în capitolul referitor la garantarea executării obligațiilor, în noul Cod Civil aceste reglementări sunt situate în Cartea a Treia, printre contracte.

Prevederi referitor la fidejusiune există și în alte compartimente ale Codului Civil. În unele cazuri, legea operează cu termenul generic garanții, care include în sine și fidejusiunea. Astfel, prevederi referitor la garanții, în general, și fidejusiune, în special, se conțin în capitolele privind cesiunea de creanță și preluarea datoriei, stingerea obligațiilor, rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului.

Garanțiile sînt definite ca ansamblu de mijloace care conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, prerogative care constau fie într-o prioritate față de ceilalți creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutate din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană care s-a angajat să execute obligația ce revenea debitorului.

Garanția este tratată ca o obligațiune condiționată sub formă de document emis de către o persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanție, prin care garantul se angajează față de a treia persoană, numită beneficiar de garanție, de a achita datoria ordonatorului de garanție în cazul neonorării de către ultimul a obligațiunilor asumate conform contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanție.

Un rol deosebit de important îl au garanțiile ca mijloace de asigurare a rambursării creditului bancar. Părțile unui contract de credit bancar pot conveni asupra constituirii unor garanții reale, personale sau a unor alte garanții uzuale în practica bancară.

Garanțiile, după obiectul lor, sînt de două feluri: personale și reale.

Fidejusiunea este o garanție personală. Fidejusiunea este contractul, prin care o parte (fidejusorul) se obligă față de cealaltă parte (creditor) să execute, integral sau parțial, gratuit sau oneros, obligația debitorului.

Garanțiile personale sunt utilizate în practica bancară mai puțin decît cele reale, uneori ca mijloace de asigurare complementare garanțiilor reale.

La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să dea dovadă de credibilitate în ceea ce privește rambursarea acestora la scadență. În acest scop, băncile cer solicitanților garantarea creditelor în condițiile stabilite prin regulamentele lor de creditare. Totodate, băncile pot acorda garanții în vederea asigurării obligațiunilor unor terți. În acest caz, banca apare nu ca beneficiar al garanției, ci ca garant.

În literatura de specialitate se consideră că fidejusiunea este de trei feluri:

Convențională – cînd însăși părțile raportului obligațional, debitorul și creditorul, convin că pentru garantarea executării obligației debitorul va aduce angajamentul unui fidejusor sau garant;

Legală – atunci cînd o normă a legii prevede expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligațiilor pe care le are față de cealaltă parte;

Judecătorească – în cazul în care într-o cauză litijioasă, instanța judecătorească dispune aducerea unui fidejusor care să garanteze executarea obligației unei persoane.

Indiferent de felul ei, chiar dacă obligația debitorului de a prezenta o fidejusiune este impusă de lege sau de instanța de judecată, fidejusiunea ia naștere întotdeauna dintr-un contract încheiat între fidejusor și creditor, prin care primul își ia angajamentul față de cel de-al doilea de a garanta executarea obligației principale de către debitor.

Legislația bancară deasemenea menționează o definiție a fidejusiunii prin intermediul noțiunii de garanție înscrisă în Instrucțiunea Băncii Naționale a Moldovei nr.26 din 06.06.2002, cu privire la înregistrarea și autorizarea de către Banca Națională a Moldovei a angajamentelor  private externe. În termenii acestui act normativ, garanția este tratată ca o obligațiune condiționată în formă de document (scrisoare de garanție, fidejusiune, acreditiv) emis de către o persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanție, prin care garantul se angajează față de a treia persoană, numită beneficiar de garanție, de a achita datoria ordonatorului de garanție în cazul neonorării de către ultimul a obligațiunilor asumate conform contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanție.

O modalitate specială a garanției, similară fidejusiunii, este avalul cecului și al cambiei, reglementate de art. 1270 al Codului Civil și art.26 – 28 ale Legii Cambiei nr. 1527/1993, care stipulează că plata cecului sau a cambiei poate fi garantată prin aval, dată de un terț sau chiar de un semnatar al cecului sau al cambiei. 

Fidejusiunea este reglementată și în alte acte legislative printre care se enumeră: Legea insolvabilității nr. 149/2012, care la art.46, alin.(2) stipulează că debitorii solidari și fidejusorul pot înainta creanțele pe care aceștia ar putea să le aibă din executarea creanțelor creditorului pe viitor față de debitorul aflat în proces de insolvabilitate numai dacă creditorul nu a înaintat creanțele sale în procesul de insolvabilitate; Legea cu privire la gaj nr.449/2001 care prevede că, la cererea proprietarului bunurilor gajate legal, instanța judecătorească poate să permită reclamantului să substituie gajul legal cu o altă garanție (eventual cu o fidejusiune) suficientă pentru plata creanței (art.35).

Cea mai completă definiție doctrinară considerată este aceea potrivit căreia fidejusiunea este contractul prin care una sau mai multe persoane garantează, în total sau în parte, executarea unei obligații luate sau ce trebuia să se ia de către una sau mai multe persoane, și care consimt să execute ele obligația față de creditor, în cazul în care debitorul principal nu ar indeplini-o. 

Așadar, fidejusiunea constă într-o legătură juridică accesorie, subsidiară și personală născută între creditor și debitor, care conferă creditorului dreptul de a pretinde plata datoriei de la fidejusor, atunci cînd debitorul nu o face sau este insolvabil. Creditorul are, astfel, garantată realizarea creanței prin două gajuri generale: patrimoniul debitorului și patrimoniul fidejusorului. 

Fidejusorul este un terț față de raportul care îi leagă pe creditor și pe debitor. Obligațiunea sa se suprapune însă obligației principale a debitorului.

O persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului și chiar fără știrea acestuia, potrivit articolului 1148 Cod civil al Republicii Moldova. Prin natura sa, fidejusiunea este o garanție care apare în baza unui contract.Părțile contractului sînt creditorul obligației de bază și fidejusorul. De  regulă, fidejusorul se angajează să garanteze la cererea (indicația) debitorului în raportul obligațional chiar și atunci cînd potrivit art.1150,alin.(2) creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană.

Paragraful 1.2. Definiția contractului de fidejusiune și caracterele juridice ale acestuia

Originea fidejusiunii se află în dreptul roman în procedeele sponsio și fidepromisso, care erau contracte verbale și care nu puteau garanta decît obligațiile verbis. Fidejusiunea (fidejusio) a apărut ulterior, în perioada Republicii romane.

În dreptul francez ea este numită “cautionement”; iar în vechiul drep românesc “chezășie.”

În principiu orice obligație poate fi garantată printr-un contract de fidejusiune, însă în practică fidejusiunea este folosită în special pentru garantarea împrumuturilor.

În analiza caracterelor fidejusiunii, trebuie să avem în vedere că, în toate cazurile, ea are o natură contractuală.

Fidejusiunea este contractul prin care o parte (fidejusor) se obligă față de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau parțial, gratuit sau oneros obligația debitorului (art. 1146, alin. (1) Cod Civil al RM).

Ca propunere de lege ferenda unii autori consideră că definiția legală ar trebui să fie completată cu mențiunea că fidejusorul se angajează să execute obligația debitorului în cazul în care acesta nu o execută el însuși.

Sediun principal al materiei se află în Codul Civil. Spre deosebire de Codul Civil precedent, în care reglementările în materie de fidejusiune se găseau în capitolul referitor la garantarea executării obligațiilor, în noul Cod Civil aceste reglementări sunt situate, după cum s-a menționat deja, în Cartea a treia, printre contracte.

Prevederi referitor la fidejusiune există și în alte compartimente al Codului Civil. În unele cazuri, legea operează cu termenul generic garanții, care include în sine și fidejusiunea. Astfel, prevederi referitor la garanții, în general, și fidejusiune, în special, se conțin în capitolele privind cesiunea de creanță și preluarea datoriei (art. 571), stingerea obligațiilor (art. 658, 661, 662), contractul sinalagmatic (art. 706), rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului (art. 736).

Un rol deosebit de important îl au garanțiile ca mijloace de asigurare a rambursării creditului bancar. Astfel, art. 1240 Cod Civil stipulează că părțile unui contract de credit bancar pot conveni asupra constituirii unor garanții reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor garanții uzuale în practica bancară.

Prevederi referitor la garanții găsim și în Legea instituțiilor financiare Nr. 550/1995, care stipulează că, la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să dea dovadă de credibilitate în ceea ce privește rambursarea acestora la scadență. În acest scop, băncile cer solicitanților garantarea creditelor în condițiile stabilite prin reglementările lor de creditare (art. 32 alin. (2)).

Totodată, se poate spune că înseși băncile pot acorda garanții în vederea asigurării obligațiunilor unor terți. În acest caz, banca apare nu ca beneficiar al garanției, ci ca garant. Aceste raporturi sunt reglementate de art. 1246-1255 Cod Civil.

Rămînînd în domeniul legislației bancare, vom menționa o definiție a garanției, care cuprinde și fidejusiunea, înscrisă în Instrucțiunea Băncii Naționale a Moldovei Nr. 126 din 06.06.2002 cu privire la înregistrarea și autorizarea de către BNM a angajamentelor externe private. În termenii acestui act normativ, garanția este tratată ca o obligațiune condiționată în formă de document (scrisoare de garanție, fidejusiune, acreditiv „stand-by” ) emis de către o persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanție, prin care garantul se angajează față de a treia persoană, numită beneficiar de garanție, de a achita datoria ordonatorului de garanție în cazul neonorării de către ultimul a obligațiunilor asumate conform contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanție.

O modalitate specială a garanției, similară fidejusiunii, este avalul cecului și al cambiei. Aceste materii sunt reglementate de art. 1270 Cod Civil și art. 26-28 ale Legii cambiei Nr. 1527/1993, care stipulează că plata cecului sau a cambiei, parțial sau integral, poate fi garantată prin aval (garanție), dată de un terț sau chiar de un semnatar al cecului sau al cambiei (avalist). Avalistul este răspunzător la fel ca și toate persoanele obligate prin cec sau cambie (trăgător, girant), adică este debitor solidar de rînd cu aceștia față de titularul cdecului sau al cambiei în cazul neplății.

Obligația avalistului este valabilă și în cazul în care obligația pe care a garantat-o este nulă din orice motiv. Această regulă deosebește avalul de fidejusiune, ultima devenind nulă de deplin drept în cazul declarării nulității obligației principale.

Legea cu privire la gaj Nr. 449/2001 prevede că, la cererea proprietarului bunurilor gajate legal, instanța de judecată poate să permită reclamantului să substituie gajul legal cu o altă garanție, eventual cu o fidejusiune, suficientă pentru plata creanței (art. 35).

O altă prevedere a aceleiași legi stipulează că terțul care a primit bunul gajat ca plată pentru acoperirea creanței sale nu este obligat să transmită bunul dacă creditorul gajist nu îi prezintă garanții reale sau personale că vînzarea bunului se va face la un preț suficient pentru a-i acoperi integral creanțele sale prioritare și/sau garantate anterior (art. 73 alin. (3)).

Legea achiziției de mărfuri, lucrări și servicii pentru necesitățile statului Nr. 1166/1997 menționează și fidejusiunea printre formele garanțiilor pentru ofertă și privind executarea obligațiilor stipulate în contractul de achiziție, acordare de ofertant (art.1).

Printre alte acte legislative în care se găsesc dispoziții privind fidejusiunea se numără:

Legea insolvabilității Nr. 149 din 29.06.2012;

Legea privind finanțele publice locale Nr. 397-XV din 16.10.2003;

Legea privind societățile pe acțiuni Nr.1134-XIII din 02.04.1997.

Caracterele juridice ale contractului de fidejusiune

În analiza caracterelor fidejusiunii trebuie să avem în vedere, că în toate cazurile, ea are o natură contractuală. Contractul de fidejusiune are următoarele particularități:

Contractul de fidejusiune este accesoriu față de obligația principală,

pe care o are debitorul față de creditor. Din acest caracter rezultă cîteva consecințe:

-fidejusiunea urmează soarta obligației principale, atît sub aspectul condițiilor de valabilitate, cît și sub aspectele nașterii și încetării ei, după principiul accesorium sequitor principalem. Aceasta înseamnă că fidejusiunea poate garanta doar o obligație validă. Dacă obligația garantată este nulă, aceasta va atrage nulitatea fidejusiunii.

În ceea ce privește nașterea fidejusiunii, ea este determinată de apariția obligației principale. Chiar dacă contractul de fidejusiune a fost încheiat înainte de contractul principal , fidejusiunea nu poate produce efecte înainte de a se naște obligația principală.

În acest context, trebuie de menționat că prin fidejusiune se poate garanta și o obligație viitoare sau afectată de modalități, de exemplu o obligație ce se naște dintr-un act juridic sub condiție suspensivă.

La fel ca și nașterea, stingerea fidejusiunii este și ea determinată de soarta obligației principale, astfel încît fidejusiunea întotdeauna încetează odată cu stingerea obligației garantate.

-fidejusiunea nu poate înceta datoria principală și nu poate fi făcută în condiții mai oneroase. Dacă fidejusiunea excede datoria principală sau este făcută în condiții mai oneroase, ea este valabilă numai în limitele obligației principale. Totodată, fidejusiunea poate fi contractată numai pentru o parte a obligației și în condiții mai puțin oneroase.

-fidejusiunea se extinde asupra eccesoriilor datoriei principale. Legea stipulează că, în limitele sumei maxime, menționate în contract, fidejusorul răspunde pentru:

totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, inclusiv sumele datorate din cauza vinovăției ori întîrzierii debitorului principal, precum și penalitățile contractuale sau despăgubirea globală prevăzute pentru cazul încetării contractului, atunci cînd s-a convenit expres în acest sens;

cheltuielile de reziliere a contractului și de urmărire în justiție, dacă trebuie suportate de debitorul principal, în măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin satisfacerea cerințelor creditorului;

dobînzile datorate de debitorul principal, dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui lucru.

-fidejusorul poate opune creditorului toate excepțiile pe care le-ar putea opune debitorului principal, cum ar fi, de exemplu, excepțiile de perspective sau de compensație care pot fi invocate de debitorul principal, excepțiile ce se întemeiază pe valabilitatea obligației principale (lipsa sau viciile de consimțămînt)

Contractul de fidejusiune este solemn, deoarece pentru încheierea lui valabilă se cere respectarea formei scrise. Codul Civil al Republicii Moldova, prevede însă la art. 1147 posibilitatea înlăturării viciului de formă prin executarea efectivă a obligației ce constituie obiectul contractului, spre deosebire de Codul Civil al Federației Ruse, care la art. 362 indică că contractul de fidejusiune trebuie încheiat în formă scrisă, iar nerespectarea acestei cerințe atrage după sine nulitatea contractului.

Contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în mod obligatoriu în formă scrisă. Forma scrisă simplă este de ajuns pentru ca contractul să fie valabil, chiar dacă obligația garantată prin fidejusiune necesită o formă mai strictă, cum este forma autentică. Forma este o condiție de valabilitatea a actului juridic numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 208 alin. (2) Cod Civil al RM).

Forma scrisă ad validitatem exprimă faptul că condiția de formă, în cazul dat este cerută de lege pentru valabilitatea contractului, dar nu pentru dovada acestui contract. În baza art. 211 Cod Civil al RM, nici fidejusorul, nici creditorul obligației de bază nu vor putea aduce proba cu martorii pentru a dovedi faptul încheierii contractului de fidejusiune. Doar prin excepție, nerespectarea formei simple scrise poate lăsa contractul valabil: atunci cînd fidejusorul execută obligația asumată.

Deoarece în contractul de fidejusiune se obligă doar fidejusorul, părțile pot semna și un singur înscris. Contractul poate fi încheiat și printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat, ceea ce este prevăzut de art. 209 alin. (2) Cod Civil al RM.

Important este că părțile să poată stabili cu certitudine că înscrisul e semnat de persoana respectivă. În ceste situații dovada faptului încheierii contractului va fi înștiințarea scrisă, trimisă de către creditor fidejusorului privind acceptarea fidejusiunii (garanției). Dacă o astfel de referință lipsește, se consideră că contractul de fidejusiune n-a fost încheiat. Prin înțelegerea părților, contractul de fidejusiune poate fi autentificat notarial (art.212 Cod Civil al RM) sau poate conține rechizite adăugătoare.

În dreptul comparat calificarea contractului de fidejusiune ca fiind cu titlu gratuit sau cu titlu oneros este controversată. Legea noastră stipulează expres că contractul de fidejusiune poate fi atît gratuit cît și oneros, fără a stabili o prezumție în acest sens.

Fiind recunoscut ca un contract cu titlu gratuit în doctrina clasică, fidejusiunea rămîne astfel deseori și astăzi, mai cu seamă în raporturile dintre particulari, raporturi întemeiate adesea pe relații de familie ori de prietenie, care se caracterizează prin gratuitate.

Legislația și doctrina modernă însă au evoluat spre atribuirea caracterului oneros raporturilor de fidejusiune, acesta fiind mai pronunțat în raporturile de afaceri, între profesioniști unde angajamentul de aplăti datoria altuia este în mod normal remunerat.

Pentru a determina caracterul gratuit sau oneros al contractului de fidejusiune trebuie de reieșit din criteriul de bază al definirii naturii oneroase sau gratuite a contractelor – criteriul cauzei (scopului). Potrivit acestui criteriu, se va numi contract cu titlu gratuit acela care are drept cauză determinată intenția de a procura un folos altuia, fără a urmări nimic în schimb. Din potrivă, va fi oneros acel contract care a fost încheiat în scopul de a obține un folos în schimbul obligației asumate. De notat că nu este obligatoriu ca acest folos să parvină de la cealaltă parte a contractului, el poate parveni și de la un terț.

Astfel, în contractul de fidejusiune, remunerația fidejusorului poate fi plătită atît de creditor cît și de debitor. Este normal ca fidejusorul să fie plătit de debitor, deoarece anume acesta din urmă profită, în ultima instanță, de fidejusiune.

În literatura juridică a fost propus în calitate de criteriu pentru determinarea caracterului oneros sau gratuit al unui contract, criteriul reciprocității prestațiilor părților contractului. Acest criteriu a fost criticat pe bună dreptate, deoarece acceptarea lui ar duce la confundarea contractului sinalagmatic cu contractul cu titlu oneros și contractul unilateral cu contractul cu titlu gratuit, ceea ce este greșit.

Dreptul nostru cunoaște, spre exemplu, contracte unilaterale cu titlu oneros: contractul de mandat remunerat, deși este fără îndoială un contract un contract unilateral este și cu titlu oneros.

Contractul de fidejusiune cu titlu gratuit ca și cel cu titlu oneros, în cazul în care remunerația este plătită de debitor, este un contract unilateral, deoarece generează o singură obligație – cea a fidejusorului față de creditor de a garanta obligația debitorului. Raporturile care se nasc între fidejusor și debitor nu izvorăsc din contractul de fidejusiune. Contractul de fidejusiune este sinalagmatic în cazul în care remunerația fidejusorului este datorată de creditor.

Contractul de fidejusiune este un contract aleatoriu, deoarece nașterea obligației fidejusorului depinde de un eveeniment incert – neexecutarea obligației principale de către debitor.

Paragraful 1.3. Condițiile de valabilitate a contractului de fidejusiune

 Valabilitatea contractului de fidejusiune nu depinde de faptul existenței sau lipsei acordului debitorului la încheierea acestuia între creditor și fidejusor, deoarece fidejusorul se obligă nu către debitor, ci în fața creditorului.Cererea debitorului servește doar motiv pentru încheierea acestui contract, dar nu este elementul juridic al fidejusiunii.Iată de ce legea admite încheierea contractului de fidejusiune fără acordul debitorului și chiar fără știrea acestuia.

Important este că, chiar și în aceste condiții fiind prestată,fidejusiunea nu poate exceda datoria debitorului și nu poate fi făcută în condiții mai oneroase (art.1152 Cod civil al Republicii Moldova).

 Fără știrea debitorului fidejusiunea poate să apară ca urmare a gestiunii de afaceri. Astfel  fidejusorul, fără a avea mandat sau fără să se fi obligat, fără știrea debitorului (din lipsa posibilității pentru moment de a-i comunica aceste împrejurări), încheie act juridic prin care garantează executarea obligației acestuia către creditor, acționînd astfel în interesul debitorului (art.1378 Cod civil al Republicii Moldova).Fidejusorul va fi obligat, însă, să-l înștiințeze pe debitor de îndată ce este posibil (art.1379 Cod Civil al Republicii Moldova).Dacă debitorul acceptă această gestiune de afaceri, asupra relațiilor între ei se aplică în modul corespunzător dispozițiile cu privire la mandat.În această ipoteză fidejusorul, după ce l-a înștiințat pe debitor despre prestarea fidejusiunii, poate cere să fie eliberat de fidejusiune, în condițiile art. 1164Cod civil al Republicii Moldova.

În alte cazuri de prestare a fidejusiunii fără știrea debitorului, ultimul va cunoaște, totuși, despre acest fapt cel tîrziu la momentul cînd fidejusorul va înainta către el cererea de regres (dacă nu a dorit să-l gratifice prin garanția oferită). 

Plecînd de la dispozițiile legale, în doctrină sunt enumerate trei tipuri de fidejusiune. Fidejusiunea convenționalăse caracterizează prin aceea că debitorul și creditorul cad de acord aupra aducerii unui garant. 

Fidejusiunea este legală atunci cînd obligația debitorului de a aduce un garant (fidejusor) pentru garantarea obligațiilor ce-i revin este instituită printr-o dispoziție imperativă a legii. 

Fidejusiunea judecătorească este impusă de către instanța de judecată. 

În toate cazurile, chiar și atunci cînd fidejusiunea este legală și judecătorească, această garanție își păstrează caracterul de contract întrucît legea sau instanța impun doar aducerea unui fidejusor, dar fidejusiunea ia naștere prin convenția dintre fidejusor și creditorul prin care primul își asumă obligația de garanție.

Din prezentarea conceptului și felurilor fidejusiunii se pot distinge următoarele caractere juridice: accesoriu, consensual, solemn, unilateral și cu titlu gratuit.

Încheierea convenției de fidejusiune se face luînd în considerare garantarea executării obligației ce rezultă din raportul juridic principal născut între creditor și debitorul principal.

Pluralitatea de legături are la bază două raporturi juridice: raportul juridic principal, ale cărui părți sunt creditorul și debitorul principal, raport ce are ca rezultat nașterea obligației garantate și raportul juridic de fidejusiune ale cărui părți sunt creditorul din raportul juridic principal și debitorul subsidiar, adică fiedjusorul. 

Fidejusiunea se supune regulilor generale de valabilitate a oricărui act juridic, precum și unor reguli speciale. Condițiile, care se referă la valabilitatea contractului de fidejusiune, sunt următoarele:

Capacitatea de a contracta.

Sunt capabile de a lua parte la raportul juridic în calitate de fidejusor, persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină și persoanele juridice legal constituite. Nu pot garanta persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, cu capacitate limitată sau restrînsă. În privința contractării fidejusiunii de către persoane juridice, trebuie de ținut cont de principiul specialității capacității lor de exercițiu.

În afară de regulile generale, privind capacitatea, se stabilește special referitor la persoana fidejusorului. Pentru valabilitatea contractului de fidejusiune se prevede că fidejusorul trebuie să îndeplineacă următoarele condiții:

fidejusorul să aibă capacitatea deplină de exercițiu. Tutorele nu poate garanta obligația altuia în numele minorului sau interzisului, după cum minorul cu capacitate restrînsă nu poate fi fidejusor nici cu încuviințarea ocrotitorului legal și a autorității tutelare;

fidejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică să posede avere indestulată, spre a garanta o obligație. În aprecierea solvabilității unui garant se vor avea în vedere numai imobilele ce pot fi ipotecate și acelea care se află la o distanță nu prea mare pentru a putea fi ușor de urmărit. Fac excepție de la această regulă fidejusiunile care însoțesc o datorie mică sau o obligație comercială. Dacă fidejusorul devine între timp insolvabil, el este obligat să aducă n alt fidejusor. Regula nu se aplică atunci cînd fidejusorul adus de debitorul principal este o persoană anume stabilită de către creditor;

fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competență teritorială a instanței în care trebuie să fie executată obligația.

Consimțămîntul.

Ca și orice alt contract, fidejusiunea ia naștere prin manifestarea de voință a părților – fidejusorul și creditorul – care trebuie să fie persoane cu discernămînt. Voința trebuie să fie exprimată cu intențe de a produce efecte juridice și nu trebuie să fie viciată.

Din caracterul solemn al contractului reiese că consimțămîntul trebuie să fie manifestat expres.

Chiar dacă fidejusiunea este legală sau judecătorească, acest lucru nu afectează caracterul ei contractual. Într-adevăr, legea sau instanța poate impune doar furnizarea unei fidejusiuni. Raportul de fidejusiune, însă ia naștere prin consimțămîntul părților manifestat în contract.

Obiectul contractului.

Obiectul contractului de fidejusiune este prestația promisă de fidejusor credotorului, în cazul în care debitorul principal nu-și execută obligația, prestație care, potrivit principiului accesorialității, urmează soarta obligației principale.

Obligația fidejusorului de a garanta executarea obligației de către debitor, nu înseamnă că fidejusorul se angajează să efecueze anume acea prestație la care s-a obligat debitorul. Se poate întîmpla ca fidejusorul să nu fie în stare să efectueze o asemenea prestație. De aceea, de regulă, fidejusorul este obligat să achite o sumă de bani echivalentă datoriei principale și accesoriile ei.

Trebuie de menționat că în practică, fidejusiunea se utilizează mai des pentru garantarea obligației precuniare. Conform regulilor generale, obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil, să fie licit și moral. Pot fi garantate obligații prezente, obligații viitoare, precum și obligații afectate de modalități.

Conform reguliloe generale, obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil, să fie licit și moral.

Pot fi garantate obligații prezente, obligații viitoare precum și obligații afectate de modalități.

În principiu, orice obligație valabilă poate fi garantată de fidejusiune, chiar și obligațiile strict personale. în această ultimă ipoteză, fidejusorul se obligă nu să execute obligația fidejusorului principal, ci să plătească despăgubirile datorate de debitor în caz de neexecutare.

Cauza fidejusiunii.

Cauza fidejusiunii este obiectul urmărit la încheierea actului juridic civil, acel interes pe care părțile vor sa-l satisfacă. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită și morală

Forma.

Lege cere forma scrisă pentru contractul de fidejusiune, în calitate de condiție de valabilitate a acestuia.

Fidejusiunea este un contract care se formează prin simpla învoială a părților – solo consensu; el nu trebuie supus nici unei formalități speciale. Totuși, în vederea importanței și gravității obligației pe care o ia fidejusorul asupra sa, legea cere ca fidejusiunea să rezulte dintr-o stipulație expresă, fidejusorul trebuie să-și manifeste voința în formă scrisă, consorm art. 1147 Cod Civil al RM, care stipulează că contractul de fidejusiune, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în scris.

Paragraful 1.4. Fidejusiunea și contractul de fidejusiune în legislația atlor țări

Legislația statelor ce conțin reglementări în materie de fidejusiune sînt foarte asemănătoare cu cele ale Republicii Moldova.

Legislația Franței și a României. Ca și în dreptul roman, fidejusiunea face parte din dreptul contractelor și din dreptul obligațiilor, în general. Reglementările în această materie se bazează pe două mari principii:

Beneficiul de discuțiune, care acordă fidejusorului dreptul de a cere creditorului de a-l urmări mai întîi pe debitorul principal, și de a nu interveni decît în cazul în care acesta a devenit insolvabil;

Cel de-al doilea principiu este strîns legat de primul și constă în faptul că, dacă debitorul principal invocă excepții (obiecții), fidejusorul poate suspenda executarea angajamentelor sale pînă cînd conflictul între debitor și creditor nu va fi clarificat în fond.

În ceea ce privește beneficiul de discuțiune, ținem să menționăm că, spre deosebire de legislația noastră, în care solidaritatea obligației fidejusorului se prezumă, iar beneficiul de discuțiune are caracter convențional, în lagislația Franței și României benefiiul de discuțiunie rezultă chiar din lege: “fidejusorul nu este ținut a plăti creditorului , decît cînd nu se poate îndestula de la debitorul principal, asupra averii căruia trebuie, mai întîi, să se facă discuțiune, afară numai cînd el însuși a renunțat la acest beneficiu, sau s-a obligat solodar cu datornicul ”[6, p.145]

În jurisprudența și doctrina franceză a fost abordată problema urmăririi fidejusorului particular, adică neprofesionist, în cazul în care suma datoriei grantate depășește posibilitățile lui financiare.

Conform legislației francize, instituția de credit nu poate cere executarea unui contract de fidejusiune încheiat cu o persoană fizică a cărei angajament era, la momentul încheierii lui, manifest disproporționat cu bunurile și veniturile sale, dacă patrimonial fidejusorului, la momentul cînd este chemat la răspundere, nu îi permite să-și onoreze obligația. În acest sens, ca urmare a hotărîrii Curții de casație din Franța, Prima camera civilă, din 22.10.1996, în jurisprudența franceză s-a stabilit o regulă, conform căreia, contractual de fidejusiune este manifest excesiv atunci cînd fidejusorul ar fi obligat să plătească, în fiecare lună, o sumă ce depășește 30% din veniturile sale disponibile, proporția fiind evaluată la momentul formării contractului și la momentul executării lui.

Din punct de vedere a legislației noastre, o asemenea situație ar putea fi soluționată uneori prin prisma reglementărilor Codului Civil al RM în material clauzelor contractuale, care prevăd, în particular, că o clauză contractuală standart este lipsită de efect, dacă prejudiciază disproporționat, contrar principiilor bunei-credințe, cealaltă parte a contractului.

Legislația Elveției prevede două modalități distincte ale fidejusiunii:

-fidejusiunea simplă- în cadrul fidejusiunii simple răspunderea fidejusorului este subsidiară. El nu poate fi urmărit decît dacă:

* debitorul este declarant în stare de faliment;

* exercitarea dreptului creditorului este substantial îngreunată;

* eventualele gajuri au fost deja realizate.

-fidejusiunea solidară- în cazul fidejusiunii solidare răspunderea fidejusorului este primară. El poate fi urmărit înaintea debitorului principal și înaintea realizării eventualelor gajuri atunci cînd:

* debitorul este în întîrziere cu plata datoriei și a fost somat fără effect;

* insolvabilitatea debitorului este notorie.

Legislația Italiei consacră, ca și legislația noastră, solidaritatea din plin drept a răspunderii fidejusorului, însă părțile pot conveni ca fidejusorul să nu fie ținut să plătească înaintea urmăririi debitorului principal. De reținut că în practica acestei țări, contrar majorității celorlalte țări, drepturile și angajamentele celor trei participanți – fidejusorul, debitorul și creditorul, figurează într-un document unic.

Legislația Chinei reglementează fidejusiunea prin Legea privind garanțiile, adoptată în iunie 1995.

Reglementările acestei țări fac apel, în repetate rînduri, la etica prin care prevede că principiile egalității, loialității, onestității și credibilității, trebuie să fie respectate în orice contract de fidejusiune. De remarcat că legislația Chinei nu prevede solidaritaetea răspunderii fidejusorului.

O altă particularitate a sistemului legislative al Chinei este că organismele publice, înafară de însuși statul, nu pot contracta fidejusiuni. În ceea ce privește întreprinderileîn formă de societăți comerciale, contractual nu poate fi realizat fără o autorizație scrisă a organului statutar superior al întreprinderii.

Una dintre tendințele evocate recent în doctrină este că, în viitor, fidejusiunea s-ar putea caracteriza prin disocierea dintre fidejusiunea consimțită cu titlu amical sau familial, sau în orice caz cu titlu ocazițional – cauțiunea neprofesionistă, și cauțiunea furnizată cu titlu profesional de către bănci, societăți de cauțiune, companii de asigurare și alte instituții publice sau private – cauțiunea profesionistă. De asemenea, în doctrină s-a relevat că evoluția reglementărilor în materie de fidejusiune se caracterizează prin conflictul între tendința, foarte pronunțată, a legislatorului de a acorda fidejusorului diferite mijloace de protecție și tendința inversă a practicii de a ocoli obstacolele în interesul creditorului care, de cele mai dese ori, se află în relațiile contractuale pe poziție de forță. Succesorul acestei forme de garanție rezidă în compromisul între aceste două tendințe contradictorii.

Tendințele internaționale. Dezvoltarea schimburilor internaționale pun, tot mai scurt, problema creării unui cadru normativ uniform al acestor raporturi. Preocupările de unificare a normelor de drept internațional s-au materilaizat în acte internaționale, ce pot fi grupate în următoarele categorii:

Actele uniforme de drept internațional privat ce au drept scop soluționarea problemelor, privind dreptul național, aplicabil raporturilor cu element de extranietate. Un loc central în sistemul acestor acte îl ocupă Convenția Comunității Economice Europene privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, încheiată la Roma în 1980. Această convenție a influiențat puternic atît reglementările uniforme internaționale ulterioare, cît și legislațiile naționale în materia conflictelor de legi. De menționat că și Codul civil al Republicii Moldova (Cartea V), în materia legii aplicabile obligațiilor contractuale, au fost, în mare parte, inspirate din prevederile Convenției de la Roma.

În acest context este semnificativă decizia Curții de Apel de la Versailles, Franța din 6 februarie 1991, care a statuat că prezumția, e dictată din articolul 4 a convenției de la Roma, conform căreia, contractul prezintă legăturile cele mai strînse cu țara în care partea ce furnizează prestația caracteristică are reședința sa obișnuită, atnci cînd rezultă din ansamblul circumstanțelor că contractul prezintă legături mai strînse cu o altă țară. În rezultat, fidejusiunea, dată de către o persoană ce are reședința sa obișnuită în Franța, trebuie să fie guvernată de legea Italiai și să scape de nulitatea prevăzută de legea franceză, dacă obligația principală este cîrmuită de legea italiană, angajamentul a fost redactat în limba italiană și semnat în Italia, în folosul unui creditor domiciliat în Italia.

Acte uniforme de drept material. Eforturile de unificare a reglementărilor, în materie de garanții, în domeniul comerțului internațional, au dus la semnarea la 11 martie 1995 a Convenției Națiunilor Unite asupra garanțiilor independente și a scrisorilor de garanție “stand by”. Însă, această Convenție încă nu a intrat în vigoare, deoarece, actualmente, ea nu este semnată decît de următoarele state: Belarus, Ecuador, El Salvador, Panama și SUA.

Astfel, Convenția Națiunilor Unite definește garanția independentă ca angajament independent, luat de la o bancă sau o altă instituție sau persoană (garant/emitent) de aplăti beneficiarului o anumită sumă sau o sumă determinabilă la simpla cerere însoțită de alte documente, conform termenilor și a tuturor condițiilor documentere ale angajamentului, indicînd sau din care rezultă că plata este datorată în virtutea neexecutării unei obligații, sau în virtutea unei oricare ale eventualități, sau în virturea unui împrumut ori a unui avans, sau în virtutea ajungerii la scadență a unei datorii a ordonatorului sau a unei alte persoane. Prin urmare, Convenția nu se referă la garanțiile condiționale, adică la fidejusiunea propriu-zisă.

Uzanțele internaționale standartizate. Camera internațională de Comerț de la Paris a elaborat următoarele culegeri de uzanțe internaționale ce vizează anumite modalități ale garanțiilor, similare fidejusiunii, practicate în comerțul internațiunal:

Reguli uniforme pentru garanțiile contractuale;

Reguli uniforme pentru garanțiile la cerere.

Aplicarea, în cadrul contractelor comerciale internaționale, a acestor documente este facultativă, dar o dată acceptate de parteneri și stipulate în contract, uzanțele internaționale în materie devin obligatorii pentru părți.

În cadrul Uniunii Europene, întru implementarea Tratatului de la Roma, instanțele europene au elaborat un șir de directive europene care vizează, într-o anumită măsură, raporturile de fidejusiune, printre care se numără:

Directiva 73/239/CEE din 24 iulie 1973, care a avut ca obiectiv codificarea ramurilor de asigurare. În anexă la această directivă, printre cele 15 ramuri ale asigurării figurează și cauțiunea. Această ramură cuprinde două sub-secțiuni:

Cauțiunea directă, adică dreptul unei întreprinderi de asigurare de a acorda cauțiuni pentru diferite operațiuni comerciale;

Cauțiunea indirectă, – sistem de asigurare în folosul fidejusorilor profesioniști (case de cauțiune mutuală, bănci, instituții financiare specializate în domeniul cauțiunii, fonduri de garanție, etc.)

Acestă directivă conține și exigențe atît față de structura judiciară a societăților de cauțiune, precum și față de solvabilitatea lor (de ex., obligația deținerii unui capital minim și constituirii unor fonduri de rezervă);

Directivele 88/357/CEE din 22 iunie 1988, 92/50/CEE din 10 noiembrie 1992, privind libera prestare a serviciilor, care instituie o piață comună a serviciilor. Aceste directive oferă, oricărei companii, dreptul de a exercita activitatea sa în orice stat al Uniunii Europene de pe teritoriul său național, fiind supusă controlului numai din partea țării sediului său social.

Asfel concluzionînd cele expuse dacă, la încheierea contractului de împrumut, s-a convenit asupra încheierii contractului de fidejusiune, prin care o parte (fidejusor) se obligă față de cealată parte (creditor) să execute integral sau parțial, gratuit sau oneros obligația debitorului, în cazul neexecutării obligației privind restituirea împrumutului, fidejusorul și împrumutatul, în conformitate cu Codul Civil, sînt obligați în mod solidar să restituie împrumutul creditorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Una dintre tendințele evocate recent în doctrină este că, în viitor, fidejusiunea s-ar putea caracteriza prin disocierea dintre fidejusiunea consimțită cu titlu amical sau familial, sau în orice caz cu titlu ocazițional – cauțiunea neprofesionistă, și cauțiunea furnizată cu titlu profesional de către bănci, societăți de cauțiune, companii de asigurare și alte instituții publice sau private – cauțiune profesionistă. Astfel, pe de o parte garanțiile “autonome”, “abstracte”, numite și garanții la prima cerere, se aplică, din ce în ce mai larg, în relațiile de afaceri.

Iar pe de altă parte, legislația diminuează valoarea fidejusiunii solidare în favorea fidejusorului – persoană fiică, în cazul în care angajamentul asumat este disproporționat cu posibilitățile sale financiare.

De asemenea se abordează în aspect de drept comparat în special- tendința legislației chineze de a proteja în primul rind persoana fidejusorului, forma contractului cerut în legislația italiană, precum și asemănările și deosebirile dintre Codul civil roman, francez și cel al Republicii Moldova în materie de fidejusiune.

CAPITOLUL II.

RAPORTUL DE FIDEJUSIUNE, ÎNCHEIEREA, EFECTELE ȘI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE FIDEJUSIUNE

Paragraful 2.1. Structura raportului de fidejusiune

Pentru a analiza efectele fidejusiunii, trebuie de delimitat următoarele categorii de raporturi juridice implicate de cauțiune: raporturi dintre creditor (creditor atît în raportul juridic obligațional principal, cît și în raportul juridic accesoriu) și fidejusor; raporturi dintre fidejusor și debitorul principal; raporturile dintre fidejusorii între ei, dacă obligația principală a fost garantată de mai mulți fidejusori.

Raporturile dintre creditor și fidejusor. Aceste raporturi izvorăsc direct și nemijlocit din contractul de fidejusiune. Principala obligație a fidejusorului este de a executa obligația debitorului în cazul în care acesta nu o execută.

Se consacră pricipiul solidarității obligației fidejusorului și debitorului în față creditorului. Din acest principiu rezultă că, în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul are alegerea de a urmări fie pe debittor, fie pe fidejusor, fără a fi obligat să respecte vreo ordine.

Este necesar de menționat că urmărirea fidejusorului poate avea loc cu condiția respectării regulilor de drept comun privind obligația de punere în întîrziere. Această concluzie reiese din caracterul accesoriu al fidejusiunii față de obligația principală. Creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor decît în cazul cînd poate fi urmărit debitorul principal.

Astfel, după cum debitorul nu poate fi obligat să plătească decît după ce este pus în întîrziere în urma unei somații, tot așa creditorul nu îl poate urmări pe fidejusor numai la simpla scadență a termenului și neplata datoriei din partea debitorului, cu excepția cazurilor în care legea prevede expres că somația nu este necesară.

Însă regula privind solidaritatea obligației fidejusorului și debitorului în fața creditorului are caracter supletiv, ceea ce înseamnă că părțile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească datoria numai după urmărirea debitorului. Această facultate a fidejusorului, convenită de părți în contract, de a cere creditorului care s-a îndreptat cu urmărirea împotriva lui, să urmărească mai întîi bunurile debitorului și numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-l urmărească pe el, se numește în literatura de specialitate beneficiul de discuțiune.

Pentru admiterea acestei facultăți, legea cere să fie întrunite următoarele condiții:

fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite;

fidejusorul trebuie să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri.

O altă excepție pe care o poate invoca fidejusorul, în cazul în care părțile au convenit în acest sens, este beneficiul de diviziune. Conform reulii generale, în aczul în care mai multe persoane au prestat o fidejusiune aceluiaș creditor pentru aceeaș obligație, fiecare din ele este obligat pentru întreaga datorie. Părțile însă pot conveni că cofidejusorrii sunt îndreptățiți să ceară creditorului ca acesta să-și divizeze acțiunea și să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei.

Invocarea excepției beneficiului de diviziune este o facultate a fidejusorului față de care a început urmărirea.

Creditorul, la rîndul lui, are următoarele obligații:

să furnizeze la cererea fidejusorului, toate informațiile utile privind conținutul și modalitățile obligației principale și privind stadiul de executare a acesteia. Obligația creditorului de a-l informa pe fidejusor apare chiar din momentul negocierii contractului de fidejusiune și se menține pe toată perioada de acțiune a acestuia.

Creditorul trebuie să furnizeze informațiile despre conținutul (drepturile și obligațiile corelative) raportul obligațional, despre termenul și condiția în care a fost asumată obligația, modul de executare, periodicitatea executării obligațiilor succesive etc.

Orice înțelegere, prin care fidejusorul renunță anticipat la dreptul de informare este nulă.

să informeze pe fidejusor dacă debitorul principal este în întîrziere cu executarea obligațiilor sale. Creditorul este obligat de a-l informa pe fidejusor despre faptul că debitorul principal este în întîrziere. Creditorul, însă, mai întîi trebuie să-l pună în întîrziere pe debitorîn condițiile prevăzute de art. 617 Cod Civil.

Informația pe care creditorul este obligat s-o furnizeze fidejusorului trebuie să fie însoțită de probe, ce atestă faptul aflării debitorului în întîrziere.

Neexecutarea obligației poate atrage consecințe negative pentru creditor. Fidejusorul poate opune acestă excepție creditorului, invocînd împrejurarea că, dacă ar fi știut la timp despre aflarea în întîrziere a debitorului el însuși ar fi efectuat acțiuni de executare efectivă a obligației garantate, evitînd astfel survenirea anumitor prejudicii.

dacă fidejusorul execută obligația, să-i remită documentele care atestă creanțele împotriva debitorului, precum și drepturiel care garantează această creanță. Pentru a putea înainta acțiune de regres împotriva debitorului, fidejusorul are nevoie de toate actele, înscrisurile, probele ce atestă existența obligației debitorului.

Raporturile dintre fidejusor și debitor. Aceste raporturi nu izvorăsc nemijlocit din contractul de fidejusiune, ci au la bază alte temeiuri juridice. În cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are dreptul de regres împotriva acestuia pentru a obține restituirea prestației executate în mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria principală, dobînda aferentă, precum și toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu fidejusiunea.

Regresul fidejusorului contra debitorului se întemeiază pe faptul că fidejusorul a plătit datoria altuia. Acest drept apare în virtutea legii, ca urmare a survenirii împrejurările prevăzute de lege: executarea obligației principale garantate, însă datorită specificului raportului de fidejusiune, instituția acțiunii de regres în raporturile de solidaritate a codebitorilor nu poate fi aplicată (art. 544 Cod Civil).

Dacă fidejusorul nu a executat obligația în întregime, va putea pretinde debitorului în ordine de regres doar proporțional părții executate din obligație. Fidejusorul este în drept să ceară: suma efectiv plătită (capitalul, dobînzile care erau în sarcina debitorului și eventual daunele pe care le-a suportat creditorul prin întîrzierea plății, precum și dobînda la suma efectiv plătită, cheltuielile ce i-au fost provocate prin urmărirea sa de către creditor, însă numai cele făcute după ce a notificat debitorul despre urmărire. La fel, fidejusorul poate pretinde daunele pe care a fost impus să le suporte prin urmărirea sa pentru datoria debitorului principal).

Fidejusorul are dreptul să ceară debitorului dobînda de întîrțiere, calculată confom art. 619 Cod Civil, care se raportează la toată suma plătită în locul debitorului (despăgubiri, clauzăa penală, dobînda plătită creditorului), exceptînd sumele dobînzii plătite de fidejusor datorită propriei întîrzieri. Acest drept permite fidejusorului să compenseze pierderile, apărute în legătură cu oferirea sumelor de bani pentru executarea obligației de bază în locul debitorului.

În acest scop, fidejusorul are la dispoziție două acțiuni:

Acțiunea personală. În cazul în care fidejusiunea s-a constituit la indicația debitorului principal, această acțiune este întemeiată pe un mandat intervenit între debitor și fidejusor, deoarece, în această ipostază, fidejusorul acționează în calitate de mandatar ce execută ordinul mandantului (care este debitorul principal).

Atunci cînd fidejusiunea s-a constituit fără consimțămîntul debitorului, acțiunea personală se bazează pe gestiunea de afaceri;

Acțiunea subrogatorie. Temeiul acțiunii subrogatorii este dispoziția: fidejusorul care a executat obligația principală se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului.

De regulă, fidejusorul își exercită dreptul de regres după ce a plătit. Sunt însă cazuri cînd fidejusorul se poate îndrepta contra debitorului chiar înainte de a fi plătit:

-dacă fidejusorul este urmărit în justiție pentru plătă;

-dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat, și acesta a expirat.

Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului, dacă acesta a plătit și el datoria din cauza faptului că fidejusorul nu l-a anunțat despre plata efectuată. În acest caz, fidejusorul poate pretinde creditorului să-i restituie plata făcută pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Debitorul este obligat:

-să înștiințeze de îndată fidejusorul, dacă a executat obligația garantată prin fidejusiune. În caz contrar fidejusorul care a executat obligația își menține dreptul de a intenta o acțiune de regres împotriva debitorului;

-să-l elibereze pe fidejusor de fidejusiune în cazul în care acesta s-a obligat la indicația debitorului principal sau dacă, în urma prestării fidejusiunii, are față de debitorul principal drepturi de mandatar, în baza dispozițiilor referitoare la gestiunea de afaceri, dacă:

a. urmărirea în justiție a debitorului principal s-a înrăutățit considerabil;

b. urmărirea în justiție a debitorului principal este îngreunată considerabil după preluarea fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului, reședinței, sediului acestuia;

c. creditorul a obținut o hotărîre judecătorească învestită cu formula executorie împotriva fidejusorului;

d. debitorul principal este în întîrziere cu îndeplinirea obligației sale.

Dacă însă obligația principală nu este însă scadentă, debitorul principal poate să dea fidejusorului garanții în loc să-l elibereze. Fidejusorul este obligat, la rîndul lui, să-l introducă în cauză pe debitor, dacă se intentează o acțiune împotriva sa. În caz contrar, debitorul are dreptul să ridice în acțiune de regres a fidejusorului toate excepțiile pe care le-ar fi putut opune creditorului.

Raportul dintre cofidejusori. În cazul unei pluralități de fidejusori care garantează aceeași obligație, dacă unul dintre ei plătește întreaga datorie, el se poate întoarce împotriva celorlalți fidejusori, printr-o acțiune în regres divizată, cerînd fiecăruia partea din datoria plătită pe care aceștia trebuie să o suporte.

Dacă o singură și aceeași datorie a fost garantată de mai multe persoane, creditorul poate urmări pe fiecare dintre fidejusori iar fidejusorul urmărit, care plătește întreaga sumă poate cere cofidejusorilor săi, restituirea părții fiecăruia, adică să cheme în judecată, separat, pe fiecare cofidejusor pentru partea sa.

Aici este vorba, în această situație, de o subrogare parțială, în timp ce, în cazul recursului introdus de fidejusorul care a plătit pe creditor, împotriva debitorului principal, are loc o subrogare integrală (totală) în temeiul căreia poate obține de la acel debitor întreaga sumă remisă creditorului.

Paragraful 2.4. Efectele contractului de fidejusiune

În situația în care persoana a cărei obligație este garantată de către fidejusor nu-și execută prestația, în temeiul convenției încheiate cu creditorul, fidejusorul vafi fi obligat să execute el înuși prestația respectivă, urmînd ca, printr-o acțiune în justiție să se întoarcă împotriva debitorului garantat (chiar și în situația în care a garantat fără știrea acestiua).

În principiu, orice obligație valabilă poate fi garantată prin fidejusiune, chiar și obligațiile strict personale. În această îipoteză, fidejusorul se obligă nu să execute obligația debitorului principal, ci să plătească despăgubirile datorate de debitor în caz de neexecutare. Prin fidejusiune, pot fi garantate obligații prezente, dar și obligații viitoare sau eventuale.

În ce privește temeiul juridic al acțiunii în regres în favoarea fidejusorului, în literatura juridică aceasta este fondată pe subrogația în dreptul creditorului plătit, ori după caz pe mandat sau gestiunea inereselor altei persoane. Prin acțiunea în regres, fidejusorul poate recupera de la cel garant suma plătită creditorului și celelalte cheltuieli pe care le-a făcut după ce a adus la cunoștință debitorului faptul începerii urmăririi de către creditor pentru neexecutarea obligației.

Se disting între: raporturile dintre creditor și fidejusor; raporturile dintre fidejusor și debitorul principal; raporturile dintre fidejusori.

Raporturile dintre creditor și fidejusor. 

În cazul în care debitorul nu-și execută obligația, creditorul se poate îndrepta împotriva fidejusorului. În raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca un obligat personal.

– Beneficiul de discuțiune consta în facultatea fidejusorului să ceara creditorului să pornească mai întai executarea împotriva debitorului și apoi împotriva sa, dacă nu va fi îndestulat. Excepția beneficiului de discuțiune va putea fi invocată numai cu respectarea urmatoarelor condiții: invocarea beneficiului să se fi făcut pînă să se fi intrat în judecarea în fond a litigiului; să se indice creditorului care bunuri ale debitorului pot fi urmărite; bunurile să se afle în raza teritoriala a instanței unde urmează a se face plata.

– Beneficiul de diviziune. În cazul existenței mai multor fidejusori, care garantează pe același creditor și aceeași datorie, fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de diviziune. 

Acestă regulă prevede că fiecare fidejusor răspunde pentru întreaga datorie. Fidejusorul urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, adică urmărirea să se împartă și pe ceilalți cofidejusori. Diviziunea urmăririi nu are loc de drept, ci numai atunci cînd este cerută. Insolvabilitatea unui fidejusor nu va fi suportată de creditori, ci de către ceilalți cofidejusori.

Beneficiul de diviziune nu se poate invoca în raporturile dintre cofidejusori, ci numai în raporturile dintre creditor și fidejusori. Nici o dispoziție legala nu interzice ca în cazul fidejusiunii legale sau judiciare fidejusorul să nu poata invoca beneficiul de diviziune.

Dacă unul din cofidejusori devine insolvabil, starea de insolvabilitate va fi suportată de cofidejusori și nu de creditor.

– Fidejusorul va putea opune creditorului atît excepțiile inerente obligației principale (ex.: prescripția, nulitatea, compensația), dar și excepțiile personale care decurg din contractul de fidejusiune (condiții, termene, întinderea garanției etc.).

B) Raporturile dintre fidejusor și debitorul principal. 

Atunci cînd fidejusorul a achitat datoria, el are un drept de regres împotriva debitorului principal, inclusiv cînd garantarea s-ar fi făcut fără știința debitorului.

Prin efectul plății făcută creditorului, fidejusorul se subrogă în drepturile creditorului plătit. Prin efectul subrogării, fidejusorul beneficiază și de gajul, ipoteca, privilegiul etc., de care se bucură creditorul. În locul acțiunii subrogatorii, fidejusorul ar putea opta însă și pentru o acțiune personală care își are izvorul în gestiunea de afaceri sau din mandat.

În regresul exercitat împotriva debitorului principal, fidejusorul va putea cere acestuia restituirea sumei efectiv plătite, dobînda la aceasta sumă, cheltuielile efectuate de creditor cu urmărirea, inclusiv daunele care s-ar fi putut produce cu ocazia urmăririi.

C)Raporturile dintre cofidejusori. 

Cînd mai multe persoane au garantat pentru unul și același debitor și pentru una și aceeași datorie, garantul ce a plătit datoria are regres contra celorlalți garanți pentru porțiunea ce privește pe fiecare. Nu va funcționa solidaritatea între cofidejusori față de fidejusorul care a plătit datoria. Acesta din urmă va putea cere doar partea fiecăruia. Acțiunea în regres este deci divizibilă împotriva cofidejusorilor.

Paragraful 2.5. Încetarea fidejusiunii

Fidejusiunea poate înceta pe calea rezilierii contractului, pe cale indirectă, ca efect al stingerii, modificării sau preluării de datorie principale sau pe cale directă, independent de obligația principală.

Pe lîngă temeiurile pentru rezilierea contractului, prevăzute de regulile de drept comun, legea prevede unele cazuri speciale de reziliere a acestui contract: dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligațiilor viitoare sau nedeterminate sau dacă nu s-a stabilit un termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a trei ani de la constituirea fidejusiunii să rezilieze contractul cu un preaviz de 3 luni față de creditor, de debitorul principal și de ceilalți fidejusori.

O fidejusiune stabilită pe un termen anume poate fi reziliată după 5 ani, cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni.

După reziliere, fidejusiunea se mai menține doar pentru obligațiile deja născute, chiar dacă acestea sunt afectate de modalități.

Reieșind din caracterul accesoriu al fidejusiunii, ea poate înceta ca urmare a stingerii obligației principale, fie prin plata făcută de debitor, fie prin alte modalități prevăzute de lege:

încetarea fidejusiunii prin compensarea creanților reciproce ale debitorului și creditorului, legea dispune că fidejusorul poate opune creditorului compensarea a ceea ce acesta din urmă datorează debitorului;

prin confuziune, adică prin întrunire de către aceeași persoană a calităților de debitor și creditor, legea stipulează expres că de asemenea confuziune profită fidejusorul;

dacă creditorul, în baza unei înțelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de executarea obligației;

în cazul modificării fără acordul fidejusorului a obligației garantate, cînd această modificare atrage mărimea răspunderii sau alte consecințe nefavorabile pentru fidejusor;

în cazul preluării datoriei garantate de către o altă persoană dacă fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligației de către noul debitor.

Pe cale directă fidejusiunea poate înceta în următoarele moduri:

Atunci cînd, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului față de debitor. Fidejusorul în acest caz, este eliberat în măsura prejudiciului suferit;

În cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul în decursul unui an de la scadența obligației garantate, nu a încetat nici o acțiune contra fidejusorului;

Odată cu expirarea termenului pentru care fidejusiunea a fost prestată;

În caz de deces al fidejusorului;

Prin compensația intervenită între fidejusor și creditor;

Prin remiterea de fidejusiune, creditorul renunțînd la garanție;

Prin confuziunea dintre creditor și fidejusor.

CONCLUZII

Instituția juridică a fidejusiunii reprezintă un mijlor de garantare a executării obligațiilor și este cunoscută încă din dreptul privat roman, dezvoltîndu-se capătă ample reglementări în special în dreptul continental, dar păstrănd pe parcursul trecerii timpului elemente esențiale.

Codul civil reglementează singura garanție personală numită fidejusiunea. Fidejusiunea în cadrul contractului de împrumut cuprinde aspecte specifice precum ar fi: neobligativitatea acordului debitorului la constituirea fidejusiunii, limitele și întinderea clauzelor stipulate în contract.

Domeniul de aplicabilitate a fidejusiunii este foarte vast, iar utilitatea cotidiană ne permite să afirmăm că aceasta este indispensabilă vieții juridice moderne.

În orice raport obligațional creditorul urmărește executarea obligației de către debitorul său, în măsura în care acesta se află în imposibilitate de a-și executa obligația de o persoană care se obligă alături de el.

În mod evident, creditorul are inetersul de a înlătura riscul imposibilității debitorului de a-și îndeplini obligația, fapt care i-ar aduce prejudicii. În modul acesta, pentru a înlătura acest risc, creditorul solicită adesea debitorului crearea unor garanții.

Pe lîngă garanția generală de care beneficiază toți creditorii sau alte persoane care se angajează alături de debitor pot să constituie garanții specifice, afectate unei anumite obligații cum ar fi garanțiile constituite cu privire la anumite bunuri ale debitorului și care conferă creditorului atribute de preferință și urmărire pentru satisfacerea creanței.

Pornind de la ele expuse anterior, este oportună analiza detailată asupra modului în care legiuitorul nostru a reglementat juridic fidejusiunea în cazul contractului de împrumut, formulînd în acest sens mai multe propuneri de lege fernda, dar și de interpretare și aplicare a normelor juridice deja existente.

În concluzie putem menționa următoarele avantaje ale garanțiilor persoanle:

Flexibilitatea în modalitatea de constituire a garanțiilor (înscrisuri sub semnătură privată);

Adaptabilitate la nou și cerințele mediului de afaceri (scrisoare de confort);

Evitarea unor proceduri birocratice de înscriere în sisteme de publicitate;

Caracterul irevocabil și necondiționat (scrisoare de garanție);

Fidejusiunea însoțită de restricții convenționale vizavi de actele de dispoziție ale fidejusorului și garanții.

Avînd în vedere cele precizate anterior, se poate concluziona că prezentul studiu a avut ca scop analiza conceptuală a instituției nominalizate, cercetarea sistematică a acesteia pentru a scoate în evidență domeniile de aplicabilitate și a determina corelația ce există între contractul de împrumut și fidejusiune. Fie legală sau fie judecătorească, fidejusiunea are un caracter convențional, deoarele nimeni nu poate deveni garant-fidejusor în afara voinței sale.

BIBLIOGRAFIE

Drept Privat Roman: Manual /Под ред. Новицкого И. Б. и Перетерского И.С.. М.- 1996.<

Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга первая: Общие положения: Издание дополнительное – М.: «Статут», 2002.

См. Шершеневич Г.Ф. Manual Drept Civil Rus.

Право и экономика. Большой энциклопедический словарь высшего управленческого персонала. Серия: «Библиотека высшего управленческого персонала» /В.Г. Гавриленко, П.Г. Никитенко, Н.И. Ядевич. – Мн.: Издательство «Право и экономика», 2001

Словарь современных экономических и правовых терминов /Авт.-сост. В.Н. Шимов, А.Н. Тур, Н.В. Стах и др.; Под ред. В.Н. Шимова и В.С. Каменкова. – Мн.: Амалфея, 2002.

Codul Civil al Republicii Moldova adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea Nr. 1107-XV din 06.06.2002. Monitor Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002<

V. Gionea “Curs de drept civil. Proprietatea și alte drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Contracte special. Succesiuni”, București, ed. Scaiul, 1996;

L. Plop Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Iași, 1998;

C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, București, ed. ALL BECK, 1998

BIBLIOGRAFIE

Drept Privat Roman: Manual /Под ред. Новицкого И. Б. и Перетерского И.С.. М.- 1996.<

Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга первая: Общие положения: Издание дополнительное – М.: «Статут», 2002.

См. Шершеневич Г.Ф. Manual Drept Civil Rus.

Право и экономика. Большой энциклопедический словарь высшего управленческого персонала. Серия: «Библиотека высшего управленческого персонала» /В.Г. Гавриленко, П.Г. Никитенко, Н.И. Ядевич. – Мн.: Издательство «Право и экономика», 2001

Словарь современных экономических и правовых терминов /Авт.-сост. В.Н. Шимов, А.Н. Тур, Н.В. Стах и др.; Под ред. В.Н. Шимова и В.С. Каменкова. – Мн.: Амалфея, 2002.

Codul Civil al Republicii Moldova adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea Nr. 1107-XV din 06.06.2002. Monitor Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002<

V. Gionea “Curs de drept civil. Proprietatea și alte drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Contracte special. Succesiuni”, București, ed. Scaiul, 1996;

L. Plop Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Iași, 1998;

C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, București, ed. ALL BECK, 1998