Felul Masurilor DE Siguranta Si Regimul Lor Juridic

INTRODUCERE

Ca cetățeni liberi într-un stat de drept, democratic trebuie să conștientizăm drepturile și libertățile de care dispunem, să privim cât mai realist posibil regulile după care este condusă societatea și să luăm în considerare faptul că fiecare acțiune a noastră este urmată de o reacțiune, astfel încât trebuie să avem grijă de orice faptă pe care ne hotărâm să o facem.

Din acest punct de vedere, în societate printre cele mai importante aspecte de care trebuie să ținem seama este legea, în speciat legea penală, care sancționează cel mai aspru încălcarea regulilor pe care le impune. Doctrina dreptului penal prezintă trei instituții fundamentale, și anume: infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunile penale, între aceste instituții existând o legătura foarte strânsă, infracțiunea fiind „cauza răspunderii penale, iar răspunderea penală este cauza pedepsei; răspunderea penală este efectul infracțiunii, iar pedeapsa este efectul răspunderii penale”.

Instituția juridică a sancțiunilor penale este formată din pedepse, măsuri de siguranță și măsurile educative.

După caracterul lor, măsurile de siguranță sunt de trei feluri:

Măsuri de siguranță cu caracter medical-curativ;

Măsuri de siguranță cu caracter restrictiv de drepturi sau libertăți;

Măsuri de siguranță cu caracter patrimonial

Lucrarea de față tratează măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ; urmând ca în primul capitol să fie prezentate caracteristicile acestor măsuri, făcându-se o paralelă între măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ și alte măsuri administrative ce au caracter preventiv; prezentându-se și explicându-se condițiile de fond pentru aplicarea măsurilor de siguranță cu caracter medical-curativ; și nu în ultimul rând, prezentându-se starea de pericol existentă care necesită luarea unor astfel de măsuri. Al doilea și al treilea capitol prezintă ce presupune obligarea la tratament medical, respectiv internarea medicală, fiind prezentate: cadrul juridic al acestor măsuri, conținutul sancțiunii, în ce condiții se ia provizoriu sau definitiv, cum se execută această sancțiune și ce măsuri se iau dacă persoana obligată la tratament medical, respectiv internare medicală se sustrage de la executare, și când se poate înlocui sau când încetează această obligare. Iar în final vor fi prezentate concluziile la care s-a ajuns în urma studierii și aprofundării literaturii de specialitate.

Caracteristicile măsurilor de siguranță medical-curative

În doctrină există dispute în ceea ce privește apartenența acestor măsuri de siguranță la categoria sancțiunilor penale, deoarece se consideră, de către unii autori, că acestea sunt luate în beneficiul făptuitorului, adică i se face acestuia o favoare mai degrabă decât să îi fie aplicată o sancțiune, arătându-se că aceste măsuri „nu au caracter de constrângere, deoarece ocrotirea sănătății unei persoane, nu poate avea caracter de constrângere și prin ele nu se aduce o restrângere a libertății persoanei”. În schimb alți teoreticieni ai dreptului penal, susțin contrariul argumentând că măsura de siguranță prevăzută de art. 113 C. pen. – obligarea la tratament medical – și cea prevăzută de art. 114 C. pen. – internarea medicală – sunt „indiscutabil măsuri de constrângere, deoarece prin ele se aduce o restrângere sau chiar o privare de libertate a persoanei și pot fi impuse împotriva voinței persoanei în cauză, prin forța coercitivă a organelor de stat abilitate în acest scop”. Acelși autor argumentează în continuare că însăși denumirea pe care legiuitorul a folosit-o, și anume termenul de obligare, implică ideea de contrângere.

Că sunt sancțiuni penale ne confirmă însăși legiuitorul prin art. 111 al. 2 C. pen. în care se prevede că „măsurile de siguranță se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”, ele fiind luate ca urmare a săvârșirii de către făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală, fiind de asemenea, măsuri de constrângere dispuse de organele judiciare. Autorii care se opun ideii conform căreia măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ ar fi sancțiuni penale susțin că aceste măsuri nu au caracter de constrângere și din cauza faptului că ele pot fi dispuse și în mod provizoriu de catre organele de urmărire penală, în timp ce numai organele de judecată pot aplica sancțiuni penale. Dar autori ca V. Pașca, susțin că împotriva faptului că aceste măsuri pot fi luate în mod provizoriu de către organele de urmărire penală, nu înseamnă că ar trebui să fie negată natura juridică de sancțiuni penale a acestor măsuri, pentru că și alte acțiuni pot fi luate în mod provizoriu, în folosul societății, până la confirmarea lor de către instanțele judecătoreși, „adjectivul provizoriu nu neagă natura juridică a măsurii, ci determină doar durata măsurii dispuse”.

Alin. 1 al art. 111 C. pen. prevede caracteristicile primordiale al tuturor măsurilor de siguranță și implicit al măsurilor de siguranță cu caracter medical-curativ: 1. înlăturarea unei stări de pericol și 2. preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Astfel că prin aplicarea unei astfel de obligații, societatea este subiectul principal vizat de lege, nu fătuitorul, pentru că prin internarea acestuia sau prin obligarea lui la un tratament medical se înlătură un pericol care vizează societatea din care face parte și făptuitorul, iar acțiunile lui ar putea afecta populația. De asemenea, prin luarea unei astfel de măsuri se preîntâmpină săvârșirea unei infracțiuni pe viitor, pe care făptuitorul ar fi mult mai dispus să o săvârșească dacă nu i s-ar aplica o astfel de măsură de siguranță, preventivă săvârșirii unei fapte mai grave.

Pe lângă faptul că obligarea la tratament medical (art. 113 C. pen.) și internarea medicală (art. 114 C. pen.) sunt sancțiuni penale care întrunesc toate condițiile prevăzute de legiuitor a unor astfel de scncțiuni, acestea mai au și caracteristici proprii, care decurg din metodele și mijloacele folosite pentru realizarea scopului lor, si anume înlăturarea stării de periculozitate socială a făptuitorului, făptuitorul fiind supus, în timpul executării lor, unui tratament medical, care are ca scop însănătoșirea acestuia, înlăturarea simpțomelor pe care le prezintă, sau chiar înlăturarea în tot sau în parte a stării de dependență de consum de alcool, stupefiante, sau alte substanțe toxice.

O altă caracteristă a celor două măsuri de siguranță – obligarea la tratament medical și internarea medicală – este rezultatul caracterului lor medical-curativ, ele fiind interșanjabile – una putând să o înlocuiască pe cealaltă. Datorită acestei caracteristici, ele nu pot coexista, iar în situația unui concurs de fapte penale, se va reține doar una dintre măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ, în funcție de particularitățile pe care le prezintă nevoia făptuitorului, coroborat cu riscul pe care îl prezintă pentru societate.

Aceste măsuri de siguranță se iau pe o durată nederminată, regula fiind că ele durează până la însănătoșirea făptuitorului sau până la ameliorarea simptomelor pe care le prezintă și în considerarea cărora s-a dispus respectiva măsurii. Ele pot fi, din acestă cauză, revocabile, instanța care le-a dispus putând să le prelungească sau să dispună încetarea lor în funcție de starea ulterioară și acțiunile făptuitorului.

Deosebirile dintre măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ și unele măsuri administrative cu caracter preventiv

Matei Basarab consideră că măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ sunt identice cu unele măsuri administrative, susținând că măsurile de siguranță prevăzute de art. 113 și 114 din Codul Penal „nu se disting de măsurile de siguranță dispuse de instanța civilă sau organele administrative, nici sub aspectul conținutului și nici al finalității lor.”

Una dintre măsurile de asemenea natură, reglementată de legislația noastră este măsura socială pentru bonavii psihici periculoși. Legiuitorul oferă o definiție legală a bolnavilor psihici periculoși în art. 2 al Decretului nr. 313/1980 în care prevede că sunt periculoși „bolnavii psihici care, prin manifestările lor, pun în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală proprie ori a altora, importante valori materiale sau tulbură în mod repetat și grav condițiile normale de muncă ori de viață, în familie sau societate”. Aceștia sunt supuși în mod obligatoriu la tratament medical de specialitate în cadrul unităților sanitare, iar tratamentul medical obligatoriu se efectuează ambulator, iar în caz de nevoie în condiții de specializare în unitățile sanitare de specialitate.

Conform art. 6 al aceluiași decret, „medicul examinează persoana, îi acordă îngrijiri medicale necesare, dacă este cazul” și, în baza celor constatate sesizează comisia de specialitate. Aceste măsuri se dispun de comisia medicală numită de conducerea spitalului de psihiatrie, confirmată de direcția sanitară a județului. Comisia poate hotărî instituirea tratamentului medical obligatoriu ambulator sau a tratamentului medical obligatoriu în spital, după caz, în funcție de necesitățile bolnavului.

Hotărârile comisie pot fi contestate de către cel față de care s-a luat o asemenea măsură, de aparținătorii săi sau de procuror, alin. 2 precizând că judecarea contestației intră în competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea teritorială unde funcționează comisia care a luat hotărârea, judecata făcându-se de urgență. Instanța verifică legalitatea hotărârii comisiei medicale, fiind la aprecierea ei dacă dispune sau nu efectuarea unei expertize medical-legale psihiatrice, va trece la ascultarea persoanei față de care s-a instituit tratamentul medical obligatoriu, acestuia fiindu-i asigurată asistența unui apărător din oficiu pe tot parcursul judecății, dacă nu are un apărător ales. Pe baza probelor administrate instanța hotărăște fie meținerea decizie, fie modificarea ei, fie încetarea aplicării hotărârii prin care s-a dispus tratamentul medical obligatoriu.

Potrivit art. 34 din Decretul nr. 313/1980, bolnavilor psihici periculoși care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, le sunt aplicabile dispozițiile din Codul penal și Codul de procedură penală.

Deoarece măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ se iau față de persoanele care au comis o faptă prevăzută de legea penală, acestea sunt etichetate ca fiind măsuri post-delictum, pe când măsurile de asistență socială a bolnavilor periculoși se pot lua și înainte, nefiind condiționate de săvârșirea unei infracțiuni, de aceea ele sunt măsuri ante-delictum.

Măsurile de siguranță cu caracter medical sunt sancțiuni juridice pentru că prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală se încalcă o normă juridică, în timp ce măsurile de asistență socială a bolnavilor periculoși nu sunt sancțiuni juridice, încălcarea lor nefiind consecința încălcării vreunei norme juridice.

În ceea ce privește organele administrative care le pot dispune, acestea se diferențiază din nou, pentru că măsurile de asistență socială sunt dispuse de organele administrative, iar măsurile de siguranță nu pot fi dispuse decât de organele judiciare.

În concluzie, măsurile de asistență socială a bolnavilor periculoși nu pot fi catalogate drept măsuri de siguranță administrative, deoarece trebuie să ținem cont și de natura juridică a acestor măsuri, care este total diferită – după cum am demonstat – de natura juridică a obligării la tratament medical și a internării medicale.

Condițiile de fond pentru aplicarea măsurilor de siguranță cu caracter medical-curativ

Pentru a se putea lua o măsură de siguranță cu caracter medical-curativ trebuie îndeplinite mai multe condiții de fond, care sunt condițiile generale care trebuie să existe pentru orice măsură de siguranță, dar și unele condiții speciale.

În ceea ce privește condițiile generale, acestea sunt:

(1) Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și

(2) Existența stării de periculozitate socială.

Pe lângă aceste condiții generale, macal de specialitate în cadrul unităților sanitare, iar tratamentul medical obligatoriu se efectuează ambulator, iar în caz de nevoie în condiții de specializare în unitățile sanitare de specialitate.

Conform art. 6 al aceluiași decret, „medicul examinează persoana, îi acordă îngrijiri medicale necesare, dacă este cazul” și, în baza celor constatate sesizează comisia de specialitate. Aceste măsuri se dispun de comisia medicală numită de conducerea spitalului de psihiatrie, confirmată de direcția sanitară a județului. Comisia poate hotărî instituirea tratamentului medical obligatoriu ambulator sau a tratamentului medical obligatoriu în spital, după caz, în funcție de necesitățile bolnavului.

Hotărârile comisie pot fi contestate de către cel față de care s-a luat o asemenea măsură, de aparținătorii săi sau de procuror, alin. 2 precizând că judecarea contestației intră în competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea teritorială unde funcționează comisia care a luat hotărârea, judecata făcându-se de urgență. Instanța verifică legalitatea hotărârii comisiei medicale, fiind la aprecierea ei dacă dispune sau nu efectuarea unei expertize medical-legale psihiatrice, va trece la ascultarea persoanei față de care s-a instituit tratamentul medical obligatoriu, acestuia fiindu-i asigurată asistența unui apărător din oficiu pe tot parcursul judecății, dacă nu are un apărător ales. Pe baza probelor administrate instanța hotărăște fie meținerea decizie, fie modificarea ei, fie încetarea aplicării hotărârii prin care s-a dispus tratamentul medical obligatoriu.

Potrivit art. 34 din Decretul nr. 313/1980, bolnavilor psihici periculoși care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, le sunt aplicabile dispozițiile din Codul penal și Codul de procedură penală.

Deoarece măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ se iau față de persoanele care au comis o faptă prevăzută de legea penală, acestea sunt etichetate ca fiind măsuri post-delictum, pe când măsurile de asistență socială a bolnavilor periculoși se pot lua și înainte, nefiind condiționate de săvârșirea unei infracțiuni, de aceea ele sunt măsuri ante-delictum.

Măsurile de siguranță cu caracter medical sunt sancțiuni juridice pentru că prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală se încalcă o normă juridică, în timp ce măsurile de asistență socială a bolnavilor periculoși nu sunt sancțiuni juridice, încălcarea lor nefiind consecința încălcării vreunei norme juridice.

În ceea ce privește organele administrative care le pot dispune, acestea se diferențiază din nou, pentru că măsurile de asistență socială sunt dispuse de organele administrative, iar măsurile de siguranță nu pot fi dispuse decât de organele judiciare.

În concluzie, măsurile de asistență socială a bolnavilor periculoși nu pot fi catalogate drept măsuri de siguranță administrative, deoarece trebuie să ținem cont și de natura juridică a acestor măsuri, care este total diferită – după cum am demonstat – de natura juridică a obligării la tratament medical și a internării medicale.

Condițiile de fond pentru aplicarea măsurilor de siguranță cu caracter medical-curativ

Pentru a se putea lua o măsură de siguranță cu caracter medical-curativ trebuie îndeplinite mai multe condiții de fond, care sunt condițiile generale care trebuie să existe pentru orice măsură de siguranță, dar și unele condiții speciale.

În ceea ce privește condițiile generale, acestea sunt:

(1) Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și

(2) Existența stării de periculozitate socială.

Pe lângă aceste condiții generale, mai trebuie să existe și o condiție specială, și anume: existența unei stări de boală sau de intoxicație cronică prin alcool, stupefiante ori alte substanțe asemănătoare, a făptuitorului.

Conform art. 114 alin. 3 C. pen. măsurile de siguranță se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o altă pedeapsă (cu excepția măsurilor prevăzute în art. 112 lit. d C. pen.). Aceste prevederi au fost interpretate că, „dacă măsurile de siguranță pot fi luate chiar dacă (s.n.) făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu atât mai mult aceste măsuri, inclusiv internarea medicală, pot fi luate, atunci când făptuitorului i se aplică o pedeapsă”.

Este de menționat faptul că nu orice boală mintală duce la lipsa totală sau parțială a discenământului și implicit înlăturarea răspunderii penală, așa cum nici toxicomania nu duce la înlăturarea răspunderii penale. Spre exemplu, în cazul beției, aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei doar dacă este totală și nevoluntară.

Conform art. 432-433 C. Pr. Pen. dacă pedeapsa aplicată este neprivativă de libertate sau dacă s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii, sau suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, măsura de siguranță a internării medicale se execută după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În schimb, dacă pedeapsa prevăzută este închisoarea sau detențiunea pe viață, adică sistem privativ de libertate, măsura de siguranță a internării medicale se execută într-un spital penitenciar, sau se poate amânarea sau întreruperea executării pedepsei și executarea măsurii de siguranță a internării medicale, dacă se îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 453 C. Pr. Pen.

Aceste măsuri de siguranță cu caracter medical-curativ se pot dispune doar față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, aceasta fiind una din condițiile esențiale, „fapta prevăzută de legea penală obiectivizând starea de pericol social a făptuitorului, fără însă ca pericolul social al faptei să se confunde cu starea de periculozitate socială care reclamă luarea măsurii de siguranță”. Între fapta prevăzută de legea penală și starea de pericol social care reclamă luarea unei măsuri de siguranță este o „stare relațională”, dacă fapta este dezincriminată, iar starea de pericol nu mai este relevantă penal, executarea acestei măsuri va înceta de drept.

Starea de pericol – condiție pentru luarea măsurilor de siguranță cu caracter medical-curativ

Acestă stare de pericol privește persoana făptuitorului, denumită de autori ca V. Dongoroz periculozitate subiectivă, în sensul că acesta este strâns legată de starea persoanei făptuitorului, a subiectului activ al infracțiunii, față de care se ia măsura de siguranță cu caracter medical-curativ, ea având în continuare o existență subiectivă.

Starea de pericol social exprimă „un complex de împrejurări legate de persoana făptuitorului (boală psihică, dependență alcoolică etc.) aflate într-o stare relațională cu comportamentul infracțional trecut, prezent și posibil în viitorul acestuia”. În opinia unor autori ca Mangocsy, pentru a lua o măsură de siguranță, este necesar „să existe două stări de pericol social, una actuală, efectivă, care trebuie înlăturată, materializată în săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, precum și alta, care trebuie prevăzută, constând în perspectiva repetării unor astfel de fapte (și ele cu semnificație penală) conturată în raport cu comportarea și cu starea psihică a persoanei respective”. Alți autori consideră că de fapt cele două stări de pericol prezentate mai sus, sunt una și aceeași, fiind o stare complexă – perculozitatea socială a făptuitorului. Acesta „se materializează prin fapta comisă, dar numai acesta nu poate justifica luarea unei măsuri de siguranță, câtă vreme nu există pericolul repetării unui comportament asemănător”.

Conform art. 309 alin. 3 C. pen., instanța va dispune măsura de siguranță a obligării la tratament medical în urma săvârșirii infracțiunii de contaminare venerică și transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, netrebuind să fie dovetită existența stării de pericol social. Aceată situație reprezintă excepția, deoarece, în general, starea de pericol social trebuie dovedită, neputând fi prezumată. V. Pașca consideră că deși dovedirea existenței stării de pericol implică o anumită dificultate și o anumită relativitate, câtă vreme implică o judecată de valoare asupra viitorului comportament al făptuitorului, sau o „prognoză infracțională”, aceasta trebuie să se bazeze pe date și împrejurări controlabile, iar unele să se poată constata și în mod științific.

Instanțele trebuie să țină cont de împrejurările în care s-a comis fapta, de antecedentele făptuitorului, stările morbide pe care le prezintă făptuitorul și modul de manifestare al făptuitorului sub influența acestora. Toate detaliile intenării medicale, în ceea ce privește tratamentul aplicat și condițiile de aplicare trebuie a fi stabilite în mod științific, în urma unei expertize medico-legale.

De menționat este faptul că boala sau intoxicația alcoolică ori cu stupefiante nu reprezintă prin ele însele un pericol social, ci doar în măsura în care se asociază cu un comportament infracțional și antisocial.

Starea de pericol social a făptuitorului generată de boală

Vl. Beliș, în Tratat de medicină legală, privește conceptul de alienație mintală ca fiind deficitar, întrucât nu este riguros exact în raport cu noțiunile și clarificările actuale ale afecțiunilor psihice, impunându-se o conexiune între terminologia juridică cu terminologia psihiatrică actuală. În momentul în care legiuitorul a reglementat cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, a recunoscut ca fiind una dintre cauzele de iresponsabilitate și alienația mintală. Cauzalitatea biologică contribuie la aprecierea cauzalității juridice, plecând de la studierea interrelației dintre cauză și efect, ca și al condițiilor ce intervin în acestă relație, deoarece, din multiplii factori implicați în producerea unui efect, medicul va izola pe cei cu semnificație cauzal-biologică în rezultatul produs și, implicit cu pe cei cu semnificație de conduită antisocială.

Alienația mintală este văzută ca un concept juridic care echivalează cu conceptul medical de psihoză. Acesta determină nu numai iresponsabilitatea făptuitorului și caracterul penal al faptei, dar, în același timp, determină și luare aunor măsuri de siguranță.

Boala în sine nu reprezintă o stare de pericol social în sensul art. 111 C. pen., pentru a justifica prin simpla ei existență necesitatea luării unei măsuri de siguranță. Ea justifică luarea unor asemenea măsuri doar dacă este asociată cu un comportament infracțional prezent sau foarte probabil în viitor.

Deși legiuitorul folosește termeni diferiți pentru denumirea stărilor care sunt asociate cu comportamenul infracțional – noțiunea de boală, în cazul reglementării art. 113 C. pen. (obligarea la tratament medical) și noțiunea de bolnav psihic în cazul art. 114 C. pen., (internarea medicală) – trebuie să reținem că nu numai bolile psihice justifică luarea unor măsuri de siguranță cu caracter medical-curativ, ci și alte afecțiuni fizice cum ar fi, spre exemplu, unele boli venerice, sindromul imunodeficitar dobândit etc.

Starea de pricol social a făptuitorului datărată intoxicației cronice cu alcool

După bolile cardio-vasculare, mintale și cancer, alcoolismul este a patra problemă mondială de sănătate publică, reprezentând un fenomen complex, individual și social, încadrat „în marea grupă a toxicomaniilor”. Legăturile dintre consumul de alcool și fenomenul infracțional au fost reglementat în diferite legislații din cele mai îndepărtate timpuri, spre exemplu, și romanii recunoșteau influența puternic negativă a alcoolului asupra judecății umane, iar în cazul comiterii unei infracțiuni, sub infruența alcoolului, făptuitorul era pedepsit puțin mai ușor decât dacă ar fi săvârșit aceeași faptă fără să fi fost sub influența lui.

Cercetările criminologice și statisticile judiciare oferă posibilitatea formulării concluzei că alcoolismul se înscrie între cauzele și condițiile care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea infracțiunii, date pe care organele de urmărire penală au obligația de a le releva în actele de cercetare penală pe care le realizează (art. 202 C. pr. pen.: Organul de urmărire penală este de asemenea obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii, precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei).

Consumul cronic de băuturi alcoolice determină scăderea funcțiilor superioare de analiză și a capacității de stăpânire asupra reacțiilor instinctiv-emoționale ale făptuitorului, favorizând apariția comportamentului deviant, în cadrul acestui fenomen al devianței sociale încsriindu-se și infracționalitatea, fără ca devianța să poată fi identificată cu infracționalitatea.

Potrivit art. 49 C. pen. numai beția completă și involuntară înlătură caracterul penal al faptei, celelalte forme de beție putând constitui, după caz, o circumstanță atenunată sau agravantă.

Starea de pericol social generată de intoxicația prin alcool este o stare de periculozitate ce trebuie dovedită, neputând fi prezumată. Simpla constatare că fapta a fost comisă sub influența alcoolului nu justifică o judecată predictivă asupra posibilității repetării comportamentului infracțional. Este necesar să se dovedeasca împrejurarea că făptuitorul prezintă o stare de alcoolism cronic și în această stare a avut și are un comportament infracțional.

Starea de pericol social derivând din intoxicația cronică cu stupefiante

În ziua de azi, drogurile reprezintă una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă toate societățile civilizate, constituind o esențială preocupare a statelor și a organismelor internaționale. Prevenirea și reprimarea consumului și a traficului de stupefiante constituie o componentă majoră a luptei desfășurate de organisme naționale și internaționale, guvernamentale și nonguvernamentale.

O lungă perioadă de timp, pentru marii traficanți de droguri internaționali, România a însemnat o zonă de tranzit pentru diferite filiere ale acestora, dar în ultimii ani, țara noastră a început să devină o foarte bună piața de desfacere a drogurilor, fapt pentru care trebuie pregătite mijloace judiciare și sanitare adecvate de combatere a acestui fenomen.

Dependența de droguri este foarte dăunătoare, nu doar asupra individului propriu-zis, ci și asupra societății, deoarece prin modificările sau tulburările psihice pe care le generează, constituie un factor care determină, facilitează sau favorizează comiterea de fapte prevăzute de legea penală, generând o stare de pericol social care face absolut necesară luarea – pe lângă pedepsele aplicate făptuitorului – și a unor măsuri de siguranță cu caracter medical-curativ. Reprezintă un pericol social mare atât dependența propriu-zisă de aceste substanțe dăunătoare, dar și abstinența bruscă datorată întreruperii consumului de drog, ca urmare a imposibilității procurării sale, aceasta generând tulburări majore cu destructurarea conștiinței și dereglării comportamentale, exprimate în comiterea unor acte infracționale în legătură cu procurarea de droguri, în special (furt, tâlhărie, acte de violență etc.). Sevrajul desemnează totalitatea modificărilor și reacțiilor neurovegetative și psihocomportamentale generate de suprimarea bruscă a consumului de droguri.

Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri incriminează o gamă largă de fapte printre care și consumul ilicit de droguri, definit ca fiind consumul de droguri aflate sub control național, fără prescripție medicală.

Stările de pericol social asociate traficului de stupefiante pot fi de natură diferită, putând justifica luarea și altor măsuri de siguranță (expulzarea, interdicția de a se afla în anumite localități, confiscarea), dar numai consumul de stupefiante este asociat măsurilor de siguranță cu caracter medical-curativ. Conform art. 27 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 persoanele care consumă ilicit droguri aflate sub control național sunt supuse, în funcție de cazul concret, uneia dintre următoarele măsuri: cura de dezintoxicare sau supravegherea medicală.

Art. 49 alin. 1 C. pen. prevede că intoxicația involuntară completă cu stupefiante, este una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, dar, deoarece o asemenea stare este incidentală, ea nu justifică existența unei stări de pericol social. În schimb, intoxicația voluntară cu stupefiante, fie ea chiar completă, nu înlătură caracterul penal al faptei, putând constutui, după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă.

În concluzie, consumul de droguri constituie prin sine însuși o infracțiune, dar nu se justifică luarea unei măsuri de siguranță decât dacă îmbracă forma intoxicației cronice cu fenomene de dependență care necesită un tratament medical, dacă făptuitorul prezintă pericol pentru societate. Starea de pericol social generată de consumul de stupefiante este o stare de pericol subiectivă indusă prin consumul de droguri, remisibilă prin tratament medical, care ar trebui efectuat în unități cu activitate supravegheată până la reabilitarea pacienților și nu în unități de sistență psihiatrică.

Starea de pericol social derivând din intoxicația cronică cu alte substanțe

Măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ nu se iau doar în cazul intoxicației cu alcool sau stupefiante, deoarece o asemenea limitare ar fi contravenit scopurilor urmărite prin luarea măsurilor de siguranță și ar fi fost în contradicție cu realitatea. O listă de substanțe toxice este de asemenea, incompletă, lista rămânând deschisă, deoarece, ca și societatea, și această ramură este în plină dezvoltare.

În România, regimul produselor și substanțelor toxice este reglementat prin Legea nr. 339/2005 actualizată privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, conform căreia desfășurarea activităților de producere, fabricare, depozitare, comerț, deținere și distribuire a plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope este interzisă fără autorizația eliberată de Ministerul Sănătății., iar în art. 4 din aceeași lege este strict interzisă și utilizarea. Lista substanțelor toxice se stabilește de către Ministerul Sănătății în baza modificărilor transmise de Comisia pentru Stupefiante a Organizației Națiunilor Unite sau de organismele europene competente.

Toxicomaniile, indiferent de natura substanțelor toxice care constituie suportul lor, prin alterările grave ale percepțiilor și reprezentărilor, ale proceselor psihice și volitive, pot determina, lesni sau favoriza comiterea unor fapte prevăzute de legea penală, generând o stare de pericol care să justifice luarea unor măsuri de siguranță.

Dovedirea stării de pericol. Expertiza medico-legală

Se cere dovedită existența stării de pericol cu condițiile de fond pentru luarea măsurilor de sigurantă cu caracter medical-curativ, aceasta neputând fi prezumată. Incertitudinile conceptului de periculozitate socială determină unii autori să afirme ca acest concept cunoaște o criză a metodelor de probațiune, deoarece se pune în discuție validitatea științifică a prognozelor infracționale, prin care se tinde să se prezică comportamentul viitor al făptuitorului. În pofida acestor îngrijorări, V. Pașca consideră că problema nu poate fi pusă în termeni atât de dramatici, și nu există în fapt nicio criză a mijloacelor de probațiune, deoarece starea de pericol nu este numai un eveniment viitor și nesigur, ci este în primul rând, o stare existenta la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală și dovedirea acesteia implică folosirea oricăror mijloace de probațiune, inclusiv apelarea la opiniile specialiștilor sau experților. Dovedirea stării de pericol social de către organele de urmărire penală nu le pune nici pe ele, și nici pe expert, în situația de a prezice viitorul comportament al făptuitorului. Organele de urmărire penală au obligația de a strânge date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvărșirea unei infracțiuni, precum și orice date de natura sa servească la soluționarea cauzei. Când din aceste date rezultă existența unei stări care poate fi în relație cauzală cu fapta săvârșită, se poate concluziona ca menținerea acestei cauze ori netratarea ei poate genera în viitor același efect.

Dovedirea stării de pericol implica dovedirea bolii sau intoxicației cronice în momentul săvârșirii faptei și a legăturii de cauzalitate între boala sau intoxicatie cronică, pe de o parte, și comportamentul antisocial al făptuitorului pe de alta parte.

Un rol foarte important în materie de probațiune pentru dovedirea stării de pericol social, îl constituie expertiza medico-legală. Stabilirea cauzalității fenomenelor vieții psihice și a implicațiilor acestora asupra comportamentului uman, reprezintă „problema cea mai dificilă de obiectivat și concretizat în probațiunea științifică sau mai exact, în furnizarea probei medicale”.

Organele judiciare trebuie să ofere cât mai multe date privind condițiile și împrejurările în care făptuitorul a comis fapte prevazute de legea penală, comportamentul sau anterior și antecedentele sale, vechimea bolii și tratamentele urmate, frecvența consumului de substanțe toxice și modul de reacție al făptuitorului sub influența acestor substanțe sau în caz de abstinența forțata etc., pentru ca expertul să poata da niște concluzii cât mai adecvate și mai clare în raport cu realitatea.

Potrivit art. 117 C. pr. pen., efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracțiunii de omor deosebit de gravprecum si atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoiala asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Ceea ce creează unele neajunsuri în sensul că se recunoaște „un nivel scăzut al efectuării lucrărilor de expertiză de acest gen”. Acest articol relevă faptul că expertiza nu este obligatorie, ea fiind determinată doar de îndoială, fie ea chiar a instanței sau organului de urmărire penală. Nimeni nu poate fi obligat să aibă îndoieli, câta vreme acestea sunt stări subiective determinate de percepții diferite asupra unui fenomen. V. Pasca consideră că ar fi fost corect ca prevederile art. 117 C. pr. pen. să fie modificate, în sensul că efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie, în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, precum și ori de câte ori făptuitorul prezintă o boala ori o stare de intoxicație care poate fi pusă în legătură cu fapta săvârșită.

Putem vedea că este foarte importantă apelarea la măsurile de siguranță ori de câte ori se releva o stare de pericol social care nu poate fi eliminată prin aplicarea pedepsei, ea se impune prin însăși scopul legii penale, iar în realizarea acestui scop expertiza medico-legală oferă prilejul unei acțiuni combinate, judiciare și medicale.

Legea nr. 459/2001 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală clasifică tipurile de expertize medico-legale. Activitatea de medicina legala, parte integranta a asistentei medicale, consta in efectuarea de expertize, examinari, constatari, examene de laborator si alte lucrari medico-legale asupra persoanelor in viata, cadavrelor, produselor biologice si corpurilor delicte, in vederea stabilirii adevarului in cauzele privind infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii persoanelor ori in alte situatii prevazute de lege, precum si in efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice si de cercetare a filiatiei.

În ceea ce privește nivelurile de competenta profesionala si teritoriala, unitatile medico-legale au urmatoarele atributii:

– conform art 13 alin. 1 din Legea nr. 459/2001, pentru efectuarea expertizelor si constatarilor medico-legale in localitatile in care functioneaza cabinete de medicina legala organele judiciare sau alte persoane fizice ori juridice se adreseaza acestora. În celelalte cazuri de expertiza sau de constatare organele judiciare sau alte persoane fizice ori juridice se adreseaza serviciului de medicina legala judetean, cu respectarea competentei teritoriale si a ierarhiei competentei profesionale.

– alin. 2 prevede că: pentru efectuarea unei noi expertize organele judiciare se adreseaza, dupa caz, serviciului de medicina legala judetean sau institutului de medicina legala competent, potrivit prezentului regulament.

– conform art. 14, alin. 1.: serviciile de medicina legala judetene, in conformitate cu competenta lor teritoriala, sunt abilitate sa efectueze expertize, examinari, constatari sau alte lucrari medico-legale si complementare, la solicitarea organelor judiciare competente sau a altor persoane fizice ori juridice.

– alin. 2 prevede că: serviciile de medicina legala judetene efectueaza examinarile complementare conform dotarii tehnice de care dispun.

– art. 15: Institutele de medicina legala sunt abilitate sa efectueze lucrari medico-legale, dupa cum urmeaza:

autopsii, in situatiile prevazute de lege, inclusiv autopsierea sau reautopsierea cadavrelor exhumate, identificarea pe material fotografic, expertiza antropologica pe elemente de cadavru sau de schelet;

constatari si expertize medico-legale, in cazurile care depasesc nivelul de competenta al serviciilor de medicina legala judetene sau cand acestea isi declina competenta, din motive temeinice, in efectuarea acestora;

o noua expertiza medico-legala, in cadrul unei comisii de expertiza, astfel: expertize medico-legale traumatologice in cazuri de omor, loviri sau vatamari cauzatoare de moarte, vatamari corporale grave, expertize medico-legale psihiatrice in materie penala si civila, expertize in vederea amanarii sau intreruperii executarii pedepsei pe motive medicale, expertize in cazuri de acordare necorespunzatoare a asistentei medicale, expertiza medico-legala pentru evaluarea infirmitatii sau a incapacitatii de munca determinate de afectiuni traumatice, expertiza medico-legala a persoanelor in vederea autorizarii detinerii si folosirii armelor si munitiilor, expertiza medico-legala a persoanelor pentru evaluarea capacitatii de conducere auto;

expertize biocriminalistice pe corpurile delicte, precum expertiza petelor de sange, de sperma si a firului de par;

expertiza criminalistica traseologica, cum ar fi factorii suplimentari ai impuscarii;

expertiza filiatiei: expertiza perioadei de conceptie, a potentei si a capacitatii de procreare, expertiza comparativa antropometrica in diagnosticul filiatiei, expertiza filiatiei prin metode serologice, HLA sau ADN;

expertize toxicologice.

Obligarea la tratament medical

2.1 Cadrul juridic de reglementare a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical

Cadrul juridic de reglementare a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical este definit de totalitatea normelor juridice care prevăd condițiile de aplicare și executare a acestei măsuri, cuprinzând normele de drept penal substanțial, din Partea Generală a Codului Penal (art. 113 C. pen.), dar și în Partea Specială a Codului Penal (art. 309 C. pen.), precum și normele de procedură din Codul de Procedură Penală (art. 162, 245, 249, 429-435 și 437 C. pr. pen.).

2.2 Conținutul sancțiunii

Conform art. 113 alin. 1 C. pen., dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoșire. Obligația impusă prin constrângerea juridică a făptuitorului implică atât îndatorirea de a se prezenta, cât și îndatorirea de a urma un tratament în mod regulat.

Data, locul și modul de efectuare a tratamentului sunt stabilite de instituțiile sanitare abilitate în acest scop, astfel că obligația de a se supune tratamentului medical dispus de organele judiciare se concretizează prin actele de dispoziție ale organelor administrative de specialitate (direcția sanitară și unitatea desemnată). Acordul făptuitorului trebuie să existe doar când pentru efectuarea unei anumite terapii un asemenea acord prealabil este necesar.

2.3 Luarea provizorie a măsurii obligării la tratament medical

Conform art. 113 alin 4 C. pen., măsura obligării la tratament medical poate fi luată provizoriu în cursul urmăririi penale sau cel al judecății.

Potrivit art. 162 C. pr. pen., această masură poate fi luată în tot cursul procesului penal, dacă procurorul sau instanța de judecată constată ca învinuitul sau inculpatul se afla în situația prevăzută de art. 113 C. pen. procurorul poate dispune luarea provizorie a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical doar în cursul urmăririi penale, putând fi dispusă în faza actelor premergătoare, pentru ca prevederile art. 162 C. pr. pen. se refera la persoana învinuitului sau inculpatului. De asemenea, măsura nu poate fi luată ulterior dezinvestirii procurorului printr-o ordonață de scoatere de sub urmărire penală, încetarea urmaririi penale. Măsura poate fi luată și prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a acesteia, urmând ca după emiterea ordonanței să fie sesizată instanța în vederea confirmării acestei măsuri.

Măsura poate fi dispusă de procuror în cazurile de reluare a urmăririi penale, ca urmare a restituirii cauzei de către instanța de judecată, în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, ori ca urmare a extinderii acțiunii penale sau a procesului penal, precum și în cazurile de redeschidere a urmăririi penale prin infirmarea actelor de scoatere de sub urmărire penală sau incetare a acesteia. Această măsură poate fi dispusă doar de procuror în timpul urmăririi penale, dar organele de urmărire penală pot face propuneri în acest sens procurorului care supraveghează urmărirea.

Instanața de judecată poate dispune luarea provizorie a acestei măsuri numai dacă a fost sesizata cu judecarea cauzei prin rechizitoriu. În cursul judecății, instanța poate dispune luarea provizorie a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical atât din oficiu, cât și la cererea procurorului.

În desfășurarea urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanță, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluție motivată. Ordonanța trebuie să fie motivată și să cuprindă totdeauna data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia și semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanța va cuprinde de asemenea mențiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.

V. Pașca consideră ca instanța de judecată poate dispune luarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical doar în cursul judecății în primă instanță și numai până la terminarea cercetării judecătorești, deși art. 162 C. pr. pen. face referire la “tot cursul procesului penal”.

După terminarea cercetării judecătorești și trecerea la dezbaterea în fond a cauzei, instanța nu va mai dispune măsuri cu caracter provizoriu, ci va dispune măsuri care vor deveni definitive și executorii odată cu rămânerea definitivă a hotărârii. De asemenea, în cursul judecății în căile de atac împotriva hotărârii judecatorești, dacă se dispune o asemenea măsura de siguranță, ea nu poate avea caracter provizoriu, ci doar unul definitiv. Instanta va dispune prin încheiere, și nu prin sentință, asupra luării provizorii a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical.

Aceste măsuri au un caracter urgent, astfel că ele pot fi luate fără a se efectua o expertiză medico-legaăa, fiind suficiente orice alte probe care atesta starea de boală a învinuitului sau inculpatului și modul periculos în care acesta se manifestă. După luarea măsurii se va sesiza comisia medicală competentă să avizeze obligarea la tratament medical. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanță.

Conform art. 278 C. pr. pen. învinuitul sau inculpatul poate formula plângere la procurorul ierarhic superior.

2.4 Luarea definitivă a măsurii obligării la tratament medical

Luarea definitivă a măsurii obligării la tratament medical poate fi luată numai de către instanța de judecată și numai dacă sunt îndeplinite condițiile de fond prevăzute de lege, și anume:

Făptuitorul este bolnav ori prezintă o stare de intoxicație cronică prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanțe;

Făptuitorul prezintă o stare de pericol pentru societate, fiind posibil ca el să săvârșească alte fapte prevăzute de legea penală.

Luarea în mod definitive a acestei măsuri poate fi luată atât în situația în care măsura obligării la tratament medical s-a luat în mod provizoriu în cursul urmăririi penale, cât și atunci când măsura obligării la tratament medical nu a fost luată în mod provizoriu. În cazul în care obligarea la tratament medical s-a luat în mod provizoriu în cursul urmăririi penale, ea va deveni definitivă odată cu confirmarea ei de către instanță.

Măsura de siguranță a obligarii la tratament medical poate însoți o pedeapsă sau poate fi luată ca o măsură de sine stătătoare.

Instanța va proceda la luarea definitivă a măsurii de siguranță la tratament medical pe baza avizului comisiei medicale, indiferent că este în situația de a confirma măsura luată provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății, sau este în situația de a lua această măsură fără ca ea să fi fost luată anterior în mod provizoriu, deși art. 162 alin. 4 C. pr. pen. face referire la avizul comisiei medicale doar în cazul confirmării măsurilor de siguranță dispuse în mod provizoriu. Acest aviz este cuprins în expertiza medico-legală.

Măsura de siguranță a obligarii la tratament medical constituie o sancțiune penală, cu caracter coercitiv, de natură a aduce o restrângere libertății persoanei, și aplicarea ei în căile de atac promovate de inculpat constituie o încalcare a principiului non reformation in pejus, fundamental în judecată în căile de atac și consacrat legislativ în Codul de procedura penală, motiv pentru care chiar dacă este și în favoarea inculpatului, nu poate fi aplicată în căile de atac promovate de inculpat. Inculpatul nu ar putea justifica un interes procesual câta vreme un asemenea tratament poate fi urmat în mod voluntar de către acesta.

Obligarea la tratament medical în cazul săvârșirii infracțiunii de contaminare venerică și transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit

Legiuitorul a reglementat distinct obligarea la tratament medical în cazul infracțiunii de contaminare venericăși transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit prin articol distinct, și anume art. 309 C. pen.. Măsura obligării la tratament medical, în cazul comiterii acestei infracțiuni, este o măsură de siguranță obligatorie, starea de pericol social fiind prezumată, instanța neavând facultatea de apreciere asupra oportunității unei asemenea măsuri.

Acestă măsură de siguranță specială se mai caracterizează și prin aceea că ea poate fi luată doar în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 309 C. pen., nefiind suficientă o faptă prevăzută de legea penală. În consecință, măsura de siguranță a obligării la tratament medical prevăzută de art. 309 C. pen. va însoți întotdeauna o pedeapsă.

Fapta se comite prin transmiterea unei boli, care se realizează prin raport sexual, prin relații sexuale între persoane de același sex sau prin acte de perversiune sexuală. Fapta este consumată în momentul îmbolnăvirii victimei, indiferent dacă victima a știut sau nu că s-a îmbolnăvit. Dacă persoana bolnavă este constrânsă la un act sexual (viol, perversiune sexuală prin constrângere) și astfel va transmite o boală venerică, va opera cauza justificativă a constrângerii fizice sau morale. Subiectul activ este special și anume persoană care știe că suferă de o astfel de boală. Transmiterea de către subiectul activ special se poate face prin orice modalitate (prin act sexual, injecții infectate, etc), deoarece legea nu stabilește expres vreo anume modalitate de comitere în concret a faptei.

Autori ca și V. Pașca consideră că „deși art. 309 C. pen. nu conține prevederi similare celor cuprinse în art. 113 alin. 4 C. pen. referitoare la posibilitatea luării provizorii a măsurii la tratament medical (…) și măsura obligării la tratament medical luată în temeiul art. 309 C. pen. poate avea caracter provizoriu în condițiile art. 162 C. pr. pen.”.

La fel ca și măsura de siguranță prevăzută de art. 113 C. pen., și această măsură poate fi înlocuită cu internarea medicală obligatorie, dacă inculpatul nu se prezintă regulat la tratament, sau dacă starea de sănătate a inculpatului necesită un astfel de tratament care nu se poate efectua decât prin intermediul internării inculpatului.

Prin luarea acestei măsuri de siguranță cu caracter obligatoriu nu se dorește înregistrarea bolnavilor infectați cu virusul HIV în scopul creării unui statut defavorizant sau discriminant; bolnavii vor beneficia de confidențialitatea datelor privitoare la persoana bolnavului și evoluția bolii va fi păstrată tot confidențial. Obligarea la tratament medical are un caracter preventiv față de alte persoane și e curativ față de cel care este obligat la tratament.

Executarea măsurii obligării la tratament medical

Organele judiciare sunt cele care pun în executare măsura de siguranță a obligării provizorii la tratament medical, în acest scop, procurorul sau instanța care a dispus luarea măsurii, face cele necesare pentru aducerea la îndeplinire a măsurii, comunicând o copie de pe ordonanță sau de pe încheierea de ședință prin care s-a luat măsura de siguranță direcției sanitare a județului pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură, în vederea desemnării unității sanitare la care urmează a se efectua tratamentul. Direcția respectivă va comunica învinuitului sau inculpatului unitatea la care urmează a se prezenta pentru tratament.

Această măsură de siguranță, luată printr-o hotărâre definitivă, se va pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea de la instanța de executare. Instanța de executare va fi prima instanță de judecată, cu excepția hotărârilor pronunțate în primă instanță de către Curtea Supremă de Justiție, care se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului București sau de Tribunalul Militar Teritorial București. Instanța de executare deleagă pe unul din judecătorii săi pentru efectuarea puneirii în executare. Judecătorul delegat va comunica o copie de pe dispozitivul hotărârii judecătorești definitive și de pe raportul medico-legal, direcției sanitare din județul de pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură. Direcția sanitară județeană va comunica persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, unitatea medicală la care urmează să i se facă tratamentul. De asemenea, judecătorul delegat cu executarea, va comunica persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenția că, în caz de nerespectare a măsurii luate, se va dispune internarea medicală.

Dacă această măsură de siguranță însoțește și pedeapsa închisorii ori a detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în stare de deținere, comunicarea dispozitivului hotărârii și a copiei de pe raportul medico-legal se va face administrației locului de deținere, urmând ca aceasta să ia măsuri pentru efectuarea tratamentului în cadrul unităților sanitare din cadrul sistemului penitenciar. Unitatea sanitară care a fost desemnată de direcția sanitară județeană pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanței dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a-l urma, sau dacă nu, adică dacă se sustrage de la efectuarea lui după prezentare, dacă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament medical este indicat un alt tratament sau această stare a încetat și nu mai este necesară efectuarea tratamentului, sau dacă pentru efectuarea tratamentului este necesară internarea medicală.

Aceste date trebuie obligatoriu comunicate intanței de executare, dacă se află în raza de activitate a acesteia, sau judecătoriei în raza teritorială a unității sanitare.

Înlocuirea și încetarea obligării la tratament medical

Măsura de siguranță a obligării la tratament medical se ia pentru o perioadă nedeterminată, până la însănătoșirea făptuitorului sau cel puțin până la ameliorarea stării acestuia.

Pot apărea împrejurări care să impună modificarea tratamentului medical, înlocuirea obligării la tratament medical cu internarea medicală sau încetarea acestuia, în timpul executării măsurii de siguranță a obligării la tratament medical.

Instanța care va dispune înlocuirea tratamentului va fi instanța de executare sau judecătoria în a cărei rază se află unitatea sanitară la care se efectuează tratamentul, la sesizarea unității sanitare, dacă se consideră că pentru înlăturarea stării de pericol este indicat un alt tratament.

Dacă persoana obligată la tratament medical nu se prezintă în mod repetat la tratament, se poate dispune, de către instanța de executare sau judecătoria în a cărei rază se află unitatea sanitară la care se efectuează tratamentul, internarea medicală. Această măsură de siguranță, a obligării la tratament medical, poate fi înlocuită cu internarea medicală și în situația în care evoluția bolii sau a stării de intoxicație cronică impune un tratament intensiv, care nu poate fi efectuat decât în regim de internare.

Dacă nu mai există motivele pentru care s-a dispus măsura de siguranță a obligării la tratament medical, persoana cu privire la care s-a luat această măsură, procurorul sau unitatea sanitară la care s-a efectuat tratamentul pot cere încetarea acestei măsuri. Cererea de revocare a acestei măsuri va fi adresată instanței de executare sau judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară (art. 430 C. pr. pen.).

Legiuitorul a instituit în această materie o competență alternativă și de aceea este posibil ca măsura de siguranță a obligării la tratament medical luată de tribunal ca primă instanță, să fie înlocuită sau să se dispună încetarea ei de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară.

Pentru a se putea dispune încetarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, instanța sesizată se va pronunța după citirea și ascultarea persoanei în cauză, luarea avizului comisiei medicale și având în vedere concluziile procurorului.

Hotărârea de încetare a obligării la tratament medical este supusă căilor ordinare de atac.

Infracțiunea de sustragere de la tratament medical

Legiuitorul a incriminat sustragerea de la tratament medical prin prevederile art. 3091 C. pen., introdus prin Legea nr. 140/1996. A introdus acest articol deoarece a considerat că neprezentarea persoanei față de care s-a luat măsura de siguranță a obligării la tratament medical, la unitatea sanitară la care a fost înștiințat că trebuie să se prezinte sau neurmarea în mod regulat a tratamentului, necesită o pedeapsă suplimentară, chiar dacă aceasta justifică și înlocuirea obligării la tratament medical cu internarea medicală, această măsură coercitivă nefiind îndestulătoare. Această incriminarea privește doar sustragerea de la executarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, în cadrul infracțiunii de contaminare venerică.

Bolnavii psihici, cei care prezintă o stare de intoxicație cronică prin alcool ori stupefiante sau alte substanțe asemănătoare, ori bolnavii infestați cu HIV, care se sustrag de la măsura de siguranță a obligării la tratament medical, nu intră sub incidența art. 3091 C. pen. S-a recurs la această măsură deoarece pentru bolnavii psihici care nu răspund penal, incriminarea sustragerii de la tratament medical nu ar avea sens, atâta timp cât ei nu răspund penal, sau pentru cei care prezintă o stare de intoxicație cronică sau au contactat sindromul imunodeficitar dobândit, au prevalat considerentele de ordin umanitar, ținând de starea sănătății acestora, precum și faptul că este suficientă constrângerea ce se realizează prin internarea medicală, care poate înlocui obligarea la tratament medical.

Sănătatea publică constituie obiectul juridic al acestei infracțiuni, care poate fi pusă în pericolprin săvârșirea în continuare a actelor de contaminare venerică, iar obiectul juridic subsidiar este reprezentat de relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, sustragerea vizând măsurile dispuse de organele judiciare.

Această infracțiune nu are obiect material.

Subiectul activ este unul calificat, neputând fi decât o persoană față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical ca urmare a săvârșirii infracțiunii de contaminare venerică. Participația penală este posibilă doar în forma instigării sau a complicității, infracțiunea fiind cu subiect unic. Infracțiunea nu este susceptibilă de săvârșire în coautorat, obligația de a urma un tratament medical fiind o obligație personală.

În ceea ce privește latura obiectivă, infracțiunea poate fi atât omisivă, prin neprezentare la unitatea sanitară desemnată pentru efectuarea tratamentului la data stabilită, sau neprezentarea în mod regulat pentru efectuarea acestuia, cât și comisivă, de exemplu prin aruncarea medicamentelor, distrugerea sau înlocuirea lui.

Tentativa, deși este posibilă în cazul în care se comite printr-o acțiune, nu este incriminată.

Una dintre condițiile esențiale ale acestei infracțiuni este ca unitatea sanitară județeană să-i fi comunicat persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, unitatea sanitară la care trebuie să se prezinte pentru a i se efectua tratamentul și, de asemenea, instanța de executare trebuie să-i comunice acestuia obligația pe care o are de a se prezenta la unitatea sanitară.

Conform art. 162 C. pr. pen., această infracțiune se poate realiza și dacă măsura obligării la tratament medical a fost luată în mod provizoriu, deoarece legea nu face distincția între obligarea la tratament medical dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și obligarea provizorie la tratament medical dispusă în cursul urmăririi penale sau al judecății.

Este de menționat că o absență întâmplătoare de la tratament nu poate fi asociată cu sustragerea, deoarece absențele trebuie să aibă un caracter repetat pentru a putea fi asociate cu această infracțiune.

Latura subiectivă a infracțiunii se caracterizează prin săvârșirea faptei cu intenție directă sau eventuală, iar infracțiunea este sancționată cu pedeapsa închisoarii de la 3 luni la 1 an sau cu amenda.

Art. 309 C pen. incriminează transmiterea unei boli venerice prin raport sexual, prin relații sexuale între persoane de același sex sau prin acte de perversiune sexuală, de către o persoană care știe că suferă de o astfel de boală.

În ceea ce privește latura obiectivă, fapta se comite prin transmiterea unei boli venerice, care se realizează prin raport sexual, prin relații sexuale între persoane de același sex sau prin acte de perversiune sexuală. Textul nu este adaptat cu definiția violului. Dacă se comite și o infracțiune contra libertății sexuale se va reține un concurs de infracțiuni.

Fapta este consumată în momentul îmbolnăvirii victimei, indiferent dacă victima a știut sau nu că s-a îmbolnăvit.

Dacă persoana bolnavă este constrânsă la un act sexual (viol, perversiune sexuală prin constrângere) și astfel va transmite o boală venerică, va opera cauza justificativă a constrângerii fizice sau morale.

În ceea ce privește latura subiectivă, fapta se comite cu intenție directă sau eventuală. Subiectul activ este unul calificat și anume persoană care știe că suferă de o boală venerică.

În alineatul doi este incriminată fapta de transmitere a sindromului imuno-deficitar dobândit -SIDA- de către o persoană, care știe că suferă de o astfel de boală.

Subiectul activ este special și anume persoană care știe că suferă de o astfel de boală. Dacă cel care infectează persoana, nu suferă de această boală fapta se va încadra doar ca o infracțiune contra sănătății persoanei.

Transmiterea de către subiectul activ special se poate face prin orice modalitate (prin act sexual, injecții infectate, etc), deoarece legea nu stabilește expres vreo anume modalitate de comitere în concret a faptei.

Un element de particularitate a individualizării sancțiunii penale este faptul că instanța va dispune obligatoriu măsura de siguranță a internării medicale.

Internarea medicală

3.1 Cadrul juridic a măsurii de siguranță a internării medicale și precedentele legislative

Articolele 111 și 112 C. pen. reglementează măsura de siguranță a internării medicale, definind condițiile generale necesare pentru luarea acestei măsuri, iar articolele 162, 432-435 și 437 C. Pr. Pen. definesc cadrul juridic procedural de punere în executare, înlocuire, revocare și încetare a acestei măsuri de siguranță cu caracter medical-curativ.

Prin Legea nr. 45/1993 s-a introdus asistența juridică obligatorie a perosoanei internate în caz de înlocuire, revocare sau încetare a măsurii de siguranță a internării medicale. V. Pașca consideră că această lege reprezintă doar o rezolvare parțială și contradictorie, deoarece asistența juridică obligatorie este necesară cu prilejul înlocuirii, revocării sau încetării măsurii de siguranță, „cu atât mai mult ea trebuie să fie obligatorie cu prilejul luării acesteia”. În acest sens trebuia modificat și art. 171 C. Pr. Pen., asistența juridică rămânând „obligatorie în cursul judecății doar atunci când instanța apreciază că inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea”, acest lucru echivalând cu transformarea unei măsuri obligatorii într-o măsură facultativă.

3.2 Conținutul sancțiunii

Internarea medicală este prevăzută de art. 114 C. pen., care reglementează că atunci „când făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman și se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoșire”, această măsură de siguranță fiind una cu caracter medical-curativ și privativă de libertate.

Conform alin. 2 al aceluiași articol, această măsură poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.

Ceea ce impune izolarea făptuitorului și internarea sa într-o instituție medicală, fiind ținut sub supraveghere pentru efectuarea unui tratament medical corespunzător stării de boală pe care o prezintă, este intensitatea stării de pericol social ce decurge din modul făptuitorului de manifestare și maladia pe care o prezintă.

Medicul este cel care stabilește felul și modul tratamentului care se impune făptuitorului. În pofida faptului că acesta este internat obligatoriu, făptuitorul trebuie în mod obligatoriu să-și dea acordul pentru orice fel de terapie pentru care un asemenea acord prealabil este necesar potrivit deontologiei medicale.

Internarea medicală, ca măsură de siguranță, „se poate dispune fie de sine stătățor ca unică sancțiune, fie pe lângă o pedeapsă principală”.

În literatură, au fost susținute mai multe teorii în ceea ce privește dispunerea internării medicale în mod restrictiv sau extinctiv, astfel că unul dintre autorii care au susținut că această măsura de siguranță cu caracter medical-curativ se poate dispune doar în cazurile de iresponsabilitate a făptuitorului, datorată bolii psihice sau toxicomaniei a fost L. Mangocsy, pe când V. Pașca a susținut contrariul, și anume că această măsură se poate lua în cazuri mult mai variate, atunci când situația impune luarea aceastei măsuri, afirmând că orientarea restrictivă a transformat în practică, internarea medicală „într-un substitut al pedepsei”.

Consecință directă a luării acestei măsuri este faptul că internarea medicală ca sancțiune penală implică posibilitatea aducerii ei la îndeplinire prin forța de constrângere a organelor de stat abilitate în acest scop. Dacă făptuitorul față de care s-a luat o asemenea măsură de siguranță a părăsit unitatea sanitară fără a i se da voie, poate fi utilizată constrângerea pentru readucerea în spital a acestuia.

Este strict interzis supunerea persoanei asupra căreia s-a luat această măsură de siguranță, la tratamente inumane sau înjositoare ori tortură, aceste fapte fiind prevăzute ca infracțiune de legea penală.

3.3 Luarea provizorie a măsurii de siguranță a internării medicale

După cum am văzut mai sus, și măsura internării medicale poate fi luată în mod provizoriu, de către procuror sau instanța de judecată, în tot cursul procesului penal.

Aceleași considerații sunt valabile și în cazul măsurii de siguranță a internării medicale ca și în cazul măsurii de siguranță a obligării la tratament medical prezentate în capitolul anterior.

În literatura au existat opinii conform cărora măsura internării medicale nu poate fi dispusă în mod provizoriu prin ordonanță de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, ori dacă s-a dispus o asemenea măsură anterior, ea încetând la data emiterii ordonanței de neurmărire. Dar Tribunalul Suprem, a infirmat acest punct de vedere, statuând că procurorul poate lua această măsură în mod provizoriu, în tot cursul urmăririi penale, până la soluționarea cauzei sau odată cu soluționarea ei, prin ordonanță de încetare sau scoatere de sub urmărire penală, această măsură durând până la confirmarea sau infirmarea ei de către intanță, conform art. 162 alin. 3 C. pr. pen.

Deoarece art. 162 C. pr. pen. nu prevede un termen înăuntrul căruia măsura trebuie confirmată, s-a exprimat în literatura de specialitate opinia conform căreia ar fi necesară prevederea unui termen după care măsura internării medicale provizorii să înceteze de drept, dacă nu este sesizată instanța în vederea confirmării ei. Dar alți teoreticieni au considerat că un asemenea termen ar fi nerealist, contravenind relației ce există între starea de pericol și boala făptuitorului, relație ce impune durata nedeterminată a măsurii. Acest termen ar putea fi util doar dacă ar fi un „termen relativ” (de recomandare) și nu un termen absolut (cominatoriu) cu efecte de încetare asupra internării medicale.

În cazul luării măsurii de siguranță a internării medicale provizorii față de un învinuit sau inculpat în a cărei ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, datorită bolii, vârstei sau altei cauze, are nevoie de ajutor, trebuie să fie înștiințată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire față de aceste persoane aflate până atunci în îngrijirea celui internat.

3.4 Luarea definitivă a măsurii internării medical

Instanța este cea care oferă măsurii de siguranță a internării medicale un caracter definitiv prin confirmarea ei, dacă anterior a fost luată în mod provizoriu, putând fi luată cu caracter definitiv și dacă nu a fost luată anterior o asemenea măsură în mod provizoriu.

Dacă instanța a fost investită cu judecarea cauzei prin rechizitoriu, confirmarea măsurii de siguranță a internării medicale luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale, se va face prin hotărârea de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal dispusă în cauză. În situația în care urmărirea penală s-a finalizat printr-o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a acesteia, confirmarea măsurii de siguranță a internării medicale luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale se va face de către instanța sesizată în acest scop, prin cerere formulată de procuror conform art. 162 alin. 3 C. pen.. Instanța va putea lua măsura de siguranță a internării medicale și în situațiile în care a fost ssizată prin plângere prealabilă a persoanei vătămate pentru infracțiunile enumerate în art. 270 lit. a) C. pr. pen.

Instanța va putea să confirme măsura internării medicale doar dacă sunt îndeplinite condițiile generale de fond pentru luarea acestei măsuri de siguranță, acestea sunt:

A fost săvârșită o faptă prevâzută de legea penală;

Făptuitorul este bolnav ori prezintă o stare de intoxicație cronică prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanțe;

Făptuitorul prezintă o stare de pericol, putând comite în viitor alte fapte prevăzute de legea penală.

În situațiile în care inculpatul a fost scos de sub urmărire penală sau este achitat pe motiv că fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală, ori nu este săvârșită de învinuit sau inculpat, instanța nu va putea confirma sau nu va putea lua cu titlu definitiv măsura de siguranță a internării medicale. Luarea măsurii internării medicale sau confirmarea ei se face pe baza avizului comisiei medicale, exprimat de regulă în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală. Instanța sesizată cu confirmarea măsurii de siguranță a internării medicale, dispusă în mod provizoriu în cursul urmăririi penale, nu poate confirma valabil această măsură fără a se conforma art. 162 alin. 4 C. pr. pen., care o obligă aă ia avizul comisiei medicale.

În situația în care procurorul nu a dispus în cursul urmăririi penale internarea medicală provizorie, dar a solicitat instanței să ia o astfel de măsură, unele instanțe au decis în sensul că având în vedere că învinuitul sau inculpatul a fost scos de sub urmărire penală fără ca în cursul urmăririi penale sau prin actul de scoatere de sub aceasta, să se fi luat în mod provizoriu măsura internării medicale, procurorul nu poate cere instanței să dispună ea în mod direct luarea măsurii de siguranță, a asemenea procedură fiind contrară dispozițiilor art. 162 C. pr. pen., în schimb alte instanțe, contrat primelor, au decis că sesizarea intanței în asemenea situații este legală și instanța va putea proceda la luarea măsurii internării medicale. Conform art. 114 C. pen. nu impune luarea acestei măsuri de siguranță să se facă de către instanță numai dacă este sesizată prin rechizitoriu de către procuror, la fel cum nu condiționează luarea măsurii de siguranță de luarea ei în mod provizoriu în cursul urmăririi penale.

Conform opiniei lui V. Pașca „aplicarea sancțiunilor penale și internarea medicală, ca măsură de siguranță, este o sancțiune penală, este atributul puterii judecătorești și câtă vreme luarea măsurii nu este condiționată de luarea ei provizorie în cursul urmăririi penale, o asemenea condiționare apare ca un adaos la lege și o îngrădire a exercițiului autorității judecătorești”. Competența de a lua măsura de siguranță a internării medicale în situația în care instanța nu este învestită prin rechizitoriu, ci prin cererea formulată de procuror pentru luarea acestei măsuri, revine, sub sancțiunea nulității absolute, instanței care ar fi fost competentă să judece și infracțiunea pentru care a fost cercetat învinuitul sau inculpatul.

Căile de atac împotriva hotărârilor prin care s-a luat măsura de siguranță a internării medicale reprezintă una din principalele probleme care pot apărea în practica judiciară. Dacă măsura de siguranță a internării medicale s-a luat pe lângă o pedeapsă principală de către instanța învestită cu judecarea infracțiunii, prin rechizitoriu, hotărârea de condamnare este supusă căilor de atac ordinare: apelul și recursul. În schimb, dacă instanța a fost sesizată prin cererea procurorului de confirmare a măsurii de siguranță a internării provizorii, art. 162 alin. 4 C. pr. pen. dispune că hotărârea instanței de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată cu recurs, acesta nefiind suspensiv de executare. V. Pașca consideră că în cazul în care instanța a fost investită prin rechizitoriu cu judecarea infracțiunii, confirmarea măsurii internării medicale luată provizoriu în cursul urmăririi penale se face prin hotărârea de condamnare, nu este cazul ca aceasta să fie atacată separat cu recurs, dimpotrivă, ea este supusă căilor de atac în triplu grad de jurisdicție, respectiv apelul și recursul. Într-un asemenea caz, instanța nu ar putea pronunța o hotărâre separată de confirmare a internării medicale, înainte de a da rezolvarea fondului cauzei, care să fie atacată separat numai cu recurs.

În situația în care instanța a fost investită cu cererea procurorului de confirmare a măsurii internării medicale luată provizoriu în cursul urmăririi penale, sentința de confirmare a acestei măsuri poate fi atacată doar cu recurs.

Art. 162 alin. 6 C. pr. pen. se referă expres doar la hotărârea de confirmare a măsurii internării medicale, în cazuri similare hotărârea de confirmare a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical poate fi atacată atât cu apel, cât și cu recurs.

Executarea măsurii de siguranță a internării medicale

Punerea în executare a măsurii de siguranță cu caracter curativ a internării medicale luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau a judecății , s eface de către procurorul sau instanța care a dispus acestă măsură. Dacă măsura de siguranță a internării medicale s-a luat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, punerea în executare a hotărârii se face de către judecătorul delegat cu executarea de către instanța de executare. În ambele cazuri, actul prin care s-a luat măsura de siguranță a internării medicale, respectiv ordonanța procurorului sau încheierea instanței, în cazul în care măsura a fost luată în mod provizoriu, sau copia dispozitivului hotărârii judecătorești definitive, se comunică împreună cu o copie a raportului medico-legal, direcției sanitare din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana internată.

Direcția sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoștiințând despre aceasta instanța de executare. Personalul medical este cel care urmează să efectueze realizarea tratamentului medical ce urmează a se pune în aplicare în unitatea sanitară, conform normelor și deontologiei medicale.

Pentru a se pune în executare măsura internării medicale se poate apela la forța de constrângere a organelor de stat abilitate în acest scop, dacă cel internat nu se prezintă de bunăvoie la unitatea sanitară desemnată. Tratamentul aplicat nu trebuie să cauzeze suferințe fizice, altele decât cele inevitabile acestui fel de tratament, și nu are voie nici să înjosească persoana care este internată în acest regim.

Înlocuirea sau încetarea internării medicale

În cazul în care internarea nu mai este necesară, unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligația să încunoștiințeze judecătoria în a cărei rază teritorială se află.

Astfel se poate dispune înlocuirea măsurii de siguranță a internării medicale ori de câte ori starea celui internar s-a îmbunătățit, iar, deși starea de pericol nu a fost înlăturată definitiv, tratamentul se poate face ambulatoriu, în această situație măsura de siguranță a internării medicale se va înlocui cu măsura de siguranță a obligării la tratament medical.

Atât persoana internată cât și procurorul pot cere încetarea sau înlocuirea măsurii internării medicale, iar instanța după ce va cere avizul unității sanitare unde se află cel internat, va dispune într-un sens sau altul.

Încetarea sau înlocuirea măsurii de siguranță a internării medicale poate fi dispusă de judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, chiar dacă măsura de siguranță a fost luată de tribunalul județean care a judecat cauza de fond.

Este necesară citarea persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale, pentru soluționarea cererii de încetare, de revocare sau înlocuire a măsurii de siguranță a internării medicale, ascultându-se și concluziile apărătorului și cele ale procurorului.

Conform art. 434 alin. 3 C. pr. pen. persoanei internate care nu are apărător i se va asigura unul din oficiu.

Art. 437 C. pr. pen. reglementează un caz special de asistență juridică obligatorie, în situația în care persoana cu privire la care s-a luat măsura de siguranță a internării medicale cere instanței corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei cirsumscripție locuiește, revocare măsurii, când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat. Conform alin. 2 al aceluiași articol, revocarea poate fi cerută și de către procuror.

Starea așezămintelor sanitare psihiatrice și reforma asistenței sanitare

Măsurile de siguranță prezentate în cuprinsul acestei lucrări, mai exact măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ se execută în cadrul unităților sanitare cu profil psihiatric, de regulă, cu excepția măsurilor determinate de starea de pericol generată de alte boli, cum ar fi cele venerice, care necesită tratement medical în unități adecvate.

În prezent, bolnavii psihici care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală sunt „dirijați” de direcțiile sanitare județene spre clinicile și spitalele din cuprinsul județului în care locuiesc, fiind tratați și alți bolnavi, care nu au comis fapte penale.

În trecut aceștia erau trimiși la clinici speciale, cele mai cunoscute fiind cele din Ștei și Poiana Mare, dar dispersarea bolnavilor psihici care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală prin rândul celor care nu au comis astfel de fapte a fost o recomandare terapeutică, dar care ridică probleme importante în ceea ce privește supravegherea lor.

Criza economică și lipsa mijloacelor financiare determină nu numai penuria de personal mediu de supraveghere, ci și dotările materiale, a medicamentelor și precaritatea hranei.

România nu este pregătită pentru a prelua șocul pe care îl poate produce proliferarea consumului de droguri, drogodependența având nevoie de centre specializate în acest sens, iar în România există foarte puține centre care se ocupă ce acești toxicomani, nefiind nici ele exclusiv specializare în acest sens.

BIBLIOGRAFIE:

Antoniu, G. – „Reflecții asupra instituției înlocuirii răspunderii penale” R.D.P. 2/1994;

Basarab, Matei – „Drept penal. Partea Generală”, vol. I-II, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Beliș, Vl. și cloab. – „Tratat de medicină legală”, vol. II, Ed. Medicală, București, 1995;

Boboș, Gh. – „Teoria generala a dreptului”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;

Bogdan, Sergiu – „Drept penal. Partea specială”, Editura Universul Juridic, București, 2010;

Boudonli, R. și colab. – „Tratat de sociologie”, Ed. Humanitas, București, 1996;

Brânzei, P. – „Itinerar psihiatric”, Ed. Junimea Iași, 1979;

Bulai, C. – „Condiții procesuale pentru luarea măsurilor de siguranță a obligării la tratament medical și a internării medicale”, R.D.D., nr. 10/1971;

Ciornea, T. – „Medicină legală”, Ed. Junimea Iași, 1980;

Cloșca, I. și Suceavă, I. – „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, București, 1995;

Dongoroz, V. și colab. – „Curs de drept penal și de procedură penală”, Universitatea București, 1946;

Fiandaca, G. și Musco, E. – „Diritto penale. Parte generale”, terza, Ed. Zanichelli, Milano, 1994;

Margocsy, L. – „Regimul juridic al internării medicale”, Dreptul, nr. 9-12/1990;

Nistoreanu, Gh. – „Prevenirea infracțiunilor prin măsuri de siguranță”, Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, București, 1991;

Papadopol, V. si Popovici, M. – “Repertoriu de practica judiciara penala pe anii 1981-1985”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1986;

Pașca, Viorel – „Măsurile de siguranță. Sancțiuni penale”, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Pașca, Viorel – „Unele considerații privind alienația mintală și răspunderea penală”, B.I., nr. 2/1987;

Pătulea, V. – „Notă”, R.D.D., nr. 1/1979;

Pitulescu, I. – „Al treilea război mondial. Crima organizată”, Editura Național, București, 1996;

Popescu, C. L. – „Principiul legalității incriminării pedepselor în lumina Constituției din 1991”, Dreptul nr. 4/1994;

Streteanu, Florin – „Tratat de drept penal. Partea generală” Vol. I, Editura C. H. Beck, București, 2008;

Vasiliu, T. și colab. – „Codul penal comentat și adnotat. Parte generală”, Ed. Științifică, București, 1972;

Voiculescu, N. – „Tratat de procedură penală”, Vol. I, Partea Generală, Vol. II, Partea Specială, Editura Paideia, București, 1993.

Legi:

Codul penal

Codul de procedură penală

Decretul nr. 313/1980 privind asistenta bolnavilor psihici periculosi

Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri

Legea nr. 339/2005 actualizată privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope

Legea nr. 459/2001 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală

Legea nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala

Jurisprudență:

Plenul T.S., dec. îndr. Nr. 3/1973, C.D. 1973

T.S., secț. pen., nr. 105/1980, R.R.D. nr. 9/1980

Tm. B., secț. I pen.,dec. nr. 1046/1976, R. 2

T.S., s. pen. dev. nr. 1819/1983, R.R.D. nr. 9/1984

T.S., secț. pen. dec. nr. 985/1982, R.R.D., nr. 3/1983

T. Jud. Timiș, deC. pen. nr. 107/1972, R.R.D., nr. 1/1973

Site internet:

http://www.legmed.ro/?doc=1237734081

BIBLIOGRAFIE:

Antoniu, G. – „Reflecții asupra instituției înlocuirii răspunderii penale” R.D.P. 2/1994;

Basarab, Matei – „Drept penal. Partea Generală”, vol. I-II, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Beliș, Vl. și cloab. – „Tratat de medicină legală”, vol. II, Ed. Medicală, București, 1995;

Boboș, Gh. – „Teoria generala a dreptului”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;

Bogdan, Sergiu – „Drept penal. Partea specială”, Editura Universul Juridic, București, 2010;

Boudonli, R. și colab. – „Tratat de sociologie”, Ed. Humanitas, București, 1996;

Brânzei, P. – „Itinerar psihiatric”, Ed. Junimea Iași, 1979;

Bulai, C. – „Condiții procesuale pentru luarea măsurilor de siguranță a obligării la tratament medical și a internării medicale”, R.D.D., nr. 10/1971;

Ciornea, T. – „Medicină legală”, Ed. Junimea Iași, 1980;

Cloșca, I. și Suceavă, I. – „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, București, 1995;

Dongoroz, V. și colab. – „Curs de drept penal și de procedură penală”, Universitatea București, 1946;

Fiandaca, G. și Musco, E. – „Diritto penale. Parte generale”, terza, Ed. Zanichelli, Milano, 1994;

Margocsy, L. – „Regimul juridic al internării medicale”, Dreptul, nr. 9-12/1990;

Nistoreanu, Gh. – „Prevenirea infracțiunilor prin măsuri de siguranță”, Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, București, 1991;

Papadopol, V. si Popovici, M. – “Repertoriu de practica judiciara penala pe anii 1981-1985”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1986;

Pașca, Viorel – „Măsurile de siguranță. Sancțiuni penale”, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Pașca, Viorel – „Unele considerații privind alienația mintală și răspunderea penală”, B.I., nr. 2/1987;

Pătulea, V. – „Notă”, R.D.D., nr. 1/1979;

Pitulescu, I. – „Al treilea război mondial. Crima organizată”, Editura Național, București, 1996;

Popescu, C. L. – „Principiul legalității incriminării pedepselor în lumina Constituției din 1991”, Dreptul nr. 4/1994;

Streteanu, Florin – „Tratat de drept penal. Partea generală” Vol. I, Editura C. H. Beck, București, 2008;

Vasiliu, T. și colab. – „Codul penal comentat și adnotat. Parte generală”, Ed. Științifică, București, 1972;

Voiculescu, N. – „Tratat de procedură penală”, Vol. I, Partea Generală, Vol. II, Partea Specială, Editura Paideia, București, 1993.

Legi:

Codul penal

Codul de procedură penală

Decretul nr. 313/1980 privind asistenta bolnavilor psihici periculosi

Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri

Legea nr. 339/2005 actualizată privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope

Legea nr. 459/2001 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală

Legea nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala

Jurisprudență:

Plenul T.S., dec. îndr. Nr. 3/1973, C.D. 1973

T.S., secț. pen., nr. 105/1980, R.R.D. nr. 9/1980

Tm. B., secț. I pen.,dec. nr. 1046/1976, R. 2

T.S., s. pen. dev. nr. 1819/1983, R.R.D. nr. 9/1984

T.S., secț. pen. dec. nr. 985/1982, R.R.D., nr. 3/1983

T. Jud. Timiș, deC. pen. nr. 107/1972, R.R.D., nr. 1/1973

Site internet:

http://www.legmed.ro/?doc=1237734081