Factorii de Configurare Ai Dreptului
LUCRARE DE LICENȚĂ
Factorii de configurare ai dreptului
CUPRINS
Capitolul I
Aspecte generale privind factorii de configurare a dreptului
Considerații introducive
Analiza generală a factorilor de configurare a dreptului
Capitolul II
FACTORII DE CONFIGURARE ȘI EVOLUȚIE A DREPTULUI
Aspecte generale
Cadrul natural
Factorul biologic si fiziologic
Cadrul economic, social și politic national
Societatea civilă
Cadrul economic, social și politic regional și international
Factorul uman
Teorii juridice cu privire Ia factorii de configurare și evoluție a dreptului
Capitolul III
Tipologia dreptului
Aspecte generale
Marele sistem de drept romano-germanic
Marele sistem de common-law (dreptul anglo-saxon
Sisteme juridice religioase și tradiționale
Sistemul de drept al comunităților europene (dreptul comunitar
Dreptul din Rusia, Japonia și China
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTĂ DE ABREVIERI
art. – articol;
alin. – alineat;
C. C. – Curtea Constituțională;
cit.- citat;
dec. – decizia;
urm- urmăror;
lit. – litera;
H. G.- Hotărâre de Guvern;
O. G. – Ordonanță de Guvern;
O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului;
nr.- număr;
prof.- profesor;
Capitolul I
Aspecte generale privind factorii de configurare a dreptului
Considerații introductive
Cercetarea analitică a factorilor de configurare a dreptului ține cont de toate caracteristicile participării omului la viața socială, de corelația cu mediul natural și social. Ideea existenței unor factori exteriori complecși care exercită influență asupra dreptului, s-a conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, al progresului juridic. Unii autori (Gurvitch, spre exemplu) au vorbit despre fundamentul morfologic al dreptului (factori geografici și demografici, factori economici, religioși, morali, psihologici). Alteori s-a propus a se face deosebire între rolul factorilor naturali și realitățile culturale. Indiferent de modul în care sunt prezentați și clasificați acești factori, important este, credem, să se opereze distincția corectă a acestor factori, în baza semnificației lor, în procesul complex al determinării soluțiilor juridice, să se realizeze ierarhizarea lor în raport de ponderea reală într-un sistem social-politic dat. O contribuție importantă la cunoașterea influenței acestor factori a adus-o Anita Naschitz în lucrarea sa. Plecând de la examinarea rolului acestor factori, aceștia sunt grupați în trei mari categorii: cadrul natural, cadrul social-politic și factorul uman.
Analiza generală a factorilor de configurare a dreptului
Cadrul natural – factor de configurare a dreptului. în toate componentele sale – mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici – acest factor influențează dreptul. Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influențează viața socială, dezvoltarea economică, posibilitățile dezvoltării politice etc. Necesitatea stabilirii corespondenței legilor cu mediul înconjurător a fost intuită de multă vreme în gândirea politico-juridică. Uneori, accentul pus pe rolul unor factori din această categorie a depășit limitele reale, ei fiind ipostaziați ca factori determinanți. Exemplu: determinismul geografic și teoria geopolitică, exagerarea rolului factorilor biologici etc. „Un meridian – scria Blaise Pascal – hotărăște asupra adevărului. Legile fundamentale se modifică. Hazlie justiție pe care o influențează un râu sau un munte; adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo”. O atare viziune exagerează, evident, importanța factorului geografic. În realitate, diferențele dintre epocile dreptului nu consistă în deosebirile climatice sau geografice, ci în realitățile social-economice diferite în care dreptul își desfășoară acțiunea.
„Legile – nota Montesquieu – trebuie sa fie potrivite cu condițiile fizice ale țării; cu clima – rece, caldă sau temperată – cu calitatea solului, cu așezarea, cu întinderea sa (…)”.
Prezentarea exagerată a rolului factorilor demografici și biologici s-a soldat cu susțineri aberante, rasiste care au alimentat conținutul unor legiuiri retrograde, antiumaniste. Contestând asemenea exagerări, avem în vedere, în același timp, faptul că dreptul nu poate să nu fie influențat de acțiunea mediului fizic în care oamenii își urmăresc și-și valorifică anumite interese și drepturi. Condițiile fizice se relevă legiuitorului – cu toate particularitățile lor – ca obiect al reglementării, influențând soluțiile juridice cele mai potrivite pentru apărarea, conservarea și dezvoltarea acestui cadru, în totalitatea sa sau a unor componente ale sale. Exemplu: măsurile legislative pentru combaterea poluării mediului, reglementările prin care se stabilește un regim juridic specific pentru diferitele componente ale cadrului fizic – regimul juridic al terenurilor agricole, regimul juridic al spațiului aerian, regimul juridic al mării teritoriale etc. Factorul demografic exercită, de asemenea, influență asupra reglementărilor juridice. Sunt cunoscute, astfel, măsuri legislative de limitare a creșterii demografice sau, dimpotrivă, măsuri de stimulare și perfecționare a tiparelor de comportament, a relațiilor și a mentalităților cuplului conjugal față de descendența finală (investiția demografică). În desfășurarea circuitului juridic, legiuitorul este nevoit să ia în considerație calități specifice ale bunurilor materiale cărora le acordă un tratament juridic (o figură juridica) diferențiat. Așa, spre exemplu, trasaturile naturale ale bunurilor fac ca acestea să se clasifice în: mobile și imobile, fungibile și nefun- gibile, bunuri de gen și bunuri individual determinate etc. Ținând seama de asemenea trăsături, legiuitorul reglementează în mod diferit regimul lor juridic. Spre exemplu, împărțirea bunurilor în mobile și imobile produce efecte juridice diferite în privința posesiei, a uzucapiunii, a acțiunilor posesorii etc.
Diversele împrejurări naturale (evenimente) care nu depind de voința omului pot constitui, prin voința legii, cauze de naștere, modificare sau stingere a raporturilor juridice. Asemenea evenimente sunt: nașterea, moartea, curgerea implacabilă și ireversibilă a timpului, calamități naturale etc. Curgerea timpului, spre exemplu, poate consolida juridic sau stinge un drept (prescripția achizitivă sau extinctivă), un cutremur poate declanșa un raport juridic de asigurare de bunuri sau persoane etc.
Manifestarea forței regulatoare a acestui fascicul de factori, aparținând – larg spus – cadrului natural, nu se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod automat prezența acestora se finalizează cu consecințe (efecte) juridice. Acțiunea lor este totdeauna corelată unui interes social, este prezentă numai în măsură în care luarea lor în considerație este reclamată de un interes social.
Cadrul social politic influențează dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu acțiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă și constructivă relație cu interesele structurilor sociale. Așa cum s-a subliniat în unele lucrări de teoria dreptului, evoluția actuală a raporturilor sociale produce o înstrăinare a individului, conducând la o treptată degradare a relației dreptului cu societatea. Legat de interesele economice ale marilor companii, dreptul este obligat să-și plaseze acțiunea pe terenuri pe care criteriile justiției sunt înlocuite tot mai adesea cu criteriile eficacității practice.
Acest factor de configurare are componente complexe a căror funcționare conjugată nu poate rămâne în nici un sistem de drept fără urmări. Evoluția istorică a fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelat al acțiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul, culturalul etc. Urmărirea acestei evoluții atestă tendința unor componente ale cadrului social-politic de a-și subordona dreptul, de a-1 transforma într-o tehnică ce ar putea fi substituită oricărui scop, dreptul devenind un fel de „ostatic al puterii”. Paul Roubier afirma chiar despre drept ca este o „știință a mijloacelor”. Politica ar trebui să stabilească scopurile guvernării sociale, iar dreptul să aleagă mijloacele. Scopul dreptului, în această lumină, este stabilit în afara sa. Este evident că o asemenea viziune rezervă dreptului o poziție de subordonare, determinându-i existenta vegetativa. Pentru emanciparea dreptului și scoaterea sa din starea de tutelare măruntă, este nevoie de curățirea acestor legături, de eliminarea accentelor de hegemonie (economică, politică, ideologică). Dreptul, într-o societate cu adevărat democratică și liberă, trebuie să se supună unei cenzuri proprii, înseși scopurile, valorile societății, contribuind la definirea acelui orizont de idealitate care transcede necesitățile practice imediate și considerentele de oportunitate. Aceasta nu poate conduce, bineînțeles, la o izolare a dreptului de societate, întrucât el trebuie să-și afirme în fiecare moment funcția de menținere a raporturilor sociale în stare de echilibru, participând la „funcționarea globală cu propria sa logică, propriile sale mecanisme, propriile sale instituții”. Configurarea soluțiilor legislative, caracterul practic – operațional al instituțiilor legale înregistrează, în ultimă instanță, variate influențe din partea factorilor sociali; aceste influențe nu trebuie însă să anuleze specificul acțiunii dreptului și să ducă dreptul în starea de criză asupra căreia avertiza J. Carbonnier.
Ca element component al acestui factor, economicul (condițiile materiale ale societății) își impune autoritatea asupra celorlalte componente ale sistemului social. Dreptul economic modem dezvăluie natura instrumentală a juridicului; numeroase norme tehnice îmbogățesc cu noi note definitorii conținutul tradițional al dreptului. Acest drept permite în toate cazurile ajustarea la cerințele economice, în temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate.
Un anumit tip de organizare economică nu este străin – dimpotrivă – unei anumite ideologii care-și pune amprenta și asupra modului de receptare de către drept a influenței economice. Spre exemplu, ideologia materialist-dialectică marxistă consideră nu numai că dreptul trebuie să corespundă situației economice generale, dar că economia – condițiile vieții materiale de existență ale societății – constituie factorul determinant al dreptului (al suprastructurii în genere).
Îmbrățișarea și agravarea acestei teze în concepția și acțiunea politică a țărilor socialiste a dus la neglijarea și la ignorarea rolului factorilor de natură ideală (subiectivă), la lipsirea omului de satisfacția rezultatelor muncii, la crearea unei economii bazată pe constrângere.
De pe altă poziție pornește ideologia liberală și cea neoliberală; în viziunea sa, dreptul trebuie să favorizeze economia contractuală: libertățile economice – dreptul de a acumula bogății și capital, libertatea de a produce, de a vinde și a cumpăra (toate libertățile contractuale) trebuie să-și găsească reflectare, atât în Constituție, cât și în legile subsecvente acesteia. Proprietarul trebuie să aibă posibilitatea să profite de toate serviciile aduse de proprietatea sa. Totodată, proprietatea, în sens juridic, este un sistem complex de drepturi, ea este, în același timp, produsul unei evoluții juridice și nu poate să existe decât în virtutea legii, a unei legi care evoluează. Ea nu poate fi o dominare unică și despotică, cu excluderea drepturilor celorlalți. „Nici un om nu poate să posede bunuri, nici să se bucure deschis și în siguranță de ele, dacă acest lucru nu are loc în virtutea faptului că statul este dispus să-i fie respectat dreptul său legal. Fără un titlu legal, el nu are proprietate, el nu este decât un posesor lipsit de posibilități împotriva acelora care sunt destul de puternici pentru a pune stăpânire pe bunurile lui”.
Dreptul trebuie să reglementeze concurența – legea de fier a unei societăți cu o economie bazată pe cerere și ofertă. Concurența necesită o armătură juridică minuțios concepută și constant aplicată. Dreptul sancționează abaterilei, ea este, în același timp, produsul unei evoluții juridice și nu poate să existe decât în virtutea legii, a unei legi care evoluează. Ea nu poate fi o dominare unică și despotică, cu excluderea drepturilor celorlalți. „Nici un om nu poate să posede bunuri, nici să se bucure deschis și în siguranță de ele, dacă acest lucru nu are loc în virtutea faptului că statul este dispus să-i fie respectat dreptul său legal. Fără un titlu legal, el nu are proprietate, el nu este decât un posesor lipsit de posibilități împotriva acelora care sunt destul de puternici pentru a pune stăpânire pe bunurile lui”.
Dreptul trebuie să reglementeze concurența – legea de fier a unei societăți cu o economie bazată pe cerere și ofertă. Concurența necesită o armătură juridică minuțios concepută și constant aplicată. Dreptul sancționează abaterile de la realizarea acestei legi, cum ar fi: concurența neloială, fraudă, viclenia, exploatarea ignoranței cumpărătorului (în peisajul legislativ al țărilor civilizate vom întâlni: legea interzicerii concurenței neloiale, legea protecției cumpărătorului etc.)
Asupra dreptului exercită influență și structurile organizatorice ale societății. Nu avem în vedere doar structurile politice oficiale – statul în primul rând – ci și grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice – structuri sociale nestatale.
Un grup de interes este orice structură grupală care, pe baza uneia sau a mai multor atitudini comune, transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din societate în vederea stabilirii, a menținerii sau a intensificării formelor de comportament care sunt implicate în atitudinile comune.
Asemenea grupuri, bazate pe un sistem de interacțiuni stabile, care respectă distribuția generală a intereselor în echilibru (pentru o reacție organizată la presiunile externe asupra acestor interese), acționează pentru maximalizarea intereselor membrilor săi. Ele fac publice cauzele pe care le apără, sprijină sau resping candidaturi la alegeri, dezbat proiecte de legi, influențează legislativul prin tacticile lobby-ului etc. Spre exemplu: există în sistemul politic american așa-numitele „organizații negre” ca grupuri de interese, care își elaborează revendicările pe baza atitudinilor comune care exprimă interesele lor, solicitând și drepturi specifice grupului.
O notabilă influență socială exercită grupurile de presiune.
Alături de partidele politice – instituții specifice ale vieții politice – aceste grupuri influențează cu o forță crescândă jocul politic.
Deși în statutele lor afirmă că nu doresc puterea, ci doar vor s-o influențeze, grupurile de presiune sunt o prezență tot mai activă în zonele în care se modelează decizia. Este rar totuși cazul când grupurile, ca atare, intervin direct în viața publică. Grupurile de tip asociativ se diferențiază între asociațiile categoriale și transcategoriale. Primele grupează indivizi pe baza diviziunii muncii: profesia, sectorul de activitate (industrial, comercial sau agricol). Celelalte își recrutează membrii în cadrul diferitelor corporații în funcție de o comunitate transversală: uniunea consumatorilor, asociații de femei, de tineri etc.
În proliferarea lor, se operează distincții pe baza statutului lor juridic. Mai întâi, grupările cu caracter obligatoriu, care țin de dreptul administrativ în general de dreptul public, spre exemplu: consiliile de administrație a comunităților teritoriale (comună, canton, departament etc.). Apoi, grupările cu caracter voluntar, care țin de dreptul privat (societățile industriale și comerciale, sindicatele etc.). Mijloacele obișnuite de acțiune ale acestor grupuri sunt: propaganda (ele își prezintă interesele sub aspectul cel mai îndreptățit posibil), jocul de influență (corupția este situația limita a acestui tip de intervenție) și acțiunea directă (de obicei: grevă, blocarea străzilor etc.). în toate aceste forme sunt vizate aproape de fiecare dată și dispoziții legale, uneori – în cazul unor forme ale acțiunii directe – este vizată chiar ordinea legală în ansamblul său.
Cele câteva exemple atestă faptul că influența acestor comportamente ale cadrului social-politic – grupările sociale fundamentale, structurile economice, sistemul de organizații și instituții etc. – fac ca dreptul să se raporteze în fiecare moment al existentei și al acțiunii sale la acest cadru.
Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor. Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se raportează permanent la prezența omului în societate, la capacitatea sa de a influența și chiar de a transforma socialul. De la naștere, omul parcurge un proces complex și îndelungat de socializare, concept care semnifică integrarea sa în societate, învățarea modului social de existență, subordonarea față de conduita – tip, prescrisă prin normele sociale. Socializarea implică procesul de devenire umană a individului (însușirea regulilor de conviețuire socială) și formarea sistemelor de răspuns la diversele cerințe sociale. Legea juridică constituie un important factor de socializare, modelând și stimulând acele comportamente adecvate valorilor. Viața dreptului se desfășoară în totalitate într-un cadru social-uman. În principiu, nimic din ceea ce este social nu poate scăpa dreptului. Dreptul privește acțiunea omului într-un sistem de relații dat. El nu vizează gândurile, viața interioară, intențiile individului. Dar pentru a se bucura de eficacitate, normele de drept trebuie să evoce în conștiința individului imagini concrete, trebuie, cu alte cuvinte, să se încorporeze în patrimoniul psihologic al omului. Pentru aceasta, dreptul trebuie să înlăture incertitudinile (fapt ce ține de elementele sale tehnice – de tehnica juridică), să ofere omului variante pozitive pentru stabilirea sensului existenței sale (fapt ce ține de latura normativă a conținutului dreptului). Eficiența acțiunii dreptului este deci legată de funcționarea unor mecanisme psihosociale complexe, cărora legiuitorul le dă satisfacție, prefigurând, prin normele de drept, variante de comportament, considerate utile, atât din punct de vedere social, cât și individual.
Dincolo de instinctul social (apetitul social) al omului, comportarea sa în societate este determinată de funcționarea cadrelor modelelor culturale.
Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viața socială, fiind – în acest sens – un model cultural, al cărui specific constă în „propunerea” (în caz de nevoie „impunerea”) unui model de conduită, considerată utilă din punct de vedere social. În acest proces de adaptare a omului, dreptul are o cauză eficientă (trebuințele sau trebuințele-tendințe psihologice ale indivizilor), un fond (sistemul social); o formă (tehnica juridică prin intermediul căreia necesitățile sociale se exprimă în termeni juridici) și o cauză finală (instaurarea justiției și a moralității). În fiecare din aceste momente prezența omului este de nerepudiat, în măsura în care dreptul tinde să aibă nu numai o pozitivitate juridică, dar și eficiență socială (practicabilitate). Regularizarea conduitei umane trebuie să pornească de la cunoașterea atitudinilor și a relațiilor existențiale, a comportamentului corelat al omului, într-un sistem de relații dat. Aceasta presupune cunoașterea factorului uman în dinamismul și multilateralitatea însușirilor și a atitudinilor sale, luarea în considerare a nevoilor, a intereselor, a finalităților, a acțiunilor omului în diversele sale ipostaze (cetățean, proprietar, alegător, funcționar, muncitor etc.).
Dimensiunea umană a dreptului privește, înainte de orice, drepturile esențiale ale individului („drepturile fundamentale”), drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnității și al libertății, pentru că omul, după natura sa, este o ființă demnă și liberă.
Dreptul fundamentează cadrul politico-administrativ, ierarhia jurisdicțională, apte să favorizeze pentru oameni un cadru comun și omogen de viață în care acesta să-și poată valorifica interesele legitime. Evoluția actuală a raporturilor inter și intrasociale, atestă o realitate incontestabilă, aceea a cooperării statelor în materie de drepturi esențiale ale omului. Din această perspectivă, dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaționalizeze, să capete o semnificație care pune în discuție chiar relațiile politice și economice ale statelor. Preocupările comunității internaționale în materia respectului de către state a drepturilor omului și a reglementării legale a acestora, sunt departe de a fi simple chestiuni de oportunitate sau de prudență, ele tind să devină chestiuni de principiu. în acest context capătă contur tot mai precis tendința de axiologizare a dreptului și se consolidează ideea că „dreptul aparține imperiului rațiunii și nu rațiunii imperiului” .
În concluzie, acțiunea acestui factor de configurare a dreptului prezintă o importanță aparte. Prefigurând tipuri de conduită umană, variante de comportament, legiuitorul are în vedere pe participantul posibil la comerțul juridic, atribuind acestui participant diverse status-uri și roluri. Totodată, legiuitorul are în vedere și faptul că cel care încalcă regula este tot omul. Pentru acest motiv, instituția răspunderii este organizată avându-se în vedere, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept, iar, pe de altă parte, recuperarea socială a celui care încalcă norma.
Construirea de către legiuitor a soluțiilor normative apare ca o acțiune condiționată de realități complexe – sociale, economice, spirituale, axiologice, interne sau internaționale.
Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse naturale și sociale din care acesta își trage obiectul, subiectele, conținutul, finalitățile și, într-o oarecare măsură, chiar forma.
Capitolul II
FACTORII DE CONFIGURARE ȘI EVOLUȚIE A DREPTULUI
Aspecte generale
Dreptul, așa cum a fost definit mai sus, ni se înfățișează ca o componentă a realității sociale din partea căreia suportă influențe care-i configurează personalitatea.
Dreptul nu este o creație spontană și abstractă. Ca produs socio-istoric el suportă influența directă și indirectă a numeroși factori, care îi determină substanța și îi modelează forma.
Aceste elemente de influență sunt denumite în Teoria generală a dreptului FACTORI DE CONFIGURARE A DREPTULUI, grupați în patru mari categorii:
– cadrul natural;
– cadrul economic, social și politic național;
– cadrul economic, social și politic regional și internațional;
– factorul uman.
Cadrul natural
Cadrul natural sau mediul natural influențează dreptul prin componentele lui principale, respectiv: mediul geografic, factorii biologici, fiziologici și demografici.
Mediul geografic, prin factorii specifici, influențează viața socială în ansamblul său și dezvoltarea economică a societății, conferind acestora specificitate și originalitate în funcție de ponderea și rolul lor în teritoriul geografic al statului respectiv. Mediul geografic analizat din punct de vedere al influențelor sale asupra dreptului, înseamnă mediul înconjurător: spațiul aerian, terenurile agricole, apele, pădurile, marea teritorială etc.
Interacțiunea dintre om și mediul geografic a existat cu mult înainte de apariția dreptului. Primele norme de conduită a oamenilor (norme obișnuielnice) determinate de mediul natural s-au referit la vânat și pescuit, la exploatarea pământului, la apărarea împotriva fenomenelor naturale și a atacului animalelor sălbatice.
Dintotdeauna omul s-a raportat la natură, s-a luptat cu natura, a modificat echilibrul de forțe: individ-natură, și-a adaptat comportamentul sub influența factorilor de mediu și a umanizat la rândul său natura.
Mediul natural se înfățișează într-o mare diversitate, dacă ne raportăm la dispunerea geografică a statelor pe cuprinsul planetei noastre. Mediul natural din țările scandinave și din Alaska este diferit de mediul țărilor de la Ecuator sau din emisfera sudică.
Nevoia de exploatare, dar și de protecție a componentelor mediului natural, determină adoptarea unui complex de norme juridice specifice fiecărui stat. Multitudinea de probleme pe care le ridică gestionarea mediului înconjurător a impus elaborarea, de către fiecare stat, de reglementări pe care le găsim în „dreptul mediului” considerat ramură de drept.
Mediul natural s-a impus ca un important obiect de reglementare juridică. în dreptul român au fost elaborate acte normative privitoare la:
— administrarea, gospodărirea și protecția pădurii;
— regimul juridic al Rezervației Biosferei Delta Dunării (Legea nr. 82/1993);
— Legea fondului funciar (Legea nr. 18/1991);
— acte normative pentru protecția apelor, a fondului cinegetic și piscicol, pentru exploatarea zăcămintelor naturale etc.
Spațiul cosmic, cu caracteristicile sale, a dobândit valoarea unui factor de configurare a dreptului din momentul în care știința și tehnologia l-au făcut accesibil pentru umanitate. Ca urmare au fost elaborate norme și principii juridice de utilizare a spațiului cosmic.
În legislația dreptului comunitar au fost adoptate norme juridice privind protecția mediului înconjurător, controlul circulației peste frontiere a deșeurilor periculoase, utilizarea rațională a resurselor naturale, protecția mărilor, apelor curgătoare, protecția speciilor rare de floră și faună etc.
Factorul biologic și fiziologic
O relevanță aparte în procesul de configurare a dreptului o dobândesc factorii biologici și fiziologici sub aspectul repercusiunilor pe care însușirile naturale (biologice și fiziologice) ale oamenilor le au asupra stărilor lor de conștiință și a atitudinilor concrete în mediul social.
Deosebirea statornicită în drept între capacitatea de folosință (aceea de a avea drepturi și obligații) și cea de exercițiu (aceea de a exercita drepturile subiective și de a-și asuma obligații prin acte juridice proprii), se bazează tocmai pe legătura existentă între dezvoltarea fizică a ființei umane și dezvoltarea facultăților sale mintale.
Astfel, în dreptul civil român capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei. De la acest principiu există o derogare care prevede că „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”. Pentru ca această excepție să fie aplicabilă este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții:
a) copilul conceput nu poate dobândi decât drepturi, în sarcina lui neputându-se angaja obligații;
b) copilul să se nască viu.
În privința capacității de exercițiu, legiuitorul stipulează faptul că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are discernământ și nu i se poate îngădui să încheie personal acte juridice.
Codul civil stabilește (art. 806-809) următoarele incapacități speciale:
— incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de bunurile sale prin donație sau testament;
— incapacitatea minorului care a împlinit 16 ani de a dispune, prin testament, de mai mult de jumătate din bunurile sale;
– incapacitatea tutorelui de a primi legate de la minorul de 16 ani aflat sub tutelă;
– incapacitatea soților de a vinde unul celuilalt.
O altă instituție juridică de bază a dreptului, respectiv răspunderea juridică, este configurată de relevanța pe care o dobândesc însușirile fiziologice și biologice ale oamenilor. Ideea răspunderii juridice se fundamentează pe discernământul cu care oamenii acționează.
Vinovăția, ca fundament al răspunderii juridice în materie penală, presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a se conforma prescripțiilor normelor juridice.
Legea însă trebuie să aibă în vedre și situațiile în care unele procese și mecanisme biologice și fiziologice afectează discernământul persoanei, al cărui tratament juridic trebuie adaptat în cazul săvârșirii unor infracțiuni.
Faptul că minorul nu răspunde penal se întemeiază pe ideea insuficientului discernământ determinat de gradul redus de dezvoltare biologică și fiziologică a acestuia.
Însușirile biologice și fiziologice ale oamenilor se impun legiuitorului și pe alte planuri. Astfel, copii, bolnavii și persoanele handicapate reclamă un tratament juridic special: sunt elaborate norme juridice speciale prin care se realizează protecția acestora, intr-o accepțiune mai largă vorbim de „dreptul copilului”, adică de totalitatea normelor juridice care asigură protecția și dezvoltarea copilului (dreptul la educație, interzicerea relelor tratamente, obligația de întreținere, dreptul la asistență medicală, dreptul la protecția socială etc.).
Un nou domeniu de reglementare pe care dreptul este obligat să-l abordeze, îl constituie prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane. în acest cadru, dreptul definește momentul morții în cu totul alți termeni decât în urmă cu câțiva ani; el răspunde la întrebarea dacă, cine și când poate dispune de țesuturile și organele umane.
În acord cu legislația altor țări, Parlamentul României a adoptat la 8 ianuarie 1998 Legea privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane (Legea nr. 2/1998). Demnă de subliniat este prevederea art. 2 din lege: „prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane nu pot face obiectul vreunei tranzacții. Donarea în timpul vieții sau consimțământul scris pentru prelevarea de țesuturi și organe, după moarte, dat de donator sau membrii familiei lor ori de rude, după moartea acestuia, reprezintă un act profund umanitar, care poate permite salvarea vieții unui om”.
Factorul biologic și fiziologic este determinant în configurarea instituției juridice a căsătoriei. Astfel, noul Cod Civil (adoptat prin Legea nr. 287/2009) prevede (art. 272 și urm.):
– căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani;
– pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă;
– este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv;
– este interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal;
– este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex:
Alte reglementări privind drepturile ia viață, la sănătate și la integritate ale persoanelor fizice, sunt cuprinse în Codul civil (an. 61 și urm.), astfel:
– nimeni nu poate aduce atingere speciei umane. Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor;
– sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice;
– este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
Într-o secțiune distinctă, Codul civil reglementează „drepturile la viață și la integritate ale persoanelor fizice”, astfel:
– viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege;
– interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei;
– nimeni nu poate aduce atingere speciei umane, fiind interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor;
– sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice;
– este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
– corpul uman este inviolabil. Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere integrității ființei umane decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege;
– examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii. Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare științifice, efectuate în condițiile legii;
– orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege;
– prelevarea și transplantul de organe, țesături și celule de origine umană de la donatori în viață se face exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați asupra riscurilor intervenției.
Este locul, aici, să menționăm și preocuparea legiuitorului de a respecta viața privată și demnitatea persoanei umane, cele mai reprezentative dispoziții referindu-se la:
– faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și a demnității sale;
– faptul că orice persoană are dreptul la propria imagine, ea putând să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice și a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri;
– faptul că persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său.
Factorul demografic în toată complexitatea sa exercită o reală influență asupra reglementărilor juridice. O foarte sumară privire asupra măsurilor legislative adoptate în diverse state, evidențiază preocupările pentru stimularea creșterii demografice (exemplul României în perioada anilor 1967-1989) prin sancționarea cazurilor de întrerupere ilegală a cursului sarcinii la femei. Există și reglementări juridice pentru limitarea creșterii demografice prin introducerea criteriilor de planning familial (exemplul Chinei). În același context al factorului demografic se înscriu reglementările legale cu privire la adopție, precum și regimul juridic al imigranților.
În anii 1950 – 1960, un număr de guverne din țări aflate în curs de dezvoltare au adoptat planuri naționale menite să reducă ratele rapide de creștere a populației, care le blocau eforturile de a le asigura cetățenilor lor suficientă asistență medicală, locuri de muncă și educație.
În alte țări este încurajată și stimulată creșterea populației, atât prin rata natalității cât și acceptării imigrației din alte țări ale lumii. Astfel, între anii 1990 – 2000, numărul locuitorilor din S.U.A. a crescut cu 32,7 milioane de oameni (13,1%) cel mai mare număr din deceniile istoriei americane.
Componenta demografică, privită ca factor de configurare a dreptului, nu se reduce doar la politicile de stopare ori încurajare a natalității. La fel de importantă este și structura de vârstă a populației dintr-un anumit stat. Această structură de vârstă determină, sau mai bine spus, impune o reacție specială a statului și dreptului pentru reglementarea juridică a statutului fiecărei categorii: copii, tineri, pensionari, șomeri, forța activă de muncă. La fel de importantă este starea de criză a familiei, dominată de rata mare a divorțialității, a cotei ridicate a familiilor monoparentale, a procentului de abandon școlar.
Prognoza demografică la nivel european nu este deloc încurajantă. Până în anul 2050 populația celor 28 de state care fac parte din Uniunea Europeană se va micșora cu 7 la sută. Italia, care are astăzi 58 de milioane de oameni, va avea în anul 2050 doar 45 de milioane, iar Germania, care numără 83 de milioane, va avea la sfârșitul secolului, 52 milioane de oameni.
În Europa sunt astăzi 35 de pensionari la 100 de persoane apte de muncă. în 2050 vor exista 75 de pensionari la 100 de oameni apți de muncă.
Ziarul „The Economist” din 20.07.2003 precizează, privitor la acest subiect: „îmbătrânirea și reducerea populației Europei vor afecta, inevitabil, interesele financiare ale tuturor țărilor membre”.
În timp ce Uniunea Europeană are o populație bogată, bătrână și din ce în ce mai redusă, țările din nordul Africii au o populație săracă, tânără și în creștere.
În această ecuație, se pune problema dacă statele europene nu ar trebui să adopte o politică mai liberală în privința fenomenului imigrației, pentru a-și redresa echilibrul uman.
Cadrul natural, căruia dreptul îi recunoaște forța sa de influențare, se completează în contextul celor prezentate mai sus cu situațiile provocate de evenimente naturale, care nu depind de voința omului, și care, prin voința legii, constituie cauze care duc la nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
Astfel de evenimente sunt: nașterea și moartea omului, curgerea implacabilă a timpului, calamități naturale (cutremure, inundații, tornade, alunecări de teren etc.).
De exemplu, moartea omului declanșează procedura succesiunii (moștenirii), trecerea timpului poate consolida juridic un drept (prescripția achizitivă) sau poate stinge un drept (prescripția extinctivă), calamitățile naturale pot da naștere raporturilor juridice de asigurare de bunuri sau persoane etc.
Concluzie: Factorii care alcătuiesc cadrul natural dispun de o forță specifică de influențare și configurare a dreptului.
Acțiunea acestora și influența lor asupra dreptului nu trebuie privită ca o fatalitate, pentru că prezența lor nu se finalizează automat cu efecte juridice. Acțiunea lor este corelată în permanență cu voința și interesul general al societății.
Cadrul economic, social și politic național
Cadrul economic, social și politic național are în compunerea sa domeniul economic, sistemul politic, ideologia și cultura, fiecare în parte cu un mare grad de complexitate și o dinamică proprie, care influențează dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu acțiune specifică.
Cercetând evoluția istorică a fenomenului juridic, “Teoria generală a dreptului” a evidențiat cu claritate tendința uneia sau alteia dintre componentele cadrului social-politic de a-și subordona dreptul, de a-1 transforma într-un instrument folosit exclusiv în interesul puterii de stat.
Într-o societate liberă dreptul trebuie să joace, așa cum am arătat, rolul de receptor, dar și de tampon, de filtru față de semnalele, mesajele, trebuințele societății. El trebuie să-și valorifice funcția de menținere în stare de echilibru a raporturilor sociale, având în vedere tendința tot mai actuală de degradare a relației dreptului cu societatea.
Cea mai importantă latură a cadrului social-politic care influențează dreptul este componenta economică.
În orice tip de societate componenta economică este determinantă, poartă pecetea ideologiei caracteristice societății în perioada respectivă.
Așa de exemplu, ideologia marxistă de esență materialist-dialectică dominantă în societățile socialiste și comuniste de tip totalitar, considera nu numai că dreptul trebuie să corespundă situației economice generale și tipului de economie impus de această ideologie, dar că economia este cea care constituie factorul determinant al dreptului.
Ideologia liberală și neoliberală proclamă teza potrivit căreia dreptul trebuie să favorizeze economia contractuală: Constituția și legile ordinare trebuie să consfințească cu maximă claritate libertățile economice (dreptul de a acumula bogății și capital, libertatea de a produce, de a comercializa producția etc.).
Un exemplu edificator, care pune în lumină influența ideologiei asupra economicului și implicit asupra dreptului, îl constituie CARTA CORPORATISTA, ca expresie a ideologiei liberalismului corporatist.
Carta Corporatistă reprezintă acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup de investitori în vederea servirii unui scop public. Istoria ei începe în Anglia sec. al XVI-lea când Coroana Britanică acordă privilegii speciale comercianților în schimbul vărsării de către aceștia a unei părți din profit în tezaurul regal.
Urmare a presiunilor corporațiilor, au fost elaborate legi care cereau ca toate mărfurile importate de coloniile britanice din Europa sau Asia să treacă mai întâi prin Anglia. Același regim îl aveau și mărfurile exportate din colonii în alte regiuni ale lumii. Din taxarea și impozitarea mărfurilor sosite astfel în porturile Angliei s-au obținut averi uriașe, atât de către corporatiști cât și de către Coroana Britanică.
Iată cum descrie David C. Korten, în lucrarea „Corporațiile conduc lumea”, atmosfera din America sfârșitului de secol XIX: „Războiul civil american (1861-1865) a reprezentat un moment crucial pentru drepturile corporațiilor. Cu profiturile uriașe care le intrau în buzunare din contractele de livrare pentru armată, corporațiile au mituit efectiv o legislație care le-a acordat bani și terenuri drept donații ca să extindă sistemul de căi ferate de pe Coasta de Vest. Acestea au fost vremurile de glorie ale unor americani ca : Rockefeller, Morgan, Mellon, Vanderblit și alții, care au cumpărat legislația în domeniile tarifare, bancare, sindicale, ale căilor ferate și ale terenurilor publice. Corporațiile au dobândit suficient control asupra organismelor legislative ale maselor, care nu făceau decât să rescrie legile întocmite de corporații”.
Într-o formulare mai simplă vom spune că ideologia își construiește o economie proprie, iar acestea două la un loc configurează arhitectura pe care o doresc dreptului.
Pentru a înțelege mai bine influența pe care latura economică a cadrului social- politic o exercită asupra dreptului, vom comenta situația din România în perioada 1990- 2005. Dreptul român edificat în această epocă a fost după chipul și asemănarea economiei, mai bine zis după chipul și asemănarea întregului cadru social-politic al epocii. Cadrul legislativ creat într-o perioadă de tranziție prelungită excesiv a reflectat incoerențele ideologice, lipsa de viabilitate a unor importante segmente ale economiei socialiste hipercentralizate, timiditatea în promovarea unor soluții realiste, pragmatice, specifice economiei de piață.
Menținerea unui sistem economic cu puternice accente de centralism de tip comunist, cu deosebire în industrie, transporturi și comunicații, a generat conservarea vechiului sistem economic și a legislației specifice acestuia.
Și legislația „reformatoare”, adoptată de-a lungul deceniului obsedant, cum este numit epoca analizată, reflectă în fond rolul dominant al statului în economie.
Dreptul nostru a răspuns totuși cu rapiditate unor comenzi ale economicului: au fost reglementate privatizarea, piața de capital, concurența, protecția consumatorului, combaterea evaziunii fiscale, au fost incriminate infracțiuni la regimul societăților comerciale, au fost adoptate legi specifice de organizare a sistemului bancar, a instituțiilor financiare etc.
O altă componentă a cadrului social-politic care exercită influența asupra dreptului, o reprezintă STRUCTURILE ORGANIZATORICE ALE SOCIETĂȚII, respectiv: statul, partidele politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, structuri sociale nestatale, societatea civilă.
Întrucât corelația stat-drept face obiectul unui capitol separat al cursului, în cele ce urmează vom analiza celelalte elemente ale structurilor organizatorice ale societății.
Partidele politice sunt „asociații libere ale cetățenilor prin care se urmărește, pe baza unui program, definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, asociații care au, și-și afirmă clar și deschis, vocația și aptitudinea guvernării”.
În principal, dreptul este influențat de către partidele politice care sunt partide de guvernământ, ele având la dispoziție pârghiile puterii prin care politica lor poate deveni politica de stat, voința lor fiind, de regulă, impusă ca voință obligatorie pentru societate care se va materializa din punct de vedere juridic în legi și alte acte normative.
Practic, partidul sau coaliția de partide aflate la guvernare impune/impun prioritățile în domeniul legiferării: în fond partidele vor impune reglementarea juridică a domeniilor incluse în programele politice pe care le-au prezentat în campaniile electorale (exemple: regimul juridic al proprietății, protecția socială, privatizarea, statutul funcționarului public, politica fiscală, lupta împotriva criminalității, protecția mediului etc.).
Partidele politice reprezentate în parlament, dar care nu se află la guvernare, au posibilitatea de a propune legislativului proiecte de legi, dar capacitatea lor de a influența concret dreptul este nesemnificativă.
Grupul de interes este considerat ca o structură grupală care cuprinde persoane reunite pe baza concepțiilor și atitudinilor comune, uneori ca reflex al apartenenței lor la aceeași profesie sau categorie socială și care acționează pentru satisfacerea, pe calea reglementării juridice, a intereselor membrilor săi. Grupurile de interes elaborează platforme cadru, cu obiectivele majore pe care le urmăresc, fac publice cauzele pe care le apără, dezbat proiecte de legi, promovează proiecte de legi, sprijină sau resping candidaturi la alegeri locale, parlamentare sau prezidențiale.
Grupurile de presiune sunt astăzi tot mai prezente în zonele în care se elaborează deciziile în plan juridic. Sindicatele, deși prin legea organică și statutele de organizare și funcționare, nu sunt preocupate de obținerea puterii, acționează ca o puternică forță asupra puterii legislative și executive pentru a le determina să elaboreze legi și acte normative care să le satisfacă doleanțele (în materie salarială, de protecție socială etc.). De foarte multe ori, acțiunile grupurilor de presiune, se materializează în greve, mitinguri, manifestații de stradă, blocarea căilor de comunicații etc.
Grupurile etnice reprezintă o categorie aparte, detașată de grupurile menționate mai sus, prin elementul definitiv și extrem de pronunțat, acela al apartenenței membrilor lor la o etnie. În unele țări asemenea grupuri sunt organizate în partide politice, uniuni sau asociații legal înregistrate și recunoscute de autoritățile statale. Acestea militează, printr-o mare varietate de mijloace și metode, pentru ca puterea de stat să adopte reglementările legale solicitate (folosirea limbii materne în școli, administrație și justiție, creșterea gradului de autonomie a localităților în care aceștia sunt majoritari etc.).
Societatea civilă – factor de configurare a dreptului
Alături de cadrul natural, în substanța căreia se reunesc factorii geografic, biologic, fiziologic și demografic, cadrul social-politic reprezintă, în opinia celor mai redutabili teoreticieni, cel mai complex și dinamic factor de configurare a dreptului, cu acțiune specifică.
Coloanele de susținere a edificiului social-politic al societății de astăzi sunt: statul, partidele politice și societatea civilă.
Primele două – statul și partidele politice – sunt artizanii sistemului de drept, având la dispoziție pârghiile prin care pot modifica și completa legislația și, implicit, structura organizatorică a sistemului social-politic.
Societatea civilă – sintagmă prezentă în vocabularul cotidian, prea adesea utilizată în contexte nepotrivite – poate fi definită ca ansamblul formelor organizatorice nestatale, apolitice, fundamentate pe dreptul de liberă asociere consfințit de Constituție, prin intermediul cărora sunt exprimate public interesele specifice (economice, sociale, spirituale, profesionale etc.) ale opiniei publice.
Ea (societatea civilă) este șansa pe care o au cei fără putere de a se exprima, de a judeca puterea; ea poate și trebuie să fie o contra pondere în raport cu forța statului și a structurilor politice.
Societatea civilă are o poziție distinctă de cele două domenii tradiționale, am spune șablon, ale societății: domeniul public ce este organizat și funcționează potrivit regulilor impuse de guvernare și domeniul privat obsedat de profit, organizat pe principii aproape exclusiv comerciale.
De pe această poziție societatea civilă acționează în toate domeniile vieții economico-sociale, asupra tuturor nivelurilor puterii publice (legislativ, executiv, judecătoresc, regional și local), utilizând o mare gamă de mijloace și modalități legale și democratice, în scopul servirii interesului general al societății.
Altfel spus, societatea civilă este preocupată de starea generală a națiunii, de destinul, de viitorul acesteia.
Ea trebuie să fie cea care promovează adevărata esență a solidarității umane, cea care determină implicarea cetățenilor în treburile cetății începând cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale individuale și colective, lupta împotriva corupției și criminalității, a ignoranței și birocrației, asigurarea traiului decent, ocrotirea mediului, modernizarea învățământului, culturii și artei etc.
Societatea civilă este în mod real un puternic și important factor de configurare a dreptului prin funcțiile specifice pe care le are.
Astfel, o primă funcție a societății civile o reprezintă aceea de MONITORIZARE, de SUPRAVEGHERE, a puterii publice privitor la modul concret în care sunt gestionate treburile țării. În fond, statul sau puterea publică, este o creație a societății civile, realitate care îi conferă dreptul de a dialoga cu acesta. Prin intermediul acestei funcții societatea civilă ține sub presiune puterea publică pentru ca aceasta să-și onoreze programul de guvernare, să reglementeze în manieră modernă instituțiile juridice fundamentale: proprietatea, dreptul la muncă, dreptul la educație, libera asociere, familia, adopția etc.
Funcția de SANCȚIONARE a PUTERII este exercitată de către societatea civilă în principal la urnele de vot, având la îndemână și alte modalități: moțiuni de cenzură, forme specifice de grevă, dezbateri pe probleme de interes pentru societate în general sau pentru anumite grupuri de interese, măsuri de interes pentru societate în general sau pentru anumite grupuri de interese, măsuri de protest etc.
La fel de importantă este și funcția educativă a societății civile, care își propune să conștientizeze componentele sale principale (sindicate, patronate, celelalte forme asociative) asupra rolului și locului lor în societate. Societatea civilă trebuie și poate să se preocupe mult mai intens de formarea și consolidarea culturii politice, juridice și civile la nivelul celor mai reprezentative segmente ale populației.
Pentru a răspunde la întrebarea: “reprezintă societatea civilă factor de configurare a dreptului?” trebuie să prezentăm situații și împrejurări concrete care să probeze faptul că sindicatele, patronatele, precum și alte componente ale societății civile au determinat puterea să configureze într-un anumit fel legislația specifică.
Astfel, în materia dreptului muncii, instituția juridică a contractului colectiv de muncă, definită ca act juridic și izvor de drept, reprezintă „forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă, un drept negociat de natură convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale, precum și de interesele celor două părți”. Procedura de negociere și încheierea contractului colectiv de muncă este reglementată prin lege (Legea nr. 130/1996), iar procedura de conciliere a conflictelor colective de muncă prin Legea nr. 168/1999.
Este locul în care trebuie să subliniem un prim succes al societății civile: acela privitor la rolul determinant pe care l-a avut în influențarea puterii legislative de a reglementa prin legi organizarea și funcționarea celor mai importante componente ale sale: sindicatele (Legea nr. 54/1991, H.G. nr. 314/2001 privind comisiile de dialog social), patronatele (Legea nr. 356/2001 și H.G. nr. 503/1991), asociațiile și fundațiile respectiv organizațiile neguvemamentale (O.G. nr. 26/2000, Legea nr. 34/1998).
Aceste componente solide ale societății civile determină diminuarea evidentă a influenței grupurilor de presiune, a grupurilor etnice sau de interese asupra structurilor cu putere legislativă.
Dreptul se configurează prin acțiunea uniformă, coerentă și pozitivă a societății civile, care trebuie privită nu ca factor destabilizator, ci ca vocea autorizată a celor lipsiți de putere rostită în fața puterii. Condiția fundamentală pentru ca societatea civilă să se constituie într-un veritabil factor de configurare a dreptului o reprezintă capacitatea acesteia de a nu fi influențată sau, mai grav, absorbită, de partidele politice.
Societatea civilă din România, cu o istorie marcată de profunde neclarități și evidente partizanate politice, trebuie să-și asume rolul important de factor de configurare a dreptului, exercitându-și funcțiile specifice în decorul extrem de colorat al realităților de astăzi.
Liniștită în momente de neliniște și neliniștită în momente de liniște, societatea civilă riscă să alunece în teritoriul banalului, în zona formalismului fiind desprinsă de interesele celor neliniștiți cu adevărat.
Riscul cel mai mare pentru unele componente ale societății civile îl reprezintă politizarea acestora, respectiv trecerea lor sub controlul direct al unor partide și alianțe politice, al căror purtător de cuvânt devin.
Instituționalizarea celor mai importante și reprezentative componente ale societății civile poate determina subordonarea acestora față de putere, pentru simplul fapt că liderii sindicatelor, patronatelor și ONG-urilor simt gustul puterii. Prea mulți lideri de sindicat, prea numeroși exponenți ai patronilor și suficient de versați președinți de ONG-uri au ocupat și ocupă fotolii parlamentare și guvernamentale, drept răsplată a serviciilor aduse puterii.
Vocea societății civile poate și trebuie să fie mult mai puternică și detașată de putere.
Astăzi, în epoca globalizării, dialogul societății civile cu puterea publică excede guvernele naționale, datorită în principal prevalenței dreptului comunitar și a ordinii juridice comunitare față de sistemele naționale de drept.
Este evidentă tendința de internaționalizare a organizațiilor neguvemamentale și de instituționalizare a lor la scară regională și globală, cu declarată intenție de a ține sub observație și presiune atât propriile guverne naționale, cât și instituțiile și organizațiile internaționale suprastatale, pentru a evita ori stopa măsurile excesive, abuzive și discriminatorii de orice fel.
Dreptul comunitar european, aflat încă în prima fază de gestație, incoerent și surprinzător de dezarticulat, așteaptă în procesul său de configurare acțiunea inteligentă și pragmatică a societății civile.
Dreptul românesc ce se configurează sub influența dreptului comunitar poate să-și păstreze și consolideze personalitatea numai dacă societatea civilă își realizează funcțiile în deplin acord cu realitățile și nevoile societății noastre.
Exprimăm opinia că societatea civilă poate și trebuie să influențeze decisiv configurația unor instituții juridice fundamentale ale sistemului nostru de drept, precum: proprietatea, adopția, familia, sistemul electoral etc.
Cadrul economic, social și politic regional și internațional
Cadrul economic, social și politic regional și internațional a constituit și constituie un important factor care configurează sistemele de drept ale statelor naționale și influențează evoluția acestora.
Arhitectura sistemelor de drept ale statelor naționale este influențată de dreptul internațional și dreptul comunitar european.
Prezența statului român în marea familie a națiunilor lumii (Organizația Națiunilor Unite), statutul României de țară membră a Uniunii Europene și a NATO determină armonizarea dreptului românesc cu dreptul internațional și dreptul european.
Este ușor de constatat faptul că viața economică, politică și socială a României este conectată la dinamica și evoluția societății europene, la schimbările și realitățile vieții internaționale.
Dreptul românesc are capacitatea de a reglementa în spiritul dreptului internațional și comunitar cele mai importante domenii ale realității economice și sociale, începând cu conceptul de economie de piață funcțională, sistem financiar-bancar modern, combaterea terorismului și criminalității organizate, a corupției și spălării banilor.
În cuprinsul art. 20 din Constituția României se precizează: „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Factorul uman
În dreptul modern factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru organele ce au competența de legiferare.
Sistemele de drept din statele democrate se raportează permanent la prezența și poziția omului în societate și sunt preocupate pentru a reglementa comportamentul acestuia într-o mare varietate de raporturi sociale în care el este prezent.
Normele juridice care reprezintă substanța dreptului au, dincolo de funcția de reglementare, de regularizare a comportamentului oamenilor, și rolul de socializare, de modelare și stimulare a comportamentelor corespunzătoare valorilor apărate de drept.
Dreptul nu se amestecă sau nu ar trebui să se amestece în viața interioară, în gândurile, în emoțiile, intențiile și trăirile intime ale omului.
Dreptul îi propune sau îi oferă omului reguli de conduită obligatorii care se referă la protecția celor mai importante valori ale societății. Omul are de ales: să se conformeze, să-și modeleze comportamentul, acțiunile și totalitatea faptelor sale în deplin acord cu prescripțiile pe care le găsește în normele juridice sau să opună acestora un comportament și atitudini care contravin normelor juridice, suportând sancțiunea legii, răspunzând juridic pentru înfrângerea legii, pentru nesocotirea ei.
Interesele individului sunt, în mod obiectiv, interese de scurtă durată („Până la urmă murim cu toții” – Keynes). De aceea omul este condamnat să se supună dreptului. Nesupunerea față de normele dreptului poate fi rezultanta unor factori foarte complecși, a unor mecanisme psiho-sociale extrem de diverse; greu de previzionat, greu de blocat de autoritățile de aplicare a legii.
Omul judecă, de multe ori, realitatea socială prin prisma interesului individual. Acest interes imediat, individual, personal al individului, se ciocnește cu interesul general, cu voința generală exprimată în legi și alte acte normative.
Într-o asemenea ipostază, destul de întâlnită în zona realității sociale, dreptul este obligat să intervină și să sancționeze comportamentul deviant al individului. Simpla intervenție sancționatorie a dreptului nu este suficientă. Dreptul trebuie să realizeze cunoașterea factorului uman, a nevoilor și intereselor sale, să apere drepturile fundamentale ale individului, să garanteze egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor, posibilitatea ca aceștia să-și manifeste demnitatea și libertatea.
Dreptul modern național și internațional este influențat, în ce privește arhitectura sa în ansamblu, de problematica respectării de către autoritățile statelor a drepturilor fundamentale ale omului. Dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaționalizeze, situație care modifică relațiile economice și politice dintre state.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg este prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale ale omului, înființată în anul 1954. Ea joacă un rol important în viața juridică a statelor membre ale Consiliului Europei. Hotărârile sale duc, deseori, la schimbări ale legislației, ale jurisprudenței sau ale practicii judiciare, mai ales în domeniul procedurilor judiciare și a libertăților publice.
Activitatea Curții a crescut în mod considerabil în ultimul timp și se desfășoară în domenii foarte diferite, mergând de la dreptul de apărare la interceptarea convorbirilor telefonice, de la durata arestării preventive sau a unor proceduri la servituti de urbanism, de la regimul din închisori la internarea bolnavilor psihic.
Curtea funcționează în baza Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale adoptată la Roma în noiembrie 1950, care nu se substituie dreptului intern, dar pe care-1 poate influența. Multe din hotărârile Curții au provocat ori au accelerat reforme legislative în țările europene. Statele în defavoarea cărora s-a pronunțat Curtea au obligația de a se conforma hotărârilor care sunt definitive.
Teorii juridice cu privire la factorii de configurare și evoluție a dreptului
1. Teoria lui Montesquieu. Autorul lucrării „Spiritul legilor” (1748) stabilește principiul relativității legilor în timp și spațiu. Potrivit acestuia: „legile trebuie să fie conforme cu natura, respectiv cu fizica țării, cu clima rece, caldă sau temperată, cu calitatea lui, cu mărimea lui, cu genul de viață al poporului, plugari, vânători sau păstori; ele trebuie să fie potrivite cu gradul de libertate pe care-1 poate garanta Constituția, cu religia locuitorilor, cu înclinațiile lor, cu bogățiile lor, cu numărul lor, cu moravurile lor”.
Un rol distinct în concepția privitoare la factorii de configurare și evoluție a dreptului îl ocupă inteligența umană.
2. Teoria lui Edmond Picard, exprimată în lucrarea „Le droit pur”, pune la baza configurării și evoluției dreptului zece factori:
— rasa – legile trebuie să corespundă temperamentului național;
— mediul – clima, teritoriul, starea economică și socială influențează profund dreptul unei țări;
— intruziunea străină – dreptul străin poate pătrunde prin cucerire (exemple: dreptul roman aplicat în teritoriile cucerite, dreptul francez în teritoriile ocupate de Napoleon);
— imitația – cazul Turciei care a adoptat Codul civil elvețian; cazul Japoniei care a preluat modelul Codului civil și codului comercial german (1899);
— marii jurisconsulți sau elitele creatoare de sisteme juridice, care sunt expresia ideilor unui popor, servitori luminați ai acestuia;
— atavismul juridic respectiv obiceiul adânc înrădăcinat de a se supune unor anumite norme și reguli. Anglia este țara care ilustrează cel mai bine importanța atavismului juridic;
— progenismul, adică germenii dreptului viitor;
— tehnica juridică, adică dreptul șlefuit de inteligența omului;
— densitatea populației are o importanță specială în configurarea și evoluția dreptului;
— acțiunea solidară a marilor forțe sociale, respectiv a influențelor pe care le au religia, arta, morala, economia.
3. Teoria lui Alexandru Văllimărescu, exprimată în lucrarea „Tratat de enciclopedia dreptului” (1932), reduce la patru, factorii de configurare și evoluție a dreptului:
— factorul material: rasa, mediul, densitatea populației, starea economică;
— factorul moral: religia, morala și marile curente de idei;
— oamenii superiori;
— hazardul.
Capitolul III
Tipologia dreptului
Aspecte generale
Dreptul este un fenomen de o extremă complexitate, aflat într-un proces evolutiv care implică permanente transformări în conținutul său normativ, modificări de ordin cantitativ în conținutul și structura instituțiilor și ramurilor de drept. Acest proces evolutiv se realizează sub influența și acompaniamentul factorilor economici, politico-ideologici, culturali, sociali etc.
În dreptul modem este unanim acceptată ideea că nu poate exista o legislație veșnică, un drept imuabil, dat odată pentru totdeauna.
Istoria universală a dreptului evidențiază diversitatea sistemelor de drept, corespunzătoare etapelor din evoluția statului.
În cercetarea sistemelor de drept, știința dreptului utilizează metoda tipologică, metodă care implică neluarea în considerare a diferențelor individuale nesemnificative.
Tipologia dreptului ia în considerare apartenența la un bazin de civilizație juridică și dependența de tipul sistemelor de organizare economico-socială.
Astfel, plecând de la dependența dreptului de tipul sistemelor de organizare economico-socială, sistemele de drept se clasifică în: drept sclavagist, drept medieval, drept burghez, drept socialist, drept modern.
Potrivit criteriului apartenenței dreptului la un bazin de civilizație juridică, în dreptul comparat s-a realizat o altă tipologie, respectiv FAMILIA DE DREPT.
Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naționale în raport de trăsăturile comune ale acestora.
În literatura juridică din România, cea mai recentă lucrare în domeniul analizat o constituie „Panorama marilor sisteme contemporane de drept” a prof. Victor Dan Zlătescu, publicată la București, în anul 1994. Conținutul acesteia fiind actualizat și inclus în partea a Il-a „Geografia juridică” a lucrării „Drept privat comparat” (București, 1997).
Autorul clasifică familiile de drept în:
a) marele sistem (familia) de drept romano-germanic;
b) marele sistem de common-law;
c) sistemele juridice religioase și tradiționale.
2. Marele sistem de drept romano-germanic
Precizări: – marele sistem de drept romano-germanic nu este rezultatul fuziunii dreptului roman cu dreptul cutumiar german;
– în acest mare sistem juridic contemporan sunt incluse sistemul de drept francez și german, precum și cele înrudite cu acestea;
– sistemul de drept romano-germanic a apărut și s-a cristalizat, în secolul al XIII-lea, când statele europene au receptat dreptul roman și l-au alăturat dreptului cutumiar specific lor.
Un moment esențial în formarea sistemului de drept romano-germanic îl constituie receptarea în secolul al Xl-lea a lucrării „Corpus Juris Civilis” al lui Iustinian.
Din punct de vedere al structurii sale, marele sistem de drept romano-germanic cuprinde:
a) sistemul juridic francez;
b) sistemul juridic german;
c) sistemul juridic scandinav.
a) Sistemul juridic francez s-a răspândit din Franța în următoarele țări: Belgia, Italia, Olanda, Luxemburg, România, Spania, Portugalia, Bulgaria, Polonia.
Istoria dreptului francez cunoaște trei mari perioade:
— perioada dreptului vechi (ancien droit) care se întinde de la origini și până la Revoluția Franceză (1789);
— perioada dreptului intermediar cuprinsă între Revoluția Franceză și domnia lui Napoleon I;
— perioada începută în timpul Imperiului napoleonian și până astăzi.
În tumultoasa istorie a dreptului francez, momentul cel mai reprezentativ, elocvent pentru înțelegerea modului de formare a sistemului de drept romano-germanic, l-a constituit elaborarea și adoptarea Codului civil Francez Napoleonian, la 21 martie 1804. Cea mai mare parte a juriștilor văd în Codul civil un exemplu fără precedent de logică juridică, de tehnică legislativă superioară, de stil concis și cu deosebite virtuți literare.
Napoleon Bonaparte însuși afirma, exilat fiind pe insula Sfănta Elena: „Gloria mea nu este aceea de a fi câștigat patruzeci de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern, este Codul meu Civil”.
În ce constă superioritatea incontestabilă a Codului civil față de reglementările anterioare?
— el este expresia juridică a victoriei relațiilor economiei de piață față de relațiile feudale;
— el consacră în forma juridică solemnă principiile de libertate, egalitate și fraternitate proclamate de Revoluția Franceză de la 1789;
— în privința proprietății, codul consfințește abolirea regimului feudal și consacră principiile liberei circulații a pământurilor;
— codul se bazează pe proprietatea privată și pe principiile consensualismului. În Codul civil, 1766 de articole sunt consacrate dreptului de proprietate.
Magistrala operă juridică construită de Napoleon Bonaparte este completată de Codul Comercial și de Codul de Procedură Civilă, adoptate în anul 1807. Toate cele trei coduri au fost receptate în România, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Polonia.
b) Sistemul juridic german
Cercetarea istoriei dreptului german pune în evidență unitatea fundamentală dintre acesta și dreptul francez.
Sigur că, între cele două sisteme juridice, există deosebiri, unele dintre acestea importante, care rămân însă la suprafața lucrurilor.
Ambele sisteme juridice au un fond normativ comun, datorat receptării dreptului roman de către fiecare dintre ele, precum și asemănării cutumelor franceze cu cele germane.
Asemănările dintre dreptul francez și dreptul german sunt zdrobitoare atunci când comparăm cele două sisteme cu celălalt mare sistem de drept occidental, respectiv dreptul anglo-saxon (common-law).
În dreptul german, până în secolul al XV-lea, dominantă era cutuma (se spunea: „cutuma este sfântă”, „cutuma este dreptul”). Peste acest drept cutumiar s-a suprapus dreptul roman, care a fost ușor receptat și datorită faptului că Sfântul Imperiu Roman de origine germană se considera continuatorul Imperiului Roman.
Prima operă de codificare a dreptului german s-a produs în Prusia în anul 1794. Codul General cuprindea peste 17.000 paragrafe cu norme specifice dreptului constituțional, administrativ, civil, penal și dreptul canonic.
Epoca de înflorire a dreptului german este plasată în secolul al XlX-lea, când apare și se afirmă puternic școala istorică a dreptului prin Fr.K. von Savigny. În această epocă este elaborat Codul civil (1896), considerat unul dintre cele mai importante, dar și originale construcții legislative ale marelui sistem juridic romano- germanic. Principalul izvor al codului a fost dreptul roman.
Ca și în Franța, dreptul a fost completat cu Codul de Comerț, urmat de reglementările importante privind: societățile comerciale cu răspundere limitată (1892) și societățile pe acțiuni.
Dreptul german a influențat puternic sistemele legislative din Grecia, Japonia, Austria, Elveția, Ungaria și Cehia. Dacă pentru țările europene influența dreptului german este ușor de explicat prin prezența lor în același bazin de civilizație, cazul dreptului japonez necesită o minimă explicație.
Până la sfârșitul veacului al XlX-lea Japonia era guvernată de un sistem juridic tradițional, arhaic, de factură feudală. Revoluția Meiji, care a deschis porțile Japoniei spre Europa occidentală, a declanșat o puternică luptă între influența franceză și cea germană.
Guvernanții Japoniei s-au orientat la început spre dreptul francez (să amintim aici faptul că „Spiritul legilor” scrisă de celebrul Montesquieu era prima lucrare franceză tradusă în japoneză). Propunerile formulate de juriștii francezi au fost considerate de autoritățile japoneze prea revoluționare, în contradicție flagrantă cu tradițiile naționale japoneze.
Paralel cu „varianta franceză”, a fost abordată legislația germană, inițiativa aparținând grupurilor de tineri juriști, reîntorși de la studii din Germania.
În anul 1898 a fost adoptat Codul civil Japonez, inspirat din Codul civil German. Normele juridice privitoare la statutul persoanelor, instituția familiei și domeniul succesiunilor reflectau particularitățile dreptului japonez vechi. Modificările esențiale ale acestor reglementări se vor produce abia în anii 1970-1980.
Merită subliniată opinia prof. Michel Fromont în lucrarea citată (Mari sisteme de drept străine) cu privire la Codul civil german care a intrat în vigoare la începutul anului 1900, rezultat al activității științifice desfășurate de juriștii secolului al XlX-lea, pe deplin corespunzător nevoilor secolului al XX-lea.
Este, dincolo de orice îndoială, valabil faptul că acest Cod Civil reprezintă o „perfecțiune tehnică” care i-au conferit o mare stabilitate și un mare prestigiu.
Privitor la concepția generală a Codului civil se impune a evidenția „tehnica de redactare” a acestuia, în sensul că:
– partea generală (240 de articole) reprezintă marea originalitate a acestui cod, care reunește regulile juridice și definițiile asupra noțiunilor care vor fi aplicate și utilizate în toate celelalte părți ale Codului;
– partea specială (de la art. 241 la art. 2385) cuprinde patru componente consacrate succesiv: drepturilor obligațiilor, dreptului asupra bunurilor, dreptului familiei și dreptului succesoral.
Autorul citat subliniază (p. 31) stilul în care a fost redactat Codul, precizând:
– folosirea unui limbaj abstract, materializat într-o terminologie riguroasă și perfect uniformă în ansamblul codului; dar acest limbaj este prea abstract;
– frazele sunt precise, dar adesea prea grele: este un text al savanților.
Actualul drept public german se caracterizează prin protecția drepturilor fundamentale ale omului și o eficientă reglementare a drepturilor cetățenilor contra administrației. În dreptul german care se aplică astăzi sunt consacrate următoarele principii constituționale generale:
– principiul statului de drept,
– principiul statului social,
– principiul democratic (interesant interpretat de Curtea Constituțională care proclamă faptul că fiecare cetățean german are dreptul de a fi guvernat în mod democratic și nu prin organe tehnocratice ale Uniunii Europene – decretul din 12 octombrie 1993 relativ la Tratatul de la Maastrich).
c) Sistemul de drept scandinav
Precizare: Acest drept se aplică în: Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda și Islanda.
Legislația acestor state s-a constituit, de-a lungul timpului, prin împletirea dreptului cutumiar specific cu reglementări ale dreptului roman.
În studiul dreptului scandinav trebuie să avem în vedere istoria politică a statelor amintite. Timp de peste 420 de ani (1387-1814) Norvegia a fost unită cu Danemarca, iar Islanda a fost provincie norvegiană în perioada 1254-1918.
Finlanda a fost sub dominația Suediei timp de peste cinci secole (până în anul 1808).
Dreptul scandinav are la bază: Codul Danez din 1683, Codul Norvegian (1867), Codul Suedez (1734), toate conținând reglementări specifice marelui sistem de drept romano-germanic. În anul 1879 se produce prima uniformizare legislativă în acest spațiu geografic al Europei.
3. Marele sistem de common-law (dreptul anglo-saxon)
Precizări: – în Europa s-au dezvoltat, timp de secole, două sisteme de drept care nu s-au influențat între ele: dreptul continental și dreptul insulelor britanice, două lumi juridice orgolioase și puternic personalizate;
– dreptul anglo-saxon (common-law) se aplică în Anglia,
Statele Unite ale Americii, Australia, Canada, Africa de Sud;
– întregul drept al comerțului internațional este astăzi subordonat tehnicilor contractuale engleze și americane;
– common-law reprezintă produsul unei evoluții îndelungate, petrecute în condiții specifice insulelor britanice, rezultatul unei mentalități juridice total diferită de cea continentală.
Aspectul cel mai original al common-law-ului constă în coexistența a trei subsisteme normative, autonome și paralele, respectiv:
— common-law (în sensul restrâns) cuprinde regulile stabilite pe cale judecătorească, respectiv hotărâri pronunțate de instanțe judecătorești care devin obligatorii pentru instanțele inferioare în cazuri similare.
— equity reprezintă un corectiv adus regulilor de common-law. O încercare a dreptului englez de a ține pasul cu schimbările produse în societate, cu evoluția firească a instituțiilor juridice. Common-law-ul devenise, încă din epoca feudală o frână în emanciparea dreptului. Equity, prin esența sa terminologică, exprimă ideea admirabilă că în fața unei legi nedrepte, cetățeanul de rând putea face apel la rege. In realitate, plângerile nu erau soluționate de rege ci de funcționarul casei regale, numit Cancelar. Cu toate acestea, de-a lungul veacurilor, equity a adus perfecționări și completări esențiale unor instituții ale common-law-ului;
— Un principiu fundamental introdus prevedea faptul că „o violare a dreptului nu poate rămâne fără sancțiune” și că equity înseamnă egalitate între părțile aflate în proces;
— statutary law reprezintă ce de-a treia ramură alcătuită din reguli de drept create prin legea scrisă. O trăsătură caracteristică a acestei ramuri decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaște nici abrogarea implicită și nici desuetudinea: aceasta explică de ce rămân în vigoare foarte multe legi care nu au fost abrogate niciodată și care datează de secole.
În materie constituțională, Marea Britanie nu are nici astăzi o CONSTITUȚIE, în accepțiunea de act fundamental unic, care să reglementeze organizarea ei politică. Constituția este alcătuită din mai multe categorii de norme juridice pe care le găsim în statutary law (dreptul statutar), în common law (dreptul comun sau dreptul judiciar), în obiceiul constituțional (dreptul nescris, format din uzanțe). În această materie, statutary law are o poziție privilegiată, fiind alcătuit din:
— Magna Charta Libertatum, impusă regelui Ioan Fără de Țară, în anul 1215 de către nobilii și orășenii răsculați, care le-a asigurat acestora anumite privilegii, limitând autoritatea regală;
— Habeas Corpus Act, editat în 1679, la 20 de ani după moartea lui Cromwell, consfințea principiul separației puterilor (parlament, magistrați și rege);
— BilI-ul drepturilor, elaborat în anul 1689 prin care parlamentul dobândește putere legislativă.
Perioada clasică a dreptului anglo-saxon, cuprinsă între anii 1689-1914 se caracterizează prin consolidarea common-law și equity materializată în:
– independența judecătorilor, consacrată în „Act of Settlement”, care stipula faptul că aceștia nu puteau fi revocați de către Coroană, decât la cererea expresă a celor două Camere ale Parlamentului (n.b. în trei sute de ani nu au fost decât două asemenea cazuri). Judecătorii se bucură de un foarte ridicat prestigiu social, ei fiind aleși dintre cei mai buni avocați, sunt foarte remunerați și au o mare independență în gândire și acțiune.
– apropierea dintre common-law și equity se referă la faptul că judecătorii din sistemul equity au renunțat să creeze reguli noi, aplicând precedentele judiciare.
– funcționarea cu rol corectiv a legii, consacră faptul că Parlamentul devine organul suveran al regatului, care nu este obligat să respecte regulile (atenție nu constituția care nu a existat și nici nu există) constituționale pe care le poate modifica oricând, în scopul modernizării common-law și equity.
Perioada de bulversare din sec. XX se caracterizează prin:
– dezvoltarea dreptului scris, materializată în elaborarea unui mare număr de legi care reglementau ramurile tradiționale ale dreptului: dreptul de căsătorie, dreptul imobiliar, dreptul de vânzare etc. Aceste drepturi erau animate de un spirit nou, anti-individualist, foarte diferit de common-law, consacrând creșterea puterilor guvernului și diverselor colectivități publice;
– Parlamentul a delegat o parte din puterea sa legislativă ministerelor, el asigurând ratificarea tratatelor și regulamentelor comunitare (ale Uniunii Europene) care utilizau categorii juridice ale dreptului romano-germanic.
În privința izvoarelor dreptului anglo-saxon precizăm că acestea sunt:
a) common-law și equity, care consacră rolul creator al jurisprudenței, respectiv al precedentului judiciar, potrivit căruia toate regulile de drept enunțate într-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o cauză asemănătoare trebuie să fie impusă judecătorilor de același rang și de rang inferior. Hotărârile judecătorești pronunțate de jurisdicțiile inferioare nu constituie precedent judiciar.
b) legea elaborată de Parlament ocupă locul superior în ierarhia regulilor de drept. În Marea Britanie nu se practică controlul constituționalității legilor. Judecătorul consideră legea ca pe un ordin al unui organ care îi este superior (Parlamentul), având ca obligație respectarea scrupuloasă a legii.
Opinia prof. Christian Beaudet: Introducere generală și istorică în studiul dreptului, Paris, 2002, p. 91-93.
Common-Law
– reprezintă dreptul comun pe care puterea politică l-a impus în toată Anglia după cucerirea insulei în 1066 de către Wilhelm Cuceritorul;
– este opera judecătorilor regali care se substituie cutumelor locale într-o manieră progresivă, prin extinderea competențelor jurisdicției regale în dauna celorlalte jurisdicții care vizau competențe asupra unor afaceri de mai mică importanță;
– acest tip de drept s-a sclerozat la jumătatea Evului Mediu. Pentru a corija, a corecta soluțiile regretabile, abuzive și nedrepte pronunțate de judecători, a fost nevoie să se facă apel la suveran și la jurisdicția Cancelariei, respectiv la equity, adică la regulile de morală, foarte mult influențate de dreptul canonic.
În 1616, regele Jacques a impus un compromis prin care EQUITY a devenit o tehnică de corectare a common-law, adică un ansamblu de reguli care veneau să completeze, fară a-1 contrazice pe common-law.
În sec. XIX, cele două tipuri de jurisdicție au fuzionat. De exemplu: în cazul neexecutării unui contract common-law nu permite obținerea de daune-interese, numai equity putând să ceară executarea silită a cestuia. De asemenea, în caz de violență care viciază consimțământul uneia dintre părți în contract, common-law nu sancționează decât violența fizică, pe când equity sancționează și violența morală.
Spiritul dreptului anglo-saxon
Pentru a aplica un text de lege, judecătorul englez se bazează mai mult pe deciziile juridice anterioare, pe jurisprudență, decât pe textul de lege. Regula precedentului judiciar este superioară textului de lege.
Judecătorul este purtătorul de cuvânt al societății și cel care protejează, apără valorile sociale.
Judecătorul are o putere discreționară, pe care nu o întâlnim în dreptul romano- germanic.
Judecătorul este un om de stat care veghează la echilibrul permanent între individ și societate.
Organizarea judiciară în Anglia este relativ simplă, rolul cel mai important îl are Curtea Supremă de Justiție compusă din:
– Înalta Curte de Justiție care are competență civilă generală;
– Curtea Coroanei care judecă cazurile criminale grave;
– Curtea de Apel – considerat al doilea grad de jurisdicție ale căror decizii pot fi atacate la Consiliul de Apel al Camerei Lorzilor (care este jurisdicția supremă).
4. Sisteme juridice religioase și tradiționale
a) Sistemul de drept musulman (islamic)
Precizări: – dreptul islamic diferă de celelalte sisteme de drept prin izvoare, prin structură, dar mai ales prin mentalitate;
– dreptul islamic guvernează astăzi o populație de peste 300 milioane de oameni, fiind aplicat în toate statele arabe, precum și în Pakistan, Afganistan, Bangladesh și Iran;
– singura țară musulmană care a abandonat sistemul tradițional este Turcia, care a adoptat legislația de tip european.
Sursa (izvorul) fundamentală a dreptului islamic este CORANUL, cartea sfântă a musulmanilor.
Mohamed (cca. 570/580 – 632) este considerat fondatorul religiei musulmane. Provenind dintr-o familie de aristocrați din Mecca, Mohamed cunoaște încă din tinerețe iudaismul și creștinismul.
Retrăgându-se în peșterile de pe muntele Hira, din vecinătatea Meccăi, începe să aibă viziuni, pe care, mai târziu, le comunică celor din jur. Apostolatul său religios începe în anul 613, când reușește să atragă, prin predicile sale, o mare parte a populației sărace. Prigonit de autorități se retrage în anul 622 la Medina (orașul Profetului) unde intră în conflict cu populația de evrei care îl acuză de falsificarea scripturii. În anul 624 Mohamed repurtează prima victorie militară asupra orașului Mecca, iar în anul 632 moare.
Coranul cuprinde peste 6300 de versete, împărțite în 114 capitole și se referă la obligațiile religioase, educație în general, dogme religioase. Peste 500 de versete cuprind reguli de drept, decizii de speță, consultații date de profet și se referă, în cea mai mare parte, la condiția femeii, relațiile de familie, succesiuni, drept penal, drept comercial.
Coranul este un îndreptar de viață pentru omul obișnuit; etica pe care o predică este bazată pe cumpătare și bun-simț.
Coranul reglementează dreptul de proprietate, recunoscut tuturor (mai puțin sclavilor), bărbați sau femei, musulmani sau nemusulmani. Orice act de proprietate trebuia să fie încheiat în prezența a doi martori; împrumutul de bani cu dobândă este interzis expres.
Legea islamică nu intervine cu reglementări exprese în viața economică a persoanelor, în privința prețurilor practicate pe piață etc.
Într-o remarcabilă lucrare, intitulată „Islamul, democrația și occidentul”, Benazir Bhutto (fost premier al Pakistanului, asasinat pe 27 decembrie 2007) preciza:
– Islamul condamnă inegalitatea, promovând toleranța și egalitatea; el nu iartă nici cruzimea și nici dictatura. Bătaia, tortura și umilirea femeilor contravin Coranului;
– Coranul promovează pluralismul religios, recunoaște celelalte religii și se declară de partea celor care cred în singurul Dumnezeu adevărat și duc o viață cucernică, plină de virtuți;
– Islamul acceptă ca principiu fundamental faptul că oamenii au fost creați în societăți și religii diferite și că vor rămâne diferiți;
– Islamul crede că oamenii trebuie să aibă libertatea de a-și alege religia și că religia nu trebuie impusă oamenilor:
– „Musulman” înseamnă „cel care se supune singurului Dumnezeu”;
– Extraordinarele puncte comune dintre cele trei mari religii monoteiste (creștinismul, iudaismul și mohamedanismul) ale lumii ar trebui să promoveze toleranțele între ele;
– Islamul a interzis uciderea fetelor și a acordat femeilor dreptul de a divorța, dreptul de a avea grijă de proprii copii, dreptul la moștenire cu mult înaintea societăților occidentale;
– Coranul stabilește originea comună a bărbatului și a femeii, facându-i egali în fața lui Dumnezeu. Din păcate, în ziua de azi acest ideal e departe de a fi norma în toate comunitățile musulmane ale lumii. În unele dintre acestea femeia este tratată ca un obiect;
– Interpreții Coranului au denaturat sensurile originale ale Profetului, existând patru școli de interpretare a legii musulmane, care fixează reguli dintre cele mai bizare (veșmântul femeilor, probleme de educație și comportament, superioritatea bărbatului față de femeie).
– Musulmanii sunt divizați în șiiți și sunniți. Șiiții cred că primul calif a fost Aii, vărul profetului, căsătorit cu Fatima, fiica profetului. Aii a fost tatăl singurilor nepoți ai profetului. Sunniții cred că cel ales de Profet pentru a-1 urma a fost Abu Bakr, tatăl uneia dintre soțiile sale.
– Șiiții reprezintă între 10-20 la sută din musulmani, cei mai mulți fiind în Iran, Siria, Liban, Pakistan și statele din golful Persic și India.
b) Dreptul hindus(indian)
India reprezintă un subiect cu totul special, motivat de istoria glorioasă a unui imperiu, de conservatorismul legendar al civilizației sale, de capacitatea de absorbție a influențelor exterioare, dar, mai ales, de puterea de renaștere în vremurile moderne.
India se întinde pe un teritoriu imens, peste 3,2 milioane de km2, cu o populație ce depășește un miliard de locuitori.
In forma sa actuală, dreptul indian se prezintă ca o specie a dreptului anglo-saxon: pe de o parte prezența accentuată a dreptului cutumiar (obiceiuri juridice) ce datează din timpuri imemoriale, iar pe de altă parte dreptul normativ scris, fundamentat pe o practică judiciară caracterizată de primordialitatea precedentului judiciar obligatoriu. Trebuie subliniat faptul că „dreptul englez i-a conferit forma definitivă dreptului indian în vigoare”.
Istoria dreptului hindus a cunoscut o periodizare marcată de:
– perioada sistemului de caste (dreptul Indiei antice), denumită și dreptul brahmanilor, ale cărei norme juridice se păstrează și în prezent, mai ales în privința căsătoriei și filiației. Această perioadă datează până la anul 1100 e.n.
– perioada cuprinsă între anul 1100 și 1600, caracterizată de expansiunea musulmană care introduce sistemul propriu de drept în paralel cu cel hindus. Astfel, în materia dreptului civil, pentru indieni era în vigoare dreptul brahmanic, iar pentru musulmani cel islamic. În domeniul dreptului penal exista o jurisdicție unică. Dat fiind faptul că cele două sisteme (indian și islamic) erau fondate pe dispoziții religioase și sociale, ele au existat și funcționat în paralel, fiind, într-o mare măsură compatibile.
În cazuri de incompatibilitate a obiceiurilor, aveau prioritate regulile religioase: vânzarea cărnii de porc era permisă la indieni, dar interzisă musulmanilor, cărora le era permisă sacrificarea vacilor, contrar regulii indiene potrivit căreia vaca reprezenta un animal sacru.
Cele două sisteme de drept se asemănau, în primul rând, prin identitatea izvoarelor lor: astfel, izvoarele dreptului brahmanic erau: revelația (Veda), tradiția (Smrti), opiniile și interpretările juriștilor (Nibandha) și comentariile. În dreptul islamic, revelația era conținută în Coran, tradiția în Sunna, consensul înțelepciunilor în Ijma, iar interpretările în Qiyas.
– perioada de după anul 1600, până în anul 1947, este caracterizată de pătrunderea dreptului anglo-saxon ca urmare a cuceririi Indiei de către Marea Britanie. Remarcăm păstrarea dreptului hindus și islamic în privința relațiilor de familie, regimului de funcționare a castelor, instituției moștenirii, precum și a problemelor religioase. Marea Britanie realizează o reformă a administrației indiene abia în anul 1858, când Coroana Britanică este reprezentată direct de un vicerege, desemnat de un Parlament indian. Toți judecătorii din India erau englezi, care judecau cauzele potrivit dreptului anglo-saxon, dar luau în considerare doctrina proprie dreptului hindus și islamic, ce susțineau soluții juridice mai intransigente decât dreptul anglo-saxon.
Istoria coloniei britanice în India se termină în anul 1947, când, din vastul teritoriu se desprinde un stat eminamente musulman – Pakistan.
În anul 1950 este adoptată Constituția Indiei, care proclamă republica prezidențială și un sistem parlamentar bicameral.
5. Sistemul de drept al comunităților europene (dreptul comunitar)
Prima Comunitate Europeană, denumită Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.A.), a fost instituită prin Tratatul de la Paris, intrat în vigoare în anul 1952, semnat de șase țări europene (Belgia, Franța, Italia, Germania, Luxemburg și Olanda).
Prin Tratatul de la Roma, încheiat între aceleași state în anul 1957, se creează alte două Comunități Europene: Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.).
Comunitățile europene numără în prezent 28 state membre, reunește o populație de peste 470 milioane locuitori și este considerat cel mai mare teritoriu comercial din lume.
Ce obiective și-au propus Comunitățile Europene?
— realizarea unei uniuni vamale, economice și monetare prin desființarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în comerțul dintre statele membre;
— stabilirea unei politici comerciale comune față de terți;
— realizarea liberei circulații a capitalurilor, serviciilor și a forței de muncă;
— realizarea unei politici economice comune în domeniul agriculturii, transporturilor și energeticii și o politică bugetară comună.
Pentru realizarea acestor obiective s-a creat un sistem judiciar, cu trăsături specifice, respectiv dreptul comunitar ale cărui izvoare sunt:
— tratatele constitutive și modificate;
— izvoarele derivate sau dreptul comunitar derivat (regulamente, decizii, directive, recomandări și avize);
— normele juridice cuprinse în angajamentele externe ale Comunităților;
— izvoarele complementare (convenții, acorduri, rezoluții, luări de poziție);
— izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curții de Justiție, principiile generale de drept).
Caracteristicile dreptului comunitar european
— normele juridice de drept comunitar dobândesc automat statutul de drept pozitiv (aplicabil) în sistemul de drept intern al statelor membre – aplicabilitate imediată;
— normele juridice de drept comunitar sunt susceptibile de a crea, direct, drepturi și obligații pentru persoanele particulare – aplicabilitate directă;
– normele juridice de drept comunitar au prioritate față de orice normă juridică din dreptul național – prioritate.
6. Dreptul din Rusia, Japonia și China
A. Caracteristici comune
– toate cele trei sisteme au o puternică tradiție fondată pe puterea totală a autorităților publice;
– toate cele trei sisteme au cunoscut o occidentalizare masivă începând cu a doua parte a sec. al XlX-lea și prima parte a sec. al XX-lea;
– această occidentalizare a fost realizată prin preluarea unor importante instituții juridice din sistemul de drept romano-germanic.
B. Diferențele dintre cele trei tipuri de drept:
– dreptul rus își are rădăcinile în dreptul roman prin intermediul Bizanțului, iar în perioada 1917-1989 Rusia a cunoscut experiența unei colectivizări complete a economiei și instaurării unui control complet al țării de către un partid.
– dreptul japonez își are rădăcinile în concepția despre lume fundamentată pe credința confucianistă și budistă, venită din China; Japonia a cunoscut o experiență dirijistă și militaristă până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, după care a urmat perioada (după 1945) de puternică influență a dreptului american.
– dreptul chinez își are rădăcinile în confucianism; după anul 1949 el a cunoscut o experiență comunistă care se prelungește și astăzi prin juxtapunerea dictaturii partidului comunist cu o economie de piață.
Dreptul în Rusia
Constituția din 1993 consacră faptul că „Federația Rusă este un stat democratic, un stat federal, un stat de drept având o formă republicană”.
Drepturile și libertățile omului și ale cetățeanului sunt considerate inalienabile, fiind protejate juridic, Constituția Federației Ruse reprezentând, din acest punct de vedere, o remarcabilă sinteză a constituțiilor europene recent elaborate în Germania, Spania, Portugalia, Grecia și ale tradițiilor țărilor din sistemul Common law: principiul protecției judiciare împotriva administrației, garantarea înfăptuirii justiției, obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin acte ilegale ale statului, principiul limitării drepturilor și libertăților cetățeanului numai în măsura necesității de protejare a fundamentelor ordinii constituționale, a moralității, a apărării securității statului.
Colectivitățile care compun Federația Rusă sunt în număr de 88:
– 21 de republici care corespund principalelor etnii non ruse;
– 49 de regiuni și 2 orașe de importanță federală (Moscova și Sankt-Petersburg) care corespund zonelor locuite de ruși;
– 6 teritorii în care locuiesc ruși și alte minorități etnice;
– 10 districte autonome situate în Siberia și Nordul Extrem;
– Republica autonomă evreiască.
În privința competențelor normative, Federația Rusă are o competență exclusivă în următoarele domenii: drepturi și libertăți, căi de comunicații și telecomunicații, monedă și vămi, bazele juridice necesare funcționării pieței unice, relații externe și de apărare, organizare judiciară.
Colectivitățile autonome au în principiu, o competență exclusivă în ce privește organizarea propriilor guverne și autorității administrative, fiind obligate să respecte principiile generale de organizare prevăzută în legile federale.
În prezent, Rusia este organizată după modelul democrației franceze: are un regim semiprezidențial și semiparlamentar.
Președintele Federației Ruse este ales pentru un mandat de patru ani prin sufragiu universal, egal și direct, prin scrutin secret. Președintele este garantul Constituției, apără independența și integritatea statului, asigură funcționarea normală a instituțiilor statului, determină orientările fundamentale ale politicii interne și externe.
Competențele președintelui Federației Ruse sunt foarte asemănătoare cu cele ale președintelui Franței, în sensul că:
– el numește, cu acordul Dumei (parlamentul), președintele guvernului, prezidează ședințele guvernului; el poate dispune încetarea funcțiilor guvernului; el dispune de puteri de reglementare;
– el poate dizolva Duma, poate decide organizarea de referendum-uri, de a înainta proiecte de legi Dumei, de promulgare a legilor votate de Dumă;
– el negociază și ratifică tratatele internaționale; este comandantul suprem al forțelor armate; el poate decreta starea de urgență pentru o parte sau pentru întregul teritoriu al țării.
Parlamentul Rusiei este compus din două camere:
a) Consiliul Federației, format din câte doi reprezentanți ai fiecărei colectivități ce compun Federația;
b) Duma, alcătuită din 450 de deputați, aleși pentru un mandat de patru ani.
Organizarea justiției
Curtea Constituțională este compusă din 19 judecători numiți de către Consiliul Federației pentru un mandat de 15 ani (dispun de inamovibilitate). Curtea Constituțională exercită controlul asupra constituționalității legilor și celorlalte acte normative elaborate de organele cu atribuții legislative. Totodată, soluționează conflictele de competență apărute între organele Federației sau între Federație și diferitele componente ale Federației, având ca atribut și interpretarea dispozițiilor constituționale.
Alte jurisdicții
Magistrații judecători trebuie să aibă pregătire juridică superioară, sunt independenți, inamovibili și inviolabili. Sunt numiți pe viață și nu pot face parte din partide politice.
Curțile și tribunalele de drept comun
a) Curtea Supremă a Federației este organul judiciar superior pentru cauzele civile, penale, administrative și alte cauze relevante. Există aproximativ 1000 de tribunale districtuale și orășenești și 89 Curți de Apel. în principiu, orice proces poate urma succesiv: judecata în primă instanță, apelul și recursul în supraveghere.
b) Ministerul Public exercită supravegherea administrației federale, precum și a organelor legislative și executive locale.
Curțile de arbitraj
a) Curtea Superioară de Arbitraj este organul judiciar superior pentru judecarea litigiilor economice și a altor afaceri examinate de curțile de arbitraj. în fiecare republică și regiune funcționează câte o curte de arbitraj. Curțile de arbitraj sunt în realitate jurisdicții comerciale care judecă procese de drept privat sau administrativ angajate de către întreprinderi, potrivit Codului de procedură civilă și Codului de procedură arbitrală (1995).
Drept privat în Federația Rusă
a) Izvoarele dreptului privat
– Constituția Federației Ruse;
– legile și alte acte normative;
– Codul civil adoptat în anul 1994 și modificat în anul 1996, care cuprinde 1109 articole, repartizate în trei părți: dispoziții generale: dreptul de proprietate și alte drepturi reale; obligațiile și contractele;
– acte normative elaborate în perioada anterioară, în măsura în care acestea nu contravin Constituției.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea juridică de exercițiu la împlinirea vârstei de 18 ani, fiecare individ putând să desfășoare o activitate antreprenorială, să înființeze, singur sau în asociere, societăți de capital.
Persoanele juridice (morale) sunt definite ca organizații care au un patrimoniu propriu sub forma drepturilor reale, care au organizată o contabilitate distinctă și răspund condițiilor prevăzute de lege. Potrivit legislației, persoanele juridice pot face obiectul procedurii de lichidare judiciară în fața unei instanțe de arbitraj (Legea din 1997).
Conform Codului civil (1996) pot fi organizate societăți comerciale familiale, societăți în nume colectiv și în comandită. De asemenea sunt reglementate societățile pe acțiuni și societățile cu răspundere limitată.
Dreptul de proprietate, garantat de Constituție (articolul 35) este definit ca dreptul de a poseda, de a utiliza și de a ceda un bun. Acesta conferă titularului toate prerogativele care sunt consacrate de dreptul romano-germanic.
Dreptul japonez
Istoria dreptului japonez nu începe cu adevărat decât în secolul V, odată cu dezvoltarea puternică a influenței Chinei și nu a cunoscut o schimbare semnificativă decât începând cu epoca Meiji (1868) care marchează deschiderea Japoniei către Europa și America.
Dreptul vechiului regim (sec. V-XIX)
a) Primele monarhii (sec. VI-XII)
– în anul 538, budismul coreean pătrunde în mod oficial în Japonia, concomitent cu răspândirea rapidă și cuprinzătoare a confucianismului venit din China. Aceste două concepții despre om și societate marchează începutul perioadei istorice a Japoniei, în detrimentul shintoismului (religia tradițională, care venera forțele naturale, cultura ancestrală);
– un sistem de guvernare monarhică copiat după sistemul Chinei s-a instaurat în anul 554 (împăratul SUIKO), fiind adoptate primele coduri de legi cu dispozițiuni penale și administrative după modelul confucianismului.
b) Perioada feudală (sec. XII-XVI)
– la începutul sec. XII, împăratul pierde din putere în folosul șogunilor (feudali aflați în fruntea ierarhiei sociale) care își afirmă independența față de împărat și instalează starea de anarhie în Japonia;
– confucianismul pierde din influență în beneficiul budismului, casta militară, condusă de un cod al onoarei, impunând o supunere strictă a vasalilor, împrejurare ce a condus la acapararea puterii și a bogățiilor în detrimentul populației supuse;
– în această perioadă nu se poate vorbi de ideea de drept în sens occidental.
c) Societatea japoneză – închisă și ierarhizată – în timpul dinastiilor Tokugawa (1803-1868)
– șogunii din această dinastie au dominat în numele împăratului, impunând autoritatea lor castelor feudale și restului populației;
– societatea era strict ierarhizată, neputându-se vorbi de existența drepturilor apărate de justiție;
– era reprimată brutal orice influență venită din occident sau din țările creștine.
Occidentalizarea dreptului japonez (de la 1868 până la sfârșitul sec. al XX-lea)
a) Prima occidentalizare cuprinde perioada 1868-1926
– prima receptare a dreptului modem occidental s-a realizat în perioada Meiji, împăratul care a reușit să restabilească autoritatea și să deschidă Japonia influențelor occidentale rămânând fidel originii sale divine (shintoismul a devenit chiar religie de stat);
– receptarea dreptului european s-a făcut sub puternica influență a dreptului francez: astfel, în anul 1882 Boissonnade profesor la Facultatea de Drept din Paris, a elaborat un proiect de Cod civil al cămi text a fost influențat de Codul civil francez, dar adaptat tradițiilor japoneze în materia dreptului familiei. De asemenea, primele legi privind organizarea judiciară, codul penal și de procedură penală au fost elaborate cu concursul juriștilor francezi.
– după anul 1885 influența dreptului francez este înlocuită cu cea a dreptului german din rațiuni politice evidente: împăratul Japoniei și camarila sa erau foarte apropiați și împărtășeau concepțiile Imperiului german, diferite de cele ale Republicii Parlamentare Franceze. Acesta a constituit motivul pentm care Codul civil redactat de Boissonnade (1882) a fost abrogat în 1892. întreaga legislație adoptată sub influența dreptului francez a fost abrogată;
– În anul 1898 împăratul Japoniei a promulgat Codul civil redactat sub puternica influență a Codului civil german promulgat cu doi ani înainte (1896), dar care păstra numeroase elemente ale vechiului Cod civil;
– În perioada 1890-1922 au mai fost adoptate: Codul de procedură civilă (1890), Codul comercial (1899), Codul penal (1907) și Codul de procedură penală (1922), toate acestea fiind în vigoare și astăzi;
– Constituția Japoniei din 1898 a fost elaborată având drept model Constituția prusacă de la 1850.
b) Militarismul autoritar (1926-1945) s-a caracterizat prin instaurarea unui regim politic autoritar, militarist și expansionist, în care întreaga construcție normativă a fost păstrată.
c) A doua occidentalizare s-a produs după anul 1945, când, capitularea necondiționată a Japoniei, la terminarea celui de-al doilea război mondial, a permis autorităților americane de ocupație (1945-1952) să impună o revoluție politică radicală, materializată în obligarea împăratului de a renunța la pretenția sa de a avea origine divină, și instituirea, printr-o nouă Constituție (1946), a unui regim politic fondat pe suveranitatea poporului, renunțarea la război, existența statului laic și protecția deplină a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Această etapă de occidentalizare a dreptului s-a realizat prin receptarea parțială a dreptului american, astfel:
– s-a impus controlul constituționalității legilor realizat de Curtea Supremă de Justiție;
– procedura civilă și penală au suferit modificări sub influența dreptului american, fiind adoptate coduri noi (1995 și 1996);
– a fost adoptat Codul concurenței și Codul consumatorului.
Organizarea și funcționarea justiției
Structura sistemului judiciar japonez este foarte asemănătoare cu cele din sistemele Europei și Americii. Potrivit art. 76 din Constituție (1946) „toată puterea judiciară este încredințată Curții Supreme și jurisdicțiilor inferioare stabilite potrivit legii. Nici o jurisdicție excepțională nu poate fi stabilită. Autoritățile administrative nu pot decide în ultimă instanță”.
Structura tribunalelor
a) Tribunalele inferioare
– statutul magistraților – magistrații sunt numiți de către guvern dintr-o listă de persoane stabilită de Curtea Supremă de Justiție. Mandatul acestora durează zece ani, cu posibilitatea reînvestirii până la vârsta de 65 de ani. Aceștia sunt selecționați dintre cei mai buni absolvenți ai Centrului Național de Studii Juridice, care sunt recrutați prin concurs foarte dificil (1000 de locuri pentru 36.000 de candidați) și care studiază doi ani. Sunt 3000 de judecători și 1200 de procurori care reprezintă un corp distinct, ierarhizat.
– tribunalele: potrivit modulului american, toate tribunalele au competență generală (unitatea de jurisdicție) în materie penală, administrativă și civilă.
b) Curtea Supremă de Justiție este compusă dintr-un președinte și 15 judecători care sunt numiți de guvern pentru un mandat de 10 ani, dar nominalizarea lor trebuie ratificată de corpul electoral, la primele alegeri legislative. în practică, judecătorii Curții Supreme sunt confirmați de popor.
Curtea Supremă de Justiție decide asupra constituționalității legilor și celorlalte acte normative, îndeplinind totodată rolul de ultimă instanță în materia dreptului civil, penal și administrativ.
Dreptul asupra bunurilor
– în dreptul civil japonez noțiunea de bun (lucru) este reglementat asemănător dreptului romano-germanic, cu o importantă distincție: prin bunuri imobile dreptul japonez distinge între pământ (solul) și construcții: unul poate fi cedat fară celălalt, motiv pentru care există două registre funciare distincte;
– dreptul de proprietate este definit ca dreptul de a folosi, de a culege fructele și de a dispune de bunurile pe care le deține ca titular. Modalitățile de dobândire a proprietății sunt asemănătoare celor din dreptul francez;
– răspunderea juridică în materie civilă intervine în situația întrunirii a trei condiții: existența vinovăției fie sub forma intenției sau a neglijenței prin care se încalcă o obligație; încălcarea unei norme juridice și legătura de cauzalitate între actul ilicit săvârșit și rezultatul cauzat.
Dreptul în China
China este țara cu cea mai mare populație din lume (1,3 miliarde de locuitori); ea înregistrează cea mai mare creștere economică în ultimii ani (9—10 la sută în fiecare an). Această creștere economică a fost posibilă și ca urmare a occidentalizării societății, în primul rând a economiei, și, mai ales, alinierii dreptului chinez la dreptul european.
Scurtă istorie a dreptului chinez
Istoria dreptului chinez începe în secolul al XXI-lea înainte de Hristos și a parcurs mai multe etape:
a) Etapa de formare a dreptului tradițional (până în anul 220 după Hristos)
– dreptul chinez era un drept ce a trecut de la caracterul secret la cel public, situație materializată în apariția primelor coduri;
– dreptul chinez cunoaște influența decisivă a confucianismului.
b) Etapa dreptului tradițional clasic (anii 220-1644)
– în această etapă civilizația chineză era mult mai avansată decât civilizația europeană;
– dreptul chinez tradițional prezintă următoarele trăsături: împăratul concentrează întreaga putere, asistat de clasă privilegiaților cunoscători de carte (lettré) recrutați prin examen provincial și imperial;
– dreptul chinez este în esență un drept sancționator, care a fost codificat în mai multe etape (codurile dinastiilor Tang – anul 624 – și Ming – anul 1397).
c) Etapa crizei dreptului tradițional clasic (1644-1911)
– în această perioadă China a cunoscut un declin economic și cultural, structurile sociale fiind caracterizate prin imobilism și involuție;
– abia la începutul secolului al XX-lea puterea imperială începe să adopte legi de inspirație occidentală, cel mai reprezentativ fiind Codul civil din anul 1911 care a rămas în vigoare până în primii ani ai Revoluției comuniste.
d) Etapa dreptului în China naționalistă (1912-1949)
– prin detronarea împăratului la 12 decembrie 1912a fost introdus un sistem politic de orientare occidentală;
– a fost adoptat sistemul separației puterilor în stat. Celor trei puteri de tip occidental: puterea legislativă, executivă și judecătorească. China a adăugat alte două puteri: puterea de a controla și puterea examenelor. Așadar, cinci puteri;
– pentru prima dată, în istoria Chinei, a fost construit un sistem de tribunale independente;
– au fost elaborate 11 coduri asupra dreptului privat, dreptului penal și al procedurilor corespunzătoare;
– cel mai important a fost Codul civil (1930) inspirat în principal de codul civil german și japonez, lucrările de redactare ale acestuia fiind coordonate de profesorul francez Jean Esccara;
– întreaga legislație în materie civilă și comercială adoptată în această etapă a permis dezvoltarea unei economii capitaliste.
e) Etapa dreptului comunist (1949-1978)
– această perioadă este marcată de crearea instituțiilor inspirată de ideologia marxist-leninistă, interpretată și aplicată de Mao Tze-Doung (1949-1976) care a decis înfăptuirea reformei agrare (1950-1952), înființarea de tribunale speciale (1954), crearea de comune populare (1958), realizarea revoluției culturale (1966-1969).
f) Etapa dreptului care consacră economia socialistă de piață (după anul 1978)
– se conservă principiul dictaturii partidului comunist acompaniat de o severă restricționare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor;
– se acceptă, de către liderii comuniști, punerea în aplicare a principiilor economiei socialiste de piață, care să asigure dezvoltarea rapidă a producției de mărfuri;
– în prima perioadă (1978-1988) s-a realizat coexistența unei economii colectiviste cu o economie capitalistă, consacrate de Codul civil (1986) și Constituția (1982);
– în a doua etapă (după anul 1988) se produce o reală accelerare a privatizării, deschiderea pentru capitalurile străine și adoptarea unei legislații de tip occidental. în anul 1988 a fost modificată Constituția, fiind consacrat principiul economiei socialiste de piață.
Constituția Chinei și organizarea judiciară
Noul drept chinez rezidă din Constituție care reprezintă o sinteză între doctrina comunistă și tehnicile juridice occidentale.
Constituția aflată în vigoare a fost promulgată la 4 decembrie 1982 și amendată în anii 1988, 1993 și 1999; este o constituție suplă, care poate fi modificată prin votul Adunării Populare a Chinei.
Principii generale
– China este un stat comunist, în care rolul conducător revine Partidului Comunist: acesta coordonează Curtea Populară Supremă, Parchetul Popular Suprem, Ministerul Justiției, Ministerul Securității Publice și a Securității de Stat;
– China este în același timp un „stat de drept”, care se traduce prin proclamarea diverselor drepturi ale omului.
Organizarea teritorială
– China este un stat unitar, descentralizat, care cuprinde 23 de provincii, 5 regiuni autonome (printre care Tibet și Mongolia Inferioară) și 4 orașe subordonate direct puterii centrale (dintre care Beijing și Shanghai) și 2 orașe speciale (Hong-Kong și Macao);
– fiecare din aceste structuri organizatorice dispune de putere legislativă care le permite să adapteze legislația națională la circumstanțele locale. Hong-Kong are un statut particular după incorporarea sa în China (1997) care îi permite să aibă o legislație proprie.
Organizarea politică
– Adunarea Națională Populară este aleasă prin sufragiu universal indirect la cinci ani, numără 3000 de membri și dispune de un organ permanent compus din 150 de membri (Comitetul Permanent). Ea deține toate puterile, potrivit principiilor marxist- leniniste și unității puterii de stat;
– Consiliul Afacerilor de Stat este format din Primul Ministru, 4 vice-premieri și 4 consilieri. Este subordonat Adunării Naționale.
Președintele Chinei este reprezentantul țării în exterior și este ales de Adunarea Populară Națională.
Organizarea judiciară
– legea din 1995 privind judecătorii a pus în aplicare sistemul judecătorului de carieră (acesta trebuie să aibă studii de drept);
– judecătorii sunt nominalizați de organele legislative de la nivel național și regional;
– ierarhia judiciară cuprinde patru niveluri: în vârful ierarhiei se află Curtea Populară Supremă, urmată de tribunalele celor 22 provincii, tribunale intermediare și tribunalele locale.
Dreptul chinez al afacerilor
Noul drept economic este conectat la mecanismul economiei de piață, fiind influențat de dreptul european și american, dar sunt păstrate particularismele dreptului chinez, care derivă din rolul important pe care statul îl joacă în societate, dar și din respectul față de tradiția Chinei.
Această construcție a noului drept chinez s-a făcut în mod progresiv. Textele de bază, redactate într-o formulă foarte generală, au fost detaliate după modelul occidental.
În privința regimului juridic al persoanelor și grupurilor de persoane, legislația modernă a Chinei prevede:
– persoanele private, denumite cetățeni, au aceleași drepturi cu străinii, care dobândesc capacitatea de exercițiu la vârsta de 18 ani;
– persoanele fizice sau juridice pot realiza între ele grupuri de cooperare (societăți în participație);
– societățile de capital (1993) permit asocierea capitalului autohton cu societăți cu capital străin;
– societățile cu capital străin (1986) sunt aprobate de autoritățile publice (naționale și locale);
– întreprinderile de stat nu există decât în industrie, organizarea și funcționarea acestora fiind aprobată de autoritățile publice. Directorii de întreprinderi sunt numiți de către ministerul competent sau de adunarea salariaților.
Drepturile reale
Caracteristica dreptului chinez este aceea că dreptul funciar (asupra pământului) este reglementat într-o manieră particulară, în sensul că pământul nu poate fi decât în proprietatea statului sau într-o proprietate colectivă.
Proprietatea statului asupra pământului cuprinde resursele naturale, spațiile naturale necultivate, precum și întregul sol urban; proprietatea colectivă care aparține lucrătorilor cuprinde, în principal, spațiile agricole și rurale. în ambele cazuri proprietatea este inalienabilă.
Potrivit unor reglementări recente (1994) a fost recunoscut dreptul de folosință asupra terenurilor proprietate de stat, fiind permisă închirierea sau concesionarea acestora pe o perioadă determinată și pentru o folosință precis stabilită.
Dreptul de proprietate privată asupra bunurilor mobile și clădirilor este garantat de lege.
CONCLUZII
Fiecare sistem de drept este configurat și evoluează sub influența determinantă a trei factori:
– primul este factorul intern care cuprinde:
a) teritoriul fizico-geograflc al statului cu solul, subsolul, apele și spațiul aerian. Teritoriul reprezintă sursa materială esențială pentru existența și evoluția societății existente pe acesta. Dreptul este cel care reglementează regimul juridic de conservare și exploatare a tuturor componentelor teritoriului: bogățiile naturale ale subsolului (petrol, gaze, minerale și orice alt element exploatabil), bogățiile solului (pădurile, pământul, apele, flora, fauna etc.), marea teritorială și platoul continental, precum și spațiul aerian. Acest „dat fizico-geografic” diferă de la un stat la altul (nu există două state cu aceeași configurație geografică), motiv pentru care diferă și sistemele de drept ale acestora. Față de acest „dat fizico-geografic” dreptul realizează un „construit juridic”corespunzător prin adoptarea de acte normative distincte ce reglementează fiecare componentă în parte: legea fondului funciar, legea apei, legea pădurilor, legea muntelui, legea petrolului, legea minelor, legea energiei, legea vânatului, legea pescuitului etc.
b) populația statului, reprezentată de totalitatea ființelor umane ce locuiesc pe teritoriul acestuia. Factorul biologico-fiziologic și cel demografic, analizate mai sus, au un rol determinant asupra conținutului fiecărui sistem de drept, fiind evidente diferențele existente între state în ce privește reglementarea juridică a statutului persoanei fizice, a căsătoriei, a răspunderii juridice și relațiilor de muncă.
Populația, prin structura biologică (pe vârste) și cea socio-profesională (forța de muncă activă sau inactivă, pensionari etc.) determină configurația dreptului, care trebuie să reglementeze statutul juridic al persoanelor angajate in muncă, al celor aflate în șomaj, al pensionarilor, al studenților și elevilor, al personalului didactic etc.
În procesul complex și dinamic al „constructului juridic” sunt esențiale caracteristicile culturale, spirituale, religioase și morale ale populației in ansamblul ei, dar și al colectivităților ori comunităților minoritare aflate pe teritoriul statului.
c) puterea de stat, definită ca atribut esențial al statului, forma de stat, definită ca mod de organizare a conținutului puterii, precum și structura de stat (organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul), reprezintă factorul esențial în realizarea și desăvârșirea „constructului juridic” sub forma închegată și articulată a sistemului de drept propriu al statului.
Suveranitatea internă și externă deplină a statului reprezintă garanția realizării unui sistem de drept care reglementează arhitectura instituțională a acestuia. „Stilul arhitextonic” adoptat de fiecare stat este determinat de plenitudinea suveranității sau de restrângerea acesteia. Cedarea, voită sau impusă, a unor componente ale suveranității (în plan militar, de politică externă, de politică monetară etc.) determină obligația statului de a reconfigura arhitectura sistemului juridic prin adoptarea de măsuri legislative atipice, cu efecte negative asupra societății. în concret, este vorba de obligația statului de a adopta reglementări defavorabile societății în privința procedurilor de privatizare a bogățiilor solului și subsolului, de liberalizare a prețurilor la majoritatea produselor și serviciilor de bază pentru populație (energie electrică, gaze, alimente, servicii de comunicații etc.), de salarizare a forței de muncă, de plată a pensiilor, de organizare a sistemului de justiție și asigurare a ordinii publice etc.
Într-un asemenea perimetru al realităților sociale, nu se produce un dialog între sistemele de drept ce compun astăzi Uniunea Europeană, ci, mai de grabă, o ciocnire între acestea. Este evidentă o criză a dreptului, căreia trebuie să-i corespundă un drept al crizei.
– al doilea factor este factorul extern care cuprinde:
a) cadrul economic, politic, social și juridic regional (comunitar european) care influențează sistemul nostru de drept, urmare a apartenenței României la Uniunea Europeană, dar și în alte structuri interguvemamentale precum Consiliul Europei, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), NATO etc.
b) cadrul economic, politic, social și juridic internațional, care influențează dreptul românesc, ca urmare a apartenenței României la ONU și prezenței în procesul globalizării.
– al treilea factor îl reprezintă societatea civilă cu dimensiunea sa internă și internațională, al cărui rol este acela de a determina autoritățile naționale, precum și cele regionale și internaționale să reconfigureze dreptul potrivit drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (dreptul la un mediu natural sănătos, lupta împotriva sărăciei, a corupției, a discriminării etc.).
BIBLIOGRAFIE
J. Capaeville, R. Mauriaux, J.L Parodi, Les partis politiques, Paris, Hachette, 1973
J. Carbonnier, Flexible droit, L.G.D.J. Paris, 1976
J.M. Domenach, Enquete sur les idées contemporaines, Seuil, Paris, 1981
F.M. Frohock, Groups and Elits. Public Policy, Scope and Logic, New-Jersey, 1979.
Michel Fromont, Mari sisteme de drept străine, Ed. Dalloz, Paris, 2001
G. Gurvitch, Éléments de sociologie juridique, Paris, 1940
E. Jorion, De la Sociologie Juridique, Bruxelles, 1967
David C. Korten, „Corporațiile conduc lumea”, Ed. Antet, București, 1997
W. Lippman, The Good Society, New York, Grossef’s Universal Library, 1943
Mario G. Losano, Marile sisteme juridice, Ed. All Beck, București, 2005
M. Miaille, Une introduction critique au droit, Maspero, Paris, 1980
Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Ed. Științifică, București, 1964
I. Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția 12, Vol. 1, Ed. C.H. Beck, București, 2005
Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998
Anita Naschitz, Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei, 1969
B. Pascal, Pensées, Paris, 1885
P. Roubier, Théorie générale du droit, Syrei, Paris, 1951
D. Truman, The Governmental Process, N.Y., Knopf, 1971
Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Victor Dan Zlătescu, „Drept privat comparat”, Ed. Oscar Print, București, 1997
BIBLIOGRAFIE
J. Capaeville, R. Mauriaux, J.L Parodi, Les partis politiques, Paris, Hachette, 1973
J. Carbonnier, Flexible droit, L.G.D.J. Paris, 1976
J.M. Domenach, Enquete sur les idées contemporaines, Seuil, Paris, 1981
F.M. Frohock, Groups and Elits. Public Policy, Scope and Logic, New-Jersey, 1979.
Michel Fromont, Mari sisteme de drept străine, Ed. Dalloz, Paris, 2001
G. Gurvitch, Éléments de sociologie juridique, Paris, 1940
E. Jorion, De la Sociologie Juridique, Bruxelles, 1967
David C. Korten, „Corporațiile conduc lumea”, Ed. Antet, București, 1997
W. Lippman, The Good Society, New York, Grossef’s Universal Library, 1943
Mario G. Losano, Marile sisteme juridice, Ed. All Beck, București, 2005
M. Miaille, Une introduction critique au droit, Maspero, Paris, 1980
Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Ed. Științifică, București, 1964
I. Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția 12, Vol. 1, Ed. C.H. Beck, București, 2005
Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998
Anita Naschitz, Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei, 1969
B. Pascal, Pensées, Paris, 1885
P. Roubier, Théorie générale du droit, Syrei, Paris, 1951
D. Truman, The Governmental Process, N.Y., Knopf, 1971
Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Victor Dan Zlătescu, „Drept privat comparat”, Ed. Oscar Print, București, 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Factorii de Configurare Ai Dreptului (ID: 127859)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.