Exploatarea Abuziva a Pozitiei Domintante

CUPRINS

Prefață

Drumul spre procesul de unificare europeană a fost întrerupt, brutal, imediat după încheierea celor două războaie mondiale care au schimbat economic, cultural și geografic continentul european și au bulversat prima jumătate a secolului XX. Aceste două conflicte au acum scopul de a prezenta populația Europei într-o perioadă de egoism, marcată de divizarea și manifestarea dorințelor statelor cu situație favorabilă, de a accede la un mediu de trai peste medie, bazat pe o economie puternică, o cultură înfloritoare și un spațiu geografic avantajos în vederea îndeplinirii acestora. Rivalitățile economice și divergențele ideologice și etnice distrugătoare i-au antrenat pe europeni să se lupte între ei și să caute, prin intermediul opțiunii militare, calea spre o supremație cu o conotație naționalistă.

Cele două conflicte armate sunt cu toate acestea responsabile și de reunificarea Europei. Epuizate și distruse după încercările de a atinge supremația, țările unei Europe care și-a pierdut poziția de lider economic în lume, au avut înțelepciunea de a experimenta și calea pașnică.

Alternativa pașnică a însemnat formarea pas cu pas, încet dar sigur a unei uniuni economice și politice, dezvoltate bineînțeles în Europa. Primul pas în formarea acestei uniuni menite să ateste spiritul ospitalier și sociabil al europenilor a fost făcut prin înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului formată din șase state în anul 1958. Acest prim pas a dus la formarea Comunității Economice Europene și mai departe la construirea, semnarea și intrarea în vigoare a tratatelor care stau la baza Uniunii Europene.

Uniunea Europeană este o uniune care și-a propus în primul rând să nu mai repete greșelile istorice și să nu mai permită o nouă destrămare a statelor continentului. În încercarea de reunificare și mai ales de revenire la gloria de altădata această formă de ajutorare și susținere între statele Europei este un prim pas.

Dorind bunăstarea membrilor Uniunii Europene, la nivelul ei, legiferată prin tratate și alte acte normative s-a născut cetățenia europeană. O cetățenie de tip derivat care se adaugă propriei cetățenii o dată cu integrarea statului european la Uniune. Cetățenia bucură europenii datorită beneficiilor sale: libertate de circulație între statele membre ale Uniunii, libertate de a alege și a fi ales în Parlamentul European, libertatea de a se adresa instituțiilor Uniunii Europene și de a îi se răspunde în limba maternă, eliminând astfel baerierele lingvistice și susținând ideea generală a Uniunii de a acționa câta mai aproape de cetățean și mai ales în beneficiul acestuia.

Pe plan economic, Uniunea și-a creat o piață internă bine pusă la punct de reglementările în vigoare și prin care s-au realizat: uniunea vamală prin eliminarea taxelor între statele membre și ficarea unor tarife externe comune, politica comercială comună sau cea mai importantă distincție între noțiunea de piață comună și zona de comerț liber și nu în ultimul rând a reușit prin aceasta constituirea a patru libertăți fundamentale cu numeroase beneficii și anume libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului.

Fără a distorsiona planul economic concurența comercială are un loc aparte în cadrul Uniunii Europene, ei îi sunt atribuite instituții speciale care să o mențină în termeni echitabili și norme de drep european al concurenței menite să o susțină atât timp cât nu afectează comerțul între statele membre și totodată menite să pedepsească nerespectarea justeței concurenței prin folosirea practicilor anti-concurențiale.

Uniunea Europeană este o uniune în adevăratul sens al cuvântului însumând state membre, aflate pe teritoriul european și care au manifestat dorința de a face parte dintr-un mediu comun, în vederea perfectării economice și a dezvoltării sociale și culturale.

CAPITOLUL I.

Uniunea Europeană

Instituirea Uniunii Europene

Construcția Europeană din momentul actual își găsește originea în ,,ideea europeană”. Această idee de la care a rezultat titlul de ,,Statele Unite ale Europei” este o idee veche și care de-a lungul anilor a fost preluată și utilizată în diferite împrejurări.

În 1947, George Marschal, secretar de stat al Statelor Unite ale Americii, anunța oficial, lansarea unui vast program de sprijin economic, program care i-a preluat și numele de altfel sub titulatura de ”planul Marschal” și care consta în peste 10 miliarde de dolari oferiți Europei. Statele europene se aflau, în momentul anunțării acestui program de sprijin economic în mari dificultăți economice și sociale datorate celui de-al doilea război mondial încheiat recent. Desigur, se constată că acest plan nu a avut efectele sperate de Statele Unite ale Americii dar a oferit prilejul înființării în 1948 a Organizației de Cooperare Economică Europeană sau pe scurt OCEE. Această organizație, avea rolul de a coordona politicile economice naționale și de a repartiza ajutorul american. Insuccesul său se datorează faptului că nu a realizat încă de la început înlăturarea barierelor economice și comerciale între țările membre.

Alături de planul Marschal un alt eveniment avea să preceadă construcția europeană, de data aceasta pe plan politico-militar. În 1949 se înființa Organizația Atlanticului de Nord sau binecunoscutul NATO având ca membri fondatori 12 state, inclusiv SUA, dar și state europene reunite cu această ocazie: Franța, Belgia, Italia, Marea Britanie, Luxemburg sunt doar câteva exemple.

Tot în 1949 se înființa Consiliul European, ca și concretizare a ideii europene, având 10 membri fondatori: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Acest consiliu însă nu-și atribuia roluri în domeniile militar și economic ci le prefera pe cele social și cultural.

Aceste evenimente cu importanță relativ scăzută în construirea Uniunii Europene dar mai ales cu rol în afirmarea ideii de Europă unită au precedat evenimentele de importanță strict focusată pe întemeierea unei Uniuni Europene. Pentru a ajunge la Uniunea Europeană de astăzi au fost necesare nenumărate eforturi, concretizate în instituiri de comunități sau instituții; în crearea, semnarea și intrarea în vigoare a unor acte și tratate care să exprime dorința de uniune dar mai ales de efortul de a schimba mentalitatea europenilor divizați de declanșarea, ororile și finalul celui de-al doilea război mondial.

Au contribuit la întemeierea Uniunii Europene: instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului – CECO, instituirea Comunității Economice Europene – CEE, a Comunității Europene a Energiei Atomice – CEEA sau EURATOM, semnarea Actului Unic European – AUE, Tratatului de la Maastrich, Tratatului de la Amsterdam, Tratatului de la Nisa, Tratatului de la Lisabona și a tratatelor de aderare a țărilor europene care au contribuit și contribuie în continuare la extinderea Uniunii Europene.

1.1.1 Tratatul de la Maastrich

Anul 1992 a reprezentat un moment important in istoria instituirii Uniunii Europene. Pe 7 februarie, la Maastrich se folosea pentru prima oară conceptul de ,,Uniune Europeană”, fără însă a acorda acesteia personalitate juridică. Țările semnatare ale tratatului de la Maastrich, prin reprezentanții lor, marcau o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni între statele Europei.

Chiar dacă instituirea și folosirea denumirii de Uniune Europeană avea mai mult un rol formal, de poziționare a comunităților ca actor important pe scena societății internaționale, entuziasmul și voința de progres au depășit barierele de reglementare precară a competențelor externe ale acesteia.

Tratatul a instituit o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunitățile Europene, politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (JAI). Conținutul său prevede că Uniunea își stabilește următoarele obiective:

promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare incluzând, în perspectivă, o monedă unică, în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat;

afirmarea identității sale pe scena internațională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv prin stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună;

întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne;

menținere integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea acestuia cu scopul de a examina, în conformitate cu procedura stabilită în tratat, în ce măsură politicile și formele de cooperare insituite prin prezentul tratat ar trebui revizuite, în vederea asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.

Elementele inovatoare care îi revin Tratatului de la Maastrich sunt considerate:

Cetățenia europeană (cetățenie de tip derivat)

Acest statut, de cetățean european este acordat tuturor cetățenilor statelor membre automat integrării acestora în Uniune. Cetățenia europeană se adaugă, fără a o înlocui pe cea națională. Dintre drepturile conferite beneficiarilor cetățeniei europene putem aminti: dreptul de liberă circulație și ședere în țările Uniunii Europene; de a vota și a fi votat în Parlamentul European; de a adresa petiții Parlamentului European sau de protecție diplomatică și consulară din partea unui stat membru, altul decât cel de origine, pe teritoriul unei țări terțe unde statul de origine nu este reprezentat.

Principiul subsidiarității ca regulă generală

Acest principiu este principiul potrivit căruia separarea competențele între Uniune și statele membre este determinată. Uniunea nu poate interveni în probleme sau domenii care nu îi sunt conferite prin tratate. Tratatul a preluat ca regulă generală principiul subsidiarității, care era aplicat politicii de mediu în Actul Unic European și astfel Uniunea ia ,,decizii la nivelul cel mai apropiat posibil de cetățeni” potrivit art. A.

Extinderea competențelor Comunității

Potrivit Tratatului de la Maastrich, Comunitatea Europeană poate adopta acțiuni în șase noii domenii: educație și pregătire profesională, cultură, tineret, protecția consumatorilor, rețele transeuropene, politică industrială.

Realizarea unei Uniuni Economice și Monetare

Această realizare făcându-se în trei etape: în prima statele asigură libera circulație a capitalurilor; în a doua statele creează Institutul Monetar European la 1 ianuarie 1994 iar în a treia etapă, începută ulterior în 1999 IME este înlocuită cu Banca Centrală Europeană și tot cea de-a treia etapă mai presupune și egalitatea monedelor în raport cu ECU.

Desigur elemente inovatoare aduse de Tratatul de la Maastrich sunt atribuite și celor trei piloni ai Uniunii Europene. De exemplu în ceea ce privește cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor interne (JAI), acesta acoperă potrivit tratatului următoarele domenii: politica de azil, trecerea frontierelor externe și controlul acestora, politica de imigrare, condițiile de intrare și de circulație a resortisanților din terțe țări pe teritoriul statelor membre, lupta impotriva imigrației, a sejurului și a muncii ilegale a resortisanților din terțe țări, lupta împotriva consumului de droguri și a toxicomaniei, combaterea fraudei de dimensiuni internaționale, cooperarea judiciară civilă și penală, cooperarea vamală și nu în ultimul rând polițienească.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastrich, 10 state, printre care și România, au solicitat aderarea la Uniunea Europeană. În spiritul Tratatului de la Maastrich, care precizează că Uniunea se bazează pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, la Consiliul European de la Copenhaga din 1993 s-au stabilit următoarele criterii de admitere: criterii politice care insumează: supremația legii, instituții stabile și funcționale, respectarea drepturilor cetățenilor (cu precădere respectarea drepturilor minorităților naționale); criterii economice: economie de piață competitivă, economie concurențială și nu în ultimul rând respectarea legislației comunitare.

1.1.2 Tratatul de la Lisabona

Nevoia de reforme instituționale datorată proiectului de reunificare a Europei nu putea fi desăvîrșită decât prin adoptarea unui nou tratat. Uniunea Europeană și tratatele sale trebuiau să răspundă problemei unei aprofundări a integrării construcției europene și a asigurării funcționării instituțiilor ei în condițiile acceptării de noi membri. Astfel, Tratatul de la Lisabona, numit și reformator, a fost elaborat ca urmare a necesității de a răspunde acestor probleme.

Tratatul de la Lisabona reprezintă o evoluție firească a dinamicii europene și conține elemente de noutate. Semnat de statele membre la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Tratatul amendează două tratate care constituie baza constituțională a Uniunii Europene: Tratatul privind Uniunea Euopeană (sau Tratatul de la Maastrich) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (sau Tratatul de la Roma redenumit în urma semnării actualului tratat ca Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). În sens restrâns Tratatul de la Lisabona a urmărit punerea la dispoziția Uniunii a unui cadru legal și a unor instrumente juridice necesare pentru a face față așteptărilor cetățenilor europeni. Tocmai pentru a asigura și proteja drepturile acestora, se enunță încă din primele pagini considerentele pe care se bazează Tratatul: demnitate umană, libertate, democrație, egalitate suverană a statelor, stat de drept. Toate aceste considerente sunt valori fundamentale ale Uniunii Europene și de asemenea sunt valorile comune tuturor statelor membre dar și ale oricărei țări europene care dorește aderarea la Uniune.

Noutățile aduse de acest Tratat sunt:

Personalitatea juridică a Uniunii Euopene. Până la acest Tratat avea personalitate juridică doar Comunitatea Europeană substituită și succedată de Uniunea Europeană acum. Temeiul juridic al Uniunii este reprezentat de Tratatul de la Maastrich așa cum a fost semnat dar și cum a fost modificat de actualul Tratat.

Funcția de președinte al Consiliului European este transformată într-una permanentă, cu titulatura schimbată în „Președintele Uniunii” și cu durata modificată de la 6 luni la 2 ani și jumătate, noua durată a mandatului acordând statului membru aflat la președinție să-și coordoneze mai bine strategiile și să urmărească efectele acestora. A fost ales ca prim președinte belgianul Herman Van Rompuy.

Facilitatea procesului decizional. Noul tratat elimină posibilitatea de veto la nivel național (introducând decizii luate prin majoritate calificată) în 40 de domenii, în principal în legătură cu cooperarea judiciară și polițienească.

Noul sistem de vot pentru luarea deciziilor, mai clar și mai echitabil. Astfel o decizie prin majoritatea calificată va fi adoptată dacă va obține spijinul a 55% din statele membre.

Comisia Europeană își reduce cu o treime numărul de comisari.

Introducerea în drepturile cetățenești a posibilității de a adresa petiții Parlamentului European dar și de a se adresa tuturor instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă.

Stabilirea categoriilor și domeniilor de competență ale Uniunii Europene: competență exclusivă, acordă Uniunii dreptul de a legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, cateva domenii unde Uniunea dispune de competență exclusivă sunt: uniunea vamală, politica comercială comună, stabilirea normelor privind concurența, necesare funcționării pieței interne; competența partajată cu statele membre în domenii determinate, situație în care atât Uniunea cât și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, fără ca aceste competențe să se suprapună, exemple de domenii unde Uniunea dispune de competență partajată: piața internă, coeziunea economică, socială și teritorială, mediul, protecția consumatorului, energia, rețelele transeuropene; competența de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, fără înlocuirea prin aceasta a competențelor statelor în domeniile respective, exemple de domenii în care se aplică competența de sprijinire, coordonare și completare: turism, educație, formare profesională, protecție civilă, cultură.

Introducerea posibilității statelor membre de a părăsi Uniunea Europeană pe baza unui acord încheiat între Uniune și respectivul stat, care să conțină normele, condițiile și etapele de retragere.

1.2 Personalitatea juridică a Uniunii Europene

Dreptul Uniunii este alcătuit din totalitatea normelor juridice care au, în principiu, caracter prioritar, aplicabilitate directă și nu în ultimul rând care reglementează conduita statelor membre, a persoanelor fizice și juridice din statele membre, a instituțiilor Uniunii Europene și a Uniunii însăși. Elementele principale ale definiției dreptului Uniunii sunt normele acestuia, caracterul și destinatarii cărora li se adresează aceste norme juridice.

Pentru a studia normele dreptului Uniunii trebuiesc consultate următoarele acte juridice în cuprinsul cărora se găsesc acestea: Tratatul de funcționare a Uniunii Europene sau TFUE, astfel denumit în urma modificării realizate de Tratatul de la Lisabona a Tratatului de instituire a Comunității Europene; Tratatul privind Uniunea Europeană cu titlul nemodificat în urma Tratatului de la Lisabona; Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Teuratom); Protocoalele care se anexează TUE, TFUE, după caz, la Teuratom; Protocoalele care se anexează la Tratatul de la Lisabona; Anexele la TFUE; Declarațiile cu privire la dispozițiile tratatelor; Declarațiile statelor membre; Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care Uniunea a aderat conform art. 6, alin. 2 TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la Strasburg pe 12 decembrie 2007, deoarece potrivit art. 6, alin. 1 TUE, are aceeași valoare cu tratatele TFUE și TUE; actele de aderare ale noilor state membre și desigur regulile de drept cuprinse în actele juridice ale Uniunii adoptate de instituțiile sale. În sens larg (lato sensu), aceste norme juridice ale dreptului Uniunii cuprind ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică a Uniunii.

Caracterul dreptului Uniunii este unul prioritar în sensul că normele dreptului Uniunii au efect direct, aplicabilitate directă.

Destinatarii dreptului Uniunii. Potrivit jurisprudenței Curții de Casație pot fi subiectele, destinatarii normelor dreptului Uniunii statele membre, persoanele fizice sau juridice cu cetățenie europeană și instituțiile Uniunii cât și însuși Uniunea. Acestor subiecte li se impune o conduită specifică ,,într-o ordine juridică diferită, ale cărei prevederi nu aparțin nici dreptului internațional și nici dreptului statelor membre” .

Având clarificată definiția dreptului Uniunii se poate deduce specificul acestuia. Întemeiat pe tratate încheiate între state suverane, acest drept din punct de vedere formal aparține dreptului internațional public. Normele sale juridice au luat naștere prin voința comună a statelor membre, exprimată prin tratate, de a creea instituții supranaționale renunțând la o parte din suveranitatea lor și supunându-se deciziilor acestora. Instituțiile suprastatale create au creat la rândul lor normele de drept aplicabile la nivelul întregului spațiu al Uniunii.

Față de dreptul public internațional, dreptul Uniunii prezintă anumite particularități. Dreptul Uniunii este un drept intern al statelor membre – Tratatele Uniunii (ca regulă, dreptul primar) și actele instituțiilor (dreptul derivat) fac parte din ordinea juridică a statelor membre și au prioritate față de normele interne, naționale. În principiu normele juridice ale Uniunii devin parte a dreptului național fără a fi necesară receptarea lor prin acte normative interne. Acest lucru este posibil prin specificul ordinii juridice a Uniunii care constă în aceea că dezvoltă un proces de integrare, pe când ordinii juridice internționale îi revine în principal ideea de cooperare. Se poate vorbi despre dreptul Uniunii ca despre un drept intern al unei comunități/uniuni de state dând exemplul stabilirii unei ,,piețe comune”. Tratatul ce instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE) a introdus ideea existeței unei piețe comune prin armonizarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, urmărind să unească piețele naționale într-una singură care să dețină caracteristicile unei piețe interne. ,,Piața internă”, privită ca parte a pieței comune și definită de Tratat ca ,,o zonă fără frontiere în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului”, nu poate fi reglementată decât de un drept intern, comun al statelor membre.

O altă particularitate a dreptului Uniunii o reprezintă subiectele, care în dreptul internațional public sunt statele iar în dreptul Uniunii sunt statele membre, persoanele fizice/juridice, instituțiile Uniunii și desigur Uniunea însăși.

În dreptul internațional public sursele normelor sale sunt strict tratatele (internaționale) pe când în dreptul Uniunii pe lângă tratate ca sursă primară, instituțiile exercită drepturi suverane provenite de la statele membre, adoptând hotărâri legislative în mod autonom, în limitele prevăzute de tratate.

Organele justițiare diferă, în dreptul internațional public Curtea Internațională de Justiție de la Haga (organ judiciar principal al ONU) are competențele de soluționare a litigiilor dintre state, în dreptul Uniunii vorbim despre o jurisdicție internă atribuită Curții de Justiție care se găsește angajată într-un proces de integrare, fiind investită nu numai cu garantarea respectării dreptului Uniunii dar și cu garantarea unității de aplicare a acestuia.

1.2.1 Principiile dreptului Uniunii

Principiile de întemeiere ale dreptului Uniunii Europene și a Uniunii însăși sunt principii din care rezultă caracterul echitabil, ferm și stabil al acestei construcții, îndreptate spre cetățean și mai ales spre o unificare a statelor europene dornice de bună înțelegere și conviețuire. Se deosebesc patru categorii de principii pe care Curtea le aplică și cu care se confruntă, în privința identificării și a stabilirii compatibilității lor cu ordinea juridică comunitară: principii generale de drept – comune sistemelor juridice (naționale și internaționale), principii generale de drept internațional public, principii generale comune sistemelor de drept ale statelor membre și principii proprii dreptului Uniunii. Această ultimă categorie este cea care interesează în mod vădit și cuprinde principiile:

Principiul priorității supremației dreptului Uniunii Europene. Dreptul Uniunii are forța specifică de a se impune ca drept comun, propriu, tuturor statelor membre. Datorită acestui principiu acest drept nu numai că se inserează în ordinea internă a statelor membre, ci posedă aptitudinea generală de a completa patrimoniul juridic al particularilor – drepturi subiective și/sau obligații – atât în raporturile cu alți particulari cât și în relațiile cu statul.

La momentul actual, principiul supremației, se regăsește nu în cuprinsul ci în substanța Tratatului de la Lisabona în Declarația nr. 17 atașată tratatului și care precizează: „în conformitate cu jurisprudența constantă a CJUE, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior”.

Principiul aplicabilității directe al dreptului Uniunii. Aplicabilitatea directă presupune că regulile de drept comunitar/al Uniunii trebuie să fie pe deplin și uniform aplicate în toate statele membre de la data intrării în vigoare și atât timp cât sunt în vigoare.

Principiul efectului direct. Spre deosebire de normele cu aplicabilitate directă, normele cu efect direct nu sunt întotdeauna direct aplicabile, necesitând adoptarea de acte naționale complementare de aplicare din partea puterii legislative sau executive, de exemplu regulamentele incomplete sau anumite directive.

Principiul competenței de atribuție. Acest principiu își are corespondent în dreptul internațional public, în cadrul principiului specialității organizațiilor internaționale. Potrivit art. 5 TUE „în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin Tratate aparține statelor membre”.

Principiul subsidiarității. Presupune competența exclusivă a Uniunii, în domeniile și în măsura obiectivelor care îi sunt încredințate în mod expres și evident. În acest caz Uniunea va acționa cu titlu definitiv, irevocabil și fără alternative. În domeniile care nu aparțin competențelor exclusive ale Uniunii dar în care statele membre nu pot realiza obiectivele propuse, ea va interveni în măsura în care aceste obiective pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii decât la nivelul statelor membre, caz în care intervenția Uniunii are caracter de necesitate, dar nu este nelimitată ci circumscrisă strict obiectivelor avute în vedere.

Principiul proporționalității. Jurisprudența Curții de Justiție este cea care a introdus în ordinea juridică comunitară principiul proporționalității, pe care l-a circumscris unui domeniu specific: protecția operatorilor economici împotriva prejudiciilor ce pot rezulta din reglementările comunitare. În acest sens, Curtea a precizat că „principiul proporționalității, care face parte din categoria principiilor generale ale dreptului comunitar, reclamă ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este strict necesar realizării obiectivelor legitime urmărite prin reglementările în cauză, iar atunci când instituția are posibilitatea să aleagă între mai multe măsuri, se cuvine să recurgă la cea mai puțin constrângătoare pentru cel ce urmează să o execute, iar atunci când se impun unele sarcini, acestea să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate”.

Alte principii pe care se întemeiază Uniunea Europeană și se regăsesc în ordinea sa juridică sunt: principiul egalității care privește cetățenii și statele membre ale Uniunii; principiul democrației reprezentative care privește cetățenii, ei fiind datorită acestui principiu reprezentați direct, în Parlamentul European și statele membre, reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat și de guvern; principiul transparenței; principiul cooperării loiale, în temeiul căruia Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din tratate; principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii; principii ce stau la baza acțiunii Uniunii Europene pe scena internațională; principii care guvernează politica privind concurența – formulate sub forma unor interdicții care privesc întreprinderile din Uniunea Europeană, cu obiect și efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune, de subliniat incompatibilitatea cu piața internă și interzicerea, datorată existenței acestui principiu, a folosirii în mod abuziv de către una sau mai multe întreprindere a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o piață semnificativă a acesteia, în măsura în care este astfel afectat comerțul dintre statele membre; principii care guvernează politica economică și monetară și nu în ultimul rând principii uniforme pe care se întemeiază politica comercială comună.

1.2.2 Izvoarele dreptului Uniunii

Prin izvoarele de drept se înțeleg condițiile materiale de existență ale societății, care determină acțiunea legiuitorului sau, care, dau naștere unor reguli izvorâte din necesitățile practice, ce conduc la apariția normelor juridice și a dreptului în final. Dreptul Uniunii nu este numai rezultatul unor condiții materiale de existență ci și al dorinței statelor membre ale Uniunii Europene „de a asigura o pace durabilă între popoarele lor, concretizată în creșterea continuă a nivelului de trai al națiunilor europene în colaborarea lor reciproc avantajoasă”. Izvoarele de drept reprezintă totodată și formele de exprimare a normelor juridice. În cazul dreptului Uniunii izvoarele pot fi primare, în principiu tratatele, secundare, regulile juridice incluse în actele adoptate de instituții și tot la categoria izvoare se mai pot încadra și regulile de drept aplicabile în ordinea juridică a Uniunii: acte de aderare ale statelor care au devenit membre ale Uniunii Europene, acorduri încheiate de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului și alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de competență comunitară, respectiv, o materie care a fost omisă de Tratat – TCE. La baza normelor de drept ale Uniunii stau și izvoarele nescrise: principii generale de drept și jurisprudența Curții de justiție cât și regulile de drept care rezultă din relațiile exterioare ale Uniunii, reguli ce formează dreptul convențional.

1.3 Instituțiile Uniunii Europene

Instituțiile Uniunii Europene sunt instituțiile ce au misiunea de a veghea și garanta aplicarea normelor de drept, de a promova valorile Uniunii Europene, de a-i susține interesele proprii dar și ale cetățenilor săi și ale statelor membre și nu în ultimul rând de a realiza obiectivele Uniunii.

La momentul actual sunt instituții ale Uniunii Europene: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi.

Parlamentul European. Instituția Uniunii Europene compusă din reprezentanții cetățenilor Uniunii, care își exercită puterile conferite prin tratate, având competența de atribuire. Reprezentanții în Parlamentul European ai statelor membre sunt aleși prin vot universal direct, potrivit art. 1 al „Actului privind alegerea reprezentanților Parlamentului prin vot universal”, intrat în vigoare la 1 iulie 1978. Tratatul de la Lisabona prevede expres ca numărul membrilor nu poate depăși 750 plus președintele – la momentul actual Parlamentul European însumează 736 de deputați aleși în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene extinse. Funcțiile sale sunt: cea legislativă, acordată de Tratatul de la Lisabona Parlamentului European și în egală măsură Consiliului; ce bugetară – adoptă bugetul anual al Uniunii; de control politic al Parlamentului European; își alege președintele și biroul dintre membrii săi și președintele Comisiei; își adoptă regulamentul de procedură; stabilește statutul și condițiile generale privind exercitarea funcțiilor membrilor săi; stabilește statutul partidelor politice la nivel european; desemnează o persoană pentru comitetul format din 7 persoane însărcinat să controleze capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului; numește membrii Curții de Conturi, Comitetului Director al Băncii Centrale Europen; încheie acorduri interinstituționale și deține și funcții consultative, Consiliul având obligația legală de a consulta Parlamentul.

Consiliul European, instituția alcătuită din șefi de stat și de guvern, care nu trebuie confundată cu instituția numită Consiliu (format din câte un reprezentant din fiecar stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul statului reprezentat). Consiliul European potrivit Tratatului de la Lisabona, oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia, îi definește orientările și prioritățile politice generale, fără a avea funcție legislativă. El se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său dar și în reuniune extraordinară de fiecare dată când situația impune acest lucru.

Consiliul, întemeiat prin Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, a fost instituit ca un Consiliu al Comunităților Europene. Tratatul de la Lisabona îl denumește „Consiliu” și îl reglementează în art. 16 TUE și 237-243 TFUE. El este organul de reprezentare a statelor membre prin guvernele lor, care răspund în mod democratic în fața parlamentelor naționale sau în fața cetățenilor lor. Sediul său este la Bruxelles iar funcțiile sale sunt cea legislativă și cea bugetară, exercitate împreună cu Parlamentul European și cele proprii de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Tot Consiliul dispune de competență decizională prin adoptarea de acte fără caracter legislativ, de competența impunerii de amenzi într-un cuantum determinat, privind deficitele bugetare, de a adresa recomandări statelor și de multe alte competențe menite să îi consolideze statutul de instituție fundamentală a Uniunii Europene, cu importanță majoră în funcționarea și asigurarea echitabilității decizionale în cadrul Uniunii.

Comisia Europeană, numită și „gardian al tratatelor” , își exercită prin membrii săi funcțiile independentă, fiind instituția creată să promoveze interesul general al Uniunii și să armonizeze interesul Uniunii cu cel național. Este alcătuită din 27 de membri, denumiți comisari și aleși pe baza competenței lor generale și a angajamentului lor față de ideea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență. Funcțiile Comisiei Europene sunt prevăzute în art. 17, alin. 1 TUE: ia inițiativele corespunzătoare în scopul promovării interesului general al Uniunii, propune spre adoptare actele legislative ale Uniunii, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel, propune spre adoptare și celelalte acte, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru și dispune de putere de decizie proprie. Având în vedere că la baza Uniunii Europene se află tratatele ce mai importantă funcției a Comisiei este cea de a se asigura de aplicarea acestora și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora, celelalte funcții confirmând integritatea și onestitatea instituției în vederea realizării interesului general al Uniunii.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru și asistată de opt avocați generali, numărul acestora putând crește la cererea Curții de Justiție și ca urmare a hotărârii în unanimitate a Consiliului. Judecătorii și avocații sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, o dată la trei ani. Funcțiile Curții de Justiție sunt în număr de patru: administrativă, constituțională, internațională și preliminară. Potrivit funcției administrative Curtea de Justiție a Uniunii Europene are misiunea de proteja subiectele de drept al Ununii, împotriva acțiunilor ilegale sau prejudiciabile ale instituțiilor comunitare. Potrivit funcției constituționale, ea asigură conformitatea actelor juridice ale Uniunii cu tratatele, mai exact asigură respectarea tratatelor pe care le denumește laolaltă „Carta constituțională” a Comunității. Fiecare stat membru are dreptul de acțiune în fața Curții pentru rezolvarea diferendelor care le opun partenerilor și în privința aplicării sau interpretării dreptului Uniunii, conform funcției de instanță internațională,ea fiind singura instituție capabilă să soluționeze litigiile dintre state. Funcția preliminară are ca scop asigurarea unității de interpretare și de aplicare a dreptului uniunii pe ansamblul statelor membre.

Curtea de Conturi a Uniunii Europene cuprinde membrii și un președinte organizați în camere și comitete care asigură controlul conturilor Uniunii. Ea verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii, examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și cheltuielilor și asigură buna gestiune financiară, stabilește normele deraliate privind desfășurarea controalelor, întocmește rapoarte anuale după încheierea controalelor, adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize, își poate înființa camere interne, își poate prezenta în orice moment observațiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, sprijină Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției lor de control al execuției bugetare și emite la cererea acestora avize consultative și opinii de specialitate în problemele legate de încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor, rezultând de aici competența consultativă a Curtții de Conturi.

Banca Centrală Europeană are sediul la Frankfurt și a înlocuit Institutul Monetar European creat în 1994, prin înființarea la 1 iunie 1998 după modelul Băncii Federale Germane. Reglementarea juridică a sa dar și a Sistemului European al Băncilor Centrale se regăsește în cuprinsul art. 13 TUE, art. 127-133 TFUE (politica monetară), art. 282-284 TFUE, Protocolul privind statutul sistemului european al băncilor centrale și al bîncii central europene anexat la TFUE și desigur regulamentul de procedură al bancii centrale europene, adoptat prin Decizia Băncii Centrale Europene din 19 februarie 2004, decizie modificată de Decezia Băncii Centrale Europene/2009/5 din 19.03.2009. Obiectivul principal al acestei instituții împreuna cu sistemul european al băncilor centrale este de a menține stabilitatea prețurilor, urmând obiectivele de sprijinire a politicilor economice generale din Uniune cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor acesteia. Tot Banca Centrală Europeană: definește și pune în aplicare politica monetară a Uniunii, efectuează operațiuni de schimb valutar, deține și administrează rezervele valutare oficiale ale statelor membre și promovează buna funcționare a sistemelor de plăți. Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene sunt Consiliul guvernatrilor și Comitetul executiv care conduc Sistemul European al Băncilor Centrale.

CAPITOLUL II.

Concurența comercială

2.1 Aspecte generale privind concurența comercială și ramura de drept corespondentă

Una dintre condițiile de bază ale existenței unei economii de piață funcționale, alături de libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, o reprezintă un mediu concurențial nedistorsionat. Astfel, comercianții, fie la nivel național, fie la nivel comunitar, trebuie să interacționeze pe cât posibil în mod liber, fără influențe negative din partea agenților puternici sau aflați în situații privilegiate, asociațiilor de agenți economici sau statului. Într-o economie de piață funcțională, respectarea normelor privind concurența asigură procesul economic, apărarea interesului consumatorilor și competitivitarea produselor și serviciilor. Doctrina străină apreciază concurența ca ,,marele regulator al oricărui organism economic în societățile moderne, precum și cea mai progresivă, cea mai egalitară și cea mai comunitară dintre toate legile cărora providența le-a încredințat progresul societăților umane”.

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut un impact major asupra sistemului juridic național, inclusiv asupra cadrului juridic al concurenței. Chiar înainte de aderare, România a amendat anumite acte normative, începând cu Constituția României care a trebuit să fie revizuită pentru a transpune, printre altele, principiile fundamentale ce stau la baza dreptului comunitar, și anume prevalența sau prioritatea dreptului comunitar asupra dreptului intern, precum și efectul direct al normelor juridice ale C.E. Constituția în forma sa revizuită conține prevederi specifice ce recunosc prioritatea dreptului comunitar și efectul direct asupra dreptului românesc după aderare. Una dintre urmările aderării constă în faptul că prevederile tratatelor constitutive ale Comunităților Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

Necesitatea creării unui mediu concurențial a făcut posibilă existența prevederii constituționale: economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență, iar statul român este obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Legislația subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenței nr. 21/1996, republicată și în Ordonanța de urgență nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială cu mențiunea că acest din urmă act normativ nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al concurenței, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislația fiecărui stat membru C.E, urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de Legea nr. 21/1996 și Ordonanța de urgență 117/2006 și, bineînțeles, cu normele dreptului comunitar.

Mediul concurențial poate fi afectat negativ de activități neconcurențiale. Acestea constituie obiectul sau efectul înțelegerilor sau a practicilor concertante între agenți economici sau abuzul de poziție dominantă al unor agenți economici puternici. De asemenea, concurența poate fi distorsionată prin subvențiile oferite de stat unor agenți economici, acordându-le astfel o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă.

O caracteristică a dreptului european, după cum a decis Curtea de Justiție a Uniunii Europene este supremația acestuia, materia concurețnei reprezintă un domeniu care Uniunea are „competență exclusivă”, statele membre nu pot legifera decât în măsura în care transpun sau aplică dreptul european sau în domeniile încă nereglementate la nivel european. Astfel toate reglementările interne ale statelor membre cu privire la dreptul concurenței nu fac altceva decât să transcrie hotârările luate la nivelul Uniunii Europene și să le asigure astfel respectarea la nivel național.

Prin concurență se înțelege o confruntare între tendințe adverse, care converg spre același scop. Pe plan social se pot deosebi forme variate ale concurenței. Printre altele, ea reprezintă aspectul de concurență vitală, conflictul interuman în cadrul căruia fiecare individ tinde la conservarea și dezvoltarea proprie. Poate exista de asemenea între interesele individuale și colective ale societății, între drepturi și obligații, între manifestări altruiste și egoiste. Concurența comercială nu are așadar definiție unanim acceptată și are semnificație în funcție de context. Din punct de vedere economic se spune că există concurență dacă consumatorul poate alege între mai multe alternative și poate astfel să aleagă alternativa cea mai convenabilă preferințelor sale. Din perspectiva juridică, concurența este definită ca fiind confruntarea dintre agenții economici cu activități identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi. Elementele definitorii ale concurenței sunt: confruntarea pe piață între persoanele fizice sau juridice care exercită activități lucrative mai mult sau mai puțin comune, incidența numai în sectoarele accesibile ale pieței, excluzând domeniile care prin lege sau contract, sunt sustrase competiției și scopul concurenței care este rentabilitatea întreprinderii. Derivată din nevoia de a reglementa un astfel de concept care putea devenea vicios pentru relațiile dintre statele membre ale Uniunii Europene datorită mizei finale a concurenței și anume profitul mai mare al unei întreprinderi față de celelalte întreprinderi concurente în domeniu, a apărut ramura dreptului concurenței. Dreptul concurenței are fundament trei repere de bază și anume: concurența, piața relevantă și întreprinderea. Dreptul concurenței s-a văzut necesar la nivelul Uniunii apărând astfel dreptul european al concurenței cu corespondent în dreptul concurenției din statele membre. Normele dreptului concurenței nu sunt îndreptate împotriva luptei de concurență comercială (considerată un motor al dezvoltării economice), ci împotriva abuzurilor în exercitarea concurenței. În consecință, dreptul concurenței acceptă unele consecințe negative ale luptei de concurență (eliminarea întreprinderilor mai slabe de pe piață; pierderea de clientelă și de venituri pe care o suferă unele întreprinderi), dar numai dacă acestea sunt generate de o concurență comercială loială, desfășurată în limite considerate normale, de către societate, limitele fiind reglementate chiar prin normele dreptului concurenței.

Dreptul european al concurenței se definește ca și dreptul concurenței, la nivel național, cel din urmă fiind transcrierea celui dintâi în reglementările interne. Astfel dreptul concurenței atât șa nivel național cât și la nivelul Uniunii Europene este ansamblul de norme menite să asigure, în raporturile de piață internă/internațională, exercițiul normal al competiției între întreprinderi, reprimând practicile anticoncurențiale.

2.1 Conceptele fundamentale ale dreptului concurenței

Piața relevantă este conceptul care dacă nu este determinat în mod corect, există riscul ca o activitate întrunind toate elementele prevăzute de lege pentru o practică anticoncurențială, în special monopolistă, să nu fie considerată nocivă. Piața relevantă ajută la determinarea existenței raporturilor de concurență directă între întreprinderile în cauză, precum și la evaluarea existenței și intensității concurenței actuale sau potențiale.

Piața relevantă este locul de întâlnire și confruntare al cererii și ofertei ce duce la fixarea prețurilor mărfurilor și a volumului schimburilor. Abordarea cea mai citată aparține doctrinei franceze, care o definește ca „locul unde se confruntă cererea și oferta unor produse sau servicii, care sunt socotite de cumpărători ca substituibile între ele, dar nu și substituibile cu alte bunuri sau servicii oferite”. Din definiție se pot observa elemtnele pieței relevante – cererea și oferta, prețul și volumul schimburilor.

Noțiunea de întreprindere este cel de-al doilea concept fundamental al dreptului concurenței. Dreptul concurenței din țările europene și cel al Uniunii Europene utilizează în general termenul de întreprindere în sensul de entitate constituită din elemente materiale și umane ce exercită o anumită activitate economică și care are suficientă autonomie decizională pentru a stabili comportamentul său pe piață. Noțiunea a fost preluată și de legislația română prin modificarea adusă alin. (2) al art. 2 din Legea concurenței odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 149/2011.

În sensul Legii nr. 21/1996 alin. (2), art. 2, prin întreprindere se înțelegea orice operator economic angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piață dată, independent de statutul său juridic și de modul de finanțare, astfel cum este definită în jurisprudența Uniunii Europene. Întreprinderile participante la o grupare realizată pe cale convențională prin acord, înțelegere, pact, protocol, contract și alte asemenea, fie ea explicită, publică ori ascunsă, dar fără personalitate juridică și indiferent de formă – alianță, coaliție, grup, bloc, federație și alte asemenea – pentru actele și faptele săvârșite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispozițiile acestei legi se aplică fiecărei întreprinderi, ținându-se seama de principiul proporționalității.

2.2 Felurile concurenței neafectate de practici anticoncurențiale

Concurența pură și perfectă cum este cunoscut prototipul confruntării pe piața dintre operatorii economici, se caracterizează prin: atomicitatea pieței, omogenitate, transparență, pluritate de opțiuni, mobilitatea factorilor de producție și neintervenția statului. Atomicitatea pieței presupune existența unui număr suficient de mare de vânzători și de cumpărători, persoane fizice și juricie, care acționează în mod independent, în condițiile în care niciunul dintre aceștia nu cumulează o fracțiune notabilă a ofertei și cererii pentru a putea influența, într-o măsură importantă, prin operațiunile pe care le încheie, nivelul prețului la un anumit produs. Omogenitatea concurenței decurge din relativa similitudine calitativă a produselor pe care operatorii economici le comercializează pe piața respectivă. Transparența implică accesul direct, imediat și complet al consumatorului la orice date semnificative ce privesc caracteristicile fiecărui produs și prețurile corespunzătoare. Pluritatea de opțiuni derivă din coroborarea cerințelor concurenței pure și perfecte, consumatorii beneficiind de posibilități de alegere nelimitate. Mobilitatea factorilor de producție constă în posibilitatea operatorilor economici și a capitalului pe care îl dețin de a se conforma cu promptitudine, din proprie inițiativă, evoluției conjucturale a pieței, adică capacitatea de a se putea adapta cerințelor pieții în situația în care o anumită ramură economică devine nerentabilă. Neintervenția statului este echivalentul libertății concurenței, rolul statului nu ar trebui sa se manifeste decât în asigurarea condițiilor optime pentru acțiunea spontană a competiției economice.

Concurența eficientă sau practicabilă, suficientă se caracterizează prin trei factori: piața să fie deschisă, operatorii economici să se bucure de acces liber pe piață, fără obstrucționări artificiale; operatorii economici să beneficieze de libertate de acțiune pe piață, condiție care se consideră a fi îndeplinită dacă fiecare dintre întreprinderile aflate în competiție își poate stabili în mod autonom propria politică în relațiile cu ceilalți concurenți și cu consumatorii și nu în ultimul rând consumatorii și utilizatorii să beneficieze de un grad satisfăcător de libertate în alegerea furnizorului și a mărfii dorite.

2.3 Înțelegerile și practicile anticoncurențiale

O economie de piață funcțională, bazată pe respectarea normelor privind concurența, asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor și competivitatea produselor și serviciilor în cadrul economiei respective și față de produsele de pe alte piețe.

Mediul concurențial este afectat negativ de activitățile neconcurențiale. Acestea reprezintă obiectul sau efectul înțelegerilor sau a practicilor concertate între întreprinderi, de abuzul de poziție dominantă a unor întreprinderi puternice. De asemenea concurența, poate fi distorsionată prin subvențiile acordate de stat unor întreprinderi, ceea ce creează o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă.

Normele dreptului european în domeniul concurenței, regăsite în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prevăd ca activitate esențială a Uniunii crearea unui sistem care să asigure un mediu concurențial nedistorsionat de practici anticoncurențiale în cadrul pieței interne. Art. 101 și 102 interzic înțelegerile și practicile concertate cu obiect sau efect restricționarea sau denaturarea conceurenței pe piața europeană, precum și abuzurile de poziție dominantă. Pentru a fi aplicate, aceste norme europene cu privire la interzicerea practicilor anticoncurențiale, trebuie ca activitățile sau inactivitățile respective să afecteze comerțul între statele membre. Atunci când de exemplu o înțelegere are ca efect restrângerea concurenței într-un stat membru și nu între state membre, situația intră sub incidența reglementărilor naționale în cauză, nu sub incidența normelor de drept european al concurenței.

2.3.1 Tipuri de înțelegeri monopoliste

Legislația română, armonizată cu reglementările europene în materia concurenței, descrie noțiunea de „înțelegere” ca orice acord consemnat în scris, sau oral, între una sau mai multe întreprinderi, chiar dacă poate fi executat potrivit legii, nu este necesar ca expresia de voință a părților să constituie un contract valabil sau obligatoriu potrivit dreptului național.

Înțelegerile monopoliste se pot clasifica după mai multe criterii. Drept urmare după criteriul formei de manifestare a voinței întreprinderilor, se deosebesc acordurile propriu-zise, deciziile de asociere și practicile concertante.

Acordurile pot fi publice sau secrete. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis cu privire la categproa acordurilor că, deși dobândirea de către o întreprindere a unor acțiuni într-o întreprindere concurentă nu constituie ea însăși un comportament care restrânge concurența, această achiziționare poate, totuși, constituie un instrument de influențare a comportamentului comercial al întreprinderilor în cauză astfel încât să restrângă ori să distorsioneze concurența pe piața în care ele își realizează afacerile, și, astfel, chestiune trebuie analizată prin prisma art. 102. Pentru a exista un acord în sensul art. 101 TFUE este suficient ca întreprinderile șă-și fi exprimat voința într-un mod determinat. Noțiunea de acord a fost extinsă și la manifestările de voință care nu au neapărat o natură contractuală, dar care constituie acte pregătitoare ale viitoarelor contracte. Acordul poate să consiste și într-un simplu angajament – gentlemen's agreement, lipsit de efect obligatoriu sau într-o simplă aderare, clar exprimată, dar fără dorința de a se angaja juridic, la o strategie comercială. Acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenței de piață, la fixarea prețurilor de cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiții comerciale, poate limita producția, piețele, dezvoltarea tehnică, investițiile, poate duce la împărțirea piețelor sau a surselor de furnizare între concurenți și poate impune în cele din urmă, condiții discriminatorii întreprinderilor care nu au încheiat înțelegerea respectivă, plasându-le într-o poziție competițională dezavantajoasă.

Deciziile de asociere sau deciziile asociaților de întreprinderi sunt considerate a fi acte de voință provenite de la organul competent al unui grup profesional. Se poate ca prin constituirea unui grup profesional să nu se aducă atingere concurenței, dar prin decizia luată de organul de conducere al unei astfel de asociații, adunare generală sau consiliu administrativ, în măsura în care obligă membrii săi să adopte un comportament colectiv anticoncerențial să aibă efectul de atingere a concurenței.Decizia de asociere poate constitui practică monopolistă doar după finalizarea asocierii, consimțământul tuturor participanților la asociere, nu înainte ca asocierea să ia ființă. Prin deciziile organului de conducere al unei asociații de întreprinderi, decizii obligatorii pentru toți participanții la asociere, pericolul anticoncurențial este la fel de grav ca și în cazul înțelegerilor de tip monopolist.

Practica Concertată, după cum a precizat Comisia, înseamnă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună știință riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele, conducând la condițiile de concurență care nu corespund condițiilor normale de piață. Conținutul noțiunii de practici concertate a ănceput să fie definit în dreptul european cu ocazia soluționării cauzei Materiilor colorante, când Curtea de Justiție a Comunităților Europene a precizat că acestea constrau în forme de coordonare între întreprinderi, nefinalizate printr-o convenție propriu-zisă, dar care substituie riscurilor concurenței o cooperare practică de natură să afecteze mecanismele firești ale pieței. O practică concertată, prin natura sa, nu are toate elementele unui contract, după cum a evidențiat Curtea, dar poate inter alia să rezulte dintr-o coordonare care devine aparentă prin comportamentul participanților, remarcând că un comportament paralel, deși nu poate fi prin el însuși identificat cu o practică concertantă poate fi socotit, totuși, ca o dovadă serioasă a unei asemenea practici dacă el conduce la condiții de concurențăcare nu corespund condițiilor normale ale pieței, având în vedere natura produselor, mărimea și numărul întreprinderilor și volumul acelei piețe.

După criteriul nivelului circuitului economicla care întreprinderile participante la înțelegere se situează, înțelegerile se clasifică în înțelegeri orizontale și verticale.

Înțelegerile orizontale sunt acele înțelegeri care se realizează între două sau mai multe întreprinderi care operează la același nivel de piață. Categoria înțelegerilor pe orizontală include: acordurile de cercetare – dezvoltare, acordurile de specializare, acordurile de producție, acordurile de comercializare, acordurile de mediu, etc.

Înțelegerile pe verticală sunt înțelegerile sau practicile concertate convenite între două sau mai multe întreprinderi, care își desfășoară activitatea în scopul îndeplinirii acordului respectiv, la niveluri diferite ale lanțului producție – distribuție, acordurile putând stabili condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite produse sau servicii. Incluse în categoria înțelegerilor pe verticală sunt: acordurile de distribuție exclusivă, distribuția selectivă, cumpărarea exclusivă, vânzarea exclusivă, franciza, vânzarea condiționată, etc.

Acestea fiind practicile monopoliste și de disturbare a concurenței, rezultă că înțelegerile monopoliste sunt cele ce urmăresc: stabilirea, direct sau indirect, a prețurilor de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare și limitarea sau controlul producției, comercializării sau dezvoltării tehnologice sau investițiilor. Se disting astfel patru forme de limitare și de exercitare a unui control asupra: producției, comercializării, dezvoltării tehnologice, investițiilor.

2.3.2 Condiții de existență și de exceptare a înțelegerilor între întreprinderi

Din punct de vedere al normelor de drept al concurențeii, art. 5 din Legea nr. 21/1996 republicată în 2014 este conceput, la fel ca și art. 101 din TFUE, pe principiul prohibiției acordurilor restrictive de concurență. Alin. (1) al art. 5 interzice orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, pentru ca, în continuare să enumere explicativ o serie de astfel de înțelegeri. Se precizează posibilitatea exceptării de la aplicare interdicției, cu precizarea condițiilor necesare a fi întrunite cumulativ, iar în alin. (3)-(6), este prevăzut, în coordonatele sale principale, regimul juridic al scutirilor individuale și al unor categorii de înțelegeri. Condițiile de aplicare a art. 5, alin. (1) din Legea nr. 21/1996 sunt: sondiția – premisa, care presupune că o antantă trebuie să exprime un minimum de coordonare între două sau mai multe întreprinderi, coordonare care poate să îmbrace cele mai diferite forme și condiția de fond în care antanta nu este prohibită decât dacă este realizată în scopul unui anume efect asupra concurenței.

De menționat că din punct de vedere normativ atingerea adusă concurenței poate fi actuală sau virtuală, semnificativă, internă sau externă și trebuie apreciată în contextul său real.

Există și reglementări care să excepte înțelegerile între întreprinderi și se regăsesc atât în cuprinsul Legii nr. 15/1900 dar și al actualei Legi nr. 21/1996. Beneficiază de imunitate, fiind scutite de sancțiuni, acordurile care aduc o contribuție semnificativă la ameliorarea producției, distribuirii de bunuri, executării de lucrări sau prestări servicii ori dacă au ca rezultat promovarea progresului tehnic sau conduc la creștera gradului de competitivitate a produselor, lucrărilor sau serviciilor românești pe piața externă.

CAPITOLUL III.

Exploatarea abuzivă a pozițiilor dominante

în Uniunea Europeană

3.1 Noțiunea de poziție dominantă

Noțiunea de poziție dominantă este un concept pur juridic, aceasta apărând pentru prima dată în Tratatul de la Roma, definirea ei revenind însă în integralitatea jurisprudenței instanțelor europene. Totuși, conceptul economic al puterii de piață poate fi considerat un etalon în măsurarea poziției dominante.

Dominația este o stare de fapt; nu are nicio importanță modalitatea prin care ea a fost dobândită, caracterul licit sau ilicit al dobândirii. Odată cu obținerea situației preponderente, întreprinderilor li se cere o deosebită diligență în conducerea afacerilor, astfel încât comportamentele lor să nu degenereze în abuzuri.

Potrivit definiției formulate în jurisprudența CEJ, poziția dominantă reprezintă „o situație de forță economică deținută de o întreprindere, de natură să împiedcie menținerea unei concurențe efective pe piața relevantă, permițându-i să aibă un comportament care este într-o măsură apreciabilă independent față de concurenții și clienții săi și în cele din urmă față de consumatori”, definiția dată de jurisprudența europeană diferă în mod semnificativ față de cea americană, unde poziția dominantă este definită ca fiind puterea de a controla prețul și de a exclude concurența, definiție care nu duce cu gândul către conceptul de putere de piață. Totodată, conceptul de poziție dominantă nu se referă numai la poziția dominantă a ofertantului, ci se poate referi și la poziția cumpărătorului care, în cazul unui monopol, poate influența prețul produselor prin reducerea volumului achizițiilor sale.

Dacă una sau mai multe întreprinderi au poziție dominantă aceasta nu atrage per se o sancțiune ci înseamnă ca are/au o responsabilitate specială, de a nu îngădui prin comportamentul ei să efecteze concurența.

Dominația este o situație de fapt care permite unei întreprinderi sau unui grup de întreprinderi să se sustragă constrângerilor pieței și să-i oblige pe concurenții mai puțin puternici să se alieze politicii comerciale pe care o desfășoară. Poziția dominantă nu este și nu trebuie să fie permanentă întrucât situația unei întreprinderi poate varia de la poziție dominantă la poziție normală și invers.

Poziția dominantă există nu numai atunci când întreprinderea în cauză are o putere de piață absolută, găsindu-se într-o poziție de monopol ci și în situația în care întreprinderea are doar puterea limitării concurenței, fără eliminarea ei totală. Prin urmare poziția dominantă este un concept mai vast decât monopolul, putând exista și atunci când întreprinderea nu poate ignora sau nesocoti concurența venită din partea întreprinderilor concurente. Întreprinderile dominante pot învinge concurența, însă foarte puține dintre ele o pot nesocoti.

3.1.1 Constatare poziției dominante

Poziția dominantă reprezintă situația în care, puterea economică deținută de o întreprindere îi permite acesteia să obstrucționeze concurența de pe piața în cauză. Poziția dominantă pe piață permite unei întreprinderi să influențeze în mod covârșitor condițiile în care se manifestă concurența. Studiul practicii probează că nu există un criteriu absolut pentru determinarea poziției dominante, după cum nu există nici măcar o listă exhaustivă cu asemenea criterii. Dominația este o stare de fapt, a cărei apreciere se face contextual. Ea constituie indiciul slăbirii concurenței în profitul unei întreprinderi sau al unui grup restrâns de întreprinderi.

Criterii care pot fi luate în considerare la determinarea existenței unei poziții dominante există totuși si sunt variate, neavând o importanță egală la trasarea unei concluzii finale.

În principiu, putem distinge între criterii structurale, adică cele ce țin de structura pieței sau a întreprinderilor – aici intrând cotele de piață și barierele în calea concurenței – și criterii comportamentale, care țin de abilitățile firmei de a menține un preț mai ridicat pe piață, fără reorientarea consumatorilor sau restrângerea posibilităților de intrare pe piață a noilor concurenți. Nu toate aceste criterii au importanță egală, cele structurale prevalând ca importanță asupra celor comportamentale. În practică, atunci când se evaluează caracterul dominant al poziției unei întreprinderi, se iau în considerare, în principal următoarele: poziția de piață a întreprinderii presupus dominante, poziția de piață a concurenților, barierele la intrare sau extindere, precum și alți factori care pot ajuta la constatarea poziției dominante. Factorii luați în considerare izolat nu sunt întotdeauna determinanți, dar o analiză coroborată a acestora poate fi adecvată.

3.2 Caracterul abuziv

Abuzul a fost definit de C.E.J. ca „un concept obiectiv privitor la comportamentul unei întreprinderi care deține o poziție dominantă pe o piață dată, care este de natură să influențeze structura pieței unde, ca rezultat al însăși prezenței întreprinderii respective, gradul de concurență este atenuat, și care, prin recurgerea la metode diferite de acelea care condiționează concurența normală privind produsele și serviciile ce fac obiectul tranzacțiilor între cei implicați din punct de vedere comercial, are efectul de a împiedica menținerea gradului de concurență încă existent pe piață ori dezvoltarea acelei concurențe”.

Constituie abuzuri toate acele manifestări comportamentale ale întreprinderilor situate pe poziții dominante, care interferează cu una din libertățile fundamentale, cu libertatea de alegere a cumpărătorilor sau consumatorilor, cu libertatea de acces pe piață la o facilitate esențială. Exemple de astfel de abuzuri din practică: restricțiile impuse unor vânzători cu ridicata, reducerea de livrări în perioada de penurie, interdicțiile impuse acestor vînzători cu ridicata privind vânzarea unor produse concurente și refuzul de a aproviziona un comerciant străin, practicarea de prețuri care discriminează între beneficiari, determinarea distribuitorilor independenți de a nu realiza anumite comenzi pentru export, acordarea de reduceri de prețuri unor utilizatori cu compensarea concomitentă a acestor reduceri printr-o creștere a prețurilor facturate altor utilizatori.

Art. 102 TFUE conține o listă a practicilor care pot fi considerate abuzive, această enumerare nefiind însă limitativă, noțiunea exploatării abuzive a unei poziții dominante având un sens larg. Dintre exemplele enumerate de art. 102 TFUE se pot enumera: practicarea unor prețuri excesive atât excesiv de mari cât și excesiv de mici (prețuri de ruinare), impunerea unor condiții de contractare discriminatorii (de exemplu rabaturile comerciale), refuzul de a aproviziona, limitarea producției și a piețelor de desfacere sau a dezvoltării tehnice, tehnica prestațiilor cuplate. Potrivit unei prime clasificări, practicile abuzive pot fi împărțite în două categorii, în funcție de natura comportamentului de afaceri: abuzuri de comportament și de structură.

Abuzurile de comportament includ practicile de afaceri care pot să-i prejudicieze pe clienții întreprinderii dominante în mod direct. Sunt acțiuni așteptate mai ales de la întreprinderil având o putere de piață considerabilă și pot consta mai ales în practicarea unor prețuri excesive, reducerea cantităților livrate, oferirea unor produse de o calitate mai slabă. În cazul acestei categorii de abuzuri, întreprinderea dominantă profită de poziția sa de piață, de lipsa presiunilor concurențiale exercitate asupra sa, prin aceea că își discriminează clienții, vânzând aceleași bunuri la prețuri diferite (de exemplu impunând un preț mai ridicat pentru consumatorii captivi) sau impunând prețuri care sunt excesiv de mari față de valoarea economică a prestației.

În practică, cauzele care au implicat un abuz de comportament au beneficiat de un interes redus din partea Comisiei, în principal datorită faptului că identificarea parametrilor pentru intervenție este considerată dificilă.

Abuzurile de structură sunt acele comportamente care au menirea să prezerve sau să consolideze puterea de piață a întreprinderilor, prin excluderea concurenților de pe piață (eliminarea de pe piață sau împiedicarea intrării pe piață) sau prin temperarea comportamentului concurențial al întreprinderilor existente pe piață. Comportamentele incluse în aceastp categorie pot aduce beneficii consumatorilor pe termen scurt (de exemplu, consumatorii pot beneficia de prețuri mai scăzute), însă îi pot afecta pe termen lung prin modificarea structurii concurențiale a pieței. Odată ce nu mai există presiunile concurențiale ale întreprinderilor concurente, întreprinderea dominantă pote trece la exploatarea consumatorilor în scopul maximizării profitului.

Pentru a fi în prezența unui comportament abuziv al unei întreprinderi cu poziție dominantă pe piață, clientul sau furnizorul acesteia trebuie să se regăsească în situația de a nu dispune de soluții alternative în condiții echivalente ori atunci când refuză să se opună unor condiții comerciale nejustificate, întreprinderea abuzivă întrerupe relațiile contractuale.

Poziția dominantă nu este așadar condamnată, aceasta fiind rezultatul eficienței activității desfășurate de o întreprindere. Caracterul abuziv derivă din folosirea puterii unei întreprinderi pentru a înăbuși concurența,aceasta este o practică anti-concurențială și se clasifică drept abuzivă.

Art. 82 din Tratatul C.E interzice firmelor să abuzeze de pozițiile lor dominante. Articolul se aplică doar dacă sunt îndeplinite condițiile: firma să dețină o poziție dominantă, sub aspect economic, în evaluarea puterii economice se iau in considerare: cota ei de piață alături de alți factori, se evaluează toți factorii care permit firmei să fie deasupra condițiilor de concurență existente la un moment dat; firma domină piața comună sau doar o parte importantă a pieței comune prin puterea de a acționa fără a ține seama de inițiativele și comportamentele concurenților în privința prețurilor, nivelului producției, distribuției și firma abuzează de poziția sa dominantă.

3.3 Forme de manifestare a comportamentelor abuzive

1. Impunerea unor prețuri excesive. În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a sugerat că un preț este excesiv atunci când nu există o legătură rezonabilă cu valoarea economică a produsului în cauză. Impunerea unor prețuri mai ridicate este o caracteristică a piețelor dominante, drept urmare doar prețurile extrem de mari necesită reglementare datorită caracterului lor abuziv.

Pentru stabilirea caracterului excesiv al prețului se determină, de regulă, corelația dintre costurile de producție și prețul de distribuție. Această comparație poate uneori să nu fie una foarte eficientă, datorită faptului ca în cazul întreprinderilor dominante, costurile de producție pot fi mai ridicate în lipsa unei presiuni concurențiale care să determine întreprindere să recurgă la reducerea acestora.În acest caz, este mai indicat să se compare costurile unei întreprinderi eficiente cu prețul practicat de întreprinderea dominantă.

Practica aplicării unor prețuri excesive poate avea efecte anticoncurențiale, în primul rând din cauza exploatării consumatorilor, aceasta ducând la scăderea puterii de cumpărare, ceea ce poate avea efect indirect asupra consumului general. Prețurile excesive pot avea și efect pro-concurențial, fiind în măsură să favorizeze intrarea pe piață a întreprinderilor. Întreprinderile mai sunt în măsură să perceapă prețuri mari atunci când pot demonstra obiectiv motivele acestui fapt, de exemplu costuri de transport sau taxe percepute într-un anumit stat membru pentru produsul comercializat.

2. Discriminarea prin intermediul prețului. Această practică poate fi definită ca un comportament al unei întreprinderi dominante prin care pretinde prețuri diferite de la consumatori diferiți pentru aceeași prestație, în vederea maximizării profitului.

Această discriminare poate fi explicită, când prețul diferit are la bază diferențe existente între consumatori, de exemplu vârsta, calitatea, localizarea, etc. sau poate fi implicită, atunci când clienților le sunt oferite formal aceleași opțiuni, însă prețurile diferite rezultă din combinațiile diferite între opțiuni și sunt oferite condiții de contractare mai bune pentru achiziții mai mari.

Scopul interzicerii prețurilor discriminatorii a fost prevenirea împărțirii piețelor și împiedicarea reinstalării în mod direct a barierelor înlăturate prin înființarea pieței comune. Discriminările de preț sunt analizate mai sever, mai ales dacă sunt asociate cu alte elemente precum restricționarea revânzării produselor ori furnizarea unor cantități mai mici față de cele solicitate. Jurisprudența a considerat diferențele de preț care nu pot fi justificate obiectiv, ca fiind ilegale. Efectele anticoncurențiale ale acestei practici se referă în principal la efectul de excludere a concurenților actuali sau potențiali și de asemenea poate duce la exploatarea consumatorilor captivi ai întreprinderii dominante.

3. Prețurile de ruinare sau de „dumping”. Procedura constă în practicarea unor prețuri situate sub nivelul costului de producție, de către întreprinderea dominantă, aceasta suportând pierderi pe termen scurt, cu scopul eliminării sau disciplinării unui concurent actual ori în vederea prevenirii intrării unui concurent nou.

Strategia de piață a aplicării prețurilor de dumping are, de regulă, trei faze. În prima, întreprinderea dominantă tolerează câțiva concurenți mai mici pe piață, dar realizează profituri mari. În cea de-a doua fază, întreprinderea dominantă reduce prețul, cu scop atragerea clienților întreprinderii concurente, iar în cea de a treia fază, care are loc ulterior eliminării sau disciplinării concurenților, întreprinderea va crește nivelul prețului, în vederea recuperării pierderilor suportate în primă fază.

4. Rabaturile. Un furnizăr, producător sau distribuitor, are la dispoziție modalități variate prin care are posibilitatea să determine cumpărătorul să achiziționeze totalitatea sau cel puțin o parte semnificativă a necesităților sale de la el. În vederea atingerii acestui obiectiv, poate să îmbunătățească calitatea produselor oferite în termenii calității sau a prețului, fapt ce constituie concurență normală și nu este sancționat, sau poate recurge la folosirea unor acorduri de exclusivitate sau rabaturi atractive. Dacă folosirea celor din urmă are efecte negative sau pozitive, depinde de formă îmbrăcată de practica în cauză, de întinderea în timp a practicii, circumstanțele existente pe piața este aplicată.

5. Tehnica prestațiilor cuplate. Noțiunea prestațiilor cuplate se referă la două categorii de practici comerciale utilizate de către întreprinderi, în funcție de circumstanțele cauzei, aceste practici pot avea efecte pro- sau anticoncurențiale.

Tehnica prestațiilor cuplate reprezintă o practică comercială obișnuită în mediul de afaceri, având efecte anticoncurențiale atunci când conduce la posibilitatea excluderii concurenților de pe piața bunui legat. Îngrijorarea principală în legătură cu această practică de a afaceri o reprezintă faptul că, prin intermediul ei, întreprinderea dominantă poate reduce libertatea de alegere a consumatorilor. Efectul de excludere a comportamentului depinde de sfera de aplicabilitate a practicii pe piață, de gradul poziției dominante, precum și de nivelul reducerii de preț care poate fi obținută prin cumpărarea legăturii.

6. Refuzul de a aproviziona. Întreprinderile dominante ca și cele obișnuite au dreptul să determine cui să furnizeze și de asemenea să decidă întreruperea relațiilor contractuale cu partenerii comerciali. Refuzul de a aproviziona nu este ilegal dar poate deveni abuziv, de exemplu în situația în care refuzul intervine ca o sancțiune din partea întreprinderii dominante pentru opțiunea partenerului de a trata și cu un concurent al întreprinderii dominante dar și atunci când întreprinderea dominantă aplică condiții discriminatorii la furnizarea unor servicii sau când refuză să ofere separat anumite produse.

7. Clauza ofertei concurente sau „clauza engleză”. Această clauză permite uneia dintre părțile contractante, de regulă cumpărătorului, să se prevaleze față de contractantul său de o ofertă mai favorabilă, avansată de către un terț concurent pentru o operațiune similară. Jurisprudența instanțelor europene, a stabilit că aceste clauze pot uneori produce efecte anti-concurențiale, în funcție de termenii clauzei și de împrejurările fiecărei clauze.

8. Practicile abuzive care au loc pe piața unde întreprinderea nu este dominantă. Cu toate că regula generală denotă că se pot aplica prevederile tratatelor europene, comportamentelor anti-concurențiale care au loc pe piața unde întreprinderea deține o poziție dominantă, comportamentul abuziv poate să aibă loc și pe o piață distinctă, cu condiția ca prima să fie o piață aflată în legătură cu piața unde întreprinderea deține o poziție dominantă și să aibă efect protejarea sau consolidarea poziției dominante pe piața unde aceasta este deținută.

Prevederile tratatelor europene nu se vor aplica în cazul în care comportamentul abuziv are loc pe o piața unde întreprinderea nu se află într-o poziție dominantă și nici nu există legătură între piața unde are loc caracterul abuziv și cea unde întreprinderea se află în poziție dominantă.

9. Statul și abuzul de poziție dominantă. Obiectivul realizării pieței intern europene a impus presiuni asupra statelor membre ale Uniunii Europene pentru privatizarea sectoarelor economiilor naționale care s-au aflat în mod tradițional sub monopol statal. Având în vedere că funcționarea optimă a pieței interne ar fi imposibilă fără asigurarea caracterului concurențial al piețelor, respectarea normelor dreptului concurenței se impune și întreprinderilor care desfășoară activități în sectorul public, în măsura în care prin aceasta nu este periclitată îndeplinirea obligațiilor de serviciu public de către respectivele întreprinderi. Măsurile statului constând în conferirea drepturilor exclusive sau speciale trebuie alocate conform principiului necesității și proporționalității și, pe cât posibil, nu trebuie să plaseze întreprinderile beneficiare pe o poziție de piața pe care ele nu ar putea să o atingă prin eforturi proprii.

3.4 Exemple de abuz de poziție dominantă

Abuzul de poziție dominantă pe piața de distribuție a înghețatei.

Ca rezultat al unei reclamații făcute de Mars, Comisia Europeană a descoperit că Unilever abuzase de poziția sa dominantă. Unilever furniza congelatoare distribuitorilor din Irlanda complet gratuit, cu condiția ca aceștia să depoziteze în ele numai produse Unilever. În consecință, consumatorii irlandezi aveau o posibilitate extrem de restrânsă de a alege între diverse sortimente de înghețată. Comisia Europeană a considerat această cerință de folosire exclusivă, drept un abuz al firmei Unilever, care a profitat de poziția sa dominantă pe piață.

Abuzul de poziție dominantă în organizarea Campionatului Mondial de Forbal.

La 20 iulie 1999, Comisia Europeană a adoptat o decizie formală împotriva comitetului francez care a organizat Campionatul Mondial de Fotbal desfășurat în Franța, 1998. Comitetul de organizare al campionatului mondial deținea monopolul organizării evenimentului, inclusiv vânzarea biletelor. Comisia Europeană a descoperit că aranjamentele vizând vânzarea de bilete pentru meciurile finalelor erau discriminatorii și constituiau un abuz exercitat datorită unei poziții dominante. Aranjamentele făcute pentru vânzarea de bilete, îi favorizau pe consumatorii care puteau da o adresă din Franța, în detrimentul consumatorilor care erau rezidenți ai alrot țări. Persoanele nerezidente în Franța, care doreau să urmărească meciurile finale, erau astfel puternic dezavantajate în comparație cu rezidenții francezi. În consecință, Comisia Europeană a emis o hotărîre care condamna această măsură.

Hofmman – La Roche & Co. AG versus Comisia

Societatea Hofmman – La Roche & Co a solicitat Comisiei anularea deciziei prin care s-a considerat că aceasta deține o poziție dominantă pe piața comună, urmare a încheierii unor contracte care acordau exclusivitate sau preferibță produselor firmei în cauză și care obligau sau incitau cumpărătorii, prin acordarea de prime de fidelitate, drept pentru care Comisia a aplicat sancțiuni societății La Roche pentru încălcarea dispozițiilor art. 82 din Tratat.

La Roche s-a adresat Curții Europene de Justiție, susținând că decizia Comisiei este incorectă. Curtea a stabilit că dacă produsul este utilizat în scopuri diferite și răspunde unor nevoi economice diferite, alături de alte produse substituibile, acestea vor aparține unei piețe distincte.

În privința definirii pieței relevante s-a avut în vedere posibilitatea de a exista o concurență efectivă între produsele de pe piața relevantă, ceea ce presupune că produsele care intră în concurență sunt substituibile între ele.

Referitor la noțiunea de poziție dominantă, Curtea a considerat că este vorba de situația în care o întreprindere deține puterea economică de a împiedica menținerea concurenței efective pe piață, beneficiind de un comportament independent față de ceilalți competitori, clienți sau consumatori.

Exploatarea abuzivă, vizează potrivit Curții, comportamentul unei întreprinderi care deține poziție dominantă, comportament care influențează structura pieței și are efect crearea de obstacole ăn calea liberei concurențe.

În ceea ce privește acordarea primelor de fidelitate, Curtea le-a apreciat condamnabile, deoarece au ca efect aplicarea pentru partenerii comerciali a unor condiții inegale pentru prestații echivalente, reflectate în faptul că doi cumpărători ai aceluiași produs plîtesc prețuri diferite, în funcție de sursa de apropvizionare.

CAPITOLUL IV.

Protecția juridică a concurenței împotriva abuzurilor

4.1 Afectarea comerțului între statele membre datorată abuzului de poziție dominantă.

Normele dreptului european al concurenței sunt aplicabile doar în măsura în care situația în care există posibilitatea afectării comerțului intracomunitar de către practica abuzivă avută ân vedere.

În sensul sancționării practicilor abuzice sunt prevederile art. 102 TFUE, prevederi care interzic comportamentele abuzive doar „în măsura în care pot aduce atingere comerțului între statele membre”. Criteriul afectării comerțului între statele membre dretermină astfel cadrul de aplicare a politicii europene din domeniul concurenței față de cel al politicii naționale în domeniul concurenței.

Efectele unui comportament abuziv, cum este abuzul de poziție dominantă, asupra comerțului între statele membre se analizează în ansamblu, în situația în care acțiunile întreprinderii dominante fac parte dintr-o strategie globală, urmărind același scop, de exemplu eliminarea unui concurent, prevederile privind abuzul de poziție dominantă vor fi aplicabile dacă oricare dintre acțiuni aduce sau poate aduce atingere comerțului între statele membre.

Noțiunea de comerț între statele membre trebuie înțeleasă în sens larg, cuprinzând activitățile economice transfrontaliere, inclusiv aspectele privitoare la dreptul de stabilire. Noțiunea de comerț include și situațiile în care practicile sunt susceptibile să aducă atingere structurii concurențiale a pieței comune, de exemplu prin excluderea sau eliminarea unui concurent care își are sediul în Uniunea Europeană.

Prevederile privind abuzul de poziție dominantă sunt aplicabile chiar și în situația în care produsele fabricate de către întreprinderea concurentă, țintă a atacurilor celei dominante, sunt exportate către state terțe, dacă prin eliminarea întreprinderii structura actuală a concurenței existente pe piața comună ar fi afectată. Astfel conceptul afectării comerțului între statele membre nu depinde de definiția pieței geografice relevante, acesta având posibilitatea de a exista și dacă piața geografică relevantă este teritoriul unui stat membru sau chiar o zonă dintr-un anumit stat membru.

Comportamentul abuziv al întreprinderilor dominante trebuie să influențeze structura schimburilor comerciale între statele membre, adică să existe posibilitatea dezvoltării diferite a comerțului unional față de dezvoltarea probabilă a acesteia, care ar fi avut loc în absența practicii abuzive. Influența exercitată asupra structurii schimburilor comerciale unionale trebuie să fie directă sau indirectă, reală sau potențială.

Intenția întreprinderii dominante de a afecta comerțul între statele membre nu este abligatoriu a fi dovedită pentru aplicarea prevederilor politicii Uniunii Europene în domeniul concurenței, dar în caz că o asemenea probă este disponibilă, ea va constitui un factor relevant și va fi luată în considerare.

Abuzul de poziție dominantă care vizează teritoriul mai multor state este considerat deosebit de nociv, constituind un abuz de structură și extinzându-se dincolo de teritoriu unui singur stat membru. Exemple: situația eliminării unui concurent activ pe teritoriul mai mult state membre sau situația practicilor de excludere utilizate de întreprinderea dominantă pe teritoriul mai multor state membre.

Când comportamentele abuzive privesc un singur stat membru sau o parte a unui stat membru, evaluarea afectării posibile a comerțului intracomunitar se întreprinde o atenție sportită. În situația în care o anumită practică are tendința blocării pieței naționale, se consideră că practica este capabilă să aducă atingere comerțului între statele membre.

4.2 Tratamentul abuzurilor la adresa concurenței

În vederea stopării practicilor abuzive și totodată în vederea susținerii unui domeniu economic bazat pe o concurență echitabilă la nivelul Uniunii Europene, aceasta, prin instituția sa de reglementare în domeniul concurenței și anume Comisia Europeană poate aplica sancțiuni întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi. Amenzile aplicate întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi abuzive nu pot depăși 1% din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent, atunci când, în mod intenționat sau din neglijență acestea furnizează informații inexacte sau induc în eroare, ca răspuns la o solicitare, sau nu furnizează informațiile în termenul stabilit; atunci când acestea prezintă registrele și celelalte documente solicitate privind afacerile în formă incompletă în timpul inspecției sau refuză să se supună inspecțiilor dispuse, atunci când acestea refuză să răspundă la o întrebare în timpul unei inspecții sau dau un răspuns inexact, incomplet sau care induce în eroare și atunci când sigiliile aplicate de reprezentanții oficiali autorizați ai Comisiei, au fost rupe. Amenzi aplicate de Comisie, care nu depășesc 10% sunt aplicate întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi atunci când acestea încalcă prevederile art. 101 și 102 din TFUE. La stabilirea valorii amenzi Comisia ia în considerare gravitatea și durata încălcării iar deciziile de aplicare a unei amenzi nu sunt de natură penală.

Comisia poate aplica, de asemenea, întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi, penalități cu titlu cominatoriu, (de constrângere sau de abținere de la săvârșirea unei acțiuni, daune cominatorii însemnând că sumele de bani ce urmează a fi plătite, să fie achitate periodic), care nu depășesc 5% din cifra de afaceri zilnică medie din exercițiul financiar precedent pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data stabilită în decizie, pentru a le obliga: să înceteze o încălcare, să respecte o decizie care dispune măsuri provizorii, să respecte un angajament devenit obligatoriu, să furnizeze informații complete și exacte pe care Comisia le-a solicitat sau să se supuna inspecției dispuse de Comisie. Atunci când întreprinderile și-au îndeplinit obligația pentru executarea căreia au fost aplicate penalitățile cu titlu cominatoriu, Comisia poate fixa suma definitivă a penalităților cu titlu cominatoriu la o valoare mai mică.

Competențele Comisiei în materia aplicării de amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu este limitată la o perioadă de trei sau cinci ani, în funcție de încălcarea comisă. Termenul de prescripție curge din ziua în care se comite încălcarea. Toate aceste reglementări cu privire la tratamentul practicilor abuzive, inclusiv tratamentul abuzului de poziție dominantă în cadrul Uniunii Europene, se găsesc în cuprinzul reglementărilo TFUE.

4.3 Instituții comunitare cu atribuții în domeniul concurenței

Consiliul Uniunii Europene denumit și Consiliul de miniștrii datorită faptului că este format din miniștrii sau reprezentanții delegați de către guvernele statelor member, se reunește în nouă configurații distincte , în funcție de domeniile abordate, domeniul concurenței fiind configurat de Consiliul Concurenței. Consiliul Concurenșei este format din miniștrii afacerilor europene, industriei, cercetării, reuniți de cinci șase ori pe an. Acest organism are scopul de a asigura și apropia competivitatea între state dar și creșterea economică europeană. În vederea îndeplinirii scopurilor sale, el analizează pe plan orizontal și sectorial, problemele legate de competiție, având ajutor în acest sens, analizele primate de la Comisia Europeană. Consiliul își exprimă opiniile cu privire la concurență și impactul său asupra mediului antreprenorial European, în acest sens având competența de a face propuneri legislative, în diferitele arii de activitate ale sale.

Comisia Europeană sau a Comunităților Europene, este un organ independent de statele membreși reprezintă instituția cea mai originală a sistemului comunitar, îndeplinind atribuțiile unui adevărat executive și îndeplinind trei funcții principale: alături de Curtea Europeană de Justiție deține funcția de supraveghetor în vederea respectării dispozițiilor tratatelor Comunităților Europene, astfel încâr legislația comunitară să fie correct aplicată de statele member, funcția de unic inițiator al politicilor comunitare, întocmind proiecte de legi, pe care le supune adoptării Parlamentului European și Consiliului și cea de-a treia funcție de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor, în sensul asigurării aplicării legislației primare și secundare europene, execuția bugetară și realizarea programelor adoptate de Consiliu și Parlament.

În materie de concurență funcționează Direcția Generală de Concurență, în cadrul Politicii Economiei, finanțe și impozite condusă de un director general al concurenței și nu în ultimul rand de comisarul pe probleme de concurență.

Misiunea Directorului General al concurenței este să vegheze la aplicarea regulilor de concurență înscrise în tratatele comunitare, pentru ca această concurență să nu fie denaturată și pentru ca piețele să funcționeze cât mai efficient posibil. Principalele instrumente disponibile pentru îndeplinirea misiunii se referă la plicarea regulilor concurenței cu privire la practicile antitrust, fuziuni, infracțiuni și controlul ajutoarelor de stat, realizarea de anchete sectoriale și acțiuni de monitorizare a pieței, dezvoltarea politicii de concurență, apărarea concurenței și cooperarea internațională.

În vederea aplicării și respectării normelor de concurență Comisia Europeană cooperează cu autoritățile de concurență din statele membre și anume, în cazul României cu Consiliul Concurenței.

4.4.Europa 2020, strategii de îmbunătățire a politicii europene de concurență

În 2010, Comisia Europeană a propus strategia Europa 2020, adoptată în cadrul Consiliului European din 17 iunie 2010, pe fondul unei crize aconomice profunde și al intensificării provocărilor pe termen lung, precum globalizarea, presiunea asupra utilizării resurselor și îmbătrânirea populației.Această strategie avea ca scop focalizarea Uniunii Europene și a statelor membre pe sarcina de a îmbunătăți competitivitatea în cadrul Uniunii.

Europa 2020 este modalitatea prin care Uniunea Europeană se transformă într-o economie inteligentă și durabilă, oferind un nivel ridicat al ocupării forței de muncă, productivitate și coeziune socială. Pentru a își îndeplini scopul strategia propune trei priorități care se susțin reciproc: creșterea inteligentă prin dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare, creșterea durabilă prin promovarea unei economii mai eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive și creșterea favorabilă incluziunii, manifestată prin promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, care să asigure coeziunea socială și teritorială.

Uniunea Europeană trebuie să definească direcția în care vrea să evolueze până în anul 2020 iar în acest scop Comisia a propus următoarele obiective principale: 1. 75% din populația cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani ar trebui să aibă un loc de muncă; 2. 3% din PIB-ul Uniunii Europene ar trebui investit în cercetare – dezvoltare; 3. obiectivele „20/20/20” în materie de climă/energie ar trebui îndeplinite, inclusiv o reducere a emisiilor majorată la 30%, dacă există condiții favorabile acestui lucru; 4. rata abandonului școlar timpuriu ar trebui redusă sub nivelul de 10% și cel puțin 40% din generația superioară ar trebui să aibă studii superioar și 5. numărul persoanelor amenințate de sărăcie ar trebui reduc cu 20 de milioane.

Până la Uniunea Europeană a anului 2020 și constatarea atunci a realizărilor sau insucceselor strategii Europa 2020, în domeniul concurenței, la nivelul Uniunii Europene au avut loc alte evoluții.

În anul 2013, politica Uniunii Europene în domeniul concurenței a fost marcat de două evenimente decisive. În primul rând, la 10 ani de la intrarea în vigoare a Regulamentului 1/2003 a fost marcat începutul unei noi etape în ceea ce privește aplicarea normelor Uniunii Europene în materie de antitrust, ceea ce a condus la o inventariere și o analiză cu privire la îmbunătățirile care ar mai putea fi aduse acestei reglementări. La 9 iulie 2014, Comisia Europeană a emis Comunicarea intitulată Zece ani de asigurare a respectării normelor antritrust în temeiul Reglamentului nr. 1/2003: realizări și perspective. Astfel s-a realizat analiza Regulamentului 1/2003 și constatarea că acesta a îmbunătățit considerabil activitatea autorităților naționale de concurență și a instanțelor naționale de asigurare a respectării normelor de concurență ale Uniunii Europene. Regulamentul a introdus de asemenea instrumente de cooperare, precum și obligația de a asigura partajarea eficientă a eforturilor și cooperarea eficace cu privire la modul de gestionare a cazurilor și de a încuraja aplicarea coerentă a normelor.

În al doilea rând, Comisia a adoptat la 11 iunie 2013 propunerea de Directivă privind acțiunile de despăgubire în materie de încălcare a normelor antitrust – o prioritate a Comisie Europene. Propunerea Comisiei Europene a fost aprobată de Parlamentul European la 17 aprilie 2014. Propunerea de directivă urmărește să asigure respectarea eficace a normelor Uniunii Europene în materie de concurență prin optimizarea interacțiunii dintre asigurarea respectării legislației în materie de concurență la nivel public și privat și prin asigurarea faptului că victimele încălcărilor pot obține despăgubiri totale pentru prejudiciul suferit.

Un alt exemplu de evoluție la nivelul Uniunii Europene privind politica de concurență a avut loc în data de 6 mai 2014 când Comisia Europeană a publicat Raportul privind politica în domeniul concurenței 2013, în cadrul căruia Comisia stabilește că în anul 2013, toate instrumentele de asigurare a respectării normelor în materie de concurență au contribuit la promovarea creșterii economice și a competitivității în cadrul economiei europene iar aplicarea reglementărilor antitrust a împiedicat și sancționat fragmentarea artificală a pieței interne.

CONCLUZII

Combaterea comportamentelor abuzive ale întreprinderilor dominante reprezintă una dintre cele mai importante domenii de acțiune a politicii europene concurențiale. Politica Uniunii Europene din domeniul concurenței a fost supusă unor schimbări majore în ultimii ani. Obiectivele formulate în Tratatul de la Lisabona și Strategia Europa 2020 pun accent pe creșterea competitivității economice și totodată a economiei Uniunii Europene pe piețele mondiale.

Contextul economico-social și atingerea obiectivelor propuse au făcut necesară reformarea politicii din domeniul concurenței, prin adoptarea abordării axate pe teoria economică și pe evaluarea efectelor economice ale comportamentelor de afaceri, în locul abordării legale sau formaliste, care a caracterizat activitatea de implementare a politicii în trecut.

Exploatarea abuzului de poziție dominantă nu mai reprezintă din fericire o modalitate de asalt al pieței comune și de îndepărtare a concurenței prin brutalizarea concurenților. Prin prevederile și măsurile luate împotriva exploatării poziției dominante întreprinderile au acum șanse egale de afirmare.

Sancțiunile îndreptate spre întreprinderile care exploatează pozițiile dominante în care se regăsesc sunt juste și nu fac decât să reafirme caracterul justițiar și ferm al Uniunii Europene cu privire la corectarea mediului economic distorsionat de astfel de practici anticoncurențiale.

Un mediu economic guvernat de respect și concurență dreaptă nu poate fi decât un mediu economic performant, benefic, în care statele membre ale Uniunii Europene să se dezvolte armonios. Într-o economie de piață funcțională, respectarea normelor privind concurența asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor și competitivitatea produselor și serviciilor. Astfel Uniunea Europeană a reușit să echilibreze piața economică, fără a distorsiona calitatea producătorului dar nici a consumatorului. Prin instituțiile care au grijă ca mediul economic al Uniunii să se mențină competitiv fără a fi afectat de practici anticoncurențiale Uniunea Europeană demonstreză calitatea de protector al unui mediu economic echitabil și echilibrat.

BIBLIOGRAFIE

1. Cotuțiu Aurelia, Sabău Georgeta Valeria – Drept român și comunitar al concurenței, Ed. C.H.Beck, București 2008

2. Didea Ionel – Dreptul european al concurenței – curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2014

3. Dumitru Maria – Dreptul concurenței, Ed. Institutul European, Iași, 2011

4. Fuerea Augustin – Dreptul comunitar al afacerilor, ediția a II-a revăzută, Ed. Universul Juridic, 2006

5. Giorgiu Coman – Concurența în dreptul intern și european, Ed. Hamangiu, București, 2011

6. Ispas Liviu-Gabriel – Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012

7. Lazăr Laura – Abuzul de poziție dominantă. Evoluții și perspective în dreptul european și național al concurenței, Ed. C.H.Beck, București, 2013

8. Militaru Ioana Nelly – Dreptul Uniunii Europene. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții, Ed. Universul Juridic, București, 2011

1. www.europa.eu

2. http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf

3. http://europa.eu/legislation_summaries/competition/firms/l26092_ro.htm

4. http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00014.ro07.pdf

5. http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_11.pdf

6. http://ec.europa.eu/competition/consumers/abuse_ro.html

7. https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/1341/1342/html/index.ro.html