Expertiza Tehnica Judiciara

1.1. Preambul, expunere de motive.

Sentințele corecte nu rezultă doar din aplicarea calificată a normelor juridice, ci se bazează în primul rând pe o determinare exactă, rapidă și completă a stării de fapt. În realitatea cotidiană complexă, ultra-specializată, organele cu atribuții jurisdicționale au nevoie, în acest sens, de ajutorul experților care, pe lângă capacitatea profesională de înalt nivel, trebuie să dispună și de cunoștințe judiciare, precum și să dea dovadă de o obiectivitate și o etică incontestabile.

“Expertul judiciar este un organ adiacent al instanței, autonom și obligat la obiectivitate, care furnizează instanței – în calitate de asistent – cunoștințe de specialitate din domenii străine instanței, iar expertiza – în calitate de probă doveditoare – determină obținerea de cunoștințe asupra faptelor.

Expertul este persoana fizică având cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu al științei, tehnicii sau artei, abilitată special în această calitate, chemată în procesul penal sau pentru lămurirea chestiunilor care necesită astfel de cunoștințe.” ( Regulamentul privind avizarea tehnica a expertizelor judiciare efectuate de expertii judiciari in specializarea topografie, geodezie si cadastru )

Aflarea adevărului în cauzele penale sau civile presupune uneori cunoașterea și rezolvarea unor probleme de strictă specialitate, motiv pentru care se recurge la cunoștințele unui expert. În această privința, art. 116 Cod procedura penală, prevede că atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize iar în materie civilă expertiza este reglementată de art. 330 – 340 Cod procedură civilă la care se adaugă legile speciale ce privesc diferitele tipuri de expertiză.

Abordarea unor teme de substanță cum sunt: conținutul expertizelor, condiții privind formarea unui cadru procesual care să răspundă cu celeritate scopului înfăptuirii actului de justiție, întinderea mandatului expertului privind analiza amplasamentului imobilului din perspectiva celor trei funcții ale cadastrului: tehnic, economic și juridic, cu perspectiva creării premizelor de a înlătura obstrucționarea expertului în demersul de a răspunde la adevăratele cauze pe care se susține un răspuns corect și exhausiv la obiectivele validate de instanțele de Judecată – este o perspectivă de bun augur pentru domeniul abordat.

Apoi abordarea tipurilor generale de acțiuni întâlnite în instanța, termenele de realizare a expertizelor, aprecierea corectă a onorariilor experților, pot conduce la acordarea încrederii , “asistentului" sau ,”partenerului" în procesul de înfăptuire a actului de justiție.

Judecătorul, pentru a află adevărul, atunci când face apel la expertiza din domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei, trebuie să aibă deplină încredere în acesta și să-i acorde mandatul complet, să valideze obiective clare care să conducă la clarificarea tuturor aspectelor ce contribuie la realizarea unei expertize complete și profesioniste, care să întrunească condițiile unei cercetări științifice, având în vedere faptul că expertiza sau documentația cadastrală constituie actul de constatare a realității din teren.

Obiectul expertizei îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt a căror cunoaștere reclamă o competență specială (științifică, tehnică, artistică). Asupra acestor împrejurări de fapt vor purta cercetările expertului și tot cu privire la ele expertul va formulă concluzii motivate științific. Totuși, folosirea expertizelor că mijloc de proba în procesul penal este limitată, în sensul că nu se poate dispune efectuarea expertizelor pentru orice problema care cere o lămurire suplimentară, ci doar pentru dovedirea împrejurărilor de fapt.

Așadar, obiectul expertizei îl poate formă numai clarificarea unor împrejurări de faptale cauzei și, mai mult decât atât, numai a acelor împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe de o anumită specialitate.

“În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiză oferă posibilitatea specialiștilor din diverse ramuri de activitate de a se pronunță asupra celor mai diferite probleme pe care le ridică anumite cauze. Importantă expertizei sporește odată cu noile cuceriri ale științei și tehnicii aplicate în activitatea judiciară, probațiunea întemeindu-se pe date științifice, cu caracter obiectiv, față de relatările unor persoane – părți sau martori – influențate de subiectivism. Sub acest aspect, în mod corect, s-a subliniat în literatură de specialitate că nu li se poate cere organelor de urmărire penală și judecătorilor să posede cunoștințe de specialitate în toate domeniile științei, tehnicii sau artei, pentru a lămuri personal chestiunile care solicită asemenea noțiuni să fie făcută de o persoană care nu are calitate judiciară oficială, întrucât concluziile acestor persoane pot constitui doar argumente în susținerea unei soluții.” ( Ghidul expertului tehnic judiciar in domeniul topografiei, cadastrului si geodeziei / Mihai Racovicean – Timisoara, Excelsior Art, 2014, p.8 )

1.2. Evoluția expertizei judiciare în România

Expertiza judiciară, în țară noastră, a fost reglementată în documente edificatoare din vechiul drept românesc, cum sunt Codul lui Ipsilanti, Legiuirea lui Caragea și Codul Calimah.

Din documentele vremii rezultă că experții aveau o credibilitate mai mare decat marturiile, așa cum reiese și din prevederea potrivit căreia ”în situația în care unii experți afirma și alții neagă, vor fi crezuți cei mai mulți și cei mai buni, destoinici, iar dacă sunt egali se va recurge la probe”.

Prima expertiză oficială s-a efectuat în anul 1823, de către Atanasie Bekeri, într-un caz de moarte prin hemoragie cerebrală, suspectat de intoxicație criminală cu sublimat.

În privința expertizei criminalistice, Legea nr. 498/1946 reglementează pentru prima data expertiza scrisului, prin constituirea primului corp de experți grafici. Cu toate acestea, legea a fost abrogată în mod nejustificat, prin Decretul nr. 472/1957. În anul 1969, prin Legea nr. 43, cu modificările ulterioare, s-a realizat o reglementare unitara a expertizei criminalistice. În Codul de procedura penală editat în anul 1936 și intrat în vigoare în anul 1937, legiutorul a reglementat în mod amănunțit condițiile și modul de numire al exerților cât si drepturile și obligațiile lor.

Trebuie subliniat faptul că, prin modificările și completările aduse Codului de procedura penală prin Legea nr. 141/1996 s-a creat oficial posibilitatea utilizării expertizei vocii si vorbirii, gen de expertiză ale cărei baze au fost puse în România încă din anii’ 70.

1.3. Asemănări și deosebiri între expertize și constatări tehnico-științifice

Constatarea tehnico-științifică se înscrie printre mijloacele de proba specifice procedurii penale. Este un mijloc științific de proba specific legislației procesuale penale romanesti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislații. Potrivit prevederilor art. 112 Cod procedura penală, constatarea tehnico-științifică are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă în primul rând de nevoia aflării adevărului, dar și de existența pericolului dispariției unor mijloace materiale de proba sau de schimbarea unor condiții. In astfel de cazuri urgente se impune lămurirea fără întârziere a faptelor sau împrejurărilor cauzei, organul de urmărire penală având posibilitatea să folosească cunoștințele unui specialist sau technician, dispunând fie din oficiu, fie la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice asupra materialelor și datelor pe care le pune la dispoziție sau le indică specialistul.

De regulă, constatarea tehnico-științifică este efectuată de către specialiști (criminaliști) care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de cercetare penală sau organul de urmărire penală, fără că aceștia să-și însușească atribuții de urmărire penală.

Asemănări: – atât constatarea tehnico-științifică cât și expertiză sunt efectuate de persoane cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu al științei sau tehnicii – ambele aduc o contribuție însemnată la realizarea scopului procesului penal: – aflarea adevărului și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului;

– obiectul lor este fixat de organele judiciare – atât operațiile și concluziile lacare ajung specialistul cât și expertul, se materializează într-un raport de expertiză, respectiv de constatare tehnico-științifică, pentru care chiar dacă legea nu prevede condițiile de fond și formă, practica judiciară merge pe linia asimilării acestuia raportului de expertiză; – atât constatarea tehnico-științifică cât și expertiza constituie mijloace de proba de sine stătătoare.

Pe fondul acestor elemente comune, celor două mijloace de proba, examinate comparativ potrivit dipozitiilor legale care le reglementează, se diferentiază prin suficiente elemente care le conferă individualitate și finalitate proprii.

Deosebiri: – constatările tehnico-științifice se fac de urgență, adică într-un moment foarte apropiat săvârșirii infracțiunii, cerință pe care nu o întâlnim în cazul expertizelor; – constatările tehnico științifice pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când expertizele pot fi efectuate și în faza de judecată;

– spre deosebire de constatarea tehnico-științifică, la efectuarea expertizei poate participa alături de expertul numit de organele judiciare și un expert recomandat ( ales ) de părți;

-dacă efectuarea expertizei presupune cunoașterea și chemarea părților, aducerea la cunoștința acestora a obiectivelor expertizei precum si a întrebărilor la care trebuie să răspundă expertul, la efectuarea constatării tehnico-științifice părțile nu participa în nici un fel.

Faptul își găsește o îndoită explicație: astfel, când constatarea tehnico-științifică s-a dispus înainte de punerea în mișcare actiunii penale în cauza, din moment ce raportul juridic procesual penal fundamental nu s-a constituit, nu există nici părți; când constatarea tehnico-științifică se dispune după punerea în mișcare a acțiunii penale, chemarea părților la efectuarea acesteia ar contravine însăși naturii, destinației ei.

Într-adevăr, din moment ce constatarea tehnico-științifică este dictată tocmai de necesitatea înlăturării primejdiei dispariției unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgență a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, fixarea unui termen, chemarea părților ar zădărnici finalitatea urmărită.

Când refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice ori medico-legale este dispusă de instanța de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui, iar "când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiză nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către același expert, fie de către altul"

1.4. Definirea expertizei

Expertiza tehnică definită de dicționarul explicativ al limbii române reprezintă ,,o cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicție sau urmărire penală, ori a părților, asupra unei situații, probleme etc., a cărei lămurire interesează soluționarea cauzei și se finalizează printr-un raport întocmit asupra cercetării făcute", (Sursă DEX '98)

Într-o altă definiție dată expertizei se arată că aceasta este acel mijloc de proba prin care, pe baza unei activități de cercetare ce folosește date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate. Acele fapte sau împrejurări care duc la stabilirea adevărului și la corecta soluționare a unei cauze constituie proba, în timp ce căile admise de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot constitui probe sunt mijloace de proba.

Ansamblul abordărilor conceptuale accentuează îmbinarea laturii procedurale cu cea probatorie, definind expertiza astfel:

•„o operație încredințată unor persoane, pe baza cunoștiințelor lor speciale, asupra faptelor pe care judecătorii nu le ar putea aprecia ei însiși” (E.Glasson , Precis theoretique et practique de procedure civile, vol. I, Paris, 1902, p.16.)

•„operația făcută de unul sau mai mulți experți cu scopul de a constata unele fapte, de a verifica, de a examina, de a măsura, și de a evalua anumite lucruri" (A.Dejan , Tratat theoretique des expertises en matrites civiles, administratives et comerciales, Paris, 1981, p. 1.)

•„mijlocul special destinat de a transmite sau a aduce în proces noțiuni tehnice sau obiecte de probă pentru relevarea cărora se cer cunoștiințe speciale sau abilitate tehnică” (T.Tănoviceanu , Tratat de drept și procedură penală , Ed. Știițifică, București ,1927, p. 628.)

•„procedura care are ca scop să folosească cunoștintele unui tehnician pentru a lămuri o cauză a cărei soluție cere o competență tehnică de care judecătorul este lipsit” (G.Olănescu, Perfecționarea, organizarea și desfășurarea activității de expertiză financiar- contabilă)

•„ constatarea, verificarea, prețuirea unor stări de fapt, de către oamenii de știință sau de artă, când judecătorii găsesc de cuviință să fie luminați prin cunoștințe speciale” (Gr.Gh.Teodoroiu, Curs de drept procesual penal, Ed. Lito, Iași, 1959, p. 446.)

Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoștința organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activități de cercetare concretă a cazului și a aplicării unor informații de specialitate de către persoanele competente desemnate de organele judiciare.

Definiția conturează următoarele trăsături: în primul rând faptul că expertiza reflectă o anumită teză stiințifică confirmată în practică, neaducând organului judiciar o părere interceptată pe calea simțurilor ci un raționament ipotetic general iar în al doilea rând, expertiza reprezintă o concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de știință la un anumit caz particular.

Astfel expertiza îndeplinește o funcție dublă: descoperirea – prin aplicarea unor metode tehnice – a unor date faptice interesante pentru obiectul procesului și expunerea unor concluzii argumentate științific asupra unor lucrări sau fapte.

1.5. Cadrul normativ privind expertizele judiciare

În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza oferă posibilitatea specialiștilor din diverse ramuri de activitate de a se pronunța asupra celor mai diferite probleme pe care le ridică anumite cauze penale sau civile.

“Importanța expertizei sporește odată cu noile cuceriri ale științei și tehnicii aplicate în activitatea judiciară, probațiunea întemeindu-se pe date științifice, cu caracter obiectiv, față de relatările unor persoane – părți sau martori – influențate de subiectivism. Sub acest aspect, în mod corect, s-a subliniat în literatura de specialitate că nu li se poate cere organelor de urmărire penală și judecătorilor să posede cunoștințe de specialitate în toate domeniile științei, tehnicii sau artei, pentru a lămuri personal chestiunile care solicită asemenea noțiuni.” ( Ghidul expertului tehnic judiciar in domeniul topografiei, cadastrului si geodeziei / Mihai Racovicean – Timisoara, Excelsior Art, 2014, p.12 )

Cadrul normativ privind expertizele judiciare face obiectul unei serii de materiale normative, între care se disting codurile juridice și materialele normative specifice, care în domeniul expertizei topografice este completat specific cu semnificația documentației cadastrale, care este ansamblul înscrisurilor tehnice, juridice și administrative necesare înregistrării imobilului la cerere în sistemul integrat de cadastru și carte funciară, prin care se constată situația reală din teren. (Ordinul or. 634/ 2006, moditicat)

Acte normative

A.-Acte normative principale

1.- Ordonanța Guvernului nr.2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară [M.O. Partea I, nr. 26/25.01.2000], aprobată prin Legea nr.156/2002, cu modificările și completările ulterioare

2.-Ordinul ministrului justiției nr.1.322/C/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind atribuirea calității de expert tehnic judiciar și de specialist [M.O. Partea I, nr.419 /01.11.2000], cu modificările și completările ulterioare

3.- Ordinul ministrului justiției nr.199/2010 pentru aprobarea Nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice judiciare [M.O. Partea I, nr.78 /04.02.2010], cu modificările și completările ulterioare

4.-Noul Cod de procedură civilă 2010 -în vigoare de la data de 15.02.2013-, Cartea II – Procedura contencioasă, Secțiunea a 3-a -Probele, paragraful 5 – Expertiza (art.330-340) [M.Of.Partea I, nr.545/03.08.2012], cu modificările și completările ulterioare

5.-Codul de procedură penală 1997, Titlul III – Probele și mijloacele de proba, Secțiunea IX – Constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală, Expertizele (art.116-125) [M.Of.Partea I, nr.78/30.04.1997], cu modificările și completările ulterioare

6.- Ordonanța Guvernului nr.75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică [M.O. Partea I, nr. 407/29.08.2000], aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.488/2002, cu modificările și completările ulterioare

7.-Ordinul ministrului justiției nr.2.985/C/15.11.2000 pentru aprobarea Regulamentului privind atribuirea calității de expert criminalist autorizat [M.O. Partea I, nr. 633/06.12.2000], cu modificările și completările ulterioare

8.-Ordonanța Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, republicată [M.O. Partea I, nr. 996/10.11.2005]

9.-Ordin comun al minstrului justiției și ministrului sănătății nr.1.134/C/255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale [M.O. Partea I, nr. 459/19.09.2000]

10.- Hotărârea Guvernului nr.925/1995 pentru aprobarea Regulamentului de verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a execuției lucrărilor și a construcțiilor [M.O. Partea I, nr. 286/11.12.1995]

11.-Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr.777/2003 pentru aprobarea reglementării tehnice “Îndrumător pentru atestarea tehnico-profesională a specialiștilor cu activitate în construcții” [M.O. Partea I, nr. 397/09.06.2003]

12.-Ordinul ministrului economiei și comerțului nr.905/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea examenului în vederea atribuirii calității de expert tehnic extrajudiciar [M.O. Partea I, nr. 30/10.01.2005]

13.-Ordinul ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor nr. 488/2002 pentru aprobarea și desfășurarea examenului pentru dobândirea calității de expert tehnic extrajudiciar în specialitatea “vânătoare”, precum și privind activitatea experților extrajudiciari în specialitatea “vânătoare” [M.O. Partea I, nr. 824/14.11.2002]

14.- Ordinul ministrului economiei, industriei și mediului de afaceri nr.364/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de atestare tehnico-profesională a specialiștilor verificatori de proiecte, responsabililor tehnici cu execuția și experților tehnici de calitate și extrajudiciari pentru lucrările de montaj utilaje, echipamente și instalații tehnologice industriale [M.O. Partea I, nr. 335/20.05.2010]

15.-Ordonanța de urgență a Guvernului nr.49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a presta servicii în România [M.O. Partea I, nr. 366/01.06.2009], aprobată prin Legea nr.68/2010, cu modificările și completările ulterioare

16.- Legea nr.200/2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România [M.O. Partea I, nr.500/03.06.2004], cu modificările și completările ulterioare.

Acte normative conexe expertizei tehnice judiciare în domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei

1.- Legea cadastrului și publicității imobiliare nr.7/1996, republicare 2 [M.O. Partea I, nr. 83/07.02.2013]

2.- Hotărârea Guvernului nr.1.288/2012 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară [M.O. Partea I, nr. 894/28.12.2012]

3.- Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică [M.O. Partea I, nr.853/20.12.2010]

4.- Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România [M.O. Partea I, nr.278/17.05.2013]

5.- Decizia primului ministru nr.249/2013 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor [M.O. Partea I, nr.371/21.06.2013]

6.- Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor [M.O. Partea I, nr.826/13.09.2005], cu modificările și completările ulterioare

1.6. Caracterul expertizelor

De regulă, expertiza este facultativă.

Organul judiciar apreciază dacă într-o cauza este necesară efectuarea unei expertize. Ea se dispune fie la cererea părților interesate ( în faza de judecată ) și a procurorului, fie din oficiu, de către organele judiciare când acestea socotesc că sunt necesare cunostintele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.

În mod excepțional, atunci când legea prevede expres, expertiza este obligatorie.

1.7. Rolul expertizei tehnice judiciare

Dezvoltarea științei și tehnicii și lărgirea sferei lor de aplicare în toate sectoarele vieții economice și sociale au permis justiției să găsească un puternic sprijin în rezultatele oferite de cercetările științifice și tehnice. Organul judiciar are în primul rând sarcina de a stabili exact situația de fapt supusă judecății. Numai stabilind exact împrejurările de fapt ale cauzei, organul judiciar poate soluționa cauza respectivă, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept corespunzătoare unei atare situații de fapt.

Din cele menționate rezultă în mod cert că probațiunea este cea mai însemnată fază în activitatea desfășurată de către organele judiciare, constituind calea de stabilire a realității forțelor deduse spre soluționare.

Expertiza este mijlocul de proba folosit de organele judiciare în acele cazuri în care, pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii de cauzalitate dintre ele, sunt necesare cunoștințe speciale din domeniul științei, tehnicii sau artei. Trebuie adăugat că în anumite situații se impune o activitate de cercetare deosebită, care nu se poate efectua, de regulă, decât în afară instanței, sau numai cu ajutorul unor mijloace tehnice speciale (tehnică de calcul, imagini fotografice, fișe dactiloscopice sau antropometrice, etc).

Datorită obligației organelor judiciare de a stărui prin toate mijloacele legale pentru stabilirea adevărului, ar fi de neconceput ca justiția să nu folosească pentru atingerea scopului sau toate posibilitățile pe care le oferă dezvoltarea actuală a societății. Folosirea pe scară largă a tehnicii de calcul, a razelor Röentgen, infraroșii sau ultraviolete, însușirea spectrofometriei, a spectrografiei, cromatografiei gazoase, a electroforezei, lărgirea posibilităților de folosire a electronicii, dezvoltarea medicinei legale, toate acestea confirmă denumirea de “epocă a probelor științifice”, dată perioadei în care trăim.

Trebuie subliniat faptul că expertiza reflectă o teză științifică ce este confirmată în mod practic, și nu aduce organului judiciar o părere interpretată pe calea simțurilor, fiind un raționament fundamentat științific. Rezultatul expertizei constituie o concluzie la care se ajunge prin aplicarea regulilor și legilor științei la un caz particular.

Expertiza îndeplinește o funcție dublă: descoperă, prin aplicarea unor metode tehnice, date faptice care interesează obiectul procesului, și expune concluzii științific argumentate asupra unor lucrări, evenimente sau persoane.

Orice expertiză judiciară se poate efectua numai în baza dispoziției organului competent, expertul fiind calificat drept mandatar al justiției. Expertiza este dispusă pentru a prezenta o opinie fundamentată științific și uneori pentru a executa o obligație materială pe care instanța nu o poate îndeplini. Nu poate fi dispusă o expertiză căreia să i se transfere sarcina de a judeca fondul procesului deoarece expertul are doar rolul de a-și da avizul asupra faptelor ce îi sunt prezentate sau pe care este însărcinat să le constate.

Dovedirea sau stabilirea împrejurărilor de fapt ale unei acuze prin folosirea metodelor, mijloacelor și datelor științifice garantează obiectivitatea probațiunii în situațiile cele mai dificile. Trebuie evidențiată, de asemenea, influența însemnată și deosebit de favorabilă asupra activității organelor judiciare a expertizei judiciare, ce are un rol de seamă în soluționarea rapidă și obiectivă a cauzelor.

Conform prevederilor Codului de procedura penală, expertiza judiciară este admisă că mijloc de proba, indiferent dacă o cer una sau toate părțile din proces, numai dacă organul judiciar o socotește necesară pentru rezolvarea cauzei respective, sau dacă legea prevede obligativitatea ei în anumite situații.

2. Expertiza tehnică judiciară în domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei

2.1. Domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei.

Începuturile activității de cadastru în lume.

Măsurarea terenurilor într-o formă organizată este cunoscută pentru prima dată din scrierile egiptene cu 4000 –5000 de ani în urmă.

După modul de organizare la egipteni a acestei activități, rezultă pentru prima dată cele două scopuri principale ale cadastrului, care se păstrează și astăzi, și anume: garantarea dreptului de proprietate și aplicarea strictă și echitabilă a fiscalității funciare.

Până în secolul al XIII-lea, instituția cadastrului rezolva atât problemele legate de măsurarea și stabilirea calității terenurilor agricole, cât și pe cele juridice, legate de diferite forme de publicitate imobiliară. Cu timpul cadastrul s-a separat în părțile sale: partea tehnică și partea economică pe de o parte și partea juridică pe de altă parte, conturându-se instituții separate, cu evoluții proprii specifice, dar cooperând permanent, în sensul că datele cadastrului servesc pentru sistemul de publicitate imobiliară, iar cele de publicitate imobiliară, cum sunt cărțile funciare ținute la zi cu schimbările ce se produc prin dezmembrări, alipiri, schimbări ale categoriilor de folosință sau transmiteri ale proprietății, servesc pentru ținerea la zi a cadastrului general. Modelul tuturor cadastrelor în Europa îl constituie primul cadastru modern întocmit în principatul Milano, cunoscut sub denumirea de „Censimento Milanese”, în perioada când Milano se găsea sub ocupație austriacă.

Evoluția în timp a măsurătorilor terestre a fost condiționată de dezvoltarea științelor exacte – matematică și fizică. Instrumentul teoretic al măsurătorilor terestre este furnizat de matematică prin principiile și metodele de prelucrare a măsurătorilor, instrumentele necesare observațiilor sunt construite pe baza cunoștințelor de mecanică, optică și electronică, astronomia permite obținerea datelor primare necesare prelucrării rețelelor de sprijin pe suprafețe mari și stabilirea formei și dimensiunilor Pământului, pentru că la sfârșit să obținem imaginea micșorată a zonei de interes prin intermediul cunoștințelor de cartografie.

Respectarea cerințelor privitoare la fidelitatea reprezentării pe harta a formelor naturale existente în teren nu se poate face fără legătură cu geografia, geologia și geomorfologia. Cunoașterea geografiei permite o tratare corespunzătoare a elementelor naturale ale terenului cum ar fi relieful, vegetația, natura solurilor, hidrografia, în timp ce apelând la geologie și geomorfologie se ajunge la formele reliefului și legile de modificare a lor.

Domeniul măsurătorilor terestre se poate împărți în următoarele ramuri principale:

geodezia – care se ocupă cu studiul, măsurarea și determinarea formei și dimensiunilor globului pământesc sau a unor porțiuni întinse ale acestuia. Pentru a se realiza acest lucru, pe suprafață terestră se determină coordonatele spațiale ale unor puncte care, prin unirea din aproape în aproape, determina vârfurile unor triunghiuri. Odată determinate coordonatele geografice sau rectangulare ale acestor puncte, acestea devin puncte de sprijin pentru toate celelalte măsurători terestre. Totalitatea acestor puncte alcătuiește rețeaua de puncte geodezice. Datorită suprafeței mari pe care se desfășoară aceste lanțuri de triunghiuri, este necesar ca la prelucrarea măsurătorilor să se țină seama de influența curburii Pământului.

topografia – care, pornind de la datele furnizate de geodezie (coordonatele unor puncte într-un sistem unitar, care însă nu delimitează și nu reprezintă detalii din teren), să stabilească poziția relativă a obiectelor din teren și să le reprezinte pe hărți sau planuri. Caracteristic pentru lucrările topografice este că acestea se desfășoară pe suprafețe relativ mici în care influența curburii Pământului este considerată neglijabilă.

fotogrametria – poate fi considerată ca o tehnică nouă în măsurătorile terestre în sensul că poziția unor detalii se obține direct pe fotografii speciale, metrice, numite fotograme, executate în anumite condiții, fie din avion (denumite fotograme aeriene) fie de la nivelul solului (fotograme terestre). Ca și topografia, exploatarea fotogramelor se face utilizând rețeua de sprijin creată cu ajutorul geodeziei.

Prin produsele pe care le furnizează – hărți și planuri – măsurătorile terestre sunt indispensabile diverselor domenii de activitate, indiferent de stadiul de execuție al unei lucrări; sunt folosite la construcția și sistematizarea teritorială, la organizarea teritoriului agricol, la amenajarea silvică sau hidrologică, în prospectarea și exploatarea zăcămintelor de substanțe utile, precum și la elaborarea de studii și cercetări în domeniul hidrografic, pedologic, geologic, geografic.

Importanța științifică a măsurătorilor terestre constă în aceea că furnizează date necesare studierii formei și dimensiunilor reale ale Pământului și modificările în timp ale acestora.

2.2. Istoria și scopul cadastrului în România

Evoluția activității de cadastru în România a cunoscut următoarele etape:

1. etapa începuturilor introducerii cadastrului general (1794 în Transilvania, Banat și Bucovina, 1831 în Muntenia și 1832 în Moldova) după sistemul folosit în fostul imperiu Austro-Ungar.

2. etapa 1919 -1933,care a debutat cu înființarea Direcției Cadastrului și intensificarea lucrărilor de cadastru în Moldova și Muntenia după primul război mondial și a reformelor agrare, și încheiată în 1933 când a apărut prima lege care a reglementat executarea unitară a cadastrului general și cărților funciare (Legea numărul 23/1933).

Direcția Cadastrului și Institutul Geografic al Armatei au adoptat în 1930 sistemul de proiecție cartografică stereografică în locul proiecției cartografice Bonne.

3. etapa 1933 -1955, carea debutat cu începerea unui cadastru modern, dar a căror lucrări au fost întrerupte în timpul celui de-al doilea război mondial și în continuare, din cauza concepțiilor refractare ale regimului față de această activitate.

4. etapa 1955 -1989, în care aufost folosite diferite forme de evidență a terenurilor orientate cu prioritate spre patrimoniul agriculturii colectivizate și de stat.

În anul 1955 se legiferează (D numărul 280/1955 și Hotărârea de guvern numărul 1240/1955) organizarea și executarea “evidenței funciare” cu scopul principal de a servi la comasarea terenurilor agricole în acțiunea de colectivizare a agriculturii. Planurile topografice au fost executate prin metode fotogrammetrice și în mai mică măsură prin metode topografice clasice.

5. etapa 1990 -1995, în care întregul personal al unităților de cadastru funciar a fost mobilizat în lucrările de aplicare a Legii fondului funciar numărul 18/1991 și în care, din lipsa legii pentru noul cadastru general și publicității imobiliare, lucrările de cadastru în sistemul vechi au fost diminuate sau întrerupte în majoritatea județelor.

Ordinea de încheiere a aplicării L18/1991, în care s-au clasat teritoriile comunale, a coincis în general cu existența și gradul de actualizare a cadastrului funciar pentru intravilan și suprafețe de extravilan care au format patrimoniile fostelor cooperative agricole de producție și ale asociațiilor agricole.

6. etapa noului cadastru general și a publicității imobiliare, care, după anul 1995, a creat cadrul pentru organizarea și executarea unui cadastru general modern, la nivelul cerințelor societăților democratice avansate.

Scopul lucrărilor de cadastru este de a furniza informații corecte și exacte în legătură cu terenurile și construcțiile de pe acestea, atat din punct de vedere tehnic, ca poziție, formă, dimensiuni, suprafață, categorie de folosință, cât și din punct de vedere economic, ca valoare a terenului sau a construcțiilor existente pe ele și juridic, adică stabilirea proprietarilor de drept ai imobilelor pe baza de acte cu valoare juridică.

2.3. Evidența cadastral-juridică

Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidență a cadastrului are că obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeași unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilitiitii fata de terți a acestor înscrieri.

Publicitatea imobiliară se efectueaza de către birourile de cadastru și publicitate imobiliară pentru imobilele situate în raza de activitate a acestora.

“Cărțile funciare întocmite și numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localități alcătuiesc împreună registrul cadastral de publicitate imobiliară al acestui teritoriu, ce se ține de către biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial în a cărui rază teritorială de activitate este situat imobilul respectiv.

Acest registru se întregește cu registrul de intrare, cu planul cadastral, cu registrul cadastral al imobilelor, indicând numărul cadastral al imobilelor și numărul de ordine al cărților funciare în care sunt înscrise cu un index alfabetic al proprietarilor și cu o mapă în care se păstrează cererile de înscriere, împreună cu un exemplar al înscrisurilor constatatoare ale actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii.” ( Legea 7/1996 – a cadastrului si a publicitatii imobiliare actualizata )

2.4. Drepturi reale imobiliare

Dreptul de proprietate

Proprietatea publică

Intabularea dreptului de proprietate publică si a drepturilor reale corespunzitoare acestuia

“(I) Intabularea dreptului de proprietate asupra bunurilor proprietate publică a statului se face la cererea conducătorului instituției publice centrale, care deține aceste bunuri, în baza actelor de proprietate, iar în lipsa acestora, a extraselor de pe inventarul centralizat al bunurilor respective atestat de Guvem, în condițiile legii, certificate pentru conformitate, însoțite de un înscris care confirmă identitatea dintre imobilul din documentația cadastrală si cel evidențiat în inventar.

(2) Intabularea dreptului de proprietate asupra bunurilor proprietate publicii a unităților administrativ-teritoriale se face la cererea primarului sau a presedintelui consiliului județean, în baza actelor de proprietate, iar, în lipsa acestora, a extraselor de pe inventarul bunurilor respective atestat prin hotărâre de guvem, certificate pentru conformitate, însoțite de un înscris care confirmă identitatea dintre imobil si poziția din inventar.

(3) în lipsa actelor de proprietate sau a hotărârii de guvern de atestare a inventarului imobilelor, proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale ce fac obiectul lnscrierii, se va dispune lnscrierea provizorie în baza hotărârii emise în condițiile legii de către Consiliul județean, de Consiliul General al Municipiului Bucuresți sau de Consilul local.

( 4) Dreptul de administrare, dreptul de concesiune si dreptul real de folosință gratuită se întabulează în partea a ÎI-a a cărții funciare a terenului, În baza actului juridic În temeiul căruia s-au constituit sau transmis aceste drepturi reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, concomitent sau ulterior întabularii dreptului de proprietate al statului.

Dacă este cazul, în rubrica de observații se va face trimitere, în mod corespunzător, la cartea funciară a construcției edificate pe teren.

(5) În cazul în care dreptul real corespunzător proprietății publice priveste o parte dintr-un imobil, se întocmeste documentația cadastrală care va conține piesele prevăzute la art. 89 din prezentul regulament.

(6) În cartea funciară a construcției asupra căreia s-a constituit dreptul de concesiune, de administrare sau de folosință se descrie construcția în partea I, iar În partea a ÎI-a se înscrie dreptul de proprietate asupra construcției respective.

(7) În cărțile funciare în care sunt înscrise drepturile statului si ale unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor aparținând domeniului public sau privat al acestora, se va indica în mod obligatoriu apartenența bunului la domeniul privat ori, după caz, la domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, înscrierea în evidențele de cadastru si carte funciară a terenurilor din domeniul public al statului, amplasate în interiorul unor imobile proprietate a persoanelor fizice/juridice deja înscrise în cartea funciară, se face în baza unei documentații cadastrale de dezlipire care nu conține actul autentic de dezlipire si certificatul fiscal.” ( Regulament de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară – 2014- art. 155 si urm. )

Proprietatea privată

Sunt obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau de interes privat aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale moștenirile vacante se constată prin certificat de vacanță succesorală și intră în domeniul privat al comunei, orașului sau municipiului, după caz, fară înscriere în cartea funciară. Imobilele cu privire la care s-a renunțat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. 2 din Codul civil se dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraș sau municipiu, după caz, și intră în domeniul privat al acestora prin hotărârea consiliului local.

Bunurile obiect al proprietății private, indiferent de titular, sunt și rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrainate, pot face obiectul unei urmăriri silite și pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.

Este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

2.5. Dezmembramintele dreptului de proprietate

În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități de dezmembraminte, după caz:

Dreptul de superficie

Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul a1tuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.

Dreptul de superficie se dobândește în temeiul unui act juridic, precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispozițiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.

Superficia se poate înscrie și în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția ori a transmis terenul și construcția, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. În situația în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului.

De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terț pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea.

Evaluarea prestației superficiarului

În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacă părțile nu au prevăzut alte modalități de plată a prestației de către superficiar, titularul dreptului de superficie datorează, sub formă de rate lunare, o suma egală cu chiria stabilită pe piața liberă, ținând seama de natura terenului, de destinația construcției în cazul în care aceasta există, de zona în care se afla terenul, precum și de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinței.

În caz de neînțelegere între părți, suma datorată proprietarului terenului va fi stabilită pe cale judecătorească.

Dreptul de uzufruct

Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța.

Constituirea uzufructului

Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege, dispozițiile în materie de carte funciară fiind aplicabile.

Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente.

Răspunderea uzufructuarului pentru prejudicii

Uzufructuarul este obligat să despăgubească nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct.

Numirea administratorului

Dacă uzufructuarul nu poate oferi o garanție, instanța, la cererea nudului proprietar, va numi un administrator al imobilelor și va dispune că fructele civile încasate și sumele ce reprezintă contravaloarea fructelor naturale și industriale percepute să fie depuse la o banca aleasă de părți. În acest caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente.

Nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce se uzează prin folosință și depunerea sumelor la o banca aleasă de părți.

Dobânzile produse în cursul uzufructului revin uzufructuarului.

Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere să îi fie lăsată o parte din bunurile mobile necesare folosinței sale sau familiei sale, cu obligația de a le restitui la stingerea uzufructului.

Dreptul de uz

Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia și de a-i culege fructele naturale și industriale numai pentru nevoile proprii și ale familiei sale.

Dreptul de abitație

Titularul dreptului de abitație are dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soțul și copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum și cu părinții ori alte persoane aflate în întreținere.

Dreptul de servitute

Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar.

Utilitatea rezultă din destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia.

Dreptul de administrare

Calitatea de administrator al bunurilor altuia

Persoană care este lmputemicita, prin legat sau convenție, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparține, are calitatea de administrator al bunurilor altuia.

Împuternicirea prin legat produce efecte dacă este acceptată de administratorul desemnat.

Exercitarea dreptului de administrare

Dreptul de administrare aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori local.

Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.

Dreptul de concesiune

Conținutul dreptului de concesiune

Concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul unei redevențe și pentru o durata detenninata, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a contractului de concesiune.

Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică.

procedura de concesionare, precum și încheierea, executarea și încetarea contractului de concesiune sunt supuse condițiilor prevăzute de lege.

CONCESIUNE – Convenție prin care o persoană (fizică sau juridică) dobândește dreptul de a exploata anumite servicii publice sau anumite bunuri ale statului, în scbimbul unor beneficii care revin acestuia din urmă și bunurile care formează obiectul acestei convenții.

Dreptul de folosință

Dreptul de folosință cu titlu gratuit

Conținutul și limitele dreptului de folosință cu titlu gratuit

Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică se acordă gratuit, pe tennen limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică.

În lipsa unor dispoziții contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului.

Dispozițiile privind constituirea și încetarea dreptului de administrare se aplică în mod corespunzător.

Drepturile reale de garanție

Creditorii care au un drept de garanție asupra bunului comun ori cei a căror creanță s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmareascii silit bunul, în mâinile oricui s-ar găsi, atât înainte, cât și după partaj.

IPOTECĂ – este un element ajutător pentru stabilirea unor credite cu risc scăzut.

Fiducia

Prin intermediul fiduciei, orice persoană va putea transfera inclusiv drepturi reale către unul sau mai mulți fiduciari cu scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari.

Pentru a fi valabil încheiat, contractul se va semna în formă autentică și va conține în mod obligatoriu detalii privitoare la drepturile transferate, durata transferului, identitatea părților implicate, precum și scopul fiduciei și întinderea puterilor de administrare și de dispoziție ale fiduciarului.

Obligația înregistrării contractului de fiducie la organul fiscal competent va reveni fiduciarului, în vederea stabilirii de către această autoritate a cuantumului sumelor datorate de fiduciar către bugetul statului.

Pentru ca fiducia să fie opozabilă terților, este necesară înscrierea acesteia în Arhivă Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Drepturile reale imobiliare ce fac obiectul contractelor de fiducie vor fi înscrise și în cartea funciară.

Dreptul de retenție

0 categorie aflată la limita drepturilor reale este dreptul de retenție, care nu este reglementat în legislația civilă, dar este recunoscut atât de practica judiciară, cât și de doctrina juridică în temeiul acestui drept, persoana care are obligația de restituire a unui bun are posibilitatea de a refuza executarea acesteia până când persoana care pretinde restituirea nu va plăti cheltuielile făcute cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea bunului în cauză.

3. Proba prin rapoartele de expertiză

3.1. Preliminarii

Potrivit art.201 alin.1 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, „Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau trei experți, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe, după care va putea convoca o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicită expertului să se pronunțe cu privire la costul estimativ al lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și cu privire la durata de timp necesară efectuării expertizei.

Poziția părților, respectiv a părții care a solicitat proba va fi consemnată în încheiere.În funcție de poziția expertului, a părților, respectiv a părții care a solicitat proba, instanța va fixă termenul de depunere a raportului de expertiză și condițiile de plata a cheltuielilor necesare efectuării expertizei. Dispozițiile art. 213 alin.2 sunt aplicabile”.

În multe situații se efectuează expertize care nu au legătură nemijlocită cu vreun proces. Acestea sunt așa-numitele expertize extrajudiciare.

Expertizele extrajudiciare se efectuează în afară de orice intervenție judecătorească, direct între părțile în litigiu ori sunt solicitate de către persoane fizice sau juridice în vederea prevenirii pagubelor și păstrării integrității patrimoniului acestora, precum și în vederea stabilirii adevărului și respectării legalității în activitatea lor.

“În procesul civil se pot dispune diferite feluri de expertize, corespunzător numeroaselor ramuri ale științei, tehnicii și artei. Aceste expertize se numesc expertize judiciare, deoarece se efectuează numai atunci când instanța le consideră necesare sau când legea prevede că sunt obligatorii pentru elucidarea cauzelor în curs de judecată ori se efectuează în procedura asigurării dovezilor.

Expertiza are că obiect numai împrejurări de fapt asupra cărora expertului i se solicită să dea lămuriri sau să le constate, împrejurări care implică cunoștințe de specialitate și care ajută la soluționarea cauzei.” ( Drept procesual civil, Maria Fodor, Universul Juridic 2014, p.406 )

3.2.Admisibilitatea expertizei

Din dispozițiile art.201 C.proc.civ., rezultă că se poate recurge la expertiză ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este necesar să se cunoască părerea unor specialiști. Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, expertiza poate fi admisă atât în materie civilă, cât și în materie comercială.

Admiterea sau dispunerea expertizei este în principiu facultativă, caracter care rezultă din art.201 alin.1 C.proc.civ., instanța de judecată fiind liberă să aprecieze dacă în cauză este admisibilă și concludentă o anume expertiză sau alta ori nici una.

3.2. Administrarea expertizei

Expertiza se propune de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare, în condițiile art.132 C.proc.civ., iar de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare, dacă pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, ori dacă întâmpinarea nu este obligatorie, precum și la termenul stabilit în condițiile art.132 alin.1 teza a ÎI-a C.proc.civ.

Partea care a propus efectuarea unei expertize trebuie să arate împrejurările de fapt a căror lămurire necesită cunoștințe de specialitate, pentru a se putea discuta și aprecia pertinența și concludența probei solicitate.

Expertiza se efectuează de regulă într-un proces aflat pe rol, însă ea se poate încuviința și în cadrul procedurii asigurării dovezilor pe cale principală.

De asemenea, expertiza se poate efectua și prin comisie rogatorie de o altă instanță, situație în care numirea experților și stabilirea onorariilor cuvenite vor putea fi lăsate în sarcina acelei instanțe (art.214 C.proc.civ.). Instanța se va pronunță asupra cererii de expertiză printr-o încheiere care nu poate fi atacată decât odată cu fondul, dar, indiferent că admite sau respinge cererea, ea trebuie să-și motiveze soluția.

Experții numiți nu pot refuza sarcina efectuării expertizei decât pentru motive temeinice, cum ar fi, de exemplu, existența vreunuia din motivele de recuzare prevăzute expres de lege, deși expertul nu a fost recuzat de nici una dintre părți.

După ce instanța de judecată aduce la cunoștința expertului obiectul expertizei și întrebările la care acesta urmează să răspundă se va trece la efectuarea expertizei.

Expertiză se poate efectua astfel :

– în instanță, dacă expertul poate să-și dea de îndată părerea asupra împrejurării de fapt nelămurite, caz în care el va fi ascultat chiar în ședință, iar declarațiile sale se vor trece într-un proces verbal, întocmit potrivit art.198 referitor la procesul-verbal de ascultare a martorilor (art.207 C.proc.civ.).

– în afară instanței, atunci când expertiza implică unele lucrări care necesită timp.

Citarea părților este obligatorie numai atunci când expertiza se face la fața locului.

3.3. Forța probantă a expertizei.

Puterea doveditoare a raportului de expertiză, ca și a celorlalte mijloace de probă, este lăsată la libera apreciere a instanței de judecată. Așadar, instanța nu este legată de concluziile din raportul de expertiză și de răspunsurile date de expert la întrebările care i s-au pus. Însă, pentru ca hotărârea instanței să aibă putere de convingere și mai ales pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluția instanței să fie motivată, mai ales dacă instanța, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe, înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reține, deși una din părți a cerut înlăturarea lui.

Când cercetarea probei implică elemente de tehnicitate sau este necesară o evaluare a daunelor, se recurge la expertiză. În aceste cazuri, cercetarea la față locului și expertiza nu sunt veritabile mijloace de probă, ci numai mijloace tehnice de valorificare a probelor materiale.

3.4. Cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului, numită și descindere locală, este reglementată în secțiunea „Administrarea dovezilor”, art.215-217 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art.215 C.proc.civ., în cazul când instanța va socoti de trebuință, va putea hotărî ca în întregul ei sau numai unul din magistrați să meargă la fața locului spre a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt care se vor arăta prin încheiere.

Cercetarea la fața locului se va face cu citarea părților, putându-se asculta martorii și experții pricinii pentru a obține lămuriri suplimentare, care vor fi, deasemenea, citați. Părțile prezente la încuviințarea sau ordonarea din oficiu a cercetării la fața locului au termenul în cunoștință și nu vor mai fi citate. Părțile lipsă la dispunerea acesteia vor fi citate indicându-se data, locul și chiar ora la care urmează a se prezenta.

Când instanța merge la fața locului, va fi însoțită de procuror, în cazurile în care prezența acestuia este cerută de lege (art.217 C.proc.civ.).

Cercetarea instanței la fața locului, la termenul fixat, se desfășoară cu respectarea regulilor obișnuite de judecată. Potrivit art.216 C.proc.civ., despre cele urmate la fața locului se va încheia proces-verbal.

După întocmire, procesul-verbal se depune la dosarul cauzei, părțile putând să-l discute în fața instanței la ședința următoare, care va avea loc la sediul acesteia.

3.5. Dispunerea expertizei tehnice judiciare

“Așa cum sugerează și termenul dispunere, această situație este specifică doar expertizelor judiciare, în care o situație controversată a ajuns obiect de judecată pentru instanța care, din proprie inițiativă sau la solicitarea uneia sau ambelor părți aflate în litigiu, dispune expertiza, în general alături de alte materiale probante (probe cu documente / înscrisuri, probe cu martori etc.). De fapt, atunci când inițiativa aparține părților se consideră că instanța procedează la admiterea expertizei, iar când inițiativa aparține instanței de judecată se poate vorbi de dispunerea expertizei.”

( http://www.byteboss.com/Reglementari si Procedura Expertize – KOR, cap.2 )

În cauzele penale se întâlnește expresia ordonarea expertizei (art 116 Cpp) pentru dispunerea expertizei, la cerere sau din oficiu.

Admiterea, respectiv dispunerea expertizei are caracter facultativ, organul judiciar fiind singurul în măsură să considere dacă această măsură este sau nu este oportună. Pentru aceasta, se iau în considerare toate materialele dosarului cauzei, se apreciază utilitatea acestui demers suplimentar și concludența potențială. Se consideră deopotrivă avantajele pe care le-ar oferi o astfel de probă pentru soluționarea cauzei, dar și posibilitatea ca în acest fel să se întârzie finalizarea actului de judecată.

În spețele penale sunt frecvente cazurile expertizelor obligatorii (Art. 117 Cpp): în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Expertiza se efectuează în instituții sanitare de specialitate, după internarea persoanei respective. De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal. Admiterea expertizei ca mijloc de probă presupune îndeplinirea a două condiții, cumulativ: a) să fie necesară consultarea unui specialist pentru probleme în cauză și b) expertiza să fie concludentă, ușurând soluționarea corectă a cauzei.

Când instanța consideră expertiza ca fiind necesară, stabilileste prin incheiere de ședință obiectivele expertizei și solicită Biroului local o listă cu trei sau cinci experți valizi în specialitatea respectivă. Dacă nu există experți în specialitate, se poate apela la specialiștii aflați în evidența Biroului Central de Expertize Tehnice Judiciare.

3.6. Numirea experților

Numirea experților se face la un termen ulterior, în urma tragerii la sorți, de regulă. Părțile au dreptul să se opună, pentru motive justificate, desemnării unui anumit expert în cauză. De asemenea, părțile au dreptul să propună, pe cheltuiala lor, experți judiciari, valizi, din listele oficiale, de aceeași specialitate, pentru a participa la efectuarea expertizei. Totodată, se precizează termenul de depunere a expertizei și se stabilește onorariul (provizoriu) pentru expertiză, cel mai adesea plătibil în părți egale de ambele părți în litigiu. Toate aceste elemente trebuie menționate în încheierea de ședință.

În domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv. Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau în ședință publică, părțile având dreptul să pună întrebări.

Dispunerea efectuării expertizei și stabilirea obiectivelor acesteia constituie pentru expert punctul de plecare în realizarea sarcinii sale.

Obiectivele expertizei reprezintă întrebările, punctele la care expertul sau experții numiți trebuie să răspundă, care trebuie să fie formulate de instanța concis, fără echivoc și fără a se solicită expertului sau experților numiți să se pronunțe asupra încadrărilor legale a faptelor supuse iudecatii și să conducă la aflarea adevărului obiectiv, fără constrângeri sau șicanări din nicio parte implicată în proces, cu privire la o anumită fapta, împrejurare, problema, situate, cauza sau litigiu.

Primul pas pentru atingerea obiectivului urmărit este de a da atenția cuvenită dispozițiilor art. 200 NCPC privind regularizarea cererii de chemare în judecată și, de aici, constituirea corectă a cadrului procesual, în raport cu obiectul acțiunii care reprezintă o chestiune esențială, care, dacă va lua în considerare obiectivele generale ale expertizelor topografice, pot conduce la soluționarea litigiilor conform noilor proceduri NCPC.

3.7. Expertul tehnic judiciar

Expertul tehnic judiciar desfășoară în cadrul procesului civil o activitate asemănătoare cu aceea a martorului. Cu toate acestea, situația expertului este distinctă de cea a martorului, cele două calități neputând fi confundate în nici un mod. Astfel, martorul relatează în fața instanței fapte astfel cum ele s-au petrecut și cum au fost reținute de el în memorie, fără a trage concluzii cu privire la valoarea acestora. Dimpotrivă, expertul nu certifică fapte petrecute în prezența sa, ci explică situații sau împrejurări de fapt care-i sunt cunoscute din materialul probatoriu de la dosar. Dacă expertul cunoaște personal anumite fapte el va putea fi ascultat ca martor, căci această din urmă calitate primează față de aceea de expert. Într-o formulă de sinteză se poate spune că în timp ce martorul narează anumite fapte, expertul opinează cu privire la semnificația acestora.

Potrivit reglementării cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 expertizele tehnice pot fi efectuate numai prin intermediul birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile care funcționează în cadrul tribunalelor. În cadrul Ministerului Justiției este organizat și un Birou central pentru expertize tehnice judiciare.

Decizia ICCJ nr. 20 din 29.09.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 0766 din 22.10. 2014 a stabilit că persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate “funcționari publici”, în condițiile art. 175 alin. (2) teza a doua din Codul penal, atunci când, deși funcționează în baza unei legi speciale și nu sunt finanțate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public și sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorități publice. Așadar, sunt asimilați funcționarilor publici și persoanele fizice care exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităților publice, așa-numitele profesii liberale.

Experții tehnici judiciari au calitatea de funcționari publici în condițiile art. 175 alin. (2) teza a două din Codul penal coroborat cu dispozițiile art. 7 și 8 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, conform cărora calitatea de expert tehnic judiciar se dobândește pe baza de examen, care se organizează de Ministerul Justiției. De asemenea, art. 6 din actul normativ mai sus indicat stipulează că experții tehnici se pot constitui în asociații profesionale, în condițiile legii, iar conform art. 4 alin. (1), în scopul coordonării și îndrumării, din punct de vedere administrativ și metodologic, precum și al controlului activității de expertiză tehnică judiciară, în cadrul Ministerului Justiției unde funcționează Biroul central pentru expertize tehnice judiciare.

Reglementările privitoare la organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară determină și condițiile necesare pentru ca o persoană să poată dobândi calitatea de expert. Potrivit art. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000, calitatea de expert tehnic poate fi dobândită numai de persoana care îndeplinește următoarele condiții:

a) este cetățean român și cunoaște limba română;

b) are capacitate de exercițiu deplină;

c) a absolvit studii superioare în specialitatea pentru care se prezintă la examenul de expert, dovedite cu diplomă;

d) are un stagiu de cel puțin 5 ani în specialitatea în care a obținut diploma;

e) este apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activității de expert;

f) nu are antecedente penale și se bucură de o bună reputație profesională și socială;

g) a fost declarat reușit la examenul organizat în acest scop.

În plus față de cerințele de mai sus, pentru dobândirea calității de expert tehnic judiciar în domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei, este necesară și dovada autorizării de către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și a categoriei de autorizare (copia legalizată a certificatului eliberat pentru una dintre categoriile D, A sau B) .

Expertul tehnic judiciar în domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei se poate pronunța doar în interiorul domeniului său de competență, fiind relativ dese situațiile în care, pentru a se putea răspunde la obiectivele expertizelor, acesta colaborează cu experți din alte domenii ( construcții, agricultură, silvicultură, arhitectură, urbanism, protecția mediului, etc. )

În toate cazurile, expertul tehnic judiciar în domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei:

– este OBLIGAT să folosească doar actele de la dosar , existente la data când a fost numit prin încheiere de instanță. Nu are voie să ia mărturii de la martorii pe care părțile le aduc la fața locului. Dacă apar documenete care nu sunt la dosar, le primește și solicită părților să le depună la dosar. După ce sunt prinse în încheiere le poate folosi.

– este OBLIGAT să respecte obiectivele date de instanță și să se limiteze la acestea.

Chiar dacă aparatura și tehnicile moderne în domeniu permit efectuarea de măsurători de mare precizie de la distanțe considerabile, măsurătorile pentru expertize nu pot fi făcute DECÂT PE TERENURILE CUPRINSE ÎN ÎNCHEIEREA DE ȘEDINTĂ ȘI ÎNSCRISE ÎN OBIECTIVE – orice intrare pe terenul unei persoane, fără acordul ei este faptă penală (tulburare de posesie), iar expertul este supus legii ca orice persoană.

Importanta deosebită a expertizelor în domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei reiese și din prevederile art. 4 alin. (5) din titlul XIII – Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare – al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, care au următorul conținut: "Expertizele extrajudiciare prezentate de către părți în cadrul proceselor funciare au aceeași valoare probantă că și expertizele ordonate de către instanța de judecată, cu condiția ca acestea să fie efectuate de către experți autorizați de către Ministerul Justiției."

3.8. Stabilirea obiectivelor expertizei

-se stabilesc de către organele de umarire penală, de către instanțe, de către părți sau de către clienți.

-în spețele civile se pot formula de partea care a cerut expertiza , în aplicarea principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual și limitele cererii de chemare în judecată, instanța trebuind să se pronunțe asupra cererilor formulate și nu să faca aprecieri asupra a ce trebuia sau nu să solicite reclamantul.

-în spețele penale, obiectivele sunt de regulă în sarcina organului de urmărire penală, respectiv a instanței de judecată, care însă poate avea în vedere și opinia părților în cauza.

Obiectivele expertizei constituie condiția fundamentală ca o expertiză să poată conduce la finalizarea corectă și completă a subiectelor ce trebuiesc rezolvate în conformitate cu ținta de a asigura cadrul corect al derulării procesului, în timp rezonabil, care să respecte celeritatea actului de justiție.

Obiectivele expertizelor extrajudiciare se stabilesc de partea contractantă care le prezintă expertului, cu care le negociază și apoi sunt menționate în contract.

La expertizele tehnice judiciare din domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei, obiectivul care nu poate lipsi în nici o expertiză este ,,Identificarea amplasamentului imobilului/imobilelor aflate în litigiu"

Pentru o soluționare eficientă în raport cu obiectul acțiunii și scopul urmărit în cauzele privind drepturile reale imobiliare și dezmembrămintele acestora ar fi util a se avea în vedere câteva din obiectivele minimale care pot fi luate în considerare.

Astfel obiectivele generale minimale pentru diversele spețe sunt:

-pentru acțiunea în uzucapiune

1. Identificarea imobilului aflat în litigiu

2.Formularea propunerii de lnscriere in cartea funciară, iar pentru înscrierea sentinței definitive și irevocabile, care are că parte integrantă raportul de expertiză este necesar/obligatoriu că instanța să solicite avizul tehnic al OCPI, urmând ca în dispozitivul sentinței să fie precizată și solicitarea înscrierii în cartea funciară, așa cum este prevăzut la art. 10, al în. 2 din Ordinul Nr.1882/2011.

-pentru acțiunea în constatarea dreptului de superficie

1.Identificarea imobilului aflat în litigiu

2.Stabilirea suprafeței necesare exploatării construcției edificate

3.Stabilirea dreptului de servitute pentru accesul la construcție

4.Formularea propunerii de înscriere în cartea funciară, cu distincțiile necesare în funcție de necesitatea insituirii unor servituți sau nu și totodată, să se solicite avizul tehnic al OCPI urmând că în dispozitivul sentinței să fie precizată și solicitarea înscrierii în cartea funciară, așa cum este prevăzut la art. 10, alin. 2 din Ordinul Nr.1882/2011.

-pentru acțiunea în grănițuire

1.Identificarea imobilelor aflate în litigiu

2.Identificarea tuturor imobilelor cu care acestea se învecinează

3.Analiza amplasării construcțiilor de pe imobile, cât și a semnelor de necomunitate, potrivit codului civil

4.Stabilirea liniei de hotar conform normelor tehnice de cadastru privind toleranțele admise

5.Stabilirea suprafatelor de teren care sunt afectate prin linia de hotar propusă.

La definirea unei limite de hotar între două imobile este necesar ca în cadrul procesului să fie părți în litigiu toți vecinii din jurul imobilelor, având în vedere faptul că limita de hotar stabilită prin sentința definitivă și irevocabilă va deveni limita juridică care va putea fi modificată doar prin documentații cadastrale, întocmite potrivit reglementărilor legale în vigoare, pe baza voinței părților, judecătorii apreciind că, în principiu, este de dorit o asemenea ipoteză de lucru, însă aceste aspecte țin de principiul disponibilității părților în procesul civil.

Pentru înscrierea sentinței definitive și irevocabile, care are ca parte integrantă raportul de expertiză este necesar ca instanța să solicite avizul tehnic al OCPI, urmând ca în dispozitivul sentinței să fie precizată și solicitarea înscrierii în cartea funciară, așa cum este prevăzut la art. 10. alin. 2 din Ordinul nr.1882/2011.

-pentru acfiunea în rectificare de Carte Funciară, indiferent dacă se cere rectificare suprafață sau rectificare identificator (număr cadastral, număr topografic)

1. Identificarea imobilului atlat în litigiu;

2. Identificarea tuturor imobilelor cu care se învecinează, în vederea stabilirii limitelor de hotar pentru fundamentarea solicitării de rectificare a suprafeței

3. Formularea propunerii de înscriere în cartea funciară

4. Să se stabilească dacă prin modificarea propusă, se aduce atingere sau nu imobilelor învecinate.

Pentru înscrierea scntintei definitive și irevocabile, care are ca parte integrantă raportul de expertiză, este necesar că instanța să solicite avizul tehnic al OCPI, urrnand ca în dispozitivul sentinței să fie precizată și solicitarea înscrierii în cartea funciară așa cum este prevăzut la art. 10, al în. 2 din Ordinul nr. 1882/2011.

-pentru acțiunea pentru sistarea stării de coproprietate/ieșire din indiviziune

1. Identificarea imobilului aflat în litigiu

2. Analizarea variantelor de ieșire din indiviziune solicitate de părți.

3. Stabilirea faptului dacă imobilul este comod partajabil în natură conform cotelor de proprietate deținute de părți;

4. Propuneri de parcelare sau, după caz, de primă înregistrare. Pentru înscrierea sentinței în CF, va trebui să se procedeze la sistarea cărții funciare potrivit art. 39, alin. 3 din Legea nr. 7/1996 republicată. Pentru CF deschise în temeiul DL 115/ 1938, respsectiv in cazul CF deschise în baza Legii 7/1996, modificările vor fi efectuate pe baza anexelor care reflectă geometria loturilor rezultate din dezmembrare și aprobate de instanța.

5. Formularea propunerii de înscriere în cartea funciară.

Pentru înscrierea sentinței definitive și irevocabile, care are că parte integrantă raportul de expertiză este necesar că instanța să solicite avizul tehnic al OCPI urmând ca în dispozitivul sentinței să fie precizată și solicitarea înscrierii în cartea funciară, așa cum este prevăzut la art. 10, alin. 2 din Ordinul nr. 1882/2011.

– pentru acțiunea de stabilire a servituții, indiferent că este caz de servitute de trecere, servitute de vedere, servitute de picătură, servitutea privind distanța plantațiilor, servitutea de scurgere a apelor ori de servitutea de construcții

l. Identificarea imobilelor aflate în litigiu

2. Identificarea imobilelor cu care acestea se învecineaza

3. Prezentarea construcțiilor ( realizate cu sau fără acte) edificate pe aceste imobile – detalii constructive, modul de dobândire și de înscriere în cartea funciară

4. Propuneri de servituți

5. Formularea propunerii de înscriere în cartea funciară.

Pentru înscrierea sentinței definitive și irevocabile care are că parte integrantă raportul de expertiză, este necesar ca instanța să solicite avizul tehnic al OCPI, urmând ca în dispozitivul sentinței să fie precizată și solicitarea înscrierii în cartea funciară, așa cum este prevăzut la art. 10. alin. 2 din Ordinul nr.1882/2011.

Pentru o bună înțelegere a importanței stabilirii unor obiective clare, concrete și complete, care să nu lase loc la interpretări, ar fi deosebit de important a se respecta prevederile art. 331, alin. 2, a NCPC.

Judecătorului îi revine în primul rând obligația să identifice și să fixeze obiectivele expertizei cu claritate, inclusiv prin consultare cu expertul desemnat, formularea unor obiective precise, clare, inteligibile, utile și pertinente în raport cu obiectul acțiunii și scopul urmărit de reclamant și/sau de pârât prin cererea reconventionala ori de pârât prin întâmpinare poate genera un raport de expertiză de mare acuratețe, care, în principiu, poate elimina obiecțiunile, suplimentele de expertiză și/sau o nouă expertiză, ceea ce în final conduce la menținerea în parametri de predictibilitate cu privire la durata estimată inițial, la prima zi de înfățișare. Identificarea amplasamentului imobilului nu poate lipsi la nici un tip de expertiză din domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei.

3.9. Efectuarea expertizei

Identificarea amplasamentului imobilului se realizează înaintea execuției lucrărilor și constă în:

a) pentru imobilele care fac obiectul primei înscrieri, proprietarul împreună cu persoana autorizată procedează la identificarea amplasamentului imobilului pe limite naturale sau convenționale, în vederea efectuării măsurătorilor;

b) pentru imobilele care fac obiectul unor acte și fapte juridice ulterioare primei înscrieri, proprietarul împreună cu persoana autorizată verifică și validează amplasamentul conform datelor tehnice. Această verificare se realizează pe baza documentelor existente, respectiv a documentațiilor cadastrale, extraselor de carte funciară pentru informare, planurilor de amplasament și delimitare, planuri sau hărți cadastrale, de carte funciară etc. ( Ordinul 700/2014 )

În cadrul procedurilor de realizare a expertizelor tehnice judiciare, identificarea amplasamentului imobilelor este operațiunea care constă în analizarea exhaustivă a imobilului, care are două componente în cadrul executării lucrărilor de teren și birou și constă în:

a) alegerea metodei de lucru;

b) execuția măsurătorilor pentru realizarea rețelelor de îndesire și ridicare, ridicarea detaliilor planimetrice cadastrale atlate pe limita și în interiorul imobilului, culegerea atributelor, verificări și validări ale datelor existente.

În funcție de metodele și mijloacele de măsurare utilizate, persoana autorizată va face dovada efectuării măsurătorilor, prin cametul de teren, schița rețelei, descrierea punctelor noi de îndesire și de ridicare, rapoarte GPS, măsurători în format RINEX, rapoarte referitoare la preciziile determinate.

Toate informațiile și datele rezultate din măsurători trebuie arhivate de persoana autorizată, care este obligată să le prezinte la solicitarea oficiului teritorial. Dacă persoana autorizată nu prezintă informațiile solicitate, se prezumă că aceasta nu a efectuat rnasuratori la teren;

c) analizarea de către expert ( persoana autorizată) a limitelor imobilelor indicate de către proprietar, în concordanță cu actele de proprietate, informațiile preluate de la oficiul teritorial și măsurătorile efectuate. Natura împrejmuirilor se va menționa în planul de amplasament și delimitare la punctul "A"- Date referitoare la teren", la rubrica observații;

d) determinarea de către expert ( persoana autorizată) a elementelor fixe existente la teren, din interiorul și vecinătatea imobilului și reprezentarea acestora pe planul de amplasament și delimitare în format analogic. Parcelele componente ale imobilului care au diferite calegorii de folosință se pot determina și prin metode expeditive, asigurându-se închiderea pe suprafața imobilului și se reprezintă pe planul de amplasament și delimitare prin linii întrerupte și coduri. În interiorul imobilului vor fi reprezentate numai parcelele care au categoriile de folosință în suprafață mai mare de 50 mp în intravilan și mai mare de 300 mp în extravilan. Pentru construcțiile situate în interiorul imobilelor se vor determina limitele construcțiilor permanente la nivelul solului. Valorile suprafețelor se rotunjesc la metru pătrat. Nu se vor crea imobile cu suprafețe sub l mp. Suprafața utilă a încăperilor din unitățile individuale se determina cu două zecimale;

e) prelucrarea datelor;

f) întocmirea documentației în format analogic și digital.

Procedura prezentată mai sus este aplicabilă și în cadrul lucrărilor ce se realizează în cadrul realizării expertizelor.

În cazul în care după efectuarea lucrărilor de la fața locului sau după analiza efectuată la birou, expertul constată că nu poate răspunde în conformitate cu mandatul încredințat de instanța fără o clarificare suplimentară asupra fundamentării răspunsurilor, va întocmi o ,,Notă de constatare prealabilă", prin care va aduce la cunoștința instanței de judecată cele constate, prezentând blocajul, detaliind aspectele constatate, ocazie cu care va solicita instatei să dispună calea de urmat pentru îndeplinirea mandatului

În încheierea de numire a expertului vor fi stabilite obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunțe, instanța având posibilitatea să fixeze o audiere în camera de consiliu în cadrul căreia va solicita expertului să estimeze costul lucrării ce urmează a fi efectuată și alte aspecte tehnice dacă apreciază că se impun, dar și termenul necesar efectuării expertizei. Va stabili onorariul provizoriu al expertului ca valoare și avansul pentru cheltuielile de deplasare, sumă care se percepe anticipat, decontul final urmând a fi făcut la depunerea lucrării în instanță.

Tot astfel, instanța poate fixa un termen scurt pentru când va solicita expertului să estimeze în scris costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și termenul necesar efectuării expertizei.

Poziția părților va fi consemnată în încheiere.

În funcție de poziția expertului și a părților, instanța va fixa termenul de

depunere a raportului de expertiză și condițiile de plată a costurilor necesare

efectuării expertizei.

Dovadă plății onorariului se depune la grefa instanței de partea care a fost

obligată prin încheiere, în tennen de 5 zile de la numire sau în termenul stabilit

de instanța.

Nerespectarea procedurii descrise mai sus poate conduce la blocaje, întârzieri, motivări inutile etc. Constatările în cadrul unui raport de expertiză, reprezintă chintesența unei astfel de lucrări din domeniul cadastrului.

Având în vedere rolul pe care îl are un expert care trebuie să desfășoare o “activitate de cercetare științifică în scopul aflării adevărului", expertul, prin “identificarea amplasamentului imobilului", trebuie să facă o analiză exhausiva a imobilului, prin încadrarea elementelor care-l definesc, astfel încât să scoată în evidență și să explice consecințele disfuncționalităților tehnice, fundamentate pe normele tehnice și legislația specifică și conexă în vigoare, care să fie cuprinse într-un raport ce trebuie, de fapt și de drept, să reprezinte ,,actul de constare a realității din teren".

Analiza pornește de la definiția imobilului din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/ 1996 unde la art. 1, alin. (5) se precizează: ,,prin imobil, se înțelege terenul, cu sau fără construcții, de pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, aparținând unuia sau mai multor proprietari, care se identifică printr-un număr cadastral unic", apoi Codul civil, unde la art. 876 alin. 3 – prin imobil trebuie înțeles că acesta este ,, una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosință, cu sau fără construcții, apartinând aceluiași proprietar, situate pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale și care sunt identificate printr-un număr cadastral unic".

Capacitatea de analiză, profesionalismul și deontologia profesională, a expertului, sunt determinante în înțelegerea și explicarea situației reale din teren.

În situațiile în care obiectivele expertizei sunt admise fără a fi validate de judecător, acestea pot ajunge piedici în derularea procedurilor de aflare a situației reale din teren.

Speculațiile părților, presiunea pusă pe expert de a omite anumite aspecte care nu se încadrează în reglementările legale și care ar dezavantaja sau ar crea avantaje vreunei părți, din start trebuie eliminate.

Fără o corectă formulare a obiectivelor, expertizele tehnice, din orice domeniu de activitate ar fi, se pot transforma în rapoarte, care, în loc să conducă la aflarea adevărului în mod simplu și pragmatic, creează premizele unor tergiversări nejustificate, unor blocaje artificiale, care ar fi putut fi evitate.

Finalitatea expertizei tehnice judiciare

– Analiza raportului de expertiză este etapa care interesează beneficiarii acțiunii expertului, respectiv instanțele sau organele de urmărire penală, părțile,

ori, după caz, clienții care au comandat expertiza.

În analiza raportului de expertiză se urmărește corectitudinea demersului expertului.

Interesează deopotrivă aspectele de formă și procedurale ( menționarea datelor/informațiilor obligatorii, numerotare pagini, semnături și parafe, indicarea surselor și a bazei normative etc.), ca și cele de conținut (calcule, justețea și logica formulărilor, fundamentarea concluziilor).Evidențierea unor vicii conduce la formulele de îndreptare.

În practica instanțelor, se poate constata că sunt admise numeroase obiecțiuni formulate de părți și de avocați cu privire la lucrările de specialitate realizate de experții judiciari, dintre care majoritatea nu mai au nicio legătură cu obiectivele stabilite de instanță ori reprezintă veritabile contestări ale concluziilor expertului care reflectă opinia acestuia din punct de vedere tehnic și care poate fi luată în considerare sau nu. În cazul în care nu satisface aparent cerințele, instanța poate dispune o nouă expertiză cu unul sau trei experți.

Din analiza textului art. 211 CPC, respectiv a art. 337 NCPC, reiese că legea de procedura nu mai recunoaște termenul de “obiecțiuni la raport", ci folosește doar alternativele ,,lămurire raport de expertiză" sau ,,completare raport de expertiză". De asemenea instanțele pot dispune efectuarea unui supliment de expertiză, o nouă expertiză cu unul sau trei experți. Odată depus, raportul de expertiză poate fi susceptibil doar la lămurire ori de completare, completarea determinând însă și o creștere a onorariului cuvenit expertului.

Moduri de efectuare a expertizelor

a) în instanța, atunci când problema neclară, pentru deslușirea căreia a fost ordonată expertiza poate fi lămurită prin simpla exprimare a părerii expertului, acesta va fi ascultat în ședință, iar părerea lui se va consemna într-un proces verbal;

b) în afară instanței, când, de regulă, efectuarea expertizei comportă lucrări preliminare, constatări, deplasări și verificări, care necesită timp.

Dacă pentru efectuarea expertizei este nevoie de o lucrare la fața locului, expertul va fixa o dată pentru efectuarea lucrărilor și va cita părțile prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în care părților li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea.

Citația, sub sancțiunea nulității, trebuie comunicată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării. Confirmarea de primire va fi alăturată raportului de expertiză.

Pentru valabilitatea expertizei nu este necesară prezența părților, fiind suficient ca acestea să fi fost legal citate.

Expertiza poate fi efectuată și prin comisie rogatorie, ori de câte ori lucrarea trebuie făcută într-o localitate îndepărtată.

3.10. Avizul oficiului de cadastru și publicitate imobiliară

Potrivit Codului de Procedura Civilă: "În cazurile anume prevăzute de lege, depunerea raportului se va face numai după obținerea avizelor tehnice necesare ce se eliberează numai de organismele de specialitate competente ".

Lucrările de specialitate realizate de către persoanele autorizate, ștampilate de executant, nu pot fi utilizate decât dacă sunt recepționate de ANCPI sau OCPI, după caz, potrivit reglementărilor în vigoare.

Recepția lucrărilor de specialitate are ca scop verificarea îndeplinirii condițiilor de execuție impuse de normativele, metodologiile și instrucțiunile elaborate de Agenția Națională a standardelor tehnice în vigoare și a avizelor eliberate.

Recepția lucrărilor de specialitate se referă la conținutul topografic al expertizelor judiciare în specialitatea topografie, geodezie și cadastru, la solicitarea instanțelor de judecată.

Lucrările de specialitate sunt:

a) lucrări de măsurători terestre – lucrările de teren și de birou aferente execuției modernizării și completării rețelelor de sprijin, de îndesire și de ridicare, precum și cele necesare realizării planurilor și hărților analogice sau digitale, ale modelului digital al terenului și ale ortofotoplanurilor.

b) lucrări de cartografie – lucrările necesare redactării planurilor și hărților analogice sau digitale la diferite scări, a modelului digital al terenului și al ortofotoplanurilor, în sistemul național de referință și de coordonate

c) lucrări de cadastru – deterrninarea pe baza de măsurători a poziției, a configurației și a mărimii suprafețelor terenurilor pe destinații, pe categorii de folosință și pe proprietari, precum și a construcțiilor.

Obținerea avizului tehnic este obligatoriu pentru cauzele care au la bază imobile înscrise în cartea funciară pe baza Decretului Lege nr. 115/ 1938, fără geometria imobilului atribuită precum și pentru cauzele care au ca scop ca hotărârile să țină loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile.

În cazurile în care acest aviz se impune și nu este dispus de instanța, la introducerea în cauza a acestuia, expertul tehnic judiciar din domeniul topografiei, cadastrului și geodeziei, are obligația să solicite instanțelor de judecatla să dispună prin încheierea de ședința obținerea acestuia.

Recepția tehnică a planului de amplasament și delimitare a imobilului se realizează, fără a se atribui număr cadastral, prin analizarea:

a) conținutului topografic al acestuia;

b) metodelor și mijloacelor de măsurare;

c) încadrării acestuia în sistemul național de proiecție Stereografic 1970;

d) determinării suprafeței imobilului

Pentru a obține avizul tehnic al planului de amplasament și delimitare pe care se fundamentează expertiza, expertul va depune la Oficiul de Cadastru planul de amplasament și delimitare a imobilului însoțit de următoarele documente:

a) memoriul tehnic prin care se descrie lucrarea efectuată;

b) planul de încadrare în zona în care este individualizat imobilul;

c) extrasul de carte funciară pentru informare dacă imobilul este înregistrat în cartea funciară;

d) copia adresei, a încheierii instanței de judecată sau, după caz a altor documente din care rezultă numirea expertului și identificarea imobilului care face obiectul expertizei

Receptia tehnică a planului de amplasament și delimitare a imobilului, potrivit Ordinului 1882/2011, art. 6 unde se precizează faptul că recepția se finalizează prin întocmirea unui proces verbal de recepție unde vor fi consemnate:

a) conținutul și corectitudinea datelor topografice;

b) datele folosite, planuri parcelare, planuri topografice, documentații cadastrale, comparativ cu cele din baza de date a OCPI teritorial;

c) amplasamentul și vecinătățile imobilului, existența eventualelor suprapuneri, prin menționarea acestora pe planul de amplasament și delimitare a imobilului.

Respingerea unui plan de amplasament și delimitare a imobilului aferent unei expertize tehnice judiciare, poate fi făcută doar în cazul în care nu sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiții din prevederile art. 4, alin. 1 din Ordinul 1882/2011.

Răspunderea pentru corectitudinea întocmirii planului de amplasament și delimitare a imobilului și pentru corespondența lui cu realitatea din teren revine expertului judiciar, acesta fiind obligat să execute măsurătorile la față locului.

Avizului tehnic ce se emite prin efectuarea recepției tehnice a planului de arnplasament și delimitare a imobilului de către Oficiile de Cadastru și Publicitate Imobiliară este obligatoriu pentru toate expertizele care au ca finalitate modificări tehnice în cartea funciară.

De asemenea obținerea avizului tehnic este obligatorie pentru cauzele care au la baza imobile înscrise în CF pe baza DL nr. 115/1938, pentru cele cu geometria imobilului atribuită, pentru cauzele care au ca scop ca hotărârile să țină loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile.

În cazul finalizării proceselor cu emiterea Hotărârilor Judecătorești care devin definitive, responsabilitatea înscrierii Hotărârilor Judecătorești definitive în sistemul integrat de cadastru și carte funciară revine exclusiv Oficiilor de Cadastru și Publicitate lmobiliara care potrivit Ordinului 1882/2011, art. 5, alin. 2, are obligația că "Planurile de amplasament și delimitare a imobilului recepționate, cu privire la corectitudinea datelor topografice utilizate, să le salveze într-o baza de date grafică distinctă denumită ,,Recepții expertize tehnice judiciare", iar potrivit art. 10, alin. 1, efectuarea înscrierii în sistemul integrat de cadastru și carte funciară, conform Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a imobilului care a făcut obiectul litigiului în care s-a dispus expertiză judiciară, planul de amplasament și delimitare a imobilului pentru care s-a admis recepția în condițiile prezentului regulament ține locul documentației cadastrale după pronunțarea hotărârii judecătorești definitive.

În concluzie, potrivit aceluiași Ordin nr. 1882/2011, al în. 2, al art. 10, ,,Atribuirea numărului cadastral se face de către OCPI, după verificarea corespondenței cu realitatea din teren, dacă situația tehnico-juridică a imobilului nu a fost modificată prin înregistrări ulterioare avizării tehnice a expertizei judiciare".

Neînscrierea în cartea funciară a unei Hotărâri Judecătorești definitive, constituie infracțiune și se pedepsește potrivit art. 271 din codul penal.

4. Raportul de expertiză

4.1. Semnificație și importantă

Activitatea expertului trebuie să se finalizeze într-o formulă concentrată, care este chiar reglementată în ceea ce privește formă, conținutul și procedura de realizare și administrare. Această formulă este reprezentată de raportul de expertiză, document elaborat pentru organul care a dispus / ordonat expertiza (în cazul expertizelor judiciare) sau pentru beneficiarul care a contractat expertiza (în cazul expertizelor extrajudiciare).

Importanța raportului de expertiză judiciară este dată de statutul său de probă științifică, ce conține nu doar concluzii sau răspunsuri la întrebări, ci și elemente care prezintă succint dar veridic și acoperitor pentru justa soluționare a cauzei, istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările și considerațiile expertului, treptat, până la formularea concluziilor. Datorită acestei varietăți de informații și a desfășurării lor în mod logic, raportul de expertiză capătă o valoare probatorie deosebită, superioară mărturiei și chiar înscrisurilor.

Raportul de expertiză extrajudiciară are importantă specială, foarte particulară de la o situație la altă. Un raport de evaluare de active trebuie să fie o dovadă elaborată profesionist asupra stării cantitative și calitative a unor active, folosită cel mai adesea că document pentru angajări de obligații; importanța sa va fi remarcată atunci când se va constata că prezintă o bună corespondență cu situația reală. Un raport tehnico-științific este un document de referință pentru proiecte care angajează eforturi și resurse considerabile, așa cum un raport comandat de un beneficiar pentru elucidarea unor situații contradictorii are caracterul unui mijloc de informare și documentare de nivel elevat care înlătură presupuneri și suspiciuni apăsătoare, creând condițiile necesare dezvoltării unor relații constructive.

4.2. Rigori de formă, de procedură și de conținut

Forma unui raport de expertiză poate fi orală (dacă expertiza se desfășoară în fața organului care a dispus / ordonat efectuarea sa) sau scrisă (dacă expertiza presupune cercetare pe teren / laborator etc.); forma depinde de asemenea, de natura și de specificul problemei care a generat expertiza.

În toate cazurile în care efectuarea expertizei necesită timp, documentări, deplasări, cercetări, analize, teste sau încercări de laborator etc., raportul de expertiză are formă scrisă.

La redactarea raportului de expertiză judiciară trebuiesc respectate mai multe reguli de procedură:

– raportul se redactează pe file albe A4, de regulă numai pe o pagină; regula consacrată a fost redactarea dactilografiată, formulă înlocuită masiv de redactarea printată, cu caractere standard;

– textul raportului se realizează cu fraze și propoziții clare, utilizând un vocabular accesibil, dar și termeni de specialitate explicați. Dacă se folosesc formule, desene ori ilustrații, acestea se inserează în text respectând regulile de redactare specifice;

– o regulă esențială în redactarea raportului de expertiză o reprezintă acuratețea documentului; dacă este totuși nevoie de mici corecții, acestea se vor putea face pe textul finalizat, cu semnătură alăturată; dacă aceste corecturi nu se fac, se ajunge la aplicarea unei forme de îndreptare – Completare la raportul de expertiză.

În raportul de expertiză nu sunt admise greșeli sau ștersături;

Raportul se redactează în mai multe exemplare (originalul pentru instanța, o copie-martor pentru expert și câte o copie pentru fiecare parte din acțiune);

Fiecare pagină trebuie să fie numerotată și să poarte semnătura și parafa expertului. Semnătura și parafa se aplică pe toate exemplarele, pentru a evita substituirea unor pagini. Regula se aplică și anexelor la raportul de expertiză, în formule adecvate. Pe ultima pagină se va trece data redactării raportului.

Raportul de expertiză extrajudiciară se redactează aproape după aceleași rigori; unele aspecte pot fi mai pretențioase (cazul rapoartelor pentru expertize care conțin investigații de laborator, de exemplu), altele pot fi mai puțin riguroase (privind numărul de exemplare ale raportului, de exemplu).

Pentru a se asigura raportului de expertiză o ținută corespunzătoare trebuie respectate unele condiții privitoare la stil și conținut. Astfel, raportul de expertiză trebuie să fie clar și concis, fără formulări sau termeni echivoci (ci dimpotrivă se impune o terminologie de specialitate, adecvată); nu se vor face trimiteri la lucrări în afară dosarului. Se vor utiliza pe cât posibil fraze scurte, dense și clare. Termenii tehnici, greu accesibili, se vor explică la piciorul paginii sau în paranteze, pentru a se înlesni înțelegerea concluziilor.

Raportul de expertiză nu trebuie să conțină păreri personale în legătură cu diferitele acte normative sau cu dispozițiile legale ale unor organe administrative. Această nu înseamnă că expertul nu este liber în formarea opiniei sale, fără însă ca aceasta să reflecte bunul plac sau arbitrariul expertului.

Raportul de expertiză se depune la termenul stabilit; raportul expertizei judiciare se depune cu minimum cinci zile înainte de data ședinței de judecată, menționată de instanță în scrisoarea trimisă expertului; în cazul expertizelor extrajudiciare, termenul este stabilit în clauza referitoare la termenul de finalizare a expertizei. Nerespectarea, fără motive întemeiate, a termenului stabilit pentru depunerea raportului de expertiză judiciară, poate conduce la amendarea expertului de către instanță. În cazul expertizei extrajudiciare, sancțiunile pentru nedepunerea raportului la termen trebuie să fie menționate în contract.

La depunerea originalului raportului de expertiză judiciară, expertul depune la Biroul local de expertize sau, după caz, la registratura instanței și câte o copie după raportul de expertiză pentru fiecare parte aflată în cauza; de asemenea, expertul prezintă și copia-martor a raportului, pe care se va menționa numărul de înregistrare a setului de documente depuse; copia-martor rămâne la expert și constituie proba depunerii raportului. Nu este admisă nici o diferența de conținut între copiile raportului și raportul original.

4.3. Structura raportului de expertiză

Raportul de expertiză se prezintă ca un document organizat în secțiuni. Organizarea în acest fel a raportului de expertiză este impusă de nevoia asigurării fluenței și clarității informațiilor în raport.

Un raport de expertiză judiciară cuprinde antetul și următoarele secțiuni: Preambul; Părțile; Scurt istoric; Obiectivul expertizei; Desfășurarea expertizei; Constatările expertului; Concluzii; (Borderou de anexe); Anexe.

Antetul raportului de expertiză conține denumirea instituției care a dispus expertiza, numărul dosarului și termenul de judecată pentru care trebuie depus raportul de expertiză.

Preambulul raportului de expertiză cuprinde: numele și prenumele expertului, profesia și calificarea sa, numărul legitimației de expert, data la care a fost efectuată numirea expertului, data și numărul recomandării Biroului local de expertize.

Părțile sunt menționate cu numele, prenumele, adresa de domiciliu (sau, după caz, domiciliul ales) și calitatea lor în proces (reclamat și pârat – în cauzele civile, respectiv parte vătămată și inculpat – în cauzele penale). În unele cazuri pot apărea două sau mai multe coreclamante sau copârate, dar și intervenienți (părți interesate).

Scurt istoric al litigiului – în această secțiune se prezintă într-o succesiune cronologică principalele elemente și informații care constituie puncte de referință în evoluția litigiului. Aceste elemente sunt preluate din documentele dosarului cauzei și îndeosebi de la părți, cu prilejul cercetării pe teren. Se consemnează poziția sau interpretarea părților în legătură cu litigiul, în special a acelora care vizează obiectivele expertizei, precum și precizarea daunelor și a perioadei când acestea s-au produs. Rostul acestei secțiuni este de a oferi informații coerente și concentrate în legătură cu obiectivul expertizei.

Obiectivul expertizei – secțiunea conține redarea ad-literăm a obiectivelor stabilite de către instanță pentru efectuarea expertizei, precum și întrebările care au fost transmise în scris expertului. Procedând astfel, se evita posibilitatea ridicării unor obiecțiuni de către părți, pe considerentul că expertul a interpretat limitat sarcina sa ori că nu a dat răspuns întrebărilor formulate.

În această secțiune se face referire la expertize de aceeași specialitate dispuse și executate anterior în cauza ori, după caz, se menționează că nu s-au mai efectuat expertize anterioare pe problema respectivă.

Desfășurarea expertizei cuprinde desfășurătorul acțiunilor desfășurate în vederea realizării raportului de expertiză. Se face referire la convocarea părților (datele de convocare, documente), la prezentarea pe teren (legalitatea invitării părților; numele și calitatea împuterniciților; documente de împuternicire; investigații efectuate de către expert în prezența părților; documente de consemnare a rezultatelor investigațiilor – proces-verbal, minută etc.), semnat de către expert.

Constatările expertului constituie cea mai importantă secțiune din raport și cuprinde faptele, datele, observațiile, investigațiile, extrasele din dosarul cauzei și, respectiv, rezultatele din investigațiile efectuate de către expert; aceste elemente trebuie descrise exact și, dacă este cazul, trebuie comparate sau interpretate.

Nepotrivirile între datele provenind din diferite surse se consemnează, se compară și se comentează de către expert pentru stabilirea veridicității lor.

În expertizele care au că obiectiv identificarea și evaluarea de daune rezultatele investigațiilor efectuate de expert se prezintă în ordinea efectuării lor. Trebuie să se acorde o atenție stabilirii cauzelor și împrejurările care au generat vicierea respectivă. Pe lângă prezentarea elementelor de reconstituire a cauzelor și împrejurărilor precum și a mărimii și efectului vicierii, expertul va prezenta interpretările corespunzătoare, dar și soluțiile care ar fi prevenit daunele.

În expertizele care presupun evaluarea unor bunuri trebuie menționate principiile evaluării, considerentele avute în vedere, formulă / formulele de calcul, descrierea fiecărui bun (dacă a fost prezentat sau neprezentat la expertiză, ce caracteristici prezintă, când și în ce condiții a fost achiziționat, eventuale documente privind achiziția, stadiul uzurii) și valoarea de circulație a fiecărui bun.

Dacă expertiza presupune actualizări / reactualizări de valori trebuie reproduse informații ale Institutului Național de Statistică privitoare la evoluția prețurilor, a inflației etc., formulele de calcul, valorile calculate, conversia unităților monetare.

Constatările și afirmațiile expertului conținute în textul raportului de expertiză trebuie să fie susținute prin exemplificări și argumentări temeinice. În acest sens, expertul trebuie să fie preocupat de a conferi raportului o anumită inatacabilitate, precum și de a evita o eventuală neconcordanță între datele trecute în raport în cazul unei eventuale noi expertize..

Datele conținute în raportul de expertiză trebuie să fie reale, demonstrabile. Expertul răspunde pentru toate datele trecute în raport oricât de neînsemnate ar fi ele. Justețea datelor și responsabilitatea expertului față de acestea este caracteristica esențială a unui raport de expertiză.

Pentru aceste considerente, expertul trebuie să aibă în vedere, printre altele, următoarele:

– măsurătorile și analizele să fie efectuate personal sau de laboratoare de analiză autorizate în acest scop;

– aparatele și metodele folosite să aibe o precizie cât mai ridicată, în acest scop fiind indicat să se efectueze un număr cât mai mare de determinări

Concluziile raportului de expertiză trebuie să conțină într-o formă concentrată răspunsurile expertului la obiectivele stabilite pentru expertiză și alte elemente esențiale ale expertizei (modalitatea convocării părților, date și termene, eventuale expertize de aceeași specialitate efectuate anterior în cauză).

Concluziile expertului nu trebuie să cuprindă comentarii asupra unor probleme care sunt dincolo de statutul sau/și de calificarea sa (latura juridică a problemei, alte aspecte).

Obiectivitatea și corectitudinea concluziilor sunt determinate de:

– nivelul calificării expertului;

– cunoașterea profundă a problemelor care fac obiectul expertizei;

– experiența expertului în controlul situațiilor litigioase;

– probitatea profesională și morală a expertului;

– capacitatea expertului de a reține aspecte esențiale ale investigațiilor și evitarea concluziilor eronate sau false;

– independența față de părțile implicate de litigiu.

Concizia și claritatea concluziilor formulate de către expert trebuie să fie evidente. Concluziile trebuie să reprezinte sinteza logică a constatărilor parțiale la care a ajuns expertul pe parcursul efectuării investigațiilor.

Anexele raportului de expertiză se referă la documentele care susțin concluziile formulate de expert. Fac parte din această categorie: documentele care dovedesc respectarea procedurii referitoare la convocarea părților (în mod obișnuit se atașează ca anexă cel puțin confirmările de primire a scrisorilor recomandate trimise de expert, care conțin ștampila cu data de expediere), buletine de analiză, copii ale unor documente, fotografii, planuri și schițe, scheme de amplasare, eventual procedee de calcul etc.

Este indicat ca în anexele la raportul de expertiză să se găsească asemenea dovezi care să evidențieze procedeele de investigare folosite de expert, constatările făcute de către acesta în anumite momente, situații, fotografii sau fotocopii ale unor obiecte, probe sau documente al căror conținut nu poate fi integrat în raportul de expertiză

În cazul în care se depun mai multe anexe, se impune să de editeze un borderou de anexe, care reprezintă opisul detaliat al tuturor documentelor și actelor depuse ca anexe. Borderoul de anexe se atașează în mod obligatoriu atât la raportul original, cât și la copiile raportului de expertiză remise părților implicate în litigiu

La redactarea raportului de expertiză se recomandă ca toate aspectele problemei în cauza desprinse de expert în urmă efectuării investigațiilor sale, să fie încadrate în litera și spiritul actelor normative care reglementează domeniul în care se desfășoară expertiza.

5. Concluzie

Pentru că activitatea expertului se desfășoară chiar în cadrul etapei administrării probelor, desfășurarea activității sale trebuie să se conformeze principiilor generale care trebuie să fundamenteze orice procedură judiciară care se dorește a fi în conformitate atât cu regulile unui stat de drept, cât și cu dispozițiile aplicabile ale Convenției europene a drepturilor omului. Orice procedură prin care este determinată întinderea drepturilor civile sau care îl pune pe judecător în situația de a se pronunța asupra unei învinuiri în materie penală trebuie să satisfacă condițiile impuse de Curte în materia dreptului la un proces echitabil (articolul 6 din Convenție).

De asemenea, articolul 6 al documentului mai sus menționat expune într-o manieră detaliată imperativele inerente acestei noțiuni în cazul proceselor privind învinuirile în materie penală. In mod deosebit, trebuie asigurată egalitatea de arme între acuzare și apărare prin raportare la întreg ansamblul etapelor procedurale.

Respectarea „principiului contradictorialității” constituie una din principalele garanții ale unei proceduri judiciare. Părțile unui proces au dreptul de a lua cunoștință de orice probă supusă judecătorului în vederea influențării deciziei sale și de a dezbate asupra acesteia. Rezultă de aici că mijloacele de probă trebuie administrate, în mod obișnuit, în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Cu toate acestea, acest lucru se dovedește a nu fi întotdeauna posibil In special în materie penală, într-o astfel de ipoteză, partea interesată trebuie să fi avut posibilitatea adecvată și suficientă de a contesta respectivul mijloc de probă, la momentul prezentării sale sau la un moment ulterior, exigențele de drept privitoare la o procedură contradictorie fiimd aceleași, atât în materie civilă, cât și în materie penală. Cu toate acestea, regulile aplicabile contenciosului civil sunt mai suple decât cele aplicabile în materie penală.

Drept consecință, expertul, atât în cadrul unui proces civil, cât și în cadrul unui proces penal, își asumă un rol eterogen, similar celui de auxiliar al justiției, dar care îi conferă totodată o poziție importantă, aproape predominantă, în ceea ce privește organizarea elementelor pe care judecătorul își va întemeia hotărârea și, prin urmare, în ceea ce privește aflarea adevărului.