Exheredarea

Capitolul 1

Aspecte generale privind materia moștenirii

1.1 Terminologie

Moștenirea reprezintă, potrivit dispozițiilor art. 953 NCC, ”transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă”. Pentru a desemna aceeași instituție juridică, noul Cod civil folosește noțiunea de succesiune. Noțiunea de succesiune este susceptibilă de două accepțiuni: lato sensu, ea desemnează o transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, spre exemplu, cumpărătorul este succesorul în drepturi al vânzătorului, în ceea ce privește bunul vândut, iar stricto sensu, ea desemnează decât o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte (se suprapune în această accepție, noțiunii de moștenire). Noțiunea de succesiune este, deci, mai amplă decât cea de moștenire.

Cel despre a cărui moștenire este vorba se numește defunct – Noul Cod civil vorbește despre defunct, însă, doctrina consideră că este impropriu a se vorbi despre moartea defunctului; defunctul se poate desemna prin folosirea termenului latinesc de cuius. Is de cujus succesionis agitur, în dreptul roman, desemna persoana despre a cărei moștenire era vorba – sau autor, în cazul moștenirii legale, în timp ce în cazul moștenirii testamentare cel care lasă un testament se numește testator.

Cel care dobândește patrimoniul defunctului se numește moștenitor, succesor, erede – această noțiune nemaifiind folosită de noul Cod civil, fiind folosită numai de Codul civil de la 1864 – în cazul moștenirii legale, în timp ce, în cazul moștenirii testamentare, cel nominalizat în testament, ca beneficiar al unui legat, se numește legatar.

Patrimoniul transmis succesorilor este denumit masă succesorală sau patrimoniu succesoral.

1.2 Tipuri de moștenire

Potrivit dispozițiilor art. 955 alin. (1) NCC, „Patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”. Rezultă, așadar, că moștenirea poate fi legală sau testamentară.

Moștenirea legală, care poate fi desemnată și prin noțiunea, împrumutată din dreptul roman de "succesiune ab intestat (succesiune fără testament), este guvernată de dispoziții legale, relativ la persoanele care au vocație la moștenire, la ordinea în care acestea culeg moștenirea și la cotele ce le revin din moștenire.

Moștenirea este legală în următoarele situații:

– defunctul nu a lăsat testament;

– defunctul a lăsat testament, însă acesta este nul, adică nu îndeplinește condițiile de fond și formă ce-i asigură, în mod necesar, validitatea.;

– defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, nu face referire la patrimoniul său, ci cuprinde alte dispoziții, de exemplu, dispoziții referitoare la funeralii, și nu la patrimoniu, motiv pentru care, deși există un testament valabil, moștenirea se va deferi, potrivit dispozițiilor legale, deci va fi tot legală.;

– defunctul a lăsat testament, însă a nesocotit rezerva succesorală, astfel încât, în limita acesteia, sunt aplicabile dispozițiile legale. Rezerva succesworală reprezintă o parte din masa succesorală care, în puterea legii, revine unor moștenitori prevăzuți de lege, numiți moștenitori rezervatari. Drepturile moștenitorilor rezervatari asupra patrimoniului defunctului nu pot fi nesocotite de către acesta. Sunt moștenitori rezervatari: descendenții defunctului, de orice grad, părinții defunctului și soțul supraviețuitor.

Moștenirea, deferită potrivit voinței testatorului, materializată în testament, este testamentară.

Moștenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii – la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul și în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul sau pentru caz de moarte sau manifestarea sa de voință nu poate produce efecte, în total sau în parte. Moștenirea este legală și atunci când defunctul a lăsat testament, însa acesta nu cuprinde clauze referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte clauze, de exemplu, cu privire la numirea unui executor testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moștenire a unor rude etc. În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva că moștenitor legal, tot așa cum și ceilalți moștenitori – care beneficiază de exheredare – vor culege moștenirea în temeiul legii, deci ca moștenitori legali. Așadar, moștenirea este legală deoarece patrimoniul succesoral se transmite la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege, moștenitorii justificând această calitate a lor prin invocarea textelor legale corespunzătoare.

Persoanele care dobândesc moștenirea în temeiul legii sunt moștenitori universali, cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, în concret, existând o pluralitate de moștenitori, ei beneficiază numai de o fracțiune din moștenire. Rezerva se culege, în toate cazurile, cu titlu universal. Moștenitorii legali nu pot avea vocație numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli), deci nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular.

Moștenirea este testamentară în cazul și în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament.

Persoanele desemnate de testator sa culeagă moștenirea – în tot sau în parte – se numesc legatari (moștenitori testamentari). Legatarul poate fi: universal, deci cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct; cu titlu universal, cu vocație la o parte din masa succesorală; cu titlu particular, cu vocație numai la bunuri singulare, anume determinate.

Cele două feluri de moștenire nu se exclud, ci pot coexista. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 955 alin. (2) NCC, „O parte a patrimoniului defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală”. Drept urmare, o persoană poate deosebire de transmisiunea între vii, se produce numai la momentul încetării din viață a unei persoane fizice (nu și în cazul încetării existenței unei persoanei juridice), indiferent că este vorba de moarte fizic constatată sau de moarte declarată prin hotărâre judecătorească.

Elementul distinctiv al transmisiunii succesorale este, așadar, faptul morții. Dimpotrivă, transmisiunea inter vivos se realizează numai între persoane, fizice sau juridice, în ființă, la data survenirii ei și este guvernată de principiile dreptului obligațional.

1.3 Transmiterea moștenirii

Dupa cum rezulta din definitia data mostenirii -transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in ființa – ea are anumite particularitați care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor si obligatiilor, cunoscute dreptului civil.

Astfel, avand loc numai la moartea unei persoane fizice, mostenirea este o transmisiune pentru cauza de moarte si, fiindca se refera la patrimoniul persoanei decedate, iar nu la drepturile si obligatiile ei privite izolat, aceasta transmisiune are caracter universal. Pe de alta parte, desi patrimoniul unei persoane fizice este divizibil in mai multe mase de drepturi si obligatii, în cadrul transmisiunii mostenirii el este privit ca fiind, în principiu, unitar (putandu-se transmite dupa aceleasi norme juridice) si indivizibil.

Transmiterea mostenirii este o transmisiune pentru cauza de moarte (mortis causa) intrucat se produce numai în urma si prin efectul morții fizic constatate sau judecatoreste declarate a unei persoane fizice (viventis hereditas non datur). Prin urmare, normele dreptului

succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între vii (inter vivos) guvernate de dreptul obligațional si nici in cazul încetarii existentei unei persoane juridice, chiar daca, in cazul încetarii existentei unei persoane juridice opereaza o transmisiune universala sau cu titlu universal, încetarea existentei persoanelor juridice (si efectele ei) fiind reglementata prin acte normative speciale.

1. Transmisiunea succesorală este o transmisiune mortis causa

Potrivit dispozițiilor art. 954 alin. (1) NCC, „Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia”. O dispoziție asemănătoare conținea și Codul civil de la 1864, în art. 651. Dispozițiile acestui act normativ guvernează moștenirile deschise anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Moștenirile deschise ulterior acestui moment vor fi guvernate de dispozițiile noului Cod civil. Cu titlu de excepție însă, dispozițiile noului Cod civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice, născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi [art. 6 alin. (6) NCC]. Așadar, transmisiunea succesorală, spre deosebire de transmisiunea între vii, se produce numai la momentul încetării din viață a unei persoane fizice (nu și în cazul încetării existenței unei persoanei juridice), indiferent că este vorba de moarte fizic constatată sau de moarte declarată prin hotărâre judecătorească.

Elementul distinctiv al transmisiunii succesorale este, așadar, faptul morții. Dimpotrivă, transmisiunea inter vivos se realizează numai între persoane, fizice sau juridice, în ființă, la data survenirii ei și este guvernată de principiile dreptului obligațional.

2. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală

Obiectul transmisiunii succesorale este reprezentat de patrimoniul defunctului, privit ca universalitate juridică. Patrimoniul succesoral este format din totalitatea drepturilor (activul patrimoniului) și obligațiilor (pasivul patrimoniului), cu caracter patrimonial, care au aparținut defunctului.

În principiu, sunt transmisibile pentru cauză de moarte drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial ale defunctului. Nu se transmit, totuși, prin moștenire următoarele categorii de drepturi:

– drepturile și obligațiile nepatrimoniale;

– drepturile patrimoniale, care încetează la moartea titularului, fie pentru că au caracter viager, fie pentru că sunt contractate sau născute ex lege intuitu personae (precum: dreptul de uz, uzufruct, abitație, o creanță de întreținere sau de rentă viageră, dreptul la pensie etc.), fie din alte cauze;

– obligațiile patrimoniale născute din contracte încheiate intuitu personae (precum, obligațiile antreprenorului) sau cele legate de o calitate personală a defunctului.

3. Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară

Transmiterea moștenirii are caracter unitar, deoarece întregul patrimoniu al defunctului este transmis după aceleași reguli, indiferent de natura (drepturi reale sau drepturi de creanță, bunuri mobile sau bunuri imobile etc.), proveniența (de pe linie maternă sau de pe linie paternă), originea (moștenite sau achiziționate) sau modalitățile de care sunt afectate (termen ori condiție) bunurile care-l compun. Acest principiu comportă, potrivit literaturii de specialitate, unele excepții, reprezentate de situațiile în care transmiterea moștenirii este guvernată de reguli diferite, în funcție de natura sau de originea ori proveniența bunurilor care formează masa succesorală a defunctului.

Astfel:

A) Drepturile succesorilor asupra salariului, indemnizației de concediu și pensiei, neîncasate de defunct, sunt reglementate de normele Codului muncii, derogatorii de la dreptul comun.

B) Potrivit Constituției României (art. 41 alin. 2 teza a doua), „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevde situațiile în care transmiterea moștenirii este guvernată de reguli diferite, în funcție de natura sau de originea ori proveniența bunurilor care formează masa succesorală a defunctului.

Astfel:

A) Drepturile succesorilor asupra salariului, indemnizației de concediu și pensiei, neîncasate de defunct, sunt reglementate de normele Codului muncii, derogatorii de la dreptul comun.

B) Potrivit Constituției României (art. 41 alin. 2 teza a doua), „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală”.

C) Nu constituie excepții de la caracterul unitar al transmisiunii moștenirii următoarele ipoteze, prezentate cu titlu exemplificativ:

a) transmiterea drepturilor patrimoniale de autor, potrivit dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe;

Ca regulă generală, drepturile patrimoniale de autor se transmit la moartea autorului „prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani”, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morții autorului.

Așadar, regulile transmiterii succesorale a dreptului patrimonial de autor sunt cele consacrate de dreptul comun, legea specială instituind unele reguli speciale, cât privește caracterul temporar al dreptului patrimonial de autor dobândit prin moștenire, care nu mai poate fi retransmis după expirarea termenului, datorită stingerii dreptului însuși.

b) coexistența moștenirii legale cu cea testamentară;

c) împărțirea de către defunct a moștenirii în mai multe mase deosebite.

4. Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă

Transmiterea moștenirii are caracter indivizibil, întrucât dreptul de opțiune succesorală vizează întreaga masă succesorală și nu doar o parte a ei. Astfel, moștenirea trebuie acceptată sau repudiată, în tot și nu în parte.

Acest principiu explică de ce, în ipoteza renunțării la moștenire de către unul sau mai mulți succesibili, a nedemnității sau a ineficacității legatelor, vor profita de drept succesorii acceptanți, a căror vocație era diminuată sau chiar înlăturată (operează, așadar, dreptul de acrescământ).

Indivizibilitatea patrimoniului succesoral se menține până la efectuarea partajului. Indivizibilitatea nu mai caracterizează acea transmisiune succesorală, care operează în baza unui partaj de ascendent, caz în care succesorii primesc, prin voința autorului lor, încă de la data deschiderii moștenirii, cotele succesorale, în proprietate exclusivă și nu în indiviziune.

Constituie o excepție de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale situația creanțelor și datoriilor defunctului, care, în raporturile dintre moștenitori, pe de o parte și creditorii sau debitorii acestora, pe de altă parte, sunt împărțite de drept între moștenitori, de la data deschiderii moștenirii.

1.4 Condițiile cerute de lege pentru a putea moșteni

1. Capacitatea de a moșteni.

Potrivit dispozițiilor art. 957 alin. (1) prima teză NCC, „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”.

Considerăm capacitatea succesorală, ca fiind numai o valență a capacității de folosință. În consecință, putem defini capacitatea succesorală ca reprezentând aptitudinea generală a unei persoane de a fi titular al drepturilor și obligațiilor care decurg din calitatea de succesor.

Pentru a putea moșteni, trebuie dovedită existența celui care pretinde drepturi asupra moștenirii, la momentul morții lui de cuius. Această dovadă trebuie realizată, fie direct de către cel care pretinde drepturi succesorale, fie de către succesorii acestuia în drepturi, în ipoteza în care moștenitorul a fost în viață la data morții lui de cuius, dar a decedat la scurt timp.

În această a doua ipoteză, suntem în prezența retransmiterii, întrucât întâlnim mai multe (însă, cel puțin două) moșteniri subsecvente.

Noul Cod civil reglementează retransmiterea dreptului de opțiune succesorală. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1105 alin. (1), „Moștenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală, îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind moștenirea autorului lor”. Potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași text de lege, „…partea succesibilului care renunță profită celorlalți moștenitori ai autorului său”.

Așadar, pentru a opera retransmiterea, este necesar ca moștenitorul lui de cuius să fie în viață la data deschiderii moștenirii, dar să fi murit mai înainte de a fi expirat termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală (de 1 an ) și de a fi optat cu privire la moștenirea în discuție. Dreptul la moștenire al celui din urmă defunct se retransmite către moștenitorii proprii. Așadar, aceștia trebuie să realizeze o dublă dovadă: dovada că, la data deschiderii moștenirii primului defunct, autorul lor era în viață și dovada că ei sunt în viață la momentul deschiderii celei de-a doua succesiuni. Prin retransmitere, ei vor primi moștenirea primului defunct. O dublă dovadă trebuie să realizeze, de asemenea, cel care vine la moștenire prin reprezentare. Reprezentantul trebuie să dovedească, pe de o parte, faptul că reprezentatul nu mai era în viață la data deschiderii moștenirii și, pe de altă parte, faptul că, la același moment, el este în viață.

Persoanele care au capacitatea de a moșteni

În lumina dispozițiilor noului Cod civil, au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane:

a) persoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială.

Nu prezintă importanță durata vieții moștenitorului, după data deschiderii succesiunii, fiind necesar numai ca acesta să fie în viață, la data morții lui de cuius, chiar dacă, ulterior acestui moment, moare. Dovada existenței moștenitorului, la data morții lui de cuius, se realizează prin acte de stare civilă. În ipoteza retransmiterii, prezintă utilitate și certificatul de deces sau hotărârea declarativă de moarte, din care rezultă data morții celui care transmite moștenirea către moștenitorii proprii. Întrucât existența persoanei fizice constituie o stare de fapt, dovada contrară poate fi realizată prin orice mijloc de probă.

b) persoanele dispărute, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 53 NCC, "Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă".

Sunt considerate dispărute nu numai persoanele declarate astfel prin hotărâre judecătorească, ci și persoanele despre care nu mai există informații că se află în viață, însă care nu au fost declarate dispărute prin hotărâre judecătorească. Aceste persoane dețin o capacitate succesorală provizorie. Dacă dispărutul reapare sau se dovedește că moartea sa,

indiferent de modalitatea de constatare, a intervenit după deschiderea moștenirii, capacitatea succesorală provizorie a acestuia se consolidează, fiind îndreptățit a culege moștenirea (bineînțeles, dacă îndeplinește și celelalte condiții cerute de lege pentru a moșteni), direct, în prima ipoteză și prin succesorii proprii, ca efect al retransmiterii, în cea de-a doua ipoteză.

Per a contrario, dacă se dovedește că moartea dispărutului a intervenit mai înainte de deschiderea moștenirii, capacitatea succesorală „provizorie” a acestuia se desființează cu caracter retroactiv, fiind necesară restituirea către moștenitorii înlăturați sau ale căror cote au fost diminuate prin prezența acestuia, a tot ceea ce s-a primit din moștenire, în numele său.

c) persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii moștenirii.

Potrivit dispozițiilor art. 36 NCC, „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”15. Ne aflăm astfel în prezența capacității anticipate de folosință, în virtutea căreia, sub condiția de a se naște viu, copilul conceput are capacitate succes Cel care solicită moștenirea în numele copilului trebuie să facă dovada, prin orice mijloc de probă, că acesta din urmă era conceput la data deschiderii succesiunii și că s-a născut viu. În scopul determinării timpului legal al concepției, art. 412 NCC instituie (în materia stabilirii filiației) o prezumție în acest sens. Potrivit acesteia, „Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi” [art. 412 alin. (1)]. „Prin mijloace de probă științifice, se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval” [art. 412 alin. (2)].

Așadar, prezumția instituită de legiuitor în alin. (1) prezintă numai caracter relativ, putând fi dovedit prin mijloace științifice faptul că durata concepțiunii unui copil a fost, într-un caz particular, fie mai scurtă, fie mai lungă decât intervalul prezumat. În consecință, ca regulă, copilul născut la cel puțin 180 de zile și cel mult 300 de zile de la moartea soțului mamei are capacitate succesorală, putându-l moșteni pe tatăl său. Dimpotrivă, copilul născut mai înainte de 180 de zile sau după 300 de zile de la moartea soțului mamei, îl poate moșteni pe defunct, numai cu titlu de excepție, dacă, prin mijloace de probă științifice, se dovedește că durata concepțiunii în acel caz a fost mai mică sau mai mare decât cea legală. Dacă nu se dovedește acest fapt, respectivul copil nu va fi considerat ca având tată pe de cuius și nu va avea capacitate succesorală, astfel încât nu va putea culege moștenirea defunctului, nici cu titlu de moștenitor legal și nici cu titlu de legatar.

d) persoanele juridice înființate în condițiile legii, la data deschiderii moștenirii.

Persoanele juridice pot culege numai moștenirea lăsată prin testament, nu și pe cea legală, întrucât nu fac parte din categoria succesorilor legali. Numai în mod excepțional, statul sau, după caz, unitățile administrativ-teritoriale pot culege, în calitate de moștenitori legali, moștenirile vacante.

Pentru a culege moștenirea, persoana juridică trebuie să aibă capacitate succesorală. Potrivit dispozițiilor art. 208 NCC, „…orice persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal”.

Dispozițiile legale menționate consacră de fapt o excepție de la regula instituită în art. 205 alin. (3) NCC, potrivit căreia persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi și pot să-și asume obligații, de la data actului de înființare, numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.

Constatăm așadar că noul Cod civil recunoaște persoanei juridice capacitate succesorală, mai înainte de dobândirea personalității juridice și chiar dacă liberalitățile nu sunt necesare pentru ca aceasta să ia ființă în mod legal. Putem vorbi astfel de o capacitate anticipată de folosință a persoanei juridice.

Și în lumina dispozițiilor noului Cod civil însă, trebuie respectat principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, statuat de dispozițiile art. 206 alin. (2), potrivit cărora „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau statut”. În caz contrar, legatul va fi lovit de nulitate absolută [art. 206 alin. (3)]. Per a contrario, rezultă că acest principiu nu trebuie respectat în cazul persoanelor juridice cu scop patrimonial, acestea putând primi, prin intermediul liberalităților mortis causa, orice fel de bunuri.

Față de dispozițiile menționate ale noului Cod civil, apreciem că nulitatea absolută a actului juridic încheiat cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice fără scop patrimonial intervine, numai în ipoteza în care incapacitatea există în momentul întocmirii testamentul. În ipoteza în care incapacitatea intervine ulterior acestui moment, dar mai înainte de deschiderea moștenirii, sancțiunea aplicabilă este caducitatea legatului.

Persoana juridică trebuie să dețină capacitate succesorală în momentul deschiderii moștenirii, neprezentând nicio relevanță durata existenței acesteia. În cazul încetării sale, drepturile succesorale dobândite vor reveni persoanelor fizice sau persoanelor juridice dobânditoare ale patrimoniului subiectului colectiv de drept, supus reorganizării sau dizolvării.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 957 NCC, rezultă că nu au capacitate succesorală:

a) persoanele fizice care nu mai sunt în viață. Fac parte din această categorie:

– copilul conceput la data deschiderii moștenirii, dar născut mort;

– predecedații;

– persoanele care au murit în același timp.

b) persoanele juridice care au încetat a mai avea ființă, la data deschiderii moștenirii.

Este considerată persoană predecedată, acea persoană care nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii, indiferent de faptul că moartea acesteia a fost constatată fizic sau că a fost declarată printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă. Persoana predecedată însă, poate fi reprezentată, în condițiile legii, de către descendenții săi.

Potrivit dispozițiilor art. 957 alin. (2) NCC, „Dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”.

Pentru a fi aplicabile dispozițiilor art. 957 alin. (2) NCC, trebuie întrunite, în mod cumulativ, următoarele elemente:

a) două sau mai multe persoane;

b) decesul este determinat de aceeași împrejurare sau de împrejurări diferite;

c) condițiile decesului nu permit stabilirea faptului că o persoană a supraviețuit celeilalte;

d) reciprocitatea vocației la moștenire.

2. Nedemnitatea succesorală

Noul Cod civil reține nedemnitatea succesorală printre condițiile generale ale dreptului de a moșteni. Drept urmare, în lumina dispozițiilor noului Cod civil, nedemnitatea succesorală caracterizează atât moștenirea legală, cât și moștenirea testamentară.

Nedemnitatea succesorală, reglementată de Legea nr. 287/2009 în art. 958-961, reprezintă decăderea succesibilului16 legal sau testamentar din dreptul de a moșteni, inclusiv rezerva succesorală, întrucât a săvârșit o faptă gravă, prevăzută expres de legiuitor, împotriva defunctului sau a unui succesibil al acestuia. Nedemnitatea nu trebuie confundată cu incapacitatea – cealaltă condiție cerută de lege pentru ca o persoană să poată moșteni.

Incapacitatea este atrasă de neîndeplinirea calităților sau condițiilor de a moșteni, din motive independente de voința succesibilului (spre exemplu, copilul, conceput la data deschiderii moștenirii, se naște mort), în timp ce nedemnitatea intervine ca urmare a săvârșirii de către succesibil a unei fapte grave față de defunct sau față de un alt succesibil al acestuia. Așadar, numai nedemnitatea are rolul de a-l pedepsi pe succesibilul, care este capabil să moștenească, pentru faptele sale grave.

În lumina dispozițiilor noului Cod civil, nedemnitatea succesorală reprezintă o pedeapsă civilă, bazându-se pe motive de moralitate publică, caracterizând ambele forme ale moștenirii și putând fi înlăturată prin voința expresă a celui care lasă moștenirea.

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil reformează cvasitotal cazurile care atrag nedemnitatea succesorală, distingând între nedemnitatea de drept și nedemnitatea judiciară.

A) Nedemnitatea de drept.

Este de drept nedemnă de a moșteni, potrivit dispozițiilor art. 958 alin. (1) NCC17:

a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

Așadar, acest caz de nedemnitate intervine pentru săvârșirea de către nedemn, asupra celui care lasă moștenirea, a unei infracțiuni de omor18, căreia îi este caracteristică intenția, ca formă de vinovăție. Drept urmare, nu putem reține printre infracțiunile care atrag nedemnitatea de drept, uciderea din culpă.

Din interpretarea textului de lege mai sus menționat, rezultă că noul Cod civil reține nedemnitatea și pentru săvârșirea tentativei la una dintre infracțiunile de omor, întrucât intenția de a ucide există și în cazul acesteia. Pentru a interveni nedemnitatea, legiuitorul nu cere producerea rezultatului (moartea), ci numai existența intenției de a ucide, considerent care ne îndreptățește să apreciem că dispoziția legală menționată se referă, în primul rând, la tentativă și apoi la infracțiunile de omor în formă consumată.

b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

În acest caz, nedemnitatea este generată de săvârșirea tentativei la una dintre infracțiunile de omor sau a infracțiunilor de omor în formă consumată, menționate la primul caz, împotriva unui alt succesibil al defunctului. Este absolut necesar însă, pentru a interveni acest caz de nedemnitate, ca nedemnul să săvârșească una dintre infracțiunile menționate, mai înainte de deschiderea moștenirii, asupra uneia dintre următoarele categorii de persoane:

– unui succesibil care, dacă ar exista la data deschiderii moștenirii, l-ar înlătura de la moștenire pe nedemn, cel dintâi fiind într-o clasă sau grad preferabil (pentru ipoteza moștenirii legale) ori fiind legatar universal, iar făptuitorul numai moștenitor legal nerezervatar (pentru ipoteza moștenirii testamentare);

– unui succesibil care, dacă ar exista la data deschiderii moștenirii, i-ar limita făptuitorului vocația la moștenire, cel dintâi fiind comoștenitor din aceeași clasă și de același grad sau soț supraviețuitor (pentru ipoteza moștenirii legale) ori fiind legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), iar făptuitorul moștenitor legal (pentru ipoteza moștenirii testamentare).

Foarte sever, legiuitorul dispune că, în cazul în care condamnarea pentru faptele mai sus menționate este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie (antecondamnatorie, completăm noi) sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea tot operează, dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă – art. 958 alin. (2) NCC.

B) Nedemnitatea judiciară.

Poate fi declarată nedemnă de a moșteni, în temeiul dispozițiilor art. 959 alin. (1) NCC:

a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

Constatăm astfel că, în acest caz, legiuitorul sancționează cu nedemnitatea judiciară săvârșirea, împotriva celui care lasă moștenirea, a următoarelor două categorii de fapte:

– fapte grave de violență, fizică sau morală, săvârșite cu intenție;

Constituie, în opinia noastră, fapte grave de violență fizică sau morală, care ar putea atrage nedemnitatea succesorală: vătămarea corporală gravă, tâlhăria, lipsirea de libertate în mod ilegal sau șantajul.

– fapte care au avut ca urmare moartea victimei, săvârșite cu praeterintenție (considerăm noi), altele decât cele de omor (care atrag, așa cum am văzut, nedemnitatea de drept). Constituie, în ceea ce ne privește, astfel de fapte: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei sau lipsirea de libertate în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea victimei.

b) persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;

Acest caz este primul, dintre cele analizate până la acest punct, care vizează exclusiv moștenirea testamentară, celelalte cazuri de nedemnitate fiind comune celor două forme ale moștenirii.

c) persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Identificăm, astfel, cel de-al doilea caz de nedemnitate, având incidență exclusivă în materia moștenirii testamentare. Declararea nedemnității succesorale pentru cauzele enumerate de art. 959 alin. (1) NCC este lăsată de legiuitor la latitudinea instanței de judecată, acesta folosind, în textul de lege menționat, expresia „poate fi declarată nedemnă…”.

Legiuitorul manifestă o deosebită exigență și în materia nedemnității judiciare, dispunând că, în cazul în care condamnarea pentru săvârșirea cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea, a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei, este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie (antecondamnatorie, completăm noi, și în acest caz) sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara, dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă [art. 959 alin. (4) teza 1 NCC].

3. Vocația la moștenire

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil reține vocația succesorală printre condițiile dreptului de a moșteni și o reglementează în art. 962. Potrivit dispozițiilor art. 962 NCC, „Pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”. Așadar, vocația la moștenire are semnificația unei chemări la moștenire, fie conferită de lege, fie conferită prin testament. Se impune astfel a fi distinsă vocația succesorală legală, de vocația succesorală testamentară.

Vocația succesorală legală

Potrivit dispozițiilor noului Cod civil, vocația legală la moștenire constituie o condiție generală, cerută de lege pentru a accede la moștenirea deferită potrivit dispozițiilor legale (moștenirea legală). Aceasta, având semnificația chemării de către lege la moștenire a rudelor defunctului, a soțului supraviețuitor al defunctului, a statului și a unităților administrativ-teritoriale (cât privește moștenirea vacantă), are un sens dublu:

– vocație succesorală generală;

– vocație succesorală concretă.

A) Vocația succesorală generală desemnează vocația potențială (eventuală) a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană. Vocație legală generală au rudele defunctului și soțul supraviețuitor al acestuia. Rudenia este, potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) NCC:

a) în linie dreaptă (ascendentă și descendentă), rezultând din descendența unei persoane din altă persoană;

b) în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (3) pct. a) NCC, sunt rude în linie dreaptă:

– ascendentă: părinții, bunicii, străbunicii defunctului, fără limită de grad;

– descendentă: copiii, nepoții, strănepoții, fără limită de grad.

Sunt rude în linie colaterală, potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (3) pct. b) NCC:

– frații și surorile (rude de gradul al II-lea, pe linie colaterală neexistând rude de gradul I);

– nepoții de frate sau soră, unchii și mătușile defunctului (rude de gradul al III-lea);

– strănepoții de frate sau soră, verii primari și frații sau surorile bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea).

Noul Cod civil, în art. 405, asimilează rudeniei firești, rudenia civilă. În lumina noului Cod civil, rudenia firească reprezintă legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, iar rudenia civilă reprezintă legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.

În lumina dispozițiilor art. 470 alin. (1) NCC, prin adopție se stabilesc legături de rudenie atât între adoptat și adoptator, cât și între adoptat și rudele adoptatorului și încetează relațiile de rudenie dintre adoptat și familia firească a acestuia.

Potrivit dispozițiilor noului Cod civil, rudele în linie directă au vocație succesorală legală generală, indiferent de grad, în timp ce rudele în linie colaterală au vocație succesorală legală generală, numai până la gradul al IV-lea inclusiv.

Vocația succesorală legală generală este guvernată de principiul reciprocității acesteia. Acest principiu comportă atât un sens pozitiv, cât și unul negativ.

Potrivit sensului pozitiv al principiului reciprocității vocației generale la moștenire, dacă o persoană are vocație la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și aceasta din urmă are vocație generală la moștenirea celei dintâi. Acest principiu comportă, potrivit doctrinei și excepții. Astfel, principiul reciprocității nu operează în cazul căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătoria putativă), după decesul soțului de rea-credință22. Soțul de bună-credință, din căsătoria nulă sau anulată, are vocație la moștenirea soțului de rea-credință, în timp ce soțul de rea-credință nu are vocație la moștenirea celui de bună-credință.

Potrivit sensului negativ al principiului reciprocității, dacă o persoană nu are vocație la moștenirea unei alte persoane, atunci nici aceasta din urmă nu are vocație la moștenirea celei dintâi.

Rudele defunctului cu vocație succesorală generală nu sunt chemate toate împreună și deodată la moștenire. Pentru a culege moștenirea, este necesar ca acestea să îndeplinească și o condiție negativă – aceea de nu fi înlăturate de la moștenire, de către un alt succesibil, preferabil în clasă și grad. Această condiție formează conținutul vocației concrete la moștenire. Așadar, rudele defunctului cu vocație generală trebuie să aibă și vocație concretă pentru a putea culege moștenirea.

B) Vocație succesorală concretă au persoanele cu vocație succesorală generală, care nu sunt înlăturate de la moștenire de către alt succesibil.

Nu toate rudele, care au vocație generală, vor culege moștenirea, ci aceasta va reveni acelor rude, care sunt preferate celorlalte, anume celor care se află în clasă și grad preferabile. Legiuitorul folosește, așadar, două criterii tehnico-juridice pentru a determina vocația concretă a rudelor defunctului: clasa de moștenitori și gradul de rudenie.

Dacă rudele defunctului sunt reprezentate de părinți și unchi, spre exemplu, deși toate au vocație generală la moștenire, vocație concretă au numai părinții defunctului, deoarece aceștia din urmă fac parte din clasa a II-a de moștenitori, unchii făcând parte din clasa a IV-a.

Cu privire la corelația dintre vocația generală și vocația concretă, putem spune că nu toate rudele, care au vocație generală, au și vocație concretă la moștenire, însă, toate rudele care au vocație concretă, au și vocație generală de a moșteni.

Vocația succesorală conferită prin testament

În materie testamentară, se pune exclusiv problema vocației concrete la moștenire, întrucât legea nu conferă (dar nici nu interzice) nimănui, în mod special, vocație generală la moștenirea testamentară. În principiu, oricine poate fi gratificat printr-un act de ultimă voință, în măsura în care îndeplinește condițiile legale.

De asemenea, nu este aplicabil moștenirii testamentare principiul reciprocității vocației la moștenire, întrucât acesta ar contraveni condiției generale de formă a testamentului, referitoare la actul separat (interdicția testamentului reciproc, consacrată de art. 1036 NCC). Testamentul este nul, dacă două persoane testează una în favoarea celeilalte, prin același act, întrucât unul dintre caracterele juridice ale actului de ultimă voință este caracterul personal. Este nul, constituind de asemenea un testament reciproc (conjunctiv, considerăm noi), actul de ultimă voință, prin care două persoane testează în favoarea unei a treia, prin același act.

În fapt însă, putem întâlni și cazuri de reciprocitate a vocației succesorale în materie testamentară. Spre exemplu, soții, prin acte separate de ultimă voință, se gratifică reciproc.

Capitolul 2

Devoluțiunea testamentară a moștenirii

2.1 Testamentul: noțiune, condiții de validitate, forme testamentare

Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană numită testator, dispune în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cât nu va mai fi în viață. Din definiția testamentului rezultă și caracterele juridice ale acestuia. Astfel, actul de ultimă voință este un act juridic unilateral, prezentând caracter personal, revocabil, solemn și mortis causa.

Testamentul trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de art.1179 NCC privind capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Mai mult, testamentul fiind un act juridic solemn, este necesar ca acesta să îmbrace forma solemnă.

A. Capacitatea de a dispune și de a primi prin testament

Potrivit dispozițiilor art. 987 alin. (1) NCC, "Orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea". De asemenea, este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la data morții testatorului, întrucât, în temeiul dispozițiilor art. 36 NCC, „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”. Regula este reprezentată, așadar, de capacitate, în timp ce incapacitatea reprezintă excepția. Constituind excepția, incapacitățile trebuie să fie expres prevăzute de lege și sunt de strictă interpretare.

Capacitatea de a dispune prin testament

Condiția capacității de a dispune prin testament trebuie îndeplinită la data la care testatorul își exprimă consimțământul [art. 987 alin. (2) NCC]. Are capacitatea de a dispune prin testament persoana fizică care a împlinit vârsta de 18 ani și minorul de 16 ani căsătorit.

Cât privește incapacitatea de a dispune prin testament, noul Cod civil, prin dispozițiile art. 988, arată că cel lipsit de capacitate de exercițiu (anume, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc) sau cu capacitate restrânsă de exercițiu (minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani) nu poate dispune de bunurile sale prin testament [art. 988 alin. (1) NCC].

Mai mult, „nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu, persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa” [art. 988 alin. (2) NCC]. În mod excepțional însă, persoana majoră poate testa în favoarea ocrotitorului sau reprezentantului său legal, chiar mai înainte ca acesta din urmă să fie descărcat de gestiune, dacă reprezentantul sau, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul testatorului [art. 988 alin. (2) NCC].

Nesocotirea acestei incapacități atrage nulitatea relativă a testamentului.

Capacitatea de a primi prin testament

Potrivit dispozițiilor art. 987 alin. (1) NCC, orice persoană poate fi gratificată prin testament. Condiția capacității de a primi prin testament trebuie îndeplinită la data deschiderii moștenirii testatorului [art. 987 alin. (4) NCC]. Așadar, poate fi gratificată prin testament, persoana fizică concepută, sub condiția de a se naște vie (art. 36 NCC) și persoana juridică, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care legatele nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal (art. 208 NCC). Persoana juridică poate dobândi prin liberalități orice drepturi și obligații, în afara acelora care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) NCC]. Mai mult, persoanele juridice fără scop patrimonial pot dobândi prin testament numai acele drepturi și obligații civile, care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) NCC].

Cât privește incapacitățile speciale de a primi prin testament, noul Cod civil distinge între incapacități speciale în materia liberalităților (așadar, incapacități comune donației și legatului) și incapacități speciale în materia legatelor.

Constituie incapacități speciale cu incidență atât în materia donațiilor, cât și a legatului următoarele:

a) incapacitatea care privește medicii, farmaciștii sau alte persoane care, în mod direct sau indirect, i-au acordat îngrijire de specialitate testatorului pentru boala care este cauză a decesului [art. 990 alin. (1) NCC]. Pentru a opera această incapacitate, este necesar ca persoanele menționate să-i acorde testatorului îngrijire de specialitate, în perioada în care acesta din urmă a redactat testamentul.

Cu titlu de excepție, sunt valabile următoarele categorii de legate [art. 990 alin. (2) NCC]:

– legatele dispuse în favoarea soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați, chiar dacă aceștia i-au acordat testatorului asistență de specialitate pentru boala care este cauză a decesului, în perioada în care acesta din urmă și-a redactat testamentul;

– legatele dispuse în favoarea altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.

b) incapacitatea care privește preoții sau alte persoane care i-au acordat asistență religioasă testatorului, în timpul bolii care este cauză a decesului. Ca și în cazul medicilor, farmaciștilor și persoanelor asimilate de lege acestora, este valabil legatul dispus în favoarea preotului sau persoanelor asimilate acestuia, care au față de testator calitatea de soț, rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați, sau, în lipsa acestora, rude până la al patrulea grad inclusiv [art. 990 alin. (3) NCC].

Nesocotirea acestei incapacități speciale atrage nulitatea relativă a legatului. Dacă testatorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a acțiunii în nulitate relativă curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența legatului [art. 990 alin. (4) NCC], iar dacă testatorul s-a restabilit, legatul devine valabil [art. 990 alin. (5) NCC].

Constituie incapacități speciale în materia legatelor, potrivit dispozițiilor art. 991 NCC, următoarele:

a) incapacitatea de a primi a notarului public care a autentificat testamentul;

b) incapacitatea de a primi a interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

c) incapacitatea de a primi a martorilor care-l asistă pe testator cu ocazia autentificării testamentului, respectiv a martorilor care trebuie să semneze testamentele privilegiate;

d) incapacitatea de a primi a agenților instrumentatori ai testamentelor privilegiate (funcționarul competent al autorității civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale; comandantul vasului sau cel care îl înlocuiește pe acesta; comandantul unității militare sau cel care îl înlocuiește pe acesta; directorul, medicul șef al instituției sanitare, medicul șef al serviciului sau medicul de gardă);

e) incapacitatea de a primi a persoanelor care au acordat în mod legal asistență juridică la redactarea testamentului. Nerespectarea acestor incapacități atrage, de asemenea, sancțiunea nulității relative.

Simulația în materia incapacităților speciale de a primi

Dispoziția testamentară va fi anulabilă, chiar dacă testatorul, în scopul de a face inaplicabile dispozițiile legale care instituie incapacități de a primi prin testament, recurge la interpunerea de persoane, gratificând o altă persoană (capabilă), în sarcina căreia instituie obligația de a restitui legatul persoanei incapabile.

Fraudarea legii în astfel de cazuri trebuie dovedită. Pentru a atenua dificultatea realizării acestei dovezi, legiuitorul [în art. 992 alin. (1) NCC] a instituit prezumția relativă, potrivit căreia sunt persoane interpuse: ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi prin testament, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane. În consecință, aceste persoane devin incapabile de a primi, iar dispozițiile testamentare făcute în favoarea lor sunt anulabile.

B. Consimțământul

Potrivit dispozițiilor art. 1038 alin. (1) NCC „Testamentul este valabil numai dacă dispunătorul a avut discernământ și consimțământul său nu a fost viciat”. În principiu, în materie testamentară, consimțământul testatorului poate fi viciat prin eroare, dol sau violență, leziunea neputând fi întâlnită în această materie. Eroarea poate atrage vicierea consimțământului și anulabilitatea testamentului, numai în măsura în care, la momentul redactării testamentului, testatorul s-a aflat într-o eroare esențială [art. 1207 alin. (1) NCC]. Eroarea este esențială și poate atrage anularea testamentului în următoarele ipoteze:

– poartă asupra identității legatarului sau asupra calităților sale esențiale, în absența cărora testatorul nu l-ar fi gratificat (testatorul a considerat că legatarul este copilul său din afara căsătoriei);

– poartă asupra motivului determinant al testamentului (testatorul nu a știut că are rude de sânge; dacă testatorul ar fi cunoscut despre existența unor rude de sânge, acesta nu ar fi instituit legatari).

Teoretic, testamentul poate fi anulat pentru vicierea consimțământului testatorului prin violență, fizică sau morală. În practică însă, o asemenea ipoteză nu este întâlnită, întrucât testatorul, al cărui consimțământ a fost viciat prin violență, are posibilitatea ca, ulterior, să revoce un astfel de testament.

Cel mai frecvent, în materie testamentară, este întâlnit dolul. În art. 1038 alin. (2), noul Cod civil arată că „dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta”.

Și în lumina dispozițiilor noului Cod civil, putem aprecia că dolul prezintă în materie testamentară unele particularități, reprezentate de captație și sugestie. Vicierea consimțământului prin dol constă în utilizarea de către legatar (sau de către reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor legatarului) a unor manopere viclene pentru a câștiga încrederea testatorului și pentru a-l determina să dispună, în sensul în care nu ar fi făcut-o, din proprie inițiativă.

Este dificil de realizat o distincție netă între cele două forme ale dolului, în materie testamentară, întrucât acestea se întrepătrund atât din punctul de vedere al activităților folosite, cât și al scopului urmărit.

În esență, captația constă în folosirea de către o persoană a unor manopere dolosive și a unor mijloace frauduloase directe și brutale (precum: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței acestuia, îndepărtarea rudelor și a prietenilor etc.), în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului, înșelându-i buna-credință și determinându-l să o gratifice prin testament.

Sugestia însă constă în folosirea unor mijloace indirecte și cu caracter ascuns, insidios, rafinat (precum: șiretenii, afirmații mincinoase la adresa diferiților moștenitori legali, specularea anumitor concepții sau sentimente ale testatorului), în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care altfel nu ar fi făcut-o.

Sugestia și captația atrag anularea testamentului, numai în măsura în care au alterat consimțământul testatorului, în sensul că, fără exercitarea lor, acesta nu ar fi făcut o liberalitate. Așadar, prin ele însele, captația și sugestia nu constituie cauze de anulare a testamentului. Afecțiunea simulată față de testator sau prestarea interesată a unor servicii sau îngrijiri nu atrag nulitatea testamentului, dacă nu l-au determinat pe testator să facă o liberalitate. Nu trebuie confundate manoperele dolosive, cu adevăratele manifestări de compasiune și de întrajutorare firească între oameni, care nu sunt rezultatul unei intenții frauduloase de captație și sugestie.

În concluzie, pentru a fi în prezența dolului, în materie testamentară, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

a) utilizarea unor manopere și mijloace viclene, frauduloase;

b) intenția de a induce în eroare cu rea-credință pe testator;

c) manoperele frauduloase să aibă ca rezultat alterarea voinței testatorului, acesta dispunând în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

Întrucât testamentul este un act unilateral, nu trebuie îndeplinită, în această materie, condiția ca dolul să provină de la cealaltă parte, acesta putând proveni de la orice persoană.

Aprecierea notarului, inserată în testamentul autentic, potrivit căreia consimțământul testatorului nu a fost viciat la momentul întocmirii actului de ultimă voință, face dovadă numai până la proba contrară, putând fi combătută prin orice mijloc de probă.

În materia testamentului cu conținut complex, cuprinzând mai multe acte juridice de sine-stătătoare, putem întâlni un consimțământ viciat numai parțial, astfel încât unele dispoziții testamentare să fie anulate pentru vicierea consimțământului, iar altele să fie perfect valabile.

În cazul vicierii consimțământului testatorului, va interveni sancțiunea nulității relative.

C. Obiectul

Pentru a fi valabil, obiectul testamentului trebuie să fie, sub sancțiunea nulității absolute, determinat și licit. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri [art. 1225 alin. (2) și (3) NCC].

Valabilitatea obiectului testamentului trebuie apreciată, raportat la momentul deschiderii succesiunii, pentru că la acest moment actul de ultimă voință al defunctului își produce efectele. Așadar, în practică, poate fi întâlnită situația ca un legat, al cărui obiect nu se afla la momentul întocmirii testamentului în circuitul civil, să producă efecte juridice, întrucât obiectul său se afla, la data deschiderii moștenirii, în comerț [art. 1227 NCC].

În cazul testamentului cu conținut complex, trebuie examinate condițiile de valabilitate a obiectului, separat, pentru fiecare act juridic cuprins în testament. Așadar, ca și în cazul vicierii consimțământului, putem întâlni, în cuprinsul aceluiași testament, dispoziții al căror obiect să fie valabil și dispoziții anulabile pentru nevalabilitatea obiectului.

Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil [art. 1229 NCC]. El poate fi reprezentat și de un bun viitor, mai puțin de o moștenire nedeschisă [art. 956 NCC]. Potrivit dispozițiilor art. 1064 NCC, este valabil, de asemenea, legatul cu titlu particular al bunului altuia, dacă testatorul a dispus în cunoștință de cauză.

D. Cauza (scopul)

Cauza testamentului reprezintă motivul care-l determină pe testator să întocmească testamentul [art. 1235 NCC]. Pentru a fi valabilă, cauza testamentului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri [art. 1236 NCC].

Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a testamentului, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a testamentului [art. 1238 NCC]. Valabilitatea cauzei trebuie apreciată, la momentul deschiderii moștenirii și trebuie analizată separat, pentru fiecare act al testamentului complex.

Cauza testamentului este valabilă, dacă este întemeiată pe voința testatorului de a gratifica, fără să urmărească obținerea unui echivalent în schimb.

Interesează și în materie testamentară nu numai cauza imediată – causa proxima (abstractă și invariabilă, constând în animus testandi), ci și cauza mediată – causa remota (concretă și variabilă de la caz la caz, reprezentată de motivul care l-a determinat pe testator să dispună prin legat).

Imoralitatea cauzei este invocată în practică, cu precădere, în cazul legatului făcut în favoarea concubinului. Literatura de specialitate și practica judecătorească au apreciat că are cauză imorală, fiind așadar nul, numai legatul făcut pentru a determina începerea sau continuarea relațiilor de concubinaj sau pentru a remunera întreținerea relațiilor sexuale. Așadar, concubinajul nu constituie, în sine, o cauză de nulitate a testamentului.

Nevalabilitatea cauzei trebuie dovedită, prin orice mijloc de probă, de către cel care o invocă, valabilitatea cauzei fiind prezumată până la proba contrară.

E. Forma

Potrivit dispozițiilor art. 1034 NCC, testamentul este un act solemn, nerespectarea acestei exigențe atrăgând nulitatea absolută a liberalității mortis causa. Așadar, forma testamentului este cerută ad validitatem și nu ad probationem.

Legea nr. 287/2009 reglementează trei categorii de testamente:

a) testamente ordinare: testamentul olograf și testamentul autentic (art. 1040 NCC);

b) testamente privilegiate: testamentul întocmit în timp de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale; testamentul întocmit la bordul unei nave sau aeronave; testamentul militarilor; testamentul întocmit de persoana internată într-o instituție sanitară.

c) testamentul sumelor și valorilor depozitate.

Toate aceste forme testamentare trebuie să îmbrace forma solemnă, nu neapărat forma autentică. Dintre toate formele testamentare, reglementate de noul Cod civil, numai testamentul autentic trebuie să fie autentificat în condițiile legii, celelalte categorii trebuind să îndeplinească forma solemnă, alta decât cea autentică.

Noul Cod civil consacră două condiții de formă, comune tuturor testamentelor:

a) Forma scrisă.

Numai testamentul scris produce efecte în sistemul nostru de drept, testamentul oral fiind nul. Forma scrisă a testamentului nu poate fi înlocuită cu înregistrarea pe peliculă sau pe bandă magnetică ori cu alte asemenea procedee moderne, care pot ascunde o fraudă. Nici forța majoră, nici imposibilitatea fizică a testatorului nu înlătură exigența formei scrise a testamentului. Lipsa formei scrise atrage nulitatea absolută a testamentului, aceasta putând fi invocată de orice persoană interesată și oricând.

b) Interzicerea testamentului reciproc.

Potrivit dispozițiilor art. 1036 NCC "Sub sancțiunea nulității absolute, două sau mai multe persoane nu pot dispune, prin același testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț”. Prin această interdicție, se urmărește garantarea caracterului personal, unilateral și revocabil al testamentului.

În concluzie, așadar, orice formă testamentară, reglementată de noul Cod civil, trebuie să îndeplinească aceste două condiții generale de formă.

2.2 Principalele dispoziții testamentare

A. Legatele .

Legatele constituie, în esență, dispoziții de ultimă voință ale testatorului, liberalități, adică un act juridic cu titlu gratuit și pentru cauză de moarte, prin care acesta desemnează persoana sau persoanele care la moartea sa urmează să primească universalitatea întregului patrimoniu succesoral, universalitatea unei fracțiuni din aceasta sau anumite bunuri determinate din moștenire .

Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament și personal de către testator, de aceea este nul legatul secret cât și cel făcut unei persoane ineficient determinate prin testament . Legatul secret este acela prin care testatorul stipulează că a comunicat persoana legatarului unui terț care îl va indica la momentul oportun sau că legatarul va fi desemnat de un terț după cum crede acesta de cuviință . Este valabilă desemnarea unui legatar nu neapărat determinat pe de-a-ntregul, dar determinabil prin indicarea în testament a unor elemente suficiente pentru identificarea lui ulterioară . Deci este necesar ca legatarul să poată fi precis determinat în momentul executării testamentului, iar nu în momentul întocmirii lui .

Legatele se clasifică după două criterii :

A.După criteriul modalităților care le afectează, legatele pot fi :

– legate pure și simple – care își produc efectele imediat la moartea testatorului, ele nefiind afectate de modalități .

– legate cu termen – a căror executare sau stingere depinde de un eveniment viitor și sigur în ceea ce privește producerea lui, termenul putând fi suspensiv sau extinctiv . Termenul suspensiv face ca executarea legatului să fie amânată până la împlinirea lui, în timp ce termenul extinctiv, face ca legatul să se execute de la data morții lui de cujus întocmit ca un legat pur și simplu, dar dreptul pe care îl va conține se va stinge la împlinirea termenului .

– legate sub condiție – a căror naștere sau stingere depinde de un eveniment viitor și nesigur în ceea ce privește producerea lui . Condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie . Condiția suspensivă face ca dreptul cuprins în legat să nu ia naștere de la data decesului lui de cujus ci numai de la data împlinirii sale . Condiția rezolutorie face ca dreptul formând obiectul legatului să se nască pe data decesului lui de cujus întocmai ca în legatele pure și simple, dar existența acestuia depinde de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției ; în acest caz de neîndeplinire a condiției, dreptul transmis prin legat se desființează cu efect retoactiv de la data deschiderii succesiunii, iar în caz de neîndeplinire a acesteia, dreptul se consolidează definitiv .

– legatul cu sarcină – presupune stipularea transmiterii unor drepturi cu obligarea legatarului de a îndeplini ceva ( să dea, să facă ) sau de a nu face ceva . Testatorul poate stipula sarcina astfel : – în interesul testatorului ( de ex., legatarul este obligat să achite o datorie a defunctului ), în interesul legatarului ( de ex. lasă o sumă de bani, cu sarcina ca legatarul să-și continue studiile ) sau în interesul unei terțe persoane ( de ex. legatarul este ținut prin testament să presteze întreținere în favoarea unui terț ) . Legatul cu sarcină, ca orice legat de altfel, poate fi acceptat sau refuzat de legatar, după cum sarcina impusă i se pare sau nu pre oneroasă .

Odată însă acceptat legatul, legatarul este ținut la executare indiferent de posibilitățile sale . În caz de neîndeplinire a sarcinii există două posibilități : pe de o parte, există posibilitatea de a cere în justiție executarea silită, lucrul pe care îl poate face beneficiarul sarcinii sau executorul testamentar, iar pe de altă parte există posibilitatea revocării legatului, lucrul pe care îl pot face doar moștenitorii legali sau legatarii universali sau cu titlu universal, iar nu și beneficiarul sarcinii, care atunci când nu este și moștennitor legal sau legatar universal sau cu titlu universal nu poate justifica nici un interes carre să-i asigure dreptul la acțiunea în revocare a legatului .

B. Dup criteriul obiectului lor, conform art.887 C.civ., legatele pot fi :

– legatul universal – ( art.888 C.civ. ), ce are ca obiect întregul patrimoniu al testatorului . Ceea ce trebuie subliniat este faptul că legatul universal conferă vocație la întreaga universalitate a bunurilor succesorale, dar asta nu înseamnă că legatarul universal primește efectiv toate bunurile succesorale . Codul civil permite să se instituie mai mulți legatari universali – dacă unul singur din ei acceptă moștenirea, va lua tot ; dacă mai mulți acceptă vor împărți moștenirea. Legatul rămâne universal chiar dacă din cauza unor legate particularre sau a sarcinilor impuse legatarului universal, emolumentul ar fi neînsemnat .

Astfel constituie legate universale :

– legatul tuturor mobilelor și imobilelor testatorului;

– legatul nudei proprietăți a întregii moșteniri, căci legatarul va culege întreaga moștenire la stingerea uzufructului;

– legatul prisosului succesoral rămas după plata tuturor celorlalte legate

– legatul cotității disponibile a moștenirii .

– Legatul cu titlui universal – conferă vocație la o fracțiune din moștenirea testatorului (1/2, 1/3, etc.). Legatarii au dreptul fiecare la cota-parte precizată în testament . Dacă unul dintre ei renunță, partea lui profită moștenitorilor legali, iar nu celorlalți legatari cu titlu particular .

Potrivit art.894 C.civ., sunt legate cu titlu universal :

legatul unei fracțiuni din moștenire ;

legatul tuturor bunurilor imobile ;

legatul tuturor bunurilor mobile ;

legatul unei fracțiuni din toate imobilele ;

legatul unei fracțiuni din toate bunurilr mobile .

– legatul particular – conferă legatarului vocație la unul sau mai multe bunuri determinate . Legatul cu titlu particular poate avea ca obiect atăt bunuri corporale – individual determinate sau de gen – cât și bunuri incorporale ( creanțe ). Poate fi un legat particular și acela prin care testatorul-creditor iartă de datorie pe debitorul său instituit ca legatar, ca și legatul prin care testatorul-debitor lasă creditorului său ceea ce îi datorează .

B. Dezmoștenirea

Dezmoștenirea este dispoziția de ultimă voință pe care testatorul înlătură de la moștenire pe unul sau unii dintre moștenitorii legali ( rude sau soț supraviețuitor ), în limitele legii . În timp ce moștenitorii legali nerezervatari pot fi îndepărtați de la moștenire cu totul, moștenitorii legali rezervatari pot fi îndepărtați doar de la moștenirea cotității disponilbile a succesiunii, iar nu și a rezervei ce le revin în virtutea legii, chiar în contra voinței defunctului .

Exheredarea poate fi concepută de testator și ca o sancțiune pentru moștenitorii care vor ataca cu acțiune în anulare testamentul lăsat de el ; o asemenea exheredare-sancțiune este nulă ori de câte ori tinde să pună la adăpost de anulare dispoziții testamentare contrare normelor legale imperative sau prohibitive. Dup cum voința testatorului este manifestată direct sau indirect, exheredarea poate fi directă sau indirectă .

Exheredarea directă – rezultă dintr-o declarație expresă de voință a testatorului prin care înlătură de la moștenire în tot sau în parte, pe unul sau pe altul dintre moștenitorii legali, ea putând fi parțială sau totală . Exheredarea parțială – dacă testatorul înlătură numai pe qanumiți erezi, în cazul acesta, voința testatorului nu se substituie voinței legiuitorului, ci se întregește cu ea, căci succesiunea se va cuveni moștenitorilor legali rămași după înlăturarea celor dezmoșteniți . Exheredarea totală duce la înlăturarea de la moștenire a tuturor moștenitorilor legali ai testatorului . Într-un asemena caz, dacă prin testament nu a fost desemnată o persoană anume care să culeagă moștenirea, aceasta va reveni statului ca moștenire vacantă în temeiul art.980 C.civ.

Exheredarea indirectă – rezultă din instituirea de legatari asupra moștenirii fără a menționa expres exherredarea unuia sau altuia dintre moștenitorii legali . În limita legatelor lăsate de moștenitorii legali negratificați sunt înlăturați de la moștenirea testatorului . În caz de ineficacitate pe motiv de revocare judecătorească, exheredarea indirectă rămâne, deasemenea, să producă efecte, aceasta fiind ultima voință a testatorului . În situația ineficacității legatului pe motiv de revocare voluntară expresă, drepturile moștenitorilor legali exheredați renasc ; dacă însă testatorul revocă expres legatul inițial, dar dispune în favoarea altei persoane, dispoziția de exheredare rămâne în ființă .

Voi analiza această secțiune, in următorul capitol al lucrării,mai detaliat.

C. Execuția testamentară

Executarea dispozițiilor de ultimă voință cuprinse în testament este, de regulă, în sarcina moștenitorilor legali și/sau a legatarilor universali . Testatorul este îndreptățit, să numească el, prin testament, o persoană sau chiar mai multe ca executor testamentar ( art.910 C.civ. ), care să asigure întocmai îndeplinirea dispozițiilor sale de ultimă voință și căruia notarul îi va elibera un certificat atestând această calitate .

În esență, execuția testamentară este un mandat, executorul testamentar fiind un mandatar al testatorului . De obicei decurg următoarele consecințe :

– executorul testamentar poate accepta sau refuza execuția, dupăn cum crede de cuviință ;

– executorul poate fi revocat doar pentru incapacitate, infidelitate sau insolvabilitate ;

– puterile executorului fiind conferite intuitu personae, mandatul de execuție testamentară încetează la moartea executorului ;

– executorului testamentar îi incubă obligațiile care incubă oricărui mandatar, adică, de a îndeplini mandatul, de a da socoteală, de a răspunde pentru faptele persoanelor substituite în executarea mandatului ; el are drepturile pe care le are orice mandatar, adică de a fi despăgubit pentru cheltuielile făcute în executarea mandatului și e a primi remunerația cuvenită, dacă aceasta s-a stipulat în testament .

In privinșa puterilor și îndatoririle executorului testamentar, acestea diferă după cum acesta are sau nu sezină, adică posesia în tot sau în parte a bunurilor succesorale Îndatorirea executorului testamentar este de a veghea la executarea testamentului și de a asigura îndeplinirea cât mai exactă a dispozițiilor testamentare .

1. Executorul testamentar fără sezină – potrivit art.916 C.civ., executorul fără sezină are rolul de supraveghere și control al executării dispozițiilor testamentare neavând nici o abilitatea de a le executa el însuși, drepturile și obligațiile care îi decurg din prevederea legală fiind :

– de a cere punerea peceților atunci când există moștenitori minori, interziși sau absenți ;

– de a stărui ca notarul public să facă inventarul bunurilor succesorale în prezența moștenitorilor prezumtivi ;

– de a se îngriji de luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale ;

– de a interveni în judecată pentru susținerea validității testamentului contestat în cursul executării lui .

2. Executorul testamentar cu sezină – are nu numai rolul de a supraveghea și controla executarea testamentului ci și de a executa el însuși dispozițiile testamentare . Potrivit art.911 C.civ., testatorul poate da executorului testamentar, de drept, în posesie, toată sau parte din averea mobilă, pe timp de cel mult un an de la deschiderea moștenirii . Această “ posesie de drept “, numită sezină, este în realitate o simplă detenție precară, căci exeutorul nu stăpânește bunurile moștenirii pentru sine, ci pentru moștenitori . Executorul investit cu sezină intră de drept, fără nici o formalitate prealabilă, în posesia bunurilor mobile succesorale .

Pe lângă drepturile și obligațiile executorului testamentar fără sezină, cel cu sezină mai are și :

– obligația de a achita legatarilor particulari legatele de bunuri mobile – art.916 alin.3 C.civ. ;

– dreptul de a încasa creanțele moștenirii ( inclisiv pe cale acționării în justiție a debitorilor ).

Executorul testamentar (cu sau fără sezină) răspunde de îndeplinirea obligațiilor sale ca orice mandatar . La expirarea termenului de un an, executorul trebuie să dea socoteală de gestiunea sa asupra bunurilor succesiunii.

Dacă au fost numiți mai mulți executori, ei răspund solidar, “ afară numai dacă testatorul a despărțit funcțiile lor și dacă fiecare din ei s-au mărginit în ceea ce i s-a încredințat “ ( art.918, alin.2 C.civ. ).

Încetarea funcției executorului testamentar are loc prin :

– aducerea la îndeplinire a dispozițiilor testamentare ;

– moartea executorului testamentar ;

– revocarea executorului de către instanța de judecată la cererea moștenitorilor defunctului pentru abuzuri sau incapacitate în îndeplinirea funcțiilor încredințate ;

– renunțarea executorului pentru motiv de pagube însemanate pe care i le-ar pricinui continuarea execuțiunii .

Limitele dreptului de a dispune asupra moștenirii

Reglementare

Pornind de la ideea că orice persoană fizică poate dispune așa cum dorește de bunurile sale pentru o perioadă când nu va mai fi în viață, din anumite rațiuni, legea civilă nu a recunoscut acest drept decât în anumite limite prin una din limite instituind că nimeni nu poate dispune pentru cauză de moarte de patrimoniul său decât prin acte juridice esențialmente revocabile, fiind interzise pactele asupra unei succesiuni viitoare. Textele din Codul civil care se referă la interdicția pactelor asupra succesiunilor viitoare sunt art.965 și art.702 C.civ.

Art.965 C.civ. prevede că pot face obiectul unei obligații și bunurile viitoare, cu excepția succesiunilor deschise, chiar dacă ar exista acordul celui despre a cărui moștenire este vorba , iar art.702 C.civ. oprește renunțarea la moștenirea unei persoane în viață sau înstrăinarea drepturilo eventuale într-o asemenea moștenire .

Din analiza acestor texte legale, rezultă că pactul asupra unei succesiuni viitoare este o este o convenție nepermisă expres de lege, prin care una dintre părți dobândește drepturi eventuale din acea moștenire sau renunță la ele .

Pentru a ne afla în prezența unui pact asupra unei succesiuni viitoare, se cer întrunite patru condiții :

– să existe o convenți, Codul civil interzicând însă și actele juridice unilaterale de acceptare sau renunțare la moștenire, cât timp moștenirea nu este deschisă, actul de moștenire succesorală neputând avea obiect ;

– pactul să aibă drept obiect o moștenire nedeschisă, ori o parte sau un bun singular din acea moștenire ;

– drepturile care se dobândesc sau la care se renunță fie drepturi succesorale eventuale ( orice drept succesoral este eventual până în clipa morții lui de cujus ) ;

– pactul să nu fie permis în mod excepțional de lege .

În materia contractului de societate, art.1526 C.civ. ca o excepție de la cele enunțate mai sus, recunoaște ca valabilă convenția prin care asociații se înțeleg ca societatea să continue – cu moștenitorii – în cazul morții unuia dintre asociați . Valabilitatea unei asemenea convenții este recunoscută și prin art.170 și 171 din Legea nr.31/1990, privind societățile comerciale .

Sancțiunea aplicată pactelor asupra succesiunilor viitoare

În dreptul nostru pactele asupra succesiunilor viitoare sunt lovite de nulitate absolută . Astfel, vor fi nule :

– cesiunea drepturilor succesorale ale unui moștenitor făcută înaintea morții lui de cujus ;

– împărțeala între moștenitori a unei succesiuni nedeschise încă ;

– renunțarea, înaintea morții lui de cujus la beneficiul de inventar ;

– convenția prin care moțtenitorii prezumtivi convin că nu vor aplica testamentul autorului lor sau că, dimpotrivă, îl vor respecta etc.

Deși, nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi confirmată, moștenitorii pot să înlăture această sancțiune de îndată ce s-a deschis succesiunea, căci din acel moment drepturile lor succsesorale nu mai sunt eventuale și viitoare, ci actuale, iar ei sunt îndreptățiți să dispună liber de ele, fie și reiterând sau confirmând convenția lor anterioară, care la data încheierii sale, era lovită de nulitate absolută .

Este adevărat că dispozițiile Codului civil îngăduie – ca fiind valabilă – așa numita moștenire contractuală, sub forma unor donații de bunuri viitoare, ( atât între soți cât și între alte persoane ), cu efecte numai la data decesului donatorului. Dar aceste donații mortis cauza nu contravin principiului interzicerii pactelor asupra succesiunilor viitoare, pentru că ele sunt întotdeauna și esențialmente revocabile, fie și doar tacit, până în ultima clipă a vieții donatorului, așa încât bunurile viitoare astfel donate nu devin indisponibile în mâinile donatorului și nu conferă donatorului decât titlul de succesibil, care poate fi oricând revocat și care devine caduc prin predecesul donatorului de bunuri viitoare .

Interdicția substituțiilor fideicomisare

O altă limită, impusă de legea civilă în ceea ce privește posibilitatea persoanei fizice de a dispune de bunurile sale pentru perioada când nu va mai fi în viață, este aceea că dispozițiile testamentare prin care dispunătorul ar stabili soarta bunurilor sale și după moartea celor cărora le-a lăsat aceste bunuri sunt denumite substituții fidecomisare și sunt prohibite de lege .

Prin art.803 C.civ. se interzic în mod expres substituțiile fidecomisare atât în cazul liberalităților făcute prin acte între vii, cât și în cazul celor făcute prin testamente .

În esența ei, substituția fidecomisară, reprezintă acea dispoziție cuprinsă într-un act juridic de ultimă voință – testament, prin care dispunătorul obligă pe cel gratificat ( instituit ) să conserve bunurile primite, iar la moartea sa să le transmită unei alte persoane ( substituit ), persoană desemnată tot de către testator .

O asemena situație de substituție fidecomisară prohibită de lege este aceea prin care testatorul instituie pe unul din fiii săi ca legatar, cu obligația să păstreze bunurile testate până la moartea sa și apoi să le transmită la rândul său copiilor săi .

De ex., dispunătorul A lasă o casă lui B ( instituit ), cu obligația pentru B de a păstra această casă și a o transmite la moartea sa lui C ( substituit ), pe care l-a desemnat tot dispunătorul A .

Substituția fidecomisară poate fi, graduală atunci când substituitului i se impune de către dispunător aceiași sarcină ca și instituitului, sau veșnică, atunci când este făcută de la început în sarcina și rspectiv în folosința tuturor descendenților dispunătorului, la infinit sau poate fi unică atunci când se stabilește un singur substituit.

Substituția fidecomisară este interzisă de lege, pentru că prin ea se stabilește modul și ordinea devoluțiunii succesorale pentru mai mult de o generație, așa încât bunurile ce formează obiectul liberalității respective ar deveni, prin voința dispunătorului, inalienabile și insesizabile pentru o lungă perioadă de timp sau chiar pentru totdeauna .

Pentru a ne afla în fața unei substituții fidecomisare trebuie să fie îndeplinite trei condiții cumulative :

. dispunătorul ( testatorul ) să dispună de același obiect în favoarea a două persoane diferite, legatele urmând a se executa succesiv ;

– instituitul să fie obligat de dispunător să conserve bunul primit și să-l transmită ( la moartea sa ) substituitului ;

– dispunătorul să fi prevăzut că dreptul substituitului se naște la decesul instituitului .

Dacă dispoziția de ultimă voință a dispunătorului nu prevede că dreptul substituitului se va naște numai la moartea celui instituit – așa încât prin voința dispunătorului nu s-ar stabili o ordine succesorală deosebită prin lege – nu ne aflăm în fața unei substituții fidecomisare, instituitul nefiind obligat să transmită bunurile pe care le-a primit la moartea sa, ci la o dată ulterioară acesteia ( de ex. în termen cert sau la data îndeplinirii unei condiții care, prin natura ei, se poate îndeplini la alt moment decât acela al morții instituitului ) .

Testamentul fiind un act ale cărui efecte patrimoniale urmează să se producă la decesul testatorului, validitatea intrinsecă a dispozițiilor testamentare trebuie să fie apreciată în raport cu data deschiderii succesiunii .

De aceea, dacă o dispoziție conținând o substituție fidecomisară devine caducă prin predecesul instituitului în intrvalul de timp de la data testamentului și până la decesul testatorului, acea dispoziție este valabilă pentru că nu se mai poate realiza dubla liberalitate succesivă, legatul revenind în acest caz direct substituitului .

Legea prohibește doar substituția fidecomisară, însă aceasta din urmă nu trrebuie confundata cu substituția vulgară .

Prin substituție vulgară se înțelege acea dispoziție cuprinsă într-un testament ( sau în contractul de donație ) prin care dispunătorul desemnează, în mod subsidiar, un al doilea gratificat ( legatar sau donator ), pentru cazul când primul gratificat nu ar putea sau nu ar vra să primească bunurile gratificate ( art.804 C.civ ) .

Deci, deși există două liberalități, numai una din ele se va executa, și aceasta se va face chiar la moartea dispunătorului, și nu la moartea altei persoane ( a instituitului ) ; prima liberalitate este pură și simplă, iar a doua este sub condiția suspensivă a ineficacității celei dintâi, așa încât ele nu se pot executa nici concomitent, nici succesiv, ci se execută alternativ, ori una, ori cealaltă, dacă prima este ineficace .

În cazul unei substituției fidecomisare prohibite sunt lovite de nulitate absolută amândouă liberalitățile, adică atât cea făcută instituitului cât și cea făcută substituitului .

Fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta nu poate fi acoperită prin confirmarea dispoziției de către moștenitori, chiar dacă acceptă confirmare ar lua forma unei executări voluntare a legatului ; moștenitorii legali și-ar păstra acțiunea în nulitate ( care este imprescriptibilă ) împotriva celor gratificați . Literatura juridică și jurisprudența au creat anumite procedee prin care se ocolește prohibirea substituțiilor fidecomisare . Acestea sunt :

– fidecomisul fără obligație ;

– legatul rămășiței ;

– dublul legat condițional .

A. Fidecomisul fără obligație

Fidecomisul fără obligație reprezintă acea dispoziție cuprinsă într-un testament sau într-un contract de donație prin care dispunătorul îi adresează celui gratificat rugămintea ca în ipoteza în care bunul ce a făcut obiectul liberalității va mai exista în patrimoniul său să-l transmită unei a treia persoane, desemnată de către dispunător .

Întrucât printr-o asemenea dispoziție bunul ce formează obiectul liberalității nu este scos din circuitul civil și nici nu se dispune pentru cauză de moarte a gratificatului, considerăm valabil fidecomisul fără obligații .

Dacă am admite că și în această ipoteză am fi în prezența unei substituții fidecomisare, ar însemna că și prima liberalitate este lovită de nulitate absolută, ceea ce ar fi injust .

B. Legatul rămășiței

Prin legatul rămășiței înțelegem acea dispoziție cuprinsă într-un testament sau într-un contract de donație prin care dispunătorul obligă pe cel gratificat să transmită la moartea sa ceea ce a mai rămas din bunurile primite, unei alte persoane, desemnată de către dispunător .

O asemenea dispoziție nu poate fi recunoscută ca valabilă pentru că deși bunurile ce formează obiectul liberalității nu sunt scoase din circuitul civil, se dispune pentru cauza morții unei alte persoane .

C. Dublul legat condițional

În cazul dublului legat condițional, dispunătorul transmite același bun în folosul a două persoane, sub aceeași condiție, dar această condiție joacă rolul unei condiții rezolutorii pentru unul dintre gratificați și rolul de condiție suspensivă pentru celălalt gratificat .

De ex., dispunătorul lasă lui B un bun, sub condiție rezolutorie ca B să nu moară fără a lăsa moștenitori ; același bun este lăsat și lui C, sub condiția suspensivă a motții lui B fără moștenitori ( dacă B va deceda fără moștenitori, bunul se va cuveni lui C ) .

Nici o asemenea dispoziție nu poate fi recunoscută ca valabilă pentru că se dispune pentru cazul de moarte al primulu gratificat, chiar dacă bunul nu este indispensabil .

Dacă însă condiția ce afectează liberalitatea nu consta în moartea primului gratificat, ci într-un alt eveniment viitor și incert, dispoziția poate fi considerată valabilă.

Oprirea liberalităților care încalcă rezerva succesorală

O importanță limită a dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii o reprezintă oprirea liberalităților care încalcă rezerva succesorală .

În sistemul nostru de drept este recunoscut principiul potrivit căruia proprietarul poate dispune de bunurile sale în mod liber și absolut ( art.480 C.civ. ) atât prin acte între vii cât și prin acte pentru cauză de moarte, dar această liberalitate nu poate fi recunoscută în mod nelimitat .

Pentru a proteja pe anumiți moștenitori legali, cei mai apropriați defunctului, numiți moștenitori rezervatari, împtriva liberalităților excesive ale celui ce lasă moștenirea, legiuitorul a stabilit că o parte din moștenire, numită rezerva succesorală, li se cuvine acestora în mod imperativ .

O persoană poate să dispună de toate bunurile sale prin acte cu titlu oneros, fără ca moștenitorii rezervatari să se poată prevala de dreptul la rezerva legală, deoarece nimeni nu este obligat să lase moștenire .

Numai dacă se va dovedi că actele cu titlu oneros încheiate de cel ce lasă moștenirea ( de ex., un contract de vânzare-cumpărare, de întreținere ) deghizează donații, moștenitorii rezervatari se pot prevala de dreptul lor asupra rezervei succesorale .

În situația în care există doar moștenitori legali nerezervatari cel care lasă moștenirea poate dispune de bunurile sale așa cum va dori, fie prin acte cu titlu gratuit ( liberalități sau acte dezinteresate ), fie prin acte cu titlu oneros, astfel în situația în are defunctul are ca singur moștenitor legal un frate, el oate să dispună prin testament de toate bunurile sale în favoarea unui prieten, fără ca fratelui ( care nu va primi nimic ) să i se încalce vreun drept .

În situația în care există moștenitori rezervatari și defunctul a dispus de bunurile sale prin donașii și/sau testament, masa succesorală se împarte în două părți : rezerva succesorală și cotitatea disponibilă .

Rezerva succesorală este acea parte din moștenire care , în puterea legii, se cuvine anumitor moștenitori legali și de care cel ce lasă moștenirea nu poate dispune prin acte cu titlu gratuit .

Cotitatea disponibilă, care se obține prin scăderea din masa succesorală a rezervei, este acea parte din moștenire de care cel ce lasă moștenirea poate dispune cum dorește, fie prin acte cu titlu gratuit, fie prin acte cu titlu oneros .

Din definiția formulată mai sus se desprind și cele două caractere juridice ale rezervei succesorale și anume :

– faptul că rezerva este o parte a moștenirii ;

– faptul că ea este parțial și relativ indisponibilă .

1. Rezerva parte a moștenirii

Rezerva este o parte a moștenirii, și anume pe aceea pe care legea o deferă, în mod imperativ, moștenitorilor rezervatari, chiar și împotriva celui ce lasă moștenirea .

Ea nu este socotită, în dreptul nostru, ca o cotă-parte din bunurile efectiv rămase la data morții lui de cujus, ci că o cotă-parte din bunurile care ar fi rămas la data morții lui, dacă de cujus n-ar fi făcut liberalități inter vivos sau mortis causa .

Din calificarea rezervei ca parte a moștenirii rezultă mai multe consecințe juridice :

– rezerva poate fi pretinsă numai de moștenitorii care au vocație ( chemare ) și care vin efectiv la moștenire ;

– fiind o parte a moștenirii, moștenitorii rezervatari nu pot renunța la rezervă și nici nu pot accepta mai înainte de data deschiderii succesiunii întrucât acestea ar constitui acte sau pacte asupra unei succesiuni viitoare, fiind lovite de nulitate absolută;

– rezerva succesorală este colectivă, atribuindu-se colevctiv moștenitorilor, globală ( reprezentând o masă de bunuri cuvenite prin lege unui grup de moștenitori ). Numai soțul supraviețuitor are o rezervă atribuită de lege în mod individual ;

– moștenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură, ei fiind chiar din momentul deschiderii succesiunii proprietari asupra rezervei, și nu doar creditori ai moștenirii ;

– fiind o parte din moștenirea cuvenită rezervatarului ca moștenitor legal, rezerva succesorală nu poate fi în nici un caz mai mare decât cota-parte ce i-ar reveni din moștenire potrivit legii, ci poate fi cel mult egală cu aceasta .

Pentru înțelegerea mai bună a acestei probleme, trebuie făcută precizarea că dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar el nu este un drept dobândit de la defunct pe cale succesorală .

2. Indisponibilitatea rezervei

Rezerva succesorală este indisponibilă, adică cel ce lasă moștenirea nu poate dispune cu titlu gratuit de partea din moștenire care constituie rezerva succesorală .

Îndisponibilitatea rezervei este relativă deoarece dreptul de a dispune a testatorului este restrâns numai în prezența moștenitorilor rezervatari . În lipsa moștenitorilor rezervatari, defunctul poate dispune de bunurile sale după cum voiește, fie prin acte cu titlu gratuit, fie prin acte cu titlu oneros, fără vreo opreliște legală .

Indisponibilitatea este parțială, deoarece privește numai rezerva ni și cotitatea disponibilă și oprește numai actele cu titlu gratuit, nu și cele cu titlu oneros . Interdicția liberalităților care încalcă rezerva legală ne conduce în mod direct la concluzia că moștenitorii rezervatari nu pot fi exheredați în privința rezervei, știut fiind că rezerva constituie o parte a moștenirii “ pe care legea o deferă, imperativ, moștenitorilor rezervatari, fără a ține socoteală de voința liberă a defunctului “ .

Moștenitorii rezervatari și întinderea rezervei

Din dispozițiile art.841, 843 C.civ., și art.1 și 2 din Legea nr.319/1944 rezultă că moștenitorii rezervatari sunt :

– descendenții defunctului ;

– ascendenții privilegiați ai acestuia ;

– soțul supraviațuitor .

Întinderea rezervei succesorale este diferită în funcție de clasa de moștenitori căreia îi aparține rezervatarul, precum și în funcție de numărul moștenitorilor rezervatari din clasa respectivă, iar în cazul soțului supraviețuitor întinderea rezervei sale diferă și în funcție de clasa de moștenitori legali cu care el vine la concurs .

Descendenții

Aparțin clasei I de moștenitori, în calitate de descendenți, potrivit dispozițiilor art. 975 alin. (1) NCC, „…copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la nesfârșit”. Aparțin în egală măsură acestei clase de moștenitori, copiii rezultați din afara căsătoriei, dacă filiația față de tată a fost stabilită în condițiile legii. Prezența moștenitorilor din această clasă înlătură de la moștenire pe cei din clasele subsecvente, întrucât art. 975 alin. (2) NCC dispune în sensul că „Descendenții defunctului înlătură moștenitorii din celelalte clase și vin la moștenire în ordinea proximității gradului de rudenie”.

În plus, potrivit dispozițiilor art. 964 alin (2) NCC, „Dacă în urma dezmoștenirii, rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moștenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condițiile pentru a moșteni”. Constatăm astfel că noua reglementare în materie succesorală permite de o manieră expresă posibilitatea ca, la moștenirea defunctului, să vină două clase de moștenitori: moștenitorii rezervatari, dezmoșteniți, din clasa preferabilă, în limita rezervei succesorale și moștenitorii din clasa subsecventă, în limita cotității disponibile.

Se impune însă precizat faptul că dispozițiile art. 964 alin. (2) NCC devin aplicabile în cazul primei clase de moștenitori, numai în măsura în care defunctul a dezmoștenit pe toți descendenții săi, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 1075 alin. (3) NCC, „Atunci când, în urma dezmoștenirii, un moștenitor primește o cotă inferioară cotei sale legale, moștenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoștenit”. Așadar, dacă există mai mulți descendenți și numai unul dintre aceștia este dezmoștenit, acesta din urmă va culege numai rezerva, iar ceilalți vor culege restul moștenirii în cote egale. Dacă însă, toți descendenții sunt dezmoșteniți, aceștia vor culege rezerva, restul moștenirii revenind rudelor din clasa subsecventă de moștenitori. Potrivit dispozițiilor art. 975 alin. (4) NCC, „Moștenirea sau partea din moștenire care li se cuvine descendenților se împarte între aceștia în mod egal, când vin la moștenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moștenire prin reprezentare succesorală”.

Descendenții :

– 1/2 din moștenire, dacă la aceasta vine un singur copil sau urmașii acestuia ;

– 2/3 din moștenire, dacă la aceasta vin doi copii sau urmașii acestora ;

– 3/4 din moștenire, dacă la aceasta vin trei copii ori mai mulți sau urmașii acestora .

Dreptul la moștenire al descendenților prezintă următoarele caractere juridice:

a) descendenții pot veni la moștenire, atât în nume propriu, cât și prin reprezentare (art. 965 NCC); drept urmare, descendenții copiilor defunctului, în calitate de reprezentanți, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului lor, numit reprezentat, pentru a culege partea din moștenire care i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat, la data deschiderii moștenirii.

b) descendenții sunt moștenitori rezervatari, în lumina dispozițiilor art. 1087 NCC;

Descendenții beneficiază, potrivit legii, de o parte din moștenire, numită rezervă succesorală, chiar împotriva voinței defunctului, exprimată prin testament. În consecință, dacă defunctul dispune de patrimoniul său, prin liberalități inter vivos sau mortis causa, aducând atingere rezervei succesorale a descendenților, acestea vor fi supuse reducțiunii.

Potrivit dispozițiilor art. 1088 NCC, „Rezerva succesorală a fiecărui moștenitor rezervatar este jumătate din cota succesorală care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor legal”.

c) descendenții sunt moștenitori sezinari [art. 1126 alin. (1) NCC];

Drept urmare, până la atestarea calității de moștenitor prin certificatul de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească, descendenții dobândesc de drept stăpânirea de fapt a moștenirii. Sezina conferă descendenților, pe lângă stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului.

d) descendenții sunt obligați la raportul (la readucerea la masa succesorală) donațiilor primite de la defunct, fără scutire de raport, când vin la moștenire efectiv și împreună cu soțul supraviețuitor (art. 1146 NCC). Aceste categorii de moștenitori sunt obligate a raporta donațiile, numai dacă ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului, în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donației. Renunțarea la moștenire înlătură însă obligația descendenților de a raporta donațiile.

Ascendenții privilegiați

Potrivit dispozițiilor art. 964 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați fac parte din clasa a II-a de moștenitori legali. Așadar, clasa a doua de moștenitori legali prezintă caracter mixt, cuprinzând rude pe linii diferite și de grade diferite. Astfel, ascendenții privilegiați, reprezentați de părinții defunctului [art. 976 alin. (1) NCC] sunt rude în linie dreaptă, ascendentă, de gradul I, iar colateralii privilegiați, reprezentați de frații și surorile defunctului și descendenții acestora, sunt rude în linie colaterală, de gradele II-IV [art. 976 alin. (2) și 963 alin. (2) NCC].

Valorificându-se principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori, rudele din clasa a II-a vin la moștenire, numai dacă:

a) defunctul nu are descendenți;

b) defunctul are descendenți, însă aceștia au renunțat la moștenire;

c) defunctul are descendenți, însă aceștia sunt nedemni de a moșteni;

d) defunctul are descendenți, însă aceștia au fost dezmoșteniți, prin urmare culegând numai rezerva legală, restul revenindu-le moștenitorilor din clasa a II-a.

În virtutea aceluiași principiu, prezența moștenitorilor din această clasă înlătură de la moștenire pe cei din clasele subsecvente (III și IV).

Ascendenții de gradul I, reprezentați de părinți, se numesc privilegiați, deoarece înlătură de la moștenire pe ceilalți ascendenți ai defunctului, de gradul II până la infinit, bunici, străbunici etc. Așadar, sunt ascendenți privilegiați, în lumina dispozițiilor art. 976 alin. (1) NCC, tatăl și mama defunctului.

În determinarea componenței acestei subclase de moștenitori, nu prezintă nicio importanță faptul că părinții defunctului sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, rezultați din adopție, rezultați prin reproducerea umană asistată medical cu terț donator sau că au consimțit la aceasta.

Nu există în noul Cod civil nicio dispoziție expresă a legii, care să confere vocație succesorală tatălui din afara căsătoriei. Numai indirect, art. 500 NCC dispune în sensul că „Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere”.

Chiar și în aceste condiții, nimeni nu-i poate contesta tatălui din afara căsătoriei dreptul de a veni la moștenirea copilului său. Dacă însă, filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită prin recunoaștere și se dovedește că unicul scop al acesteia a fost crearea vocației succesorale a tatălui la moștenirea copilului său, atunci recunoașterea este lovită de nulitate.

Potrivit dispozițiilor art. 305 alin. (1) NCC, părinții au vocație la moștenirea copilului lor, chiar în ipoteza anulării sau declarării nule a căsătoriei acestora, indiferent că au fost de bună sau de rea-credință, întrucât nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, aceștia păstrând situația de copii din căsătorie.

De asemenea, fac parte din categoria ascendenților privilegiați, părinții adoptatori ai defunctului. Prin efectul adopției, adoptatul întrerupe orice relații de rudenie cu părinții săi firești.

În lumina dispozițiilor noului Cod civil care reglementează reproducerea umană asistată medical cu terț donator, au vocație la moștenirea defunctului rezultat prin reproducere umană, în calitate de ascendenți privilegiați, părinții care au consimțit în condițiile legii la această metodă. Această vocație nu subzistă însă și în cazul donatorului. De asemenea, au vocație la moștenirea defunctului ascendenții privilegiați ai acestuia, ei înșiși rezultați prin metoda reproducerii umane asistată medical cu terț donator.

Cât privește împărțirea moștenirii în cazul ascendenților privilegiați, noul Cod civil distinge între următoarele ipoteze:

Ascendenții privilegiați vin la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului și cu colateralii privilegiați ai acestuia.

În cazul clasei a II-a de moștenitori, noul Cod civil consacră o excepție de la principiul proximității gradului de rudenie, ascendenții privilegiați, deși rude de gradul I, neînlăturând de la moștenire pe colateralii privilegiați, rude de gradele II-IV. Cu atât mai mult, nu este înlăturat de la moștenire soțul supraviețuitor al defunctului, care, deși nu este rudă cu acesta din urmă, vine la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori [art. 971 alin. (1)].

În ipoteza în care ascendenții privilegiați vin la moștenire în concurs atât cu soțul supraviețuitor, cât și cu colateralii privilegiați, pentru determinarea cotei care revine fiecărei categorii de moștenitori menționată, trebuie parcurse următoarele două etape:

a) determinarea cotei clasei a II-a în concurs cu soțul supraviețuitor;

Potrivit dispozițiilor art. 977 alin. (1) NCC, „Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs atât cu ascendenții privilegiați, cât și cu colateralii privilegiați ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de două treimi din moștenire”. Așadar, cunoaștem, după parcurgerea acestei etape, numai cota care revine întregii clase a doua, în concurs cu soțul supraviețuitor. Drept urmare, se impune parcurgerea celei de-a doua etape, pentru a determina cota care se cuvine numai ascendenților privilegiați.

b) determinarea în cadrul clasei a doua a cotei ascendenților privilegiați.

Potrivit dispozițiilor art. 978 NCC, cota care se cuvine ascendenților privilegiați diferă în funcție de numărul acestora. Astfel:

– în cazul în care la moștenire vine un singur părinte, acesta va culege ¼ din moștenire, iar restul de ¾ va reveni colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor;

– în cazul în care la moștenire vin doi părinți, aceștia vor culege împreună ½ din moștenire, iar colateralii privilegiați, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate.

Se impune însă precizarea, că aceste cote vor fi raportate la 2/3 din moștenire, întrucât în ipoteza pe care noi am supus-o analizei, ascendenții privilegiați suportă și concursul soțului supraviețuitor al defunctului. Drept urmare, unicul părinte al defunctului va culege ¼ din 2/3, adică 1/6 din moștenire, restul de 3/6 din moștenire revenind colateralilor privilegiați, iar cei doi părinți ai defunctului vor culege ½ din 2/3, adică 1/3 din moștenire, restul de 1/3 cuvenindu-se colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor.

Ascendenții privilegiați vin la moștenire numai în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului, caz în care cei dintâi vor culege o cotă de ½ din moștenire [art. 977 alin. (2) NCC], cealaltă jumătate revenind soțului supraviețuitor;

c) Ascendenții privilegiați vin la moștenire numai în concurs cu colateralii privilegiați, caz în care moștenirea se împarte, potrivit dispozițiilor art. 978 NCC, astfel:

– în cazul în care la moștenire vine un singur părinte al defunctului, acesta va culege ¼ din moștenire, restul de ¾ revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul acestora;

– în cazul în care la moștenirea defunctului vin doi părinți, aceștia vor culege ½ din moștenire, cealaltă jumătate cuvenindu-se colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor. D)

Ascendenții privilegiați vin la moștenire singuri, caz în care aceștia vor culege întreaga moștenire.

Ascendenții privilegiați vor culege întreaga moștenire în ipoteza în care de cuius nu are frați, surori sau descendenți ai acestora și nici soț supraviețuitor, precum și în cazul în care frații/surorile și soțul supraviețuitor al defunctului nu îndeplinesc condițiile de a moșteni. Într-o asemenea situație, sunt aplicabile dispozițiile art. 979 alin. (1) și 980 NCC, potrivit cărora ascendenții privilegiați vor culege moștenirea sau partea din moștenire cuvenită clasei a doua, în mod egal.

Dacă însă, de cuius are numai ascendenți privilegiați, iar pe soțul supraviețuitor l-a dezmoștenit, acesta din urmă va culege numai rezerva legală, restul moștenirii cuvenindu-se părinților defunctului [art. 1075 alin. (1) NCC]. Drept urmare, soțul supraviețuitor va culege ½ (reprezentând rezerva succesorală) din cota legală de ½ conferită de lege în concurs cu ascendenții privilegiați, adică ¼ din moștenire, restul de ¾ revenind părinților defunctului.

Dacă defunctul are atât părinți, cât și colaterali privilegiați, însă pe aceștia din urmă, moștenitori nerezervatari, i-a dezmoștenit, cei dintâi, venind singuri la moștenire, vor culege întreaga moștenire.

În cazul în care ascendenții privilegiați ai defunctului, moștenitori rezervatari, însă dezmoșteniți, vin la moștenire în concurs cu colateralii privilegiați, cei dintâi vor culege rezerva legală (1/2 din cota legală), iar restul va fi cules de către cei din urmă. Drept urmare, dacă există un singur părinte al defunctului și acesta a fost dezmoștenit, acesta va culege ½ din ¼, adică 1/8 din moștenire, restul de 7/8 revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor, iar dacă la moștenirea lui de cuius vin doi, trei sau patru părinți, toți dezmoșteniți însă, aceștia vor culege împreună 1/2 din 1/2, adică ¼ din moștenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor. Așadar, cei doi, trei sau patru ascendenți privilegiați ai defunctului dezmoșteniți vor culege din moștenirea defunctului următoarele cote:

– dacă sunt doi părinți, fiecare va culege câte 1/8 din moștenire;

– dacă sunt trei părinți, fiecare va culege câte 1/12 din moștenire;

– dacă sunt patru părinți, fiecare va culege câte 1/16 din moștenire

Soțul supraviețuitor

Pentru a-l putea moșteni pe defunct, soțul supraviețuitor trebuie să îndeplinească, două condiții generale și una specială. Astfel, soțul supraviețuitor trebuie:

a) să aibă capacitate succesorală, adică să fie în viață la data deschiderii moștenirii defunctului;

b) să nu fie nedemn față de defunct;

c) să aibă calitatea de soț la data deschiderii succesiunii, adică să nu existe o hotărâre de divorț definitivă (art. 970 NCC). Această condiție, cu aplicabilitate numai în materia drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, o înlocuiește pe cea generală, referitoare la rudenia succesibilului cu defunctul.

Așadar, pentru a veni la moștenire în concurs cu rudele defunctului, soțul supraviețuitor trebuie să aibă, la data deschiderii moștenirii lui de cuius, calitatea de soț. Nu prezintă importanță durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soțului supraviețuitor, existența copiilor rezultați din căsătorie sau faptul că soții, la data deschiderii moștenirii, conviețuiau ori erau despărțiți în fapt. Dimpotrivă, nu beneficiază de dispozițiile legale privind drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor concubinul defunctului, indiferent cât de durabilă ar fi fost conviețuirea acestora.

De asemenea, nu putem vorbi de căsătorie și, implicit de calitatea de soț, în următoarele cazuri:

a) căsătoria este desfăcută prin divorț;

b) căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți;

c) căsătoria este declarată nulă sau este anulată.

Atâta vreme cât nu a intervenit o hotărâre de divorț definitivă, soțul supraviețuitor păstrează această calitate și, implicit, vocația la moștenirea soțului decedat.

Așadar, dacă la data deschiderii moștenirii, procesul de divorț era în curs sau divorțul se pronunțase, însă hotărârea judecătorească nu rămăsese definitivă, soțul supraviețuitor se poate prevala de calitatea de moștenitor al soțului defunct. În acest caz, căsătoria nu este desfăcută prin divorț, ci încetează prin moartea unuia dintre soți.

Precizăm însă că soțul supraviețuitor păstrează vocația la moștenire și în ipoteza în care nu a fost încă eliberat un certificat de divorț. Așadar trebuie avută în vedere și ipoteza în care soții au apelat la ofițerul de stare civilă sau la notarul public pentru desfacerea căsătoriei. Drept urmare, în măsura în care soții, prin acordul lor, au solicitat ofițerului de stare civilă sau notarului public desfacerea căsătoriei, însă nu a fost eliberat încă certificatul de divorț, soțul supraviețuitor îl poate moșteni pe defunct.

Într-o altă ordine de idei, precizăm că soțul (de bună-credință) recăsătorit al celui declarat judecătorește mort nu mai poate veni la moștenirea primul soț, în ipoteza reapariției acestuia și a anulării hotărârii declarative de moarte. Într-un asemenea caz, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua, iar soțul celui declarat judecătorește mort și reapărut îl poate moșteni numai pe cel de-al doilea soț [art. 293 alin. (2) NCC]. Dimpotrivă, dacă soțul celui declarat judecătorește mort este de rea-credință, cunoscând faptul că soțul său este în viață, prin recăsătorire săvârșește fapta de bigamie. Drept urmare, cea de-a doua căsătorie încheiată va fi nulă și se va menține cea dintâi [art. 273 coroborat cu art. 293 alin. (1) NCC].

Calitatea de soț se pierde și ca urmare a desființării retroactive a căsătoriei, prin efectul constatării de către instanța de judecată a nulității absolute (pentru cazurile prevăzute de art. 293-295 NCC), respectiv a pronunțării nulității relative (pentru cazurile prevăzute de art. 297-300 NCC), chiar dacă moartea unuia dintre soți a intervenit mai înainte de hotărârea de declarare sau de pronunțare a nulității căsătoriei. În această situație, nu se poate pune problema unor drepturi succesorale ale soțului supraviețuitor din căsătoria declarată nulă sau anulată. Potrivit dispozițiilor art. 291 NCC, la momentul încheierii căsătoriei, soții trebuie să aleagă regimul matrimonial, iar ofițerul de stare civilă trebuie să facă mențiune despre acesta pe actul de căsătorie. Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională [art. 312 alin. (1) NCC].

Așadar, o corelație poate exista, în lumina dispozițiilor noului Cod civil, numai între dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor și comunitatea legală sau comunitatea convențională. În ipoteza în care soții au optat, cât privește relațiile lor patrimoniale, pentru separația de bunuri, nu putem identifica o astfel de corelație.

Enumerarea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor

În temeiul Legii nr. 287/2009, soțul supraviețuitor beneficiază de următoarele drepturi succesorale:

1. un drept de moștenire, în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori sau, în lipsa acestora, un drept de moștenire exclusiv (art. 971) – asemănător vechii reglementări civile, Legea nr. 287/2009, prin dispozițiile art. 972 alin. (1), acordă soțului supraviețuitor o cotă variabilă din masa succesorală, în funcție de clasa de moștenitori legali, cu care acesta vine în concurs. Așadar, soțul supraviețuitor nu este înlăturat și nici nu înlătură de la moștenire rudele defunctului, indiferent de clasa din care acestea fac parte. În concurs cu clasele de moștenitori, soțului supraviețuitor îi revin următoarele drepturi succesorale:

a) 1/4 din moștenire, în concurs cu clasa I;

b) în ipoteza în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu clasa a II-a, trebuie distinse următoarele două situații:

– în concurs cu întreaga clasă a II-a (formată din ascendenți privilegiați și colaterali privilegiați), soțul supraviețuitor va culege 1/3 din moștenire;

– în concurs cu ascendenții privilegiați sau cu colateralii privilegiați, soțului supraviețuitor îi revine 1/2 din moștenire;

c) 3/4 din moștenire, în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a de moștenitori.

Dacă defunctul nu are rude sau dacă niciuna dintre rudele defunctului nu vrea sau nu poate să vină la moștenire, soțul supraviețuitor va culege întreaga moștenire [art. 971 alin. (2) NCC].

2. un drept temporar de abitație asupra casei de locuit (art. 973) – Legea nr. 287/2009, prin art. 973, conferă soțului supraviețuitor un drept de abitație asupra casei în care a locuit cu defunctul, până la data deschiderii moștenirii. Acest drept se naște, de la data deschiderii moștenirii și revine soțului supraviețuitor, indiferent de clasa de moștenitori cu care acesta vine în concurs. Soțul supraviețuitor dobândește acest drept, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

a) Soțul supraviețuitor a locuit, până la data deschiderii moștenirii, în acea casă;

b) Soțul supraviețuitor nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale;

c) Casa face parte din bunurile succesiunii;

d) Soțul supraviețuitor nu devine, prin moștenire, proprietarul exclusiv al casei;

Pentru a pune în discuție acest drept, este necesar să vină la moștenire, în concurs cu soțul supraviețuitor, și rude ale defunctului. În opinia noastră, atâta vreme cât soțul supraviețuitor ar dobândi în întregime casa de locuit, fiind unicul moștenitor (neminem res sua servit), nu se justifică invocarea dreptului de abitație.

e) Defunctul nu a dispus altfel, întrucât soțul supraviețuitor nu este moștenitor rezervatar, în ceea ce privește casa.

3. un drept de moștenire special, asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților (art. 974)- Potrivit dispozițiilor art. 974 NCC, în ipoteza în care soțul supraviețuitor nu vine în concurs cu descendenții defunctului, acesta moștenește, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților. Așadar, dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor poartă asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic, care au fost afectate folosinței comune a soților.

Pentru ca soțul supraviețuitor să aibă acest drept special, trebuie îndeplinite următoarele două condiții:

a) soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu moștenitorii din clasa I. Drept urmare, dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu clasele II-IV de moștenitori, acesta va culege mobilierul și obiectele de uz casnic, care au fost afectate folosinței comune a soților. Rezultă, așadar, că soțul supraviețuitor culege aceste bunuri, peste cota sa succesorală din celelalte bunuri.

b) defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste bunuri, prin liberalități, inter vivos sau mortis causa.

Etapele de calcul al dreptului succesoral

a). determinarea părții cuvenite soțului supraviețuitor din bunurile comune, în ipoteza în care aceștia s-au căsătorit sub imperiul vechiului Cod al familiei, situație în care raporturile lor patrimoniale sunt caracterizate de existența comunității de bunuri, precum și în ipoteza în care soții s-au căsătorit sub imperiul actualului Cod civil și vor alege, ca regim matrimonial, comunitatea legală sau comunitatea convențională;

Drept urmare, asupra bunurilor dobândite, în timpul căsătoriei de către soții, căsătoriți până la momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, precum și de către soții care, după intrarea în vigoare a actului normativ menționat, au ales comunitatea de bunuri, ca regim matrimonial, aceștia au un drept de proprietate comună în devălmășie. Prin decesul unuia dintre soți însă, încetează comunitatea de bunuri și se impune partajul acesteia, în baza gradului de contribuție la dobândirea bunurilor comune, în ansamblu; asupra părții sale din bunurile comune, soțul supraviețuitor dobândește un drept exclusiv de proprietate.

b). determinarea părții cuvenite soțului supraviețuitor din mobilier și din obiectele de uz casnic, care au fost afectate folosinței comune a soților, după regulile deja precizate;

c). dobândirea de către soțul supraviețuitor a dreptului de abitație asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite condițiile statuate de lege în acest sens.

d). determinarea masei succesorale;

Masa succesorală este formată din următoarele elemente:

– partea soțului decedat din comunitatea de bunuri;

– bunurile proprii ale defunctului;

– partea soțului decedat din mobilier și din obiectele de uz casnic, care au fost afectate folosinței comune a soților, dacă soțul supraviețuitor nu a îndeplinit condițiile cerute de lege pentru a le culege;

– casa de locuit (în tot, dacă aceasta este bun propriu al soțului decedat sau în parte, dacă aceasta este bun comun al ambilor soți).

e) imputarea cotei soțului supraviețuitor asupra masei succesorale.

Capitolul 3

Exheredarea – ca prevedere de ultimă voință

3.1 Noțiune

Testamentul poate conține pe lângă dispozițiile pozitive, legatele, și dispoziții negative, exheredări, prin care sunt înlăturați de la moștenire unul sau mai mulți noștenitori legali de către testator. Legiuitorul român nu a prevăzut dispoziții referitoare la exheredare, dar nici nu o interzice. Așadar, validitatea dezmoștenirii este unanim recunoscută. Posibilitatea testatorului de a exhereda rezulta, indirect, și din dispozițiile legale referitoare la rezerva. Din moment ce legea prevede o cotă din moștenire ce se atribuie cu titlu de rezervă succesorala unor moștenitori – chiar împotriva voinței testatorului care a prevăzut exheredarea lor – înseamnă că moștenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturați de la moștenire cu desăvârșire (rudele colaterale și ascendenții ordinari), iar moștenitorii rezervatari (descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor) pot fi exheredati din acea parte a moștenirii care excede cota lor de rezervă, numită cotitate disponibilă. Prin urmare, testatorul este liber să dezmoștenească, dar în prezența moștenitorilor rezervatari la data deschiderii moștenirii această libertate testamentară este limitată la acea parte din moștenire care excede rezerva și de care defunctul poate dispune prin liberalități (inter vivos și mortis causa) și care constituie cotitatea disponibilă.

Prin exheredare, moștenitorul legal, pierde numai emolumentul moștenirii, dar nu și titlul de moștenitor. Așadar, în calitate de moștenitor legal poate cere anularea sau constatarea nulității dispozițiilor testamentare, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducității lor, iar moștenitorii rezervatari reducțiunea liberalități lor excesive. De asemenea, moștenitorul legal exheredat poate cere inventarierea și luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale în conformitate cu art.70 și urm. din Legea nr.36/1995, notarul public fiind obligat să comunice moștenitorilor legali (fie și exheredati) măsurile de conservare luate (art.74). Iar dacă printr-un testament olograf s-a instituit un legatar universal (ceea ce echivalează cu exheredarea indirectă a moștenitorilor legali) notarul public citează la dezbaterea succesorală și pe moștenitorii legali (art.75 alin.2). Dacă legatul este cu titlu particular sau cu titlu universal (de exemplu, jumătate din moștenire) moștenitorii legali urmează să fie citați indiferent de felul testamentului, dat fiind că au vocație concretă la moștenire (art.75 alin.l). Asemănător cu ipoteza legatului universal, moștenitorii legali urmează să fie citați și în cazul a doua sau mai multe legate cu titlu universal, care epuizează întreaga moștenire (de exemplu, două legate pentru câte o jumătate de moștenire). Iar dacă testamentul este autentic (inclusiv privilegiat, autentic simplificat), moștenitorul legal îl poate ataca în justiție, potrivit regulilor aplicabile în materie.

3.2 Succesiunea deferită contra testamentului

Succesiunea are loc contra conținutului testamentului, este admisã sau din considerații de formã privind testamentul defectuos fãcut sau din considerații de fond referitoare la dispozițiile testatorului, când acesta e considerat cã nu a putut sã hotãrascã în deplinãtatea facultãților lui mintale.

Omisiunea

Testatorul își putea manifesta oricum libertatea de a testa dacã a respectat formele cerute, dupã cum la instituția de herede, el era ținut sã întrebuințeze formele sacramentale, tot așa era obligat sã respecte formele obișnuite când voia sã dezmoșteneascã pe unul din descendenții sãi. Vechiul drept civil nu a contestat cetãțeanului roman dreptul de a exclude de la moștenire, chiar fãrã nici un motiv pe proprii sãi copii, dar i-a impus sã o facã cu formalitatea cerutã.

Simpla omisiune, trecere sub tãcere (praeterire) a descendenților care au trãit sub un acoperãmânt cu de cuius, nu era suficientã pentru a exclude de la moștenire pe heredes sui, care aveau cel mai întemeiat drept de a succede în patrimoniul lãsat. De aceea heredele sui trebuia sã fie sau instituiți sau exheredați în mod formal prin vorbe solemne.

Forma cerutã le exheredare era diferitã.

La fii de familie dezmoștenirea trebuia sã se facã nominativ, fiul trebuia numit sau cel puțin trebuia indicatã calitatea de fiu prin una din formulele: Titius filius meus exheres esto sau Filius meus exheres esto.

Nerespectarea acestei forme sau omisiunea fiului aduceau nulitatea testamentului. Se deschidea prin urmare succesiunea ab intestat. Nulitatea nu o putea invoca nu mai exheredatul fãrã formã sau omisul, ci și persoana instituitã în deplinã regulã care avea interes că testamentul sã devinã nul, pentru a se libera spre exemplu de sarcina legatelor.

La fete sau la nepoți era suficient o formã de dezmoștenire în bloc exhereditio inter ceteros precum ,,ceteri omnes exheredes sunto’’. Omisiunea acestora nu aducea nulitatea ci numai rectificarea testamentului cu așa efect cã persoana trecutã cu vederea obținea o parte în concurențã cu heredes sui sau jumãtate din moștenire alãturi de strãini.

Treptat cu admiterea instituirii de herede a postumilor s-a impus și obligația de a exhereda postumi pãstrându-se aceeași formã. Dreptul pretorian nu a cercetat nici intențiile testatorului nici nu a cãutat a-i restrânge libertatea de a testa. În acest regim descendentul exheredat în formã nu putea ataca testamentul chiar dacã nu meritase asemenea testament din partea tatãlui. Tot ceea ce a fãcut pretorul a fost sã acorde bonorum possessio contra tabulas nu numai herezilor sui omiși în conformitate cu dreptul civil ci și fiului emancipat care a suferit o praeteritio. Prin acest beneficiu el obține întreaga parte ce i s-ar fi cuvenit ab intestat, iar pentru rest testamentul rãmânea valabil cu toate dispozițiile luate prin urmare substituția pupilarã cu legatele lãsate este valabilã.

Puteau cere bonorum possessio contra tabulas chiar copii instituiți în testament, când nu li s-a lãsat partea cuvenitã ab intestat. Dacã în timpul prevãzut pentru a se obține bonorum possessio un an, util pentru succesibilii în linie directã – nu s-a avut posesiunea, atunci moștenitorii instituiți în testament pot pretinde bonorum possessio secundum tabulas.

Iustinian tinzând a pune pe aceiași treaptã de egalitate civilã femeile cu bãrbații, a hotãrât cã exheredarea copiilor fãrã deosebire de sex, trebuie fãcutã nominativ, în caz contrar testamentul este nul.

Querela inofficiosi testamenti

Dacã dreptul civil și dreptul pretorian a respectat libertatea de a testa îngrãditã în anumite forme, practica judecãtoreascã a tribunalului centumviral a înțeles sã cerceteze fondul gândiri testatorului și sã priveascã ca atacabil acel testament, din care rezultã cã autorul nu a fost însuflețit de afecțiunea normalã fațã de anumite rude apropiate. Când testatorul fãrã nici un motiv a lãsat averea lui la strãini, în locul unor anumite rude, el a nesocotit o datorie de iubire (officium pietatis). Testamentul sãu deși nu e privit că pornind de la un individ, care nu se aflã în plenitudinea facultãților lui mintale și pentru acest motiv s-a acordat rudelor în drept puterea de a ataca actul de ultimã voințã prin querela inofficiosi testamenti. Rudele care au dreptul la querela sunt descendenții, ascendenții, iar frații și surorile consangvini numai dacã li s-a preferat o persona turpis.

Adoptatul avea dreptul la querela numai fațã de tatãl sãu adoptiv în caz de adopțio plena; în caz de adopțio minus plena, adoptatul nu se putea plânge decât de testamentul tatãlui sãu firesc. Aceste persoane atacând testamentul nu au dreptul la întreaga parte ce li s-ar fi cuvenit ab intestat cãci atunci testatorul nu ar fi avut nici o libertate de a testa; ci au dreptul la partea nummitã porțio legitimă, care pânã la Iustinian era o pãtrime din partea ce li s-ar fi cuvenit prin lege. Aceastã parte trebuiea sã fie liberã de orice sarcini: quarta autem accipietur scilicet deducto aere alieno et funeris impensa.

Pentru că testatorul sã scape de anularea uterioarã a testamentului prin mijlocul querelei nu avea ce face și trebuia sã-i instituie pe ai sãi. Sã-i instituie pentru cel puțin o a patra parte din aceea ce ar lua aceștia, dacã ar fi venit pe cale de succesiune ab intestat, quarta legitimă. Dacã testatorul lãsase mai puțin decât quarta instituitul putea sau sã cearã sã i se completeze quarta, sau sã anuleze testamentul. Sub Constantin s-a permis testatorului care lãsase mai puțin decât quarta sã împiedice anularea testamentului, spunând în testament cã quarta sã se completeze boni vâri arbitratu.

În acest caz nu avea decât o acțiune în supliment. Iustinian generalizeazã ideea lui Constantin și decide cã dacã testatorul instituie pentru o parte oricât de micã se presupune cã a înțeles sã se completeze quarta boni vâri arbitratu. (acțiunea în supliment.)

Querela nu se poate intenta decât în timp de 2 ani, acțiunea în supliment în 30 de ani, iar querela nu poate fi intentatã de moștenitorii legitimarului decât în anumite condiții, acțiunea în supliment poate. Iustinian a complicat vechiul drept consuetudinar stabilit prin jurisprudențã și a hotãrât ca partea legitimã sã se ridice la 1/3 din partea ab intestat dacã erau cel mult 4 moștenitori, sã se ridice la 1/2 dacã numãrul moștenitorilor trecea de 4.

Querela inofficiosi testamenti avea un caracter exclusiv personal: acel care o intenta se plângea cã a suferit o injurie din partea testatorului prin faptul cã a fost exheredat sau omis fãrã motiv. Fiind o acțiune vindictam spirans, cu ținta de a sfãrâma actul de ultimã voințã, nu trecea la moștenitorii reclamantului. Se prescria în 5 ani socotiți de la adițiunea moștenirii.

Avea un caracter subsidiar: se acorda numai când nu existau alte mijloace de a satisface pe acela care se plângea de desconsiderația testatorului.

Prin urmare nu se acorda când, în alt mod reclamantul putea obține partea dorită debita porțio; spre exemplu: când prin ștergerea condiției suspensive, prin reducerea sau desființarea legatelor puse în sarcina reclamantului s-ar fi putut compune partea legitimã. Nu se admite querela la testamentul militar.

Aceastã acțiune conține un risc pentru reclamant; dacã nu câștigã procesul, este privit a fi comis o faptã care atinge memoria defunctului; și de aceea pierde în favoarea fiscului, ca indignus, orice libertate ce i s-a lãsat prin testament.

La socotirea pãrții legitime se scade orice donație fãcutã mortis causa; iar în ceea ce privește donațiile între vii s-a admis sã se scadã din partea legitimã acele donații la care s-a prevãzut imputația de la început. În dreptul bizantin s-a admis imputația dotei precum și a darului fãcut fiului pentru a-și cumpãra o slujbã publicã. (ad emendam militiam). Nu se mai cerea ca partea legitimã sã se lase prin instituția de herede era suficient dacã legitimarul, îndrituitul la porțio legitima și-a primit debita porțio prin orice fel de libertãți din partea testatorului.

Proba inoficiozitãții și cauze de stingere ale querelei

Dacã cel ce intenteazã querela este un descendent atunci se presupune cã testatorul a avut un just motiv ca sã-l exheredeze și prin urmare descendentul va trebui sã probeze contrariul. Dacã querelans-ul e un ascendent atunci prezumția este cã testatorul nu a avut nici un just motiv sã-l omitã și prin urmare instituitul va fi cel dator sã probeze cã omisiunea a fost fãcutã cu just motiv de cãtre testator.

Querela se stinge prin moartea legitamarului. Dacã cel exheredat sau omis pe nedrept moare fãrã sã intenteze querele, moștenitorii nu au dreptul sã o intenteze ei, cãci se presupune cã legitimarul a iertat injuria. Dacã legitimarul începuse urmãrirea moștenitorii pot sã o continue. Querela se stinge și prin trecerea a 2 ani, mai târziu de 5 ani stingea dreptul la querelã. Querela se stinge și prin aprobarea datã testamentului, exemplu: legitamarul care reclamã un legat pe care îl lãsase de cuius, pierde dreptul de a mai intenta querela; și prin renunțarea, desistarea de la querelã.

Efectul querellei

În principiu querela inofficiosi testamenti face că testamentul sã fie nul: toate dispozițiile testatorului sunt considerate ca inexistente și de aceea se poate cere restituirea a ceea ce s-a executat în virtutea acelui testament.

Situația juridică se prezintã astfel că și cum de cuius ar fi murit fãrã testament în caz când omisul era singura persoanã cãreia i-ar fi revenit moștenirea ab intestat. Când însã erau mai mulți instituiți și omisul a obținut câștig de cauzã numai fațã de unul din ei, se aplică o rescissio, o desființare a testamentului numai pentru partea aceluia care a pierdut procesul, iar restul dispozițiilor testamentare rãmâneau în vigoare. În asemenea cazuri s-a recunoscut cã testatorul a murit în parte cu testament, pentru cealaltã parte fãrã testament. Prin querela se urmãrea repararea nedreptãții fãcute în testament.

Asemenea nedreptate se putea comite și prin dispoziții între vii: prin donații sau constituiri de dotã așa încât se putea micșora debita porțio a moștenitorilor legitimări, prin aceasta s-a acordat acestora cãtre sfârșitul perioadei clasice querela inofficiosi donationis sive dotis spre a reduce acele dispoziții în mãsura necesarã pentru că moștenitorul legitimar sã obținã partea cuvenitã.

Regimul lui Iustinian

Iustinian a cãutat sã punã la dispoziția moștenitorului legitimar un mijloc de a dobândi ceea ce i se cuvine, cu totul deosebit de querela. Când testatorul a lãsat celui înditruit mai puțin decât debita porțio, acesta avea actio ad supplendam legitimam pentru a o completa. Se deosebește fațã de querela prin faptul cã nu e o acțiune vindictam spirans: tinde a rectifica o greșealã a defunctului, nu desființa un act care ar fi conținut o injurie pentru moștenitor. Neavând un caracter exclusiv personal, se moștenea și cum reclamatul nu urmãrea satisfacție pentru o atingere adusã, ci numai un adaos material acțiunea nu se stingea prin recunoașterea testamentului ca la querela unde asemenea recunoaștere însemna iertare; chiar în asemenea caz putea fi intentatã pentru a se obține ceea ce lipsea din debita porțio.

Acțiunea numitã și suppletoria, putea fi îndreptatã numai împotriva moștenitorilor instituiți în testament când querela se intenta oricui deținea bunuri succesorale sau prin dol încetase de a le poseda. Spre deosebire de querela reclamantul nu devenea indignus și nu pierdea ceea ce i se lãsase prin testament, dacã nu obținea câștig de cauzã. nIustinian a mai reglementat în Novellae 115 querela inofficiosi testamenti numai cu privire la descendenți și ascendenți fãrã a se pronunța asupra aceluiași drept cuvenit fraților și surorilor fațã de o persona turpis.

Pânã la el cazurile de dezmoștenire se judecau dupã aprecierea judecãtorului, el a determinat 14 motive pentru dezmoștenirea descendenților și 8 pentru excluderea ascendenților de la moștenirea descendenților. Moștenitorul era obligat în procesul de atacare a testamentului sã dovedeascã dacă motivul de dezmoștenire arãtat de testator era întemeiat.

A mai hotãrât cã descendenților și pãrinților defunctului nu numai sã se lase legitima porțio, dar sã fie și numiți ca moștenitori în testament. Sub acest regim querela se aplica numai la cazurile când: sau moștenitorul legitimar nu i s-a lãsat nimic, sau deși i s-a lãsat nu a fost numit ca moștenitor.

În asemenea împrejurãri prin querela nu se desființa decât instituția de herede a adversarului care a pierdut procesul; restul testamentului își pãstra valabilitatea. Partea câștigãtoare îi lua locul în moștenire rãmânând însã obligatã a executa dispozițiile de ultimã voințã referitoare la partea dobânditã, în mãsura în care aceastã executare nu-i atingea legitima porțio. În ce privește cuantumul pãrții legitime el a părăsit vechiul sistem roman de 1/4 din partea ab intestat și a complicat calculul cel mai simplu, moștenitorul legitim primea 1/3 din partea ab intestat dacã erau 4 moștenitori sau mai puțini; 1/2 dacã trec de 4.

3.3 Feluri

În funcție de modul de manifestare a voinței de exheredare, ea poate fi de mai multe feluri: directă, indirectă și cu titlu de sancțiune.

Exheredarea este directă (expresă) când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moștenire a moștenitorului sau moștenitorilor legali.

Exheredarea directă este totală (generală) dacă vizează pe toți moștenitorii legali ai testatorului, inclusiv ipoteza unicului moștenitor legal al testatorului înlăturat de la moștenire. În acest caz, dacă testatorul nu a desemnat nici un legatar care să culeagă moștenirea (cotitatea disponibilă), ea devine vacanță și urmează să fie culeasă ca atare de către stat.

Exheredarea directă este parțială (nominală) când testatorul înlătura de la moștenire numai unul sau mai mulți moștenitori legali. În acest caz, dacă testatorul nu a dispus altfel (desemnând legatari), moștenirea -intreaga sau cotitatea disponibilă – va fi culeasă de comoștenitorul (comoștenitorii) celui exheredat sau moș.tenitorii subsecvenți, potrivit regulilor devoluțiunii legale a moștenirii.

De exemplu, dacă testatorul a dezmoștenit pe unul dintre cei doi copii, celălalt va culege nu 1/2, ci 2/3 din moștenire, 1/3 fiind culeasă de copilul dezmoștenit cu titlu de rezervă succesorala. Dacă cel exheredat este unicul copil al defunctului, cotitatea disponibilă (în această ipoteză 1/2 din moștenire) va fi culeasă de moștenitorul (moștenitorii) subsecvenți în grad sau în clasă (dacă testatorul nu a dispus altfel). Iar dacă cel exheredat nu este moștenitor rezervatar (de exemplu, un frate), el nu va moșteni nimic, întreaga moștenire revenind comoștenitorului (comoștenitorilor – de exemplu, ceilalți frați) sau, în lipsa de comoștenitori, moștenitorilor subsecvenți după grad sau clasă. În acest sens, se spune că "dezmoștenind numai pe unii erezi, testatorul instituie în mod necesar pe ceilalți. Deci, exheredarea directă parțială constituie o instituire indirectă de legatari". În dreptul francez regulă se exprima prin formula exclure, c 'est instituer .

Precizam însă că, strict juridic, formula nu este riguros exactă, deoarece moștenitorii legali chemați să culeagă moștenirea în lipsa moștenitorilor exheredați culeg moștenirea (respectiv cotitatea disponibilă) tot în calitate de moștenitori legali, iar nu ca legatari. Ei invoca testamentul numai pentru a justifica exheredarea, iar propria vocație succesorală își întemeiază pe dispozițiile legii. Deci exheredarea directă (expresă) și parțială (nominală) nu reprezintă – juridic – instituire de legatari. Aceasta precizare prezintă importanță, de exemplu, în privinfa dobândirii posesiunii moștenirii; culegând moștenirea în calitate de moștenitori legali, ei vor dobândi și posesiunea moștenirii în această calitate, potrivit regulilor aplicabile după cum sunt moștenitori sezinari sau nesezinari și nu prin predarea legatelor. Iar la procedura succesorală notariala vor participa – împreună cu moștenitorii rezervatari exheredati – tot în calitate de moștenitori (legali), iar nu în calitate de legatari .

Exheredarea este indirectă când testatorul, fără să menționeze expres înlăturarea de la moștenire a moștenitorilor legali, instituie unul sau mai mulți legatari care urmează să culeagă moștenirea, respectiv cotitatea disponibilă (dacă exista moștenitori legali rezervatari). Înseamnă că prin instituirea de legatari moștenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturați de la moștenire total, iar cei rezervatari în limita cotității disponibile. De exemplu, prin desemnarea unui legatar universal sau a doi legatari cu titlu universal fiecare pentru o jumătate de moștenire. În acest sens se poate spune, de data aceasta fără rezerve de ordin juridic, că "a institui legatari înseamnă, în aceeași măsură, a exhereda pe moștenitori" (instituer, c 'est exclure).

În legătură cu exheredarea indirectă, rezultând din instituirea de legate, se pune întrebarea ce se întâmplă dacă legatul este ineficace din cauza nulității, caducității sau revocării judecătorești?

Pentru soluționarea problemei trebuie interpretata voința testatorului: dacă testatorul a voit să acorde o simplă preferința legatarului, deci exheredarea este condiționată de eficacitatea legatului, în caz de ineficacitate dezmoștenirea rămâne fără efect, moștenirea fiind culeasă de moștenitorii legali, în ordinea prevăzută de lege; dacă intenția testatorului a fost ca exheredarea să opereze necondiționat, independent de soarta legatului, ineficacitatea lui va face ca moștenirea (cotitatea disponibilă) să devină vacanță și să fie culeasă, ca atare, de către stat .

În practică judiciară, problema s-a pus relativ frecvent sub incidența Legilor nr.58/1974 și 59/1974 (astăzi abrogate) și s-a soluționat în sensul că nulitatea legatului nu influențează validitatea exheredarii. Această practică urmează a fi avută în vedere astăzi numai dacă, din cuprinsul testamentului, rezulta voința neîndoielnică a defunctului de a înlătura de la moștenire pe moștenitorii săi legali, neatârnat de eflcacitatea legatului.

În sfârșit, precizam că dacă ineficacitatea legatului – cu semnificația exheredarii indirecte – se datorează revocării voluntare, renasc drepturile moștenitorilor legali exheredati, dacă testatorul, revocând legatul nu a instituit alte legate din care să rezulte exheredarea indirectă a moștenitorilor legali ori nu și-a manifestat în altă formă voința de a dezmoșteni pe moștenitorii legali. În schimb, dacă testatorul retractează revocarea voluntară – ceea ce poate să facă până în ultima clipă a vieții -legatul inițial va renaște cu efectul exheredarii indirecte a moștenitorilor legali (din cotitatea disponibilă dacă sunt rezervatari și totale dacă sunt nerezervatari), numai dacă, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei și de de analiza atentă a intenției testatorului, o asemenea soluție se justifica1.

Exheredarea sancțiune, numită și clauza penală, este acea dispoziție testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moștenire a acelor moștenitori care ar ataca testamentul sau dispozițiile testamentare cu acțiune în justiție. O asemenea dispoziție vizează, de regulă, pe moștenitorii legali care ar ataca testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată și împotriva legatarului, de exemplu, împotriva legatarului universal care ar ataca dispoziția testamentară prin care s-a prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea unei alte persoane. O asemenea dispoziție testamentară (instituire de legatar), afectată de clauza penală, se analizează ca un legal sub condiție rezolulorie expresă.

În principiu, exheredarea sancțiune esle valabilă; fiind liber să dispună de moștenirea pe care o va lăsa după moarte, testatorul poate lua și măsuri de apărare, de respectare a dispozițiilor sale de ultima voința, inclusiv cele care conțin exheredari determinate de sentimenle de supărare, de mânie etc. În general, teslamenlul ab irato este valabil, nu constiluie viciu de consimtamanl care să juslifice anularea lui. Validitatea exheredarii sancțiune are totuși anumite limite:

– Ea nu poate aduce atingere drepturilor mostnitorilor rezervatari; chiar dacă au atacat în justilie testamentul și indiferent de rezulatul procesului, dreptul la rezerva rămâne nealins. În schimb, exheredarea sancțiune va opera pentru reslul moștenirii (colitatea disponibilă) dacă moștenitorul rezervatar a atacat testamenlul pentru legate care nu aduceau alingere rezervei legale, evenlual nici nu epuizau colilatea disponibilă.

– Exheredarea sancțiune nu poate împiedica pe moștenitori să ceară constatarea nulității dispozițiilor testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri , de exemplu, nulitatea testamentului pentru nerespectarea formei solemne, nulitatea legatului conținând o substituție fideicomisara etc. Clauză de exheredare menită să apere asemenea dispoziții este nulă și deci nu va avea ca efect înlalurarea de la moștenire a moștenitorului sau legatarului reclamant.

În toate cazurile, clauză de exheredare sancțiune trebuie interpretata restrictiv. De exemplu, exheredarea nu va opera dacă moștenitorul legal sau legatarul solicită în justiție numai interpretarea dispozițiilor neclare, obscure ale testamentului sau dacă moștenitorul rezervatar solicită numai stabilirea valorii palrimoniului succesoral și a liberalităților pentru a vedea dacă prin donația și legatele făcute de defunct s-a depășit ori nu cotitatea disponibilă, aducând atingere rezervei legale.

În literatura de specialitate se precizează că instanța chemată să se pronunțe asupra validității testamentului sau a unei (unor) dispoziții testamentare, urmează să se pronunțe și cu privire la validitatea clauzei penale de exheredare și efeclele ei. Iar exheredarea reclamantului – dacă este cazul (de exemplu, se constată că exheredarea sancțiune nu urmărea să acopere dispoziții testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri – urmează să se producă în baza hotărârii definitive a instanței, dar cu efect retroactiv de la data deschiderii moștenirii.

3.4 Dezmoștenirea în Noul Cod Civil

Proiectul NCC este structurat în 7 cărți:

Titlul preliminar;

Cartea I – Persoanele;

Cartea a II-a – Familia;

Cartea a III-a – Bunurile;

Cartea a IV-a – Despre moștenire și liberalități;

Cartea a V-a – Obligațiile;

Cartea a VI-a – Prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor;

Cartea a VII-a – Dispoziții de drept internațional privat.

În materia textelor din Cartea „Despre moștenire și liberalități”, se propun următoarele :

– în această materie s-au căutat soluții echitabile care să nu facă să depindă întinderea drepturilor succesorale ale copiilor de faptele reprobabile ale părinților lor ori de hazardul cronologiei deceselor ori nașterilor în familie;

– un alt element de noutate este reglementarea expresă, în cadrul normelor privind soțul supraviețuitor și vocația lui la moștenire, a cotei soțului supraviețuitor în concurs cu două clase de moștenitori legali – colateralii ordinari sau ascendenții ordinari, situație care nu se regăsește nici în reglementarea actuală (Codul Civil actual și Legea nr.319/1944 pentru dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor) și nici în Proiectul adoptat de Senat;

– în secțiunea rezervată testamentului, o noutate o reprezintă consacrarea legală a instituției dezmoștenirii, un aspect important fiind clarificarea efectelor dezmoștenirii asupra concursului dintre diferite categorii de moștenitori.

Bibliografie

Al.Bacaci, NULITATEA TESTAMENTULUI PENTRU LIPSA VOINȚEI ORI PENTRU VICIILE EI, în R.R.D., nr.7/1983

Boroi G., Stănciulescu L., Instituții de drept civil în reglementarea Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, 2012

D. Chirică – Dreptul civil. Succesiuni. Ed. Lumina Lex, București 1996

D.Alexandresco, EXPLICAȚIA TEORETICĂ ȘI PRACTICĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN, vol.III, partea I, Iași, 1912 D.Bărlădeanu, DREPTUL DE ACRESCĂMÂNT ÎN MOȘTENIREA LEGALĂ ȘI STABILIREA ÎNTINDERII REZERVEI, în R.R.D., nr.6/1977 ;

E. Molcuț și D. Oancea – Drept roman, București, Șansa 1995

Florescu D.C., Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Genoiu I, Dreptul la moștenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, București, 2012

G.Beleiu, DREPT CIVIL ROMÂN. INTRODUCERE ÎN DREPT CIVIL. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL, Casa de editură și presă “ Șansa “ S.R.L., București, 1992 ;

I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, DREPT CIVIL ROMÂN. REGIMURI MATRIMONIALE. SUCCESIUNI. DONAȚIUNI. TESTAMENTE, Ed.Socec-Co, S.A.R., București, 1948 ;

M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea în dreptul RSR, Editura Academiei, București, 1966,p.20

M. V. Jacotă – Drept roman, vol. I-II, Iași, 1992

M.Eliescu, MOȘTENIREA ȘI DEVOLUȚIUNEA EI ÎN DREPTUL R.S.R., Ed.Academiei R.S.R., București, 1966

Prof.univ.dr. Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ediția a-II-a, actualizată și completată, Editura Universul Juridic, București, 2002

Stănciulescu L., Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2012

Ș. G. Longinescu – Elemente de drept roman, 1929, București, vol. I-II

Stoica V., Dragu L., Moștenirea legală, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Vl. Hanga și M. V. Jacotă – Drept privat roman, București, 1964

Vl. Hanga – Drept privat roman, București, 1978

Web

www.tudor-chiuariu.ro

Texte

Dig.– Digesta Iustiniani

Gaius – Institutele lui Gaius

Legea celor XII Table

Paul – Sentințele lui Paul

Institutele lui Iustinian

Regulile lui Ulpian