Executarea Hotararilor Penale
INTRODUCERE
Odată cu apariția statului apărarea socială împotriva faptelor periculoase, vătămătoare a devenit o funcție importantă a acestuia. Prin prezentarea faptelor periculoase pentru valorile sociale și a sancțiunilor aplicabile celor ce savârșesc aceste fapte, justiția penală contribuie la aplicarea și menținerea acestor valori.
Justiție penală este folosit pentru a defini sistemul normelor juridice în domeniul penale care stabilesc relațiile de apărare socială. În cadrul relațiilor ce se stabilesc în cadrul societății, ceilalți membri ai colectivității apreciează comportamentul fiecărei persoane considerândul convenabil sau neconvenabil pentru ei sau pentru grupul social, după cum acțiunea se armonizează sau nu se armonizează cu acțiunile și valorile sociale ale acestora.
Nerespectarea normelor stabilite de societate are ca urmări, în cadrul societății un dublu curent de emoții și acțiuni, în grade și limite diferite, reacția fiind determinată de calitatea victimei, de îndrăzneala ,ciudățenia sau abilitatea actului periculos sau vătămător și de consecințele produse. Pe de o parte se produce o tulburare a conștiinței publice, iar pe de altă parte, se pune în mișcare justiția penală.
În principal, justiția penală are două funcții: preventivă și represivă.
Funcția de apărare sau preventivă – poate să aibă o latură pozitivă (de îndrumare,), dar și una negativă (de disciplină și eliminare a formelor de încalcare a legii). Totodată poate să aibă o exprimare indirectă de micșorare sau eliminare în totalitate a cauzelor criminalității și nerespectării ordinii sociale și directă (de supraveghere a indivizilor sau grupurilor cu potențial de pericol).
Funcția represivă – intervenția după executarea, voită sau nevoită, a unui fapt interzis de legea penală și sancționabil potrivit normei încălcate.
În conformitate cu articolul 52, Codul penal, pedeapsa este o măsura de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Aplicarea pedepsei reprezintă o formă a constrângerii juridice, necesară reeducării și reformării sociale a individului condamnat.
Semnificația politicii penale constă într-o singură caracteristică: a lua măsuri pentru pedepsirea și intimidarea infractorilor. Pedeapsa este necesitatea constrângerii prin lege, fiind un imperativ categoric al legii.
Obligativitatea normei penale indică modalitațile de constrângere a persoanei condamnate prin intermediul principiilor practice de modificare a conduitei individuale, care stabilesc de fiecare dată anumite constrângeri fizice, psihice și morale facând posibilă inhibarea atât pentru condamnat cât și pentru alte persoane de a produce pe viitor acțiuni sau inacțiuni de natură penală.
Pedeapsa penală, alături de alte mijloace și măsuri stimulează obligativitatea reeducării condamnatului și a educării persoanelor care execută acțiuni-inacțiuni cu semnificație socială, având ca finalitate menținerea autorității legii.
Impunând stabilirea comportamentului fiecărui individ în conformitate cu legea, atât anterior săvârșirii cât si ulterior, pedeapsa constituie un mod de comportament din care reiese obligația de a respecta legea prin libera convingere sau prin forța coercitivă a legii, constrângerea având un caracter secundar, în cazul în care nu se încalca legea, și un caracter principal, atunci au fost săvârșite anumite acțiuni interzise de lege.
Pedeapsa penală reprezintă conceptul de drept instituit cu mijloace necesare de către stat pentru a constrânge individul să se conformeze legii, să suporte, în mod obligatoriu, fără voia acestuia, anumite privațiuni și restricții. Măsura de constrângere care rezultă din pedeapsa penală determină limitarea drepturilor și libertăților pentru persoana care a săvârșit infracțiuni, limitarea constând în privarea de libertate, plata unei amenzi sau alte restricții prevăzute de lege.
Oricare dintre aceste forme de aplicare concretă a pedepsei penale sunt astfel instituite și concepute pentru a produce o suferință pentru autorul infracțiunii și astfel să-l determine să procedeze la corectarea comportamentului.
Pedeapsa precede savârșirea acțiunii sau inacțiunii infracționale astfel încât până la producerea acestora, exercită un rol de prevenție generală, în sensul că prin indicarea unui anumit comportament se asigură conviețuirea socială. Astfel individul constientizează faptul că dacă va săvârșii infracțiunea va suporta aplicarea pedepsei prevăzută de lege
Ulterior săvârșirii infractiunii, potrivit dispozițiilor legale, se procedează la evaluarea pericolului social produs prin infracțiune și la aplicarea pedepsei. Modalitatea de executare a pedepsei constituie forma directă de reformare socială și reeducare a infractorului, făcându-l astfel să aprecieze consecințele nerespectării legii urmând ca pe viitor să-și schimbe comportamentul social.
Tendința reeducării prin pedeapsa penală este bazată pe necesitatea îndreptării condamnatului prin analiza comportamentului său, urmând a se ajunge la transformarea nevoilor sale individuale în cauze, țeluri și scopuri tolerabile de către societate. Comportamentul individual va trebui să fie îndreptat, în sensul că, necesitățile să fie condiționate social și îndreptate spre țeluri diferențiate la fiecare individ, bazate pe structura funcțională a socialului.
Caracteristicile executării pedepsei se bazează pe sarcina condamnatului de a respecta ordinea interioară a penitenciarelor, de a presta o muncă utilă, însă numai în cazul în care își exprimă acordul în acest sens, de a respecta disciplina muncii, pe acțiunea educativă, precum și pe stimularea și recompensarea celor disciplinați, stăruitori în muncă și care dau dovezi temeinice de îndreptare .
Toate aceste mijloace trebuie folosite în așa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnați și la evitarea săvârșirii de infracțiuni ulterioare..
Capitolul 1.
PROCESUL PENAL
1.Concept
Încălcarea legii penale prin comiterea infracțiuniunilor dă posibilitatea statului să intervină și să aplice pedepse persoanelor care au comis aceste infracțiuni în vederea reeducării acestora.
Pentru realizarea aplicării răspunderii penale, statul trebuie să organizeze activitate corespunzătoare aplicării răspunderii penale și să aibă organe specializate pentru aplicarea acesteia. Astfel se poate defini justiția penală.
Justiția este o formă fundamentală de activitatea statului înfăptuită de către instanțele judecătorești.
În acest sens art. 1, alin. 1 din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare arată că “Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.”
La aplicarea justiției penale, iau parte atât persoanele care au drepturi și obligații corelative ce decurg din comiterea de infracțiunii, denumite părți, cât și alte persoane, care potrivit legii, sunt chemate pentru soluționarea cauzelor penale.
Astfel, procesul penal se poate defini ca activitatea prevăzută de lege, desfășurată de organele abilitate, cu participarea părților și a altor persoane în scopul stabilirii în mod complet și neechivoc a faptelor prevăzute de legea penală, astfel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale.
În trecut, procesul penal avea loc mai mult la instanță sau aproximativ în totalitate în fața acesteia. Existau doar forme primitive de organe așa zise specializate, capabile să intervină din oficiu în lupta contra săvârșirii de infracțiuni și să ia parte la pregătirea și judecarea cauzelor penale. Cauza penală se poateconsidera ca fiind un litigiu privat între victimă și infractor, procesul având o configurație de tip acuzatorial.
Viața și valorile sociale au stabilit o preocupare mărită din partea statului pentru combaterea faptelor de natură penală, mergând până la concepția modernă în care, cauza penală nu mai este considerată un litigiu între infractor și victimă, realizării justiției penale atribuindu-se o importanță sporită pentru stat. Statul intervine împotriva celor care comit infracțiuni prin organele sale competente, pentru a-i pedepsi, reeduca și reintegra în cadrul societății, acesta fiind și scopul principal.
Totodată, procesul penal are ca finalitate stabilirea la timp și în mod total a faptelor care constituie infracțiuni în vederea apărării valorilor sociale și implicit a ordinii de drept.
2.Trăsăturile caracteristice
a) Procesul penal este un fenomen caracterizat prin dinamism. Toate acțiunile întreprinse au menirea să împingă procesul înainte, spre finalitatea acestuia. Tocmai termenul de proces vine de la cuvântul procedure, care în limba latină înseamnă a merge înainte a progresa.
b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Legea este cea care stabilește modul de efectuare a activităților, succesiunea acestora, drepturile și obligațiile părților, dar și conținutul actelor procedurale și procesuale.
c) Procesul penal se desfășoară de către organele competente, cu participarea părților și a altor persoane;organele competente sunt cele judiciare – organe de stat care, prin prepușii lor, acționează ca subiecți oficiali în anumite parti ale procesului penal; aceste organe sunt: organele de cercetare penală, procurorii și instanțele judecătorești (organele de cercetare penală și procurorii își desfășoară activitatea în faza de urmărire penală, procurorii având menirea de a supraveghea întreaga activitate de urmărire penală și competența exclusivă de a dispune o soluție potrivit legii la terminarea urmăririi penale; instanțele judecătorești își desfășoară activitatea în faza judecății în prezența procurorului; părțile participante la procesul penal sunt persoane fizice sau juridice ce au drepturi și obligații penale sau civile, care se nasc în activitatea procesuală penală – sunt părți: inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente –, alte persoane participante la procesul penal sunt: martorii, experții, interpreții, grefierii;
d) Procesul penal se realizează întotdeauna într-o cauză penală. Obiectul procesului penal este infracțiunea.
3.Fazele procesului penal
Fazele procesului penal consituie subdiviziuni ale acestuia, în care se efectuează un complex de activități desfășurate succesiv, progresiv și coordonat, între două momente proeminente ale cauzei penale, pe bază de raporturi juridice caracteristice, în vederea realizării unor sarcini specifice.
Activitățile în cadrul fazelor se desfășoară într-o anumită ordine, aceasta fiind stabilită de lege și succesiv, între fazele procesului penal existând o deplină coordonare.
În structura tipică a procesului penal se întâlnesc următoarele trei faze: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale definitive.
Urmărirea penală
Identificarea autorului infracțiunii, prinderea acestuia, aflarea, colectarea și administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată formează etapa anterioară judecății ce poartă denumirea de urmărire penală.
Părțile implicate în această etapă a procesului penal sunt procurorul și organele de cercetare ale poliției judiciare. În mod excepțional poate interveni și instanța de judecată, însă numai în anumite situații prevăzute de lege: ex. autorizarea perchezițiilor, arestarea preventivă
Urmărirea penală debutează prin rezoluția procurorului și se finalizează prin întocmirea de către acesta a rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată sau prin rezoluția de încetare a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de clasare a cauzei.
Judecata
Această fază continuă faza de urmărire penală și este coordonată de către instanța de judecată. Activitatea la instanță se desfășoară, de regulă, în mod public, contradictoriu și oral.
Debutul judecății este marcat de rechizitoriul procurorului atunci când acesta a dispus trimiterea în judecată a făptuitorului sau de plângerea în fața instanței împotriva rezoluției procur cadrul fazelor se desfășoară într-o anumită ordine, aceasta fiind stabilită de lege și succesiv, între fazele procesului penal existând o deplină coordonare.
În structura tipică a procesului penal se întâlnesc următoarele trei faze: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale definitive.
Urmărirea penală
Identificarea autorului infracțiunii, prinderea acestuia, aflarea, colectarea și administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată formează etapa anterioară judecății ce poartă denumirea de urmărire penală.
Părțile implicate în această etapă a procesului penal sunt procurorul și organele de cercetare ale poliției judiciare. În mod excepțional poate interveni și instanța de judecată, însă numai în anumite situații prevăzute de lege: ex. autorizarea perchezițiilor, arestarea preventivă
Urmărirea penală debutează prin rezoluția procurorului și se finalizează prin întocmirea de către acesta a rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată sau prin rezoluția de încetare a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de clasare a cauzei.
Judecata
Această fază continuă faza de urmărire penală și este coordonată de către instanța de judecată. Activitatea la instanță se desfășoară, de regulă, în mod public, contradictoriu și oral.
Debutul judecății este marcat de rechizitoriul procurorului atunci când acesta a dispus trimiterea în judecată a făptuitorului sau de plângerea în fața instanței împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată. Momentul de sfârșit al judecății este pronunțarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
Punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive
Este fază definal a procesului penal și realizează scopul procesului penal.
În această fază, pe lângă instanța de judecată și procuror își desfășoară activitatea și alte organe abilitate de lege.
Momentul de început al acestei faze este constituirea mandatului de executare și transmiterea acestuia către organul competent în vederea executării.
În cazul pedepselor principale momentul de început al punerii în executare a hotărârii judecătorești este întocmirea mandatului de executare iar momentul final este, în cazul închisorii, primirea procesului- verbal de constatare a începerii executării pedepsei, iar în cazul amenzii, depunerea la instanța de executare a recipisei de achitare a amenzii penale.
În cazul pedepselor complementare, momentul de început ale acestei faze constă în trimiterea de către instanța de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii judecătorești organului competent să pună efectiv în executare pedeapsa iar momentul final îl reprezintă răspunsul acesteia.
Pentru punerea în executare a măsurilor de siguranță momentul de început al fazei de executare este diferențiat înfuncție de măsura de siguranță dispusă (de exemplu: comunicarea copiei de pe dispozitiv și a copiei de pe raportul medico-legal către direcția sanitară din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat măsura de internare medicală sau obligarea la tratament medical). În nici un caz momentul final al fazei de punere în executare a hotărârii penale nu trebuie confundat cu momentul terminării executării sancțiunii penale.
Trebuie subliniat faptul că momentul încheierii fazei de punere în executare a hotărârilor judecătorești nu se identifică cu cel al finalizării executării pedepsei.
Forma atipică a procesului penal
Pe lângă forma tipică a procesului penal mai există și forma atipică. Aceasta se întâlnește în cazul în care din scena procesului penal lipseste urmărirea penală, procesul derulându-se direct în fața instanței de judecată.
O asemenea structură a procesului penal este prevăzută de lege numai în cazul admiterii de catre instanța de judecată a plângerii formulate de persoana vătămată în conditiile art. 2781 Cod pr.penală, pentru cazul în care actul supus controlului judecătoresc este rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale.
Dintre situațiile în care procesul penal prezintă formă atipică, menționăm următoarele:
– când la sfârșitul fazei de urmărire penală, procurorul constată existența unei cauze care face imposibilă punerea în mișcare a acțiunii penale ori exercitarea ei și, în consecință, dispune, prin rezoluție sau ordonanță, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale. În asemenea cazuri, procesul penal are o singură fază, urmărirea penală.
– în cazul în care instanța pronunță achitarea, nu va mai exista faza de punere în executare;
– în cazul anumitor infracțiuni, cum sunt cele prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a C.proc.pen.,nu există faza de urmărire penală, pentru că plângerea prealabilă, care este actul de sesizare, este adresată direct instanței de judecată.
În asemenea cazuri, procesul penal începe direct cu judecata.
Capitolul 2.
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE
1. Aspecte generale privind pedepsele
1.1. Noțiunea și caracterizarea pedepsei
Noțiunea de pedeapsă. Pedeapsa este sancțiunea penală menită să asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată prin săvârșirea de infracțiuni.
Pedeapsa este o măsură de constrangere și un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanța judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
Din cuprinsul prevederilor art. 52 Cod penal, conform cărora “Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni” reies trăsăturile caracteristice ale pedepsei.
Trăsăturile caracteristice ale pedepsei. Așa cum am menționat mai sus din definiția pedepsei se desprind trăsăturile caracteristice ale acesteia.
a) pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsura de represiune, de privațiune pentru persoana care a nesocotit dispozițiile imperative ale normei penale și a comis fapta incriminată.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa implică deci, o suferință, o privațiune sau o restrângere de drepturi civice, o privațiune de bunuri, o privațiune de libertate, uneori în cazuri excepționale chiar de viață în unele țări.
b) Pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se urmărește doar reprimarea infractorului ci și stabilirea la acesta a unei noi atitudini față de valorile sociale.
Față de persoanele care nu au săvârșit infracțiuni, pedeapsa prevăzută în lege exercită un rol preventiv. Când, cu toată amenințarea ce a exercitat-o pedeapsa prevăzută în legea penală, o persoană a săvârșit infracțiunea, pedeapsa pe lângă constrângerea ce o presupune are și un rol de reeducare în sensul că prin aplicarea și prin executarea ei se urmărește formarea unei conștiințe noi condamnatului, astfel că acesta să nu mai săvârșească infracțiuni în viitor.
c) Pedeapsa este prevăzută în lege. Prin prevederea în lege a pedepsei se dă expresie deplină principiului legalității în dreptul penal și se exprimă implicit caracterul de constrângere statală ce se realizează prin pedeapsă.
d) Pedeapsa este aplicată numai de instanțele judecătorești. Prin aceasta se realizează importanța deosebită a pedepsei în cadrul sancțiunilor de drept penal, faplul că aplicarea acesteia este de atributul exclusiv al unor organe specializate ale statului – instanțele judecătorești – care vor aplica pedeapsa numai dacă se stabilește răspunderea penală a infractorului.
e) Pedeapsa are caracter personal. Ea se aplica deci numai celui care a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei infracțiuni în calitate de autor, instigator ori complice.
f) Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Prin această trăsătură pedeapsa realizează împiedicarea făptuitorului să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală, determinând o schimbare de atitudine, o atenționare cu privire la inevitabilitatea pedepsei în caz de săvârșirea de noi infracțiuni.
Prin aplicarea pedepsei se atenționează și alți indivizi care ar fi tentați să săvârșească infracțiuni, făcându-i să se convingă că pedeapsa li se va aplica și lor, avertizându-i implicit să-și conformeze conduita dispozițiilor normelor penale.
1.2. Scopul pedepsei și funcțiile pedepsei.
Scopul pedepsei. “Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”.
Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni se realizeaza atât pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă, asa numita “prevenție specială” cât și pentru ceilalți destinatari ai legii penale care sub amenințarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală își conformează conduita exigențelor acesteia, așa numita “prevenție generală”.
Prevenția specială și generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârșirea de infracțiuni.
Scopul mediat al pedepsei care este tot prevenirea săvârșirii de infracțiuni se realizeaza prin incriminarea unor fapte periculoase și prevederea pedepsei corespunzătoare.
Funcțiile pedepsei. Funcțiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia.
În literatura juridică penală se consideră ca pedeapsa îndeplinește următoarele funcții:
a) Funcția de constrângere, este unanim recunoscută în literatura juridică și consacrată expres în definiția legală a pedepsei.
Această funcție a pedepsei implică o privațiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora. Condamnatul este forțat să suporte privațiunile, restricțiile prevăzute ca pedeapsă pentru conduita lui periculoasă prin care a nesocotit dispozițiile legii penale.
Trebuie însă subliniat faptul că pedeapsa, deși îndeplinește o funție de constrângere, nu trebuie să provoace suferințe fizice sau să înjosească persoana condamnatului (art. 52, al. 2 Cod penal).
b) Funcția de reeducare, este funcția pedepsei evidențiată în doctrina penală și consacrată legislativ în alin. 2 al art. 52 Cod penal “prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială”.
Pedeapsa în dreptul penal este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.
c) Funcția de exemplu a pedepsei se reiese din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune.
Astfel, fermitatea, promptitudinea, intransigența cu care este pedepsit infractorul exercită o influență pozitivă asupra altor indivizi care vor fi determinați astfel să nu săvârșească infracțiuni deoarece pedeapsa este inevitabilă.
d) Funcția de eliminare. Constă în înlăturarea temporară sau definitivă a condamnatului din cadrul societății.
Potrivit codului nostru penal această funcție a pedepsei se realizează în ambele forme: izolarea temporară a infractorului când i se aplica pedeapsa închisorii care întotdeauna este pe timp limitat și eliminarea definitivă, când în cazuri excepționale, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață.
1.3. Pedepsele aplicabile persoanei fizice
Pedepsele principale care se aplica persoanei fizice.
Pedepsele principale în Codul penal român sunt prevăzute expres în art. 53 Cod penal care le enumeră în ordinea gravității lor. Sunt astfel pedepse principale:
a) detențiunea pe viață;
b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani,
c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
Detențiunea pe viață
Detențiunea pe viață este pedeapsa cea mai severă conform legislației penale actuale. Aceasta constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru restul vieții lui.
Detențiunea pe viață se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în secții speciale ale celorlalte penitenciare.
Pedeapsa detențiunii pe viață este privativă de libertate, dar nu cu un caracter temporar cum este închisoarea, ci cu un caracter permanent.
Această pedeapsă a fost introdusă în legea penală română prin Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 și a înlocuit pedeapsa cu moartea.
În actualul Cod penal pedeapsa cu detențiunea pe viață este prevăzută spre ex.: pentru infracțiunile grave contra siguranței statului, pentru infracțiunile de omor deosebit de grav, pentru infracțiunile grave contra siguranței transporturilor, pentru unele infracțiuni grave contra capacității de apărare, pentru unele infracțiuni contra păcii și omenirii.
Pedeapsa cu detențiunea pe viață este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani pentru marea majoritate a infracțiunilor foarte grave oferind largi posibilități de individualizare judiciară prin recurgerea la aceasta numai în cazuri extreme.
Pedeapsa cu detențiunea pe viață nu este alternativă cu închisoarea, ci unică în două cazuri: pentru infracțiunea de genocid săvârșită în timp de război (art. 357 al. 2 Cod penal) și pentru infracțiunea de tratamente neomenoase săvârșite în timp de razboi (art. 358 al. 4 Cod penal).
Detențiunea pe viață este o pedeapsă absolut determinată.
Totuși detențiunea pe viață, deși prevăzută pentru infracțiunea săvârșita, nu va putea fi aplicată dacă infractorul, la data pronunțării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani (art. 55 C.p.). În astfel de cazuri în locul pedepsei detențiunii pe viață se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.
De asemenea, nu se aplică nici infractorului minor (art. 109 al. 2 Cod penal) acestuia aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
Închisoarea
Închisoarea este o pedeapsă principală, privativă de libertate și consta în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu închis ,unde este supus unui regim de viață și de muncă impus.
Conținutul pedepsei închisorii constă în izolarea condamnatului de societate, de familie, scoaterea acestuia din mediul său de viață, pe o perioadă determinată prin hotărârea de condamnare și supunerea acestuia unui regim de viață ordonat, sever, pentru a determina o schimbare în conștiința și atitudinea sa față de valorile sociale.
Pedeapsa închisorii, datorita faptului că îmbina constrângerea cu reeducarea, este prevăzută ca sancțiune aproape pentru toate infracțiunile.
De obicei este prevăzută singură, și uneori ca pedeapsă alternativă cu amenda ori cu pedeapsa detențiunii pe viață.
În legislația noastră limitele generale ale acestei pedepse sunt prevăzute între 15 zile și 30 de ani (art. 53 pct. 1 lit. b Cod penal).
Totodată sunt prevăzute și in limitele speciale: limita minimă specială fiind de o lună, limita ce poate fi coborâtă până la minimul general de 15 zile în cazul reținerii circumstanțelor atenuante (art. 76 lit. d și e Cod penal) iar limita maximă specială fiind de 25 de ani, care poate fi depășită până la maximul general de 30 de ani, în prezența cauzelor și circumstantelor de agravare (art. 80 al. 3 Cod penal).
Amenda
Amenda este pedeapsa principală pecuniară ce constă în suma de bani pe care condamnatul este constrâns să o plătească în contul statului.
Amenda ca sancțiune juridică este cunoscută atât ca sancțiune penală cât și ca sancțiune administrativă, disciplinară, civilă, fiscală, procedurală.
Amenda penală, ca orice pedeapsă principală, se aplică numai de către instanța judecătorească ca urmare a stabilirii răspunderii penale a infractorului pentru fapta comisă și se trece în cazierul judiciar, constituind un antecedent penal al persoanei condamnate.
Această pedeapsă este frecvent prevăzută pentru sancționarea faptelor care prezintă un pericol social redus
Pedeapsa amenzii este prevăzută în partea generală a Codului penal în art. 63 si 631. Ea este prevazută ca pedeapsă unică pentru un număr foarte mic de infracțiuni, de obicei fiind prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 2 ani.
Limitele generale ale amenzii sunt stabilite prin dispozițiile art. 53 pct. C, Cod penal între 100 lei și 50.000 lei.
Limitele speciale ale amenzii sunt stabilite pentru fiecare infracțiune în parte, limite care se cuprind între limitele generale. Totuși, este posibil ca legiuitorul să nu prevadă limitele speciale ale amenzii, ci doar că infracțiunea se pedepsește cu amendă.
În astfel de situații sunt aplicabile dispozițiile din partea generală a Codului penal (art. 63 al. 2 și 3) care prevăd: “ori de câte ori legea prevede că o infracțiune se pedepsește numai cu amenda, fără a-i arata limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei.
Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arata limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei și maximul special de 15.000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei și maximul special de 30.000 lei”.
Limitele generale ale amenzii nu pot fi depăsite în cazul aplicării cauzelor de agravare sau de atenuare.
Pedeapsa amenzii aplicată, trebuie executată. Condamnatul trebuie să depună la instanța de executare recipisa de plată integrală a amenzii, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Când cel condamnat se găsește în imposibilitate de a achita integral amenda instanța de executare, la cererea motivată a condamnatului, poate eșalona plata amenzii în rate lunare pe cel mult 2 ani.
Dacă în raport de cuantumul amenzii și de veniturile celui condamnat, rezultă că amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani, executarea acesteia se face și asupra altor bunuri ale condamnatului.
Neplata amenzii în termenul de trei luni ca și neplata ratelor în cazul în care plata amenzii a fost eșalonată pe o perioada de timp, atrage executarea silită a hotărârii de condamnare.
Daca și de la executarea silită condamnatul se sustrage cu rea credință, pentru a asigura autoritatea hotărârii judecătorești de condamnare și realizarea funcției coercitive și preventive a pedepsei, în Codul penal a fost prevăzută posibilitatea înlocuirii amenzii cu închisoarea (art. 631)
Prin înlocuirea amenzii cu închisoarea, instanța judecătorească reindividualizează sancțiunea penală prevazută pentru infracțiunea săvârșită. Aceasta presupune că înlocuirea amenzii cu închisoarea este posibilă numai în cazul infracțiunilor la care închisoarea este alternativă cu amenda și nu la acele infracțiuni la care pedeapsa amenzii este prevăzuta ca unică.
În caz de înlocuire a pedepsei amenzii cu închisoarea, limitele speciale ale acesteia sunt cele prevăzute de lege. La stabilirea pedepsei închisorii se va ține seama și de partea din pedeapsa amenzii care a fost executată.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice
După obiectul asupra căruia poartă constrângerea ce o instituie, pedepsele complementare sunt privative de drepturi.
În dreptul penal român pedepsele complementare sunt de două feluri: interzicerea unor drepturi și degradarea militară.
Interzicerea unor drepturi
Interzicerea unor drepturi este pedeapsa complementară ce constă în interzicerea pe o perioadă de timp a exercitiului anumitor drepturi ale condamnatului.
Această pedeapsă se pronunță de instanța de judecată, pe lânga pedeapsa principală a închisorii dacă sunt îndeplinite și alte condiții ce privesc durata pedepsei pronunțate aprecierea necesității acesteia de către instantă ș.a.
Potrivit art. 53 pct. 2 lit. a și a art. 64 Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pe o perioadă cuprinsă între unu și zece ani a unuia sau a mai multor drepturi din cele prevăzute de lege. Se pot interzice ca pedeapsă complementară:
1) Dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice (art. 64 lit. a Cod penal).
Se interzice de exemplu condamnatului dreptul de a participa la alegerile de deputați și de a candida pentru a fi ales deputat.
2) Dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat (art. 64 lit. b Cod penal)
Pedeapsa privește interzicerea dreptului de a ocupa funcții în aparatul de stat care implică pentru îndeplinirea lor exercițiul autorității de stat ca de ex.: funcția de secretar de stat, ministru, prefect.
3) Dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea înfractiunii (art. 64 lit. c Cod penal).
Interzicerea acestui drept este determinată de periculozitatea condamnatului care s-a folosit de funcția, de profesia sa pentru a săvârși infracțiunea. Spre exemplu: se interzice exercitarea profesiei de învătător dacă acesta a fost condamnat pentru infracțiunea de vatamare corporala a unui elev aflat în supravegherea sa s.a.
4) Drepturile părintești (art. 64 lit. d Cod penal). Sunt interzise drepturile părintești acelora care au calitatea de părinți, pentru infracțiunile comise în legătură cu exercitarea acestor drepturi (de ex.: rele tratamente aplicate minorului).
5) Dreptul de a fi tutore sau curator (art. 64 lit. e Cod penal). Și interzicerea acestor drepturi este determinată de nedemnitatea infractorului care prin infracțiunile săvârșite a demonstrat că nu prezintă garanții morale să exercite drepturile prevăzute în codul familiei pentru tutore sau curator.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică de instanța judecătorească pe lânga pedeapsa închisorii de cel putin 2 ani.
Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a și b nu poate fi aplicată inculpaților cetățeni străini, chiar dacă aceasta este prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și pedeapsa principală aplicată este mai mare de 2 ani.
Când această pedeapsă nu este prevăzută expres de lege aplicarea ei este facultativă.
Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se face după executarea pedepsei principale, după grațierea totală sau a restului de pedeapsa ori după prescripția executării pedepsei.
Degradarea militară
Degradarea militară este pedeapsa complementară ce constă în pierderea gradului militar și a dreptului de a purta uniformă (art. 67, alin. 1 Cod penal).
Această pedeapsă se poate aplica numai acelor condamnați care au calitatea de militari activi sau rezerviști.
Spre deosebebire de pedeapsa interzicerii unoi drepturi unde exercitarea drepturilor este numai temporar interzisă prin degradarea gradului militar și dreptul de a purta uniformă sunt pierdute pentru totdeauna, pedeapsa constând tocmai în pierderea acestora.
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu în cazul infracțiunilor grave care au ataras aplicarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață (art. 67 al. 2 Cod penal).
În ce privește executarea acesteia, pedeapsa complementară a degradării militare se execută după rămânerea definitivă a hotărârii de condarnnare.
Pedepsele accesorii
Pedepsele accesorii sunt pedepse alăturate, secundare, accesorii ale pedepselor principale, închisoarea și detențiunea pe viață și constau în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 Cod penal ce fac obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, pe durata executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei (art. 71 al. 1 Cod penal).
În cazul în care executarea pedepsei cu închisoarea este suspendată condiționat sau suspendată sub supraveghere, se suspendă și executarea pedepselor accesorii.
În ce privește pedepsele accesorii trebuie făcută precizarea că practica judiciară s-a exprimat neunitar cu privire la stabilirea modului de aplicare a pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal.
Astfel, unele instanțe au apreciat că pedepsele accesorii prevazute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal sunt aplicabile de drept pe lângă pedeapsa principală a detențiunii pe viață sau a închisorii, conform prevederilor art. 71 alin. 2 din acelasi cod.
Alte instante, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că pedeapsa accesorie este aplicabilă numai cu respectarea cerințelor jurisprudenței CEDO și a dispozițiilor art. 71 alin. 3 din Codul penal.
Pe cale de consecință, prin Decizia LXXIV (74) din 05.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie cu privire la acest aspect.
Înalta curte a apreciat că aplicarea pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal nu are loc prin efectul legii, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, ci urmează a fi supusă aprecierii instanței, în functie de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal.
Această modificare adusă dispozițiilor referitoare la aplicarea pedepsei accesorii este conformă și cu prevederile art. 53 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților poate fi dispusă numai dacă este necesară, precum și că o atare măsură trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o.
Această soluție se impunea pentru ca potrivit dispozițiilor art. 20 din Consitituția României legislația în materie să fie în concordanță cu Declarația Europeană a Drepturilor Omului.
Soluția este în rezonanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului care prin deciziile pronunțate a stabilit faptul că aplicarea pedepselor accesorii nu trebuie să aducă o vătămare a drepturilor condamnatului.
Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza Sabou și Pîrcălab versus România, Curtea a stabilit că deși condamnarea la pedeapsă de 10 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie este corectă, nu se poate reține, automat ca și pedeapsă accesori interzicerea tuturor drepturile prevăzute la art. 64 Cod penal, inclusiv cel de a-și exercita drepturile părintești.
Soluția este întărită și prin hotărârea pronunțată în cauza Cumpănă și Mazăre versus România, prin care Curtea condamnă aplicarea, atât ca pedeapsă accesorie cât și complementară interzicerea exercitării profesiei de jurnalist încălcându-se astfel prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
1.4. Pedepsele aplicabile persoanei juridice
Pedepsele principale aplicabile persoanei juridice
Art. 531 Cod penal prevede pedepsele ce pot fi aplicate persoanei juridice răspunzătoare de săvârșirea unei infracțiuni.
Pedeapsa principală aplicabilă acesteia este amenda de la 2.500 la 2.000.000 lei.
Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o platească.
Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoană fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei.
Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșita de persoana fizică pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârșirii de infracțiuni.
Aceasta se aplică în caz de neexecutare, cu rea-credință, a uneia din pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b) – d) Cod penal.
b) suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
Pedeapsa complementară a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice constă în interzicerea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârșita infracțiunea și se aplică pe o durată de la unu la 3 ani.
Această pedeapsă complementară se aplică și ca o sancțiune pentru neexecutarea cu rea-credință a unei alte pedepse complementare.
Daca nici până la împlinirea termenului de cel mult 3 luni pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.
Trebuie menționat faptul că pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3, lit. a) și b) Cod penal nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților, constituite potrivit legii.
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani;
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.
Această pedeapsă nu poate fi aplicată persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei .
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani;
Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice consta în interdicția de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, prevăzute de lege, pe o durata de la unu la 3 ani.
e) afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță. Durata acestei afișări este stabilită de instanță pe o perioadă cuprinsă între o luna și 3 luni.
Difuzarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma stabilită de instanța prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanță. Numărul aparițiilor nu poate fi mai mare de 10, în cazul în care difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală. În cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăși 3 luni.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se face pe lângă pedeapsa principală a amenzii indiferent de cuantumul acesteia.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede aceasta pedeapsă și facultativă în rest.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Astfel în cazul persoanelor juridice după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare începe atât executarea pedepsei principale a amenzii cât și pedeapsa complementară.
2.Aspecte generale privind hotărârile judecătorești
Cele două accepțiuni ale noțiunii de hotărâre judecătoreasca sunt:
– soluții ce țin loc de jurisdicție, întrucât cuprind aoluțiile instanțelor în ce privește fondul cauzei și chestiunilor premergătoare ori incidente pricinii. După ajungerea la o concluzie în ceea ce privește cauza dedusă judecății, instanța o exprimaă public prin intermediul hotărârii. Dispozițiile hotărârii sunt obligatorii și, totodată, executorii atât pentru părți cât și pentru organele ce trebuie să o pună în executare. Hotărârile judecătorești sunt pronunțate în temeiul legii în baza puterii și autorității ce revin instanței de judecată, devenind astfel executorii.
În ceea ce privește diferența dintre hotărârile penale și cele civile trebuie subliniat faptul că ele nu se învestesc cu formulă executorie, punându-se în executare din oficiu, în numele Președintelui României.
– documentul scris care cuprinde prezentarea situației de fapt și de drept, constatată și reținută instanța de judecată, precum și modul ei de rezolvare. Ulterior pronunțării hotărârii judecătorești documentul scris va evita orice interpretare echivocă ce arputea fi dată soluției pronunțate.
Felul hotărârilor judecătorești penale
În funcție de gradul de jurisdicție la care s-a pronunțat hotărârea și de natura problemelor rezolvate, hotărârile judecătorești sunt clasificate în trei categorii:
– sentințe – hotărâri judecătorești prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza.
Orice sentință prin care se rezolvă fondul cauzei poate fi atacată pe cale ordinară, cu apel sau recurs. În ceea ce privește sentințele ce dispun asupra unor probleme adiacente fondului cauzei, acestea sunt atacabile numai în măsura în care legea nu dispune altfel. Un exemplu în acestsens este hotarârea de declinare a competenței unei instanțe de judecată, hotărâre care nu este supusă apelului sau recursului.
– decizii – hotărârile prin este soluționat apelul, recursul, recursului în interesul legii, hotărârile pronunțate de instanța de recurs în rejudecarea cauzei, etc.
Deciziile sunt definitive și, pe cale de consecință, susceptibile de punere în executare, excepție făcând cele pronunțate în apel.
– încheieri – toate celelate hotărâri date de instanțe în cursul judecății.
Prin încheieri se poate dispune:
Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive;
Dispunerea aplicării unui sechestru;
Dispunerea efectuării unei expertize;
Suspendarea judecății;
Admiterea sau respingerea propunerilor de probe
Pronunțarea hotărârii
Pronunțarea unei hotărâri se face în ședință publică de către judecătorul care a soluționat cauza sau de către președint, în cazul completului de judecată, asistat de grefier.
La pronunțarea hotărârii judecătorești nu este necesară prezența părților și, prin urmare nu se efectuează citarea lor.
În momentul pronunțării hotărârii se dă citire numai rezultatului deliberării, consemnat în dispozitivul hotărârii.
Redactarea și semnarea hotărârii
Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunțare potrivit art. 310, alin. (2) Cod procedură penală. Redactarea se face de către de unul din judecătorii care au participat la soluționarea cauzei.
În ceea ceprivește semnarea, alin. 1 al aceluiași articol impune ca hotărârea să fiesemnată de toți membrii completului și de grefier.
Dacă unul dintre membrii completului de judecată nu poate semna hotărârea, în locul său va semna președintele completului. În situația în care chiar președintele completului de judecată este împiedicat a semna hotărârea aceasta va fi semnată de către președintele instanței.
Dacă grefierul este împiedicat să semneze hotărârea judecătorească în locul său va semna grefierul șef.
În toate cazurile de împiedicare a semnării hotărârii judecătorești se va face mențiune despre motivele care au stat la baza imposibilității semnării acesteia.
2.1.Punerea în executare a hotărârilor penale
Așa cum am subliniat atunci când am vorbit despre fazele procesului penal punerea în executare a hotărârii definitive constiuie ultima fază a acestuia.
Această fază traduce în viața reală dispozițiile pronunțate de instanța de judecată prin hotărârea penală, astfel realizându-se scopul legii penale.
O caracteristică a acestei faze a procesului penal ce îi conferă autonomie în raport cu celelalte este prezența anumitor subiecți cere nu pot fi întâlniți decât în raportul de executare.
O a doua caracteristică a fazei de punere în executare a hotărârii penale este aceea că se desfășoară după soluționarea conflictului izvorât din săvârșirea unei infracțiuni.
În sfârșit, o particularitate specifică a activității de executare este și faptul că ea se desfășoară în cadrul unui raport procesual propriu, denumit raport procesual de executare. Acest raport ia naștere după rezolvarea prin hotărârea definitivă a conflictului procesual principal.
Principiile fazei de executare a hotărârilor penale
Alături de principiile generale ale procesul penal, faza executării hotărârilor penale este reglementată de anumite principii proprii :
a) Obligativitatea. Dispozițiile hotărârii penale sunt obligatorii, fiind duse la îndeplinire de organele special abilitate de lege în acest sens.
b) Executabilitatea. Hotărârile penale care au devenit definitive sunt executorii, ele trebuind duse la îndeplinire de organele abilitate de lege
c) Jurisdicționalitatea. Imstanța de judecată inițiază activitatea de executare prin pronunțarea hotărârii penale și o supraveghează pe tor parcursul ei, rezolvând incidentele sau eventualele schimbări care pot interveni în cursul acesteia..
d) Continuitatea. În mod normal punerea în executare a unei hotărâri se desfășoară în mod neîntrerupt, finalizându-se cu aducere la îndeplinire a tuturor dispozițiilor instanței de judecată. În mod excepțional, însă, în anumite condiții stabilite de lege, executarea unei hotărâri poate fi amânata sau întreruptă.
2.2.Caracterul executoriu al hotărârilor penale
Art.415 alin.1 Cod procedură penală fixeaza regula că hotărârile penale devin executorii la data când au rămas definitive, consituind regula generală pentru activitatea ce se desfășoară în faza procesuală a executării.
Însă, în anumite situații, legea prevede și excepții de la regula generală. Astfel, sunt executorii și unele hotărâri nedefinitive (art.415 alin.2 Cod procedură penală) cum ar fi spre exemplu hotărârea prin care instanța dispune cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului sau hotărârea prin care s-a dispus sechestrul asigurator.
După rămânerea definitivă, împrejurările constatate prin respectiva hotărâre judecătorească sunt considerate adevărate în raport cu obiectul judecații (res iudicata pro veritatea habetur), o noua judecată față de aceleași persoane și aceleași fapte nemaiputând avea loc (non bis in idem).
Pe cale de consecință hotărârea penală definitivă devine autoritate de lucru judecat, și are un dublu efect:
– un efect pozitiv – din ea izvorăște acel drept subiectiv în baza căruia organele competente să pună în executare dispozițiile hotărârii își exercită atribuțiile stabilite de lege în acest sens .
– un efect negativ – împiedică instrumentarea și desfășurarea unui nou proces penal împotriva aceleiași persoane și cu privire la aceeași faptă.
Hotărârea definitivă are efect erga omnes în ce privește întinderea efectelor autorității de lucru judecat.
Pe cale de consecință, în virtutea acestui efect, în situația declanșării unui proces civil ulterior celui penal, condamnatul poate fi obligat la plata unor despagubiri civile dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Totodată, dacă printr-o hotărârea penală a fost condamnată o singură persoană, constatându-se că este singurul autor al infracțiunii, aceasta nu poate fi invocată de alte persoane care ar urma să răspundă penal pentru aceeași faptă.
Dacă instanța de judecată s-a pronunțat în temeiul inexistenței faptei, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în orice proces penal declanșat ulterior împotriva altor persoane.
2.3.Momentul la care hotărârile judecătorești penale pot fi puse în executare
Ptrivit art. 416-417 Cod procedură penală momentele la care rămân definitive hotărârile instanțelor penale sunt diferite.
Aceste momente se stabilesc în funcție de instanța care a pronunțat hotărârea, respectiv prima instanță, instanța de apel sau instanța de recurs .
Rămânerea definitivă a hotararii primei instanțe – art. 416 Cod procedură penală
Hotărârea primei instanțe rămâne definitivă:
la data pronunțării, în situația în care aceasta nu este supusă apelului și nici recursului;
la data expirării termenului de apel, în situația în care nu se declară apel în termen sau în situația în care apelul declarat a fost retras anterior expirării termenului;
la data retragerii apelului, în situația în care această se retragere după expirarea termenului de apel;
la data expirării termenului de recurs, în situația în care nu s-a declarat recurs; această situație se întâlnește în cazul hotărârii nesupuse apelului;
la data retragerii recursului în situația în care hotărârea nu este supusă apelului sau în situația în care apelul a fost respins, indiferent dacă retragerea recursului se face înăuntrul termenului de recurs sau dup expirarea acestuia
la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii nesupuse apelului sau pentru care s-a respins apelul.
Rămânerea definitivă a hotărârii instanței de apel – art. 4161 Cod procedură penală
Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă, la trei momente diferite:
la data expirării termenului de recurs :
dacă apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare și nu s-a declarat recurs în termen;
dacă recursul declarat împotriva hotărârii instanței de apel a fost retras înăuntrul termenului de recurs.
la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii prin care s-a admis apelul fără trimitere spre rejudecare, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.
la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menționate la lit. a.
Ramânerea definitivă a hotarârii instanței de recurs – art. 417 Cod procedură penală
Hotărârea instanței de recurs devine definitivă la data pronunțării sale când:
recursul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare;
cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea recursului;
recursul a fost respins, dar hotărârea cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare.
O importanță deosebită prezintă cunoașterea data rămânerii definitive a hotărârilor penale în vederea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în anulare, prevăzut de art. 409-413 din Cod procedură penală. În acest sens, deși în favoarea condamnatului poate fi declarat recurs oricând, chiar și după ce a survenit moartea acestuia, în celelalte cazuri, termenul până la care se poate face recursul în anulare este de un de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
De asemenea, momentul la care hotărârile penale rămân definitive este important și datorită faptului că hotărârea penală se pune în executare din oficiu iar organele abilitate de lege în acest sens trebuie să cunoască această dată în vederea exercitării atribuțiilor cele revin.
2.4.Organele și subiecți procesuali ai punerii în executare a hotărârilor penale
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare urmează punerea în executare a acesteia. Activitatea de punere în executare a hotărârilor penale poate fi împartita în două etape: punerea în executare a hotărârii și executarea propriu-zisa. Organele implicate în aceste două etape se împart în următoarele categorii:
Organe
Organe care ordonă executarea.
Competența punerii în executare a hotărârilor penale aparține instanței de judecată
Articolul 418 Cod procedură penală stabilește că instanța de executare este prima instanță de judecată, indiferent că cele dispuse au fost pronunțate de aceasta instanță, de instanța de apel sau de instanța de recurs.
Există însă și o excepție, și anume, hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în primă instanță, care sunt puse în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului București sau de Tribunalul Militar Teritorial cu sediul în București.
Dacă hotărârea a rămas definitivă la o instanță ierarhic superioară, aceasta va trimite, în ziua pronunțării, instanței de executare un extras din acea hotărâre, alăturând și alte date necesare punerii în executare.
Trebuie menționat faptul că și în cazul hotărârilor penale nedefinitive dar executorii instanța de executare este aceeași cu excepția cazului măsurilor preventive care se pun în executare de instanța care le-a dispus.
După înstiințare instanța de executare deleagă pe unul din judecătorii săi să se ocupe de toate problemele impuse de ducerea la îndeplinire a executării hotărârii penale.
Judecătorul delegat poate sesiza instanța de executare în cazul apariției unor problemele în executarea hotărârii, caz în care se va pronunța o hotărâre după ascultarea concluziilor procurorului și a părților.
Instanța de executare ordonă punerea în executare a pedepselor principale, prin emiterea mandatului de executarea pedepsei (în cazul pedepsei cu închisoarea și în cazul detențiunii pe viață) ori a comunicării (în cazul amenzii penale) și prin trimiterea acestor documente pe baza cărora urmează să se treacă la executarea efectivă a pedepselor de către organele astfel sesizate cu aducerea la îndeplinire a ordinului instantei de executare.
Mandatul de executare constituie actul procedural prin intermediul căruia se pune în executare actul procesual care este ordinul de punere în executare. El se întocmește în trei exemplare și cuprinde elementele de identificare ale instanței care a emis mandatul și ale condamnatului, data emiterii, numărul și data hotărârii care se execută, pedeapsa pronunțată și textul de lege aplicat, timpul reținerii și arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, mențiunea daca cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare și de deținere, semnatura președintelui, precum și stampila instanței care a emis mandatul.
În cazul când prin hotărârea instanței s-a dispus executarea pedepsei într-o unitate militară disciplinară, se face mențiunea despre aceasta în mandatul de executare.
Ulterior emiterii, instanta de executare trimite două exemplare ale mandatului, după caz, organului de Poliție, comandantului locului de deținere sau comandantului unității militare unde face serviciul militar cel condamnat.
b) Organe care aduc la îndeplinire ordinul de executare.
Aceste organe sunt: organele de poliție, organele din cadrul penitenciarelor, organele medicale, organele militare, organele financiare, organele unității unde se executa pedeapsa, organele consiliului local unde își are domiciliul condamnatul s.a.
c) Organe de executare a dispozițiilor privitoare la latura civilă.
Această categorie de organe de executare este formată din organele învestite de lege în acest scop.
Subiecți procesuali
Acești subiecți procesuali pot fi împărțiti în: subiecti oficiali și subiecti neoficiali.
a) Subiecții oficiali sunt persoanele care îndeplinesc diferite atribuții în procesul de punere în executare a hotărârilor penale definitive și care fac parte din organele abilitate de lege (ex. judecătorii instanței de executare și judecătorul delegat cu executarea).
Tot din categoria subiecților oficiali fac parte și persoanele din cadrul organelelor chemate să pună în executare hotărârea judecătorească (procurorul, ofiteri, subofiteri de poliție, comandantul unității militare unde face serviciul cel condamnat) sau care concură la executarea hotărârii judecătorești (comandantul locului de deținere, angajații organelor financiare) ;
b) Subiectii neoficiali sunt persoanele particulare față de care sau în interesul cărora se efectuează executarea.
Sunt subiecti principali: condamnatul, partea responsabilă civilmente, pe de o parte, și partea civilă, partea vătămanată, pe de altă parte.
Sunt subiecti ocazionali persoanele care au intrat incidental în proces.
2.5. Procedura la instanța de executare
Rolul principal în cadrul procedurii de punere în executare a unei hotararii definitive, revine instanței de executare. De asemenea, ea are un rol central și în cursul executării propriu-zise a dispozițiilor hotărârii prin rezolvarea incidentelor pot apărea în acest interval de timp.
Art. 460 Cod procedură penală conține dispozitii privind procedura aplicată de instanța de executare hotărârilor penale definitive. Astfel, în măsura în care nu sunt contrare dispozițiilor privind punerea în executare, în această fază se aplică în mod corespunzător toate dispozițiile referitoare la judecată.
Se dispune citarea părtilor interesate și se iau măsuri pentru desemnarea unui apărator din oficiu în cazurile de asistență juridica obligatorie. Condamnatul arestat este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie.
Instanța se pronunta prin sentință, după ascultarea concluziilor procurorului și ale părților.
Aceeași procedură se aplică și atunci când competența revine instanței în a cărei rază teritorială se afla locul de deținere sau unitatea unde execută pedeapsa condamnatul. Aceste instanțe vor comunica soluția instanței de executare.
2.6.Contestatia la executare
Contestația la executare în literatura juridică, a fost definită, ca procedeul jurisdicțional de rezolvare a cererilor sau plângerilor rezultate din punerea în executare a hotarârilor penale.
Contestația la executare se poate aplica tuturor hotărârilor judecătorești penale definitive, fiind irelevant care dintre insțantele judecătorești a pronunțat-o, putând fi judecătoria, tribunalul, tribunalul militar, curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârile judecătoresti pot fi supuse contestației la executare atât în latura penală cât și în cea civilă pentru cazurile prevăzute de alin.1 lit. a-d al art. 461 Cod procedură penală.
Contestația la executare poate avea ca obiect pedepsele principale, complementare, măsurile de siguranță ori alte măsuri sau sancțiuni cu caracter penal, cât și cheltuielile judiciare avansate de stat însă numai în ce privește latura penală a hotărâri.
În ce privește latura civila contestația la executare poate privi executarea oricărora dintre dispozițiile civile ale hotărârii penale, cu mențiunea că astfel de cereri sunt de competența instanței penale. În schimb, contestatia împotriva actelor de executare a dispozițiilor civile dintr-o hotărâre penală definitivă se rezolva de instanța civilă, în condițiile art. 463 alin.3 Cod procedură penală.
Conform art. 461, contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în urmatoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
Ca regulă, pot fi puse în executare numai hotărârile care au dobândit autoritate de lucru judecat. Exceptie fac numai hotărârile care sunt executorii, chiar nedefinitive, potrivit legii
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
Contestația pe acest motiv poate apărea ca urmare a unei asemănări între datele de identitate ale unei alte personae cu cele ale persoanei condamnatului.
c) când apare vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se pune în executare sau vreo împiedicare la executare;
Nelămuririle apărute cu ocazia punerii în executare a hotărârilor penale se pot datora, în majoritatea situațiilor, redactării greșite a dispozitivului hotărârii.
Așadar, legea folosind expresia, “vreo nelamurire”, are în vedere acele situații care se referă la limitele în care hotărârea se execută și nu la valabilitatea hotărâri ceface obiectul contestației.
d) când este invocată prescripția, amnistia, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alte incidente apărute în perioada executării.
În cazul în care ulterior rămânerii definitivă a hotărârii intervine un act de clemență (amnistia sau grațierea) și judecătorul delegat cu executarea nu l-a aplicat conform art. 459 Cod procedură penală condamnatul poate face contestație la executarea.
În cazul în care, amnistia sau grațierea a intervenit anterior judecării sau în cursul acesteia contestația la executare nu se poate formula.
Instanța competentă să rezolve contestația la executare este, pentru cazurile prevăzute la lit. a), b) si d), instanta de executare sau, după caz, instanța corespunzătoare de la locul de deținere sau de la locul unde se află unitatea la care se execută pedeapsa la locul de muncă, iar pentru cazul prevăzut la lit. c), instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.
Procedura de soluționare a contestației la executare este cea reglementată de art. 460, Cod procedură penală.
Instanța învestită potrivit reglementărilor art. 461, alin.1 lit. d, teza penultima Cod procedură penală în situația contestației la executare în care se invocă modificarea înțelesului noțiunii de consecințe deosebit de grave potrivit art. 146 Cod penal nu poate modifica încadrarea juridică aplicată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și apoi reduce pedeapsa aplicată în cauză deoarece modificarea înțelesului termenului de consecință deosebit de gravă prevăzută de textul menționat anterior nu este identifică cu condiția de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară la care se referă textele art. 14 și 15 Cod penal pentru a fi incidente dispozițiile art. 458, și respective art. 461 alin 1, lit d, teza penultimă, Cod procedură penală.
Contestația împotriva actelor de executare privind confiscarea averii se soluționează de instanța civilă, potrivit legii civile.
2.7. Alte aspecte ce condiționează punerea în executare a hotărârilor penale
Pe lângă existența unei hotărâri judecătorești definitive, prin care s-a rezolvat fondul cauzei în literature de specialite s-a apreciat că punerea în executare a hotărârilor penale este condiționată și de următoarele aspecte:
existența unei hotărâri pronunțată de o instanță competentă cu jurisdicție penală, hotărârea viabilă, valabilă și nu anulată.
condamnarea pronunțată prin hotărâre definitivă să fi ramas de actualitate, să nu fie stinsă prin amnistie, grațiere, prescripție sau orice altă cauza de stingere a executării pedepsei .
hotărârea să cuprindă sancțiuni ce necesită a fi aplicate sau dispoziții ce trebuie și pot fi aduse la îndeplinire (susceptibile de a fi puse in executare). O hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal, prin care se solutionează fondul cauzei dar care nu cuprinde nici o dispoziție de constrângere penală nu este susceptibilă de executare.
să existe un ordin de executare subforma unui înscris emis în forma executorie de organul în drept a pune în executare hotărârea penală.
să nu existe un ordin de suspendare a executării.
Capitolul 3
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR PRINCIPALE
Așa cum am văzut în primul capitol al acestei lucrări cea mai importantă sancțiune de drept penal este pedeapsa. Fiind un mijloc de reeducare dar și o măsură de constrângere pedeapsa este aplicată de către instanța de judecată în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțuni.
După rolul și importanța lor se disting trei feluri de pedepse: principale, complemantare și accesorii.
În acest capitol vom analiza punerea în executare a hotărârilor judecătorești, însă numai în cazul celei mai importante categorii de pedepse ,cele principale (detențiunea pe viață, închisoarea și amenda penală).
1.Punerea în executare a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață
Punerea în executare a celor două pedepse va fi analizată în același subcapitol întrucât ambele se execută în penitenciare, diferența fiind sesizabilă doar în ce privește perioada privării de libertate.
Procedura de punere în executare
Așa cum menționează art. 420 Cod procedură penală, punerea în executare a uneia dintre cele doua pedepse, se face prin emiterea de catre instanta de executare a mandatului de executare.
Mandatul de executare se emite așa cum am mai arătat, de către judecătorul delegat al instanței de executare în data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești la instanța de fond, sau după caz, în ziua primirii extrasului cu datele necesare punerii în executare de la instanța ierarhic superioară la care hotărârea a rămas definitivă.
Art. 420 Cod procedură penală prevede conținutul mandatului și faptul că acesta se emite în trei exemplare, dintre care un exemplar rămâne la instanță în dosarul cauzei reprezentând dovada că hotărârea a fost pusă în executare iar celelalte două exemplare se trimit, după caz, organului de poliție, în situația în care condamnatul este liber, sau conducătorului locului de deținere, când acesta este arestat, ori comandantului unității militare unde face serviciul militar cel condamnat.
În cuprinsul mandatului se regăsesc: denumirea instanței care l-a emis, data emiterii, datele referitoare la identificarea persoanei condamnată și anume: numele, prenumele, codulnumeric personal, porecla dacă are, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studiile, situația militară, locul de muncă, ocupația, adresa, antecedente penale, și alte asemenea date necesare stabilirii situației personale ale condamnatului; numărul și data hotărârii care se pronunță, denumirea instanței care a pronunțat hotărârea, pedeapsa aplicată, textul de lege aplicat, durata reținerii și arestării preventive dedusă din durata pedepsei, starea de recidivă în situația în care există, ordinul de arestare și reținere, precum și semnătura președintelui și ștampila instanței respective.
În cazul în care condamnatul se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, judecătorul delegat emite și un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească țara, în care se menționează, pe lângă elementele pe care le cuprinde mandatul de executare, numărul acestuia și dispoziția de interzicere.
Acest ordin se transmite în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze pașaport și organelor competente din cadrul poliției de frontieră.
Ulterior primirii mandatului, în cazul în care cel condamnat se află în libertate organul de poliție va proceda la arestarea și transportarea acestuia la locul de deținere cel mai apropiat. În momentul efectuării arestării, un exemplar al mandatului este înmânat condamnatului iar celălalt exemplar va fi predat administratiei locului încare se va executa pedeapsa.
În vederea punerii în executare a mandatului, organul de poliție poate pătrunde în reședința sau domicilul celui condamnat sau în sediul persoanei juridice fără a avea nevoie de un acord prealabil.
Daca cel condamnat are sub ocrotire un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană careia i s-a instituit curatela, ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, organul de poliție are obligația sa aducă la cunoștiința autoritătii competente acest lucru, in vederea luării măsurilor de ocrotire.
În cazul în care persoana arestată ridică obiecții cu privire la identitatea sa ,organul de poliție îl conduce pe cel în cauza în fața instantei locului unde a fost gasit, în vederea rezolvării acestor obiecții.
Dacă persoana pe numele căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nu este găsită, organul de poliție întocmește un proces-verbal prin care constată acest aspect, ia măsuri pentru darea în urmărire a condamnatului și trimite procesul-verbal de negăsire împreună cu un exemplar al mandatului de executare, instanței care l-a emis.
În situația în care condamnatul se află deja în stare de arest se va întocmi un proces verbal de către comandantul locului de detenție, proces în care va consemna data de la care a început executarea pedepsei. O copie a acestui proces verbal urmează a fi trimisă instanței de executare.
În cazul militarilor, ulterior primirii mandatului, comandantul unității dispune trimiterea condamnatului la locul de executare a pedepsei împreună cu celalalt exemplar al mandatului.
Și în această caz se consemnează într-un proces verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei.
2. Procedura de punere în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă
Instituția executării pedepsei la locul de muncă reprezintă o reglementare aparte în ce privește punerea în executare a pedepsei. Aceasta reglementare face parte din măsurile de individualizare judiciară a executării pedepsei.
Executarea pedepsei la locul de muncă, reprezintă un mijloc de individualizare a pedepsei închisorii, ce vizează executarea acesteia prin stabilirea unui regim propriu de executare, în libertate, prin muncă în cadrul unei unității economice.
Prin urmare, ținând seama de gravitatea faptei, de conjuctura în care a fost comisă, de conduita profesională și generală a faptuitorului și de posibilitățile acestuia de reeducare, instanța, poate aprecia oportunitatea acestui lucru și poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul își desfășoară activitatea sau în alta unitate, însă în toate cazurile este necesar acordul scris al unității și numai dacă sunt întrunite condițiile impuse de art. 867 Cod penal:
a) când pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani;
b) însituația în care cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 Cod penal.
Totodată, executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă, potrivit alin. 2 al aceluiași articol și în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată pentru concursul de infracțiuni este de cel mult 3 ani închisoare și sunt întrunite celelalte condiții prevăzute în alineatul precedent.
Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă este reglementată în art. 4221. Astfel, pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare care cuprinde pe lângă mențiunile prevăzute de art. 420 Cod procedură penală și date privitoare la unitatea în care se va efectua executarea pedepsei: denumirea, sediul unității unde se execută pedeapsa, dispoziții de executare a pedepsei către conducerea unității și de reținere și vărsarea la bugetul statului a cotei de retribuție conform legii de executare a pedepselor, cotă stabilită în raport cu salariul condamnatului ce se reține și se vărsa la bugetul statului reprezentând un procent între 15%- 40% din totalul veniturilor cuvenite potrivit legii pentru munca prestată exceptându-se sporurilor acordate pentru activitatea desfășurată în locuri de muncă în condiții periculoase.
Mandatul de executare se întocmeste în acestă situație în 4 exemplare din care unul va fi trimis unității deținătoare unde se va executa pedeapsa iar celelalte trei la fel ca în cazulinchisorii sau detențiunii pe viață
Totodată, o copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite și consiliului local în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau reședința condamnatul.
În cazul în care intervin modificări la locul de muncă în care condamnatul execută pedeapsa unitatea este obligată să înștiințeze judecătorul delegat cu executarea acesteia, iar acesta are obligația la rândul său să informeze instanța de executare.
În această situație modificările privitoare la pedeapsa nu pot fi dispuse de judecătorul delegat cu executarea, deoarece aceastea ar presupune modificarea dispozitivului hotărârii de condamnare iar această atribuție cade în sarcina instanței de executare în a cărei rază teritorială se află unitatea la care urmează a se presta în viitor munca.
3. Punerea în executare a pedepsei amenzii
Procedura de punere în executare a amenzii penale
Așa cum am menționat anterior amenda reprezintă pedeapsa principală ce constă în suma de bani pe care infractorul este obligat să o plătească statului.
Pedeapsa amenzii se execută prin plata acesteia de către persoana condamnată. Punerea în executare a acestei pedepse se poate face:
a) benevol atunci când condamnatul fiind obligat ca, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, se conformează și plătește amenda totodată depunând recipisa de plată integrală a amenzii la instanța de executare.
În cazul în care cel condamnat la plata amenzii se află în imposibilitate de a plăti integral amenda în termenul prevăzut de lege, poate să ceară eșalonarea acesteia. Eșalonarea se poate face pe o perioadă de cel mult doi ani, în rate lunare condamnatului revenindui obligația de a prezenta defiecare dată recipisa de plată.
Solicitarea de eșalonare se poate formula în momentul când condamnatul se află în imposibilitatea de a achita integral amenda chiar dacă a expirat termenului de 3 luni. Prin urmare se poate considera că această cerere poate fi formulata până în momentul când se pune în executare hotărârea de condamnare.
Ulterior dispunerii eșalonării plății instanța urmărește modul în care condamnatul își îndeplinește obligațiile de plată.
b)forțată încazul în care persoana condamnată nu și-a îndeplinit obligațiile de plată instanței ise conferă două posibilități:
Când condamnatul este salariat, membru cooperator sau realizează alte venituri din muncă, ori este pensionar, instanța comunică unității care face plata salariului sau a oricărui venit din muncă sau organului care dispune efectuarea plății în cuantumul amenzii de executat, dispoziția de a efectua reținerea în contul amenzii și a le vărsa la bugetul statului;
În situația încare condamnatul nu este salariat, membru cooperator sau realizează alte venituri din muncă, ori este pensionar, instanța de executare comunică organului financiar al Consiliului local al localității în care domiciliază condamnatul, un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii.
În cazul în care în raport de cuantumul amenzii și de veniturile celui condamnat, rezultă că amenda nu poate fi achitată în totalitate în termen de doi ani, executarea acesteia se face și asupra altor bunuri ale condamnatului. În acest caz, instanța de executare va comunica organului financiar al consiliului local al localității în care domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii.
În situația în care nu se mai cunoaște domiciliul condamnatului sau acesta nu are venituri, organele de executare au sarcina de a face demersurile necesare pentru găsirea domiciliului, precum și a identificării bunurilor și veniturilor urmăribile. Dacă condamnatul nu este găsit la domiciliu sau la sediul cunoscut, se va solicita organelor de poliție să facă cercetări în scopul stabilirii locului unde se afla debitorul. Dacă se constată că domiciliul sau sediul debitorului se află în altă raza teritorială sau a altui organ de executare, titlul executării, împreună cu dosarul de executare, se va trimite acestuia.
4. Alte dispoziții privind executarea
4.1. Alte dispoziții privind executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
Hotărârile penale definitive se pun în executare în cel mai scurt timp. Regulă prezintă însă și anumite excepții, reglementate de atr. 453, Cod Procedură Penală.
Trebuie menționat că amânarea executării pedepsei, nu reprezintă o înlăturare a acesteia, cidoar o amânare a termenului de la care pedeapsa urmează a începe.
Totodată, trebuie amintit faptul că nu este posibila amânarea altor sancțiuni dispuse de instanța, în afara pedepsei cu închisoarea sau a detențiunii pe viață. Amânarea și întreruperea executării pedepsei constituie motive de suspendare a prescripției executării pedepsei. Prescripția își va relua cursul din momentul încare cauza de suspendare a încetat.
Cazurile de amânare
A. Când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală gravă, care face imposibilă executarea pedepsei, iar instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când starea de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel încât pedeapsa să poată fi pusă în executare – art. 453, lit. a Cod pr.penală.
Din practica judiciară și din literaturade specialitate rezultă faptul că amânarea pedepsei poate fi dispusă numai în cazul când boala nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor.
B. Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. – art. 453, lit. b Cod pr.penală.
Graviditatea se probează printr-un act medical provenind de la un medic de specialitate. Existența unui copil sub un an se dovedește cu certificatul de naștere.
În această situație, executarea pedepsei se amâna până la încetarea cauzei care a determinat amânarea(nașterea copilului sau împlinirea vârstei de un an).
C) Când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie – art. 453, lit. c Cod pr.penală.
În acest caz executarea poate fi amânată doar o singura dată și pentru o perioadă de timp de cel mult trei luni. Repetarea cererii pe acest considerent nu este admisibilă, chiar dacă prima amânare nu s-a dat până la epuizarea limitei maxime de 3 luni stabilite de lege, însă dacă persoana condamnată a mai obținut o dată amânarea pentru unul din cazurile prevăzute la lit.b acesta nu constituie un impediment în acordarea amânării dacă sunt dovedite cerintele impuse la lit. c.
Procedura amânării
În privința titularilor cererii de amânare a executării pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, legea prevede că sunt titulari toți cei interesați în admiterea unei asemenea cereri.
Potrivit art.453 alin.2 Cod procedură penală, titular al cererii de amânare a executării pedepsei poate fi: procurorul, condamnatul sau reprezentantul legal al condamnatului, apărătorul condamnatului, soțul condamnatului, conducerea unității în care lucrează condamnatul, însă numai atunci când amânarea se solicită dinc auza unor împrejurări speciale care ar avea consecințe grave pentru unitatea respectivă,dacă pedeapsa s-ar pune în executare imediat.
Cererea poate fi retrasă numai de către cel care a formulat-o. Instanța învestită cu soluționarea cererilor de amânare a executării pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de această manifestare de voință.
Instanța competentă să judece cererea de amânare este instanța de executare, potrivit art. 460 Cod Procedură Penală.
Instanța va dispune citarea părților și va dispune desemnarea unui apărător din oficiu încazul în care condamnatul nu are unul.
Chiar dacă art. 453 nu menționează data de la care amânarea executării pedepsei își va produce efectele, este logic că aceasta nu poate fi decât data rămânerii definitive a cererii formulate.
Împotriva hotărârii prin care s-a soluționat o cerere de amânare a executării pedepsei se poate declara apel și apoi recurs.
Instanța de executare ține evidența amânărilor acordate și la expirarea termenului ia din oficiu măsuri pentru emiterea mandatului de executare și aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu a fost stabilit un termen judecătorul delegat trebuie să verifice periodic dacă motivele de amânare mai există și poate dispune revocarea amânării în cazul în care condamnatul încalcă cu rea credință obligațiile impuse.
Aceste obligații sunt prevăzute de atr. 4531 Cod Procedură Penală. Potrivit acestuia condamnatul are obligația:
a) să nu părăsească limita teritorială fixată decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să se prezinte la instanță ori de câte ori este chemat sau la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu își schimbe domiciliul fără încuviințarea instanței care a dispus amânarea;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
Pe durata amânării executării pedepsei, instanța poate impune condamnatului să respecte următoarele obligații:
a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite de instanță;
c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experți ori alte persoane, stabilite de instanță, și să nu comunice cu acestea;
d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;
e) să nu se afle în locuința persoanei vătămate;
f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta.
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
În timp ce amânarea executării pedepsei are loc anterior începerii executării, întreruperea acesteia are loc numai după ce executarea a început însă anterior executării în totalitate a acestei.
Întreruperea executării pedepsei nu trebuie privită ca și liberarea condiționată, întrucât întreruperea pedepsei presupune reluarea executării după o anumită perioadă de întrerupere, în timp ce în cazul liberării condiționate pedeapsa se consideră executată cu condiția că în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul să nu săvârșească din nou o infracțiune.
Cazurile de întrerupere
În ce privește cazurile de întrerupere a executării pedepsei cu închisoarea sau detentiunii pe viață, conform art. 455 Cod Procedură penală sunt aceleași ca și în situația amânării executării pedepsei.
A. Când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală gravă, care face imposibilă executarea pedepsei, iar instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
B. Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an.
C. Când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.
Procedura întreruperii
Tilurarii cererii de întrerupere a executării pedepsei pot fi procurorul, condamnatul sau reprezentantul legal al condamnatului, apărătorul condamnatului, soțul condamnatului.
Întreruperea executării pedepsei este dispusă de către instanța de executare sau de către instanța corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se afla locul de deținere, sau după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de munca.
De asemenea și privitor la cererea de întrupere a executării pedepsei privative de libertate se aplică corespunzător prevederile art. 460 Codprocedură penală
Măsura întreruperii sau amânării executării pedepsei se va comunică locului de deținere, sau după caz, unității unde condamnatul execută pedeapsa și organelor de poliție. În situația în care instanța care dispus această măsură nu este cea de executare, sau după caz, amânarea pedepsei seva comunica și acesteia.
În momentul expirării termenului de întrerupere condamnatul are obligația de a se prezenta singur la locul de executare. În situația neprezentării acestuia administratia locului de detenție vaînainta o copie de pe mandatul de executare a organului de politie, în vederea punerii în executare, menționând totodată, timpul rămas de executat din durata pedepsei.
Perioada de timp cât executarea a fost întreruptă nu se calculează în executarea pedepsei. Instanței de executare și administrației locului de deținere lerevine, de asemenea, obligația de a ține evidența întreruperilor acordate unui condamnat.
P eperioada cât pedeapsa este amânată sau întreruptă condamnatul trebuie să respecte obligațiile legale reglementate de art 4531 Cod Procedură Penală, precum și altele, judiciare pe care instanța a considerat necesar să le impună, în caz contrar măsura de întrerupere sau amânare a executării pedepsei putândfi revocată.
Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață
Pedeapsa detențiunii pe viață a fost reglementată în legislațiaromână prin Legea nr. 140/1996. Această lege prevede, totodata și posibilitatea înlocuirii acestei pedepse cu cea a închisorii.
Astfel, Codului penal reglementează faptul că detențiunea pe viață poate fi înlocuită cu închisoare pe timp de 25 de ani dacă cel condamnat la o astfel depedeapsă a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei.
Art. 448 din Legea nr. 141/1996 prevede că “Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deținere, de către instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere”.
Din aceste prevederi legale rezultă faptul că, în ceea ce privește dispunerea înlocuirii pedepsei detențiunii peviață cu închisoarea pe timp de 25 de ani competența revine instanței de executare ori instanței în a carei rază teritorială se află locul de deținere, dacă cel condamnat esteprivat deliberatete.
Hotărârea de înlocuire rămasă definitivă se pune în executare potrivit dispozițiilor aplicabile punerii în executare a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață.
4.2. Alte dispoziții privind executarea pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă
Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă
Revocarea executării pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă în următoarele cazuri:
a) dacă cel condamnat definitiv la o pedeapsă pentru care s-a dispus executarea la locul de muncă, înainte de începrea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia săvârșește o infracțiune cu intenție. Trebuie subliniat faptul că dacă săvârșirea acestei noi infracțiuni se face din culpă revocarea executării pedepsei la locul de muncă nu este obligatorie;
b) dacă cel condamnatul nu prestază activitatea ce îi revine în cadrul unității sau nu îndeplinește în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligațiile stabilite prin hotărârea de condamnare;
c) dacă cel condamnat se află în imposibilitatea de a presta munca ceîi revine din cauza pierderii totale a capacității de muncă, chiar daca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru a se dispune suspendarea conditionață a executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În situația în care există motive pentru dicpunerea revocării pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă restul de pedeapsă rămas neexecutat se va fi executat în regim de deținere.
Anularea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune dacă:
– până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată executată, se descoperă că cel condamnat a mai săvârșit o infracțiune, dacă nu sunt întrunite condițiile necesare pentru a se dispune pedeapsa închisorii cu executare la locul de munca – art. 8610 alin. (1) Cod penal;
– hotărârea de condamnare pentru infracțiunea descoperită ulterior este pronunțată după ce pedeapsa a fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată – art. 86, alin. (2) Cod penal.
Procedura de revocare sau de anulare a executării pedepsei la locul de muncă
Această procedură este reglementată în art. 4471.
În situația în care condamnatul nu s-a prezentat la locul de muncă cele două măsuri pot fi dispuse de către instanța de executare.
Dacă cel condamnat a început executarea pedepsei revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune de către instanța corespunzatoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa ori de către instanța care judecă sau a judecat în prima instanță noua infracțiune ce ar putea atrage revocarea.
Sesizarea instanței se face din oficiu, de către procuror, de unitate, de organul de poliție sau de către cel condamnat în situația în care nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă.
Totodată, trebuie subliniat faptul că executarea pedepsei la locul de muncă se revocă chiar dacă pentru infracțiunea nou săvârșită nu a fost pronunțată nici o hotărâre definitivă de condamnare, dar existența faptei rezultă din recunoașterea făptuitorului și procesul verbal de constatare încheiat de organul de poliție.
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă
Conform art. 8611 alin.1 Cod penal, instanța poate dispune această măsură în situația în care cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat și stăruitor în muncă.
Cererea de încetare a executării pedepsei la locul de muncă poate fi făcută de către conducerea unității unde condamnatul își desfășoară activitatea sau de către condamnatdacă sunt îndeplinite condițiile mai sus amintite.
Potrivit art. 4501, încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecatoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.
Instanța sesizată cu cererea de încetarea executării pedepsei la locul de muncă, în situația în care decide să o respingă este obligată să fixeze termen pentru reînnoirea acesteia, termen ce nu poate fi mai mare de 1 an și curge de la rămânerea definitiva a hotărârii.
Hotărârea de respingere poate fi atacată cu recurs, termenul de declarare al acestuia fiind de 3 zile.
În situația în care cererea de încetare a executării pedepsei la locul de muncă este admisă instanța va comunica unității unde execută pedeapsa condamnatul, precum și organului de poliție din localitatea în care își are sediul unitatea o copie de pe dispozitivul hotărârii judecătorești.
Amânarea executării pedepsei la locul de muncă
Dispozițiile privind cazurile și titularii cererii de amanare a executării pedepsei închisorii se aplică și celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă.
Instanța competentă să se pronunțe asupra cererii de amânare este instanța de executare.
Întreruperea executării pedepsei la locul de muncă
Cauzele de întrerupere a executării pedepsei la locul de muncă sunt aceleași ca și în cazul în care se solicită amânarea executării pedepei închisorii.
În acest caz competența revine instanței de executare sau celei în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanței de executare.
Dacă se dispune o astfel demăsură, ca și în celelelte cazuri ea trebuie comunicată de îndată unității unde condamnatul execută pedeapsa, organului de poliție și instanței de executare (dacă nu aceasta a dispus-o).
Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă nu se prezintă la unitate, aceasta trebuie să înștiințeze instanța de executare.
Intervalul de timp cât executarea a fost întreruptă nu se calculează în durata pedepsei.
4.3. Alte dispoziții privind executarea pedepsei amenzii
Înlocuirea pedepsei amenzii
Potrivit art. 631 Cod penal, în cazul în care cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui aceasta pedeapsa cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată.
Competența înlocuirii pedepsei amenzii revine instanței de executare care se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de către organul care, potrivit legii, execută amenda.
5. Incidente. Instituții conexe.
Înlăturarea sau modificarea pedepsei
Cauzele de înlăturare sau de modificare a pedepsei sunt acele situații situații când, anterior începerii executării sau în cursul executării unei hotărâri penale definitive apare o cauza legală care atrage după sine înlăturarea sau de modificarea pedepsei, cum ar fi: intervenirea unei legi penale noi prin care fapta a fost dezincriminată sau a unei legi mai blânde, amnistia sau grațierea integrală ori parțială a pedepsei. Aplicarea acestor dispoziții legale se face după procedura stabilită în art. 458-459 Cod procedură penală.
Intervenirea unei legi penale noi
Potrivit art. 458 Cod procedură penală, înlăturarea sau modificarea pedeopsei se poate dispune atunci când, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ca fiind infracțiune ori o lege care prevede o pedeapsa mai ușoara decât cea care se execută sau urmează a se executa.
Din cuprinsul acestor dispoziții legale reiese faptul că există două situații de înlăturare sau modificare a pedepsei după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare:
a) când intervine o lege ce nu mai prevede ca infractiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea. În această situație, potrivit art. 12 Cod penal, executarea pedepsei, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale privitoare la această faptă, încetează prin intrarea în vigoare a legii penale noi.
b) când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează să se execute, potrivit art. 13 Cod penal, se aplica legea mai favorabilă.
În această ultimă situație art 14 si 15 Cod penal reglementează aplicarea obligatorie, respectiv aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
Indiferent de situația mai sus prezentate competența de soluționare revine instanței de executare, iar dacă pedeapsa se află deja în curs de executare va fi competentă instanța corespunzătoare în grad în a carei rază teritorială se află locul de deținere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.
Titularii cererii de sesizare pot fi procurorul sau cel condamnat ori instanța se poate sesiza din oficiu.
Aplicarea amnistiei și a grațierii
Amnistia este un act al puterii de stat prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracțiune săvârșită.
Aplicarea amnistiei se poate produce înlăturarea sau modificarea pedepsei. În situația în care aceasta intervine după râmerea definitivă a hotărârii aplicarea ei se face de către un judecător de la instanța de executare, iar în situația în care executarea pedepsei a început deja, de către un judecător de la instanța corespunzătoare în a carei rază teritorială se află locul de deținere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.
Modul de reglementare conduce la concluzia că procedura de soluționare este grațioasă, având loc pe cale administrativă.
Prin grațiere se acordareă unui condamnat iertarea, parțială sau totală, în executarea pedepsei, printr-un act emis de șeful statului.
Și în cazul acesteia înlăturarea sau modificarea executării pedepsei se face conform art. 459 Cod procedură penenală ca și în cazul amnistiei.
Prescripția pedepsei
Prescripția executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei prin stingerea forței executive a unei hotărâri de condamnare ca urmare a trecerii timpului. Astfel, dreptul statului de a cere executarea pedepsei aplicate se stinge ca și obligația condamnatului de a mai executa pedeapsa ce i s-a aplicat.
Termenele de prescripție pentru persoanele fizice, în funcție de durata pedepsei ce urmează a fi executată sunt:
a) Pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani precum și detențiunea pe viata se prescriu în 20 de ani;
b) Pedeapsa închisorii mai mică de 15 ani se prescrie într-un termen de 5 ani la care se adaugă durata pedepsei închisorii fără a depăși 15 ani;
c) Pedeapsa amenzii se prescrie în termen de 3 ani.
Curgerea termenului de prescripție a executării pedepsei începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. El se calculează în funcție de pedeapsa aplicată pentru o singură infracțiune ori pedeapsa rezultată în caz de concurs de infracțiuni.
În cazul executării pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuiește pedeapsa detențiunii pe viață, termenul de prescripție este de 20 de ani.
Termenele de prescriptie pentru persoanele juridice.
În cazul acestora termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii este de 5 ani și începe să curgă tot de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Alte modificări de pedepse
În cursul procedurii de punere în executare a hotărârii sau în timpul executării pedepsei mai pot apărea – pe baza unei hotarari definitive – și alte situații care sa determine modificarea pedepsei deja pronunțate. Aceste situații sunt:
– concursul de infracțiuni;
– starea de recidivă;
– descoperirea unor acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni
Și în aceste cazuri modificarea pedepsei este dispusă de:
– instanța de executare a ultimei hotărâri;
– instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, când se execută pedeapsa în detenție;
– instanta corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa, când aceasta se execută la locul de muncă.
Liberarea condiționată
Un condamnat poate fi eliberat condiționat înainte de executarea întregii pedepse în cazul în care este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi de îndreptare. De asemenea, în acest sens se va tine seamă de antecedentele sale penale, precum și de faptul că a executat o parte din pedeapsă.
În cadrul fiecărui loc de deținerea funcționează o comisie ce are atribuții în a decide eliberarea condiționată a unui condamnat. Această comisie este alcătuită dintr-un președinte și patru membri care examinează situația condamnatui solicitant pentru a vedea dacă sunt întrunite condițiile de liberare condiționată.
Cu ocazia acestor verificări, comisia întocmește un proces-verbal prin care se propune liberarea condiționată, pe care îl inaintează instanței competente.
Dacă, în urma verificărilor se constată că cel condamnat nu întrunește condițiile pentru a fi liberat comisia va fixa un nou termen în care ca va reanaliza situația și, totodată, pune în vedere condamnatului că se poate adresa direct instanței. Acest termen nu poate depăși 1 an. Totodată. Dacă cel condamnat decide să se adreseze direct instanței, o dată cu cererea comisia de verificarese va înainta acsteia și procesul-verbal de constatare.
Cererea introdusă de condamnat nu are natura juridică a unei căi de atac îndreptate împotriva procesului-verbal încheiat de comisie, ci constituie o procedură jurisdicțională de rezolvare a unei plângeri împotriva unui act de executare.
Potrivit art. 450 Cod procedura penală competența de soluționare a cererii de liberare condiționată revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau, titularul cererii putând fi cel condamnat sau la propunerea comisiei deverificare.
De asemenea, și în acestă situație, în caz de respinge a propunerii comisiei sau a cererii condamnatului datorită faptului că se apreciază a nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordare, instanța va fixa, prin hotărârea de respingere, un termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea poate fi reînnoită. Nici acest termen nu poate fi mai mare de un 1 an.
Dacă titularul cererii de liberare condiționată are antecedente penale acestenupot fi invocate în vederea respingerii cererii însă, în acest caz instanța are obligația să examineze mai riguros situația condamnatului, iar acesta trebuie să dea dovadă de stăruință în muncă și bineînțeles o comportare deosebită.
Hotărârea de respingere a cererii de liberare condiționată poate fi atacată doar cu recurs, în termen de 3 zile dela pronunțare. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare ceea ce înseamnă că cel condamnat nu e pus în libertate până la soluționarea căii de atac.
În situația în care sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru liberarea condiționată, instanța de judecată va dispune acestlucru prin sentință, iar în ceea ce privește pedeapsa aceasta va fi consideră că execută până la îndeplinirea termenului său.
Dacă cel condamnat, ulterior punerii în libertate ca urmare a liberării condiționate, însă în interiorul termenului cât pedeapsa este considerată în executare săvârșește o nouă infracțiune se poate dispune revocarea liberării condiționate.
Revocarea liberării condiționate este lăsată la aprecierea instanței care va judeca noua infracțiune. În caz de condamnare aceasta va putea dispune menținerea liberării condiționate sau revocarea ei, caz în care pedepsele se contopesc, cu aplicarea unui spor. Există însă și cazuri prevăzute de lege când revocarea este obligatorie.
Dacă instanța care a judecat noua infracțiune nu s-a pronuntat asupra revocării liberării condiționate, judecătoria care a dispus această măsură se va pronunța, prin sentință, asupra liberării condiționate.
Indiferent de instanța în fața căreia hotărârea rămâne definitivă aceasta are obligația să comunice locului de deținere copia de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiționate.
În ceea ce privește fixarea termenui de reînnoire a cererii trebuie subliniat faptul că se va fixa acest termen numai dacă respingerea cererii este întemeiată pe neîndeplinirea condițiilor privitoare la stăruința în muncă, disciplina și dovezile de îndreptare. Nu va fi fixat un nou termen de reexaminare în cazul când nu s-a executat efectiv procentul legal din pedeapsă.
De asemenea, instanța de judecată nu are obligația sa admită cererea reînnoită de liberare condiționată, nici chiar în cazul unor amânări succesive, chiar dacă totalizarea duratei amânărilor ar depăși termenul de 1 an.
Dacă în cursul termenului de 1 an pentru reînnoirea cererii deliberare condiționată intervine un act de clemență cel condamnat poate formula noua cerere chiar înainte de împlinirea termenului dacă în raport de pedeapsa redusă cu partea grațiată sunt îndeplinite condițiile legale pentru liberarea condiționată
La judecarea cererii deliberare condiționată este obligatorie prezența condamnatului arestat.
Pedepsele aplicate în cazul minorilor
Dacă se stabilește că infractorul minor poate să raspundă penal, față de el se poate lua o măsură educativă sau i se poate aplica o pedeapsă.
Măsurile educative care pot fi luate față de minor sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ.
Dacă instanța apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, îi va aplica o pedeapsă.
Pedepsele principale și măsurile de siguranță aplicate minorilor sunt puse în executare potrivit procedurii obișnuite ca în și cazul condamnaților majori.
6. Executarea pedepselor principale aplicate persoanei juridice
Singura pedeapsă principală ce poate fi aplicată persoanei juridice este amenda.
În ce privește punerea în executare a acestei pedepse, conform art. 479 alin. (1), persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună, ca și persoana fizică recipisa de plată integrală a amenzii la instanța de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
De asemenea, când persoana juridică condamnată se găsește în imposibilitatea de a achita integral amenda instanța de executare, la cererea acesteia, poate dispune eșalonarea plății amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
În caz de neîndeplinire a obligației de plata a amenzii sau de neplată a unei rate, instanța de executare comunică organelor competente un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii, în vederea executării acesteia, potrivit dispozițiilor legale privind executarea silită a creanțelor fiscale și cu procedura prevazută de acele dispoziții.
CONCLUZII
Punerea în executare a hotărârii constituie o fază distinctă a procesului penal, pentru că obiectul său este deosebit în raport de cel pe care și-l propune urmărirea penală și judecata. De asemenea, diferite sunt raporturile juridice procesuale de executare față de cele care se instituie în cursul urmăririi sau judecății.
Ca argument de text și de sistematizare poate fi invocat sistemul părții speciale a codului, care după ce reglementează urmărirea și judecata în primele două titluri, dispune asupra executării în Titlul III (art. 415-464 C. pr. pen.), deci într-o diviziune separată, ceea ce învederează concepția legiuitorului de a considera această activitate judiciară cu totul distinctă de celelalte faze ale procesului penal.
Faza procesuală a punerii în executare se plasează după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești penale și potrivit art. 419 C. pr. pen. debutează prin primele activități judiciare pe care le întreprinde la instanța de executarea, judecătorul delegat cu efectuarea punerii în executare.
Combaterea fenomenului infracțional nu se poate realiza numai într-o formă declarativă, prin condamnarea inculpatului vinovat de săvârșirea unei infracțiuni. Pronunțarea hotărârii penale definitive pune capăt conflictului de ordin penal și, după caz, civil, generat de infracțiune, dar nu înfăptuiește prin ea însăși sancțiunile de drept penal și reparațiile civile.
Tocmai de aceea executarea hotărârilor penale are drept obiectiv desăvârșirea activității de realizare a justiției penale, prin aducerea la înfăptuire a celor stabilite prin hotărârile penale definitive.
În concepția legiuitorului român, prin norme care reglementează activitatea de executare a hotărârilor penale se înțeleg numai normele care reglementează activitatea de punere în executare a hotărârii și prin care se soluționează schimbările și incidentele care pot surveni în cursul executării.
Actele reglementate prin aceste norme formează substanța fazei procesuale a executării hotărârilor penale. Reglementarea activității de executare a hotărârii penale prin norme care prevăd în ce condiții o hotărâre devine executorie, în ce moment poate începe executarea, cine dispune executarea și cine supraveghează activitatea de executare, constituie o solidă garanție că această activitate se va desfășura în limite legale și cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale subiecților executării.
Executarea în cele mai bune condiții a hotărârilor penale ridică importante îndatoriri pentru organele de executare atât sub aspectul organizării acestei activități în conformitate cu legea cât și sub aspectul eficacității executării când este vorba de pedepse cu închisoarea sau măsuri de siguranță.
Intervenția operativă, promptă și fermă, simplificarea formalităților și controlul riguros al activității de executare vor da eficiența scontată hotărârilor penale.
În demersul acestei lucrări am încercat să scot în evidență rolul și importanța deosebită a punerii în executare a hotărârilor penale care, prin rigoarea și conținutul reglementărilor, prin caracterul lor imperativ și prompt, se constituie a fi un factor important în realizarea scopului preventiv al procesului penal.
„Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.” (art 1, alin, 2 din Codul de procedură penală).
În ce privește modificările aduse de Noul Cod Penal cu privire la aplicarea pedepselor amintim faptul că pedeapsa amenzii cunoaște o noua reglementare, dar și o sferă de aplicare semnificativ lărgită față de codul penal în vigoare, prin creșterea numărului infracțiunilor ori a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca ă unică dar mai cu seamă ca pedeaps alternativă la pedeapsa închisorii (aproximativ 60 în vechiul cod – aproximativ 175 în noul cod).
Un prim element de noutate constă în calcularea amenzii prin sistemul zilelor amendă, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigură o mai buna individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul proporționalității, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât și al eficienței, prin determinarea valorii unei zile-amendă ținând seama de situația patrimonială a condamnatului.
Acest sistem folosește două elemente esențiale pentru determinarea cuantumului amenzii și anume: numărul zilelor-amendă, care exprimă gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, considerent pentru care numărul acestora se stabilește pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, și valoarea unei zile-amendă, care reprezintă suma de bani corespunzătoare unei zile-amendă ce se determină ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în grija sa.
Odată stabilite, numărul zilelor-amendă se înmulțește cu valoarea unei zile-amendă iar rezultatul obținut reprezintă suma pe care condamnatul a fost obligat să o plătească cu titlul de amendă.
Al doilea element de noutate constă în posibilitatea fie de a majora limitele speciale ale pedepsei amenzii, fie de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii, atunci când prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial. Rațiunea introducerii acestei reglementări este explicată de necesitatea de a consacra mijloace de constrângere penală eficiente care să nu presupună majorarea duratei pedepsei închisorii.
Un alt element de noutate apare în reglementarea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii ori a executării pedepsei amenzii prin prestarea unei munci în folosul comunității. Reglementarea veche prevedea că sustragerea cu rea-credință a condamnatului de la plata amenzii conduce la înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, dar acest lucru este posibil numai dacă infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii.
În cazul în care infracțiunea săvârșită este sancționată numai cu amenda sau nu se face dovada sustragerii cu rea-credință de la plata amenzii la care a fost condamnat, instituția înlocuirii amenzii devine inoperabilă. De asemenea, dacă cel condamnat, deși de bună-credință, nu poate executa pedeapsa amenzii și nici nu are bunuri care să poată fi executate silit nu va suporta în final nici un fel de constrângere ca efect al infracțiunii comise.
Pentru a înlătura aceste neajunsuri ale reglementării actuale, în cazul neexecutarii amenzii cu rea-credință, se trece mai întâi la executarea silită a condamnatului și dacă nici în acest fel nu se poate obține contravaloarea amenzii, din cauza relei credințe a condamnatului, care și-a diminuat ori înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanța procedează la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor de amendă stabilite prin hotărarea inițială de condamnare în zile de închisoare.
În acest fel dispare inconvenientul din vechea reglementare care permitea înlocuirea amenzii cu închisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevazută de norma de incriminare. O dispozitie similară regăsim, spre exemplu, in art. 36 alin.(1) Cod penal elvețian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007) sau art. 49 Cod penal portughez.
CUPRINS
Capitolul 1.
PROCESUL PENAL
1.Concept
2.Trăsăturile caracteristice
3.Fazele procesului penal
Capitolul 2.
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE
Aspecte generale privind pedepsele
1.1. Noțiunea și caracterizarea pedepsei
1.2. Scopul pedepsei și funcțiile pedepsei
1.3. Pedepsele aplicabile persoanei fizice
1.4. Pedepsele aplicabile persoanei juridice
2.Aspecte generale privind executarea hotărârilor judecătorești
2.1.Punerea în executare a hotărârilor penale
2.2.Caracterul executoriu al hotărârilor penale
2.3.Momentul la care hotărârile judecătorești penale pot fi puse în executare
2.4.Organele și subiecți procesuali ai punerii în executare a hotărârilor penale
2.5. Procedura la instanța de executare
2.6.Contestatia la executare
2.7. Alte aspecte ce condiționează punerea în executare a hotărârilor penale
Capitolul 3.
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR PRINCIPALE
1.Punerea în executare a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață
2. Procedura de punere în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă
3. Punerea în executare a pedepsei amenzii
4. Alte dispoziții privind executarea
4.1. Alte dispoziții privind executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
4.2. Alte dispoziții privind executarea pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă
4.3. Alte dispoziții privind executarea pedepsei amenzii
5. Incidente . Institutii conexe .
6. Executarea pedepselor principale aplicate persoanei juridice
Concluzii
Bibliografie selectivă
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
C. Mitrache, C. Mitrache, „Drept penal român. Parte generală”, Editura Universul Juridic, București, 2006;
I. Oancea, „Drept penal, parte generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971;
F. Streteanu, R. Chiriță, „Răspunderea penală a persoanei juridice”, Editura Rosetti, București, 2002;
I. Neagu, „Drept procesual penal. Parte generală”, Editura Global Lex, București, 2007;
I. Neagu, M. Damaschin, B. Micu, C. Nedelcu, „Drept procesual penal, Mapă de seminarii”, Ediția a II-a, București, 2011;
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, „Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman” , Parte specială, vol. VI, Ediția a II a, Editura All Beck, București, 2003;
T. Plaesu, „Aspecte cu privire la cazurile de contestatie la executare”, Analele stiintifice ale Universitatii “Al. I. Cuza” Iasi, Stiinte Juridice (A.S.U.I., S.J.), 1991;
A. Ș. Tulbure, A. M.Tatu, “Tratat de drept procesual penal”, Editura All Beck, Bucuresti, 2001;
Gr. Theodoru, “Drept procesual penal”, vol. II, Parte specială, Editura Cugetarea, Iași, 1998;
N. Jidovu, „Drept procesual penal. Ediția 2”, Editura C.H. Beck, București, 2007;
N. Volonciu, „Drept procesual penal”, vol. 1, Tipografia Univ. București;
C. Bulai, „Manual de drept penal”, Editura All, 1997;
Revista Dreptul nr. 5/2002;
Monitorul Oficial
Cod Penal;
Cod Procedură Penală;
Dicționarul de procedură penală;
Decizia nr. 24/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 368/30.05.2007;
Decizia nr. 19/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 284/29.03.2006;
www.jurisprudențăcedo.com
www.studiijuridice.ro;
www.e-juridic.manager.ro;
www.jurisprudenta.org;
www.spete.avocatura.com;
www.jurisprudentacedo.com;
www.spete.info;
www.dexonline.ro
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
C. Mitrache, C. Mitrache, „Drept penal român. Parte generală”, Editura Universul Juridic, București, 2006;
I. Oancea, „Drept penal, parte generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971;
F. Streteanu, R. Chiriță, „Răspunderea penală a persoanei juridice”, Editura Rosetti, București, 2002;
I. Neagu, „Drept procesual penal. Parte generală”, Editura Global Lex, București, 2007;
I. Neagu, M. Damaschin, B. Micu, C. Nedelcu, „Drept procesual penal, Mapă de seminarii”, Ediția a II-a, București, 2011;
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, „Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman” , Parte specială, vol. VI, Ediția a II a, Editura All Beck, București, 2003;
T. Plaesu, „Aspecte cu privire la cazurile de contestatie la executare”, Analele stiintifice ale Universitatii “Al. I. Cuza” Iasi, Stiinte Juridice (A.S.U.I., S.J.), 1991;
A. Ș. Tulbure, A. M.Tatu, “Tratat de drept procesual penal”, Editura All Beck, Bucuresti, 2001;
Gr. Theodoru, “Drept procesual penal”, vol. II, Parte specială, Editura Cugetarea, Iași, 1998;
N. Jidovu, „Drept procesual penal. Ediția 2”, Editura C.H. Beck, București, 2007;
N. Volonciu, „Drept procesual penal”, vol. 1, Tipografia Univ. București;
C. Bulai, „Manual de drept penal”, Editura All, 1997;
Revista Dreptul nr. 5/2002;
Monitorul Oficial
Cod Penal;
Cod Procedură Penală;
Dicționarul de procedură penală;
Decizia nr. 24/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 368/30.05.2007;
Decizia nr. 19/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 284/29.03.2006;
www.jurisprudențăcedo.com
www.studiijuridice.ro;
www.e-juridic.manager.ro;
www.jurisprudenta.org;
www.spete.avocatura.com;
www.jurisprudentacedo.com;
www.spete.info;
www.dexonline.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Executarea Hotararilor Penale (ID: 127819)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.