Exceptiile In Procesul Civil

Lucrarea de față reprezintă o cercetare științifică utilă și aproape exhaustivă a uneia dintre instituțiile procedurale de amplă incidență în cadrul procedurii judiciare. Motivul ce m-a determinat să optez pentru o atare tematică a fost frecvența aplicării instituției în practica judiciară.

”Excepțiile în procesul civil”, este o lucrare de practică în care am prezentat aspectele problemelor teoretice născute în cadrul procedurii excepției în materie civilă.

Pentru a arăta că excepțiile reprezintă o formă de manifestare a acțiunii civile, trebuie mai întâi lămurită noțiunea de acțiune civilă. Astfel, potrivit art. 29 din noul Cod de procedură civilă „acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces”.

Conceptul de excepție evocă în limbajul obijnuit orice abatere de la o regulă generală și provine din substantivul latin „exceptio”.

În limbajul juridic excepția este folosită atunci când sunt invocate neregularități procedurale, urmărind amânarea sau împiedicarea judecății. Excepțiile de procedură apar în această lumină de intensități diferite: ca un mijloc util/indispensabil în mâinile însetatului de dreptate sau, dimpotrivă, ca un mijloc letal în mâinile răuvoitorului.

Lucrarea cuprinde o analiză generală cu privire la excepțiile procesuale, detaliind apoi aspecte concrete, teoretice și practice, referitoare la câteva categorii de excepții, de fond sau de procedură, ce ar putea fi invocate în cadrul procesului civil, precum și cu privire la incidente procesuale asupra cărora planează încă dubiul calificării ca excepții.

O distincție foarte clară este realizată, în lucrare, între excepțiile de fond și aparările de fond din dreptul material, care deși poartă denumirea de excepții, nu se încadrează în instituția excepțiilor procesuale. Deasemenea, am notat și includerea abuzului de drept în categoria excepțiilor procesuale de fond, îndeosebi în cazul în care acesta vizează exercitarea cu rea credință chiar a dreptului la acțiune.

Lucrarea este structurată în 3 capitole, urmate de studiu de caz și concluzii.

În primul capitol au fost definite excepțiile procesuale și prezentată importanța acestora, a fost examinată natura juridică, precum și câteva caracteristici ale excepțiilor procesuale.

Capitolul II este destinat clasificării excepțiilor ce se impun, iar în capitolul III, și ultimul, am prezentat câteva categorii de excepții de fond și de procedură.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Noțiunea și importanța excepțiilor procesuale

Printre formele concrete ce alcătuiesc acțiunea civilă se află și excepțiile procesuale (termenul de „excepțieˮ, care, în limbajul comun, desemnează situația de abatere de la regulă, provine de la verbul latin excipiore, care înseamnă „a lua din, a împuțina, a anihilaˮ).

În plan juridic, noțiunea a fost folosită încă din dreptul roman, spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmărea să evite condamnarea sa ori să obțină o amânare a judecății.

Noțiunea de „excepțieˮ este folosită atât în dreptul material, cât și în cel procesual, fără ca întotdeauna să desemneze aceeași instituție juridică. În dreptul procesual, excepția are un înțeles restrâns, desemnând, după cum am arătat mai sus, obiecțiile pe care o parte le ridică legate de încălcarea unor reguli de organizare judecătorească, de competență, de procedură sau neregularități ale dreptului la acțiune.

În dreptul material, excepția are un înțeles mult mai larg, termenul fiind folosit pentru o serie de situații ce depășesc sfera obiecțiilor părții, cuprinzând și apărările de fond. Spre exemplu, în dreptul material întâlnim la art. 1.556 noul Cod civil „excepția de neexecutare a contractuluiˮ, ce este o veritabilă apărare de fond a pârâtului căruia i se cere executarea obligațiilor dintr-un contract; la art. 1.696 NCC, „excepția de garanțieˮ, care este, la fel, o apărare de fond a persoanei evinse împotriva celui ce e obligat să garanteze împotriva evicțiunii; art. 1.247 NCC menționează că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de „excepțieˮ.

Excepțiile procesuale reprezintă o instituție fundamentală a dreptului procesual civil, un important mijloc de asigurare a respectării legii în procesul civil, având funcții bine definite în ansamblul mecanismului procesual.

Strict procedural, excepția poate fi considerată, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, un refuz al pârâtului de a discuta în fond pretenția reclamantului.

În doctrina juridică, au fost conturate mai multe încercări de definire a excepției procesuale, cea mai completă fiind următoarea: „Unul dintre mijloacele prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța, din oficiu, invocă, fără a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea instanței, competența acesteia ori la actele de procedură sau lipsuri referitoare la dreptul material la acțiune, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cereriiˮ.

În prezent, avem și o definiție legală a excepției procesuale, consacrată de dispozițiile articolului 245 NCPC potrivit cărora excepția procesuală este definită ca fiind „mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cereriiˮ. O atare definiție este sugestivă și în sensul considerării excepției ca un mijloc procedural ce nu pune în discuție fondul dreptului.

Tocmai de aceea excepțiile de fond trebuie să fie deosebite de alte mijloace de apărare ale părților și în primul rând de apărările de fond. De asemenea, excepțiile procesuale nu trebuie confundate cu soluțiile pe care acestea le determină sau cu rezultatul obținut: amânarea procesului, suspendarea procesului, perimarea judecății, anularea unor acte de procedură, pierderea unui drept procedural etc. Ele sunt doar mijloace procedurale prin care pot fi puse în valoare unele sancțiuni sau se poate obține un anumit rezultat procesual, cum ar fi amânarea procesului, suspendarea acestuia, declinarea competenței etc.

Deosebirile dintre apărările de fond și excepțiile de procedură prezintă o importanță teoretică și practică deosebită. De aceea, evidențiem în continuare cele mai semnificative note distinctive.

a) O primă notă distinctivă vizează scopul urmărit de autorul apărării sau al excepției. Într-adevăr, printr-o apărare de fond se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată, sau, după caz, a unei intervenții principale, a unei cereri de chemare în garanție ca nefondată etc.

b) O altă notă distinctivă vizează tratamentul juridic al apărărilor de fond și al excepțiilor. Primele, vizând temeinicia unei pretenții, pot fi puse în discuția instanței în tot cursul judecății, în sensul că partea se poate apăra discutând în fapt și în drept toate pretențiile părții adverse. Există însă o disciplină procesuală în ceea ce privește folosirea dovezilor sau a altor mijloace de apărare în cursul judecății.

În schimb, excepțiile pot fi invocate numai în anumite condiții, iar unele dintre ele doar in limine litis.

c) O ultimă notă distinctivă se referă la efectele soluției pronunțate de instanță. Astfel, hotărârea pronunțată în urma unei apărări de fond dobândește autoritate de lucru judecat, cu toate consecințele ce decurg din aceasta. De la această regulă există și unele excepții importante, cum este cazul hotărârilor pronunțate asupra cererilor de pensie de întreținere, a cererilor de punere sub interdicție etc. Hotărârea – sentință, decizie sau încheiere – pronunțată asupra unei excepții de procedură nu are autoritate de lucru judecat. Și de la această regulă există derogări importante în cazul excepțiilor de fond, acestea din urmă având adeseori un caracter peremptoriu asupra judecății.

Excepțiile de procedură nu trebuie confundate cu excepțiile de drept material. Prin intermediul acestora din urmă, debitorul urmărește, de regulă, să se libereze de datorie. Așa este cazul excepției de plată, compensației, excepției de nulitate a contractului etc.

În practica judiciară, excepțiile de procedură joacă un rol deosebit de important în soluționarea corectă și promptă a litigiilor civile. Ele se alătură celorlalte mijloace de apărare pe care una dintre părți le poate utiliza în sprijinul poziției sale în proces. Nu arareori un proces civil se finalizează pe cale de excepție. Consecințele admiterii unor excepții sunt grave pentru una dintre părți, întrucât ele pot avea un efect dilatoriu sau chiar peremptoriu asupra judecății și implicit, asupra posibilităților de restabilire grabnică a raporturilor juridice contestate.

Dar, în mod incontestabil, excepția este un mijloc procedural a cărui importanță se vădește mai cu seamă în privința poziției procesuale a pârâtului. Într-adevăr, în procesul civil, pârâtul este cel „atacatˮ prin cererea formulată de reclamant. Atacului declanșat de reclamant îi corespunde, cel mai adesea, o apărare „organizatăˮ de pârât și care se poate face și pe cale de excepție. Nu întâmplător renumitul procedurist uruguayan E.J. Couture considera că pentru pârât se poate vorbi de o adevărată necessitas defensionis.

1.2. Natura juridică

Ca natură juridică, excepțiile procesuale sunt apărări procedurale, în sensul art. 31 noul C. proc. civ.. Ca atare, ele se confundă cu apărările de fond.

Noțiunea de „apărareˮ are mai multe înțelesuri. Lato sensu, apărarea desemnează toate mijloacele folosite pentru a se obține respingerea pretenției supuse judecății sau întârzierea soluționării acesteia. Acest sens al noțiunii este avut în vedere de dispozițiile art. 31 noul C. proc. civ., atunci când face vorbire de apărări în justiție. Stricto sensu, apărarea vizează numai acele mijloace prin care se invocă obiecțiuni împotriva fondului pretenției deduse judecății, tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată. Deci, în înțeles restrâns, noțiunea de „apărareˮ cuprinde numai apărările de fond, nu însă și apărările procedurale (adică apărările ce privesc încălcarea unor norme de organizare judecătorească, de competență sau de procedură).

Apărările de fond sunt acele mijloace prin care pârâtul invocă obiecțiuni împotriva pretenției reclamantului, urmărind respingerea cererii acestuia ca neîntemeiată (ca nefondată), după examinarea fondului pretenției respective. De exemplu, pârâtul chemat în judecată pentru a fi obligat să restituie reclamantului o sumă de bani, cu privire la care reclamantul pretinde că i-a împrumutat-o, se poate apăra invocând faptul că nu a împrumutat nimic de la reclamant, că și-a plătit datoria, că a operat compensația legală etc.

Apărările de fond pot fi:

– apărări în fapt, dacă sunt invocate împrejurări de fapt în legătură cu speța respectivă;

– apărări de drept, atunci când se invocă anumite dispoziții legale despre care se afirmă că sunt aplicabile în speță. Astfel, în cazul introducerii unei cereri prin care, ulterior declarării nulității unei convenții de înstrăinare a unui imobil, s-ar pretinde daune egale cu echivalentul lipsei de folosință a terenului, pârâtul poate formula o apărare de fond în fapt, în sensul că vânzătorul i-a predat folosința bunului în vederea culegerii fructelor, așa încât, deși convenția privitoare la transmiterea proprietății imobilului este nulă, aceasta nu are nicio influență asupra fructelor pe care le-a cules, iar această apărare de fond poate fi întemeiată, în drept, pe prevederile art. 948 noul C. Civ. ori pe principiul conversiunii actelor juridice.

Uneori, pentru unele apărări de fond se folosește, relativ impropriu, denumirea de „excepție”, de exemplu, când se vorbește de regula „judecătorul acțiunii este judecătorul excepției” (art. 124 noul C. proc.civ.) ori, în dreptul civil, când se vorbește de excepția de garanție (art. 1696 noul C. civ.), excepție de neexecutare a contractului (art. 1556 noul C. civ.) sau alte mijloace de apărare ale debitorului. Cu toate acestea, deși aceasta este terminologia folosită chiar de legiuitor, trebuie avut în vedere că în toate aceste cazuri este vorba, în realitate, de apărări de fond.

În literatura de specialitate nu există o opinie unitară referitoare la natura juridică a acțiunii civile, respectiv dacă dreptul la acțiune este un drept autonom, abstract sau este doar o componentă a dreptului material subiectiv ce se urmărește a fi valorificat în justiție. Autorii ce susțin cea de-a doua teorie, respectiv că dreptul la acțiune este doar o componentă a dreptului material, nu recunosc nici excepției procesuale caracterul de drept autonom. Dimpotrivă, autorii care susțin prima teorie, respectiv că dreptul la acțiune este un drept autonom, consideră că și excepția procesuală trebuie privită tot ca un drept autonom, care trebuie să îndeplinească toate condițiile cerute de lege pentru a fi exercitat.

Distincția este deosebit de importantă, întrucât regimul juridic al excepției depinde de natura juridică pe care i-o conferim excepției procesuale. În prima variantă, dacă admitem că nu este un drept autonom, ci doar o componentă a dreptului la apărare, reiese că pentru a fi exercitată nu trebuie îndeplinite toate cerințele de exercitare a acțiunii civile, respectiv capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul și existența unei pretenții. Pârâtul nu urmărește valorificarea unui drept material pe calea excepției, ci doar „paralizarea” acțiunii reclamantului. De cele mai multe ori, pârâtul va câștiga litigiul prin invocarea unei excepții, deși pe fond el nu are dreptate, iar dacă s-ar fi ajuns la judecata în fond, el ar fi fost cel căzut în pretenții. Prin urmare, excepția nu evidențiază „dreptatea” în cadrul unui litigiu, ci este doar o componentă a dreptului la apărare al pârâtului, o necessitas defensionis. Chiar dacă pe fond pârâtul nu are dreptate, el are posibilitatea de a specula anumite greșeli ale reclamantului sau chiar ale instanței, ieșind pentru moment câștigător în demersul judiciar. Pentru a ridica o excepție, pârâtul nu trebuie să justifice toate atributele cerute părții pentru promovarea unei acțiuni civile (capacitate, calitate, interesul, afirmarea unei pretenții). Invocarea excepției nu este privită ca un drept subiectiv distinct al pârâtului, ce ar trebui justificat, ci ca o componentă a dreptului fundamental la apărare. În acest sens, nu i se poate cere pârâtului justificarea „capacității” sau „calității” pentru a invoca o excepție, atât timp cât aceste lipsuri pot fi invocate chiar de pârât în apărarea sa, pe calea excepției, cu consecința respingerii acțiunii (de exemplu: lipsa calității procesuale pasive sau lipsa capacității de exercițiu a pârâtului). „Interesul” pârâtului în invocarea excepției este o componentă a dreptului său de a se apăra, și nu este o condiție ce trebuie îndeplinită pentru a invoca excepția.

Pe de altă parte, dacă adopt ideea că excepția este un drept autonom, drept la acțiune, adică la „acțiunea de apărare”, distinct de dreptul subiectiv al părții, atunci acesta trebuie să îndeplinească toate cerințele legale pentru a fi exercitat, la fel ca acțiunea civilă. Pentru a se opune la acțiune nu este necesar ca pârâtul să fie titular al unui drept subiectiv, întrucât el are dreptul autonom de a se apăra invocând o excepție. Pârâtul nu urmărește recunoașterea unui drept subiectiv propriu, ci excluderea unui drept al altuia.

În ceea ce mă privește, consider că dreptul la acțiune este un drept autonom, distinct de dreptul subiectiv material. Cred că și legiuitorul a adoptat această teorie, de vreme ce, prin definiția dată în noul Cod de procedură civilă excepțiilor procesuale, se arată că acestea se referă la lipsuri ale „dreptului la acțiune”, și nu ale „exercițiului dreptului la acțiune”, cum era varianta propusă de autorii care nu recunoșteau existența unui drept la acțiune autonom. În viziunea acestor teoreticieni, dreptul la acțiune este o componentă a dreptului subiectiv, reprezentând posibilitatea de a fi exercitat în justiție. De aceea, lipsurile se referau la exercitarea dreptului la acțiune, și nu la dreptul la acțiune însuși.

Excepțiile procesuale fac parte din instituția generală a „mijloacelor de apărare” ale părții. Pentru a exercita oricare dintre mijloacele de apărare, trebuie îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru exercitarea acțiunii civile: afirmarea unui drept, interesul, calitatea procesuală și capacitatea procesuală. Indiferent dacă pârâtul acționează defensiv sau ofensiv, instanța trebuie să verifice dacă pârâtul urmărește să își apere cu bună-credință un drept legitim și actual, dacă are un interes născut actual și personal în apărarea dreptului, precum și dacă are calitate și capacitate procesuală pentru formarea mijloacelor de apărare.

Există însă și posibilitatea ca pârâtul să fie titularul unui drept material ce poate fi opus reclamantului. În acest caz, în persoana pârâtului coexistă două componente ce pot fi valorificate: un drept fundamental la apărare, ce poate fi opus pe calea excepției, și un drept material împotriva reclamantului, ce poate fi opus pe calea apărărilor de fond (spre exemplu, excepțiile de drept material) sau a cererii reconvenționale.

Atunci când reclamantul invocă o excepție, el nu se înscrie pe un plan procesual defensiv, de apărare, ci acționează ofensiv, în scopul consolidării pretențiilor sale sau pentru a perfecta formele procesuale înăuntrul cărora tinde la realizarea acestor pretenții.

1.3. Caracteristicile excepțiilor procesuale

Așa cum am arătat, excepția poate fi definită ca fiind „unul dintre mijloacele prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța, din oficiu, invocă, fără a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea instanței, competența acesteia ori la actele de procedură sau lipsuri referitoare la dreptul material la acțiune, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cereriiˮ.

Din această definiție legală reies caracteristicile excepțiilor procesuale. Astfel:

– excepțiile constituie mijloace de apărare;

În consecință, regula este invocarea sa de către pârât. Cu toate acestea, datorită faptului că în procesul civil și reclamantul poate fi pus în poziție defensivă (și nu numai în situația în care pârâtul formulează o cerere reconvențională, ci și în situația în care acesta invocă anumite excepții procesuale), el poate apela, la rândul său, la excepții, căutând să le înlăture pe cele invocate de pârât, pentru a putea continua procesul. De asemenea, și celelalte părți pot ridica excepții (de exemplu, chematul în garanție, intervenientul).

În cazul excepțiilor absolute, care presupun încălcarea unei norme imperative, atât reclamantul, cât și pârâtul, oricare altă parte, precum și procurorul sau instanța din oficiu le pot invoca.

– excepția procesuală presupune existența unui proces civil în curs;

Doctrina a subliniat că pentru a se distinge o excepție care se poate ridica în cursul procesului de excepțiile care pot fi invocate între părți fără intervenția judecătorului, excepțiile au primit denumirea de excepții procesuale. Astfel, s-a arătat că noțiunea de excepție cunoaște înțelesuri diferite (ea fiind folosită și în dreptul material, caz în care invocarea excepției nu presupune existența procesului), astfel încât literatura de specialitate, iar apoi practica judiciară au impus folosirea expresiei de excepții procesuale, tocmai pentru a fi evitate unele confuziuni. S-a arătat, totodată, că noțiunea de excepții procesuale este în măsură să cuprindă atât excepțiile de procedură, cât și pe cele de fond.

– prin intermediul excepțiilor procesuale, partea interesată, procurorul sau instanța, din oficiu, invocă, în condițiile legii, anumite neregularități procedurale (privind competența, compunerea și constituirea instanței, actele de procedură, procedura de judecată) ori lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune (privind condițiile de exercițiu ale acestuia sau chiar inexistența unor componente ale dreptului la acțiune);

– excepțiile procesuale nu pun în discuție fondul pretenției formulate;

– admiterea excepției duce la întârzierea judecății (amânarea cauzei, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenței, trimiterea dosarului instanței mai întâi învestită etc.) sau la împiedicarea judecății fondului (anularea cererii, stingerea procesului, respingerea cererii ca prematură, prescrisă, inadmisibilă etc., nu însă ca nefondată). Rezultă că admiterea unei excepții procesuale nu afectează, în principiu, dreptul reclamantului și că hotărârea pronunțată în urma admiterii unei excepții procesuale nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește fondul pretenției.

CAPITOLUL II

CLASIFICAREA EXCEPȚIILOR

Excepțiile procesuale pot fi clasificate în funcție de trei criterii: obiectul lor, efectul pe care tind să îl realizeze și caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate.

2.1. Excepții de procedură și excepții de fond

După obiectul lor, excepțiile procesuale se clasifică în excepții de procedură și excepții de fond.

Excepțiile de procedură sunt acelea prin intermediul cărora se invocă anumite neregularități procedurale.

Fac parte din această categorie acele excepții care au ca obiect invocarea încalcării unor norme de competență, de organizare judecătorească (de exemplu, excepția privind greșita/nelegala compunere sau constituire a instanței), privind condițiile de îndeplinire a actelor de procedură, inclusiv termenele în care trebuie efectuate (excepția lipsei de citare sau a citării nelegale, excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția de tardivitate etc.) sau procedura de judecată (excepțiile privitoare la taxele judiciare de timbru, excepția de perimare etc.) ori luarea anumitor măsuri pentru buna desfășurare a judecății și preîncălzirea unor soluții contradictorii ( conexitatea, litispendența).

Excepțiile de fond sunt acelea care sunt în strânsă legătură cu pretenția dedusă judecății, mai exact, cu exercițiul dreptului la acțiune.

Rezultă că în categoria excepțiilor de fond ar trebui incluse acele excepții care:

– au ca obiect invocarea unor lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune: excepția de prematuritate a cererii, excepția lipsei de interes, excepția lipsei de calitate procesuală și excepția lipsei capacității procesuale;

– sunt strâns legate de dreptul la acțiune (de comportamentele acestuia): prescripția și autoritatea de lucru judecat, deoarece acestea afectează exercițiul dreptului la acțiune (acea componentă a acestuia ce constă în posibilitatea de a obține condamnarea pârâtului);

– au ca obiect invocarea unor dispoziții legale care limitează sau îngrădesc dreptul la acțiune în ceea ce privește exercitarea unor componente ale sale: excepția privind caracterul subsidiar al cererii în constatare față de cererea în realizare, excepția privind lipsa procedurii prealabile a reclamației administrative în cazurile în care legea prevede obligativitatea acesteia, excepția de indmisibilitate a exercitării recursului împotriva hotărârilor definitive etc.

Articolul 248 alin. (1) NCPC distinge între excepțiile de procedură și excepțiile de fond, însă nu există nicio dispoziție legală care să ofere un criteriu de delimitare a acestora. Unii autori au considerat excepțiile de fond ca apărări propriu-zise, pornind de la asemănarea acestora în privința efectelor spre care tind (admiterea excepției de fond duce la anularea sau respingerea cererii). Însă, excepțiile de fond nu pun în discuție fondul pretenției supuse judecății. Mai mult, din chiar redactarea art. 248 alin. (1) noul Cod de procedură civilă rezultă că excepțiile de fond sunt diferite de apărările de fond.

În doctrină s-a încercat să se precizeze împrejurările care, distincte de excepțiile de procedură, nu sunt apărări de fond, ci tot excepții procesuale. Din această perspectivă, au existat două tendințe: pe de o parte, de a reduce numărul excepțiilor de fond la excepția lipsei de calitate, prescripția și autoritatea de lucru judecat, iar pe de altă parte, de a lărgi sfera acestora, incluzându-se și unele mijloace care sunt totuși apărări de fond (plata, novația, compensația legală, tranzacția etc.).

Așa cum am arătat, trăsătura comună a excepțiilor de fond se desprinde din însăși noțiunea acestora, anume că sunt în strânsă legătură cu pretenția dedusă judecății, mai exact, cu exercițiul dreptului la acțiune. Așa fiind, rezultă că și în cazurile în care, prin unele dispoziții legale, dreptul la acțiune este îngrădit în ceea ce privește exercitarea unor componente ale sale, excepțiile care au ca obiect invocarea acestor dispoziții legale sunt excepții de fond (de exemplu, excepția privind caracterul subsidiar al cererii în constatare față de cererea în realizare, excepția privind lipsa procedurii prealabile a reclamației administrative în cazurile în care legea prevede obligativitatea acesteia, excepția de inadmisibilitate a exercitării recursului împotriva hotărârilor definitive, excepția de inadmisibilitate a exercitării apelului împotriva hotărârii de expedient etc.).

În dreptul comparat, categoria excepțiilor de fond este necunoscută. Ea este substituită, de pildă, în dreptul francez, cu categoria finelor de non-ricevoir și de non-valoir. Acestea nu sunt considerate nici excepții și nici apărări de fond, ci două categorii noi și distincte. Și în literatura noastră de specialitate unii autori au promovat ideea necesității recunoașterii categoriei juridice a inadmisibilităților. Uneori, și în limbajul practicienilor se recurge la sintagme care amintesc de categoria inadmisibilităților. Cu toate acestea, s-a remarcat în doctrină că inadmisibilitațile nu sunt un suport în legislația noastră procesuală. De altfel, referindu-se la categoria inadmisibilitaților din dreptul francez, celebrul procedurist ieșean E. Herovanu remarca: „Lucrul n-ar fi meritat poate decât o simplă mențiune, dacă practica n-ar întrebuința adesea și ea expresiunile adoptate, de «fine de neprimire» și «fine de nevaloare», pentru a desemna uneori excepțiunile privitoare la exercițiul dreptului la acțiune. Străini de tradițiile și de spiritul dreptului nostru de procedură, străini de limba noastră, care, oricât de plină de neologisme ar fi, nu i-a putut încă încorpora, termenii aceștia n-au nicio valoare practică și nicio rațiune de a fi conservați”.

Categoria procesuală a inadmisibilităților este tot mai des folosită în noul Cod de procedură civilă, împrejurare ce ne obligă să identificăm resorturile acestei „instituții” și să-i determinăm locul pe care îl ocupă în ansamblul mijloacelor de apărare sau al excepțiilor ori dacă, evident, se situează într-un asemenea „spațiu procesual”. Noul Cod de procedură civilă conține referiri repetate la conceptul de „inadmisibilitate”. Astfel, de pildă, este declarată inadmisibilă cererea de recuzare prin care se invocă alte motive decât cele prevăzute de art. 41 NCPC [art. 47 alin. (2) NCPC]; sunt inadmisibile cererile de recuzare referitoare la alți judecători decât cei prevăzuți la art. 46 NCPC [art. 47 alin. (3) NCPC]; sunt inadmisibile cererile de strămutare, cu excepția cazului în care ele se întemeiază pe împrejurări noi, necunoscute la data soluționării cererilor anterioare sau ivite după soluționarea lor (art. 146 NCPC); sunt inadmisibile recursurile declarate împotriva hotărârilor susceptibile de apel, dacă această din urmă cale de atac nu a fost exercitată [art. 459 alin. (2) NCPC]; sunt inadmisibile căile de atac neprevăzute de lege, în cazul prevăzut de art. 457 alin. (3) NCPC; sunt inadmisibile acțiunile civile în situația în care reclamantul nu a participat la ședința de informare privind avantajele medierii [art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006] etc.

În unele cazuri inadmisibilitatea nu este consacrată de lege în mod expres, respectiv prin formule care evocă în mod incontestabil o atare sancțiune. Există însă numeroase alte situații în care legea folosește termeni care sugerează, în mod incontestabil, sancțiunea inadmisibilității. Astfel, de pildă, potrivit art. 51 alin. (3) NCPC, nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare. De asemenea, legea declară „inadmisibilă proba cu martori” dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afara cazurilor expres statuate în art. 309 pct. 4 NCPC. Alteori, legea folosește expresii echivalente sau care sugerează doar sancțiunea inadmisibilității. Astfel, de pildă, potrivit art. 67 alin. (4) NCPC, calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește „neavenită” dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond. De asemenea, o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac (art. 460 NCPC). Situații asemănătoare întâlnim și în materia executării silite. Astfel, de pildă, potrivit art. 712 alin. (3) NCPC, nu se poate face o nouă contestație de către aceeași parte pentru motive care existau la data primei contestații. În fine, tot cu titlu exemplificativ, menționăm că în cadrul procedurii de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept legea îi interzice pârâtului să formuleze pretenții proprii pe calea acțiunii reconvenționale, a chemării în judecată a altei persoane sau în garanție, pretențiile sale putând fi formulate numai pe cale separată (art. 1.042 NCPC).

Există și alte situații care sunt considerate de doctrină sau jurisprudență ca veritabile cauze de inadmisibilitate a unei cereri, acțiuni sau căi de atac, cum este cazul inadmisibilității acțiunii în constatare, ori de câte ori partea poate solicita realizarea dreptului (art. 35 NCPC) sau respingerea acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile (art. 193 NCPC).

În ceea ce ne privește, apreciem, alături de alți autori, că inadmisibilitățile nu sunt o specie diferită sau „atipică”, de excepții procesuale, ci o consecință a valorificării excepțiilor în procesul civil. Inadmisibilitățile se înfățișează, cel mai adesea, ca veritabile sancțiuni sau, cum s-a spus, ca o „modalitate specifică” de respingere a acțiunii civile.

2.2. Excepții dilatorii, peremptorii și declinatorii

După efectul pe care tind să îl realizeze, excepțiile procesuale se clasifică în excepții dilatorii, excepții peremptorii și excepții declinatorii.

Excepțiile dilatorii sunt acelea care tind la întârzierea judecății pe fond (amânarea judecății, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenței, trimiterea dosarului la o altă instanță, transferul dosarului de la un complet de judecată la altul etc.).

Intră în această categorie, de exemplu, excepția nelegalei citări, excepția de litispendență, de conexitate etc.

Excepțiile peremptorii (dirimante) sunt acelea care tind la împiedicarea judecății pe fond (anularea cererii, respingerea cererii ca inadmisibilă, stingerea procesului, respingerea cererii ca prematură, ca lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate etc.).

Au acest caracter: excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția de tardivitate, excepția de perimare etc.

În privința efectelor pe care le produc în cazul în care sunt admise, excepțiile de fond au un caracter mai omogen decât excepțiile de procedură. Astfel, admiterea excepțiilor de fond duce, de regulă, la anularea sau respingerea cererii (ca prematură, lipsită de interes, inadmisibilă etc.), ceea ce înseamnă că, de regulă, aceste excepții au caracter peremptoriu.

Totuși, excepția lipsei capacității de exercițiu poate avea doar un efect dilatoriu (amânarea judecății), dacă în termenul acordat de instanță lipsa se acoperă (prin confirmarea actului îndeplinit de partea lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă de către reprezentantul legal sau, după caz, ocrotitorul legal al acesteia). Dacă însă lipsa nu se împlinește, instanța va anula cererea, ceea ce înseamnă că suntem în prezența unei excepții care tinde spre un efect peremptoriu, dar începe cu un efect dilatoriu.

Există și alte excepții procesuale care încep printr-un efect dilatoriu și tind spre un efect peremptoriu. Astfel, intră în această categorie: excepția lipsei capacității de exercițiu; excepția lipsei dovezii calității de reprezentant; excepția de netimbrare; excepția lipsei semnăturii (dacă partea nu este prezentă la termenul când se invocă această excepție).

Ca efect, excepțiile de procedură tind să fie spre întârzierea judecății, fie spre împiedicarea acesteia, uneori însă aceeași excepție poate fi dilatorie sau, după caz, peremptorie (de exemplu, excepția de necompetență duce la declinarea competenței, atunci când cererea este de compentența unei alte instanțe judecătorești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicțională, dar și la respingerea cererii ca inadmisibilă, în cazul în care cererea este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, ori la respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor române).

În literatura de specialitate dezvoltată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 s-a susținut și punctul de vedere potrivit căruia, în funcție de efectul spre care tind, excepțiile pot fi împărtășite în dilatorii, peremtorii și declinatorii, acestea din urmă fiind excepțiile a căror admitere are drept rezultat trimiterea pricinii, spre judecare, unei alte instanțe. S-ar încadra în această categorie excepția de necompetență, excepția de litispendență și excepția de conexitate. Cu privire la această chestiune, care își păstrează actualitatea și în sistemul Codului de procedură în vigoare, s-a observat însăcă așa-numitele excepții declinatorii tind la întârzierea judecății cu privire la fondul pretenției, deci ele urmează a fi incluse în categoria excepțiilor dilatorii. În plus, excepția de conexitate și excepția de litispendență nu presupun, cu necesitate, ca pricinile să se afle înaintea unor instanțe diferite, așa încât este posibil să nu aibă loc o trimitere a dosarului de la o instanță la alta, ci doar de la un complet de judecată la un alt complet de judecată al aceleiași instanțe, iar, în ceea ce privește excepția de necompetență, aceasta poate avea uneori și un efect peremptoriu.

O parte a doctrinei noastre recunoaște și existența categoriei excepțiilor declinatorii. Excepțiile declinatorii sunt acelea care determină trimiterea cauzei la o altă instanță judecătorească competentă a statua asupra pretenției deduse judecății. Declinarea competenței este principalul scop al acestor categorii de excepții, împrejurare care impune considerarea lor ca o specie distinctă a excepțiilor de procedură; amânarea judecății se înfățișează, astfel cum judicios s-a remarcat și de alți autori, ca un efect secundar. Au un asemenea efect excepția de necompetență, excepția de litispendență și de conexitate.

Doctrina cunoaște și alte categorii de excepții procesuale la care, uneori, a făcut referire și jurisprudența noastră.

2.3. Excepții absolute și excepții relative. Invocarea excepțiilor procesuale

După caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate, excepțiile procesuale se clasifică în excepții absolute și excepții relative.

Această clasificare este prevăzută de dispozițiile art. 246 NCPC.

Potrivit acestui text, excepțiile absolute sunt cele care privesc încălcarea unor norme juridice de ordine publică, iar excepțiile relative sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme care ocrotesc cu precădere interesele părților.

Clasificarea excepțiilor procesuale în excepții absolute și excepții relative prezintă importanță din perspectiva modului în care pot fi invocate în cursul procesului civil.

Sub acest aspect, art. 247 alin. (1) teza I NCPC dispune că excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Așadar, excepțiile absolute pot fi invocate de partea interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, oricând în cursul judecății în primă instanță, dar și direct în apel sau în recurs. Cu toate acestea, potrivit art. 247 alin. (1) teza a II-a NCPC excepțiile procesuale pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționarea lor, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.

Trebuie reținut că, în cazul anumitor excepții absolute, legea limitează posibilitatea invocării lor până la o anumită etapă a procesului. Astfel:

– excepția de necompetență materială și cea de necompetență teritorială absolută, deși pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, fiind excepții de ordine publică [potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 și 3 NPCP.], totuși, potrivit art. 130 alin. (2) NCPC aceste excepții nu pot fi invocate decât până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a le mai invoca ulterior;

– excepția de litispendență, excepție de procedură, absolută, dilatorie, nu poate fi invocată decât în fața instanțelor de fond: prima instanță și apel, însă nu și în recurs, potrivit art. 138 alin. (2) NCPC;

– excepția de conexitate, excepție de procedură, absolută și dilatorie, poate fi invocată de părți sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate [art. 139 alin. (2)NCPC];

– excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe, deși este o excepție de fond, absolută, care începe printr-un efect dilatoriu și tinde spre un efect peremptoriu, conform art. 82 alin. (2) NCPC, nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac;

– excepția de perimare, excepție de procedură, absolută, peremptorie, nu poate fi invocată pentru prima oară în instanța de apel, dacă incidentul a survenit la prima instanță, potrivit art. 420 alin. (3) NCPC.

Excepțiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului și înainte de a se pune concluzii de fond [art. 247 alin.(2) NCPC].

În ceea ce privește momentul procesual până la care pot fi invocate excepțiile relative, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 178 alin. (3) NCPC, potrivit cărora, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată, iar pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond, precum și dispozițiile alin. (5) al aceluiași articol, care prevăd că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca (cu precizarea că această din urmă dispoziție se aplică, așa cum am arătat, nu numai nulităților relative, ci și nulităților absolute).

Neinvocarea excepțiilor relative în termenele prevăzute de lege atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a le mai invoca [art. 185 alin. (1) NCPC].

Referitor la invocarea excepțiilor procesuale, trebuie reținut și că, potrivit art. 247 alin. (3) NCPC, părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 189-191 NCPC fiind aplicabile.

Rațiunea acestui text este aceea de a impune o disciplină în conduita procesuală a părților, în scopul evitării tergiversării procesului ca urmare a exrcitării cu rea-credință a drepturilor procesuale și constituie o aplicare a principiului exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale, consacrat de art. 12 NCPC. Subliniez că textul de lege are în vedere situațiile în care excepția procesuală, absolută sau relativă, deoarece textul nu face nicio distincție, deși este invocată înăuntrul termenului prescris de lege, totuși, față de momentul la care ea este invocată de partea care cunoștea anterior existența sa, denotă intenția acesteia de tergiversare a procesului. Așadar, așa cum s-a arătat, dacă partea nu respectă obligația de a invoca excepțiile de procedură de îndată ce îi sunt cunoscute, dar le invocă în termenele arătate la art. 247 alin. (1) și (2) NCPC, sancțiunea nu se situează pe planul decăderii, ci constă în posibilitatea de a fi obligată la despăgubiri către partea adversă, în condițiile art. 189-190 NCPC, pentru paguba produsă prin amânarea procesului din acest motiv. În opinia mea, în măsura în care se constată exercitarea abuzivă a dreptului de a invoca o anumită excepție procesuală, dispozițiile art. 247 alin. (3) NCPC își pot găsi aplicarea indiferent de soluția dată excepției invocate cu intenție dilatorie, deci chiar dacă excepția este admisă, deoarece textul de lege nu distinge.

Cât privește actele de procedură și momentul până la care se pot invoca excepțiile procesuale, trebuie menționat că pârâtul este cel care are posibilitatea să formuleze, prin întâmpinare, excepțiile procesuale referitoare la cererea reclamantului, anume acele excepții pe care le poate cunoaște imediat după ce i s-a comunicat cererea de chemare în judecată.

În cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, excepțiile procesuale vor putea fi ridicate de către pârât la primul termen de judecată (la care este legal citat), iar, dacă la acest termen procedural reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, în condițiile art. 204 NCPC, pârâtul ar putea răspunde printr-o nouă întâmpinare, arătând, printre altele, și excepțiile procesuale ce se impun față de cererea modificată, desigur, după ce aceasta din urmă i-a fost comunicată [potrivit art. 204 alin. (1) teza a II-a NCPC].

De asemenea, dacă pârâtul depune o cerere reconvențională, prin întâmpinarea formulată potrivit art. 209 alin. (5) NCPC, reclamantul va arăta și excepțiile procesuale pe care înțelegea să le invoce cu privire la cererea reconvențională.

Intervenientul voluntar, principal sau accesoriu, devine parte în proces și ia procedura în starea în care se află în momentul încuviințării în principiu a cererii de intervenție volutară, ceea ce înseamnă că nu va putea să invoce excepțiile relative care privesc neregularitățile procedurale săvârșite anterior acestui moment, afară de cazul în care intervenția are loc până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Deci, dacă intervenția voluntară este făcută după primul termen de judecată, terțul intervenient poate să propună excepțiile absolute, precum și excepțiile relative care au ca obiect invocarea unor neregularități procedurale săvârșite după intervenirea sa în proces. Aceeași este soluția și în cazul terțului chemat în garanție (acesta va putea să invoce atât excepțiile procesuale referitoare la cererea de chemare în garanție, cât și cele privitoare la cererea principală), ale persoanei chemate în judecată deoarece ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul (aceasta, potrivit art. 70 NCPC, dobândește calitatea de reclamant), cât și al terțului arătat ca titular al dreptului real [care, în situațiile prevăzute de art. 77 alin. (4) NCPC, dobândește calitatea de intervenient principal]. Însă, în situația prevăzută de art. 77 alin. (3) NCPC, având în vedere că terțul ia locul pârâtului, s-ar putea discuta dacă el nu ar fi în măsură să invoce și excepțiile relative ce au obiect neregularități procedurale comise anterior introducerii sale în proces, având în vedere că, până la momentul încuviințării în principiu a cererii de arătare a titularului dreptului real și al exprimării acordului reclamantului de înlocuire a pârâtului inițial, intervenientul forțat nu poate formula apărări în calitate de pârât.

CAPITOLUL III

EXCEPȚIILE ÎN PROCESUL CIVIL

3.1. Excepția de necompetență

3.1.1. Noțiuni generale

Competența reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a soluționa o anumită pricină.

Competența se raportează la instanța judecătorească sau la un alt organ cu activitate jurisdicțională, iar nu la judecători.

Așa cum s-a arătat în doctrină, o primă clasificare a normelor de competență este aceea în norme de competență generală și norme de competență jurisdicțională, după cum delimitarea se face prin raportare la organe din sisteme diferite ori la organe din cadrul aceluiași sistem.

Competența jurisdicțională se clasifică în competență materială și teritorială, după cum delimitarea se face între instanțe judecătorești de grad diferit sau între instanțe de același grad.

Competența teritorială se împarte în trei categorii: competența teritorială de drept comun, competența teritorială alternativă sau facultativă și competența exclusivă sau excepțională.

O a doua clasificare a normelor de competență, în funcție de caracterul lor, împarte normele de competență în absolute și relative.

Din coroborarea prevederilor art. 159 VCPC cu art. 19 VCPC (care își are corespondent în art. 126 NCPC) a rezultat regula potrivit căreia competența generală, competența materială și competența teritorială exclusivă au caracter absolut, iar caracterul relativ are numai competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 13-16 CPC.

Noul Cod de procedură civilă tratează în mod distinct excepția de necompetență într-o secțiune dedicată special necompetenței instanțelor, necompetența și conflictele de competență. În paralel, găsim excepții de necompetență și în Cartea a VII-a a noului Cod, dedicată procesului civil internațional. Nici Codul anterior și nici noul Cod de procedură civilă nu prevăd însă în particular toate cazurile posibile de necompetență. Ar fi fost și foarte dificil, întrucât, după cum vom vedea, necompetența poate viza o multitudine de situații. Legiuitorul s-a limitat a clasifica formele de necompetență, lăsând la latitudinea celui interesat să încadreze o anumită situație juridică într-una dintre formele de necompetență prevăzute.

3.1.2. Competența materială a instanțelor judecătorești

Competența materială presupune delimitarea între instanțe de grad diferit și este reglementată de norme de ordine publică, având un caracter absolut.

În ceea ce privește reglementarea noului Cod de procedură civilă, se reține că, sub aspectul competenței materiale a instanțelor, ca modificare esențială, dispare distincția dintre litigiile comerciale și cele civile. Se păstrează concepția tradițională de stabilire a competenței materiale în raport de: natura pricinii; valoarea obiectului cererii; organul emitent (în materia contenciosului administrativ).

Sub aspectul obiectului concret al cererilor, nu există modificări de substanță, prin enumerările cuprinse la art. 94 și art. 95 NCPC fiind menținute, în principiu, competențele materiale aplicabile și anterior. Spre deosebire însă de reglementarea anterioară, tribunalul devine instanță de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță. Tribunalul va judeca ca instanță de recurs numai în cazurile prevăzute de lege și va soluționa apelurile declarate împotriva hotarărilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

1. Competența materială a judecătoriei

În reglementarea anterioară, potrivit prevederilor art. 1 VCPC, anterior modificării aduse prin Legea nr. 202/2011, judecătoriile judecau: 1. în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe; 2. plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege; 3. în orice alte materii date prin lege în competența lor.

Astfel, judecătoria era instanță de drept comun în ceea ce privește judecata de primă instanță.

Legea nr. 202/2010 a modificat art. 1 VCPC, în sensul că a introdus pct. 11, cu următorul cuprins: judecătoriile judecă „în primă și ultimă instanță, procesele și cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv”.

Cu privire la aceste modificări, s-a stabilit în practică că suprimarea căilor de atac cu privire la cererile în pretenții de până la 2.000 lei inclusiv, nu se aplică atunci când cererea de plată a sumei de bani este accesorie unui capăt principal, cum ar fi cererea în reziliere, în rezoluțiune sau în anularea unui act juridic.

O altă problemă care s-a discutat în practică a fost situația cererii având ca obiect plata cheltuielilor restante la întreținere, formulată de asociația de proprietari, care solicită concomitent și evacuarea chiriașului pentru neplata acestor cote. Într-o opinie, s-a statuat că cererea în evacuare ar fi accesorie față de pretenția bănească, caz în care hotărârea în întregul ei ar fi irevocabilă. O altă opinie a fost aceea că textul trebuie să fie de strictă interpretare și nu poate fi extins nici prin aplicarea principiului accesoriul urmează principalul, astfel că primul capăt de cerere va fi soluționat irevocabil, iar cel de-al doilea va avea calea de atac prevăzută de lege.

În reglementarea actuală, regulile referitoare la competența de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță se modifică fundamental așa cum am arătat mai sus, în sensul că, spre deosebire de competența generală a tribunalelor, competența judecătoriilor este, în prezent limitată la materiile expres prevăzute de lege. Judecătoriile vor judeca în primă instanță numai cererile enumerate limitativ de dispozițiile art. 94 alin. (1) pct. 1 lit. a)-j) NCPC, fără a se distinge după cum obiectul acestora este sau nu este evaluabil în bani. S-a reținut astfel o schimbare fundamentală de concepție în reglementarea competenței ratione materiae; în acest sens, nu în cazul tuturor cererilor cu caracter patrimonial competența de primă instanță se determină în funcție de criteriul valoric, legiuitorul prevăzând excepții, în funcție de obiectul cauzei.

2. Competența materială a tribunalului

Pentru procesele începute înainte de data de 15 februarie 2013 tribunalul este instanță de drept comun în ceea ce privește judecata apelurilor și instanță de excepție în ceea ce privește judecarea în primă instanță și în recurs.

Pentru procesele începute după data de 15 februarie 2013, ca noutate se reține faptul că, în ceea ce privește judecata în primă instanță, tribunalul devine instanță de drept comun pentru orice cerere care nu este dată de lege în competența altei instanțe, nefiind necesară o prevedere specială în acest sens.

Această competență rezultă din prevederile art. 95 pct. 1 NCPC, care stabilește și competența generală a tribunalului, deoarece exclude din competența sa cererile date prin lege în „competența altor instanțe”, fiind vorba nu numai de alte instanțe judecătorești, care sunt menționate de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ci și de orice alte organe cu activitate jurisdicțională.

Competența tribunalului în primă instanță se determină în funcție de:

1) criteriul valoric;

2) lipsa unei dispoziții legale prin care o cerere să fie atribuită în competența unei anumite instanțe.

Ca instanță de apel, tribunalul judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță (art. 95 pct. 2 NCPC), și anume hotărârile pronunțate în cererile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-j) NCPC, precum și în alte cereri date în competența judecătoriei, prin norme speciale, și care sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Hotărârile prevăzute de art. 94 pct.1 sunt supuse numai apelului, potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, iar hotărârile pronunțate de tribunal în apel sunt definitive și constituie titluri executorii, în sensul art. 634 pct. 4 NCPC.

Ca instanță de recurs, tribunalul judecă numai recursurile în cazurile anume prevăzute de lege (art. 95 pct. 3 NCPC), cum ar fi recursurile exercitate împotriva încheierii de suspendare; hotărârii care consfințește tranzacția părților, atunci când acestea sunt pronunțate de judecătorie.

3. Competența materială a curții de apel

Pentru procesele începute înainte de data de 15 februarie 2013, curțile de apel sunt instanțe de excepție în privința judecării apelurilor, având în vedere că tribunalele sunt instanțe de excepție în ceea ce privește judecata în primă instanță. În condițiile în care tribunalele sunt instanțe de apel de drept comun, înseamnă că instanțele de recurs de drept comun sunt curțile de apel.

Pentru procesele începute după data de 15 februarie 2013, potrivit art. 96 pct. 1 NCPC, curțile de apel judecă, în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale.

Ca instanțe de apel, curțile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță. Curtea de apel devine astfel instanță de drept comun pentru soluționarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în primă instanță, cu excepția celor care sunt susceptibile de a fi atacate numai cu recurs sau sunt date fără drept de apel.

Ca instanță de recurs, curțile de apel judecă recursurile în cazurile anume prevăzute de lege, potrivit art. 96 pct. 3 NCPC. Astfel, curțile de apel pot soluționa recursuri împotriva hotărârilor date în apel de tribunale, a celor date de tribunale în primă instanță și în alte cereri date prin lege în competența lor, care, potrivit legii, sunt supuse numai recursului, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. De exemplu, recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în fond de tribunale în materia contenciosului administrativ; recursurile împotriva hotărârilor tribunalului privind liberul acces la informațiile de interes public [art. 22 alin. (3) și (4) din Legea nr. 544/2001].

De asemenea, curtea de apel va judeca orice alte cereri date prin lege în competența lor, potrivit art. 96 pct. 3 NCPC. Exemplificativ, amintim: contestația împotriva deciziei de returnare a străinilor de pe teritoriul României [art. 84 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată]; contestația împotriva Hotarârii Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești [art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată].

4. Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Pentru procesele începute după data de 15 februarie 2013 noul Cod de procedură civilă prevede, în art. 97, că Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

1) recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, cum ar fi recursurile împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel; recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în apel; recursurile și cererile judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție; recursul împotriva sentinței Curții de Apel București prin care se dispune restituirea bunului cultural și acordarea despăgubirilor [art. 70 alin. (3) și (4) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată] etc.;

2) recursurile în interesul legii;

3) cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, instituție nou-introdusă prin noul Cod de procedură civilă, reglementată în cuprinsul art. 519-521;

4) orice alte cereri date în competența sa prin legea de procedură sau prin legi speciale, cum ar fi cererile de delegare a instanței, conform art. 147 NCPC; contestațiile împotriva hotărârilor consiliului de administrație al Băncii Naționale a României [art. 275 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului].

Completele de 5 judecători judecă: recursurile și cererile judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție; ca instanță disciplinară; în alte cauze date prin lege în competența lor.

Completul de 5 judecători examinează admisibilitatea recursului în camera de consiliu, fără citarea părților. În cazul în care constată că cererea de recurs este formulată împotriva unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac, a unei încheieri care nu se atacă decât odată cu fondul, a unei hotărâri pronunțate în recurs sau în contestație în anulare, dispune, prin încheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă.

3.1.3. Competența teritorială a instanțelor judecătorești

Prin competența teritorială se delimitează competența între instanțele de același grad.

Competența teritorială este de trei feluri:

a) competența teritorială de drept comun, când cererea se introduce la instanța de drept comun din punct de vedere teritorial, dar părțile pot conveni să se judece și la o altă instanță;

b) competența teritorială alternativă sau facultativă, când reclamantul are alegerea între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente;

c) competența teritorială sau excepțională, când cererea trebuie introdusă la o anumită instanță, fără a exista pentru părți posibilitatea de a stabili o altă instanță.

Normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, dacă este vorba de pricini privitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 13-16 VCPC, respectiv art. 117-121 NCPC, însă sunt norme juridice de ordine publică în materie de persoane, în alte pricini care nu sunt cu privire la bunuri, precum și în cazurile prevăzute de art. 13-16 VCPC, respectiv art. 117-121 NCPC.

1. Competența teritorială de drept comun

Este reglementată de art. 5 VCPC, în cazul pârâtului persoană fizică, de art. 7 alin. (1) VCPC, în cazul pârâtului persoană juridică, respectiv, în reglementarea actuală, de art. 107 NCPC.

Regula generală este ca reclamantul să sesizeze instanța competentă din punct de vedere material (judecătorie, tribunal, curte de apel), în a cărei circumscripție își are domiciliul pârâtul persoană fizică, respectiv sediul pârâtului persoană juridică (în reglementarea anterioară, textul de lege făcea referire la sediul principal al pârâtului persoană juridică de drept privat).

Prin „domiciliu” se înțelege nu doar locuința statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul locuiește efectiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât o schimbare ulterioară a domiciliului nu influențează competența.

În ceea ce privește persoana juridică, referitoare la sediu din reglementarea actuală este valabilă pentru orice persoană juridică de drept public sau privat, de la această regulă fiind prevăzute derogări prin art. 109-111NCPC.

Regula generală are în vedere, în cazul persoanei juridice de drept privat, sediul principal, respectiv sediul menționat în actul de constituire sau în statut.

Art. 109 NCPC, cu titlul marginal „Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte”, se referă la ipoteza sediilor secundare ale persoanei juridice de drept privat, și anume dezmembrămintele fără personalitate juridică ale acesteia, precum sucursale, reprezentanțe teritoriale, agenții, puncte de lucru.

Potrivit reglementării anterioare, pentru ipoteza în care pârâtul are domiciliul în străinătate, cunoscut sau nu, cererea se va introduce la instanța reședinței sale din țară, iar dacă aceasta nu poate fi cunoscută, competența revine instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința reclamantul, situație în care acesta din urmă are dreptul de a opta, legea reglementând o competență alternativă. Aceeași soluție este incidentă și în cazul în care pârâtul nu are domiciliul cunoscut în țară.

În prezent, textul art. 108 NCPC preia, cu unele diferențe, regula din art. 5 teza a II-a VCPC, în sensul că are în vedere doar cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut, iar reglementări privind ipoteza în care pârâtul are domiciliul în străinătate se regăsesc în Cartea a VII-a referitoare la procesul civil internațional.

De asemenea, în codul actual este reglementată și situația în care pârâtul persoană juridică nu are un sediu cunoscut, caz în care cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripție se află reprezentanța acestuia, iar dacă nu are nici reprezentanța cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori reprezentanța, după caz.

Competența teritorială reglementată prin legi speciale are caracter absolut, părțile neputând-o înlătura.

2. Competența teritorială alternativă (facultativă)

În cazul competenței teritoriale alternative, pe lângă instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului, legea reglementează și competența altor instanțe. Astfel:

1) În conformitate cu prevederile art. 6 VCPC, respectiv art. 113 alin. (2) NCPC, când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce și la instanța în circumscripția căreia se află locul activității respective, pentru obligațiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.

S-a reținut în doctrină că norma se referă doar la pesoanele fizice, atunci când au calitatea de pârât, întrucât, în cazul persoanelor juridice, este prevăzută o regulă similară în art. 109 NCPC; totodată, în textul articolului se folosește doar noțiunea de „domiciliu”, nu și cea de „sediu”. Norma evocă noțiunea de „domiciliu profesional”, în legătură cu care art. 96 NCC prevede: „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul și la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc”.

2) Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) VCPC, respectiv art. 109 NCPC, cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Pentru persoana juridică care are sedii secundare, se aplică regula din art. 107 NCPC, art. 109 NCPC având caracter derogator numai pentru situațiile expres prevăzute, atunci când pretențiile formulate împotriva persoanei juridice vizează obligațiile legate de respectivul sediu secundar.

3) Conform dispozițiilor art. 7 alin. (3) VCPC, respectiv art. 110 NCPC, în cazul cererilor în care pârât este o asociație, o societate sau altă entitate fără personalitate juridică, care poate sta în judecată, sub aspect teritorial, instanța competentă este cea pentru persoana căreia, potrivit înțelegerii dintre membri, i s-a încredințat conducerea sau administrarea acesteia, iar dacă o asemenea persoană nu a fost desemnată prin convenția membrilor, se va avea în vedere instanța competentă pentru oricare dintre membrii entității respective. Competența este alternativă în acest ultim caz, reclamantul având dreptul de alegere.

Legea [art. 7 alin. (3) VCPC, art. 58 NCPC] prevede dreptul reclamantului de a cere instanței numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaților, atunci când aceștia nu au încredințat ei înșiși conducerea sau administrarea unei anumite persoane. Numirea curatorului se face ulterior învestirii instanței alese de reclamant, astfel că ea nu va determina o schimbare a competenței teritoriale, în favoarea instanței de la domiciliul curatorului.

Tuturor cazurilor de competență alternativă li se aplică următoarele reguli comune:

– alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului (art. 12 VCPC, respectiv art. 116 NCPC);

– după ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, iar nici instanța din oficiu nu ar putea să invoce declinarea competenței.

3. Competența teritorială exclusivă (excepțională)

• Cererile privitoare la bunurile imobile. Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) VCPC, cererile privitoare la bunurile imobile se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află imobilele. Se au în vedere numai cererile reale imobiliare. În cazul în care imobilul este situat în circumscripțiile mai multor instanțe și domiciliul sau reședința pârâtului se află în vreuna dintre aceste circumscripții, cererea se va face la instanța domiciliului sau reședinței pârâtului [art. 13 alin. (2)VCPC].

În noua reglementare, art. 117 NCPC, deși intitulat „cererile privitoare la imobile”, precizează în chiar conținutul lui că se referă la „cererile privitoare la drepturile reale imobiliare”. Sub aspectul competenței în această situație, nu se aduc modificări, alin. (1) al acestui articol stabilind competența instanței în a cărei circumscripție este situat imobilul, iar alin. (2) are un conținut identic cu art. 13 alin. (2) VCPC.

• Cererile în materie de moștenire. În conformitate cu prevederile art. 14 VCPC, preluate, cu unele modificări, și de art. 118 NCPC, cererile în materie de moștenire sunt de competența instanței celui din urmă domiciliu al defunctului.

Pentru definirea noțiunii de domiciliu, se are în vedere ultima locuință efectivă a lui de cuius, indiferent dacă a fost sau nu înscrisă în actul său de identitate.

• Cererile în materie de societate. Potrivit dispozițiilor art. 15 VCPC, cererile în materie de societate, până la sfârșitul lichidării în fapt, sunt de competența instanței locului unde societatea își are sediul ei principal.

Art. 119 NCPC preia aceste dispoziții, cu o singură diferență de redactare în ceea ce privește sfera de aplicare, respectiv textul actual prevede că se aplică doar cererilor formulate până la sfârșitul lichidării sau, după caz, până la radierea societății.

• Cererile privitoare la insolvență sau concordatul preventiv. În conformitate cu dispozițiile art. 16 VCPC, cererile în materia reorganizării judiciare și a falimentului sunt de competența exclusivă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul principal al debitorului.

Reglementarea actuală, respectiv art. 120 NCPC, prevede că cererile în materia insolvenței sau concordatului preventiv sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.

• Cererile împotriva unui consumator. Cu titlu de noutate, art. 121 NCPC prevede, pentru cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator, competența teritorială exclusivă a instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul consumatorului.

Norma nu distinge în funcție de natura contractuală sau extracontractuală a raportului juridic substanțial dedus judecății.

3.2. Excepția de litispendență

3.2.1. Litispendența. Reglementare și condiții

Așa cum s-a arătat în doctrină, scopul acestei excepții este să se evite ca două instanțe de aceleași grad să pronunțe două hotărâri diferite contradictorii.

Actualul cod reglementează litispendența în art. 138 (corespondent art. 163 VCPC), care prevede: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleași instanțe, prin cereri distincte. (2) Excepția litispendenței poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond. (3) Când instanțele sunt de același grad, excepția se invocă înaintea instanței sesizate ulterior. Dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanțe investite. (4) Când instanțele sunt de grad diferit, excepția se invocă înaintea instanței de grad inferior. Dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanței de fond mai înalte în grad. (5) Încheierea prin care s-a soluționat excepția poate fi atacată numai odată cu fondul. (6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului. (7) Dispozițiile alin. (2), (3) și (5) se aplică în mod corespunzător și atunci când procesele identice se află pe rolul aceleași instanțe”.

Se observă că noua reglementare completează textul corespondent din codul anterior cu precizări consacrate doctrinar și jurisprudențial. În acest sens, art. 138 alin. (1) NCPC cuprinde toate elementele difiniției date de doctrină acestei instituții, în sensul că litispendența „presupune același proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceași instanța sau la instanțe deosebite, dar deopotrivă competente.

Litispendența presupune următoarele cerințe, ce trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ și care vizează în egală măsură, atât existența litispendenței ca situație procesuală, cât și invocarea litispendenței pe calea excepției:

Tripla identitate de părți, obiect și cauză

Se arată că aceste cereri identice trebuie să fie în curs de judecată, deoarece o cerere suspendată numai interesează sub aspectul litispendenței (poate fi perimată de exemplu); de asemenea, să nu se fi renunțat la ele.

În literatura de specialitate se reține că existența unei cereri suspendate nu afectează existența litispendenței, ci doar interesul invocării ei pe calea excepției; de îndată ce suspendare a încetat, litispendența poate fi invocată cu succes.

Tripla identitate trebuie să fie totală, pentru că dacă există doar o simplă legătură, în loc de identitate, între cele două acțiuni nu există litispendență ci conexitate. De asemenea, se poate întâmpla ca cererile adresate instanțelor judecătorești să nu fie întru totul la fel, însă obiectul uneia să fie subînțeles în cealaltă, situație în care totuși litispendența există. Poate exista și litispendență parțială când în cadrul unei acțiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de-a doua acțiuni.

S-au făcut următoarele precizări în doctrina recentă:

– textul nu solicită și identitatea de calitate procesuală;

– poate fi vorba de o identitate numai parțială a obiectului dar nu de o identitate strict formală (s-a menționat, în opinia autorului citat că există identitate și atunci când în cele două cereri cuantumul pretenților formulate este diferit);

– identitatea de părți nu trebuie înțeleasă ca identitate fizică.

Identitatea de părți nu este afectată de decesul uneia dintre părți pe parcursul judecății, iar moștenitorii părții decedate au formulat ulterior o cerere distinctă împotriva aceluiași pârât. Situația de litispendență se poate discuta numai într-un cadru corespunzător, ulterior constatării transmisiunii legitimării procesuale, astfel încât, la momentul reunirii cauzelor, moștenitorii figurează deja în proces în nume propriu.

Nu se va pune problema litispendenței în cazul în care una dintre cererile identice este formulată pe cale de ordonanță președențială iar cealaltă pe calea dreptului comun, întrucât ordonanța nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului și va putea fi judecată chiar și atunci când va fi în curs judecata asupra fondului, potrivit art. 996 alin. (4) NCPC.

2) Pricinile trebuie să se afle pe rolul instanței competente sau al unor instanțe deopotrivă competente.

Dacă una dintre instanțe nu este competentă, nu funcționează litispendența, ci se va invoca excepția de litispendență, care primează față de cea a litispendenței. Având în vedere că în reglementarea actuală, necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar cea de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, rezultă că litispendența se poate ivi atât în cazul competenței relative, cât și în cazul competenței absolute. Astfel, va putea fi invocată litispendența chiar în fața unei instanțe necompetente, dacă:

– excepția de necompetență a fost respinsă;

– necompetența este relativă/absolută și nu a fost invocată în termen.

De asemenea, se poate invoca litispendența și când cauzele se află pe rolul aceleiași instanțe, dar pe complete diferite sau chiar pe același complet, dar sunt dosare diferite. Practic, excepția se referă la dosar.

3) Pricinile trebuie să se afle înaintea instanțelor de fond, respectiv prima instanță și instanța de apel.

Această condiție este cea care deosebește fundamental litispendența de autoritatea de lucru judecat. Ea trebuie analizată, așa cum s-a arătat, prin prisma reintroducerii apelului în legislația noastră procesuală civilă.

Nu există litispendență, ci autoritate de lucru judecat, dacă una dintre pricinile identice se află înaintea unei instanțe de fond, iar cealaltă în recurs. S-a apreciat că, fiind vorba despre o putere de lucru judecat relativă, instanța de fond va suspenda judecata, în așteptarea definitivării acelei sentințe și în funcție de soluția dată în recurs, se va putea ști dacă prima instanță poate sau nu să respingă cererea, pentru existența în cauză a autorității de lucru judecat.

În acest sens, art. 138 alin. (6) NCPC prevede, ca element de noutate, că atunci când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului. În legătură cu acest aspect s-a reținut că suspendarea judecății la instanțele vizate nu înlătură însă litispendența, stabilește o ordine imperativă de soluționare a incidentelor procesuale: nu se poate soluționa excepția de litispendență, cât timp e imperativă suspendarea (care este o suspendare legală de drept); după reluarea judecății cauzei, decizia instanței de recurs va avea putere de lucru judecat față de instanțele inferioare. Cu alte cuvinte, deși starea de litispendență nu va fi înlăturată, excepția nu va mai ajunge să fie soluționată.

Se mai arată că există litispendență dacă una dintre cereri se află în etapa rejudecării după casare, indiferent dacă este cu reținere sau cu trimitere (pentru că hotărârea definitivă recurată a fost desfințată, nu mai există autoritate de lucru judecat), iar cealaltă cerere se află în primă instanță sau în apel.

3.2.2. Regimul juridic al invocării și soluționării excepției litispendenței

Excepția litispendenței este o excepție de procedură, dilatorie și absolută.

Se păstrează caracterul de excepție de ordine publică, deși poate fi invocată în orice stare a pricinii, dar numai în fața instanțelor de fond (mai departe, devenind excepția autorității de lucru judecat) și numai de către părți și instanță, nu și de către procuror.

Având în vedere caracterul absolut, excepția litispendenței poate să fie invocată nu doar în cursul cercetării procesului, ci și înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, în temeiul art. 390 NCPC; cu toate acestea, față de obiectul său, nu poate să fie invocată și în recurs.

Așa cum corect s-a subliniat, în cazul invocării de către reclamant, devin incidente și dispozițiile art. 12 NCPC (corespondent art. 723 VCPC) referitoare la abuzul de drept procesual.

În ceea ce privește instanța înaintea căreia să fie invocată excepția, dispozițiile legale prevăd că aceasta se invocă, când instanțele sunt de același grad, în fața instanței sesizate ulterior (având în vedere data înregistrării cererilor) sau, când instanțele sunt de grad diferit, în fața instanței de grad inferior.

În caz de înregistrare concomitentă la instanțe de același grad, se are în vedere care dintre instanțe este mai înaintată în actele de procedură, urmând a se invoca excepția la cealaltă instanță.

S-a propus, ca, în situația în care excepția este invocată din greșeală în fața primei instanțe sesizate sau în fața instanței de grad superior, soluția să fie aceea de respingere a excepției, cu îndrumarea părții de a invoca excepția în condiții de legalitate.

Când cererile se află la aceeași instanță, excepția se invocă în fața ultimului complet sesizat, în funcție de data înregistrării cererii.

Dacă se respinge excepția, instanța se pronunță prin încheiere interlocutorie, care va putea fi atacată doar odată cu fondul.

Dacă se admite, deși instanța se dezînvestește, se pronunță tot o încheiere, care, de asemenea, va putea fi atacată doar odată cu fondul. Prin încheiere, se trimite dosarul instanței care a fost mai întâi învestită (fără posibilitatea părților de a alege, ca la conexitate), când instanțele sunt de același grad, sau instanței de fond de grad superior, când instanțele sunt de grad diferit.

S-a pus problema cum trebuie să se procedeze dacă, după darea hotărârii finale, instanța de control judiciar apreciază că excepția litispendenței a fost greșit respinsă? În măsura în care s-au pronunțat deja hotărâri în ambele dosare, indiferent după cum sunt sau nu contradictorii, se impune anularea hotărârii date în dosarul constituit ulterior, pentru că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Dacă în calea de atac se apreciază că excepția a fost admisă greșit, întrucât în dosare nu exista tripla identitate de părți, obiect și cauză, după admiterea căii de atac se va dispune disjungerea și judecarea separată a proceselor, cu luarea în considerare a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC.

Din actuala reglementare rezultă următoarele situații:

a) când ambele cereri se află în faza judecății în primă instanță sau în apel: cauzele vor putea fi reunite la instanța mai întâi sesizată (de exemplu, prima cerere este introdusă la data de 01.09.2013, iar cea de-a doua la data de 01.10.2013; cauzele se reunesc la instanța învestită cu cererea din 01.09.2013);

b) când o pricină se află în apel, iar cealaltă în judecata în primă instanță: cauzele se vor reuni la instanța de apel, chiar dacă învestirea acesteia este ulterioară primei instanțe de fond (de exemplu, prima cerere este introdusă la data de 01.09.2013, iar cea de-a doua la data de 01.10.2013; se soluționează mai repede cererea din 01.10.2013, care ajunge în apel, unde se invocă litispendența; cauzele se reunesc la instanța de apel);

c) când una dintre cereri se află în recurs, iar cealaltă în apel sau la judecata în fața primei instanțe de fond; în această situație, instanța de fond este obligată să suspende judecata până la soluționarea recursului; dacă recursul este admis și se dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu mai există niciun impediment pentru discutarea litispendenței; dacă recursul este admis și se dispune casarea deciziei cu reținerea cauzei spre rejudecare, de asemenea, nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat, deoarece hotărârea recurată a fost desființată, dar devine posibilă litispendența; practic, într-o asemenea situație, ar trebui să se aștepte soluționarea cauzei după casarea cu reținere; dacă recursul este respins, nu se poate invoca litispendența, ci autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce privește litispendența internațională, potrivit art. 1075 NCPC: „(1) Când o cerere este pendinte în fața unei instanțe străine și este previzibil că hotărârea străină va fi susceptibilă de recunoaștere sau de executare în România, instanța română sesizată ulterior cu o cerere între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză, poate suspenda judecata până la pronunțarea hotărârii de către jurisdicția străină. Instanța română va respinge cererea când hotărârea străină pronunțată este susceptibilă de a fi recunoscută conform dispozițiilor prezentei cărți. (2) În cazul suspendării prevăzut la alin. (1), dacă jurisdicția străină se declară necompetentă sau dacă hotărârea străină pronunțată nu este susceptibilă de a fi recunoscută în România, instanța română repune procesul pe rol la cererea părții interesate. (3) Faptul că o cauză este sau nu pendinte în fața jurisdicției străine se determină conform legii statului în care are loc procesul”. Ultimul alineat are în vedere situații de genul suspendării, perimării etc., care, potrivit legislației noastre, împiedică admiterea excepției de litispendență, cauza trebuind să fie „pe rolul” instanței efectiv.

3.3. Excepția perimării

3.3.1. Perimarea. Noțiune și natură juridică

Instituția perimării a fost creată ca o sancțiune ce vizează conduita delăsătoare a părților, care lasă procesul civil să treneze la infinit, în nelucrare și este o consecință indirectă a principiului disponibilității acțiunii civile.

Perimarea este sancțiunea procedurală ce determină stingerea procesului în faza în care se găsește, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, un anumit timp, prevăzut de lege.

Așa cum s-a arătat, natura juridică a perimării este mixtă: sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar și prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Perimarea poate privi faza de judecată sau faza de executare silită.

Potrivit art. 416 alin. (1) NCPC, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

3.3.2. Obiectul și condițiile perimării. Termenul de perimare

Condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a opera perimarea sunt următoarele:

1) Instanța să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanță sau într-o cale de atac.

Nu contează dacă actiunea este prescriptibilă sau nu, dacă este patrimonială sau nu, sau dacă părțile sunt persoane incapabile.

Prin sintagma „orice altă cerere de reformare sau de retractare” folosită de art. 416 alin. (1) NCPC se înțelege și contestația în anulare, precum și acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, reglementată de art. 608 NCPC.

2) Pricina a rămas în nelucrare timp de 6 luni.

În reglementarea anterioară, se prevedea un an în materie civilă sau șase luni în materie de executare silită. Astfel, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011 și modificările Codului de procedură civilă din 1865 prin Legea nr. 71/2011, în sensul abrogării art. 248 alin. (3), se stabilea un termen de perimare de 6 luni în materie comercială, așa cum s-a arătat în doctrină, pentru stabilirea termenului de perimare se avea în vedere natura litigiului. Aceasta deoarece și caracterul dreptului contestat determinau felul acțiunii – civilă sau comercială.

În prezent, termenul de perimare a cererilor în faza de judecată este de 6 luni, indiferent de calitatea părților din litigiu, profesioniști sau neprofesioniști. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noțiunea „profesionist” prevăzută la art. 3 NCC include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a noului Cod civil.

Așa cum s-a arătat în doctrină, în lipsa unei norme speciale exprese, termenul de perimare se calculează potrivit dispozițiilor generale înscrise în art. 181 alin. (1) pct. 3 NCPC (corespondent art. 101 alin. (3) NCPC], deci se împlinește în ziua lunii corespunzătoare zilei de plecare.

3) Lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții („din motive imputabile părții”).

Culpa părții este o chestiune de fapt, care trebuie dovedită.

Imposibilitatea părții de a acționa este o împrejurare incompatibilă cu noțiunea de „motive imputabile” folosită de text.

Codul de procedură civilă prevede mai multe situații în care nu există culpa părții. În acest sens, art. 416 alin. (3) prevede că nu constituie cauze de perimare cazurile când:

a) actul de procedură trebuia efectuat din oficiu;

b) din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau

c) din motive care nu sunt imputabile părții, nu se poate fixa termen de judecată.

Astfel, perimarea nu intervine în următoarele situații:

– pricina fusese suspendată pentru lipsa părților, deși se solicitase judecata cauzei în lipsa părților;

– pricina a fost suspendată, deși partea nu era legal citată;

– acțiunea civilă disjunsă de acțiunea penală nu se perimă, chiar nelucrată mai mult de 6 luni, deoarece instanța penală este obligată să se pronunțe și asupra laturii civile, astfel încât din oficiu trebuia să se fixeze termen pentru judecarea acțiunii civile;

– instanța a omis fixarea termenului de judecată, deși taxa de timbru era plătită sau cererea nu trebuia timbrată;

– cauza a rămas în nelucrare după declinarea competenței, admiterea cererii de strămutarea, ivirea conflictului de competență, depunerea cererii de apel sau de recurs legal timbrate, întrucât în toate aceste cazuri dosarul trebuie trimis din oficiu instanței competente.

3.3.3. Procedura de soluționare a incidentului perimării

Deși perimarea operează de drept, aceasta trebuie constatată prin hotărâre judecătorească, la cererea părții interesate sau din oficiu, după repunerea cauzei pe rol și citarea părților.

Pot avea interes sa invoce perimarea: pârâtul; intimatul (din apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire); intervenientul principal; intervenientul introdus în proces în temeiul art. 68 NCPC, având o poziție procesuală independentă în proces; terțul chemat în garanție în baza art. 72 NCPC; cel arătat ca titular al dreptului, potrivit dispozițiilor art. 75 NCPC; cel introdus în cauză forțat, din oficiu (art. 78 NCPC).

Excepția perimării este o excepție de procedură, absolută și dirimantă.

Perimarea se invocă pe cale de excepție dacă după împlinirea termenului de perimare s-a fixat termen pentru judecarea în fond.

Cu toate că este o excepție absolută, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi invocată pentru prima oară în apel [art. 420 alin. (3) NCPC]. Cu atât mai mult, s-a arătat că nu poate fi invocată pentru prima oară în recurs sau în celelalte căi extraordinare de atac. Se poate însă verifica în calea de atac respingerea excepției de perimare de prima instanță sau de instanța de apel. Această sancțiune procedurală se acoperă dacă nu a fost discutată la instanța de fond.

În cazul respingerii excepției, se pronunță o încheiere interlocutorie, care va putea fi atacată odată cu fondul, cu apel sau recurs, după caz.

În cazul admiterii excepției, se pronunță o hotărâre (sentință sau decizie) care poate fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare [potrivit art. 421 alin. (2) teza I NCPC], indiferent dacă procedura de citare pentru ziua când s-a constatat perimarea a fost sau nu legal îndeplinită. Astfel, nelegala citare a părții la termenul de judecare a perimării poate fi considerată o împrejurare mai presus de voința părții (potrivit art. 103 CPC), respectiv un motiv temeinic justificat (conform art. 186 NCPC), care să justifice repunerea în termenul de recurs.

În doctrina anterioară noului Cod a existat o controversă legată de faptul dacă hotărârea de perimare a recursului este susceptibilă de recurs.

Într-o primă opinie, s-a arătat că nu este susceptibilă de recurs, deoarece ar însemna să se exercite recurs la recurs. Recursul împotriva deciziei prin care se constată perimarea judecății recursului este inadmisibil, o asemenea decizie fiind irevocabilă, potrivit art. 377 pct. 4 VCPC. Așa cum în mod elegant s-a arătat, legiuitorul a dorit să suprime dreptul la apel, nu însă să recunoască un recurs la recurs.

Într-o a doua opinie, s-a reținut că răspunsul este pozitiv, deoarece ceea ce se atacă prin recurs este soluția dată asupra unui incident procedural intervenit în recurs, dar nu însăși soluția dată asupra recursului, astfel încât să se considere că s-ar exercita un recurs la recurs. Se mai demonstrează, în cadrul acestei opinii, că altfel soluția dată asupra perimării, eventual greșită, rămâne fără control judiciar, ceea ce contravine dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană.

În doctrina actuală se remarcă, de asemena, două opinii contradictorii:

– într-o opinie, recursul poate să fie exercitat nu numai împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea cererii de chemare în judecată ori a apelului, ci și împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea recursului ori a altei căi extraordinare de atac. Aceasta rezultă, implicit, din faptul că s-a recunoscut posibilitatea atacării hotărârii date de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, față de dispozițiile art. 97 NCPC, în materie civilă instanța supremă nu judecă nici în primă instanță și nici în apel;

– într-o altă opinie, art. 421 alin. (2) NCPC, prevăzând posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii de perimare, nu deschide calea unui recurs la recurs pentru ipoteza în care sancțiunea este aplicată chiar cererii de recurs, hotărârea de perimare a recursului fiind definitivă conform art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC.

S-a mai arătat că, în ipoteza în care se formează în aceeași zi atât cererea de perimare, cât și actul întrerupător de perimare, se are în vedere data la care sunt efectuate aceste acte: dacă este ultima zi a termenului de perimare, cursul perimării s-a întrerupt; dacă este efectuat după ultima zi a termenului de perimare, actul de întrerupere nu își mai poate produce efectul, deci instanța va trebui să constate perimarea.

În ceea ce privește efectele perimării, potrivit dispozițiilor art. 422 alin. (1) NCPC [corespondent art. 254 alin. (1) CPC], perimarea are ca urmare încetarea efectelor tuturor actelor de procedură îndeplinite de aceea instanță de judecată.

Perimarea stinge procesul împreună cu actele de procedură și lucrările preparatorii, fără a stinge nici dreptul reclamat, nici dreptul material la acțiune. Partea va putea astfel să formuleze o nouă cerere de chemare în judecată, dovezile administrate în cursul judecății cererii perimate putând fi folosite în noul proces, cu excepția cazului în care instanța de judecată sesizată ulterior apreciază că se impune refacerea acestora [art. 422 alin. (1) NCPC, corespondent art. 254 alin. (2) CPC].

Efectul perimării apelului este rămânerea definitivă a hotărârii primei instanțe, iar perimarea recursului stinge nu numai judecata la instanța de recurs, dar împiedică exercitarea din nou a dreptului de recurs, hotărârea recurată devenind definitivă (în reglementarea anterioară, irevocabilă) la momentul pronunțării perimării.

Perimarea produce efecte față de toate părțile din proces, ea având caracter indivizibil.

Obligația de suportare a cheltuielilor de judecată în cazul constatării perimării revine, la cerere, părții care a formulat cererea ulterior perimată și căreia îi sunt imputabile motivele lăsării cauzei în nelucrare (reclamantul, apelantul sau recurentul, după caz; pârâtul titular al unei cereri reconvenționale disjunse de acțiunea principală), potrivit criteriului culpei procesuale presupus de aplicarea dispozițiilor art. 453 NCPC.

3.3.4. Perimarea instanței

Perimarea instanței, instituție nou-introdusă în procedura civilă, s-a regăsit în legislația noastră mai veche.

Aceasta diferă însă de perimarea cererii reglementată de art. 416-422 NCPC.

Potrivit art. 423 NCPC, orice cerere adresată unei instanțe și care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părții. Dispozițiile art. 420 se aplică în mod corespunzător.

Dacă perimarea cererii nu s-a constatat la un moment apropriat intervalului de 6 luni, ci cauza se repune pe rol în vederea discutării perimării cererii (de exemplu, după trecerea unui interval de 3 ani sau mai mult), aceasta nu înseamnă că sancțiunea prevăzută de art. 416 nu mai poate fi dispusă și că ar trebui să se aștepte împlinirea termenului pentru perimarea instanței.

3.3.5. Perimarea executării silite

Cu privire la perimarea executării silite, art. 697 NCPC prevede că: „(1) Perimarea se constată de către instanța de executare, la cererea executorului judecătoresc a părții interesate, prin încheiere dată cu citarea în termen scurt a părților. (2) Perimarea executării atrage desființarea tuturor actelor de executare, cu excepția celor care au dus la realizarea în parte, a creanței cuprinse în titlul executoriu și a accesoriilor”.

Rezultă că instanța nu o poate invoca din oficiu, dar executorul judecătoresc are calitate procesuală pentru a cere constatarea perimării; nu mai trebuie învestită instanța cu o contestație la executare, ci este posibilă sesizarea instanței printr-o cerere distinctă.

În plus, perimarea nu va produce efecte cu privire la partea deja executată din creanță, dispoziție de noutate față de vechea reglementare.

Condițiile perimării executării silite sunt reglementate de art. 696 NCPC: „(1) În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept. (2) În caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării. Termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului”.

Reiese că, spre deosebire de reglementarea anterioară, perimarea nu va opera fără ca executorul să îl anunțe pe creditor în scris cu privire la obligațiile pe care le are pentru realizarea executării silite.

3.4. Excepția lipsei de interes

3.4.1. Interesul – condiție de exercitare

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) NCPC, orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, dispoziție ce se aplică, în mod corespunzător, și în cazul apărărilor.

Prin interes se înțelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a formulat o cerere de chemare în judecată, o cerere reconvențională, o cerere de intervenție voluntară sau forțată, o cale de atac sau orice altă formă de exercitare a acțiunii civile.

Prin impunerea cerinței interesului, care corespunde unei maxime celebre: „pas d’intérêt, pas d’action”, s-a urmărit să se evite nu numai unele litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp să se menajeze timpul magistrațiilor al căror rol să nu fie încălcat cu astfel de pricini.

Condiția interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executare silită etc.).

Interesul de a promova cererea trebuie justificat de reclamant doar în persoana sa, el nefiind ținut a proba interesul pârâtului de a participa la judecată; tot astfel, nu i se va cere pârâtului să facă o asemenea dovadă. În consecință, această cerință se apreciază numai în raport cu reclamantul.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate .

Existența interesului se apreciază la momentul formulării cererii sau al invocării apărării. În cazul în care, ulterior acestui moment, interesul nu se mai menține poate să atragă, eventual, rămânerea fără obiect a cererii sau a apărării. În acest sens, se poate exemplifica cu ipoteza promovării unei acțiuni în pretenții, dacă pe parcursul desfășurării procesului pârâtul plătește reclamantului suma solicitată, caz în care cererea se va respinge ca rămasă fără obiect, iar nu ca lipsită de interes, reclamantul justificând un folos practic la momentul inițierii acțiunii; de asemenea, dacă este respinsă cererea de încuviințare a executării silite, iar creditorul a obținut de la un alt complet de judecată al aceleiași instanțe de executare încuviințarea executării silite solicitate, apelul declarat împotriva încheierii respective nu se va respinge ca lipsit de interes, ci se va admite, iar încheierea atacată va fi schimbată în tot în sensul respingerii cererii de încuviințare ca rămasă fără obiect. De asemenea, în cazul unei cereri având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (cum ar fi decizia reprezentând titlul de despăgubire conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005), emiterea acestui titlu în cursul judecății duce la rămânerea cererii fără obiect.

Interesul poate fi atât material (de exemplu, reclamantul urmărește prin cererea sa revendicarea unui bun, restituirea unui împrumut), cât și moral (de pildă, repararea prejudiciului moral prin constatarea faptei de încălcare a demnității, fără a se cere și acordarea de daune).

Preluând statuările doctrinei, reglementarea actuală prevede expres cerințele de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească această condiție de exercitare a acțiunii civile: „interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual” (art. 33 teza I NCPC).

(1) Interesul trebuie să fie determinat, adică folosul practic, material sau moral, ce poate fi realizat de parte, în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, să fie unul concret, iar nu abstract, cerința fiind echivalentă cu cerința existenței interesului însuși .

S-a dat ca exemplu situația în care partea căreia i s-a admis cererea de chemare în judecată în primă instanță declară cale de atac, situație care nu atrage în mod obligatoriu respingerea căii de atac ca lipsită de interes, în condițiile în care există posibilitatea legală, prevăzută de art. 461 alin. (2) NCPC, a atacării doar a considerentelor unei hotărâri judecătorești, chiar și în ipoteza în care soluția cuprinsă în dispozitiv este favorabilă părții care exercită calea de atac. Este lipsită însă de interes acțiunea oblică exercitată de creditor în ipoteza în care debitorul este solvabil, existând în patrimoniul acestuia elemente de activ suficiente pentru valorificarea creanței creditorului.

2) Interesul trebuie să fie legitim, adică conform cu regulile de conviețuire socială sau cu legea, deci să nu încalce prevederile art. 5 C.civ. 1864, respectiv ale art. 11 NCC.

S-a precizat astfel că interesul trebuie să fie și juridic, iar nu pur teoretic (de exemplu, să se obțină o soluție favorabilă pentru a preîntâmpina o judecată eventuală împotriva părții pe aceleași temeiuri) sau pur economic (de exemplu, dorința unui comerciant de a elimina concurența pe o anumită piață relevantă; în acest caz, interesul nu este legitim, deoarece stimularea concurenței este o cerință vitală a economiei de piață).

Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept, care trebuie sancționat [art. 12 alin. (2) NCPC, corespondent art. 723 alin. (2) VCPC]. S-a arătat în doctrină că, totuși, o eroare de apreciere, o greșeală de gândire nu poate duce automat la concluzia că cererea de chemare în judecată sau apărarea este temerară și, deci, abuzivă. Revine judecătorului sarcina de a stabili, în funcție de datele concrete ale speței, în ce măsură cererea a fost făcută în condiții care să justifice greșeala gravă sau reaua-credință.

Interesul legitim poate fi prezumat de lege. Astfel, în practică, s-a reținut că din dispozițiile art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, potrivit cărora nulitatea actelor emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 „(…) poate fi invocată de primar, prefect, procuror și de alte persoane care justifică un interes legitim (…)”, rezultă, cu îndestulătoare claritate, că la promovarea unor asemenea acțiuni civile prefectul beneficiază de drept de calitate procesuală, după cum, prin lege, el este considerat a avea și un interes legitim în promovarea acțiunii. Aceasta deoarece prefectul are datoria legală de a veghea la respectarea legalității, ceea ce are consecință că, atunci când, în sensul art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, acesta apreciază că un act de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate a fost emis cu încălcarea prevederilor Legii nr.18/1991, stă în puterea lui să promoveze o acțiune civilă având ca obiect constatarea nulității (calificată de lege ca absolută) a unui asemenea act. Este de observat, de altfel, și că prevederile art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997 impun expres cerința de a justifica un interes legitim în promovarea acțiunii în nulitatate doar „altor persoane”, fără a le pretinde aceasta primarului, prefectului și procurorului.

Cerința interesului legitim trebuie deosebită de condiția legalității pretenției formulate, ce ar implica examinarea fondului acesteia, în sensul că legalitatea interesului de a acționa nu este subordonată dovedirii prealabile a caracterului fondat al pretenției, ci judecătorul trebuie doar să verifice dacă dreptul sau situația juridică deduse judecății sunt sau nu recunoscute de lege.

3) Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic urmărit de titularul cererii trebuie să se răsfrângă asupra acestuia; cu alte cuvinte, această cerință exprimă ideea că, în principiu, nu este îngăduit unei persoane să apere interesul unei alte persoane și, pe cale de consecință, nici interesul colectiv.

Spre deosebire de doctrina anterioară, se observă că noul Cod de procedură civilă stabilește numai condiția ca interesul să fie personal, iar nu și direct, folosul putând fi realizat astfel și indirect.

În cazul cererii formulate prin reprezentant, condiția se analizează în persoana reprezentantului.

4) Interesul trebuie să fie născut și actual, iar nu eventual, adică să existe la momentul exercitării acțiunii civile, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă ar rămâne în pasivitate și nu ar recurge în acel moment la acțiune.

S-a precizat în doctrina anterioară noului Cod că această condiție trebuie să fie îndeplinită și în cazul în care dreptul invocat nu este actual, fiind supus unui termen sau unei condiții suspensive. Astfel, și în cazul cererilor având ca obiect luarea de măsuri asiguratorii sau măsuri conservatorii sau acțiuni preventive întemeiate pe prevederile art. 110 VCPC (corespondent art. 34 NCPC), trebuie să existe un interes actual. Cu alte cuvinte, nu se confundă cerința existenței unui interes actual, care trebuie să fie îndeplinită în toate cazurile, cu cerința invocării unui drept actual, de la aceasta existând în anumite cazuri excepții expres reglementate de lege (dacă dreptul subiectiv civil invocat poate fi actual, interesul trebuie să fie întotdeauna actual).

În prezent, se menține regula conform căreia, dacă dreptul invocat este născut și actual, atunci și interesul este născut și actual. Per a contrario, dacă dreptul este afectat de termen sau condiție suspensivă și acestea nu s-au împlinit, nu s-a născut interesul de a acționa, motiv pentru care cererea va fi respinsă ca fiind lipsită de interes; fac excepție acțiunile preventive consacrate de art. 34 NCPC.

De asemenea, tot ca excepție de la cerința ca interesul să fie născut și actual, reglementarea actuală prevede expres că se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, chiar dacă interesul nu este născut și actual (art. 33 teza a II-a NCPC).

O astfel de prevedere nu a existat în vechiul Cod de procedură civilă, scopul acesteia fiind acela de a evita respingerea, de exemplu, a unei cereri reconvenționale, care este formulată numai în subsidiar (pentru ipoteza admiterii acțiunii principale); astfel, la momentul sesizării instanței cu cererea reconvențională, neștiindu-se care va fi soluția ce va fi dată cererii principale, nu este clar dacă pârâtul are un interes actual sub aspectul formulării cererii reconvenționale; problema se pune la fel în cazul unei cereri de chemare în garanție. Textul legal rezolvă astfel dilema și stabilește clar că există un interes al formulării acestor cereri.

Se observă că dispozițiile art. 33 teza a II-a NCPC reglementează o formă a acțiunilor preventive cansacrate de art. 34 NCPC, ce poate fi exercitată indiferent după cum dreptul este sau nu afectat de termen. Textul nu trebuie însă interpretat în sensul că recunoaște existența unor cereri pentru exercitarea cărora nu trebuie să se justifice niciun interes. În cazul acestor acțiuni, interesul de a acționa „nu este născut și actual” deoarece fie nu a avut loc o încălcare a dreptului; fie dreptul este afectat de termen sau condiție suspensivă și aceste modalități nu s-au împlinit.

De altfel, cele două ipoteze reglementate de art. 33 NCPC și art. 34 alin. (3) NCPC sunt diferite:

a) cererea prevăzută de art. 33 NCPC poate să fie formulată indiferent dacă dreptul celui care acționează este sau nu afectat de termen, pe când cererea din art. 34 alin. (3) NCPC este condiționată de existența unui drept afectat de termen suspensiv, neîmplinit;

b) în situația prevăzută de art. 33 NCPC, dacă partea interesată nu ar acționa, paguba care s-ar produce nu mai poate fi reparată, pe când, în condițiile art. 34 alin. (3) NCPC, reclamantul ar suferi o pagubă „însemnată”, dar aceasta nu este de nereparat.

De reținut că nu se confundă un interes care nu este actual cu un drept care este actual. În prima ipoteză, cererea se respinge ca lipsită de interes, în cea de-a doua ipoteză, ca prematură. În această situație, este vorba despre o altă excepție procesuală, respectiv excepția de prematuritate (excepție de fond, absoluta și peremptorie); în ambele situații, există posibilitatea reiterării cererii, după ce interesul sau dreptul a devenit actual, fără a putea fi opusă autoritatea de lucru judecat.

Din punct de vedere procesual, neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele prevăzute de art. 33 NCPC poate fi invocată prin excepția lipsei interesului; ca urmare a admiterii excepției, cererea se respinge ca lipsită de interes.

Exemple de acțiuni lipsite de interes:

– recursul împotriva soluției propuse prin opinia minoritară;

– cererea de încuviințare a unor probe pentru dovedirea aspectelor necontestate sau notorii etc.

– acțiunea prin care cel care are titlu executoriu solicită constatarea dreptului său;

– partea care a avut câștig de cauză nu are interes în exercitarea căii legale de atac împotriva hotărârii.

S-a stabilit în practica anterioară noului Cod existența interesului în promovarea căii de atac, reținându-se că excepția lipsei de interes a declarării recursului de către reclamant, dedusă din atitudinea acestuia constând în lipsa de diligență pentru soluționarea mai rapidă a litigiului, este vădit nefondată, deoarece interesul promovării de către reclamant a căii de atac a recursului este dat de soluția pronunțată în defavoarea acestuia în apel și nu poate fi reapreciat după cum recurentul este sau nu preocupat de soluționarea mai rapidă a litigiului;

– cel care este în posesia unei hotărâri judecătorești irevocabile (definitivă, în reglementarea noului Cod) prin care i s-a restituit în deplină proprietate și posesie un imobil naționalizat nu mai are interesul de a formula o nouă acțiune în constatarea faptului că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, întrucât nu a fost preluat cu titlu legal;

– cererea prin care se stăruie într-o verificare de scripte este lipsită de interes dacă, după încuviințarea acestei verificări, actul a fost înlătural din proces;

– cererea prin care creditorul urmărește aducerea unor valori în patrimoniul debitorului care este solvabil;

– beneficiarul unei donații fără sarcini nu poate să ceară anularea donației, chiar dacă există un temei de nulitate, pentru că donația nu-l păgubește, iar anularea ei nu-i poate profita;

– unei contestații în anulare prin care se invocă nelegala citare a adversarului;

– moștenitorul legal nerezervatar nu are interes să ceară anularea unui legat particular atunci când există un legatar universal, pentru că acesta din urmă ar culege legatul anulat;

– un pârât nu are interes să critice hotărârea prin care un copârât a fost obligat solidar cu el la plata datoriei;

– excepția prin care se invocă o nulitate care nu vatămă pe cel care o invocă;

– dacă s-a dispus prin hotărâre irevocabilă (definitivă, în reglementarea noului Cod) rezoluțiunea unui contract de vânzare, este lipsit de interes să se ceară anularea aceluiași contract de vânzare.

Nu s-ar putea considera că reclamantul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu justifică un interes actual în a cere constatarea caracterului politic al condamnării după ce textele normative referitoare la acordarea daunelor morale au fost declarate neconstituționale, existând, incontestabil, un interes moral în a se statua, printr-o hotărâre judecătorească, sub acest aspect. O astfel de cerere nu are caracterul unei cereri accesorii celei referitoare la acordarea daunelor morale, dimpotrivă, ea nu este cerere principală, constatarea caracterului politic al condamnării suferite condiționând acordarea despăgubirilor materiale, în condițiile legii speciale.

3.4.2. Regimul juridic al invocării și soluționării excepției lipsei de interes

Excepția lipsei de interes este o excepție de fond (se invocă încălcarea cerințelor interesului – condiție de exercitare a acțiunii civile), peremptorie (admiterea sa împiedică soluționarea fondului cererii) și absolută (se încalcă norme de ordine publică), care poate fi invocată de instanță din oficiu, de procuror sau de orice parte interesată, în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, față de prevederile art. 247 alin. (1) teza I NCPC.

Dacă excepția este admisă, acțiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.

Dacă excepția va fi respinsă, se pronunță o încheiere interlocutorie și se continuă judecata cauzei, încheierea putând fi atacată doar odată cu fondul cauzei.

Respingerea acțiunii ca lipsită de interes nu poate avea autoritate de lucru judecat într-o altă acțiune promovată într-un moment în care interesul s-a născut și întrunește celelalte cerințe.

S-a apreciat în doctrină că, în cazul dreptului afectat de termen sau condiție suspensivă și al cererii introduse înainte de împlinirea termenului sau condiției, fără să existe situațiile de excepție prevăzute în art. 34 NCPC, poate să fie pusă în discuție tot problema lipsei de interes. Întrucât nu s-a născut interesul de a acționa, cererea va fi respinsă în consecință. Desigur, nu este greșit ca, în acest caz, cererea să fie respinsă și ca prematur formulată.

S-a apreciat în doctrină că, în ipotezele în care calitatea procesuală activă aparține oricărei persoane interesate, excepția procesuală ce se impune a fi invocată și soluționată este cea a lipsei de interes, iar nu aceea a lipsei calității procesuale active, întrucât elementul esențial asupra căruia statuează instanța vizează condiția interesului, calitatea existând în mod

automat în prezența acestei cerințe (spre exemplu, situația promovării unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic).

Pentru argumentele expuse în cadrul secțiunii referitoare la excepția lipsei calității procesuale active, am arătat că nu sunt de acord cu această opinie și apreciez că, în asemenea situații, acțiunea trebuie respinsă pentru lipsa calității procesuale active.

Art. 40 alin. (2) NCPC, cu titlul marginal „Sancțiunea încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile”, prevede că încălcarea dispozițiilor titlului privitor la acțiunea civilă, poate, de asemenea, atrage aplicarea și a altor sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun, deci pe calea unei cerei separate, iar nu în condițiile art. 189-190 NCPC, care vizează despăgubirile ce pot fi solicitate pentru amânarea procesului.

3.5. Excepția lipsei calității procesuale active și pasive

3.5.1. Calitatea procesuală – condiție de exercitare a acțiunii civile

Determinarea calității procesuale a părților, problemă cu multiple implicații pe plan procesual, poartă în știința dreptului procesual civil denumirea de legitimare procesuală. Numai persoana care are calitate procesuală va putea fi parte în proces, exercitând acțiunea civilă.

Calitatea procesuală este strâns legată atât de conceptul de acțiune civilă, cât și de acela de parte în procesul civil. De aceea, unii autori tratează calitatea procesuală la condițiile necesare pentru exercițiul acțiunii civile, iar alții la condițiile necesare pentru a fi parte în proces, pentru ca alții să precizeze că determinarea calității procesuale reprezintă o condiție necesară atât pentru a fi parte în proces, cât și pentru exercitarea acțiunii civile.

Noua reglementare prevede expres că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are calitate procesuală, dispoziție ce se aplică, în mod corespunzător, și în cazul apărărilor [art. 32 alin. (1) lit. b) și alin. (2) NCPC].

Pentru definirea noțiunii de „calitate procesuală”, în literatura juridică s-a făcut legătura între persoana reclamantului și titularul dreptului subiectiv dedus judecății, precum și între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic de drept substanțial, subliniindu-se necesitatea identificării acestor categorii de persoane. Această concepție a fost împărtășită și de fostul Tribunal Suprem, care a precizat că „raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății”.

În general, atunci când părțile din proces se identifică în persoana părților din raportul juridic de drept substanțial dedus judecății, se vorbește de o legitimare procesuală ordinară, iar când calitatea de parte este recunoscută de lege altor organe sau altor persoane, se vorbește de o legitimare procesuală extraordinară.

Dacă ne raportăm la persoana care introduce cererea de chemare în judecată, vorbim de o legitimare procesuală activă, iar dacă ne raportăm la persoana chemată în judecată, ne referim la o legitimare procesuală pasivă.

Art. 36 NCPC a introdus pentru prima oară o definiție a calității procesuale pasive: „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.

În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv.

În doctrina recentă se mai fac următoarele precizări foarte utile:

– în cazul acțiunii în revendicare imobiliară, calitatea procesuală activă revine reclamantului, proprietar neposesor, iar calitatea procesuală pasivă aparține pârâtului, posesor neproprietar sau detentor precar;

– succesorul neacceptant al moștenirii în termenul de opțiune succesorală nu are calitate procesuală activă (rezolvând astfel dilema din practica judiciară, prin statuarea soluției în sensul că excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală reprezintă o apărare de fond în planul dreptului substanțial, ce se reflectă în planul dreptului procesual sub forma excepției lipsei calității procesuale active);

– dacă legea leagă calitatea procesuală activă de interes, atunci lipsa interesului duce la respingerea acțiunii pentru acest motiv, iar nu pentru lipsa calității procesuale active. Nu sunt de acord cu această opinie, deoarece lipsa unui interes pentru formularea cererii va determina, după părerea mea, respingerea cererii pe excepția lipsei calității procesuale active; astfel, în cazul unei cereri în constatare a nulității absolute, care poate fi formulată de „orice persoană interesată”, lipsa unui interes pentru formularea cererii va atrage această soluție, aceasta ,deoarece chiar legea acordă prioritate calității procesuale active în cadrul acestei acțiuni, pe care o definește însă pornind de la condițiile interesului. Cu alte cuvinte, deși instanța va analiza existența sau nu a interesului, va respinge sau va admite, pe cale de consecință, excepția lipsei calității procesuale active. Mai adaug ca argument faptul că, în analiza calității procesuale, instanța trebuie să realizeze un examen mai formalist al cererii de chemare în judecată decât în analiza condiției interesului; de regulă, în concursul dintre excepția lipsei calității procesuale active și excepția interesului, primează calitatea ca și ordine de soluționare a excepțiilor; faptul că legiuitorul a înțeles să impună analiza lor legată nu poate duce la concluzia răsturnării acestei ordini; asimilăm această situație cu situația invocării excepției lipsei calității procesuale active în acțiunea în revendicare. Prin urmare, susțin soluția respingerii acțiunii pe lipsa calității procesuale active, iar nu pe lipsa interesului, în situația mai sus descrisă.

3.5.2. Justificarea calității procesuale

Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat; în cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține celui ce se poate prevala de acest interes.

Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.

După ce a fost sesizată, instanța trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, fie înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil, fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului.

Instanța de control judiciar trebuie să stabilească, în privința calității procesuale a părților, că acestea au participat la judecata în primă instanță.

Verificarea pe care trebuie să o facă instanța se impune în privința oricărei acțiuni, indiferent dacă are ca obiect realizarea dreptului sau numai constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

S-a arătat în doctrina anterioară noului Cod că cercetarea existenței calității procesuale active este, de regulă, posibilă înainte de începerea dezbaterilor în cazul cererilor personale, în timp ce în cazul cererilor reale excepția lipsei calității procesuale active este discutată în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului.

Astfel, în cazul acțiunilor prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță, precum și în cazul acțiunilor cu privire la care legea stabilește în mod expres cine are calitate procesuală activă, excepția poate fi soluționată, în cazul în care se invocă, înainte de a se da cuvântul pe probe.

În schimb, în cazul acțiunilor prin care se urmărește valorificarea unui drept real principal, pentru stabilirea calității procesuale active fiind necesară administrarea de probe ca și pentru dovedirea temeiniciei cererii, excepția, de regulă, este unită cu fondul cauzei, în temeiul art. 248 alin. (4) NCPC [corespondent art. 137 alin. (2) VCPC]. În această situație, dacă se constată că reclamantul nu este titularul dreptului real principal, cererea urmează să fie respinsă pentru lipsa calității procesuale active, iar nu ca neîntemeiată.

În ipoteza drepturilor sau a obligațiilor cu mai mulți titulari, judecătorul trebuie să stabilească dacă reclamanții din acțiune sunt titularii dreptului sau, în ipoteza unui singur reclamant, dacă acesta figurează printre titularii dreptului la acțiune, procedeul fiind identic și în ipoteza legitimării pasive. Odată determinat faptul că dreptul are mai mulți titulari, trebuie să se aprecieze dacă el conferă substanțial dreptul de reprezentare celui care, în absența tuturor titularilor, exercită numai el acțiunea ori numai unul dintre titulari figurează ca parte în cauză. Dacă răspunsul la această întrebare este negativ, atunci duce la respingerea acțiunii pentru lipsa legitimării procesuale active sau pasive.

Practica judiciară se confruntă cu astfel de situații în următoarele ipoteze: a) comunitatea de bunuri a soților; b) indiviziunea și coproprietatea; c) solidaritatea.

a) Comunitatea de bunuri a soților. Potrivit prezumției legale de mandat reciproc și tacit dintre soți, reglementată de art. 35 alin. (2) C. fam., abrogat de la 1 octombrie 2011, „oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul celuilalt soț”.

Pe planul dreptului procesual civil, prezumția prezintă o importanță deosebită, urmând să fie considerată ca izvorul legitimării active a unuia dintre soți, acesta având posibilitatea de a acționa în justiție fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt soț în mod expres. Această prezumție are un caracter relativ, opunerea expresă a soțului la exercitarea unei acțiuni civile, în legătură cu bunurile comune, conducând la respingerea acesteia pentru lipsa calității procesuale. Prezumția nu își are aplicare în privința actelor de dispoziție asupra bunurilor imobile, în acest caz fiind necesar consimțământul expres al ambilor soți, și nici în cazul actelor cu titlu gratuit între vii, deoarece acestea micșorează comunitatea de bunuri.

Prin urmare, sub aspectul calității procesuale active, se disting următoarele două ipoteze:

– acțiunea în revendicare a unui bun mobil poate fi introdusă numai de către un singur soț, în temeiul prezumției de mandat tacit reciproc;

– acțiunea în revendicare a unui bun imobil trebuie introdusă de și împotriva ambilor soți.

Sub aspectul calității procesuale pasive, citarea numai a unuia dintre soți are ca efect inopozabilitatea și, în consecință, imposibilitatea executării hotărârii față de soțul necitat în cauză, care are deschisă calea contestației la executare.

În prezent, această prezumție nu mai este reglementată de noul Cod civil, în privința bunurilor comune ale soților. În această materie, funcționează, potrivit noului Cod civil, principiul gestiunii paralele.

În principiu, fiecare soț poate să încheie, cu privire la bunurile comune, orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane, dacă prin lege nu se prevede altfel; astfel, fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea, caz în care în raport cu instituția de credit, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel (art. 317 NCC).

Articolul 314 NCC prevede posibilitatea încheierii unui contract de mandat între soți: „Un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”, iar art. 315 NCC reglementează mandatul judiciar – posibilitatea unuia dintre soți de a solicita instanței de tutelă încuviințarea de a-l reprezenta pe celalalt soț, care se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial; prin hotărârea pronunțată se stabilesc condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat; în principiu, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în această situație sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

Regimul actelor de înstrăinare și de grevare prevăzute de art. 346 și art. 347 NCC se va aplica corespunzător. Potrivit art. 346 NCC, actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți. Fac excepție bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate, de care poate dispune oricare dintre soți singur, cu titlu oneros. Sunt, de asemenea, exceptate și darurile obișnuite. Actul încheiat fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil; terțului dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului nu i se pot opune efectele nulității (art. 347 NCC).

Totuși, potrivit art. 316 NCC, cu denumirea marginală „Actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei”, în mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăși în total 2 ani. Hotărârea de încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară. Sancțiunea prevăzută expres, în cazul în care actele sunt încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești, este nulitatea relativă. Termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de un an, care începe să curgă de la data când soțul vătămat a luat cunoștință de existența actului. Regimul actelor de înstrăinare și de grevare prevăzut de art. 346 și art. 347 NCC se va aplica corespunzător.

Articolul 345 NCC stabilește regimul aplicabil actelor de conservare, de folosință și de administrare în cazul comunității legale de bunuri. Astfel, fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților. De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune. În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.

În literatura de specialitate s-a apreciat că, în condițiile renunțării la prezumția de mandat tacit reciproc, a consacrării principiului gestiunii paralele, conform căruia oricare soț poate face acte de administrare, conservare, folosință în privința bunurilor comune, singur, fără acordul celuilalt, exceptând actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale care au ca obiect un bun imobil comun sau cele de înstrăinare a bunurilor mobile supuse unei formalități de publicitate (cum sunt bunurile mbile corporale sau titlurile negociabile emise în formă materializată, care, potrivit art. 2480 NCC, pot constitui obiect al gajului, supuse publicității prevăzute de art. 2482 NCC, conform căruia publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă; publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deținerea acestora, iar gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor); nimic nu îl împiedică pe un soț să aducă un bun comun ca aport la capitalul social al unei societăți comerciale.

Art. 322 NCC stabilește reguli particulare în cazul locuinței familiei: fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia. De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilizează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț. În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului. Soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.

Noul Cod civil reglementează totuși, în art. 503 alin. (2), prezumția de mandat tacit reciproc între părinți: față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte. Deci, prezumția legală de mandat reciproc și tacit dintre soți este reglementată numai în raport de actele referitoare la îndatoririle părintești.

Prezumția are caracter relativ, putând fi răsturnată prin dovada contrară, ce revine părintelui care și-a exprimat consimțământul.

b) Indiviziunea și coproprietatea. În ceea ce privește indiviziunea, se aplică regula unanimității, întrucât pentru a înstrăina sau a greva în mod valabil un lucru din moștenire, precum și pentru a face orice act de administrare, trebuie consimțământul tuturor copărtașilor. Totuși, pe temeiul gestiunii de afaceri sau al mandatului tacit, au fost recunoscute ca valabile actele de conservare și de administrare făcute de un coindivizar, dacă actul este folositor comunității și niciunul dintre coproprietari nu s-a opus la efectuarea lui.

În ceea ce privește coproprietatea, se arată că oricare dintre coproprietari poate face acte de simplă administrare a bunului.

Dar acțiunea în revendicare a unui bun aflat în coproprietate, care are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate și readucerea bunului în întregimea sa în patrimoniul celor îndreptățiți, nu va putea fi introdusă de un singur coproprietar, care are un drept limitat exprimat într-o cotă-parte nedeterminată în materialitatea lui; acesta nu va putea revendica singur bunul.

Unii autori au considerat că acțiunea în revendicare nu este un act de dispoziție, ci un act de conservare, deoarece are ca scop readucerea bunului în patrimoniul comun. Argumentele aduse în sprijinul acestei teorii sunt următoarele:

– întreruperea unei prescripții este un act de conservare, or, acțiunea în revendicare are ca efect tocmai întreruperea prescripției achizitive în favoarea terțului; astfel, s-a susținut în doctrină că oricare dintre coproprietari, introducând o acțiune în revendicare a unui bun indiviz în contra unui terț, face în principiu un act de conservare, iar nu un act de dispoziție cu privire la acel bun;

– coindivizarii nu pot revendica bunul indiviz unul împotriva celuilalt, deoarece ei au drepturi concurente care se combină reciproc, dar care în niciun caz nu se exclud unele pe altele;

– astfel, s-a propus conservarea în viitorul Cod civil a soluției admisibilității acțiunii în revendicare promovate de un singur coindivizar împotriva unui terț posesor.

În prezent, noul Cod civil stabilește, în art. 632, că formele proprietății comune sunt: a) proprietatea pe cote-părți (coproprietatea), care poate fi obișnuită sau forțată; b) proprietatea în devălmășie (devălmășia).

În cazul coproprietății obișnuite, fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părți din dreptul de proprietate și poate dispune în mod liber de aceasta, în lipsă de stipulație contrară. Cotele-părți sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri. Modul de folosire a bunului comun se stabilește prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească.

c) Solidaritatea. Atât sub aspect activ, cât și sub aspect pasiv, se aplică ideea de mandat reciproc de reprezentare, dar numai pentru actele favorabile (actele de conservare a creației, respectiv de stingere sau reducere a obligației). Actele nefavorabile (actele de dispoziție) sunt inopozabile.

Astfel, creditorul solidar are legitimare procesuală activă în acțiunea personală prin care pretinde în întregime creanța al cărei titular este împreună cu alții, după cum debitorul solidar are, la rândul său, calitatea de a figura singur ca pârât, într-un asemenea proces.

Potrivit art. 1436 NCC, cu titlul marginal „Reprezentarea reciprocă a creditorilor”, creditorii solidari sunt prezumați a-și fi încredințat reciproc puterea de a acționa pentru gestionarea și satisfacerea interesului lor comun. Hotărârea judecătorească obținută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită și celorlalți creditori.

În schimb, orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimți la reducerea ori înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanței ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalți creditori sunt inopozabile acestora din urmă, iar hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată și împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.

În reglementarea noului Cod de procedură civilă, art. 37, cu titlul marginal „Legitimarea procesuală a altor persoane”, prevede că, „în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general”.

Cu referire la acest text legal, ținând seama de sintagma „în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv de lege”, doctrina a susținut că este vorba, în acest caz, despre o legitimare procesuală legală, care poate fi atât activă, cât și pasivă. Astfel, legitimarea procesuală legală activă a fost recunoscută altor persoane sau organe decât titularul dreptului atunci când titularul se află în situații speciale sau din necesitatea ocrotirii unui interes de grup ori general. Este de menționat faptul că, în ipoteza în care partea nu justifică un astfel de interes, pentru a avea legitimare procesuală, legea trebuie să prevadă în mod expres această posibilitate.

Potrivit art. 155 pct. 1 NCPC, care se referă la locul citării, statul nu mai este reprezentat în litigii prin capul autorității administrativ-teritoriale, ci doar prin Ministerul Finanțelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest scop de lege.

Alte persoane care au legitimare procesuală legală activă sunt reprezentantul legal al minorului sau al interzisului (părinte, tutore), ocrotitorul legal al acestora sau moștenitorii celor anume prevăzuți în lege [art. 46 alin. (2); art. 423 alin. (1) și (2); art. 425 alin. (1) și (2) NCC etc.].

Uneori, în lege este stabilită și calitatea procesuală pasivă:

– în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001];

– acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată [art.425 alin. (3) NCC];

– în cazul în care, potrivit legii, o acțiune privitoare la filiație poate fi pornită împotriva moștenitorilor, iar moștenirea este vacantă, acțiunea poate fi introdusă împotriva comunei, orașului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii [art. 439 NCC].

Alteori, legiuitorul exclude legitimarea procesuală pasivă a unei persoane: astfel, conform art. 421 alin. (3) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (în prezent Autoritatea de Supraveghere Financiară) nu are calitate procesuală și nu poate fi chemată în judecată în procesele declanșate împotriva asigurătorilor/reasigurătorilor/intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări, chiar dacă aceștia se află în procedură de redresare financiară sau de faliment, în procesele împotriva Fondului, pentru a răspunde de neîndeplinirea obligațiilor asumate de aceștia potrivit legii și/sau convențiilor internaționale, sau în cazul proceselor împotriva entităților care organizează cursuri de calificare, pregătire și perfecționare profesională și/sau lectorilor.

Uneori, ca urmare a practicii judiciare neunitare, instanța supremă a fost nevoită să statueze, pe cale de recurs în interesul legii, dacă o anumită instituție are sau nu calitate procesuală pasivă într-un anumit gen de litigii.

De reținut că, în cazul cererilor introduse și apărărilor formulate în condițiile art. 37 NCPC, interesul se apreciază în raport cu persoana pentru care s-a acționat, și nu cu cea care exercită acțiunea.

3.5.3. Transmiterea calității procesuale

În reglementarea noului Cod de procedură civilă, a fost introdus art. 38, cu titlul marginal „Transmiterea calității procesuale”, potrivit căruia: „Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății”.

Calitatea procesuală a unei părți poate fi transmisă, în cursul procesului, unei alte persoane, care nu a participat până atunci la proces. Prin transmiterea calității procesuale se înțelege trecerea calității procesuale de la persoana care o deține asupra unei alte persoane, care primește în acest mod fie legitimarea activă, fie legitimarea pasivă de a continua procesul.

Calitatea procesuală activă poate fi transmisă pe cale legală sau pe cale convențională.

În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează prin moștenire, cu excepția situației în care este vorba despre drepturi cu caracter strict personal sau când legea prevede o altă soluție în caz de deces al unei părți. S-a arătat în doctrină că există situații în care dreptul la acțiune nu trece asupra moștenitorilor, dar, dacă acțiunea a fost pornită de titular, atunci ea poate fi continuată de moștenitorii acestuia; cu alte cuvinte, în privința declanșării procesului, moștenitorii nu au calitate procesuală activă, dar ar putea avea loc o transmisiune a calității procesuale active, dacă procesul a fost declanșat de autorul lor. De asemenea, transmisiunea poate privi și calitatea procesuală pasivă.

În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării persoanei juridice care este parte în proces. Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune , prin divizare sau prin transformare [art. 233 alin. (1) NCC].

Transmisiunea convențională a calității procesuale poate avea loc ca urmare a cesiunii de creanță, a vânzării sau donării bunului litigios, a preluării datoriei cu consimțământul creditorului, precum și altor mijloace indirecte de schimbare a subiectului activ sau pasiv al raportului juridic substantial dedus judecății.

Cel care dobândește calitatea procesuală ca efect al transmisiunii preia procesul în starea în care se găsește în momentul în care a avut loc transmisiunea, actele procedurale îndeplinite de autorul său fiindu-i opozabile.

3.5.4. Regimul juridic al invocării și soluționării excepției lipsei calității procesuale

Pe parcursul procesului, lipsa calității procesuale se invocă pe cale de excepție, de oricare dintre părți, de către procuror sau instanță din oficiu. Excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond, absolută și peremptorie.

Admiterea excepției determină respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, respectiv respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

De vreme ce calitatea procesuală este o condiție de admisibilitate a acțiunii, s-a apreciat că nu este greșită nici soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, în urma admiterii acestei excepții de fond.

Art. 40 alin. (2) NCPC, cu titlul marginal „Sancțiunea încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile”, prevede că încălcarea dispozițiilor titlului privitor la acțiunea civilă poate, de asemenea, atrage aplicarea și altor sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun, deci pe calea unei cereri separate, iar nu în condițiile art. 189-190 NCPC, care vizează despăgubirile ce pot să fie solicitate pentru amânarea procesului.

Potrivit art. 112 alin. (2) NCPC, dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Prin urmare, s-a apreciat că, în acest caz, excepția lipsei calității procesuale a pârâtului introdus fictiv în proces pentru determinarea competenței unei anumite instanțe va fi soluționată cu prioritate în raport de excepția de necompetență.

În practică au apărut probleme legate de distincția dintre interesul formulării unei cereri de chemare în judecată și existența calității procesuale active. Întrucât legea atribuie, de regulă, calitate procesuală celui care are interes, interesul este principala condiție de exercitare a dreptului la acțiune. Dar, uneori, dreptul la acțiune nu poate fi exercitat de anumite persoane, deși acestea ar justifica un interes personal, sau, dimpotrivă, poate fi exercitat de cineva care nu are un interes personal și/sau direct.

Au fost sintetizate următoarele situații ce se pot ivi în practică (având în vedere claritatea și importanța clarificărilor deja făcute în doctrină, amintim aici următoarea corelație interes – calitate procesuală, care stă la baza întregii teorii doctrinare privind calitatea procesuală):

a) dreptul la acțiune se exercită de o persoană fizică sau juridică având un interes personal;

b) dreptul la acțiune este exercitat de o persoană sau un organ care urmărește realizarea interesului unei alte persoane;

c) dreptul la acțiune este exercitat de reprezentanții unor grupuri, în interesul respectivelor grupuri;

d) dreptul la acțiune este exercitat în interesul grupului de către unul dintre membrii acestuia (așa numitele acțiuni sociale ut singuli), acesta din urmă neavând împuternicirea de a reprezenta grupul;

e) dreptul la acțiune este exercitat de grup în apărarea intereselor unui membru al grupului;

f) dreptul la acțiune este exercitat în interesele membrilor unui grup de către aceștia;

g) dreptul la acțiune este exercitat de un grup, care urmărește realizarea unui interes colectiv;

h) dreptul la acțiune este exercitat în apărarea unui interes general.

3.6. Excepția autorității de lucru judecat

3.6.1. Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat

Autoritatea de lucru judecat este unul dintre efectele hotărârii judecătorești, deși nu era reglementat ca atare de lege anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Nu numai hotărârea definitivă (irevocabilă, în reglementarea anterioară), ci și hotărârea instanțelor de fond are autoritate de lucru judecat, dar autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluția ce se va da în recurs.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Așa cum s-a statuat într-o decizie de speță, autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Deci, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Instituția autorității de lucru judecat a purtat dintotdeauna două valențe: una materială (prezumție legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecății irevocabile) și una procesuală (excepție procesuală de fond, care împiedică desfășurarea unui nou proces cu privire la același drept).

În noul Cod civil, autoritatea de lucru judecat nu mai este tratată ca instituție juridică de drept material, adică ca prezumție legală irefragabilă, ci se regăsește doar în dreptul procesual, ca excepție procesuală de fond, în cadrul secțiunii dedicate efectelor hotărârii judecătorești.

Se face aplicarea principiului de filosofie juridică non bis in idem, mai mult decât al celui res judicata pro veritate habetur, câtă vreme justificarea existenței puterii lucrului judecat nu stă în adevărul dezvăluit de procesul anterior, ci în interdicția reluării aceluiași litigiu între părți.

În legislația noastră anterioară noului Cod de procedură civilă și noului Cod civil, autoritatea de lucru judecat era amintită în două texte de lege: art. 1201 vechiul C. civ. 1864 și art. 166 VCPC.

În vechiul Cod civil din 1864 era reglementată ca o prezumție legală absolută și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, iar în vechiul Cod de procedură civilă ca o excepție de fond, absolută și peremptorie.

Așa cum se subliniază în doctrină, dacă fostul Cod civil reglementa autoritatea de lucru judecat ca prezumție legală absolută și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, noul Cod de procedură civilă stabilește că atât autoritatea, cât și puterea de lucru judecat sunt entități de ordin procedural.

Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă a operat unificarea terminologică, prin art. 14 alin. (2) dispunând înlocuirea sintagmei „putere de lucru judecat” cu sintagma „autoritate de lucru judecat” atât în noul cod, cât și în restul actelor normative.

O problemă teoretică cu implicații practice deosebite este aceea a corelației dintre noțiunile de putere a lucrului judecat, autoritate a lucrului judecat și litispendență.

În primul rând, în ceea ce privește cele două terminologii, de „putere de lucru judecat”, respectiv de „autoritate de lucru judecat”, se constată că, inițial, se consideră că aceste sintagme reprezintă doar forme diferite pentru a desemna aceeași noțiune.

Ulterior, s-a făcut o distincție teoretică între cele două noțiuni, în funcție de efectele hotărârii definitive, după cum urmează: primul efect este efectul pozitiv, care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii (eficiența activă), exprimat concis prin „puterea lucrului judecat”, puterea ce conferă persoanelor în favoarea cărora au fost pronunțate dispozițiile hotărârii dreptului de a folosi mijloacele legale pentru executarea acelor dispoziții; al doilea efect este efectul negativ, ce se exprimă prin împiedicarea unei noi judecăți pentru faptele și pretențiile soluționate prin hotărâre, exprimat prin conceptul de „autoritate de lucru judecat”, împotriva acestei autorități operând excepția lucrului judecat.

În literatura juridică anterioară noului Cod de procedură civilă a mai apărut o distincție, respectiv autoritatea provizorie sau relativă, echivalentă „autorității de lucru judecat”, și autoritatea absolută, echivalentă „puterii de lucru judecat”. Astfel, se vorbește despre provizoriu imediat după pronunțarea unei hotărâri, fiind vorba despre hotărârile nedefinitive; despre definitiv după parcurgerea celei de a doua jurisdicții în fond sau imposibilității de a o parcurge datorită fie expirării termenului de apel, fie datorită faptului că este vorba despre o hotărâre fără drept de apel; despre absolut, în cazul hotărârilor irevocabile care nu mai pot fi atacate cu nicio cale de atac ordinară.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este, în prezent, descris de art. 431 alin. (2) NCPC, care arată că orice dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Efectul negativ al autorității de lucru judecat constă în împiedicarea unei a doua judecăți între aceleași părți, cu același obiect și cu aceeași cauză, fiind prevăzut de art. 431 alin. (1) NCPC, ca excepția autorității de lucru judecat.

Art. 431 alin. (2) NCPC reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Așa cum s-a subliniat în mod judicios, în acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă.

În viziunea vechiului Cod de procedură civilă, era unanim admis că hotărârea definitivă se bucura de putere de lucru judecat, existând însă controversa asupra semnificației noțiunilor de „putere de lucru judecat” și „autoritate de lucru judecat”. Noul Cod de procedură civilă folosește, la art. 430, numai termenul de „autoritate”, care se referă la efectele hotărârii judecătorești de la pronunțare până la rămânerea ei definitivă. Dar, ca element de noutate, noul Cod face distincția dintre autoritatea de lucru judecat provizorie – de la pronunțarea hotărârii până la judecarea căilor de atac – și autoritatea de lucru judecat ce caracterizează doar hotărârile judecătorești definitive.

Autorul citat mai face o distincție: atunci când invocăm autoritatea lucrului judecat ca excepție procesuală, vom folosi expresia „autoritate de lucru judecat”, dar când invocăm ca prezumție în alt litigiu, fără a avea tripla identitate, vom folosi doar expresia „lucrul judecat anterior”.

Astfel, art. 430 alin. (4) NCPC consacră autoritatea de lucru judecat provizorie, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului și ea funcționează pănă la expirarea termenului de apel sau recurs, după caz, pentru ipoteza în care, deși supusă apelului sau recursului, calea de atac nu a fost exercitată, ori până la respingerea acestor căi de atac, atunci când s-a făcut uz de ele.

În ceea ce privește litispendența, s-a statuat în doctrină că litispendența anticipează puterea lucrului judecat, aceasta având efecte juridice mai puternice, respectiv conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă (și irevocabilă, în reglementarea anterioară).

Condiția ca pricinile să se afle în fața instanțelor de fond este cea care deosebește fundamental litispendența de autoritatea de lucru judecat. Această condiție trebuie analizată, așa cum s-a arătat, prin prisma reintroducerii apelului în legislația noastră procesuală civilă.

Astfel, sunt posibile următoarele situații:

– când ambele cereri se află în faza judecății în primă instanță sau în apel: cauzele vor putea fi reunite la instanța mai întâi sesizată (de exemplu, prima cerere este introdusă la data de 01.09.2013, iar cea de-a doua la data de 01.10.2013; cauzele se reunesc la instanța învestită cu cererea din 01.09.2013);

– când o pricină se află în apel, iar cealaltă în judecata în primă instanță: cauzele se vor reuni la instanța de apel, chiar dacă învestirea acesteia este ulterioară primei instanțe de fond (de exemplu, prima cerere este introdusă la data de 01.09.2013, iar cea de-a doua la data de 01.10.2013; se soluționează mai repede cererea din 01.10.2013, care ajunge în apel, unde se invocă litispendența; cauzele se reunesc la instanța de apel);

Ca o ultimă chestiune, noul Cod a realizat delimitarea clară între autoritatea de lucru judecat și litispendență, stabilind prin prevederile art. 430 alin. (4) că, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie, ceea ce ar face imposibilă soluționarea cauzei prin admiterea acestei excepții. Astfel, se vor aplica prevederile art. 138 NCPC, care stabilește că excepția litispendenței poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond; când instanțele sunt de același grad, excepția se invocă înaintea instanței sesizate ulterior; când instanțele sunt de grad diferit, excepția se invocă înaintea instanței de grad inferior; când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului.

3.6.2. Elementele autorității lucrului judecat

Potrivit art. 430 NCPC, intitulat „Autoritatea de lucru judecat”: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșantă. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care să ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.

De asemenea, art. 431, cu titlul marginal „Efectele lucrului judecat”, prevede că: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Elementele autorității lucrului judecat sunt: identitatea de obiect; identitatea de cauză; identitatea de părți.

1) Pentru a exista identitate de obiect, este necesar ca obiectul din cea de-a doua acțiune să fie identic cu cel din prima acțiune. Prin obiectul cererii de chemare în judecată înțelegem pretenția formulată, respectiv folosul urmărit de reclamant prin introducerea cererii și dreptul subiectiv care se referă la obiectul material pretins.

Dreptul subiectiv nu se confundă cu cauza raportului juridic, care constă în temeiul juridic al dreptului dedus judecății.

La stabilirea identității de obiect nu se va avea în vedere calificarea dată acestuia de cererea de chemare în judecată, ci obiectul ei real, căci uneori se pot face calificări greșite.

Dacă printr-o cerere se solicită numai accesoriul (dobânda), iar prin a doua se pretinde principalul, nu există autoritate de lucru judecat; dar dacă în primul proces a fost respinsă cererea cu privire la o sumă de bani, în cel de-al doilea se va putea opune excepția autorității de lucru judecat, dacă se solicită dobânzile.

2) Identitatea de cauză. În această materie, prin cauză se înțelege faptul material sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamentul direct și indirect al dreptului sau al beneficiului legal pe care una dintre părți îl invocă.

Astfel după cum se arată în doctrină, într-un litigiu privitor la anularea unui testament, obiectul acțiunii l-ar constitui tocmai această anulare, iar cauza ar putea fi reprezentată de un viciu de consimțământ, în timp ce eroarea, dolul sau violența ar constitui mijloacele de susținere a cauzei.

Deci, identitatea cauzei produce autoritatea lucrului judecat, pe când identitatea mijloacelor de susținere nu.

La determinarea conceptului de „cauză” trebuie avute în vedere și acele împrejurări noi, ce nu au fost luate în considerare cu prilejul primei judecăți, mai ales că împrejurările de fapt nu pot constitui, prin ele însele, cauza unei acțiuni.

Astfel, se conchide că identitatea de cauză implică existența unei identități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestor fapte.

3) A treia condiție, a identității de persoane, se explică prin aceea că hotărârile judecătorești nu produc efecte decât între părțile litigante. Se are în vedere identitatea juridică a părților, nu cea fizică, deoarece o persoană poate sta în proces reprezentată de altcineva.

Există mai multe categorii de persoane căror li se poate opune autoritatea de lucru judecat, deși nu au figurat personal în instanță.

O primă categorie este reprezentată de moștenitorii celui care a fost parte la primul proces. Astfel, succesorii universali, succesorii cu titlu universal, legatarii universali, legatarii cu titlu universal și donatarii reprezintă și sunt reprezentați de autorul lor în proces, fiindu-le opozabile hotărârile în care acesta a fost parte.

Moștenitorii care au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar nu vor fi ținuți de hotărârile pronunțate împotriva autorului lor decât proporțional cu emolumentul lor.

Drepturile personale ale moștenitorilor vor fi exercitate fără a li se putea opune hotărârile pronunțate față de cuius.

Succesorii cu titlu particular nu îl reprezintă pe autorul lor, astfel că hotărârile pronunțate împotriva acestuia nu le sunt opozabile decât dacă au fost pronunțate înainte de actul de transmitere a bunului.

Creditorii chirografari sunt reprezentați de debitorul lor, având un drept de gaj general asupra bunurilor acestuia (garanția comună a creditorilor, potrivit art. 2324 NCC).

3.6.3. Condițiile pentru ca o hotărâre să aibă autoritate de lucru judecat

Pentru ca o hotărâre să aibă autoritate de lucru judecat, trebuie să îndeplinească anumite condiții:

– să fie pronunțată de o instanță română;

– să fie pronunțată în materie contencioasă;

– să dezlege fondul cauzei.

Condiția ca hotărârea să emane de la o instanță română se întemeiază pe principiul suveranității și al independenței, care limitează efectele hotărârilor judecătorești la teritoriul statului în care au fost pronunțate.

În reglementarea anterioară, ca principiu, puterea de lucru judecat constituie o calitate care se atașează unei hotărâri pronunțate în cadrul unei proceduri contencioase. Încheierile pronunțate în materie necontencioasă nu au putere de lucru judecat, după cum rezultă din art. 337 CPC.

În actuala reglementare, se păstrează concepția lipsei autorității de lucru judecat în materia încheierilor necontencioase, chiar dacă intră în categoria celor interlocutorii potrivit regulilor art. 235 NCPC, sens în care dispune în mod expres art. 535 NCPC, normă specială în materia procedurii grațioase.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, referitoare la soluționarea cauzei pe fond, se reține că doar în aceste condiții partea care a câștigat procesul se poate prevala în cadrul unei acțiuni ulterioare de dreptul recunoscut.

Autoritatea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât și cele de respingere a acțiunii; atât cererea principală, cât și cererile incidente soluționate de instanțe; atât hotărârile provizorii, cât și cele parțiale.

Autoritatea de lucru judecat produce efecte depline doar în ceea ce privește hotărârile definitive.

3.6.4. Excepția autorității de lucru judecat

Excepția autorității de lucru judecat este principalul mijloc de valorificare a efectului negativ al puterii de lucru judecat. Este o excepție de fond, peremptorie și absolută, care poate fi ridicată de părți, de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs.

În același sens, potrivit art. 432 NCPC (corespondent art. 166 VCPC): „Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.

De regulă, excepția este invocată de pârât, deoarece el este interesat în cel mai mare grad să paralizeze acțiunea reclamantului, dar și reclamantul se poate apăra împotriva pretențiilor formulate prin cererea reconvențională de către pârât.

O problemă ridicată în doctrina anterioară noului Cod de procedură civilă este aceea dacă partea interesată poate renunța la beneficiul lucrului judecat. În trecut s-a decis în mod constant că partea poate renunța la un asemenea beneficiu și că principiul puterii lucrului judecat nu este de ordine publică. În unele soluții de practică, s-a hotărât că se poate renunța la principiul puterii lucrului judecat dacă partea căzută în pretenții nu execută hotărârea sau o execută în termenul de prescripție. De asemenea, renunțarea la puterea lucrului judecat poate avea loc și printr-o manifestare expresă de voință, deoarece nu există niciun motiv care să o împiedice, o atare manifestare de voință putând fi atacată numai pentru viciu de consimțământ. În doctrină s-a arătat că este discutabilă o asemenea orientare a practicii, deoarece ținând seama de efectul negativ al puterii lucrului judecat, respectiv asigurarea bunei administrări a justiției și prevenirea contrarietății de hotărâri, principiul autorității lucrului judecat depășește interesul privat al părților, iar instanța poate din oficiu să ridice excepția în cazul în care constată tripla identitate și să respingă cererea de chemare în judecată.

Actualul Cod de procedură civilă rezolvă în mod decisiv această dilemă; nu se poate renunța la excepție, deoarece caracterul de ordine publică este cel care impune verificarea acestei excepții chiar din oficiu și chiar, dacă este cazul, cu înrăutățirea situației părții în calea de atac.

Astfel, se remarcă o modificare majoră față de vechea reglementare, în sensul că, drept urmare a admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Această prevedere, coroborată cu posibilitatea acordată instanței de a invoca din oficiu excepția, consacră caracterul de ordine publică al autorității de lucru judecat, care nu trebuie lăsată la latitudinea părții, cu atât mai puțin când ar fi în favoarea acesteia să nu fie invocată, deoarece hotărârea trebuie să exprime adevărul judiciar.

„În consecință, ca urmare a admiterii excepției autorității lucrului judecat, invocată de către intimat sau instanță, se va admite (formal) calea de atac exercitată de partea care a acționat cu nesocotirea dispozițiilor art. 431 alin. (1) NCPC și, în final, cererea va fi respinsă în întregime, chiar dacă, prin hotărârea atacată, cererea fusese admisă în parte. Altfel spus, în urma exercitării căii de atac, partea nu va mai putea păstra nici ceea ce obținuse prin hotărârea atacată. Desigur, excepția va putea fi invocată chiar de partea care a acționat cu nesocotirea autorității lucrului judecat și care, astfel, renunță la acest efect al hotărârii”.

S-a mai subliniat, în mod plastic, că „deși soluția pare una radicală, este o înrăutățire aparentă a situației juridice a titularului căii de atac, întrucât acesta a beneficiat plenar de garanțiile regulii enunțate în cadrul procesului originar, finalizat prin hotărârea judecătorească definitivă peste a cărei autoritate de lucru judecat a intenționat să treacă, inițiind un nou proces asupra unei chestiuni tranșate de o instanță anterioară”.

Excepția poate fi invocată:

1) în fața primei instanțe;

2) în apel, prin motivele căii de atac, împotriva soluției date de prima instanță asupra excepției sau ca motiv de ordine publică, prin invocarea din oficiu sau de către părți în cursul judecării procesului în apel, dacă prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestei excepții;

3) în recurs, numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.

Se observă faptul că autoritatea de lucru judecat este reglementată ca motiv de casare (de recurs) distinct, prin art. 488 alin. (1) pct. 7 NCPC.

În mod judicios, s-a arătat în doctrina recentă că nu reprezintă un impediment pentru însăși invocarea excepției faptul că o excepție procesuală absolută invocată în recurs ar necesita în vederea soluționării și administrarea altor probe decât înscrisuri (deși este greu de imaginat practic o astfel de situație), dar aceasta ar constitui un motiv pentru care excepția nu ar putea fi admisă de instanța de recurs, ci, eventual, în rejudecare, după casare;

4) în cadrul unei cereri de revizuire, întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC.

Astfel, este posibil ca instanța să nu aibă cunoștință de existența unei alte judecăți între părți. În această situație, în caz de hotărâri contradictorii, se va putea obține revizuirea ulterioară, în temeiul art. 509 pct. 8 NCPC (corespondent art. 322 pct. 7 VCPC). Calea revizuirii este admisă însă numai atunci când în cursul celui de-al doilea proces nu a fost invcată excepția autorității lucrului judecat sau soluționarea ei a fost omisă, întru-cât în cazul respingerii excepției ca neîntemeiată, operează autoritatea lucrului judecat în sensul neîndeplinirii condițiilor cerute de art. 431 alin. (1) NCPC (corespondent art. 1201 V. C. civ. din 1864).

Deși excepția poate fi invocată oricând, chiar și în fața instanțelor de recurs, este recomandabil să fie invocată până la primul termen de judecată, evitându-se încărcarea nejustificată a activității judicare și realizarea unor probatorii inutile asupra fondului cauzei.

S-a arătat în practica anterioară noului Cod că nu există autoritate de lucru judecat atunci când prima instanță a respins o excepție de fond ridicată de pârât, iar acesta având câștig de cauză, nedeclarând recurs împotriva soluției date de instanța de fond, o reiterează în fața instanței de recurs, în recursul reclamantului. Aceasta, deoarece art. 315 alin. final VCPC dă dreptul părții care a câștigat la instanța de fond, deși i se respinseseră unele apărări, să reitereze toate apărările pe care le-a făcut în fața instanței a cărei hotărâre s-a casat ca urmare a recursului părții potrivnice, cu atât mai mult ea are acest drept în fața instanței de recurs, pentru a învedera, mai devreme, inutilitatea unei casări, după care se va discuta din nou excepția dirimantă, respinsă de către instanța de fond.

Această excepție nu va putea fi unită cu fondul cauzei, datorită faptului că soluționarea ei împiedică cercetarea temeiniciei acțiunii.

Are prioritate față de toate celelalte excepții invocate eventual în cauză, mai puțin față de excepția de necompentență absolută, întrucât nici asupra excepției autorității lucrului judecat nu se poate pronunța decât o instanță competentă, după natura pricinii deduse judecății.

Asupra excepției instanța se pronunță prin încheiere interlocutorie (în cazul în care constată că este neîntemeiată), care poate fi atacată doar odată cu fondul cauzei, sau prin sentință, respectiv decizie (dacă există tripla identitate), prin care se respinge acțiunea pe temeiul existenței autorității lucrului judecat.

Noul Cod prevede expres că, dacă în cauză se reține autoritatea de lucru judecat, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, astfel cum menționează art. 497 teza finală coroborat cu art. 498 alin. (2) teza finală NCPC.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă,

Decizia nr. 2224 din 12 iunie 2014

Potrivit art. 130 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Dacă pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale, în condițiile prevăzute de art. 130 alin. (3) NCPC, instanța trebuie să constate că este competentă, neputându-o invoca din oficiu, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepția necompetenței teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu și la aprecierea instanței.

Prin acțiunea înregistrată sub nr. xx85/288/2013 pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, Secția civilă, reclamantul C.B. a chemat în judecată pe pârâții M.M.E. și M.L., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se dispună instituirea interdicției de a înstrăina sau greva cu orice sarcină imobilul apartament cu numărul 28, situat în București, str. P nr. 62, precum și asupra oricărui imobil deținut în proprietate de către părți, până la achitarea împrumutului în suma de 117.000 Euro.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că la data de 13.02.2013 între părți s-a încheiat un contract de împrumut cu titlu gratuit, pârâții asumându-și prin contract obligația fermă de a restitui suma împrumutată până la data de 02.04.2013.

Reclamantul a mai arătat că, deși creanța în valoare de 117.000 Euro nu a ajuns la scadență, solicită instituirea asupra imobilului proprietatea pârâților a interdicției de înstrăinare, ca o măsură de siguranță că suma împrumutată va fi restituită și că pârâții nu vor încerca să-și înstrăineze bunurile imobile tocmai pentru a se sustrage de la obligația pe care și-au asumat-o și de a evita o eventuală urmărire silită asupra bunurilor.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, Secția civilă, prin sentința civilă nr. 4066 din 19 aprilie 2013, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București, reținând că în raport de dispozițiile art. 107 NCPC, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul, dacă legea nu prevede altfel și având în vedere că pârâții își au domiciliul în București, în circumscripția căreia se află situat de altfel și imobilul.

Prin sentința civilă nr. 2401 din 18 martie 2014, Judecătoria Sectorului 4 București, Secția civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, reținând că Judecătoria Râmnicu Vâlcea nu putea să ridice din oficiu în cauza excepției necompetenței sale teritoriale întrucât în cauză competența este de ordine privată și nu de ordine publică.

A constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență ivit între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a soluționa pricina, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din NCPC, a pronunțat regulatorul de competență teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că obiectul litigiului îl constituie instituirea interdicției de a înstrăina sau greva cu orice sarcină imobilul apartament cu numărul 28, situat în București, str. P. Nr. 62, precum și asupra oricărui imobil deținut în proprietate de către pârâți, până la achitarea împrumutului în sumă de 117.000 Euro.

Se constată că Judecătoria Râmnicu Vâlcea a fost investită cu judecarea unei acțiuni civile al cărei obiect îl constituie obligația de a nu face, deci cu o acțiune personală.

Art. 107 din NCPC arată că în cazul acțiunilor personale competența aparține instanței în circumscripția căreia domiciliază pârâții, astfel că în cauză suntem în prezența unei competențe teritoriale de ordine privată, iar nu de ordine publică.

Art. 130 alin. (3) din NCPC prevede că „Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe”, situație în care această excepție nu putea fi invocată de instanță.

Se reține că, în speță, dispozițiile art. 131 din NCPC trebuie interpretate în sensul că, dacă pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale, Judecătoria Râmnicu Vâlcea trebuia să constate că este competentă tocmai pentru acest motiv, întrucât prin lege s-a urmărit că excepția necompetenței teritoariale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu și la aprecierea instanței.

În raport de considerentele anterior expuse, de obiectul cererii de chemare în judecată obligația de a nu face, Înalta Curte a apreciat ca acțiunea dedusă judecății este o acțiune penală, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenței teritoriale alternative, în baza cărora reclamanta are opțiunea alegerii între mai multe instanțe deopotrivă competente, dreptul de a contesta alegerea revenind exclusiv pârâtului în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 130 alin. (3) din NCPC, astfel încât invocarea excepției necompetenței teritoriale de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale precizate.

În atare situație, față de considerentele expuse și de dispozițiile art. 131 și art. 135 alin. (4) din NCPC, Înalta Curte a stabilit că în litigiul promovat de reclamantul C.B. împotriva pârâților M.M.E. și M.L., competența teritorială de soluționare aparține Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

CONCLUZII

După cum spunea și profesorul Eugen Herovanu "procedura nu se dobândește prin efectul practicii sau prin simpla cunoștință a mecanismului judecătoresc, întrucât aplicațiunea legilor de procedură oferă cele mai multe dificultăți practice; studiul lor cere o îngrijire deosebită și o metodă impecabilă".

În general, regulile de drept sunt respectate, dar există și situații în care acestea sunt încalcate. Când se întâmplă acest lucru, persoana căreia i-a fost încălcat dreptul subiectiv civil recurge la forța coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său.

Persoana care se pretinde titulara dreptului subiectiv și a cărui drept este nesocotit, precum și persoana care se pretinde că a tulburat exercițiul normal al dreptului subiectiv se numesc părți. În cererea de chemare în judecată acestea se numesc reclamant și pârât.

Reclamantul este cel care introduce cererea de chemare în judecată. Prin aceasta reclamantul ia atitudine ofensivă. În aceste condiții, pârâtul, în cazul în care nu achiesează la pretențiile reclamantului, încearcă să se apere. De obicei, acesta recurge la invocarea diferitelor excepții împotriva reclamantului, pentru a combate cele susținute de acesta.

Excepțiile procesuale sunt abateri de la regulă, fiind o formă particulară a exercițiului acțiunii în justiție, ca orice apărare.

O dată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă au fost aduse o serie de modificări și noutăți în materie de excepții.

Una din noutatea invocată în noul Cod de procedură civilă o reprezintă însăși definiția legală a excepției procesuale, consacrată de dispozițiile articolului 245.

Ca element de noutate mai regăsim și în categoria procesuală a inadmisibilităților. Noul Cod de procedură civilă conține referiri repetate la conceptul de „inadmisibilitate”.

Prin reglementarea noului Cod de procedură civilă, se reține că, sub aspectul competenței materiale a instanțelor, ca modificare esențială, dispare distincția dintre litigiile comerciale și cele civile. Se păstrează concepția tradițională de stabilire a competenței materiale în raport de: natura pricinii; valoarea obiectului cererii; organul emitent.

Excepția de necompetență tratată în mod distinct în noul Cod de procedură civilă a suferit numeroase modificări, precum și unele noutăți aduse. Astfel, o instituție nou-introdusă prin noul Cod de procedură civilă o reprezintă aceea că „pentru procesele începute după data de 15 februarie 2013, potrivit art. 97, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: 3) cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept”.

În privința excepției de litispendență, noul Cod de procedură civilă cuprinde toate elementele definiției date de doctrină acestei instituții, în sensul că litispendența „presupune același proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeași instanță sau la instanțe deosebite, dar deopotrivă competente”.

Noua reglementare completează textul corespondent din codul anterior cu precizări consacrate doctrinar și jurisprudențial.

În concluzie, prin lucrarea de față, am dorit să ilustrez asemănările și deosebirile în raport cu vechea reglementare. Consider că în noua reglementare s-a ținut cont de opiniile deja exprimate de cei mai importanți teoreticieni de la acest moment și de problemele întâlnite în practica judiciară, iar prin noile modificări nu se mai lasă loc de interpretări.

Noua reglementare este un instrument util atât în folosul celor mai experimentați, în căutare de noi argumentări, cât și în folosul celor mai tineri practicieni.

Prin elaborarea lucrării „Excepțiile în procesul civil” s-a dorit acoperirea unui gol în cercetarea juridică românească.

BIBLIOGRAFIE

I. Literatură românească

1. A. Constanda, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol.I, Ed. Hamangiu, 2013.

2. Al. Bacaci, Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983.

3. Al. Suciu, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă. Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014.

4. Andreea Vasile, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Editura Hamangiu, București, 2013.

5. Andreea Vasile, Excepțiile de fond în procesul civil. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2010.

6. Andreea Vasile – Excepțiile de procedură în procesul civil. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2010.

7. C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013.

8. D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013.

9. Dumitru A.P. Florescu, Roxana Popa, Adrian Popa, Liviu Popa, Marius Epure, Gabriela Spătaru, Daniel Zamfirache – Excepțiile în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

10. E. Herovanu, Principiile procedurii juridice, Institutul de Arte Grafice “Lupta”, vol. I, București, 1932.

11. E. Roșu, Acțiunea civilă. Condiții de exercitare. Abuzul de drept, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

12. G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001, (citat în continuare Codul 2001).

13. G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015.

14. Gheorghe Durac, Drept procesual civil. Principii și instituții fundamentale. Procedura contencioasă, Ed. Hamangiu, București, 2014.

15. G.C. Frențiu, D.-L. Băltean, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2008.

16. GR. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Stiințifică, București, 1960.

17. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011.

18. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Universul Juridic, 2013.

19. I. Leș, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole. Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C.H. Beck, București, 2011.

20. I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

21. I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

22. Ioan Leș – Tratat de drept procesual civil. Vol. I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe. Ed. Universul Juridic, București, 2014.

23. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977.

24. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, ed. a 2-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.

25. L.A, Viorel, G. Viorel, Noul Cod de procedură civilă. Fundamentele. Art. 1-248. Comentarii și explicații, vol. I, Ed. C.H. Beck, 2012.

26. Marta Claudia Cliza, Andrei Grimberg – Drept Procesual civil. Note de curs, Ed. Pro Universitaria, București, 2014.

27. M. Nicolae, Tratat de prescripție exctinctivă, Editura Universul Juridic, București, 2010.

28. Manuela Tabaras – Excepțiile de fond în procesul civil – Culegere de Practică Judiciară, Ed. C. H. Beck, București, 2007.

29. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I – Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

30. M. Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

31. P. Vasilescu, Procedura. Instanța de judecată. Probele. Hotărârea. Arbitrajul. Procedurile speciale. vol. III, București, 1943.

32. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997.

33. V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, Curs selectiv. Teste grilă, ed. a 3-a, Ed. All Beck, București, 2005.

34. V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv, Teste grilă, ed. a 5-a Ed. C.H. Beck, București, 2011.

35. V.M. Ciobanu, M. Nicolae – Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I. – art. 1-526 – Ed. U.J., București, 2013.

36. Veronica Danaila, Carla Alexandra Angelescu, Constantinescu Victor Dimitrie – Excepțiile în procesul civil. Jurisprudența comentată și reglementarea din noul Cod de procedura civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012.

37. V. Lozneanu, Excepțiile de fond în procesul civil, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

38. T. Mrejeru, Excepții privind instanța și procedura de judecată, Ed. Rai, București, 1997.

II. Literatură străină

1. E.J. Couture, Fundamentos de Derecho Procesal Civil, ed. a 3-a, Ed. Depalma, Buenos Aires, 1981.

2. G. Cornu, J. Foyer, Procédure civile, Collection Thémis, Droit privé, 3e, éd. refondue, PUF, 1996.

3. R. Japiot, Traité élémentaire de procédure civile et commerciale, 3e éd. Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1935.

III. Revistă de specialitate

1. A. Constanda, Unele considerații relative la valoarea obiectului cererii în reglementarea actuală și în contextual noului Cod de procedură civilă, în R.R.J. nr. 3/2011.

2. A. Cotuțiu, Sancțiuni și soluții în noul Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 12/2012.

3. D. Radu, G. Popescu, Aspecte teoretice și practice ale excepției de inadmisibilitate în procesul civil, în RRD nr. 9/1987.

4. I. Deleanu, Considerații cu privire la excepțiile procesuale în contextul prevederilor Proiectului noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 4/2009.

5. J. Kocsis, Excepția de neexecutare, sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, în Dreptul nr. 4/199.

6. M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripția extinctivă, în cadrul unei reglementări viitoare, în SCJ nr. 1/1956.

7. V.M. Ciobanu, Considerații privind acțiunea civilă și dreptul la acțiune, în, RRDP nr. 1/2008.

8. V.M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepțiile procesuale, în Dreptul nr. 9-12/1990.

IV. Legislație

Noul Cod Civil. Noul Cod de procedură civilă. Act. 12 Noiembrie 2014, Ed. Hamangiu, București, 2014.

Codul de Procedură civilă francez.

Vechiul Cod civil din 1864.

V. Jurisprudență

Curtea Supremă de Justiție, s. com., dec. nr. 587/1994.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2224 din 12 iunie 2014.

Înalta Curte de Casație și Justiție – S. I. Civ., dec. Nr. 7919 din 4 noiembrie 2011.

Judecătoria Sectorului 3 București, sent. Civ. nr. 9293/1998.

Tribunalul București, s. a III-a, sent. Nr. 338/1999.

Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 1913/1978, în R.R.D. nr. 4/1979.

VI. Resurse Internet

www.juridice.ro.

www.scj.ro.