Evolutia Reglementarilor Adoptate In Domeniul Fiscalitatii

INTRODUCERE

În lucrarea de față mi-am propus să discut problema evaziunii fiscale (cum se numește exact lucrarea)!

Problema discutată în această lucrare este de importanță crucială în contextul modernității pe care o trăim, în care, relația dintre contribuabili și sistemul fiscal generează ample probleme de percepție. Astfel, tema propusă este îndrăzneață, având caracter de cercetare, pentru a înțelege și aprofunda, atât modul de interacțiune al contribuabililor cu statul, cât și obligativitatea acestora cu privire la respectarea legislației.

Aplicabilitatea demersului meu aparține atât zonei teoretice, prin considerațiile rezultate, care vizează obligațiile fiscale la care sunt supuși subiecții impozabili, cât și zonei practice prin demersurile efective pe care aceștia le aplică pentru a se sustrage impozitării.

Ceea ce voi realiza la nivel microscopic în cercetarea temei privind evaziunea fiscală poate să contribuie la o înțelegere mai bună a funcționalității sistemului, a imperfecțiunilor și particularităților legislației fiscale, dar și a conștiinței civice necesare.

Având în vedere dinimica fenomenului de evaziune fiscală, precum și volumul semnificativ, o analiză a acestei teme este extrem de importantă datorită impactului economic și social pe care îl produce.

Pentru a realiza o sistematizare corespunzătoare a problemelor abordate în teză, am structurat lucrarea în trei capitole, după cum urmează: I. Noțiunea și formele evaziunii fiscale, II. Evoluția reglementărilor adoptate în domeniul fiscalității, III. Infracțiunile de evaziune fiscală, la care se adaugă introducerea, studiul de caz și concluziile.

Primul capitol constă în definirea noțiunii de evaziune fiscală și prezentarea formelor sale, realizând o descriere a modului în care se prezintă atât la nivel național, cât și la nivel internațional.

În al doilea capitol am prezentat evoluția reglementărilor adoptate în domeniul fiscalității în România. Considerând rolul sistemului fiscal foarte important în societatea actuală, am apreciat că este esențial să se cunoască istoricul evoluției fiscalității în România.

Al treilea capitol a fost dedicat unei expuneri a infracțiunilor de evaziune fiscală, prin analiza, caracterizarea și evidențierea procedurilor ce stau la baza acesteia, dar și modul prin care acest fenomen poate fi combătut.

Partea finală a lucrării a fost dedicată unui studiu reprezentativ din societatea actuală cu privire la evaziunea fiscală, precizând totodată și dimensiunea impactului pe care acest fenomen îl are în România.

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA ȘI FORMELE EVAZIUNII FISCALE

1.1. Noțiunea de evaziune fiscală

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale de importanță majoră cu care toate statele se confruntă, fiind una din problemele actuale cele mai studiate. Aceasta poate fi caracterizată ca fiind „o infracțiune comisă la adresa unui agent economic special – statul, ce presupune o conexiune firavă a informațiilor între evazioniști, investigatori și guvern.”

Deși este o temă cu numeroase abordări, în literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește formularea unei definiții clare a acestei noțiuni. Majoritatea ideilor pe acest subiect pun accent pe o particularitate a evaziunii fiscale și anume sustragerea de la plata obligațiilor bănești către stat, nefiind atinsă și tematica sferei de cuprindere. În acest sens, evaziunea fiscală „reprezintă sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat și bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili.” Astfel, evaziunea fiscală presupune tocmai folosirea unor metode în scopul ascunderii materiei impozabile.

Se poate spune că evaziunea fiscală reprezintă o stare de fapt a economiei ce rezultă din comportamentul economico-social al indivizilor. Aceasta se situează dincolo de frontierele legalității, în ceea ce privește reglementările fiscale, micșorând riscurile ridicate¸ însă în același timp, asigurând o retribuire superioară privind expunerea la aceste riscuri. Evaziunea fiscală este un suport de bază al dreptului fiscal.

Cu alte cuvinte, evaziunea fiscală reprezintă „rezultanta logică a defectelor și inadvertențelor unei legislații imperfecte și rău assimilate, a metodelor și modalităților defectuoase de aplicare, precum și neprevederii și nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot așa de vinovată ca și cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune.”

Evaziunea fiscală depinde de imaginea fiscalității, dar și de aspectul politic, social și specificul național. Indivizii pun adesea propriul interes mergând pe premisa că impozitele reprezintă un prejudiciu ce diminuează patrimoniul și nu o contribuție legitimă și corectă la cheltuielile publice.

1.2. Considerații generale privind fenomenul evaziunii fiscale

În general, relația dintre contribuabil și sistemul fiscal determină anumite probleme privind obligația fiscală pe care acesta trebuie sa o achite. Astfel, contribuabilul ajunge să asimileze obligația fiscală unui element de constrângere și a unei presiuni ce generează o împotrivire cu privire la impozit. Trebuie luat în considerare faptul că impozitul este cel care definește natura raporturilor juridice existente între contribuabili și fisc, fixând statutul contribuabilului (general și impersonal).

Atât complexitatea cât și numărul mare de obligații fiscale la care este supus contribuabilul, au condus la inventarea unor procedee diverse.

Consecințele negative provocate de evaziunea fiscală se răsfrâng în mod direct asupra creșterii deficitului bugetar atât la nivel local cât și central. Colectarea veniturilor publice bugetare scade și astfel cheltuielile publice nu pot fi acoperite. Evaziunea fiscal este o stare de fapt a economiei și o componentă a mediului de afaceri. Din acest motiv, nu poate fi omisă nici la nivel declarativ.

Fenomenul evaziunii fiscale este unul greu de controlat, iar aici este vorba de mai mulți factor ice intervin, dintre care: imperfecțiunile și particularitățile legislației fiscale, nivelul scăzut de trai al populației, slaba civilizație și conștiință civică și politicile fiscal agresive promovate de către stat.

În literatura internațională, cele două forme utilizate pentru sustragerea de la plata impozitelor sunt „tax avoidance” și „tax evasion”. Primul termen se referă la evitarea plății impozitelor, în timp ce al doilea la evaziune fiscală. „Tax avoidance” poate fi considerat legal dacă se bazează pe reducerea impozitelor prin stimulente, deduceri sau scutiri prevăzute de legislația fiscală. „Tax evasion” reprezintă un mijloc ilegal de evitare a impozitelor prin neînregistrarea veniturilor sau prin diminuarea intenționată a mărimii lor.

Pentru a exemplifica mai bine aceste diferențe, voi utiliza următorul tabel:

Tabel 1 – Evaziunea fiscală vs. Frauda fiscală

Sursă: Tabel 1.1. – Șuvelea Marcel, Politica Economică și evaziunea fiscală în România

1.3. Formele evaziunii fiscale

În ceea ce privește modul în care evaziunea fiscală poate fi săvârșită, aceasta are în vedere două forme de manifestare: evaziune fiscală licită și evaziune fiscală ilicită.

Delimitarea dintre evaziunea fiscală licită și cea ilicită ar trebui făcută pe baza motivației acțiunii fiscale a contribuabililor ținând cont de posibilitățile prin care se poate forța legislația fiscală, dar și de avantajele obținute în urma acțiunii întreprinse, acestea regăsindu-se în zonele cu fiscalitate ridicată. La nivel macroeconomic, intensitatea fiscalității apare ca un raport între încasările fiscale ale statului și produsul intern brut, în timp ce la nivel individual, apare ca un raport între totalitatea obligațiilor fiscale datorate și veniturile obținute într-un an fiscal.

Atât evaziunea fiscală licită cât și cea ilicită, reprezintă niște fenomene vechi, iar ori de câte ori autoritățile vor percepe taxe, indivizii vor căuta soluții prin care să evite plata acestora. Nu reprezintă o problemă cu care ne confruntăm doar în zilele noastre, însă a devenit mai presantă deoarece procesul permite extinderea gamei de posibilități de a se sustrage impozitării în timp ce riscul de a fi detectat este redus simultan.

Este necesară descrierea evaziunii fiscale licite și ilicite pentru a putea realiza o estimare a dimensiunii fenomenului și a felului în care se manifestă.

Evaziunea fiscală licită („tolerată”) reprezintă „acțiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinație neprevăzută de legiuitor, și în consecință tolerată prin scăparea din vedere”.

Se poate spune că evaziunea fiscală licită este consecința greșelilor legislative. Acest tip de evaziune presupune manevrabilitatea textelor legislative. Din acest motiv, subiectul activ al evaziunii fiscale licite reușește să aibă un comportament de nevinovat, acesta fiind condamnabil doar din punct de vedere moral.

Evitarea impozitării reprezintă un act licit, acesta neimplicând nicio activitate infracțională. Pentru a putea fi pusă în practică, evaziunea licită necesită o foarte bună cunoaștere, înțelegere și aplicare a legislației fiscale existente. Ea apare atunci indivizii profită de ambiguitățile și punctele slabe ale legislației fiscale. Aceste mijloace sunt legale, însă efectele produse sunt considerate a fi abuzive și necorespunzătoare.

Evaziunea fiscală licită are la bază explorarea lacunelor legislative din domeniul fiscal, cunoscând foarte bine o serie de forme de manifestare, denumite deduceri fiscale aparente. Pe lângă deductibilitățile fiscale ce sunt reglementate în mod explicit în legislația în vigoare, există și deduceri fiscale ce nu sunt specificate în mod concret, ele nefiind interzise sau acuzate de un regim sancționar pe baza textelor de lege.

Problematica evaziunii fiscale licite atrage o atenție considerabilă în domenii precum impozitarea companiilor la nivel internațional, când sistemele fiscale naționale trebuie să interacționeze cu sistemele fiscale externe, complexitatea și dificultățile fiind inevitabile în acest caz.

Scopul contribuabilului este acela de a se situa într-o poziție favorabilă pentru a putea să beneficieze într-o măsură cât mai mare de avantajele pe care le poate oferi legislația fiscală în vigoare. Evitarea obligațiilor fiscale, în limitele legii, necesită asistență din partea unor experți în domeniul fiscal. Evaziunea fiscală licită este mai accentuată în perioadele în care se modifică sau se introduce legi noi, dar și atunci când statul utlizează într-un mod intenționat impozitul cu scopul de a promova noi politici stimulatoare față de anumite categorii sociale și profesionale.

În cele mai multe cazuri, evaziunea fiscală licită este favorizată de:

acordarea unor facilități fiscale sub forma unor scutiri parțiale, reduceri, deduceri etc;

acordarea unor scutiri delimitate temporar (când e vorba de înființarea unor noi societăți comerciale);

nereglementarea cheltuielilor generale ale societăților comerciale, formându-se astfel o supraevaluare;

exploatarea unor lacune ale legii;

scoaterea de sub incidența impozitului a veniturilor aferente depozitelor bancare și a celor provenite din plasamente în obligațiuni emise de stat.

Trebuie luat în considerare faptul că legislația penală diferă de la stat la stat, iar comportamentul infracțional considerat ca atare în conformitate cu legislația dintr-un stat nu poate fi catalogat ca fiind de natură infracțională potrivit legilor penale din alte state. În acest caz, rămâne la latitudinea aparatului administrativ delimitarea faptelor și a deciziei de continuare sau nu a unui caz de evaziune fiscală.

Evaziunea fiscală licită va acționa ori de câte ori legile fiscale vor lăsa loc de interpretare, de omisiune, de excepție, fiind favorizată de existența unei legislații paralele pentru o societate comercială, care, poate astfel, reorganiza activitatea în așa fel încât să profite de pe urma acesteia.

Toate formele de evaziune fiscală licită își pot găsi scuza în erori involuntare, fără a avea un caracter intentional, efectuate nu cu scopul eludării obligațiilor fiscale, ci datorate unor calcule greșite și a unei contabilități creative.

Evaziunea fiscală ilicită (frauda fiscală) are în vederea încălcarea în mod direct a legii, prin efectuarea de tranzacții fictive derulate prin intermediul unor firme cu un caracter de tip „fantomă”. Evaziunea fiscală ilicită (frauda fiscală) reprezintă „ansamblul practicilor care urmăresc eludarea în totalitate sau în parte a impozitului datorat statului.” Evaziunea fiscală ilicită presupune eludarea în mod direct și deliberat a legislației fiscale, sancționându-se penal.

Frauda fiscală este, așadar, ascunderea ilegală, totală sau parțială, a materiei impozabile de către contribuabil, cu scopul de a reduce sau a elemina obligațiile fiscale. Frauda fiscală se prezintă sub următoarele forme:

a. evaziune tradițională (prin disimulare), ce constă în sustragerea parțială sau totală, de la plata obligațiilor fiscal, fie prin realizarea și depunerea de documente incorecte, fie prin nerealizarea documentelor cerute de către legislația în vigoare. Această formă de evaziune fiscală frauduloasă presupune mai multe procedee, printre care:

realizarea unor declarații fiscale false;

reducerea intenționată a încasărilor, cu scopul de a reduce T.V.A.-ul și produsul impozabil;

creșterea în mod intenționat a cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil;

diminuarea valorii moștenirilor primite, cât și a tranzacțiilor cu bunuri imobiliare.

b. evaziunea juridică ce are în vedere ascunderea unui organism sau al unui contract pentru a scăpa astfel de anumite consecințe fiscale.

c. evaziunea contabilă – realizarea unei evidențe contabile corecte prin utilizarea de documente false, cu scopul de a crește cheltuielile, de a diminua veniturile și de a reduce profitul impozabil.

d. evaziunea prin evaluare prin reducerea valorii stocurilor și supraestimarea amortismentelor pentru a deplasa profitul în viitor.

În ceeace privește domeniile și tehnicile utilizate pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, sunt identificate următoarele:

1. domeniul achizițiilor intracomunitare – operațiunile derulate în acest domeniu afectează fraudarea T.V.A. aferentă tranzacțiilor intracomunitare, dar și concurența loială pe piață. Sistemul comun al T.V.A.-ului pentru comerțul intracomunitar reglementează faptul că livrarile de bunuri sunt scutite de T.V.A., cu drept de deducere, obligația de a-l plăti fiind a operatorului din statul membru de destinație la cota în vigoare în statul membru respectiv. Tendințele de fraudare în acest sens sunt cel mai adesea întâlnite în sectoarele cu viteză mare de rotație a sumelor, în care încasarea contravalorii mărfurilor se realizează în majoritatea cazurilor cu numerar, la un interval de timp apropiat sau identic cu momentul livrării.

Metodele principale de comitere a fraudelor în domeniul achizițiilor intracomunitare sunt:

utilizarea așa ziselor firme „fantomă”, folosite direct pentru a realiza achiziția sau intermediar, concentrându-se asupra lor importante debite la buget ce rămân neachitate;

numeroase situații când același grup de persoane controlează în mod direct sau indirect (prin interpuși), rețele de societăți, procedând la înființarea unora noi odata cu abandonul sau cesionare către persoane neidentificabile celor ce au acumulat debite neachitate către buget;

înscrierea unor beneficiari fictivi pe documentele ce însoțesc achizițiile, evazioniștii mizând pe împiedicarea verificării realității destinaturului.

O mare parte dintre firmele implicate în acest gen de achiziții intracomunitare au desfășurat activități în intervalul dintre două termene de depunere a declarațiilor fiscale, iar la verificările operative efectuate de către Garda Financiară au prezentat evidențe primare ce atestau formal înregistrarea operațiunilor în cauză. Organismele de control au evidențiat faptul că mulți operatori economici au un comportament fiscal neglijent.

2. domeniul producției și comercializării petrolului, carburanților și a altor componente petroliere – cel mai adesea evaziunea fiscală s-a manifestat prin deturnarea de la destinația declarată a uleiurilor achiziționate și comercializarea acestora sub forma carburanților, fără a achita obligațiile fiscale ce însoțesc acest tip de mărfuri (accize).

Metodele principale utilizate în acest tip de fraudă sunt:

utilizarea unor firme „fantomă” în cadrul cărora se realizează operațiuni de substituire;

întocmirea unor rapoarte de producție având date falsificare, cu scopul de a susține sau de a masca operațiunile frauduloase;

comercializarea ilicită a unor amestecuri sub formă de carburanți prin stațiile proprii de vânzare cu amănuntul.

În acest fel se creează un circuit commercial fictiv și se evită accizele la intrare, încasându-se prețuri foarte mari pentru produse rafinate, având alți parametric calitativi decât cei normali.

3. domeniul producției și comercializării alcoolului și băuturilor alcoolice – producerea aloolului și a băuturilor alcoolice în spații formal autorizate, din materii prime neevidențiate în contabiliate, urmată apoi de disimularea produselor finite și comercializarea acestora împreună cu loturi egal procesate și marcate fiscal.

4. domeniul producerii și comercializării de țigarete și produse din tutun – comercializarea clandestină a țigaretelor introduce ilegal în țară, provenind de cele mai multe ori din țări din fostul spațiu sovietic, prin redirijarea acestora către spațiul european, unde prețul acestora este mult mai mare.

5. domeniul valorificării deșeurilor industrial reciclabile – comercializarea ilicită a deșeurilor recuperabile prezentând centrelor de colectare, ca documente justificative, facturi de la societăți de tip „fantomă” sau bordeouri de achiziție de la persoane fizice, completate cu date fictive.

6. domeniul exploatării, gestionării, prelucrării și comercializării masei lemnoase – procedee de comercializare pe piața neagră a unor cantități de material lemnos prin lipsa marcajelor aplicate de organele silvice, achiziționarea de lemn fără a avea documente de proveniență, dar și prelucrarea cu complicitatea deținătorilor de gatere a materialelor lemnoase recoltate de deținătorii de fond forestier, fără o înregistrare în gestiune.

7. domeniul comerțului cu cereal, produse de morărit și panificație – realizate prin neîntocmirea sau întocmirea incomplete a documentelor ce atestă și însoțesc cantitățile recoltate și neutralizarea documentelor aprobate prin actele normative și nerespectarea modului de completare a acestora, atât pe timpul transportului, cât și la depozitare, prelucrare și comercializare.

8. domeniul jocurilor de noroc și a cazinourilor – acestea reprezintă un paravan pentru operațiunile de spălare a banilor, dar și pentru schimburi ilicite de valută. Luând în considerare sumele mari de bani rulate în interval scurte de timp, este greu de surprins momentul operațiunii.

9. domeniul importului de mărfuri – însușirea integral a diferenței dintre prețurile modice înscrise în facturile de import și prețurile practicate pe piață.

Evaziunea fiscală ilicita reprezintă un fenomen dinamic ce se adaptează foarte ușor conjucturii economice, în funcție de care își și schimbă orientarea de la un impozit la altul.

Trecerea de la evaziune fiscală licită la cea ilicită este una destul de fină întrucât se bazează în mare parte pe interpretarea legilor. Contribuabilul poate oscila de la respectarea reglementărilor la intrepretarea acestora și exploatarea lipsurilor.

În majoritatea țărilor europene, legislația percepe frauda fiscală prin caracterul ilegal al acesteia, formele de manifestare fiind sancționate diferit. De exemplu, în Luxemburg, frauda involuntară cauzată de neglijență este amendată contravențional, în timp ce frauda intenționată este pedepsită penal. În Irlanda, frauda fiscală este vazută ca fiind o infracțiune fiscală comisă intenționat în scopul sustragerii de la plata impozitelor.

1.4. Evaziunea fiscală la nivel național și internațional

Evaziunea fiscală la nivel național

În România, evaziunea fiscală, a avut la bază facilitățile fiscale acordate de către Guvern și unele omisiuni în ceea ce privește reglementarea impozitelor și taxelor. Prin facilitățile fiscale acordate de Guvern este vorba de amânarea sau neplata impozitelor și taxelor, majorarea penalităților. Din acest punct de vedere, au ieșit în câștig persoanele rău-platnice. Putem vorbi de încălcarea în mod conștient a echității fiscale. Un exemplu în acest sens este înființarea societăților în lanț de către aceeași grup de asociați, după ce o una din societățile acestora ieșea din perioada de scutire de la plata impozitului pe profit. S-a profitat astfel de lacunele legii nr.12/1991 privind impozitul pe profit, astfel încât imediat ce o societate ieșea din perioada de scutire de plată a impozitului pe profit, se înființa o alta, contribuabilii neplătind impozit pe profit ani de zile, generând pierderi foarte mari pentru bugetul de stat. Această lacuna a fost menținută de Ordonanța Guvernului nr.70/1994 ce prevedea că societățile comerciale înregistrate la Registrul Comerțului înainte de 1 ianuarie 1995 să beneficieze în continuare de scutire de impozit pe profit. Actul normativ a fost publicat în data de 31 august 1994, permițându-le celor interesați să-și înfiinteze societăți comerciale, având la dispoziție 4 luni de zile. Prin acest mod de reglemenare a impozitului pe profit s-au creat premisele generării și escaladării fenomenului de evaziune fiscală în economia românească.

În ceea ce privește omisiunile în reglementarea unor impozite și taxe, statul român în perioada 1993-1995 a omis persoanele fizice autorizate în producția de băuturi alcoolice din categoria subiecților impozabili. Un alt exemplu în acest sens este dat și de faptul că până în 2004, veniturile realizate din vânzările imobiliare și veniturile ocazionale nu au fost impozitate.

Principalul obiectiv al administrației fiscale este acela de a colecta impozitele și taxele. În România, există o mare dificultate în ceea ce privește calcularea nivelului optim de încasare al impozitelor și taxelor, iar unul din barometrele performanței ANAF este dat de către nivelul evaziunii fiscale. Deși acest indicator nu reprezintă rezultatul unor calculi unanim acceptate, la nivel național și internațional s-au realizat numeroase estimări ale nivelului evaziunii fiscale din România, de unde au rezultat valori ale indicatorului extrem de variate, în funcție de autorul estimării și metodologia de calcul utilizată.

Conform calculelor Consiliului fiscal pe baza datelor INS, evaziunea fiscală în anul 2013 reprezenta 16,2% din PIB. Dacă România ar colecta impozitele și taxele pe care le are la maxim, atunci ar ar înregistra venituri bugetare ca procent din PIB peste media europeană. Aproximativ 75% din evaziunea fiscală este generată la TVA (12,21% din PIB), în timp ce contribuțiile sociale contribuie cu circa 15% la evaziunea fiscală totală, în principal prin intermediul fenomenului de „muncă la negru” (salariați în economia subterană). La nivelul anului 2012, în România erau circa 1,57 milioane salariați, patroni și întreprinzători individuali neînregistrați „la negru", reprezentând aproximativ 27,7% din totalul salariaților, patronilor și întreprinzătorilor individuali din economie.

Sistemul de taxe și impozite în România este caracterizat de o colectare deficitară a acestora, având o administrare ineficientă și o birocrație excesivă, o bază de impozitare relativ redusă cu foarte multe excepții și deduceri legale și o evaziune fiscală ridicată. În ultimii ani, au fost introduse o serie de măsuri ce au condus la îmbunătățirea acestei situații, însă impactul acestora va putea fi cuantificat abia peste câțiva ani.

Pe lângă evaziunea fiscală manifestată ca eludarea de la plata impozitelor și taxelor ca urmare a nedeclarării integrale a obligațiilor fiscale, există și un fenomen asemănător celui de evaziune fiscală, și anume lipsa de conformare voluntară la declararea și plata contribuabililor coroborată cu incapacitatea organelor fiscale de a recupera creanțele fiscale de la contribuabilii rău-platnici. Acest fenomen este dat de nivelul din ce în ce mai ridicat al datoriilor fiscale înregistrate în evidențele organelor fiscale, dar mai ales de creșterea foarte rapidă a datoriilor nerecuperabile. Experiențele anterioare au arătat faptul că datoriile nerecuperabile reprezintă sume de bani ce nu vor putea fi recuperate decât în niște procente foarte mici sau aproapiate de zero. Efectele crizei economice au condus la diverse situații de insolvență și faliment, acest fenomen reprezentând imposibilitatea recuperării la bugetul general consolidate a tuturor impozitelor și taxelor.

Instituțiile cu atribuții în domeniu trebuie să împiedice două mari fenomene ce cauzează prejudiciile bugetelor publice – evaziunea fiscală și incapacitatea încasării prin plata voluntară sau executare silită a tuturor impozitelor și taxelor declarate de contribuabili. Având în vedere faptul că aceste fenomene sunt din ce în ce mai manifestate, este rezultat faptul că există deficiențe majore în ceea ce privește modul de organizare și control al unor activități desfășurate în cadrul administrației fiscale din România. Aceste deficiențe de organizare, de exercitare a controlului intern, inclusive cel ierarhic și unele deficiențe ale cadrului legislative, asociate cu faptul că munca inspectorilor fiscali se răsfrânge în mod direct asupra situației patrimoniale a contribuabililor, sunt factorii importanți de risc ce condus la apariția fenomenului de corpuție.

Fenomenele de corupție și cel de evaziune fiscală se influențează și condiționează reciproc, astfel:

un domeniu de activitate în cadrul instituției publice cu un nivel ridicat al vulnerabilităților la corupție, un sector al activității unei instituții dominat de oameni corupți, va duce către favorizarea anumitor contribuabili evazioniști și la defavorizarea unor competitor corecți pe piață, va crea astfel inecități pe piața concurențială, forțând orice competitor să recurgă la practice evazioniste ca să poată rezista pe piață. Din acest punct de vedere, un sistem cu mari problem legate de corupție va conduce negreșit la perpetuarea și creșterea volumului evaziunii fiscale.

prin exercitarea de practice evazioniste se vor obține rapid cantități foarte mari de „bani negri”. Aceste activități sunt supuse monitorizării și controlului autorităților, ceea ce determină contribuabilul evazionist să încerce să ofere avantaje materiale considerabile oricărui inspector fiscal ce interferează activității sale ilicite, cât și să caute să obțină „protecție” din partea unor persoane cu putere de decizie în instituțiile publice cu atribuții de control. Existența unui nivel ridicat al evaziunii fiscale este un indiciu pentru faptul că funcționarii publici sunt supuși constant încercărilor de mituire din partea evazioniștilor. Atunci când există o recunoaștere unanimă asupra faptului că evaziunea fiscală ridicată determină un risc foarte mare ca unii contribuabili să încerce să „cumpere” protecția inspectorilor fiscali, legătura dintre cele două fenomene devine inevitabilă.

Evaziunea fiscală de această natură ar putea fi evitată dacă s-ar dori corectarea și îmbunătățirea cadrului juridic actual, deși de cele mai multe ori se trece cu vederea unor astfel de situații evazioniste.

Evaziunea fiscală la nivel internațional

Evaziunea fiscală internațională este rezultatul unui regim fiscal național destul de copleșitor, cât și al unei autonomii ce duce la o dublă impunere. Evaziunea fiscală internațională reprezintă o formă a evaziunii licite. Contribuabilul ajunge să recurgă la modalități de a scăpa de regimul fiscal național prin găsirea unui regim favorabil în alte țări, ascunzând astfel materia impozabilă. Există zone libere din punct de vedere fiscal, ce cunosc excepții în ceea ce privește legislația națională, fiind încurajată astfel evaziunea fiscală internațională. În literatura de specialitate, acestea poartă denumirea de paradisuri fiscale („tax haven”). Legislația acestor teritorii sprijină investitorii străini în ceea ce privește înființarea de companii pe un teritoriu străin.

Paradisurile fiscale pot fi clasificate în principale și secundare. Astfel, în ceea ce privește paradisurile fiscale principale, identificăm următoarele:

a. țări unde impozitul pe venit și dobânzi este zero pentru persoanele fizice, denumite și „zero havens”. Exemple: Bahamas, Bermude, Insulele Cayman, Saint-Vincent, Vanautu, Moncaco etc;

b. țări utilizate ca fiind „bază de amplasament” a filialelor, sucursalelor sau diviziilor corporative, unde veniturile și profiturile sunt scutite de plata impozitelor, atunci când desfășoară operațiuni investiționale în afara granițelor naționale. Exemple: Costa Rica, Hong Kong, Malaysia, Filipine, Venezuela și chiar Maria Britanie (în cazul corporațiilor multinaționale nerezidente).

c. țări unde cotele de impunere au un nivel scăzut, stabilit de statele în cauză sau reduse ca urmare a unor acroduri fiscale în ceea ce privește dubla impunere. Exemple: Elveția, Antilele Olandeze, Jersey, Insula Man, Irlanda etc;

d. țări în care corporațiile de tip holding sau off-shore au un statut privilegiat. Exemple: Luxemburg, Olanda, Singapore etc;

e. țări unde se regăsesc anumite avantaje specifice corporațiilor multinaționale. Exemple: Anguilla, Barbados, Grenada, Jamaica etc.

Paradisurile fiscale secundare includ țări mici și țări industrializate, unde nivelul de impunere a anumitor forme de venit este ridicat, însă cuprind dispoziții legale cu caracter particular ce pot fi utilizate într-o operațiune de planificare fiscală de către investitori. Exemple în acest sens: Vatican, Insulele Tonga, Insulele Maurice, Haiti, Insulele Cocos, Insula Christmas, Jamaica, Taiwan etc. Aceste țări nu îndeplinesc caracteristicile paradisurilor fiscale principale, însă nu impun venituri realizate de persoane fizice sau juridice, nu aplică impuneri fiscale, acordă exonerări pentru activitățile unor societăți sau aplică cote de impunere foarte reduse.

Avantajele oferite de paradisurile fiscale sunt numeroase. Acestea pot fi împărțite în două categorii distincte:

avantaje/beneficii fiscale directe – prin impozitarea veniturilor în țara în care este înregistrată compania „off-shore”, asigurându-se astfel economii substanțiale de la plata impozitelor.

beneficii suplimentare:

beneficii legate de controlul schimbului valutar – cel mai adesea companiile „off-shore” își realizează tranzacțiile financiare în orice monedă de schimb valutar și își pot păstra rezervele financiare în orice monedă, fără a cere permisiunea. Astfel, e posibilă reducerea pierderilor de pe urma cursului de schimb valutar ce apare atunci când există anumite restricții cu privire la moneda de schimb;

lipsa obligativității ținerii evidențelor contabile – în foarte multe țări, companiile „off-shore” nu sunt obligate să realizeze register contabile. De aici rezultă economii foarte mari dacă ne raportăm la cheltuielile pe care firmele non-off-shore le alocă serviciilor de contabilitate;

secretul bancar – într-un număr mare de paradisuri fiscal, secretul bancar este asigurat în totalitate, mai ales în cazul unei anchete pe evaziune fiscală, solicitate de un guvern străin

În ceea ce privește modul în care companiile „off-shore” sunt folosite pentru derularea unor activități ilegale, voi oferi unele exemple corespunzătoare în acest sens. Un prim exemplu are în vedere o societate, al cărei administrator deține pachetul majoritar de acțiuni, exportă produse la un preț ce nu acoperă costurile de producție. Exportul este efectuat de către o firmă „off-shore”, situate într-un paradis fiscal, firmă ce aparține de fapt administratorului societății românești. Firma „off-shore” revinde produsele importate din România la prețul pieței. Societatea românească lucrează astfel în pierdere neputându-și plăti creditorii, inclusiv statul și astfel nici nu distribuie dividende acționarilor. Fondurile depuse în firma „off-shore”, aparținând administratorului, au drept sursă fondurile obținute prin bancrută frauduloasă și înșelăciune în dauna acționarilor minoritari. Așadar, pentru a relua ciclul la societatea românească, administratorul o finanțează sub forma unor credite obținute de la firma sa „off-shore” plătind dobânzile aferente. Cel de-al doilea exemplu se referă la introducerea în țară a unor produse prin contrabandă, ce se comercializează prin intermediul unui lanț de firme fantomă. Neexistând documente valabile de import, nu se pot efectua transferurile fondurilor obținute ilegal în strâinătate. Din acest motiv, pentru a efectua aceste transferuri de valută se folosesc documente vamale aferente unor produse importate legal, însă pentru care se utilizează prețuri supraevaluate. Pentru a nu plăti taxe vamale ridicate, se vor alege acele produse fără taxe vamale sau cu taxe foarte mici. Beneficiarii acestor facturi supraevaluate sunt tot firme fantomă, iar transferurile valutare se efectuează întotdeauna în firme „off-shore” ce aparțin exportatorilor de mărfuri supraevaluate.

Profitând de avantajele oferite, companiile „off-shore” recurg foarte ușor la spălarea banilor proveniți din fraudă fiscală națională. Și în România, din cauza impozitelor și a taxelor, unii oameni de afaceri, în special importatorii și exportatorii, și-au înregistrat în ultimii 10 ani companii „off-shore” prin intermediul cărora statul roman a fost prejudiciat de importante fonduri bănești.

CAPITOLUL II – EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR ADOPTATE ÎN DOMENIUL FISCALITĂȚII

2.1. Scurt istoric al evoluției fiscalității în România

Varietatea sistemelor fiscale preluate de la provinciile românești, a impus unificarea sistemului fiscal, care a fost una desăvârșită între anii 1923-1927 și care a avut un impact puternic asupra fiscalității moderne.

În 1921, Nicolae Titulescu a propus o lege a contribuțiilor directe ce prevedea un impozit cedular, completat de un impozit progresiv pe venitul global, dar și un impozit pe lux și cifra de afaceri, un impozit progresiv pe succesiuni și un impozit extraordinar progresiv pe avere și îmbogățirea de război. Această lege avea în vedere și unele măsuri de constrângere și sancționare pentru nedeclararea veniturilor sau sustragerea de la plata impozitului. În vremea respective, s-a considerat că această reformă era mult prea fiscală și putea să aducă urmări negative economiei naționale.

În 1923, a fost votată Legea pentru unificarea contribuțiilor directe și pentru înființarea impozitului pe venitul global. Prin această lege au fost introduse în sistemul fiscal românesc principiile de impunere modern, aplicate în statele capitaliste. Scopul urmărit de această lege avea în vedere unificarea regimurilor de impunere ale provinciilor românești și așezarea sistemului de contribuții directe pe baze noi care să asigure o mai bună dreaptă repartizare a sarcinilor fiscale între contribuabili. Acest sistem cuprindea șase impozite de bază, întemeiate astfel:

impozitul pe veniturile proprietăților agricole – datorat de către proprietar, uzufructuar sau titularul oricărui drept real de folosință asupra pământului, stabilit asupra produsului sau venitului special prvenit din proprietățile agricole. Evaluarea materiei impozabile era făcută periodic de către anumite comisii de recensământ pe baza valorii locative medii la hectar. Contribuabilii erau obligați să facă declarații asupra întinderilor de pământ pe care le posedau, precum și asupra contractelor de arendă și a altor acte necesare impunerii.

impozitul asupra proprietăților clădite – datorat de către proprietar, uzufructuar sau titularul oricărui drept real de folosință asupra proprietăților clădite sau assimilate acestora. Cota de impozit stabilită era de 12%. În cazul acestui impozit se acordau o serie de scutiri, cum ar fi pentru clădirile publice, clădirile parohiale, clădirile consulatelor străine etc.

impozitul asupra valorilor imobiliare – format din veniturile capitalurilor imobiliare și al celor assimilate lor, sub forma dividenelor și produselor de orice fel ale acțiunilor sau a altor titluri sau drepturi de valori mobiliare, cuponelor de rentă, dobânzilor etc. Cota de impozit stabilită era de 15%.

impozitul asupra întreprinderilor comerciale și industrial – viza exploatatorul întreprinderilor comerciale sau industrial, în calitatea sa de proprietar sau arendaș. Cota de impozit de 10% se aplica asupra câștigului net al întreprinderilor obținut prin scăderea din încasările brute a cheltuielilor întreprinderii. Constatarea acestor câștiguri era realizată pe baza declarațiilor contribuabililor care trebuiau să cuprindă capitalul întrebuințat, produsul net și brut realizat în anul precedent. Pe lângă aceste declarații, se adăugau bilanțul și contul de profit și pierdere.

impozitul pe salarii – era stabilit în cote progresive pe tranșe (4%-8%). Perceperea impozitului se realiza prin metoda stopajului la sursă.

impozitul pe veniturile din profesiuni libere și din ocupațiile neimpuse la alte impozite – ce era stabilit în cotă de 8% , exceptând câștigurile profesiunilor literare, artistice, științifice sau didactice ce erau supuse unei cote de 5%.

impozitul progresiv pe venitul global – cuprindea veniturile lovite prin impozitele elementare precedente, realizate de o familie, din care se scădeau impozitele plătite, dobânzile plătite la anumite datorii, anumite rente și deficitele din anul precedent. Cotele de impozit erau cuprinse între 1% și 30%, iar impozitul se plătea de fiecare membru al familiei, proportional cu veniturile personale ce compuneau venitul global.

Anul 1929 este cel care a marcat o serie de modificări și completări ale sistemului fiscal românesc întrucât a fost dată legea pentru combaterea evaziunii fiscale, s-a ridicat limita venitului neimpozabil pentru impozitul pe venitul global, s-au redus impozitele plătite de profesioniști, a fost eliminate exonerarea veniturilor provenite din imobile noi, a fost introdusă impunerea proprietăților pentru agreement și paduri neexploatate.

După anul 1935 au fost majorate impozitele indirecte aplicate consumului și circulației mărfurilor, impozitul pe cifra de afaceri, taxele de timbre și cele de înregistrare. Se poate spune că impozitele indirecte au ajuns să formeze izvorul principal de venituri bugetare.

Impozitele directe au suferit numeroase restructurări în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai importantă dintre acestea fiind introducerea sistemului de impunere a veniturilor din industrie și comerț pe baza cifrei de afaceri anuale. Sistemul impozitelor directe a fost completat cu un impozit special pentru persoanele celibatare, însă sursa fiscală de bază a rămas dată în continuare de către impozitele indirecte.

Finanțele aveau rolul de a asigura constituirea, repartizarea și utilizarea planificată a fondurilor bănești ale societății, contribuind la elaborarea și îndeplinirea unui plan național unic având în vedere buna funcționare a mecanismului economic și social, exercitând controlul general asupra desfășurării procesului producției sociale.

Atât impozitele, creditele, dobânzile, prețurile, salariile cât și celelalte intrumente nu-și îndeplineau rolul de pârghii economice și financiare privind stimularea eficienței utilizării mijloacelor material a forței de muncă și a resurselor financiare și valutare. Politica fiscală nu avea rolul funcției de stabilizare a economiei.

Ansamblul extragerilor fiscale erau subordonate redistribuirii planificate de resurse prin care se dorea egalizarea randamentului, a veniturilor și asigurarea resurselor de finanțare a investițiilor statului și exercității funcțiilor acestuia în societate. Agenții economici doreau realizarea planului, dar și plata obligațiilor față de stat și nu de eficiență sau de creșterea rentabilității. La nivelul agenților economici aparținând statului, putem spune că evaziunea fiscală nu exista.

În perioada economiei centralizate, principalele impozite și taxe percepute în România erau următoarele:

impozitul pe circulația mărfurilor – stabilit în cote procentuale asupra prețului ca sumă totală prestabilită aplicată anumitor produse.

impozitul pe fondul total de retribuire – prin aplicarea unei cote medii de impozit, diferențiată pe ramuri de activitate, asupra fondului total de retribuire planificat și realizat de către unitățile socialiste. Aceasta a reprezentat a treia sursa de finanțare a bugetului de stat în perioada 1985-1989, având o pondere de 15% în 1985 și 18,9% în 1989.

impozitul de veniturile cooperației meșteșugărești și ale cooperativelor de producție, achiziție și desfacere a mărfurilor – cotele folosite erau unice și proporționale, de 25% pentru cooperativele de producție, achiziție și desfacere și de 15% pentru veniturile realizate de întreprinderile și organizațiile economice ale organizațiilor obștești.

impozitul agricol – format din impozitul pe teren și impozitul pe fondul de retribuire a cooperativelor. Impozitul pe terenul cooperativelor era stabilit în sumă fixă la hectar, fără a se ține cont de rentabilitatea sau beneficiile obținute de către acestea. Impozitul pe fondul de retribuire a cooperatorilor pentru munca prestată în cooperative era format din bani și produse în cote progresive, stabilite între 3% și 9% în funcție de marimea venitului mediul annual pe un cooperator.

impozitul pe veniturile oamenilor de litere, artă și știinte – stabilit în cote progresive asupra veniturilor realizate sub formă bănească din drepturile de autor pentru anumite lucrări.

impozitul pe veniturile liber-profesioniștilor, meseriașilor și altor persoane – stabilit în cote progresive. În această categorie erau incluși mediatorii, contabilii, inginerii, arhitecții etc.

impozitul pe societățile mixte cu participare română și străină – beneficiul impozabil obținut după deducerea din veniturile realizate a cheltuielilor efectuate și a părții prelevate la fondul de rezervă al societății avea o cotă proporțională de 30%.

impozitul pe veniturile realizate de nerezidenți în România – stabilit în cote cuprinse între 10% și 25% aplicabile veniturilor din dobânzi, brevet, drepturi de autor, activități artistice etc.

contribuția persoanelor fără copii – plătită de persoanele fără copii, încadrate în muncă, căsătorite sau necăsătorite, cu vârsta de peste 25 de ani. Era stabilită o sumă fixă de bani în funcție de venituri.

alte impozite și taxe locale – plătite de către persoanele fizice și unitățile economice, ca de exemplu: impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile situate în orașe, taxele asupra mijloacelor de transport, taxele de timbru și succesiune etc.

Aceste impozite aveau rolul de a asigura veniturile bugetului statului. Ratele scăzute ale dobânzilor, dar și politica salariilor mici conduceau către o supraevaluare a beneficiilor nete ale agenților economici, fiind preluate la buget. Impozitul pe circulația mărfurilor și contribuția de asigurări sociale erau utilizate pentru finanțarea bugetului prin intermediul căruia se gestionau atât investițiile agenților economici în bucuri și servicii publice, cât și în protecția socială a populației.

2.2. Sistemul fiscal în România dupa 1989

Trecerea de la sistemul comunist la economia de piață a condus către o reformă importantă în ceea ce privește demeniul finanțelor publice. Sistemul fiscal românesc a cunoscut numeroase modificări pentru realizarea procesului de armonizare a legislației fiscale românești cu cea comunitară existentă în domeniu. Una din schimbările importante a fost cu privire la remodelarea principalelor impozite directe. Începând cu anul 1990, a fost instituit impozitul pe beneficiile unităților economice de stat. Impozitul era stabilit în cote progressive, diferențiate în funcție de rentabilitatea unităților plătitoare. Pentru stimularea unităților economice de a utiliza într-o măsură cât mai mare beneficiile rămase după plata impozitului, s-a avut în vedere reducerea cotei de impozit, urmând ca beneficiul economisit să fie folosit în acest scop. Nedeclararea, în totalitate sau în parte, a veniturilor realizate se sancționa cu o amendă contravențională stabilită în raport cu volumul impozitului sustras, iar cazurile de recidivă erau pedepsite cu înschisoarea de la 6 luni la un an.

Pentru a atrage investiții de capital străin în România, societățile comerciale cu participare străină, cât și cele cu capital integral străin, erau scutite de impozitul pe beneficiu pe o perioadă de doi ani de la realizarea de venituri impozabile, iar pentru următorii trei ani calendaristici, Ministerul Finanțelor avea posibilitatea de a le aproba reducerea impozitului cu până la 50%.

Din acest punct de vedere, impozitele datorate erau diferite atât din punct de vedere al categoriilor cotelor de impunere, cât și în ceea ce privește nivelul acestor cote, baza impozabilă, calculul impozitului și alte elemente ale impunerii.

Pe 1 ianuarie 1991, a fost instituit impozitul pe profit, unde au fost impuse noi modificări, cele mai importante fiind cu privire la asigurarea participării tuturor agenților economici la formarea veniturilor bugetului public, eliminarea diferențelor în tratamentul fiscal, cât și realizarea unei unificări legislative. Această reglementare avea la bază legislația fiscală modernă aplicată în țările cu economie de piață, stabilind mult mai clar subiecții impozabili și baza de impozitare.

Având în vedere neajunsurile reglementărilor, dar și a necesității armonizării legislației fiscal românești cu cea a Uniunii Europene, cadrul juridic al impozitului pe profit a fost modificat prin intrarea în vigoare a Ordonantei de Guvern nr.70/1994. Aceasta avea în vedere unificarea cotelor de impunere a profitului prin stabilirea unei cote proporționale unice de 38%, cu unele excepții, eliminarea scutirilor de impozit atât pentru investitorii români, cât și cei străini și introducerea corectării bazei de impunere în raport cu nivelul inflației, însă doar pentru contribuabilii mari.

Prevederile Ordonanței de Guvern nr.70/1994, cu modificările și completările sale ulterioare, au fost reconsiderate în decembrie 1999, având aplicabilitate începând cu anul fiscal 2000. Principalele modificări aduse aveau în vedere reducerea cotei generale de impozitare de la 38% la 25%, impunerea cu o cotă de 5% a profitului afferent veniturilor în valută, încasate printr-un cont bancar din România din exportul bunurilor realizate din activitatea proprie cât și din prestări de servicii internaționale, deducerea din profitul impozabil a unei cote de 10% din prețul de achiziție al echipamentelor tehnologice și al mijloacelor de transport și recunoașterea ca neimpozabile a dividendelor primite de către o persoană juridică română de la o altă persoană juridică, română sau străină.

În lipsa unei coerențe cât și a unei stabilități în cee ace privește deciziile de politică fiscală, facilitățile fiscal nu au contribuit la atragerea investitorilor și la dezvoltarea activităților economice ci a condus către o dezordine ce a guvernat fiscalitatea agentului economic, având consecințe asupra expansiunii fenomenului evazionist.

Începând cu 1 august 2001, a fost instuit un alt mod de impozitare pentru microîntrepinderi, impozitarea din orice sursă cu 1,5% obținute de acestea. La 1 iulie 2002, legislația privind impozitul pe profit a fost simplificată și unificată într-un singur act normative. Această lege a impozitului pe profit a înregistrat numeroase progrese privind crearea unui mediu de afaceri nediscriminatoriu, realizându-se astfel unificarea facilităților fiscal cuprinse în prevederile legale existente anterior privitoare la întreprinderilor mici și mijlocii, zonele libere, zonele defavorizate; instituirea unei facilități fiscal unitare sub forma unei amortizări suplimentare reprezentând echivalentul unei cote de 20% din valoarea mijloacelor fixe amortizabile achiziționate; posibilitatea utilizării metodei de amortizare accelerate, fără a necesita aprbarea prealabilă a autorităților fiscale privind achiziționarea de tehnologie; acceptarea ca deductibile a cheltuielilor cu reclama și publicitatea.

La 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Codul Fiscal, având ca obiectiv atât armonizarea cu legislația fiscală a Uniunii Europene și a acordurilor fiscale la care România este parte, cât și asigurarea unui cadru unitar, stabil și coerent al reglementărilor fiscale. În cee ace privește impozitul pe profit, Titlul II avea în vedere următoarele:

fundamentarea impunerii persoanelor juridice în concordanță cu principiile Codului de conduit privind impozitarea afacerii, respectiv, introducerea unor prevederi fiscale neuter, rata de impozitare comparabilă cu cea a statelor candidate la Uniunea Europeană, transparență în acordarea de facilități fiscale, tratament fiscal nediscriminatoriu;

un set de reguli clare în cee ace privește determinarea profitului în concordanță cu principiile internaționale acceptate, cât și reguli convenite de O.C.D.E., stabilindu-se clar măsurile fiscale pentru contribuabilii care evită plata impozitului;

prezentarea în detaliu a cheltuielilor nedeductibile la calculul profitului impozabil;

recunoașterea unor cheltuieli suplimentare – cheltuielile de transport și cazare în țară și străinătate efectuate de prestatori de servicii potrivit clauzelor contractuale, precum și de către administrator, cheltuielile efectuate în numele unui angajat la schemele facultative de pensii ocupaționale, cheltuielile cu primele de asigurări private de sănătate;

păstrarea facilităților fiscale existente pentru stimularea investițiilor în anumite grupe de mijloace fixe prin deducerea suplimentară de 20% din valoarea mijloacelor fixe amortizabile sau deductibile cu amortizarea accelerate până la 50% din valoarea de intrare a mijloacelor fixe.

La 1 ianuarie 2005 a fost realizată o măsură importantă ce a avut în vedere reducerea cotei generale de impozit pe profit de la 25% la 16%, dorindu-se astfel creșterea bazei impozabile prin dezvoltarea afacerilor existente, creșterea investițiilor străine și reducerea ponderii în P.I.B. a economiei.

La 1 ianuarie 2008, Codului Fiscal i se aduc o serie de modificări precum extinderea categoriei veniturilor neimpozabile privind organizațiile non profit, prin includerea unor venituri ce nu sunt generate de către activitățile economice. Se stabilește prin art. 286 a Codului Fiscal, acordarea de scutiri de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, datorată de către persoanele juridice în condițiile elaborării unor scheme de ajutor de stat având ca obiectiv dezvoltarea regională.

Modificările Codului Fiscal de la 1 iulie 2010 includ impozitul pe profit, astfel: Art.32- „Orice pierdere realizată prin sediile permanente situate în alte state decât state membre ale Uniunii Europene/Asociației Europene a Liberului Schimb sau sunt situate într-un stat cu care România nu are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri este deductibilă doar din veniturile obținute de sediul permanent respectiv.” Cu alte cuvinte, pierderile realizate printr-un sediu permanent se deduc numai din aceste venituri, separat, pe fiecare sursă de venit. Pierderile neacoperite se reportează și se recuperează în următorii 5 ani fiscali consecutivi.

Reglementările aduse de Codul Fiscal ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2014 privind impozitul pe profit „prevede scutirea câștigurilor de capital prin scutirea veniturilor din dividende primite de la persoane juridice din state terțe cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri și scutirea câștigurilor de capital realizate de contribuabili din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare. Noul act normativ prevede revizuirea regimului fiscal aplicabil cheltuielilor cu sponsorizarea, în sensul reportării sumelor care rămân nededuse în anul fiscal, întrucât depășesc limita minimă care se scade din impozitul pe profit, 3 la mie din cifra de afaceri dar nu mai mult de 20% din impozitul pe profit, în următorii 7 ani consecutive, cât și veniturile impozitate în străinătate, incluse în profitul impozabil atribuibil sediului permanent din România al unei persoane juridice din alt stat membru al Uniunii Europene sau dintr-un stat din Spațiul Economic European, vor beneficia de avantajul fiscal al creditului fiscal extern acordat unei persoane juridice române.”