Evolutia Dreptului Umanitar International Dupa Ce de al Doilea Razboi Mondial
CUPRINS
CAPITOLUL 1 – DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR CA RAMURĂ A DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
1.1 – Scurt istoric …………………………………………………………………………………………… 4
1.2 – Noțiuni generale ……………………………………………………………………………………. 10
CAPITOLUL 2 – EVOLUȚIA PREVEDERILOR ȘI REGULILOR DE BAZĂ ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR
2.1 – Protecția răniților, bolnavilor și naufragiaților în reglementările anterioare Convenției de la Geneva din 12 august 1949……………………………………………………. 14
2.2 – Elemente inovative aduse normelor de drept umanitar prin Convenția de la Geneva din 1949…………………………………………………………………………………………… 16
2.3 – Protecția răniților, bolnavilor și naufragiaților conform Convenției de la Geneva din 12 august 1949 referitoare la protecția victimelor de război ………………………….. 19
2.4 – Noile reglementari ale Protocolului adițional la Convenția de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale ……………………………. 23
2.5 – Convenția internațională pentru prevenirea și reprimarea terorismului…………. 25
CAPITOLUL 3 – CRIMELE DE RĂZBOI POTRIVIT TRATATELOR UMANITARE
3.1 – Convenția de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la infracțiunile grave la dreptul umanitar (crime de război) ………………………………………………………………….. 28
3.2 – Protocolul adițional I la Convenția de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la încălcările grave ale dreptului umanitar (crime de război) ………………………………….. 29
3.3 – Crimele de război în reglementarea Statutului Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg……………………………………………………………………………………………….30
3.4 – Statutul de la Roma cu privire la crimele de război în conflictele armate internaționale……………………………………………………………………………………………….. 32
3.5 – Reprimarea crimelor de război în dreptul internațional umanitar ………………… 33
CAPITOLUL 4 – REGULI UMANITARE PRIVIND PROTECȚIA POPULAȚIEI CIVILE
4.1 – Statutul prizonierilor de război ………………………………………………………………… 36
4.2 – Evoluția regulilor privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat după cel de-Al Doilea Război Mondial ……………………………………………………………. 43
CAPITOLUL 5 – EVOLUȚIA INTERZICERII UNOR METODE ȘI MIJLOACE DE RĂZBOI
5.1 – Mijloace și metode de război cu efect nediscriminatoriu …………………………….. 50
5.2 – Mijloace și metode de război cu efecte întinse, grave și durabile asupra mediului natural …………………………………………………………………………………………………………. 55
STUDIU DE CAZ: ÎNCĂLCAREA NORMELOR DREPTULUI UMANITAR ÎN CONFLICTELE SECOLULUI XXI ………………………………………………………………………. 58
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………. 65
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………….70
ANEXE………………………………………………………………………………………………………………….72
CAPITOLUL 1 – DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR CA RAMURĂ A DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Scurt istoric
Dreptul Internațional Umanitar este o ramură importantă a dreptului internațional public, care cuprinde corpul de reguli aplicabile în situațiile în care un conflict, internațional sau non-internațional, atinge nivelul conflictului armat. Dreptul Internațional Umanitar are rolul de a limita mijloacele și metodele de război folosite, urmărind totodată protejarea persoanelor care nu au fost implicate sau nu mai sunt implicate în ostilități.
Evul Mediu reliefează elemente noi în sfera preocupărilor umanitare, însă aceste elemente nu schimbă substanțial situația victimelor de război. Edictul de la Milano din 313 introduce teoria „războiului just” și consacră alianța bisericii cu statul, în baza căruia „războiul făcut de suveranul legitim ar fi un război dorit de Dumnezei, iar actele de violență pentru cauză și-ar pierde orice caracter de păcat”. Consecința centrală a acestei teorii a fost aceea că cei ce purtau un „război just” puteau să săvârșească orice act de cruzime față de adversari.
Instituția prizonieratului de război a avut de suferit, în această perioadă. Sclavajul prizonierilor de război, în epoca sclavagistă și în perioada Evului Mediu, a avut caracterul unei sancțiuni, transformându-se, mai târziu, într-o afacere profitabilă pentru aventurierii războinici. Oamenii luați prizonieri erau schimbați pe bani, jefuiți și prădați de bunuri. Tortura, în principiu, era un act interzis.
În anii de domnie ai regelui Alfonso al-X-lea al Spaniei (1252 – 1284 ), a fost elaborată o culegere de reguli și obiceiuri ale războiului, intitulată „Codigo de las siete partidas”. Concomitent apare și principiul cavalerismului care impune un anumit respect față de adversar pe câmpul de luptă. Spre sfârșitul secolului al XIV- lea, apar armele de foc. Acestea schimbă „arta războiului. Tunurile sunt scumpe și numai monarhii pot să le procure. Armatele sunt alcătuite din mercenari.”. Încă din antichitate, permanența războiului s-a considerat a fi o stare naturală a societății, o necesitate în evoluția societății.
Încep să-și facă apariția primele concepte de drept natural. Războiul începe să fie motivat ca o necesitate. Astfel, Hugo Grotius afirma: „Dacă se cercetează principiile fundamentale ale naturii, nu găsim printre ele nici unul care ar osândi războiul, căci scopul războiului – păstrarea vieții și menținerea integrității trupului, precum și păstrarea și dobândirea lucrurilor folositoare vieții – se potrivește de minune cu aceste principii primordiale ale naturii. Dacă în acest scop este necesar să se folosească forța, acesta nu are nimic potrivit principiilor primordiale ale naturii de vreme ce natura a înzestrat fiecare viețuitoare cu puteri pe care le folosește spre a se apăra și spre a se ajuta singură”.
Pacea Westfalică din 1648 a reprezentat primul document de drept internațional care dispunea de reguli moderne asupra tratamentului prizonierilor de război, se remarcă anumite progrese și în domeniul umanitar. Se creează astfel o normă cutumiară potrivit căreia prizonierii de război nu mai pot fi făcuți sclavi. De asemenea, exista o cutumă ce interzicea puterilor beligerante să ucidă, să mutileze sau să maltrateze răniții și bolnavii inamici.
Unul dintre principiile de bază ale dreptului umanitar a fost exprimat de Jean Jacques Rousseau. Acesta afirma că „ războiul nu este o relație de la om la om, ci o relație de la stat la stat, în care particularii nu sunt dușmani decât în mod accidental nu ca oameni și nici măcar ca cetățeni, ci ca soldați; nu în calitate de membri ai patriei, ci ca apărători ai ei”.
Apar norme potrivit cărora „prizonierii de război se află sub protecția națiunii și a legilor ca și cetățeni proprii” sau cea proclamată de Adunarea Legislativă a Franței la 21 aprilie 1792 care presupunea „dreptul soldaților de a fi îngrijiți”. Convenția Națională care a înlocuit Adunarea Legislativă, a proclamat la 25 mai 1793 „tratamentul obligatoriu și egal, în spitalele militare, dat soldaților inamici și soldaților naționali”.
Convenția de la Geneva din 1929 enunța principiul necesității potrivit căruia beligeranții nu aveau dreptul să folosească forța peste limitele necesare obținerii victoriei. Însă acest principiu nu excludea jefuirea statelor inamice, impozitele de război și contribuțiile de război. A fost perioada apogeului umanitarismului premodern. În Franța este declarată revoluția iar Europa se dezlănțuie împotriva Franței revoluționare, iar mai târziu a Franței Napoleoniene, evitând normele umanitare elaborate până în acel moment.
Secolul al XIX – lea debutează cu înființarea Crucii Roșii Internaționale. Acest secol s-a remarcat ca secolul abolirii sclaviei, al creării și emiterii primelor convenții generale cu caracter umanitar. S-au înregistrat progrese în domeniul ameliorării suferințelor umane și al consolidării protecției victimelor de război, totodată, se generalizează și se dobândesc valențe juridice. „Combatantul capturat și dezarmat, nu mai este considerat inamic ci un simplu cetățean al puterii adverse”, fiind necesar ca partea adversă să îi respecte combatantului toate drepturile unei ființe umane. Apare o normă cutumiară potrivit căreia este interzisă luarea în robie a populației teritoriului inamic ocupat, iar în 1841 se interzice comerțul cu sclavi.
În cadrul Conferinței internaționale de la Geneva, din 22 august 1864, se semnează „Convenția pentru ameliorarea sorții militarilor răniți în armatele de companie”. Articolul 6, aferent convenției, enunța principiul conform căruia „militarii răniți sau bolnavi vor fi strânși și îngrijiți indiferent de națiunea căreia îi aparțin”. De asemenea, convenția cuprindea și asigurarea protecției ambulanțelor, spitalelor militare și a personalului acestora. Convenția a jucat un rol important în formarea dreptului internațional umanitar. A constituit o inovație în practica diplomației, prin introducerea unor reguli noi care reglementează protecția persoanelor ( până atunci se apărau interesele politice ale statului ).
Ionel Cloșcă susținea că semnificația majoră a acestui document constă nu atât în conținutul normelor pe care le enunță, deși acestea nu sunt lipsite de importanță, cât mai ales în caracterul său de durabilitate. Pentru prima dată în istoria dreptului internațional regulile fondate pe principiile moralei umanitare se leagă, sub formă scrisă internațională. Această Convenție reprezentând începutul și modelul convențiilor internaționale ce alcătuiesc astăzi dreptul internațional umanitar .
Apariția dreptului umanitar a condus la nașterea dreptului convențional al războiului (Declarația de la Sankt Petersburg Noiembrie – Decembrie 1868). În cadrul declarației sunt enunțate unele principii valabile și astăzi, cum ar fi: interzicerea folosirii proiectilelor explozibile, fulminante sau incendiare cu o greutate sub 400 de grame.
În anul 1874, în cadrul Conferinței diplomatice de la Bruxelles, este adoptat Proiectul Declarației Internaționale privind legile și obiceiurile războiului. Declarația nu a fost ratificată de state, însă, cu toate acestea, ea a avut un rol important în elaborarea convențiilor viitoare.
În cadrul conferința de la Haga din 1899, s-a discutat despre „o nouă eră în istoria umanității” și despre „dezarmarea generală”. Conferința a reprezentat începutul promițător al codificării dreptului umanitar și al dreptului de război. Conferința a adoptat o serie de instrumente internaționale, care cuprindeau și interzicerea din punct de vedere juridic a războaielor de agresiune, a unor arme – gloanțele explozive, a unor procedee – lansarea de proiectile din baloane și a unor mijloace de luptă – gaze otrăvitoare.
Astfel, Conferința de la Haga din 1899 adopta trei declarații :
„Declarația asupra interzicerii folosirii gloanțelor care se lățesc sau se turtesc în corpul omului, cum sunt gloanțele cu cămașă tare, a căror cămașă nu ar acoperi în întregime miezul glonțului sau care ar fi prevăzute cu tăieturi.
Declarația cu privire la interzicerea lansării de proiectile și explozibili din baloane sau alte materiale noi similare.
Declarația relativă la interzicerea la folosirea de gaze asfixiante”.
In 1907 are loc cea de-a doua Conferință de la Haga. Având ca scop continuarea consolidării convențiilor făcute în cadrul primei Conferințe, precum și codificarea regulilor războiului maritim. Codificarea legilor și obiceiurilor aplicabile în caz de conflict armat continuă prin elaborarea „Protocolului de la Geneva din 17 iunie 1925 cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare, precum și a mijloacelor bacteriologice de război” și a „Protocolului privind regulile războiului submarin”, protocol adoptat la Londra la 6 noiembrie 1936.
În preambulul conferinței de la Haga din 1907, a fost înscrisă „Clauza Martens”, cu valoare principiala: „Până la elaborarea unui nou corp mai complet al legilor războiului, înaltele Părți contractante declară că, în cazurile în care nu au fost prevăzute în reglementările adoptate de ele, populațiile și beligeranții rămân sub protecția și sub principiile ginților, așa cum rezultă ele din obiceiurile stabilite de națiunile civilizate, din legile umanității și din imperativele conștiinței publice”. Această clauză va fi introdusă, de asemenea, într-o formulă nouă, dar cu conținut identic, în Convenția de la Geneva din 1949 privind victimele de război.
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial marca, prin Carta Națiunilor Unite, interzicea războiul de agresiune. Această reglementare fiind urmată de noi acțiuni privind lărgirea și modernizarea regulilor umanitare.
Din 1945, la inițiativa Comitetului Internațional al Crucii Roșii, au loc mai multe reuniuni la nivel de experți care au pregătit proiecte de convenții, ulterior definitivate și adoptate de Conferința diplomatică de la Geneva din 1949. Convențiile adoptate în cadrul Conferinței au fost:
Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate de campanie.
Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate maritime.
Convenția cu privire la tratamentul prizonierilor de război.
Convenția cu privire la protecția persoanelor civile pe timp de război.
Principiul reciprocității guverna în aplicarea convenției care codifică legile și obiceiurile războiului. Neaplicarea de către una din părțile beligerante a convențiilor, dezleagă cealaltă parte de obligația respectării lor. Convenția de la Geneva din 1949 și Convenția de la Haga din martie 1954, abandonează respectivul principiu pe considerentul că respectarea normelor, vizând ocrotirea dreptului cu caracter net umanitar, trebuie să fie independentă de reciprocitate. Aceste aspecte nu trebuie generalizate. În momentul în care adversarul folosește arme, mijloace sau metode de luptă interzise, în urma cărora obține avantaje, partea adversă este îndreptățită să riposteze prin măsuri graduale asemănătoare pentru a se apăra. Pornind de la această concepție, reciprocitatea nu poate fi neglijată complet, deoarece acest aspect ar însemna să se permită unei părți să obțină avantaje injuste, în timp ce cealaltă parte folosește doar mijloace permise. Însă reciprocitatea nu poate fi admisă ca principiu juridic ci numai ca element de fapt.
Aceste convenții cuprind, în conținutul lor, faptul că se aplică în caz de război declarat sau orice alt fel de conflict armat ce s-ar ivi între părți. Această dispoziție este parțial supusă vechiului drept al războiului, dar prin referirea la conflictele armate deschide calea înlocuirii dreptului războiului cu dreptul conflictelor armate. Acest lucru a reprezentat tranzitul către expresia „conflicte armate”, expresie ce va fi folosită exclusiv în documentele internaționale.
În ciuda faptului că războiul de agresiune a fost interzis în 1945, conflictele armate au continuat fără întrerupere și după cel de-Al Doilea Război Mondial. Conform statisticilor, proporțiile distrugerilor umane și materiale, echivalente cu cele din Al Doilea Război Mondial, au determinat noi acțiuni vizând adoptarea de noi convenții internaționale cu caracter umanitar .
Adunarea Generară a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o serie de rezoluții prin care afirmă sau reafirmă o serie de principii de drept internațional umanitar, principii care au legătură cu: protecția populației civile în timpul conflictelor armate; cu respectarea convențiilor în vigoare; cu statutul de combatant al luptătorilor împotriva dominației coloniale și străine, împotriva regimurilor rasiste și caracterului internațional al conflictelor armate generate de lupta popoarelor împotriva unei asemenea dominații și unor asemenea regimuri. O serie de acțiuni ale Comitetului Internațional al Crucii Roșii, au dus la elaborarea a două protocoale adiționale la Convenția de la Geneva în 1974 . După patru sesiuni, Conferința adoptă în 1977, încă două protocoale adiționale la Convențiile din 1949, anume:
Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, relativ la protecția victimelor conflictelor armate internaționale ( Protocolul I );
Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, relativ la protecția victimelor conflictelor armate non internaționale ( Protocolul II ).
Astfel, Convențiile de la Geneva din 1949 și Protocoalele adiționale din 1977 au luat denumirea de „dreptul de la Geneva”. Prin cele 600 de articole pe care le cuprinde, „dreptul de la Geneva” devine o vastă codificare a dreptului internațional umanitar.
Ultimele tratate internaționale au fost adoptate, în cadrul Conferinței Națiunilor Unite, cu privire la interzicerea sau limitarea folosirii unor arme convenționale considerate că produc efecte traumatizante excesive sau lovind fără discriminare. Acestea au fost:
Convenția asupra interzicerii sau limitării utilizării unor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante sau lovind fără discriminare;
Protocolul privind schijele nelocalizabile (Protocolul I);
Protocolul asupra utilizării de mine, capcane sau alte dispozitive (Protocolul II);
Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de arme incendiare (Protocolul II).
În conexiune cu dreptul internațional general, au fost instituite mijloace și mecanisme de protecție, iar în cadrul dreptului internațional umanitar au apărut subramuri noi sau conexe, ca dreptul internațional al refugiaților, dreptul internațional al decolonizării, dreptul internațional medical, etc.. În această ordine de idei, trebuie menționat și faptul că, pe lângă standardele umanitare consacrate în dreptul umanitar pozitiv, există și altele de lege ferendă, exprimate în rezoluții ale Națiunilor Unite sau în documente ale unor instituții specializate și organizații umanitare, precum și cele încorporate în instrumente juridice cu vocație de universalitate, neintrate în vigoare sau ratificate de un număr prea mic de state.
– Noțiuni generale
De la apariția primelor ființe umane și până în prezent, conflictele violente au reprezentat o cale de soluționare a controverselor dintre indivizi sau state. Evoluția societății omenești și-a adus, totodată, aportul în ceea ce privește modalitatea de purtare a războiului și natura acestuia.
Despre război putem vorbi încă din preistorie, însă nu la același nivel la care ne referim astăzi. Dacă în prezent se discuta asupra găsirii unei soluții pentru reducerea suferințelor cauzate de război, în preistorie se dorea doar accentuarea lor. Războiul era considerat astfel un mijloc legal de rezolvarea a diferendelor dintre state.
Trecerea anilor a dus la crearea unui drept al războiului, cu reguli foarte dure. Până atunci, prizonierii de război erau supuși unui tratament inuman, soarta lor depinzând foarte mult de voința învingătorului. Singura cale prin care prizonierul se putea salva, era calea economică, prizonierul devenind sclav. S-a creat astfel o piață de sclavi, în care prizonierii puteau fi răscumpărați. Întoarcerea din prizonierat îi asigura celui ieșit din regimul de reținere, repunerea în funcție, un fel de „restitutio in integrum”.
Sun Tzu preciza că „războiul este o problemă de o importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții și al morții, calea care duce spre supraviețuire sau spre nimicire. Este neapărat necesar sa fie studiat temeinic”.
Tot din antichitate au apărut și primele norme cu privire la condamnarea utilizării forței armate deoarece aceasta avea mari repercusiuni asupra pierderilor de vieți omenești și pagubelor materiale. Metodele de aplicare a forței armate erau asociate cu rasele sălbatice. Teza asupra războiului era aceea că războiul nu este decât o nevoie dureroasă în viața comunităților de oameni, obligate să opună rezistență față de ofensivă. Karl von Clausewitz declara că războiul este un act de violență destinat constrângerii adversarului de a se supune violenței noastre, fiind o continuare a politicii cu alte mijloace.
De la primele confruntări violente, s-a luat în calcul impunerea restricțiilor în comportamentul beligeranților, în formele de purtare a luptei, precum și în modul de utilizare a armelor. Aceste restricții comportamentale, se încadrează atât în responsabilitățile de ordin moral, cât și în ansamblul normelor de drept.
Alvin și Toffler împart modurile de utilizare a violenței armate în trei valuri. Aceste valuri sunt strâns legate de progresele civilizației umane. Primul val de schimbări în istoria omenirii a fost reprezentat de revoluția agricolă. Această perioadă a fost marcată de apariția statelor antice, iar odată cu ele și-au făcut apariția primele războaie și litigii între state. Războiul din primul val, până în Evul Mediu, poartă amprenta economiilor agrare care „le-au dat naștere, nu numai în sens tehnologic, ci și în cel al organizării, comunicațiilor, logisticii, administrației, structurilor de recompensare și stilurilor de comandă”.
Revoluția industrială marchează cel de-al doilea val de schimbări. În această etapă, războiul a fost purtat cu arme mai performante care puteau produce distrugeri masive. Inovația în materie de arme a făcut ca războiul să capete o formă „nelimitată”, acesta devenind dintr-o coliziune între conducători, o coliziune între popoare și armate. Nevoia serviciilor militare a avut repercusiuni în sfera producției de arme și muniții, au apărut noi tactici de război. Aceste aspecte au condus la extinderea teatrului de război.
Cel de – Al Doilea Război Mondial a evidențiat capacitatea industrializării morții, „au fost masacrați 15.000.000 de soldați din toate țările participante și aproape de două ori mai mulți civili”. La 9 martie 1945, înainte de Hiroșima, 334 de bombardiere americane au lovit Tokyo, nimicind orașul pe o rază de 41 Km2. Aceeași soartă au avut-o și orașele Coventry din Anglia și Dresda din Germania. Armele de distrugere în masă au marcat apogeul celui de-al doilea val.
În anul 1991, Războiul din Golf, operațiunea „Furtună în Desert”, a marcat prin violența armată cel de al treilea val de schimbări. Războiul din Golf a reprezentat războiul epocii informaționale bazate pe cunoaștere, pe demasificarea societății industriale, susținând democrația minorităților și fiind gata să experimenteze forme ale democrației mai directe care se pronunță pentru o descentralizare a puterii, pentru dezmembrarea birocrației gigantice și pentru statutul legal al unor structuri familiale, altele decât familia originară.
Putem spune că s-au desfășurat simultan două războaie: „unul vizibil, de tip industrial și altul invizibil, radical diferit, cu o natură a beligeranței complet modificată”. Războiul a fost ferit de formele obișnuite de carnagiu și distrugeri colosale. Raportul de forță fiind bazat acum pe puterea informației și a capacității de comunicare a fiecărei armate. Distrugerea din prisma puterii de foc a fost înlocuită cu distrugerea din punct de vedere al armelor bazate pe informație, soldații militari fiind mult mai bine pregătiți. Acest nivel al tehnologizării nu oferă garanția că pe viitor nu vor mai exista comandanți militari care vor folosi arme de distrugere în masă din dorința de a obține victoria cu orice preț. Atâta timp cât vor exista războaie, erorile mortale vor continua.
Viitorul violenței armate constă în modalitățile de folosire a violenței, forțele armate fiind obligate să își asume responsabilitatea de menținere a păcii. Victoria va trebui obținută la nivel tactic, scopurile fiind cele ale creării unor condiții de pace durabile cu foștii adversari. Viitorul sistem militar va trebui să elimine rezistența adversarului, nu să îl distrugă, prin dezarmarea acestuia.
Războiul civil din Iugoslavia și Războiul din Golf au risipit starea de pace care a urmat Războiului Rece. Lumea a fost confruntată cu un număr mare de conflicte, iar abordarea acestora nu a fost eficientă. Violența de largă amploare a fost socotită ca parte a scenei politice europene. Escaladarea conflictelor a dus la creșterea costurilor pentru menținerea și impunerea păcii.
Dezvoltarea științei și tehnicii au un efect pronunțat asupra potențialului militar contemporan. Revoluțiile tehnologice însoțesc sau se suprapun revoluțiilor industriale. În istoria modernă și contemporană a lumii au avut loc trei revoluții tehnologice, în prezent desfășurându-se cea de a patra. Cea de a patra revoluție este legată de performanțele din domeniul electronic și cel informatic. Aceste performanțe au determinat schimbări în sistemul de producție al societății, în organizarea socială și culturală dar și în domeniul militar.
În literatura de specialitate se operează concomitent cu conceptul de revoluție tehnologică și cu acela de val tehnologic. Valurile tehnologice coincid cu perioadele revoluțiilor tehnologice cunoscute în istoria omenirii. Analizând cuprinderile celor patru valuri tehnologice, putem stabili că „decalajele economice, tehnologice și implicit militare ale statelor sunt determinate de nivelele calitative și cantitative ale evoluțiilor tehnologice ale fiecăruia; sursele de instabilitate economică, politică și militară, ce se manifestă în perioada actuală pe plan mondial, declanșează conflicte armate în diferite zone; diferitele valuri tehnologice își manifestă simultan impactul asupra unor state (S.U.A, Japonia, Anglia) și asupra altora (Europa de Est, Asia, Africa), înregistrându-se mari decalaje tehnologice între primele și cele din urmă”.
CAPITOLUL 2 – EVOLUȚIA PREVEDERILOR ȘI REGULILOR DE BAZĂ ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR
2.1 – Protecția răniților, bolnavilor și naufragiaților în reglementările anterioare Convenției de la Geneva din 12 august 1949
Un principiu al dreptului internațional afirma că persoanele scoase din luptă și persoanele care nu participă în mod direct la ostilități vor fi respectate, protejate si tratate cu umanitate. În stare rudimentară, acest principiu a fost consfințit în Convenția de la Geneva din 22 august 1864, referitoare la ameliorarea sorții militarilor răniți în schimbul de forțe armate din campanie. Principiul a fost dezvoltat ulterior până la Protocoalele adiționale din 8 iunie 1977.
Secolul al XIX-lea a intrat în istorie ca un secol important prin crearea Crucii Roșii Internaționale, prin abolirea sclaviei și prin elaborarea primelor convenții generale cu caracter umanitar. S-au consemnat ușoare progrese în ceea ce privește ameliorarea suferințelor umane si consolidarea protecției victimelor de război.
Convenția formula principiul conform căruia „Combatanții răniți sau bolnavi vor fi strânși și îngrijiți indiferent de națiunea căreia aparțin”. De asemenea, convenția consemna că „ambulanțele și spitalele militare trebuie recunoscute ca părți neutre și, ca atare, acestea trebuie respectate și protejate de beligeranți, atâta timp cât acestea găzduiesc răniți și bolnavi. Neutralitatea se încheie în cazul în care ambulanțele menționate anterior sau spitale trebuie deținute de o forță militară”. Această convenție a avut un rol important în formarea dreptului umanitar. Convenția a reprezentat o noutate în practica diplomatică deoarece, spre deosebire de normele anterioare care apărau interesele politice ale statelor, noile reglementări introduc protecția persoanelor.
Jean Simon Pictet a apreciat prima Convenție de la Geneva din 1864 astfel: „Ea pune bazele întregului drept umanitar, precum și dreptul războiului. Ea stă, într-un anumit sens, la originea puternicei mișcări, care tinde sa reglementeze, pe cale pașnică, conflictele și să mențină pacea, acțiune susținută de Societatea Națiunilor și azi de Organizația Națiunilor Unite”.
Semnificația acestui document constă în caracterul său de durabilitate. Până atunci, toate înțelegerile realizate aveau o durată limitată doar la un anumit conflict, aceste înțelegeri nu aveau valabilitate juridică generală. Prin formă și fond, convenția devine o sursă de inspirație precum și un model pentru toate convențiile internaționale care formează în prezent dreptul internațional umanitar.
Însă ceea ce atrăgea atenția asupra convenției era caracterul circumscris. Acesta se aplică doar în cazul războaielor terestre nu și în cazul războaielor navale. În urma unor conflicte, în cadrul primei Conferințe de la Haga din 1899, s-a decis elaborarea unei Convenții pentru adaptarea principiilor Convenției de la Geneva la războiul maritim.
În 1914 izbucnea Primul Război Mondial, război care a surprins populația fără baze juridice stabile. Acest aspect condus la crearea spontană unor agenții specializate (Agenția centrală a prizonieratului de la Geneva) din partea Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Toate acestea au făcut ca în 1929 să ia naștere, la Geneva, Convenția privind îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din armatele în campanie și implicit Convenția privind tratamentul prizonierilor de război. Această convenție a fost aplicată, în cazuri destul de rare, și în cadrul celui de al Doilea Război Mondial. În cazurile în care a fost aplicată Convenția, procentul de mortalitate al victimelor de război a fost de 10%, comparativ cu procentul de 40-90% în cazul neaplicării normelor Convenției.
Cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost unul diferit din toate punctele e vedere față de războaiele precedente, a evidențiat noi mutații în ceea ce privește tehnica războaielor. Acesta a evidențiat evoluția metodelor și mijloacelor de purtarea a războiului spre forme din ce în ce mai distrugatoare, începând de la mijloacele aeriene, la rachete și în final ajungându-se la bombele atomice.
Marea conflagrație a secolului al XX-lea a evidențiat, caracterul incomplet al reglementărilor privind protecția juridică asupra combatanților, victimelor de război și a populației civile. Aceasta a evidențiat și lipsa de disponibilitatea a părților aflate în război, dar îndeosebi a Germaniei hitleriste, de a se supune și respecta legile și obiceiurile războiului. În acest sens, populațiile au concluzionat că securitatea și pacea internațională trebuiau clădite pe baze noi, care să nu mai includă posibilitatea sau dorința de agresiune. Astfel, instrumentele fundamentale ale umanitarismului trebuiau revizuite, reafirmate și dezvoltate.
Cea mai importantă reglementare postbelică a constituit-o interzicerea forței și amenințării cu forța, reglementare consfințită în dispozițiile articolului 2, partea 4 din Carta Organizației Națiunilor Unite. Această reglementare a reprezentat un real câștig pe durată lungă în vederea alcătuirii unei lumi mai bune și mai drepte. Aceste reglementări au fost din ce în ce mai răspândite vizând diferite categorii de populație, de la victime de război, la bolnavi, răniți, prizonieri de război, naufragiați și civili, asupra acestora interzicându-se orice act de ostilitate. Combatanților le era interzisă folosirea exceselor pe câmpul de lupta dar li se impunea și limitarea folosirii mijloacelor de vătămare a inamicului.
Comitetului Internațional al Crucii Roșii a organizat începând cu 1945, o serie de reuniuni cu scopul revizuirii convențiilor cu caracter umanitar. Între 21 aprilie și 21 august 1949, la Geneva, au avut loc lucrările Conferinței diplomatice pentru elaborarea convențiilor internaționale destinate să protejeze victimele de război. Cele patru Convenții adoptate privind victimele de război constituie versiunea modernă a dreptului internațional umanitar.
Reglementările anterioare Convenției de la Geneva nu îndeplineau condițiile respectării dreptului omului. Astfel, adoptarea unor norme propice era mai mult decât necesară în vederea protejării combatanților, victimelor și prizonierilor de război. Comitetul Internațional al Crucii Roșii a avut un rol important în schimbarea situației anterioare, în abolirea sclavismului și în diminuarea actelor de violență.
2.2 – Elemente inovative aduse normelor de drept umanitar prin Convenția de la Geneva din 1949
În anul 1949, la Geneva, la inițiativa guvernului, a avut loc Conferința diplomatică care, în spiritul obiectivelor Cartei Națiunilor Unite și a evenimentelor trecutului, pentru un viitor mai bun și mai drept, s-a încheiat cu adoptarea a patru convenții cadru și anume:
Convenția I de la Geneva pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie;
Convenția a II a de la Geneva pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare;
Convenția a III a privitoare la tratamentul prizonierilor de război;
Convenția a IV a privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război.
Până în prezent, la aceste convenții au aderat aproximativ toate statele lumii, acordând noi valențe principiilor umanitare și atribuind o solidă și largă protecție unor categorii de bunuri și persoane în caz de conflict armat.
În afara celor 150 de articole noi introduse, noutatea celor patru Convenții constă în modificările referitoare la conținutul și funcțiile protecției, la condițiile de aplicare a normelor și la categoriile de persoane protejate.
Dacă înainte de 12 august 1949, convențiile erau respectate numai de statele părți, după această dată, conform articolului 1 al Convenției de la Geneva din 12 august 1949, „Înaltele Părți Contractante se angajează să respecte și să facă să fie respectată prezenta convenție în toate împrejurările”, astfel se exclude orice posibilitate de evitare și nerespectare a prevederilor aduse de Convenție. În acest caz, societățile naționale de Cruce Roșie dar și organele abilitate ale statelor trebuie sa adopte măsuri necesare în vederea punerii în practică a normelor impuse de convenții, a măsurilor administrative, legislative dar și educaționale.
Convențiile aduc elemente inovative extinse pe mai multe arii care privesc protecția umanitară astfel: „Personalul sanitar afectat în mod exclusiv la căutarea, ridicarea, transportul sau tratamentul răniților și bolnavilor sau la prevenirea bolilor, personalul afectat în mod exclusiv la administrația formațiilor și stabilimentelor sanitare, precum și duhovnicii atașați forțelor armate, vor fi respectați și protejați în toate împrejurările”.
Articolul 13, comun Convențiilor I și II, aduce reglementări referitoare la categoriile de proveniență ale răniților și bolnavilor pentru a face posibilă a aplicarea protecției în conformitate cu prevederile convenției, astfel:
1. Membrii forțelor armate ale unei Părți în conflict, precum și membrii milițiilor și corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forțe armate.
2. Membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mișcările de rezistență organizate, aparținând unei Părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiția ca aceste miliții sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mișcări de rezistență organizate, să îndeplinească următoarele condiții:
a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi;
b) să aibă un semn distinctiv fix și care se poate recunoaște de la distanță;
c) să poarte armele în mod deschis;
d) să se conformeze, în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului.
3. Membrii forțelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorități nerecunoscute de Puterea deținătoare.
4. Persoanele care urmează forțele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenții de război, furnizorii, membrii unităților de lucru sau de servicii însărcinate cu bunăstarea militarilor, cu condiția ca ele să fi primit autorizația forțelor armate pe care le întovărășesc.
5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanții, piloții și elevii marinei comerciale și echipajele aviației civile ale Părților în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziții de drept internațional.
6. Populația unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără a fi avut timpul de a se constitui în forțe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis și dacă respectă legile și obiceiurile războiului.
Putem observa că în raport cu normele convențiilor încheiate până în august 1949, prezenta convenție aduce un nivel mai ridicat pentru personalul auxiliar și de servicii și pentru toți luptătorii. O atenție deosebită este acordată bolnavilor sau persoanelor care au o situație deosebită și nu pot lupta. Personalului căruia îi este destinată îngrijirea naufragiaților i se va asigura o protecție mai mare comparativ cu personalul care își desfășoară activitatea pe uscat, fiind luate în considerare condițiile de desfășurare a războiului naval. De acest privilegiu al protecției menționate în Convenția a II-a se bucură doar persoanele îmbarcate, atâta timp cât acestea sunt pe mare. Marinarii aflați la țărm sau aduși ulterior la țărm vor intra sub incidența Convenției I.
Înstrăinarea dreptului la protecție este un aspect important în contextul prevederilor Convenției. Persoanele care beneficiază de protecție în urma Convențiilor, nu pot renunța la drepturile încheiate prin convențiile dintre părți.
Un aspect extrem de important este dat de articolul 12, comun Convențiilor I și II de la Geneva, astfel răniții și bolnavii trebuie tratați cu omenie de părțile beligerante, fără aspecte discriminatorii; „este complet interzisă orice atingere la viața și persoana lor și, între altele, de a-i omorî sau a-i extermina, de a-i supune la tortură, de a face asupra lor experiențe biologice, de a-i lăsa cu premeditare fără ajutor medical sau fără îngrijiri sau de a-i expune la riscuri de contaminare sau de infecție, create în acest scop”; urgențele medicale vor avea prioritate în ordinea îngrijirilor; femeile vor fi respectate; partea în conflict va preda adversarului răniții și bolnavii, iar dacă este necesar odată cu ei va oferi și suport sanitar.
În concluzie, cele patru Convenții de la Geneva au lărgit spectrul de protecție asupra tuturor persoanelor, prioritizând urgențele medicale. Pentru prima oară, femeile au prioritate la îngrijiri medicale, totodată fiind introdusă și obligativitatea acordării sprijinului sanitar combatanțiilor părții adverse.
2.3 – Protecția răniților, bolnavilor și naufragiaților conform Convenției de la Geneva din 12 august 1949 referitoare la protecția victimelor de război
Convenția de la Geneva din 1864 viza doar militarii răniți în timpul războiului terestru, doar într-o mică parte se făcea referire la militarii bolnavi însă acest aspect nu era dezvoltat pe partea normativă.
Convenția de la Geneva din 1949 face posibilă adoptarea unui set de norme care îi vizează pe răniți, bolnavi și naufragiați, dar și bunurile destinate îngrijirii și transportului acestora. Fiecare capitol al Convențiilor tratează în mod distinct răniții și bolnavii (capitolul II), formațiile și stabilimentele sanitare (capitolul III), personal (capitolul IV), clădiri și materiale (capitolul V), transporturi sanitare (capitolul VI) semne distinctive (capitolul VII), executarea convenției (Capitolul VIII), reprimarea abuzurilor și infracțiunilor (capitolul IX).
Convenția a II-a reliefează prin articolul 18 obligativitatea părților beligerante de a căuta răniții, bolnavii și naufragiații. Căutările fiind susținute de comandanții forțelor armate din zona de conflict, tot aceștia având obligația de a-i proteja contra jafului, relelor tratamente aplicate, fiind, totodată, obligați să le ofere îngrijirile corespunzătoare. Pentru ridicarea militarilor răniți rămași între linii, dacă condițiile militare permit, se pot încheia înțelegeri, referitoare la încetarea conflictului pe o perioada determinată, între comandanții armatelor. În situația în care partea beligerantă este nevoită să se retragă și este astfel nevoită să abandoneze în tabăra adversarului bolnavii sau răniții, ea este nevoită să lase o parte a materialului și personalului său sanitar pentru a-i îngriji.
Convenția I prevede și posibilitatea părților de a alege zone sanitare pentru adăpostirea și îngrijirea răniților și bolnavilor. Aceste zone sunt supuse unei protecții speciale și pot fi stabilite în timpul ostilităților sau la început. Convenția a II-a aduce în prim plan prin articolul 18 obligațiile beligeranților de a încheia acorduri referitoare la evacuarea bolnavilor și răniților dintr-o zonă aflată sub asediu și de a asigura puncte de trecere pentru personalul sanitar și religios. Convențiile din 1949 prevăd de altfel și prevederea potrivit căreia militarii pot face apel la bunăvoința locuitorilor, comandanților navelor dar și la societățile de ajutor pentru ridicarea și îngrijirea răniților, bolnavilor și naufragiaților. Aceste persoane vor căpăta astfel protecție.
Au fost create în fiecare țară Birouri de Informații care au rolul de a centraliza informațiile referitoare la starea naufragiaților, bolnavilor și răniților, urmând a comunica datele puterii căreia aceștia aparțin. Birourile vor încheia actele de deces, autoritățile având obligația de a solicita o expertiză medicală în vederea identificării individului și de a supraveghea înmormântarea. În cel mai scurt timp, beligeranții trebuie să centralizeze toate elementele care pot duce la identificarea bolnavilor, răniților și naufragiaților părților adverse aflați în zona lor. Datele comunicate Birourilor de Informații în vederea identificării persoanelor vor conține: „indicarea Puterii de care aceștia depind; afectarea sau numărul matricol; numele de familie; prenumele; data nașterii; orice altă informație figurând pe biletul sau placa de identitate; data și locul capturării sau decesului; informații privitoare la rănile, boala sau la cauza decesului”.
Pedepsirea în timp de război a oricăror acte de molestare și prădare a naufragiaților, bolnavilor, răniților și morților, precum și utilizarea insignelor, emblemelor și drapelului Crucii Roșii de către personalul neautorizat, este făcută prin prevederile convențiilor pe care statele se angajează să le respecte și să le pună în aplicare.
Dacă Convenția din 1929 prevedea că personalul sanitar trebuie să fie repatriat dacă pică în puterea adversarului, prezenta convenție prevede că acesta va fi reținut pentru îngrijirea prizonierilor de război, a bolnavilor și răniților, dar doar în măsura în care este absolut necesar, când numărul prizonierilor este foarte ridicat. Astfel, personalul sanitar reținut nu este considerat prizonier de război beneficiind în mod special de prevederile Convenției a II-a din 1949.
Convenția I prevede, în vederea asigurării unui tratament adecvat, crearea de unități medicale ambulante capabile să însoțească armata în campanie dar și crearea de unități medicale fixe, acestea două neputând fi ținta atacurilor fixe. Chiar dacă acestea vor cădea în puterea inamicului, unitățile medicale vor funcționa atâta timp cât puterea sub care se află își va putea reasigura îngrijirea răniților și a bolnavilor aflați în taberele respective. Personalul medical trebuie respectat, există însă condiția conform căreia acesta nu trebuie să ia parte la ostilități. În cazul în care aceștia comit acte vătămătoare asupra părții care îi are sub puterea sa, statutul acestora încetează. Personalul medical nu își pierde statutul când:
personalul formației sau stabilimentului este înarmat și folosește armele sale pentru propria sa apărare sau a răniților și bolnavilor săi; în lipsă de infirmieri înarmați, formația sau stabilimentul e păzit de un pichet sau de santinele sau de o escortă; în formație sau stabiliment se găsesc arme portative și muniții luate de la răniți și bolnavi și care n-au fost încă predate serviciului competent; se găsesc în formație sau stabiliment personal și material al serviciului veterinar, fără a face parte integrantă din ele; activitatea umanitară a formațiilor și stabilimentelor sanitare sau a personalului lor s-a extins asupra civililor răniți sau bolnavi.
Îngrijirea și transportarea răniților, bolnavilor și naufragiaților în timpul războiului naval, are loc prin intermediul vaselor-spital special construite și dotate cu aparatură în acest scop. În capitolul III al Convenției a II-a din 1949 se vorbește pe larg despre întrebuințarea acestora și de dotarea lor. Vasele-spital nu pot fi capturate sau atacate, caracteristicile vaselor și numele acestora trebuie comunicate părților aflate în război cu 10 zile înainte de intrarea lor în funcțiune. Caracteristicile vor face referire la „tonajul brut înregistrat, lungimea de la pupă la proră și numărul catargurilor și al coșurilor”.
Prin Convenție se stabilesc patru categorii de vase-spital și anume: nave militare, nave care aparțin părților beligerante, nave particulare și nave neutre. Navele medicale particulare sunt folosite de societățile Crucii Roșii, de alte societăți de ajutor dar și de persoane particulare. Statele beligerante au construit navele militare care au ca scop unic asistarea, tratarea și transportarea răniților, bolnavilor și naufragiaților. Navele părților beligerante dar și cele neutre, primesc protecție doar în cazul unei acțiuni oficiale venite din partea guvernului de care acestea depind sau pot fi puse sub conducerea unei părți beligerante cu aprobarea propriului guvern, în cazul în care acestea sunt neutre. În ambele situații este necesară notificarea autorităților.
Imunitatea de atac și de captură se aplică ambarcațiunilor folosite de societățile de ajutor oficiale, navelor-spital și bărcilor de salvare, instalațiilor de coastă fixe utilizate de ambarcațiuni în misiunile umanitare, indiferent de locul în care acestea sunt situate sau operează. Acestea sunt supuse dreptului de control și vizită. În cazul în care vasele-spital sunt prinse într-un port care este anexat inamicului, acestea vor fi autorizate să plece.
Vasele-spital și ambarcațiunile de salvare trebuie să aibă semne distinctive, acestea trebuie să aibă gravat pe părțile laterale una sau mai multe cruci roșii care se poate distinge ușor de la distanță, de asemenea, trebuie să fie vopsite în alb.
Navele comerciale, ambarcațiunile neutre și iahturile care iau la bord bolnavi, răniți sau naufragiați ai părților aflate în conflict, nu vor putea fi capturate sau atacate, considerându-se că asemenea fapte nu constituie asistență primejdioasă.
Cel de al cincilea capitol al primei Convenții din 1949, aduce în discuție sistemul clădirilor și materialelor. Acest sistem este bazat pe două principii și anume acelea că părțile aflate în conflict au obligația de a restitui materialul mobil capturat, iar materialul fix poate fi reținut cu obligația de a nu-i fi schimbată destinația. Își vor păstra mijloacele de transport, personalul și materialele, taberele sanitare mobile capturate de inamic. Taberele sanitare fixe și clădirile nu vor putea fi sustrase de la sarcinile lor, atâta timp cât nu este necesară îngrijirea răniților și bolnavilor.
Clădirile considerate proprietate particulară sunt clădirile societăților de ajutor admise de Convenție. Acestea nu pot fi reatribuite decât în cazul necesității militare urgente și doar după asigurarea sorții răniților și bolnavilor.
Protecția persoanelor civile în timp de război este reglementată în Convenția a IV-a de la Geneva din 12 august 1949 și cuprinde regimul spitalelor civile amenajate în scopul îngrijirii bolnavilor, răniților, lăuzelor, infirmierelor, al personalului implicat permanent în administrarea și funcționarea spitalelor civile, dar și a personalului implicat în căutarea, transportul și îngrijirea răniților și bolnavilor civili, prin intermediul trenurilor spital și aeronavelor sanitare.
Însemnul distinctiv pentru serviciile sanitare ale armatei este prevăzut de Articolul 38 al Convenției de la Geneva din 12 august 1949 pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, acesta prevede o cruceroșie pe fond alb și o semiluna roșie. Emblema va fi inscripționată pe drapele, brasarde și pe orice alt material al serviciului militar sanitar admis de autoritățile militare competente.
În consecință, Convențiile enumerate, deși sunt esențiale, odată puse în practicăm, au evidențiat o serie de lipsuri și imperfecțiuni. Acestea fiind înlăturate prin noile norme adoptate în cadrul Protocolului de la Geneva din 1977.
2.4 – Noile reglementari ale Protocolului adițional la Convenția de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale
Protocolul adițional I al Convenției de la Geneva din 1949 a introdus în dreptul umaitar internațional trei mari inovații care cuprind extinderea protecției populației civile, a bunurilor civile; introducerea unui criteriu de limitare a mijloacelor pe purtare a războiului, numit și criteriu ecologic, recunoașterea războaielor în vederea auto-determinării caracterului lor ca și conflict internațional.
Paragraful 4 al articolului 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite menționează că „Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”. Prezentul paragraf a realizat schimbări fundamentale în dreptul războiului. Aceasta a luat împuternicirea statelor de a purta război, statele dispun astfel numai de dreptul de a se autoapăra. Ultimatumul și declarația de război au trecut în sfera ilegalităților, războiul căpătând caracterul unei agresiuni care elimină egalitatea între părți, asistam în acest caz la o discrepanță între cele două tabere. Prima tabără este cea a agresorului care poartă răspunderea internațională pentru actele sale iar cea de a doua este formată din partea vătămată.
Neutralitatea statelor a suferit și ea modificări, dacă înainte era bazată pe principiile abținerii și imparțialității, conform noului protocol, statul care nu participa la conflictul armat putea acorda ajutor victimelor, făra a-și pierde neutralitatea.
Un titlu marcant al Protocolului este reprezentat de titlul al II-lea „Răniții, bolnavii și naufragiații”. Acesta prevede condițiile pe care o persoana trebuie sa le îndeplinească pentru a fi încadrată în această categorie. Sunt considerate persoane rănite sau bolnave, oamenii din subordinea militară și civilă, care prezintă boli, traumatisme sau tulburări mentale și fizice. Pentru a putea fi încadrați în aceste categorii, acestia trebuiau să se abțină de la orice participare la război și să prezinte nevoia de îngrijire medicală. În categoria răniților și bolnavilor sunt incluse și femeile însărcinate, cele cu nou-născuți și alte persoane care necesită îngrijire medicală.
În cazul naufragiaților, este necesară respectarea unei singure condiții, acea a abținerii de la orice act de ostilitate. Statutul de naufragiat este valabil din momentul începerii operațiunii de salvare, până în momentul în care acesta a ajuns pe uscat, de atunci are statut de prizonier de război.
De asemenea, personalului sanitar îi este acordată o definiție amplă care include afectarea permanentă sau temorară a personalului provenit din: „personalul sanitar, militar sau civil, al unei părți în conflict; personalul sanitar al Societăților Naționale de Cruce Roșie și alte societăți naționale voluntare de asistență, recunoscute legal și autorizate de către o parte la conflict; personalul sanitar al unităților sau al mijloacelor de transport sanitar; organismelor de protecție civilă ale unei părți la conflict;”. Acestor unități cu caracter permanent sau temporar le este alătura tpersonalul religios.
Prin aceste definiții s-a urmărit acordarea dreptului personalului sanitar civil de a dispune de același tratament de care a beneficiat și personalul sanitar militar în urma convențiilor din 1949. Astfel, părțile în conflict stabileau lista personalului sanitar civil.
Acest protocol interzice experimentele științifice sau medicale, estropierea fizică, prelevarea de organe sau țesuturi de către partea adversă de la persoanele internate, deținute sau private de libertate. Omiterea voluntară a acestor aspecte și punerea în pericol a integrității mentale și fizice a unei persoane mai sus menționate, constituie o infracțiune gravă care solicită responsabilitatea statului implicat.
Articolul al 12-lea al protocolului „se aplică unităților sanitare civile în măsura în care îndeplinesc una din condițiile următoare:
Aparțin uneia dintre părțile în conflict;
Sunt recunoscute și autorizate de autoritățile competente ale uneia dintre părțile la conflict.”
Părțile aflate în conflict sunt obligate să comunice locul amplasării unităților sanitare fixe și să nu folosească aceste unități în scopul adăpostirii obiectivelor militare de atacuri. Articolul 16 reliefează protecția generală a misiunilor medicale, prin: interzicerea pedepsirii personalului medical în urma efectuării unei activități medicale, respectând normele profesionale, indiferent de beneficiar sau de împrejurare; personalul medical nu poate fi obligat să presteze servicii care încalcă normele medicale, deontologice sau regulile de protecție a bolnavilor sau naufragiaților; personalului militar îi este interzis să ofere informații referitoare la răniți, bolnavi și naufragiați aflați în îngrijire.
Secțiunea a II-a privitoare la Transportul sanitar, extinde protecția acestuia, protecție conferită în prealabil prin Convenția a II-a de la Geneva. Secțiunea a II-a extinde protecția, prin articolul 22, asupra navelor spital și ambarcațiunilor de salvare de coastă. Navele spital cu caracter umanitar pot fi puse la dispoziția unei părți aflate în conflict de către un stat neutru, de către un stat care nu ia parte la conflict sau de către o Organizație Internațională. De asemenea, beneficiază de protecție și navele închiriate în scopul transportării materialelor destinate bolnavilor. Navele trebuiesă fie marcate cu semn distinctiv astfel încat să poată fi ușor identificate și recunoscute.
În ceea ceprivește aeronavele sanitare, acestea au nevoie de un acord pentru a putea survola în zonele dominate de trupele statelor inamice, însă dacă acestea survolează în zonele nedominate de parteaa dversă, notificarea zborurilor este opțională.
În urma celor mai sus menționate, putem aprecia evoluția reglementărilor făcute în ceea ce îi privește pe răniți, bolnavi, naufragiați, dar și protecția personalului de îngrijire și a transportului sanitar.
2.5 – Convenția internațională pentru prevenirea și reprimarea terorismului
Actele de violență, atentatele asupra vieții și integrității persoanei, actele îndreptate contra ordinii internaționale, orice act de amenințare asupra păcii care poate crea tensiuni internaționale sau poate produce instabilitate pe teritoriul statelor reprezintă acte de terorism.
De-a lungul timpului, actele de terorism au fost comise asupra șefilor de stat, de guvern, asupa instituțiilor statului sau asupra unor grupuri de persoane. Conducerea statului care a declanșat actul de terorism este direct răspunzătoare pentru victimele și pagubele cauzate, dar și pentru încălcarea dreptului internațional. Deși multe acte teroriste sunt îndreptate spre ordinea juridică internă din statul respectiv, aceasta constituie, totodată, o abatere internațională.
În prezent, pericolul terorismului a devenit un flagel, iar în acest sens statele au colaborat în vederea reprimării lui. Principala cale de reprimare a terorismului este bazată pe multitudinea de convenții adoptate în acest sens.
În anul 1937, la Geneva, a fost adoptată Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului (Convenție adoptată în urma atentatului de la Marsilia). Astfel, statele și-au luat angajamentul de a-i pedepsi pe cei vinovați pentru: actele săvârșite împotriva șefilor de stat și a celor care ocupă funcții în stat; actele care pun în primejdie viețile omenești; furnizarea armelor și a altor mijloace teroriste; falsul în acte; planificarea și pregătirea actelor teroriste.
Actele teroriste au luat amploare după cel de- Al Doilea Război Mondial, datorită implicării statelor în aceste acțiuni și a formelor politice survenite. În acest sens, au fost adoptate o serie de convenții, după cum urmează:
În anul 1973, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția privind prevenirea și sancționarea crimelor comise împotriva persoanelor protejate internațional, inclusiv agenți diplomatici. Statele sunt obligate să actualizeze dreptul intrern al tării și să imputeze următoarele: actele de vătămare sau de privare de libertate a unei persoane protejate pe plan internațional; atentatul asupra locuinței, sediului sau mijloacelor de transport ale personei protejate pe plan internațional.
În anul 1979, a fost adoptată la New York, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Convenția împotriva luării de ostatici, bazată pe urmatoarele fapte: „Comite infracțiunea de luare de ostatici în sensul prezentei convenții oricine sechestrează o persoană sau o deține și o amenință că o va omorî, o va răni sau că va continua sa o dețină pentru a constrânge o parte terță și anume un stat, o organizație internațională interguvernamentală, o persoană fizică sau morală ori un grup de persoane, să îndeplinească un act oarecare sau să se abțină de la un asemenea act, ca o condiție explicită sau implicită a punerii în libertate a ostaticului”. Statele părți trebuie să ofere într-ajutorarea judiciară în cazul oricărei proceduri penale referitoare la infracțiunile specificate mai sus. Acestea trebuie sa comunice toate elementele de probă de care dispun și pe care se bazează întreaga procedură.
Infracțiunea este definită de Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva Recrutării, Folosirii, Finanțării și Antrenării de Mercenari (1989), ca actul de recrutare, instruire și finanțare al mercenarilor care iau parte la acte de violență sau ostilități. Pentru prevenirea și pedepsirea acestor infracțiuni, statele vor coopera între ele. Activitățile mercenarilor „sunt contrare principiilor fundamentale ale dreptului internațional, precum neintervenția în treburile interne ale statelor, integritatea teritorială și independența. Aceste activități fac să apară obstacole în procesul auto – determinării popoarelor care luptă împotriva colonialismului, rasismului și apartheidului, precum și tuturor celorlalte forme de dominație străină”.
Convenția privind securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat, a fost adoptată la New York, în anul 1994. Această Convenție a fost adoptată datorită atacurilor îndreptate împotriva personalului Organizației. Astfel, statele părți sunt obligate să ia măsuri de protecție asupra personalului atâta timp cât acesta se află pe teritoriul lor.
Convențiile adoptate referitoare la repimarea terorismului au reliefat expresia solidarizării și cooperării statelor în lupta împotriva criminalității, prin fixarea unor reguli precise. Convențiile se înscriu nu numai ca izvoare de drept penal internațional, dar și ca un eveniment politic, constituind instrumente juridice care ar putea contribui oricând la asigurarea păcii internaționale prin disciplina dreptului penal.
CAPITOLUL 3 – CRIMELE DE RĂZBOI POTRIVIT TRATATELOR UMANITARE
3.1 – Convenția de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la infracțiunile grave la dreptul umanitar (crime de război).
Crimele de război sunt socotite infracțiuni grave în cadrul Convenției de la Geneva pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie (Convenția I din 12 august 1949) și prin Convenția de la Geneva pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate pe mare (Convenția a II-a din 12 august 1949).
Sunt considerate acte grave, următoarele fapte care poti fi îndreptate contra unor bunuri sau persoane protejate de convenții, acestea sunt: „omuciderea intenționată; tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice; faptul de a cauza, în mod intenționat, mari suferințe sau de a aduce grave atingeri integrității fizice sau sănătății; distrugerea și însușirea de bunuri nejustificate de necesitățile militare, desfășurate pe scară mare, în mod ilicit și arbitrar”. Persoanele și bunurile care intra sub incidența protecției acestor convenții sunt răniții, bolnavii, naufragiații, stabilimentele fixe, punctele sanitare mobile, personalul Crucii Roșii, personalul sanitar și religios.
Convenția de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război din 12 august 1949 (Convenția a III -a), clasifică drept infracțiuni grave, pe lângă cele prezentate mai sus, urmatoarele acte care sunt îndreptate împotriva persoanelor și bunurilor care intră sub incidența convenției: „faptul de a constrânge un prizonier de război să servească în forțele armate ale puterii inamice; faptul de a lipsi prizonierul de dreptul de a fi judecat in mod regulat și imparțial potrivit prevederilor convenției”. Persoanele protejate care intra sub incidența acestei convenții sunt prizonierii de război.
În ceea ce privește protecția persoanelor civile în timp de război, a fost adoptată cea de a IV-a convenție, și anume Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război (12 august 1949). Asemănător celorlalte convenții și aceasta stabilește categoria infracțiunilor grave. Pe lângă prevederile comune menționate în cele trei convenții, aceasta aduce următoarele completări: „deportarea sau transferurile ilegale; deținerea ilegală; luarea de ostatici”. Elementul inovativ și marcant al acestei Convenții este dat de prevederea referitoare la interzicerea luării de ostatici ca metodă de război. Persoanele protejate de crimele de război, în urma convenției, sunt cele care se află sub puterea unei părți ocupante, nefiind cetățeanul acesteia sau sub puterea unei părți participante la conflict. Răniții, bolnavii, copii, bătrânii, femeile însărcinate și lăuzele, infirmii, dar și personalul religios și sanitar, reprezintă clasa persoanelor care intră sub protecția prevederilor convenției. De asemenea, spitalele, mijloacele de transport sanitare, mijloacele necesare nivelului de trai, dar și resursele financiare, reprezintă bunuri protejate de convenție.
Concluzionând, convențiile enumerate fac distincția între infracțiuni și infracțiuni grave. Dacă cele dintâi sunt socotite drept simple violări ale dreptului umanitar, putând fi sancționate de instanțele naționale, infracțiunile grave presupun actele cu caracter de crimă internațională. Acestea cad sub incidența legală a unor instanțe internaționale dar pot intra și sub acuzarea părților participante la conflict.
3.2 – Protocolul adițional I la Convenția de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la încălcările grave ale dreptului umanitar (crime de război)
Protocolul adițional I la Convenția de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la încălcările grave ale dreptului umanitar, a fost adoptat la 8 iunie 1977. Acesta maximizează noțiunea de crimă de război, adăugând și alte concepte pe lângă noțiunile deja existente în cele patru Convenții din anul 1949. Protocolul admite că actele comise împotriva următoarelor persoane, pot fi socotite ca fapte grave, după cum urmează: „persoanele care au luat parte la ostilități si au căzut în puterea adversarului; refugiații si apatrizii; răniții, bolnavii și naufragiații adversarului; personalul sanitar și religios, al unităților sanitare sau mijloacelor de transport sanitar care sunt sub controlul adversarului”.
Încălcările grave ale Protocolului adițional I, altele decât cele prezentate anterior în Convențiile de la Geneva, au fost grupate în două categorii:
Prima categorie reunește actele medicale nemotivate de starea sănătății, neconforme cu normele medicale cunoscute, „pe care partea responsabilă de actul respectiv nu l-ar aplica, în circumstanțe analoge, propriilor resortisanți aflați în libertate. În special este interzis a se practica asupra acestor persoane chiar cu consimțământul lor mutilările fizice, experiențele medicale sau științifice, prelevarile de țesuturi sau organe pentru transplanturi, cu excepția cazurilor când acestea sunt justificate”. Se interzice subjugarea populației civile la atacuri, la lansarea unui atac care va afecta populația civilă, bunurile cu caracter civil, cauzând astfel victime sau pierderi de vieți omenești, cât și pagube materiale, precum și asaltul aupra zonelor demilitarizate. De asemenea, nu este permis atacul asupra persoanelor care nu participă la luptă sau care au fost scoase din luptă dar și folosirea ilicită a inscripționărilor protectoare recunoscute de Convenții și de Protocol.
În a doua categorie regăsim actele comise cu intenție prin violarea Convențiilor și a Protocolului prin transferarea unei părți a populației civile în teritoriul pe care partea ocupantă îl deține, sau deportarea acestora în interiorul sau exteriorul teritoriului ocupat; întârzierea nemotivată a repatrierii persoanelor civile sau a prizonierilor de război; discriminările rasiale care au rolul de a aduce insultegrave demnității personale. Nu este permisă îndreptarea atacurilor asupra monumentelor istorice, operelor de artă și a locurilor sau obiectelor consacrate în patrimoniul cultural sau spiritual național. Acestora le este acordată o protecție specială pe baza unei întelegeri, doar dacă acestea nu se află în imediata apropiere a obiectivelor militare. Privarea unei persoane protejate de convenții sau protocol de dreptul de a fi judecată imparțial în conformitate cu procedurile legale.
Protocolul îi aduce în prim plan pe combatanții capturați sau refugiați, oferindu-le acestora protecție, din punct de vedere normativ, atâta timp cât aceștia sunt sub puterea părții adverse. Protocolul nu înlocuiește sistemul crimelor de război implementat de Convențiile de la Geneva, având ca scop îmbunătățirea normelor prezentate anterior. De asemenea, Protocolul condamnă și politicile de segregație rasială, deoarece acestea devin mai evidente în cazurile de conflict armat.
3.3 – Crimele de război în reglementarea Statutului Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg
Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg a fost stabilit în baza Acordului de la Londra din 8 august 1945. Acesta judeca criminalii de război ale căror fapte nu puteau fi localizate precis din punct de vedere geografic, „fie că erau acuzați individual sau cu titlu de membri ai organizațiilor sau ai grupurilor, sau cu acest dublu titlu”.
Statutul Tribunalului enumera crimele pentru care instanța era în măsură să-i judece și să-i pedepsească pe criminalii de război. Crimele de război sunt aici definite ca „violări ale legilor și obiceiurilor războiului”. Următoarele acte sunt enumerate, fără caracter limitativ, ca fiind crime de război:
asasinatul;
relele tratamente sau deportarea pentru munci forțate sau pentru orice alt scop a populațiilor civile din teritorii ocupate;
asasinatul sau relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare;
executarea ostaticilor;
jefuirea bunurilor publice sau private
distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastarea nejustificată de necesitățile militare”.
Statutul Tribunalului extinde sfera noțiunii de criminal de război, comparativ cu prevederile anterioare. Dacă până la adoptarea Statutului, autorii crimelor de război puteau fi doar militarii și civilii participanți la ostilități, odată cu adoptarea lui, s-a extins categoria persoanelor care pot comite crime de război , incluzându-i pe civili, în special funcționarii, chiar dacă aceștia nu participă la acțiunile militare. Această extindere este evidentă din incriminarea prevederii referitoare la deportarea persoanelor pentru munci forțate sau în alte scopuri, considerând că aceste acte pot fi săvârșite și de alte persoane decât combatanții, în special persoanele care sunt clasate pe anumite trepte ale ierarhiei sociale.
Deși Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg s-a autodizolvat prin îndeplinirea obiectivelor stabilite, normele impuse de acesta rămân valabile în continuare. Actele enumerate au fost confirmate prin două rezoluții ale Adunării Generale ale Orgamizației Națiunilor Unite, fiind declarate imprescriptibile, prin „Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor contra umanității” (1968), indiferent de data la care au fost comise.
Statutul Tribunalului de la Nurnberg s-a evidențiat printr-o aspră blamare a războiului și violenței într-un stat. Statutul propunea renunțarea la război, dar și soluționarea diferendelor la nivel național. Acesta susținea că războiul este considerat un act nelegitim în dreptul internațional, iar cei care îi pun bazele și îl concep săvârșesc o crimă, deoarece această formă de manifestare are consecințe inevitabile.
3.4 Statutul de la Roma cu privire la crimele de război în conflictele armate internaționale
Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale a fost adoptat la 17 Iulie 1998, intrând în vigoare „în prima zi a lunii care urmează celei de-a șaizecea zi după data depunerii celui de-al șaizecilea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare pe lângă secretarul general al Organizației Națiunilor Unite”. Acesta reprezintă un moment de excepție în evoluția dreptului internațional penal, din două cauze: ajungerea la un consens referitor la crearea unei instanțe penale permanente și lărgirea conceptului de crimă internațională, respective crimă de război.
Statutul definește crimele de război, eliminând distincțiile dintre crimele comise în conflictele armate internaționale și cele săvârșite în conflictele armate fără caracter internațional. De altfel, este definită și componența Curții pentru crimele de război, aceasta poate judeca crimele doar dacă acestea se înscriu într-un plan sau o politică sau dacă fac parte dintr-o serie de crime asemănătoare comise pe scară largă. Aceste prevederi generează o oarecare dificultate în identificarea crimelor ca fiind crime de război sau crime comise contra umanității, atunci când acestea sunt comise în timp de război.
Statutul de la Roma a preluat infracțiunile grave, clasifiacate ca și crime de război, prevăzute de Convenția de la Geneva din 1949. Acesta a stabilit și alte abateri grave ale legilor aplicabile în conflictele armate internționale, în cadrul stabilit de dreptul internațional, astfel: atacurile deliberate lansate contra populației și persoanelor civile care nu iau parte la ostilități; asupra bunurilor civile care nu fac parte din obiectivele militare și contra instalațiilor, materialului, personalului unităților sau vehiculelor folosite în misiunile de ajutor umanitar sau în cele de menținere a păcii. Sunt considerate fapte grave și atacurile care se soldează cu pierderea de vieți omenești sau cu rănirea populației civile.
Statutul de la Roma stipula ca acțiune gravă „fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele militare și uniforma inamicului sau ale Organizației Națiunilor Unite, precum și semnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva și, făcând aceasta, de a cauza pierderi de vieți omenești sau răniri grave”.
O altă faptă gravă o constituie mutilarea sau supunerea la experimente științifice sau medicale a persoanelor părților adverse, astfel încât se consideră că aceste acțiuni sunt vătămătoare și cauzatoare de moarte. Totodată, violarea și încălcarea demnității persoanei, în special prin aplicarea de tratamente umilitoare și degradante, intră sub incidența faptelor grave stipulate de Statutul de la Roma. Deținutului trebuie să i se recunoască toate drepturile în justiție de către partea adversă.
O acțiune gravă în cadrul Convențiilor de la Geneva este reprezentată de „violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, astfel cum aceasta a fost definită la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală”;
Faptele grave propuse de Statutul de la Roma, care se abat de la legile în vigoare cuprind un spectru mult mai larg față de ceea ce Convențiile de la Geneva numeau „crime de război”. De la echipamentul civilului/ combatantului reținut, la lucrurile indispensabile pentru supraviețuire, până la mutilările și experimentele medicale, toate acestea au fost fost legiferate (a se consulta anexa 1).
3.5 – Reprimarea crimelor de război în dreptul internațional umanitar
Dreptul internațional umanitar este constituit din prevederi care au drept scopt protecția ființei umane în timpul unui conflict armat, urmărind totodată atenuarea suferințelor acestuia. Tratatele adoptate, în special Convențiile de la Geneva din 1949 și Protocolul din 1977, adițional convențiilor, stabilesc actele care constituie abaterile grave de la normele umanitare, numite și infracțiuni grave sau crime de război.
Convențiile umanitare adoptate au rolul de a obliga țările să respecte și sa impună respectarea normelor dreptului umanitar, indiferent de împrejurare. Statele părți ale convențiilor, trebuie să aplice măsurile legislative în urma abaterii sau violării și să-l pedepsească pe făptuitor. Astfel, dreptul umanitar a creat o ramură juridică specifică reprimării infracțiunilor umanitare, această ramură fiind subordonată ramurii de reprimare a infracțiunilor internaționale în general. Odată cu nevoia reprimarii crimelor de război, a luat naștere dreptul internațional penal, acesta evoulând în timp și spre sancționarea altor infracțiuni internaționale. În acest sens, a luat naștere sistemul general de reprimare a crimelor internaționale: crime contra păcii, crime de război și crime împotriva umanității. Sistemul de reprimare viza două componente: „una care privește statele, organizațiile internaționale și persoanele fizice pentru crime contra păcii, care atrage răspunderea politică, materială și morală a statelor și organizațiilor internaționale și răspunderea penală a persoanelor oficiale care au ordonat sau executat asemenea crime; una care priveste persoanele fizice care au săvârșit crime de război și crime contra umanității în calitate de oficiali ai statului sau ca particulari”.
Potrivit sistemelor internaționale, sistemul obliga statele să înregistreze în legislația națională unele infracțiuni, să aplice sancțiuni persoanleor care comit fapte ilicite sau sunt complici la comiterea lor și să aplice garanții procedurale pentru cei inculpați.
Caracteristicile sistemului de reprimare provin din: răspunderea internațională penală intervine doar în cazul infracțiunilor grave, specificate în Convențiile de la Geneva din 1949 și de Protocolul adițional al acestora din 1997. Aceste instrumente deosebesc infracțiunile grave care, conform art. 85, par. 5 al Protocolului adițional I, sunt indentificate ca și crime de război, și alte infracțiuni pentru care tările sunt obligate doar să ia măsuri pentru incetarea lor.
Individul care a luat parte, pe orice cale la comiterea unei infracțiuni grave, la ordonarea și tolerarea ei, este judecat din punct de vedere penal deoarece deși avea capacitatea reprimării aceste fapte, nu a luat nicio măsură.
Pedepsele care se aplică sunt stabilite de prevederile convențiilor și tin de competența legislațiilor naționale ale fiecărui stat, acesta din urmă, are obligația să reprime înfracțiunile grave. Țările trebuie să ia orice măsură legislativă în vederea stabilirii infracțiunilor penale care au aplicabilitate asupra persoanelor care au ordonat sau au comis infracțiuni grave.
Convențiile dreptului umanitar stabilesc și aspectele referitoare la procedurile de urmărire și judecare a indivizilor care au comis fapte grave. Statele au obligația de a urmări persoanele aflate sub acuzarea ordonării sau săvârșirii unei fapte grave și extrădarea acestora. De asemenea, convențiile prevad și faptul că statele îl pot preda pe făptuitor altei părți contractante interesată de urmărirea cazului. Prizonierii de război vor fi judecați de tribunalele militare, exceptând cazul în care legislația puterii sub incidența căruia prizonierul se află, autorizează tribunalele civile să judece un membru al forțelor armate, al puterii, pentru o faptă asemănătoare cu cea a prizonierului de război. „Convenția a IV-a stabilește că inculpații vor fi deferiți tribunalelor sale militare, nepolitice și constituite în mod regulat, cu condiția ca acestea să țină ședințele în țara ocupantă”.
Sistemul de reprimare stabilit de dreptul umanitar confirmă capabilitatea instanțelor naționale în judecarea crimelor de război. Instanțele pot fi militare, civile sau speciale, să fie constituite legal, respectând clauza de imparțialitate și având obligativitatea aplicării sancțiunilor asemănătoare, atât pentru proprii cetățeni cât și pentru indivizii străini, care au comis aceleași fapte.
Există însă și unele excepții de la regula competenției instanțelor naționale, acestea constând în probabilitatea judecării criminalilor de război de către instanțele penale internaționale care se exlud dreptului de la Geneva. Astfel, se vor constitui tribunale penale internaționale cu caracter temporar, asemănătoare celor de la Nurnberg, Tokio și Haga. Totodată, Organizația Națiunilor Unite a creat ojurisdicție internațională penală cu caracter permanent, consacrată prin Tratatul privind Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la 17 iulie 1998, la Roma. Aceste instanțe, au fost sau sunt, după caz, competente să judece nu numai crime de război, ci și crime contra păcii și crime contra umanitații.
Reprimarea crimelor comise contra umanității, precum și a crimelor de război constituie un aspect important din punctul de vedere al protecției drepturilor și libertăților omului. Convențiile au rolul de a favoriza cooperarea între state, în acest fel ajungându-se la constituirea unei securități internaționale bine structurate, acest lucru definind în linii mari starea de pace de pe teritoriul statelor. Statele părți ale Convențiilor se angajează să adopte legislația țării după normele convenției și să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea oricărui conflict național sau internațional.
CAPITOLUL 4 – REGULI UMANITARE PRIVIND PROTECȚIA POPULAȚIEI CIVILE
4.1 – Statutul prizonierilor de război
De-a lungul secolelor, prizonierii de război nu au fost ocrotoți de nicio lege umanitară, destinul lor fiind hotărât de cei care îi capturau. Însă, în majoritatea cazurilor prizonierii erau uciși.
Statutul prizonierilor de război a fost reglementat în mai multe instrumente internaționale: 1) Regulamentul anexă la Convenția a IV-a de la Haga din 1907 (Capitolul II, articolele 4-20); Convenția de la Geneva din 27 iulie 1929 pentru ameliorarea soarții prizonierilor de război; 3) Convenția a III-a de la Geneva din 12 august 1949 privind tratamentul prizonierilor de război; și 4) Protocolul adițional I din (iunie 1977), articolele 43 și 44. În timpul războiului, o parte din statele beligerante au încheiat acorduri bilaterale în materie.
Convenția de la Geneva din 1929 referitoare la ameliorarea sorții prizonierilor de război, avea drept scop dezvoltarea ariei de protecție consemnată în Regulamentul de la Haga. Convenția reunea 41 de state, lipsind Japonia, URSS și o parte din statele din America Latină și Europa. În anul 1941, Germania a declarat că, guvernele țărilor beligerante care au părăsit teritoriul ocupat de inamic, nu le mai recunoaște statutul de țară sau de prizonier de război resortisanților acestora. În acest sens, țările vizate erau: Polonia, Belgia, Olanda, Norvegia, Grecia și Iugoslavia. În acea perioada, 70 % din prizonierii de război capturați de statul German au fost lipsiți de asistența unei puteri protectoare, la acest procent adăugându-se prizonierii sovietici, al căror guvern nu a devenit parte la Convenția din 1929. Urmarea acestor acțiuni a fost evidențiată de situația catrastrofală a prizonierilor de război din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Aproximativ 2.300.000 de prizonieri de război sovietici capturați de Germania au murit de tifos.Aceeași situație a fost constatată și în cadrul prizonierilor germani, italieni și japonezi.
Au fost excluse de la beneficiul protecției oferite de Convenție anumite categorii de combatanți. Cei care aveau dreptul, în mod legal, la protecție au fost lipsiți în mod abuziv de unele drepturi. Discrepanța din prevederile referitoare la asistență și captivitate, a făcut ca aceștia să fie lipsiți de ajutoare, ceea ce a dus la implicarea lor în procese penale care au avut consecințe asupra vieții și deplinătății facultăților mintale și fizice.
Conferința din 1949 de la Geneva a avut ca scop completarea lacunelor Convenției din 1929. Aceasta a dorit sa formuleze cu o mai mare exactitate prevederile legate de protecție, dând soluții adecvate pentru normele care nu erau acoperite de convențiile anterioare. Convenția de la Geneva din 1949 a preluat o serie de norme din Regulamentul de la Haga din 1907 și din Convenția de la Geneva din 1929, adăugând și o serie de noi prevederi referitoare la captivitate, la resursele financiare ale prizonierilor, precum și o serie de detalii care au ca scop consolidarea statutului acestora.
Termenul de prizonier de război derivă din acela de combatant. De aceea, Convenția a II-a din 1949 include în categoria combatanților toate persoanele care intră sub incidența articolelor 1, 2 și 3 din Anexa Convenției a IV-a de la Haga din 1907, aceștia fiindcapturați de inamic. Persoanele vizate sunt: a) membrii forțelor armate ale unei părți în conflict, ai milițiilor și corpurilor de voluntari făcând parte din aceste armate; b) membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mișcările de rezistență organizate, aparținând unei părți în conflict și acționând în afară sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă îndeplinesc cele 4 condiții cerute pentru combatanți. La acestea se adaugă următoarele categorii, prevăzute în articolul 4 din Convenția de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război; c) membrii forțelor regulate care se pretind ale unui guvern ori ale unei autorități nerecunoscute de puterea deținătoare, d) persoanele care urmează forțele armate fără a face parte direct din ele, membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenții de presă, furnizorii, membrii unităților de muncă sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forțelor armate, cu condiția de a fi primit autorizația forțelor armate pe care le însoțesc, e) membrii echipajelor, inclusiv comandanții, piloții și elevii marinei comerciale și echipajele aviației civile ale părților în conflict; f) populația unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forțe armate regulate, dacă poartă armele pe față și respectă legile și obiceiurile războiului.
Articolul 43, paragraful 1 din Protocolul I din 1977 extinde statutul de prizonier de război la „toate grupurile și toate unitățile armate și organizate care sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaților săi față de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către partea adversă. Aceste forțe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept internațional aplicabile la conflictele armate”.Statele, prin dispozițiile protocolului, au urmărit să-l cuprindă în categoria de prizonier de război și pe combatantul care ia parte la operațiunile de guerilă.
Indivizii incluși în statutul prizonierului de război trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să facă parte din categoriile enumerate și să se afle sub puterea inamicului.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sute de mii de militari au capitulatla începutul ostilităților, acestora fiindu-le refuzat beneficiul Convenției din 1929 sub motivul că normele convenției nu reglementează și situația lor, întrucât aceștia nu „au căzut sub puterea” adversarului, ci au capitulat. Convenția din 1949 a înlocuit această expresie cu termenul „captură”. Realitățile celui de Al Doilea Război Mondial au impus reglementarea situației mișcărilor de rezistență, cărora, de asemenea, în timpul războiului li s-a refuzat statutul de combatant și implicit pe acela de prizonier de război.
Sistemul de protecție instituit de Convenția din 12 august 1949 și repetat prin Protocolul I din 1977 este aceea că prizonieratul nu constituie o acțiune represivă, ci o măsură de precauție față de combatantul inamic dezarmat, care se află sub autoritatea sa și răspunde de tratamentul ce i-l aplică. Această ideea este consacrată în articolul 13 al Convenției din 1949, conform căruia „Prizonierii de război trebuie să fie tratați tot timpul cu omenie”.Convenția a fost inspirată și de Declarația Universală a Drepturilor Omului, aceasta transformând în norme juridice o serie de principii enunțate în Declarație. În acest sens, Convenția decide că viața prizonierilor trebuie să fie cruțată, iar persoana și demnitatea ei, respectate și protejate. Este interzisă supunerea prizonierilor la torturi, pedepse crude și degradante, la experiențe medicale nereclamate de starea sănătății lor. Acelora care sunt suferinzi, trebuie să li se asigure asistență și îngrijire fără nici o discriminare de rasă, naționalitate, religie, opinie politică etc.
Dispozițiile Convenției nu sunt aplicabilenumai în spectrul războiului declarat, acestea se aplică oricărui conflict armat izbucnit între părțile semnatare, chiar și în cazul în care una din părți nu recunoaște starea de război. Totodată ele se aplică și în cazul conflictelor care nu au caracter internațional, dar și în cazurile de ocupație totală sau parțială. Consemnarea acestei prevederi în cadrul Convenției din 1949 marchează un progres important comparativ cu cel al Convenția din 1929, care nu prevedea acest lucru.Prevederile Convenției se aplică prizonierilor de război din momentul capturării până la eliberare și repatriere.
Înlăturarea abuzurilor referitoare la privarea prizonierilor de unele avantaje, s-a implementat prevederea conform căreia aceștia nu vor putea renunța (total sau parțial), la drepturile asigurate de către Convenție sau de către alte acorduri speciale. Acest aspect are următoarele fundamente:
în perioada captivității, voința prizonierilor poate fi influențată prin presiuni și măsuri coercitive.
chiar dacă drepturile prevăzute de Convențiereflectă asupra prizonierilor, acestea sunt drepturi ale statelor beligerante, nu ale beneficiarilor”.
De asemenea, în Articolul 12 și 13 aferent Convenției din 1949, regăsim stipulate prevederi referitoare la răspunderea statului față de prizonierii de război pe care îi deține, astfel „puterea deținătoare este responsabilă de tratamentul care se aplică prizonierilor” iar „orice act sau misiune ilicită din partea Puterii deținătoare, care ar cauza moartea sau ar pune în mod grav în pericol sănătatea unui prizonier de război de sub puterea sa”, este interzis și considerat parte a infracțiunilor grave, ceea ce echivalează spectrul crimei de război. Partea care deține prizonieri de război este obligată să le asigure acestora în mod gratuit îngrijiri medicale și să se ocupe de întreținerea lor. În acest sens, statele se angajează să reînnoiască legislațiile naționale cu măsuri de reprimare a actelor contrare Convenției.
Condițile prizonierului de război după capturare
După ce au fost capturați, prizonierii vor fi evacuați și cazați în lagăre stabilite în afara ariei de luptă, în regiuni cu climat sănătos, luândîn considerare regiunile climaterice din care aceștia provin. Prizonierii vor fi grupați după naționalitate, în lagăre de internare care au în dotare adăposturi contra bombardamentelor. Puterea deținătoare poate impune prizonierilor limita până la care aceștia au dreptul să se depărteze de lagăr. Clădirile și locurile de deținere, trebuie să fie adaptate normelor de igienă și salubritate.
Mesele prizonierilor de război trebuie să fie satisfăcătoare (cantitativ și calitativ) în scopul de a le asigura acestora o bună stare de sănătate. Prizonierii care lucrează vor primi suplimente de hrană, iar apa potabilă trebuie furnizată în cantități suficiente. De asemenea, acestora li se va permite folosirea tutunului. „Sunt interzise orice măsuri disciplinare colective cu privire la hrană”.
Prizonierii vor primi în cantitate suficientă îmbrăcăminte, încălțăminte și lenjerie. Dacă sunt potrivite climei, uniformele armatei inamice capturate vor fi intrebuințate în vedereaîmbrăcarii prizonierilor. Pe măsura uzurii lor, acesteavor fi reparate sau înlocuite.
„În toate lagărele vor fi instalate cantine, unde prizonierii vor putea să-și procure articole alimentare, obiecte uzuale, săpun și tutun, al căror preț de vânzare nu va putea, în nici un caz, să depășească prețul pieței locale”. Beneficiile obținute de cantine vor fi utilizate în folosul prizonierilor de război.
Comunicarea cu familiile și cu Agenția centrală de informații asupra prizonierilor de război este permisă celor aflați în captivitate. Indisciplina nu trebuie să influențeze întârzierea corespondenței prizonierului și nici reținerea ei. La o săptămână de la sosirea în lagăr prizonierului trebuie sa i se dea posibilitatea de a trimite familiei sale o carte poștală, referitoare la captivitatea sa sau starea de sănătate. Puterea deținătoare, poate considera necesară limitareacorespondenței prizonierilor de război, însă aceasta trebuie să admită trimiterea a două scrisori și patru cărți poștale în fiecare lună. Nu sunt admise alte limitări decât dacă acestea sunt în interesul prizonierilor sau dacă acestea sunt cauzate de lipsa de traducători care fac oficiul de cenzură sau în cazul în care, această solicitare vine din partea statului de care depind prizonierii. Corespondența trebuie să fie redactată în limba maternă a prizonierului.
Prizonierii au dreptul să primească pachete cu alimente, medicamente, îmbrăcăminte sau materiale destinate recreeri. „Orice trimiteri de ajutoare desstinate prizonierilor de război vor fi scutite de toate taxele de import, de vamă și altele”. Dacă coletele cu ajutoare pentru prizonieri nu pot fi transmise prin poștă, puterea deținătoare va suporta costurile transportului. De asemenea, celelalte parți ale Convenției„vor suporta spezele de transport pe teritoriile respective”.
Prizonierii trebuie să respecte legile și regulamentele puterii deținătoare. Abaterile de la legi și regulamente intră în competența tribunalelor militare. Singura excepție fiind situațiaîn care legislația puterii deținătoare prevede judecarea propriilor membrii ai forțelor armate de către tribunalele civile, pentru infracțiuni asemănătoare celor pentru care este urmărit prizonierul de război.
Pedepsele aplicate prizonierilor vor fi similare cu pedepsele prevăzute pentru aceleași fapte comise de militarii proprii. Este interzisă încarcerarea în locuri neiluminate natural, aplicarea pedepselor corporale și orice formă de cruzime. Aplicarea pedepselor colective pentru actele săvârșite individual sunt interzise. Arestările preventive și zilele de arest vor fi reduse și vor fi scăzute ulterior din pedeapsa aplicată disciplinar sau de către instanțele judecătorești. Prizonierii nu pot fi supuși unui tratament diferit față de cel al celorlalți prizonieri. Vor fi supuși unei supravegheri speciale, prizonierii pedepsiți pentru tentativă de evadare.
Articolele 91- 94 ale Convenției a III-a din 1949, legiferează tentativa de evadare, aplicând în acest sens sancțiuni disciplinare. Nu se va aplica o pedeapsă pentru o evadare anterioară prizonierilor prinși a doua oară. Această hotărâre are la bază dorința individului captiv de a fi liber.„Un prizonier de război, care încearcă să evadeze și care este prins înainte de fi reușit să evadeze,…, nu va fi pasibil pentru acest act, chiar în caz de recidivă, decât de o pedeapsă disciplinară”.
Arestul este considerat cea mai severă sancțiune disciplinară aplicată prizonierilor. Pedepse disciplinare care pot fi aplicate prizonierilor de război sunt:
amenda nu poate fi mai mare de 50 la sută din avansul de soldă sau din indemnizația de muncă;
eliminarea avantajelor acordate de prezenta Convenție;
corvezile nu trebuie să fie aplicate mai mult de două ore pe zi;
arestul.
De asemenea, prizonierii pot fi puși în libertate luând în considerare propriul lor cuvânt, doar dacă legile țării de proveniență acceptă asemenea acte. În acest caz, prizonierii sunt obligați, sub garanția onoarei personale, să îndeplinească în mod conștiincios obligațiile pe care și le-au asumat în fața propriului guvern dar și față de statul care i-a luat prizonieri.
Dacă după eliberarea pe cuvânt, fostul prizonier este prins din nou cu armele împotriva guvernului față de care se angajase pe onoarea sa, ori împotriva aliaților acestuia, pierde dreptul la tratamentul prizonierilor de război și poate fi supus judecății.
Această modalitate a fost practicată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, de aceasta au beneficiat răniții, bolnavii și membrii personalului sanitar. Cele mai numeroase schimburi au avut loc între Marea Britanie și Italia (la 8 aprilie 1942 au fost schimbați 129 de prizonieri englezi cu 917 italieni; la 21 martie 1943, 900 de prizonieri englezi cu 800 italieni; la 16 aprilie și 8 mai 1943 – 4834, la 2 iunie 1943 – 3117). Între Marea Britanie și Germania (la 19 octombrie 1943, 4100 prizonieri englezi contra 3850 germani; la 26 octombrie 1943 – 1032 englezi cu 1060 germani; la 17 mai 1944 – 800 cu 800); între Franța și Germania (la 1 noiembrie 1944, 875 prizonieri francezi cu 863 germani).
Această modalitate a fost frecvent utilizată în războaiele de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea. Convenția din 1949 preia această practică, reglementând în articolul 21, paragraful 2, că în cazul în care legile statului de care prizonierii depind permit și în cazul în care o asemenea măsură ar contribui la ameliorarea stării de sănătate, aceștia poate fi eliberați pe cuvânt de onoare sau pe angajament.
Prizonierii decedați în timpul captivității vor fi îngropați în mod onorabil, certificatele de deces fiind trimise Puterii protectoare și Agenției Centrale de Informații pentru prizonierii de război. Testamentele acestora vor fi supuse condițiilor asemănătoare cu cele ale militarilor din armatele naționale.
Prizonierii au avut și au cel mai mult de suferit din toate categoriile de combatanți, întrucât aceștia depind de inamic. Cel de-Al Doilea Război Mondial, dar și conflictele postbelice au demonstrat refuzul părților de a recunoaște statutul de prizonier de război unor combatanți care erau îndreptățiți la un asemenea statut; supunerea combatanților la un tratament de exterminare; la munci istovitoare sau legate de operațiunile militare, tentative de judecăți sumare și încheiate cu execuții în masă; supunerea la torturi, experiențe biologice, insulte și umiliri, acte de violență, represalii și lista ar putea continua.
Există așadar o mare discrepanță între statutul legal al acestor victime, care este de natură să le asigure o protecție satisfăcătoare, și aplicarea dispozițiilor lui care este în foarte multe cazuri nesocotită.
Putem afirma că de-a lungul conflictelor, prin adoptarea Convențiilor statutul prizonierilor de război a fost modificat și îmbunătățit. Acestea dezbat detaliat toate problemele aferente ststutului de prizonier de război, marcând un real progres față de toate regementările anterioare. Dintre cele mai inovative aspecte amintim protejarea membrilor care fac parte din mișcările de rezistență organizată, dar și aplicabilitatea normelor, nu numai în cazul unui conflict internațional, ci și în cadrul conflictelor care au caracter civil sau colonial.
4.2 – Evoluția regulilor privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat după cel de-Al Doilea Război Mondial
Bunurile culturale au fost și sunt considerate elemente fundamentale ale culturii popoarelor și civilizației. Acestea pot fi puse în valoare numai după cunoaștere exactă a originii și istoriei.
În secolul al XVII-lea au fost încheiate primele acorduri în domeniul cultural, reglementând unele probleme referitoare la educație, libertate și schimburi comerciale. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, acordurile culturale au început să cuprindă un spectru mai larg de activități, acoperind inclusiv schimbul de publicații oficiale, săpăturile arheologice, echivalarea diplomelor de studii, etc..
După cel de-Al Doilea Război Mondial, au fost adoptate o serie de convenții care au reglementat colaborarea internațională în diverse domenii, acestea au fost: în anul 1864 la Veneția și în anul 1981 la Roma – Carta internațională referitoare la conservarea și restaurarea monumentelor și localurilor;în Iugoslavia în anul 1971 – Declarația asupra rolului autorităților locale în protecția orașelor istorice; în anul 1972 – Convenția cu privire la protecția patrimoniului cultural și natural mondial și Rezoluția asupra conservării monumentelor din pământ și cărămizi nearse; în 1973 – Recomandarea referitoare la salvgardarea și restaurarea localităților grădini; în anul 1979 – Convenția cu privire la măsurile de luat pentru interzicerea și prevenirea importului, exportului și transferului ilicit de bunuri culturale, iar în cadrul Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Cultură și Știință (UNESCO)au fost elaborate prevederi referitoare la protecția bunurilor naturale și culturale.
O serie de instrumente juridice au fost dedicate protecției bunurilor culturale pe durata conflictelor armate, cele mai importante fiind: Convenția de la Haga cu privire la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat din anul 1954, împreună cu cele două Protocoale adiționale din 1954 și 1999; și Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale din 1977.
În 1954, la Haga a fost convocată Conferința interguvernamentală la care au fost luat parte 56 de state, inclusiv România. Pe 14 mai 1954, în cadrul conferinței, a fost adoptat Actul final ce cuprindea Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat. De asemenea, a fost adoptat regulamentul de aplicare al Convenției și Protocolul care interzice transferul bunurilor culturale din teritoriile ocupate, acestor regulamente li s-au anexat trei rezoluții, Convenția intrând în vigoare la 7 august 1956.
Pentru asigurarea unei protecțiieficientea bunurilor culturale, Convenția debutează prin definirea acestora. În acest sens, în articolul 1 se prevede sunt stipulate obiectele care intra sub incidența acestei convenții:
„monumentele de arhitectură, de artă sau istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcții care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărțile,(…) colecțiile științifice și colecțiile importante de cărți, arhive”.
muzeele, bibliotecile mari, depozitele de arhivă, refugiile care adăpostesc bunurile culturale mobile definite la alineatul a), în caz de conflict armat;
centrele monumentale.
Convenția protejează bunurile numai după importanța lor pentru patrimoniul cultural al popoarelor. Bunurile care nu au o asemenea importanță nu intră sub incidența prevederilor Convenției. Ca urmare a acestei convenții, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Cultură și Știință a inițiat o convenție specială, adoptată în 1972, care include în spectrul protecției siturile naturale. Locurile de cult, deși au o importanță deosebită, nu sunt protejate de convenție.
Convenția din anul 1954 are două componente principale, și anume apărarea și respectarea bunurilor culturale. Astfel, articolul 3 enunță că „Înaltele Părți Contractante se obligă să pregătescă încă din timp de pace ocrotirea bunurilor culturale situate pe propriul lor teritoriu împotriva efectelor posibile ale unui conflict armat, luând măsurile pe care le consideră potrivite”. În acest sens, putem spune că în cazul în care statul nu a implementat măsurile enunțate de acest articol, partea adversă nu este scutită de obligația respectării bunurilor culturale. Spectrul respectării bunurilor culturale este mai detaliat și implică obligația părților semnatare de a nu întreprinde nicio acțiune pe propriul teritoriu sau pe teritoriul unei alte părți contractante. În conformitate cu articolul 4, obligațiile sunt:
interzicerea folosirii „acestor bunuri, a dispozitivelor lor de protecție și a împrejmuirilor lor immediate în scopuri care ar putea expune aceste bunuri distrugerii sau deteriorării în caz de conflict armat.
Înaltele Părți Contractante se obligă să prevină și, la nevoie, să oprească orice act de furt, jefuire sau însușire ilegală de bunuri culturale, (..) și orice act de vandalism împotriva bunurilor menționate”.
Interzicerea folosirii oricărui fel de represalii contra bunurilor culturale.
În cazul ocupației militare, statutul de protecție al bunurilor culturale trebuie respectat.
Articolul 5 enunță obligativitatea puterii ocupante de a oferi suport în limita posibilității, autorităților naționale ale teritoriului ocupat. De asemenea, aceștia trebuie să sigure ocrotirea și conservarea bunurilor culturale aflate pe acest teritoriu. În cazul în care, autoritățile naționale nu ot lua măsuri de urgență în vederea conservării bunurilor afectate de intervențiile militare, puterea ocupantă va trebui să adopte astfel de norme în vedera conservării.
Bunurile culturale, pentru o mai bună evidențiere, vor fi semnalizate cu semne distinctiv format dintr-un „scut ascuțit jos, împărțit în patru părți, cu liniile încrucișate oblic, în culorile albastru și alb (un scut format dintr-un careu albastru, unul din unghiuri formând vârful scutului, și dintr-un triunghi albastru deasupra careului, ambele delimitând un triunghi alb de fiecare parte)”, ( a se vedea anexa 2).
Articolele 8 – 11 ale Convenției, se referă la protecția specială a bunurilor culturale. Bunurile aflate sub protecție specială sunt refugiile destinate adăpostirii bunurilor culturale mobile în cazul unui conflict armat, centrele mobile și bunurile culturale imobile care au o importanță însemnată. Pentru a intra sub incidența protecției, aceste trebuie să îndeplinească o serie de condiții:
amplasarea bunurilor culturale trebuie să se găsească la o distanță suficientă de obiectivele militare importante.
să nu fie utilizate în scop militar, pentru deplasările personalului militar sau adăpostirea acestuia.
să fie înscrise în Registrul internațional al bunurilor culturale sub protecție specială, deținut de UNESCO, de aici sustrăgându-se refugiile amenajate în cursul unui conflict armat care pot beneficia de protecție înainte de înscrierea în Registrul internațional.
Odată înscrise în Registrul internațional, părțile contractante au obligația de a asigura imunitatea bunurilor culturale, împiedicând orice acțiune de ostilitate îndreptată împotriva acestora.
Articolul 11 stipulează că în cazul în care „Înaltele Părți Contractante comite o violare a obligaților (…), Partea adversă este eliberată, atât timp cât această violare se menține, de obligația ei de a asigura imunitatea bunului în discuție. Totuși, oricând îi este cu putință, ea va face în prealabil somația de a se pune capăt acestei violări într-un termen rezonabil”. Exceptând situația menționată, imunitatea unui bun cultural poate fi ridicată doar în cazurile deosebite de necesitate militară. Statul care ridică imunitatea unui bun cultural este obligat să-l informeze pe Comisarul general responsabil cu bunurile culturale, în scris, indicând motivele acțiunii.
Soluțiile de protejare propuse de Convenția din 1954, sunt diferite de cele ale dreptului cutumiar. Conform dreptului cutumiar, bunurile folosite în scop militar pot fi atacate.
Articolul 14 prevede că „Se bucură de imunitate de confiscare, de captură și de priză:bunurile culturale care beneficiază de protecția prevăzută la articolul 12 sau de aceea prevăzută la articolul 13;mijloacele de transport afectate exclusiv transferului acestor bunuri; în prezentul articol nimic nu limitează dreptul de vizită și de control”. Dacă personalul care are sub supraveghere bunurile culturale este afectat, acesta trebuie să fie respectat în interesul conservării acestor bunuri, iar dacă acesta cade în mâna inamicului, este necesar să i se ofere posibilitatea continuării exercitării funcției, numai în cazul în care și bunurile au fost capturate.
Protocolul adițional din 1977, introduce reglementări inovative față de cele adoptate de Convenția din 1954. Astfel, „Fără prejudiciul dispozițiilor Convenției de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat și a altor instrumente internaționale pertinente, este interzis:
de a comite orice act de ostilitate dirijat contra monumentelor istorice, operelor de artă sau locurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor;
de a utiliza aceste bunuri în sprijinul eforturilor militate;
de a face din aceste bunuri obiect de represalii”.
Articolele 53 din Protocolul I și 16 din Protocolul II, adoptă o protecție specială pentru trei categorii de bunuri: a) monumente istorice, b) opere de artă, c) bunuri de cult, numai dacă acesteafac parte din patrimoniul cultural sau spiritual al poporului.
Construcția juridică din articolul 53, punctul a) „monumentele istorice, operele de artă și locurile de cult care constituie (deci toate laolaltă) patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor”, nu lasă loc interpretărilor, formatorii Protocolului dorind să o selecționeze foarte sever protejând numai acele bunuri culturale care îmbracă o importanță artistică sau religioasă pentru a constitui patrimoniul popoarelor. Este aici vorba de bunuri a căror importanță și valoare depășește frontierele unui stat și care prezintă un caracter unic, fiind intim atașate istoriei și culturii unui popor, exprimând conștiința sa.
Protecția bunurilor culturale este asigurată și de alte prevederi ale Protocolului. De exemplu, articolul 58 referitor la protecția bunurilor civile prin îndepărtarea lor din vecinătatea obiectivelor militare, prin articolul 59 care interzice „părților la conflict să atace prin orice mijloc localitățile neapărate”.
În articolul 85, punctul 3, litera f, este stipulată o nouă noțiune a crimei de război: „utilizarea cu perfidie, a semnului distinctiv al Crucii Roșii, al Semilunii Roșii sau al Leului și Soarelui Roșu, sau a altor semne protectoare recunoscute de către convenții sau de prezentul protocol”.
Cu alte cuvinte, Convenția de la Haga din 1954 continuă să guverneze exclusiv bunurile culturale neacoperite de definiția din Protocolul I. Pentru bunurile protejate de Protocol, orice derogare fiind interzisă. Subliniez însă că Protocolul I din 1977, a adus o contribuție marcantă la reglementarea ostilităților, totodată confirmând, precizând și dezvoltând dreptul cutumiar în materie. Acesta protejează bunurile civile, interzice represaliile la adresa lor, interzice atacurile fără discriminare, angajează beligeranții să ia în atac și în apărare măsurile adecvate pentru a asigura protecție și respectarea bunurilor civile și a locurilor de cult, asigură o protecție intangibilă bunurilor care constituie patrimoniul cultural și spiritual al popoarelor. În anul 1999 Protocolul era ratificat de 152 de state, acestareprezentând expresia opiniei juridice a lumii contemporane, respectarea sa trebuind să fie de natură universală.
În anul 1999 a avut loc adoptarea Protocolului II al Convenției de la Haga din 1954, pein care părțile contractante au urmărit:
„Să îmbunătățească protecția bunurilor culturale în situații de conflict armat, prin stabilirea unui sistem special de protecție pentru o anumită categorie de bunuri;
Să completeze prevederile Convenției cu măsuri care să întărească implementarea lor;
Să stabilească proceduri adecvate pentru aplicarea protecției bunurilor culturale;
Să asigure ca regulile care guvernează protecția bunurilor culturale să reflecte evoluțiile din cadrul dreptului internațional”.
Aspectele și problemele nereglementate în prevederile Protocolului vor continua să fie guvernate de dreptul cutumiar.
Un element de noutate în Protocol, îl constituie capitolul 4, consacrat răspunderii penale și jurisdicției, știut fiind faptul că, până la adoptarea sa, nici un document din domeniu nu a reglementat această problemă.
În urma celor relatate, putem evidenția aspectele semnificative referitoare la responsabilitatea militarilor, combatanților și a statelor în apărarea bunurilor cu caracter cultural. În caz de conflict armat, se urmărește respectarea Dreptului Internațional Umanitar pentru protejarea bunurilor culturale și spirituale, dar și a populației civile. Comunitatea internațională și fiecare stat în parte, au ca referință principală protejarea patrimoniului cultural și a populației.
CAPITOLUL 5 – EVOLUȚIA INTERZICERII UNOR METODE ȘI MIJLOACE DE RĂZBOI
5.1 – Mijloace și metode de război cu efect nediscriminatoriu
Principiul nediscriminării este regăsit în Declarația de la Sankt Petersburg din 1868, în anexa Regulamentului la Convenția de la Haga din 1907, în Convenția de la Haga din 1954 referitoare la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat și în Protocolul I din 1977, al Convențiilor de la Geneva din 1949.
Actul referitor la interzicerea folosirii anumitor arme care pot provoca efecte traumaitzante sau care pot lovi fără discriminare a fost adoptat în cadrul Conferinței Națiunilor Unite , la 10 Octombrie 1980, la Geneva. Aceasta cuprinde:
Convenția asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante, excesive sau ca lovind fără discriminare;
Protocolul privind schijele nelocalizate (Protocolul I);
Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de mine, capcane sau alte dispozitive (Protocolul II);
Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de arme incendiare (Protocolul III);
Rezoluția asupra sistemelor de arme de mic calibru (adoptată în sesiunea din 1979).
Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinței, a fost „Convenția armelor inumane”. În preambulul acesteia, sunt afirmate obligațiile generale ale dreptului internațional umanitar al protecției civililor împotriva efectelor ostilităților; limitarea dreptului de a alege mijloace și metode de război și oprirea folosirii proiectilelor, materiilor și metodelor de război de natură să cauzeze rău superflu; oprirea utilizării de metode sau mijloace de război care pot cauza daune pe scară largă, durabilă și care pot avea efecte grave asupra mediului înconjurător. Convenția nu are implicații capitale pe plan militar-strategic, ci doar pe planul securității. Țările care vor deveni părți sunt obligate să renunțe la armele interzise de aceasta.
Principiul nediscriminării cuprinde o dublă interdicție și anume acea de a folosi armele cu efect nediscriminant și de a lansa atacuri fără discriminare. Sub spectrul acestui principiu intră două tipuri de arme : armele chimice și bacteriologice numite și arme oarbe și armele nucleare. Conform Convenției privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerii acestora, armele chimice sunt mijloace de luptă care au la bază substanțe chimice, capabile să producă efecte toxice directe asupra oamenilor, animalelor și plantelor.
De asemenea, schijele nelocalizabile deși considerate a nu avea o importanță semnificativă, au fost ratificate în Protocolul I cu privire la schijele nelocalizabile. Reglementarea acestuia era considerată necesară în vederea împiedicării dezvoltării schijelor nelocalizabile. Obiectul Protocolului, îl reprezintă interzicerea folosirii armelor ale căror efecte principalesunt rănirea prin schije ce nu pot fi localizate în corpul omenesc prin raze X. Acestea conțin substanțe formate din atomi ușori care sunt apropiați de atomii substanțelor care se regăsesc în corpul omenesc, de exemplu substanțe din lemn, sticlă sau plastic. Substanțele nocive nu pot fi extrase cu mare ușurință din corpul uman, întreg procesul având o oarecare durată. Astfel, substanțele respective sporesc riscul infecțiilor și cauzează suferințe nejustificate de necesitățile militare.
Aspectele prevăzute în Protocol, acoperă spectrul armelor al căror efect este rănirea prin schije nelocalizabile, nedetectatbile cu ajutorul razelor X. Acest Protocol nu include și alte arme care pot avea un efect secundar asemănător, de exemplu minele învelite în carcasă de plastic care pot fi detectate cu greutate.
În ceea ce privește minele și capcanele, aceste forme de luptă sunt considerate eficace în acțiunile militare de guerilă, fiind extrem periculoase pentru populația civilă și mediul înconjurător. Acestea sunt foarte puțin costisitoare fiind la îndemâna oricărui stat.
Utilizarea minelor a fost reglementată în „Protocolul II cu privire la interzicerea sau limitarea utilizării de mine, capcane și alte dispozitive”.
În articolul 1 al Protocolului, este stipulat că acestase aplică doar în cazul utilizării minelor amplasate la nivelul solului, capcanelor și a altor dispozitive, incluzându-le pe celeamplasate pentru interzicerea accesuluipe plajă sau cele pentru traversarea căilor navigabile sau a cursurilor de apă. Protocolul nu se aplică minelor antinave utilizate pe mare sau pe căile de navigație interioară, reglementate prin Convenția de la Haga din 18 octombrie 1907 referitoare la minele automatice de contact.
Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de mine, capcane sau alte dispozitive, definește mina drept o armă uzuală amplasată la sol sau pe subsol, ori pe o altă suprafață,proiectată special pentru a exploda în prezența sau în contactul cu un vehicul sau cu o persoană. Capcanele sunt definite ca fiind orice dispozitiv sau material conceput sau adaptat în scopul uciderii sau rănirii. Acesta „funcționează pe neașteptate când se deplasează un obiect în aparență inofensiv sau când se apropie sau când se dedă la un act în mod aparent fără pericol”. Prin „alte dispozitive” înțelegem muniții și dispozitive plasate cu mâna și concepute pentru a ucide sau a vătăma și care sunt declanșate prin comandă de la distanță sau în mod automat, după un anumit timp”.
Protocolul impune restricții generale și restricții speciale. Astfel este interzisă atacarea cu astfel de arme a populației civile în toate împrejurările. De asemenea, este interzisă utilizarea nediscriminatorie a armelor menționate, stpiulând că utilizarea fără discriminare a armeloracoperă următoarele situații: utilizarea lor în afara ariei unui obiectiv militar, transportarea lor astfel încât acestea să nu poată fi îndreptate spre obiectivul militar. Acestea pot cauza accidental pierderi de vieți omenești la nivelul populației civile și pot provoca daune bunurilor civile.
Articolul 4 stipulează interzicerea folosirii armelor menționate în perimetrul orașelor sau satelor, sau un zonele în care lupta forțelor armate terestre nu este iminentă sau angajată De asemenea, trebuie luate măsuri de semnalizare a câmpurilor de mine prin folosirea mijloacelor vizuale, afișe sau mass media. Protocolul impune și restricții referitoare la amplasarea minelor de la distanță. Acestea putând fi plasate cu ajutorul unui lansator de rachete sau de pe o aeronavă. Minele de la distanță trebuie să aibă amplasarea raportată cu exactitate și să aibă deasupra un mecanism de dezafectare sau autodistrugere.
Prin articolul 6, se interzice utilizarea capcanelorcare pot atrage atenția civililor sau a copiilor. Interdicția cuprinde trei categorii de capcane: capcane viclene sau perfide, capcaneproiectateîn vedereacauzării rănilor inutile sau a suferințelor superflu și capcanele atașate diferitelor categorii de obiecte sau bunuri.
Părțile contractantesunt responsabile de toate minele, capcanele și alte dispozitive pe care le folosesc și se angajează să le ridice, retragă, distrugă sau să le întrețină, în sesnul respectării prevederilor impuse articolul 10 al Protocolului.
Implementarea Convenției a culminat cu rezultate impresionante. Dacă în trecut 50 de state care au produs mine antipersonal, în prezent sunt 34 de state părți la Convenție, respectând prevederile acesteia. Statele părți au reușit să distrugă aproximativ 42 milioane mine antipersonal.
Protocolul III asupra interzicerii sau limitării folosirii armelor incendiare,a luat naștere la inițiativa Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Organizației Națiunilor Unite și a unor Organizații Non -Guvernamentale.
În cazul armelor incendiare, protocolul atribuie fiecărei forțe armele specifice, de exemplu forțele terestre au în dotare grenade, rachete, obuze de mortiere, proiectile de artilerie, aruncătoare de flăcări, mine terestre, etc.. Forțele aeriene dispun bombe incendiare și bombe cu foc. Agenții incendiari sunt compuși din substanțe lichide, solide, sau coloidale, având capacitatea de inflamare a materialelor combustibile cu care intră în contact.Articolul 2 din Protocol, asigură protecția populației și bunurilor civile, oferind protecție în apărării acestora atât contra atacurilor cu arme incendiare directe cât și a celor indirecte.Astfel, este interzisăizolarea populației civile. În protocol nu este stipulată nicio prevedere referitoare la protecțiea combatanților contra acestor arme.
Protocolul V adițional Convenției de la Geneva din 1980, adoptat la Geneva la 28 noiembrie 2003, reglementează resturile explozive de război. Acesta aplică în cazul resturilor explozive de război găsitepe uscat sau pe apă , în perimetrul înaltelor părți contractante.
Resturile explozive de război reprezintă muniția neexplodată și abandonată care a fost plasatăînaintea adoptării protocolului. Fiecare înaltă parte contractantă va purta responsabilitatea referitoare la resturile explozive de aflate teritoriul pe care il au sub control. După încetarea ostilităților,înaltele părți contractante, de asemenea părți la conflictul armat vor marca, vor înlătura sau vor distruge resturile explozive de război din zonele afectate aflate sub controlul lor.
Statele semnatare trebuie să ia toate măsurile de precauție pentru a proteja populația civilă și obiectivele civile. Normele de precauție fezabile reprezintă măsurile de precauție care poti fi realizate sau posibile. Măsuri de precauție pot fi sub formă de avertizări, prin educarea populației civile în ceea ce privește riscul și prin atenta monitorizare teritoriului pe care se află resturi explozive de război.
Părțile contractante pot cere și primi asistență în vederea rezolvării problemelor ridicate de resturile explozive de război existente. Fiecare înaltă parte contractantă, trebuie să acorde asistență în vederea rezolvării problemelor ridicate de resturile explozive de război existente. Înaltele părți contractante, la acordarea asistenței, vor lua în considerare obiectivele umanitare ale protocolului și vor ține cont de standardele internaționale de acțiune împotriva minelor.
Conform dreptul umanitar nu există prevederi care să interzică utilizarea armelor nucleare. Există doar interdicții parțiale de a efectua experimente nucleare. Acestea pot fi plasate în atmosferă, spațiul cosmic sau sub apă, de a experimenta, utiliza, fabrica, produce sau achiziționa, monta sau poseda arme nucleare și alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor, precum și în subsolul lor; de a plasa pe orbită în jurul Pământului și pe alte corpuri cerești vreun obiect purtător de arme nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă; de a plasa pe orbită în jurul Lunii, sau pe o altă traiectorie în direcția sau în jurul Lunii a vreunui obiect purtător de arme nucleare sau de a utiliza astfel de arme pe suprafața sau în solul Lunii, de a nu prolifera armele nucleare; de a nu plasa arme nucleare în Antartica.
5.2 – Mijloace și metode de război cu efecte întinse, grave și durabile asupra mediului natural
În timpul conflictelor armate, mediului natural înconjurător poate suferi daune extinse, grave și de durată.
Din categoria armelor de distrugere în masă, armele neconvenționale au efecte distructive și de lungă durată. Cele mai mari efecte distructive le au următorii agenți chimici, care în caz de dirijare împotriva mediului, au capacitatea de a distruge vegetația, de a duce la dispariția resurselor vegetale și animale, acestea sunt: dioxina- de 70 de ori mai puternică decât cianura, agențiifitotoxici; armele bacteriologice sau bilogice.
Progreselor din domeniul științei și al tehnicii, au determinat condiția omului de provoca utilizarea fenomenelor naturale în scopuri ostile, având consecințe grave asupra mediului natural. De-a lungul timpului, omul a încercat să modifice mediul în scopuri ostile, folosindu-se de manipularea naturii. Astfel a utilizat dispozitive pentru formarea sau răspândirea ceții și norilor; producerea grindinii;provocarea furtunilor; introducerea câmpurilor electromagnetice în atmosferă; modificări ale climatului; degradarea stratului de ozon; stârnirea taifunurilor și a cicloanelor. Aceste mijloace nu pot fi controlate, provocând tulburarea echilibrului natural. Totodată acestea constituie o amenințare pentru componentele vitale ale planetei: apă, aer, pământ.
Articolul 35, paragraful 3 din Protocolul 1 din anul 1977; Articolul 1 din Convenția referitoare la interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricăror scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural și paragraful 4 din Preambulul Convenției asupra armelor clasice din 10 octombrie 1980, cuprind măsuri care vizează protecția mediului ca atare.
„Este interzis să se utilizeze metode și mijloace de război care sunt concepute pentru a cauza, sau de la care se poate aștepta că vor cazuapagubeexcesive, de durată și grave mediului natural”. Articolul 1 din Convenția cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural dispune: „Fiecare stat parte la prezenta convenție își asuma obligația de a nu se angaja în utilizarea în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurãtor cu efecte larg raspindite, de lungã durata sau grave, ca mijloace care provoacã distrugeri, daune sau prejudicii altui stat parte”. Statele părți la Convenție trebuie să nu acorde asistență și să nu încurajeze alte state sau organizații să săvârșească activități împotriva prevederilor mai sus menționate.
Măsurile de protecție a mediului sunt corelate cu măsurile de protecție a populației față de efectele războiului ecologic. Astfel s-a dorit oferirea unui plus de protecție populației, prin implementarea de noi reguli, aceste fiind cuprinse în articolele 51, 55 și 57 din Protocolul 1 din 1977. În acest sens, articolul 51, reglementează principiul fundamental al protecției prin oferirea protecției generale a populației civile contra pericolelor rezultate din operațiunile militare. În articolul 55 este subliniat efectul pe care îl au daunele produse asupra mediului natural și cum se pot prelungi acestea în timp, atingând întreaga populație.
Armele nucleare, chimice, biologice și ecologice, sunt consideratearme de distrugere în masă, iar folosirea lorîn timpul conflictului armat nu poate fi justificată de nevoile militare.
Luând în considerare principiile și normele dreptului umanitar putem aprecia că actualmente exista arme clasice care corespund armelor de distrugere în masă, tocmai datorită forței pe care acestea o au. Aceste arme sunt reglementate separat, tinându-se cont de energia pe care acestea o conțin, ci nu de efectele pe care acestea le produc. În timp ce armele clasice conțin energie convențională, armele de distrugere în masă conțin energie.
Folosirea mijloacelor perfide este „trăsătura de caracter, fapta care denotă răutate, viclenie, necinste în ciuda aparențelor”. Perfidia, potrivit dreptului internațional umanitar, include faptele comise în timpulconflictelor armate. Aceasta corespunde unui comportament specific în luptă, având fundamentul în principiile de loialitate și de umanitate. Comportamentul perfid a fost interzis în practicile de război, însă nu au fost interzise și stratagemele. Conform Convenției a IV-a de la Haga din 1907, folosirea excesivă a steagului alb (simbol al acceptării unei situații de negociere sau predare) și utilizarea excesivă a uniformelor și pavilioanelor inamice.
În paragraful 1, articolul 37 al Protocolului I de la Geneva din 1977, este reglementată interzicerea uciderii, rănirii sau capturării adversarului recurgând la perfidie. De asemenea, se consideră act de perfidie orice încercare de înșelare a adversarului. Sunt considerate acte de perfidie urmatoarele fapte: „a) simularea intenției de a negocia sub acoperirea pavilionului parlamentar, sau simularea predării;b) simularea unei incapacități datorate unor răni sau boli;c) simularea de a avea statut de civil sau de necombatant;d) simularea de a avea statut protejat folosind semne, embleme sau uniforme ale Națiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părți la conflict”. De asemenea și alte articole din acest document incriminează fapte ce intră sub incidența perfidiei, cum ar fi articolele 38 – Care interzice folosirea fără autorizare a semnului distinctiv al Crucii Roșii și Semilunii Roșii, sau de alte embleme sau semnale, precum ar fi pavilionul parlamentar, emblema protectoare a bunurilor culturale ș.a., 39- Interzicerea utilizării drapelelor sau pavilioanelor, simbolurilor, insignelor, sau uniformelor militare ale statelor neutre sau neparticipante la conflict, precum și a drapelelor, pavilioanelor, simbolurilor, insignelor sau uniformelor militare ale Părților adverse, 44 par. 3 – Se referă la obligația combatanților de a purta armele la vedere și 46 par. 3. Exceptând perfidia, șireteniile de război oferă informații asupra inamicului, iar pe un termen scurt sunt socotite ca fiind ilicite.
În concluzie, dreptul umanitar internațional acordă o atenție deosebită laturii ecologice, aceasta jucând un dublu rol. Dacă în timp de război este necesară protejarea mediului natural de efectele noilor metode de război, acestea putând cauza daune semnificative și durabile, ajungându-se astfel la afectarea stării de sănătate a oamenilor. Pe timp de pace, populația trebuie protejată împotriva efectelor tehnologice sau naturale care pot fi devastatoare.
STUDIU DE CAZ: ÎNCĂLCAREA NORMELOR DREPTULUI UMANITAR ÎN CONFLICTELE SECOLULUI XXI
Conflictul armat din Afganistan
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au fost folosite ca și pretext de către Statele Unite ale Americii pentru atacarea Afganistanului. Cercetările efectuate de autoritățile de la Washington au dus la concluzia că atacurile au fost aranjate pe teritoriul Afganistanului. De asemenea, Consiliul de Securitate a concluzionat că guvernul de la Kabul cunoștea faptul că pe teritoriul său există centre de formare pentru teroriști.
Greșeala Statelor Unite a fost de a nu solicita Consiliului de Securitate aplicarea articolului 42 din Carta Națiunilor Unite, acestea luând hotărârea de a interveni pe cont propriu, folosind drept pretext <dreptul la autoapărare>. Această decizie a reprezentat o soluție neadecvată și criticată îndelung de experți.
Soluția considerată corectă, conform Cartei Națiunilor Unite și dreptului internațional public, putea fi reprezentată de acțiunea de constrângereinițiată de Consiliului de Securitate pe motiv de amenințare a păcii și securității internaționale. Asemănător conflictului din Golf din anul 1991, Statele Unite puteau, și în această situație, să-și asume comanda forțelor multinaționale aflate sub steagul Națiunilor Unite.
Astfel, Statele Uite ale Americii au adoptat dreptul la autoapărare doar din punct de vedere politic, deoarece acesta le îngăduia să acționeze arbitrar, neputând fi restrâns de Carta Națiunilor Unite. Aceste aspecte au putut fi observate și din autorizațile date președintelui de către Senatul Statelor Unite, autorizații ce permiteau utilizarea forțelor necesare contra statelor și organizațiilor care sunt suspectate de a planifica, autoriza, comite sau ajuta la înfăptuirea actelor teroriste. De asemenea, erau vizate și organizațiile care adăpostesc organizații și indivizi teroriști. Astfel, soluția adoptată de Washington în acest caz se înscrie în tentativa de a izola Consiliul de Securitate și a crea o nouă ordine paralelă.
Acțiunea militară a Statelor Unite și a unor țări membre ale Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost deosebit de dură, fiind însoțită de bombardamente nediscriminante lansate împotrivaunor obiective civile, de atacarea directăa locuințelor, moscheilor, depozitelor de medicamente ale Comitetului Internațional al Crucii Roșii, spitalelor etc. Situația s-a înrăutățit ca urmare a măsurilor represive luate. Intervenția Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a reprezentat, pe de o parte, aproape un eșec, din cauza faptului că statele membre au refuzattrimiterea de trupe suplimentare. Totodată, această opunere a statelor membre a survenit din cauza gravelor greșeli strategice. Un studiu publicat menționa că angajamentele Statelor Unite și ale aliaților lor în Afganistan se confruntă cu o perioadă de criză datorită insurgenților talibani prezenți pe mai mult de jumătate din teritoriu. „Atentatele sinucigașe organizate de talibani fac zilnic victime, atât în rândul militarilor și autorităților afgane, cât mai ales al civililor”.
De-a lungul acestei perioade, a fost unanim recunoscută încălcarea gravă a normelor dreptului internațional umanitar, atât din punctul de vedere al protecției și asistenței populației civile, cât și din punct de vedere al regimului armelor, prizonierilor de război și al deținuților. Prizonierii de război și deținuții au fost transferați în baza militară a Statelor Unite de la Guantanamo și în alte închisori ale statelor europene. Organizațiile umanitare precum Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Amnesty International, au afirmat că aceștia au fostsupuși unor acte de tortură.
În iunie 2011 presedintele Statelor Unite, Barak Obama, ordona începerea acțiunii de retragere a trupelor militare după teritoriul Afganistanului. Prin urmare în decursul următoarelor perioade trebuia îndeplinită retragerea tuturor trupelor din teritoriu.
În decembrie 2014, Alianța Nord Atlantică a decis retragerea trupelor militare din Afganistan dar, Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF), luând în considerare presiunea exercitată de tabăra talibană a decis insturarea misiunii de „Susținere Hotărâtă” începând cu 1 ianuarie 2015. Tabăra talibană a transmis, printr-un comunicat, noului președinte Ashraf Ghani, refuzul participării la negocierile de pace atâta timp cât trupe le militare străine vor activa pe teritoriul Afganistanului.
Biroul Federal de Investigații definea terorismul ca o utilizare contra legii a forței și a violenței; acte îndreptate contra persoanelor sau proprietăților care au ca scop intimidarea sau obligarea guvernului sau populației civie, în vederea obținerii avantajelor politice sau sociale. Pricipalul pericol îndreptat împotriva ordinii mondiale nu este reprezentat doar de armele nucleare puternice al unor state ci și de acțiunile terorismului. Securitatea împotriva terorismului nu poate fi observant întocmai ca prin monitorizarea tancurilor și rachetelor. Terorismul estedin ce în ce mai greu de depistat; serviciile secrete având un rol determinant în această acțiune. Spre exemplu, din declarațiile membrilor grupării teroriste Hamas, s-a concluzionat ca aceasta are permanent la dispoziție 5 – 20 de membrii dispuși să comită oricând o faptă teroristă, cu motivația ajungerii la Allah.
„Generalul Nazif Zaki, deputat afgan, consideră că multe lucruri s-au schimbat în Afganistan în decursul celor 13 ani. Cea mai mare victorie este eliberarea de sub dictatura Taliban și Al-Qaida, care controlau practic toate aspectele vieții în țară”.
Conflictul armat din Irak
Pe 17 martie 2003, președintele Statelor Unite ale Americii, George W. Bush, a dat un ordin conform căruia forțele armate americane și britanice situate împrejurul Irakului, puteau interveni. Acest lucru a reprezentat începutul unui conflict armat, diferit de cele anterioare, care a stârnit controverse în relațiile dintre marile puteri. Cauzadeciziei citată de autoritățile americane și britanice se regăsește în documentele Rezoluției Consiliului de Securitate. Conform informațiilor furnizate, la acea perioadă de serviciile secrete ale celor două state, Irakul nu ar fi distrus armele chimice, bacteriologice, rachetele balistice cu rază mai mare de 150 km și capacitățile nucleare de care dispunea. În acest sens, după o perioadă, Statele Unite au trebuit să recunoască, la final că din cele două motive invocate, niciunul nu a fost corect.
Membrii permanenți ai Franței, Rusiei și Chinei (Consiliului de Securitate), dar și ai Germaniei și Danemarcei (Alianței Nord-Atlantice), au blamat intervenția militară din Irak. Condoleezza Rice, pe atunci consilier pentru securitate al președintelui Bush, a încercat să justifice intervenția declarând că Statele Unite își asumă și își rezervă dreptul de a interveni contra Irakului, atâta timp cât acesta reprezintă o amenințare. Această decizie va fi luată chiar dacă Consiliul de Securitate nu își asumă asemenea responsabilitate. De asemenea, fostul președinte al Franței, Jacques Chirac declara că nimic nu justifică recurgerea la război, iar Franța, cu siguranță, va oferi vot negativ, în pofida consecințelor. Aceeași părere ca a Franței, a fost împărtășită și de Moscova și Germania.
Jeremy Sharp and Christopher Blanchard precizează că situația din Irak este aidoma cu cea din Vietnam din anii 70. În Irak a fost instaurată o situație de criză; se vorbeafoarte des de un război civil care a produs victime în rândul militarilor din forțele armate multinaționale, autorităților irakiene, dar și populației civile. Atentatele teroriste erau prezente zilnic, normele de drept umanitar fiind des încălcate și nefiind respectate. Regimul de ocupare era discreționar, iar torturarea deținuților și a prizonierilor era constantă. Autoritățile americane, pentru a nu fi învinuite, au declarat că au plasat dreptul de exercitare a suveranității în Irak unui guvern instalat de ele.
Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Amnesty International, dar și importanți oameni de știință au criticat modul abuziv de exercotare a autorității în Irak.
Efectele umanitare ale anilor de ocupație militară au fost catastrofale pentru poporul irakian dar și pentrul cel american. Întreaga situațiea fostanalizată de reprezentanții Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Astfel, Angela Gnaedinger (director general al Comitetului Internațional al Crucii Roșii), în cadrul unei conferințe internaționale declara căatentatele sinucigașe, bombardamentele, împușcăturile, răpirile, distrugerile de bunuri cu caracter civil și deplasările forțate alcătuiesc realitatea zilnică a irakienilor.
De asemenea, problemele grave cu care se confruntau irakienii, erau insecuritatea și nevoia de supraviețuire zilnică. Era grav remarcată lipsa alimentelor, a apei, electricității, absența locuințelor, dar și accesul limitat la asistența medicală. Adițional acestor aspecte putem menționa actele de tortură la care sunt supuși prizonierii de război și deținuții din închisorile irakiene. Aproximativ o sută de persoane erau ucise zilnic în atentate și zăceau zile întregi pe stradă deoarece nu avea cine să le ridice. Comitetului Internațional al Crucii Roșii caracteriza situația din Irak de cumplită disperare.
Tinând cont de principiile de purtare a unui război just care ar trebui să se încheie odată cu refacerea status quo-ului anterior. Scopul războiului just constă în restabilirea păcii și în acceptarea tratatului de pace de către părțile aflate în conflict. Administrația prezidențială condusă de Bush nu a luptat pentru a elibera poporul irakian de sub regimul lui Saddam Hussein și nici pentru a instaura democrația în Irak.
Războiul ruso-georgian (Războiul de 5 zile)
Un alt exemplu de încălcare a normelor dreptului umanitar internațional, a fost reprezentat de conflictul dintre Rusia și Georgia. Acest conflict aizbucnitpe7 august 2008. Cele cinci zile de conflict armat dintre părțile combatante, au culminat cu un real dezastru umanitar, fiind invocate acuzațtiile reciproce de genocid și purificare etnică.
Reprezentanții Amnesty International, Human Right Watch, Comisiei Europene și a altor organizații internaționale, aflați în zonele de conflict, au strâns informații ce demonstrează că au avut loc încălcări grave ale legislației drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar. Reglementările au fost încălcate atât de forțele georgiene, de armatele rusești, dar și de formațiunile paramilitare ale Osetiei de Sud.
Din cazua asaltului pornit pe timp de noapte, în timpul bombardării orașului Tskhinvali și a satelor din apropierea acestuia, armata georgiană nu a putut identifica locuințele civile, obiectivele culturale sau militare și în acest sens, bombardarea s-a produs pe scară largă. Astfel, în orașele Tskhinvali și Khetagurovo au fost distruse obiectivele civile aflate în imediata apropierelocurilor de interes militar, atacul soldându-se cu numeroase victime civile.
Pe perioada atacurilor desfășurate în perioada 8 – 12 august împotriva orașelor din Georgia și a satelor cu populație majoritară georgiană din Osetia de Sud, armata rusă nu a făcut deosebire între țintele militare și cele civile. Atacurile aeriene îndreptate împotriva localităților Gori pe 12 august și Karbi pe 9 august, au arătat că în ambele cazuri,armatele georgiene erau dislocate pe alte poziții decât cele ce au fost ținta atacului aerian.
Comitetul Internațional al Crucii Roșii împreună cu sucursalele afiliate este de părere că forțele militare ruse nu și-au folosit la maxim capacitatea de identificare,în acest fel eșuând în luarea măsurilor eficiente de protejare a civililor și a proprietății acestora de abuzuri.
În vederea instituirii respectăriinormelor dreptului umanitar, restabilirii ordinii publice și a securității persoanelor, organizațiile umanitare internaționale se adresează autorităților ruse și georgienesă garanteze protecția tuturor persoanelor din zonele afectate de conflict. Autoritățile din toate zonele afectate de conflict au obligația de a garanta accesul liber și complet al celor care evaluează necesitatea asistenței umanitare și acordă astfel de asistență. Astfel vor garanta condițiile necesare unei întoarceri demne, voluntare, sigure și durabile a populației strămutate.
Datele strânse de reprezentanții organismelor internaționale aflate în zona de conflict, în august 2008, au doveditabaterile grave de la normele drepturilor omului și a dreptului umanitar. Abaterile au fost săvârșite de în timpul conflictului, dar și după încheierea acestuia, de fiecare parte la conflict.
Amnesty International a dorit publicarea unui raport referitor la normele încălcate de părțile participante la conflict. Astfel, aceasta a solicitat guvernelor Ruse și Georgiene să îi ofere lămuriri și informații adiționale referitoare la cazurile de abuz. De asemenea, în concluziile raportului regăsim îndemnul celor de la Amnesty International, adresat părților participante la conflict, în vederea asigurării efectuării investigațiilor independente, amănunțite, neutre și prompte. Toate aceste investigații, vor duce ulterior la descoperirea concreta a încălcărilor grave ale legislației internaționale cu privire la drepturile omului și ale dreptului umanitar internațional, astfel, persoanele responsabile trebuie să fie trase la răspundere conform proceselor susținute la standarde internaționale.
De-a lungul cercetărilor, Amnesty International, a constatat încălcările grave ale dreptului internațional de către toți participanții la conflict.
Criza umanitară din Siria și Irak
Actuala criză din Siria, provocată regimului Bashar al-Assad și a teroriștilor, a culminatcu o catastrofă umanitară. În timpul conflictelor au fost ucise peste 200 000 de persoane, în mare parte civili. De asemenea au fost strămutate intern peste 7,6 milioane de persoane, peste 12,2 milioane de sirieni având nevoie urgentă de asistență în Siria; În prezent, 211 500 de persoane sunt asediate (185 000 de forțele guvernamentale și 26 500 de forțele din opoziție). 3,8 milioane de sirieni au părăsit țara, îndreptându-se Liban (1 160 468 de refugiați), Turcia (1 623 839), Iordania (621 773) și Egipt/Africa de Nord (160 772).
ISIL/Daesh a inițiat campanii de purificare etnică în nordul Irakului și în Siria, săvârșind crime de război și încălcări grave ale dreptului internațional umanitar. Astfel au avut loc execuții în masă și răpiri, ale căror țintă sunt minoritățile etnice și religioase. Organizația Națiunilor Unite a raportat săvârșirea asasinatelor selective, convertiri entice forțate, răpirilor, violurilor, traficului de carne vie și a copiilor ca sclavi. S-a constatat recrutarea copiilor pentru săvârșirea atentatelor cu bombă, abuzuri sexuale și fizice dar și pentru acte de tortură.
În 4 februarie 2015, Comitetul Organizației Națiunilor Unite, a declarant într-un raport referitor la drepturile copilului informații conform cărora ISIL/Daesh vinde copii răpiți ca sclavi sexuali sau îi ucide, crucificându-i sau îngropându-i de vii. Majoritatea copiilor refugiați sau strămutați nu au acces la educație.
Un număr mare femei au fost ucise sau răpite de către ISIL/Daesh în Siria și Irak. Acestea au fost supuse violurilor sau abuzurilor sexuale, au fost obligate să se căsătorească cu luptători sau au fost vândute ca sclave sexuale.
Creșterea temperaturilor, sporește de altfel riscul epidemiilor cauzate de condițiile sanitare precare, dar și de accesul limitat la apă potabilă. Părțile participante la conflict utilizează pedeapsa colectivă ca armă de război, aceștia comercializează în mod ilegal produsele aduse ca ajutoare, încălcând Convențiile de la Geneva.
CONCLUZII
De-a lungul acestei lucrări am dorit să evidențiez evoluția principalelor acte normative umanitare aplicate în timpul conflictelor armate după cel de- Al Doilea Război Mondial. Normele și principiile ramurii de drept umanitar au adus numeroase beneficii umanității în situațiile de conflict armat. Prin numeroasele convenții s-a dorit limitarea forței dar și protecția victimelor de război și a populației civile. Implementarea si adoptarea Convențiilor a reprezentat un real beneficiu deoarece în acest sens statele au fost limitate și obligate să nu își folosească toate armele și munițiile pe care le aveau în dotare în arsenalul lor.
Evaluarea amplă a prevederilor și standardelor umanitare adoptate în timp, au evidențiat că cele mai importante Convenții adoptate, au fost acelea care au aparținut perioadei postbelice și anume cele două conferințe de codificare de la Geneva din 1949 și 1974 – 1977. În cadrul acestora, s-au stabilit reguli clare ale dreptului internațional umanitar.
Conform prof.univ. Dr. I. Cloșca, analizarea normelor dreptului umanitar din punct de vedere al eficacității juridice a sprijinului asigurat duce la concluzia că între normele consacrate în convențiile internaționale și tehnicile și modalitățile de desfășurare a războaielor, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, a existat o concordanță. Între timp, evoluția apărută la nivelul aparatelor de zbor și la nivelul echipamentelor militare, evoluția științifică și tehnică a dus la apariția mijloacelor de distrugere în masă, a armelor nucleare și termonucleare, a armelor ecologice, toate acestea determinând pierderea stabilității în mod complet. Standardele de protecție existente, nu pot acoperi numărul mare de mijloace de război, unele dintre ele interzise în mod clar de reglementările dreptul internațional umanitar.
În perioada care precede cel de-Al Doilea Război Mondial, stările de criză și conflictele armate au continuat să existe, punând astfel în evidențăunele nerespectări ale standardelor umanitare, dintre acestea cea mai importantă fiind iresponsabilitatea politică a părților beligerante. Statele au încălcat în repetate rânduri normele convențiilor, utilizând metode și mijloace de luptă interzise de dreptul internațional umanitar. Acestea au atacat în mod direct și voit populația și persoanele civile, dar și bunurile și locurile care intrau sub spectrul protecției speciale. În mod absolut frecvent, a fost încălcat statutul prizonierilor de război, cazurile aplicării tratamentului stipulat în convențiile internaționale au fost aproape inexistente. În aceeași situație regăsind și statisticile eliberării din captivitate imediat după încetarea operațiunilor militare. De asemenea, în cazul răniților, bolnavilor și naufragiaților, dar și în cazul mijloacelor sanitare și a personalului medical respectiv, statisticile dezvăluie că în nerepetate rânduri tratamentul prevăzut de standardele umanitare nu a fost aplicat. Forțele militare navale au întreprins acte ilegale de război, de la minarea porturilor și apelor teritoriale ale adversarului, la actele de blocadă și acțiunile de presiune și intimidare.
Cea mai evidentă lacună pe care o regasim în aria dreptului internațional, este evidențiată în dreptul de la Haga, document care nu a mai fost supus unei dezvoltări semnificative. Regulile actualizate sunt referitoare la consolidarea protecției populației civile de efectele războiului total.
Motivația Organizației Națiunilor Unite de a menține pacea și securitatea în lume, nu este suficientă. Aceasta nu poate rezista unei analize amănunțite deoarece dreptul internațional necesită o strictă și echitabilă reglementare a regulilor de purtare a conflictelor armate și rezultatele pedepsirii încălcării acestor reguli. Toate acestea ar duce la dispariția actelor de violență, acțiune care în final poate duce la dispariția războiului.
BIBLIOGRAFIE
ANGHEL, M. Ion, ANGHEL, I. Viorel, Răspunderea în dreptul internațional, București, Editura Lumina Lex.
CLOȘCĂ, Ionel, Dreptul umanitar și noua ordine internațională, București, Editura Militară, 1978,
CLOȘCĂ, Ionel, SUCEAVĂ, Ion, Dreptul international umanitar, Bucuresti, Casa de editura si presa ,,Sansa” – S.R.L., 1992.
CLOȘCĂ, Ionel, SUCEAVĂ, Ion, Tratat de drept internațional umanitar, ARDU, București, 2000.
CREȚU, Vasile, Drept Internațional Public, Ediția a IV-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2006.
DRAGOMAN, Ion, Drept internațional umanitar, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1999.
GROTIUS, Hugo, Despre dreptul războiului și al păcii, București, Editura Științifică, 1968.
LUPULESCU, Nicolae, Drept umanitar, București, Editura C.H.Beck, 2009.
MUREȘAN, Mircea, TOMA, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2003.
Marea conflagrație a secolului XX, Ediția a II-a, București, Editura politică, 1974.
ROUSSEAU, Jean Jacques, Contractul social, Editura Moldova.
SCĂUNAȘ, Stelian, Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar, București, Editura All Beck.
TZU, Sun, Arta Războiului, Filipeștii de Târg, Prahova, Tipografia Antet XX Press.
Editoriale
CLOȘCĂ, Ionel, Spre un drept umanitar al ONU, Revista Română de Drept Umanitar.
CLOȘCĂ, Ionel, Ecuația lumilor paralele, Nr. 1(59)/2008.
Revista de investigare a criminalității, Anul IV, Numarul 2/2011, Editura Universul Juridic.
The Evolution of Warfare Since the First World War
Acte normative
Carta Națiunilor Unite din 26 iunie 1945.
Convenției de la Geneva din 22 august 1864pentru pentru îmbunătățirea sorții armatelor în campanie.
Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949.
Convenția de la Geneva pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie din 12 august 1949.
Convenția de la Geneva pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate pe mare din 12 august 1949.
Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internationale.
Convenția de la Geneva cu privire la tratamentul prizonierilor de război.
Convenție pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat Haga, 14 mai 1954.
Convenție internațională din 19 decembrie 1979 contra luării de ostatici.
Protocol adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internationale.
Protocolul I din 1977.
Protocolul II din 1977.
Protocolul asupra interzicerii sau limitării folosirii de mine capcană și alte dispozitive (Protocolul II), 10 octombrie 1980.
Proiectul de reguli pentru protecția populației civile în timpul unui conflict armat, New Delhi, 1975.
Rezoluția 2674/ XXV din 1970 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Rezoluția 2675 / XXV din 1970 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Rezoluția 2676 / XXV din 1970 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Rezoluția 2677/ XXV din 1970 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Rezoluția 3103 / XXVIII din 1973 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg.
Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale.
Tratatul de la Moscova din 5 august 1963.
Dicționare
Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009.
Surse
www.academia.edu
www.arduph.ro
www.crucearosie.ro
http://www.discret-arhivare.ro
www.europarl.europa.eu
www.icrc.org
http://lege5.ro
www.monitoruljuridic.ro
www.mae.ro
http://lege5.ro
ANEXE
Statutul de la Roma a stabilit următoarele abateri grave ale legilor aplicabile în conflictele armate internționale:
– atacurile deliberate lansate, chiar dacă este cunoscut faptul că acestea vor cauza pierderi de vieți omenești, rănirea populației civile, distrugerea bunurilor cu caracter civil, pagube durabile, extinse și grave asupra mediului. Aceste fapte sunt socotite a fi excesive comparativ cu beneficiul militar direct și concret așteptat;
– bombardarea prin diferite mijloace a orașelor, satelor, clădirilor sau locuințelor care nu dispun de apărare și care nu sunt obiective militare;
– rănirea sau asasinarea combatantului care s-a predat, fiind dezarmat sau care nu a mai dispus de mijloace de apărare;
– transferarea unei părți a populației civile în teritoriul pe care partea ocupantă îl deține sau deportarea acestora în interiorul sau exteriorul teritoriului ocupat.
– lansarea atacurilor împotriva lăcașelor de cult, instituțiilor de învățământ, artă, știință sau acțiuni caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, campaniilor sanitare, cu condiția ca acestea să nu fie obiective militare.
– supunerea persoanelor părților adverse aflate în puterea celeilate părți la mutilări sau experiențe medicale și științifice de orice natură, acestea nefiind motivate de tratamentul medical sau de necesitatea persoanei, atragând astfel moartea sau agravarea stării de sănătate;
– rănirea sau omorârea prin trădare a persoanelor aparținând statului sau armatei inamice;
– declararea faptului că nimeni nu va fi cruțat;
– distrugerea sau însușirea bunurilor inamicului în afara cazului în care acestea sunt imperios cerute de necesitățile războiului;
– abrogarea și nerecunoașterea în justiție a drepturilor și acțiunilor persoanelor părții adverse;
– acțiunea beligerantului de a constrânge cetățenii părții adverse să ia parte la operațiunile de război care au ca obiectiv propria țară, în ciuda faptului că aceștia erau în serviciul acestui beligerant înaintea începerii conflictului;
– luarea cu asalt sau jefuirea unui oraș sau a unei localități;
– folosirea armelor otrăvitoare sau a otrăvii;
– utlizarea gazelor toxice, axfixiante și a oricărei substanțe asemănătoare;
– „utilizarea gloanțelor care se dilată sau se turtesc ușor în corpul omenesc, precum și a gloanțelor care nu sunt acoperite în intregime de o cămașă dură”;
– utilizarea armelor, proiectilelor, materialelor și metodelor de luptă care cauzează daune în mod inutil și acționează fără discriminare, prin violarea dreptului internațional al conflictelor armate, cu condiția ca acestea să facă parte din interdicția generală înscrisă în anexa Statutului;
– violarea și încălcarea demnității persoanei, în special prin aplicarea de tratamente umilitoare și degradante;
– „violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, astfel cum aceasta a fost definită la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală constituind o infracțiune gravă la convențiile de la Geneva”;
– utilizarea persoanei protejate sau a unei persoane civile cu scopul de a evita bombardarea operațiunilor militare contra anumitor puncte, zone sau forțe militare;
– înfometarea deliberată a unui civil, privarea acestuia de lucrurile indispensabile, împiedicarea primirii ajutoarelor prevăzute în convențiile de la Geneva;
– recrutarea și înrolarea în cadrul forțelor armate a copiilor cu vârstă mai mică de 15 ani.
Anexa 2:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Dreptului Umanitar International Dupa Ce de al Doilea Razboi Mondial (ID: 127787)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.