Evolutia Constitutionalismului In Republica Moldova

CUPRINS

INTRODUCERE

TEORIA CONSTITUȚIEI

Constituționalismul și fundamentarea teoretică

Noțiunea și diversitatea formelor de constituție

Conținutul normativ al constituției

Elaborarea, adoptarea, revizuirea și abrogarea constituției

EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONSTITUȚIONALISMULUI ȘI ORGANIZAREA DE STAT A REPUBLICII MOLDOVA

2.1. Abordări științifice privind etapele dezvoltării constituționale ale Republicii Moldova

2.2. Etapa incipientă a constituționalismului în Republica Moldova

Constituționalismul în Basarabia, parte componentă a Imperiului Rus

Constituționalismul în Basarabia, parte componentă a României

Constituționalismul în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească

Constituționalismul în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

CONSTITUȚIONALISMUL ÎN REPUBLICA MOLDOVA LA ETAPA CONTEMPORANĂ

3.1. Elaborarea și adoptarea constituției Republicii Moldova în vigoare

3.2. Tentativele de modificare și revizuire a constituției Republicii Moldova

3.3. Unele realizări și perspectivele de evoluție a constituționalismului în Republica Moldova

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

SUMMARY

introducere

Actualitatea temei. Începutul unui nou mileniu ne obligă să medităm asupra realizărilor constituționalismului în Republica Moldova, în scopul asigurării continuității tezaurului științific național. Circumstanțele în care a evoluat doctrina juridică în Republica Moldova, după declararea independenței explică și justifică orientarea mai mult practică decât științifică a cercetărilor în domeniul constituționalismului. Prezentul demers științific realizează o analiză comparată cu o evaluare a evoluției istorice a constituționalismului în Moldova, începînd cu perioadele incipiente și până în zilele noastre. După exemplul majorității fostelor republici unionale, care și-au declarat independența, Republica Moldova s-a confruntat cu obstacole comercial-economice, sociale și politice inevitabile, care au impus căutarea unor soluții adecvate de supraviețuire și de funcționare a legilor în stat.

În perioada de după declararea independenței și suveranității, importanța modificării țării, părea că statul va intra în perioada înfloririi: va spori calitatea vieții, se va dezvolta economie, va avansa știința etc.

Astăzi, cînd am pășit într-un alt secol, realizarea în practică a acestor idei constituționale fundamentale a scos la iveală lacune grave care se manifestă atât la nivelul sistemului de drept național, cât și la nivelul conștiinței juridice a cetățenilor. Din acest motiv apare necesitatea stringentă de interpretare științifică a problemelor legate de realizarea în practică a acestor postulate constituționale fundamentale și de analiză a laturilor pozitive și negative din Constituțiile anterioare ale Moldovei.

Este evidentă tendința globală a dezvoltării constituționalismului, care asigură stabilitatea relativă a democrației și „înregistrează o „criză triplă a guvernării”.

Instabilitatea politică, absența responsabilității democratice și a supremației legii, în contextul „unei corupții dominante, al traficului, exodului masiv de oameni, al violenței criminale, al personalizării puterii și al abuzurilor împotriva omului”, eșecul de a implementa reforme economice”, după cum afirmă I. Guceac, ne dovedesc că sistemul de organizare statală sub toate aspectele a existat și este în perpetuă devenire.

Importanța temei. Problema dezvoltării constituționalismului în Republica Moldova este una foarte actuală. Argumentul ar fi, că necătînd la faptul, că Republica Moldova se bucură de o Constituție proprie elaborată, totuși a împrumutat neargumentat unele elemente de constituționalism din Constituțiile rusești or, pentru a asigura alegerea unui regim de guvernare optim, pe măsura factorilor de configurare a dreptului, este necesar de a cerceta fenomenul constituționalismului național.

Chiar și în condițiile de a soluționa o serie de probleme fundamentale cum ar fi conflictul transnistrean, dependența energetică tot mai pronunțată sau criza economică prelungită, este încă un argument de a găsi soluții de rezolvare proprii, pe cale legală.

În condițiile în care noua arhitectură a ordinii din lume se formează în jurul polilor puterilor mari, Moldova se orientează spre Uniunea Europeană, grație ponderii sale politice și economice de netăgăduit pentru asigurarea propriilor sale perspective pe termen lung în ce privește dezvoltarea economică și securitatea națională.

Din punct de vedere politic, acest lucru înseamnă stabilitate democratică, creșterea nivelului de securitate al statului și cetățenilor. Din punct de vedere economic − înlăturarea sindromului de economie periferică, avansarea competitivității țării pe termen lung pe piața europeană, creșterea oportunităților de acces la fondurile de dezvoltare, investițiile în tehnologiile noi.

Necesitatea obiectivă de a se alătura Europei unite vine din necesitatea de a consolida statalitatea țării, a independenței și suveranității sale, tradițiilor, identității etnice, lingvistice și culturale, precum și restabilirea integrității teritoriale a statului moldovenesc.

Acestea sunt niște aspirații firești, dar atât timp, cât sistemul instituțiilor de drept constituțional nu va acționa eficient, îndreptate spre subordonarea statului normelor de drept, spre realizarea drepturilor omului, existența unei opinii și viziuni concrete despre constituție, destinație și menirea socială a acesteia, aplicarea valorilor politico-juridice în practică în mod consecvent, nici o Uniune Europeană nu ne va salva.

Opinez asupra faptului, că se caută soluții de dezvoltare în continuare a legislației țării și că până la urmă conducerea țării va face un salt de la pragmatismul politic spre misterul spiritului popular.

Scopul și obiectivele tezei. Acest studiu își propune să ofere unele răspunsuri cu referire la incertitudinile existente în ceea ce privește baza legislativă a Republicii Moldova la etapa actuală și importanța etapelor premergătoare care au dus la dezvoltării constituționalismului în Moldova. Totodată, se încercă de a identifica dacă există compatibilitate între diferite acte și documente legislative din diferite etape de dezvoltare istorică a statului nostru, ce curs de dezvoltare servește intereselor naționale. Consecutiv, s-a realizat aprecierea parțială a urmărilor politice, sociale și economice în urma elaborării și aplicării diverselor acte legislative (Constituții) începînd cu anul 1812 și până în zilele noastre, completate de analiza aspectelor negative și pozitive în elaborarea și aplicarea legilor la anumite etape istorice de dezvoltare a statului nostru.

Conștientizând actualitatea și gradul de studiere a problemei, am ales în calitate de scop investigarea retrospectivă a evenimentelor desfășurate în Republica Moldova, ce au precedat elaborarea și respectarea bazei legale actuale. Consecutiv, scopul cercetării a determinat următoarele obiective:

Diversitatea formelor de constituție, conținutul normativ și modalitățile de elaborare, revizuire și abrogare.

Analiza etapelor de dezvoltare istorică a constituționalismului și organizării de stat în Republica Moldova.

Stabilirea cauzelor și modalităților de elaborare a Constituțiilor, a mecanismelor de funcționare a legilor în stat.

Determinarea argumentelor negative și pozitive în structura documentelor elaborate în diferite perioade istorice.

Determinarea gradului de cunoaștere a problemei cercetate prin intermediul analizei investigațiilor precedente.

Organizarea căutării și studierea materialelor de arhivă, referitoare la subiectul tezei, materialelor de presă, datelor statistice și altor izvoare.

Analiza rezultatelor cercetării cu elaborarea concluziilor în baza lor.

Metodologia cercetării. Principalele metode ale cercetării s-au inclus în abordarea multidisciplinară a subiectului. Suportul tehnico-științific al lucrării l-au constituit concepțiile științifice contemporane în cercetarea evoluării ideilor constituționale pozitive în istoria statului nostru.

Ca elemente inovative, în cadrul cercetării au fost utilizate următoarele metode: metoda istorică, prin care a fost realizată retrospectiva evoluării și dezvoltării constituționalismului în Republicii Moldova din anii de Domnie Regală până la etapa actuală; evidențiind astfel factorii determinanți, care au influențat adoptarea unei Constituții democratice. Aplicarea metodei structural-funcționale a permis realizarea unei analize structurale a legislației moldovenești și a actelor normative elaborate în perioada vizată, referitoare nemijlocit la legislația Republicii Moldova, introduse spre aplicare de alte state. Urmărirea în procesul cercetării a conținutului adoptărilor și modificărilor în actele normative și acordurile internaționale în raport cu evenimentele derulate în paralel a scos în evidență factorii, care pe parcursul perioadei investigate au determinat încontinuu autoritățile moldovenești să recunoască necesitatea permanenta de perfecționare a actelor de drept constituțional.

Prin aplicarea metodei comparative, a fost realizată studierea evenimentelor și împrejurărilor atât în cadrul Republicii Moldova, cât și în celelalte foste republici unionale, ulterior state-membre ale Comunității Statelor Independente, care au condiționat adoptarea noilor constituții. Urmînd prezentul procedeu, s-a realizat analiza complexă a factorilor și condițiilor, care impulsionează Republica Moldova spre dezvoltarea în continuare a constituționalismului.

Studiul prezintă un bogat material factologic, care poate fi utilizat în diverse scopuri: educative, didactice, instructive, cognitive etc.

Semnificația teoretică a tezei reprezintă rezultatele cercetării activității unor cercetători autohtoni și internaționali în domeniul constituționalismului. Caracterul tezei deschide posibilități atât în evidențierea impactului spațiului post-sovietic asupra dezvoltării Republicii Moldova, cât și studierea problematicii social-economice, politice și de drept, stabilind momentele-cheie a procesului de transformare a societății moldovenești sub influența evenimentelor derulate în societate.

Sumarul compartimentelor tezei constă din: introducere, care reflectă actualitatea temei de cercetare, este formulată problema, scopul și obiectivele generale a investigației, marcate reperele epistemologice a cercetării. Se pune, de asemenea, accentul și pe valoarea teoretică și valoarea aplicativă a cercetării, trei capitole și încheiere.

În primul capitol, “Teoria Constituției”, s-a trecut în revistă conceptul despre constituționalism și importanța evoluției constituționalismului european la anumite etape istorice. Pe baza documentării literaturii la tema de referință, s-a demonstrat care este geneza și originea constituționalismului; s-a analizat trăsăturile definitorii ale constituționalismului și practica internațională în afirmarea și consolidarea constituționalismului.

„Evoluția istorică a constituționalismului și organizarea de stat în Republica Moldova”, reprezintă un alt subiect important al lucrării.

Pentru asigurarea prezentării exacte a subiectului, am pornit cercetarea de la contextul evenimentelor descrise de cronicarii noștri, determinând elementele dinamice comune ale Constituțiilor precedente cu cele contemporane; s-a acordat atenție problemei, stabilind legătura cauzală dintre evenimentele din fosta metropolă și orientarea geopolitică a republicii.

În capitolul al treilea „Constituționalismul în Republica Moldova la etapa contemporană”, se reflectă eforturile țării noastre de a constitui un stat de drept democratic, care aspiră la aderarea la Uniunea Europeană generat de o serie de transformări nu doar la nivel politic și economico-social, dar mai cu seama de reorientare la nivel de conștiință.

Pornind de la faptul că Legea Supremă este izvorul principal al tuturor ramurilor de drept, s-a încercat de a demonstra eforturile țării noastre în scopul afirmării și consolidării constituționalismului, având ca repconsolidarea constituționalismului.

„Evoluția istorică a constituționalismului și organizarea de stat în Republica Moldova”, reprezintă un alt subiect important al lucrării.

Pentru asigurarea prezentării exacte a subiectului, am pornit cercetarea de la contextul evenimentelor descrise de cronicarii noștri, determinând elementele dinamice comune ale Constituțiilor precedente cu cele contemporane; s-a acordat atenție problemei, stabilind legătura cauzală dintre evenimentele din fosta metropolă și orientarea geopolitică a republicii.

În capitolul al treilea „Constituționalismul în Republica Moldova la etapa contemporană”, se reflectă eforturile țării noastre de a constitui un stat de drept democratic, care aspiră la aderarea la Uniunea Europeană generat de o serie de transformări nu doar la nivel politic și economico-social, dar mai cu seama de reorientare la nivel de conștiință.

Pornind de la faptul că Legea Supremă este izvorul principal al tuturor ramurilor de drept, s-a încercat de a demonstra eforturile țării noastre în scopul afirmării și consolidării constituționalismului, având ca reper practica europeană.

TEORIA CONSTITUȚIEI

Constituționalismul și fundamentarea teoretică

Fenomenul constituționalismului a apărut în secolul al XVII-lea, în procesul de luptă împotriva monarhiei absolute, determinată de mișcarea ideologică cu denumirea „constituționalism”, care a avut drept rezultat adoptarea primelor constituții în SUA și Franța în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Esența mișcării respective a fost garantarea drepturilor naturale ale omului, limitarea puterilor și substituirea cutumelor existente. În opinia unor autori, geneza constituționalismului a fost influențată de câțiva factori obiectivi: lichidarea muncii forțate, a iobăgiei; crearea societății civile; adoptarea economiei de piață; recunoașterea dreptului suveran al poporului asupra puterii statale și a dreptului său de a stabili regimul politic și forma de guvernământ în stat [1, p. 120-121]. La factorii menționați ei afirmă că lipsește încă un factor foarte important: existența drepturilor naturale ale omului. Anume necesitatea asigurării exercitării drepturilor naturale ale omului a și determinat apariția fenomenului constituționalismului, care, inițial, reprezenta o mișcare ideologică având drept scop organizarea puterii statale într-un mod în care să fie protejate drepturile naturale ale omului.

Dicționarul explicativ al limbii române oferă noțiunii de constituționalism mai multe accepțiuni: regim de guvernare bazat pe existența unei constituții; regim sau concepție de guvernare bazată pe existența unei constituții; guvernare constituțională, regim constituțional; concepție, atitudine constituțională [49, p. 123].

La noțiunea de constituționalism există mai multe abordări, una din ele expusă în lucrările juridice, determină constituționalismul ca o guvernare de stat imitată de constituție. O altă abordare consideră constituționalismul o totalitate de cunoștințe despre constituție ca lege fundamentală a statului și societății. Unii autori afirmă că constituționalismul reprezintă un sistem politic care se bazează pe metodele constituționale de guvernare.

În opinia unui autor, fenomenul constituționalismului a apărut în calitate de „mișcare” concretizată în adoptarea și perfecționarea constituțiilor scrise la nivelul unui stat suveran, iar cu timpul s-a extins dincolo de frontierele statului și astăzi este dublat de mișcarea ce se manifestă la nivel regional, având drept efect adoptarea unor statute (mini constituții) și de mișcarea ce se manifestă la nivel european, care tinde spre adoptarea unei legi fundamentale pentru Uniunea Europeană [10, p. 5]. Istoricește, specialiștii au demonstrat în repetate rînduri, că constituționalismul reprezintă „ofensiva având ca scop instaurarea separației puterilor – a funcțiilor fundamentale ale statului, potrivit cu cele consemnate în „contractul social”, pentru ocrotirea libertății individului [6, p.208].

Conform afirmațiilor altor savanți, constituționalismul în statele contemporane trebuie privit ca o stare politico-juridică complexă, care exprimă cel puțin două mari aspecte: pe de o parte, receptarea în constituții a exigențelor mișcării de idei (originare și în evoluția sa) privind statul de drept și democratic, libertățile publice, organizarea, funcționarea și echilibrul puterilor, iar pe de altă parte, receptarea în masă largă de către subiecții de drept a dispozițiilor constituționale [23, p. 94].

Cunoscuți juriști români consideră, că constituționalismul ”este o mișcare care are drept scop substituirea cutumelor existente, vagi, imprecise și care lasă o foarte largă posibilitate de acțiune discreționară prin constituțiile scrise” [5, p. 139]. În aceeași ordine de idei, dar într-o manieră deosebită este interpretată noțiunea de savanții francezi, care susțin, că ”Constituționalismul… s-a străduit să substituie cutumelor existente… constituții scrise concepute ca prim pas în limitarea absolutismului și, adesea, despotismului puterilor monarhice” [42, p. 67].

Originea constituționalismului este găsită în noțiunea greacă „nomoi” prin care se subînțelegea un cadru distinct de legi antice care nu puteau fi modificate de Adunarea populară și care a fost sursa de inspirație pentru Aristotel ca să ajungă la ideea de „politica” în cadrul căreia legile constituie fundamentul statului.

În Roma antică, Caton L”Ancien a invocat ideea unei „Constituții” suple, constituită dintr-o totalitate de reguli, acestea fiind, în marea lor majoritate, de origine cutumiară, create de mai multe generații.

În literatura de specialitate se menționează importanța deosebită privind afirmarea constituționalismului prin tentativa revoluțiilor engleze de a înainta în anul 1649 un document oficial cu titlul de Agreement of the Free People of England (Acordul Poporului Liber al Angliei). În cele 30 de articole pe care le conținea acest document erau cuprinse dispoziții care limitau prerogativele guvernanților și consacrau o serie de drepturi naturale și istorice ale omului și actul promulgat de Cromwell în anul 1653, întitulat „Instument of Govermen” (instrumentul Guvernării), în care fusese văzută o „primă Constituție scrisă”.

Existența textelor constituționale în Suedia sunt remarcate în anii 1634, 1719-1720, cel din 1772 (revăzut în 1789), iar în America de Nord mai multe colonii britanice, au fost înzestrate cu „Declarații” respectarea cărora era asigurată de controlul Consiliului Regal.

Cu toate acestea, în categoria primelor Constituții scrise se atestă Constituția federală a S.U.A. din 17 septembrie 1787, Constituția Franței din 3 septembrie 1791 și Constituția Poloniei din 3 mai 1791, toate inserând raționalismul liberal apărut în „Secolul Luminilor”.

Din acest ultim punct de vedere, textele constituționale cuprindeau principalele elemente ale Contractului Social și din aceste considerente Constituția poate fi considerată drept ”o formă originală de pact social”.

Astăzi noțiunea de constituționalism semnifică acceptarea juridică și politică a superiorității constituției asupra celorlalte norme juridice. Recunoscându-se existența mai multor modele de structurare politică, a căror instituționalizare nu poate fi separată de constituționalizarea lor, tot mai insistent se vorbește despre constituționalismul european, care, prin trăsăturile sale specifice (parlamentarismul, principiul majorității parlamentare întemeiate pe disciplina de vot, practica referendară exercitată la nivel național sau regional, descentralizarea, existența administrației „de carieră”, modelul european al controlului constituționalității legilor) este diferit de modelul de constituționalism american.

Astfel, s-a remarcat că însuși dreptul constituțional este ”o mărturie a civilizației occidentale”, care se fundamentează pe: încrederea în individ, creștinism, feudalitate și ”filozofia luminilor”din secolul al XVIII- lea, credința în virtuțile dialogului care a condus la pluralism politic și relația dintre alegători și aleși, gustul pentru organizarea rațională, concretizat prin inventarea regimului reprezentativ, funcția reprezentanților și organizarea alegerilor disputate [46, p. 27-28].

De fapt, constituționalismul european a manifestat de la bun început tendința de a îngrădi acțiunile abuzive ale monarhilor contra persoanelor și proprietăților acestora, rămânând până în prezent fidel idealului de libertate și de demnitate umană.

Considerând Europa leagănul dreptului constituțional, autorii francezi remarcau următoarele: ”Și astăzi încă dreptul constituțional european mai exercită în lume o influență majoră, ilustrată de noțiuni cum ar fi acelea de stat de drept, drepturi fundamentale sau parlamentarism” [35, p. 9]. Notorietatea acestuia se datorează faptului că el a întrunit o serie de doctrine politico – juridice care, prin aportul unor personalități din diferite țări au fost îmbogățite și modificate esențial și au contribuit la apariția unor concepții noi care au modificat doctrina constituțională de pe continent.

Datorită acestui fapt, fenomenul constituționalismului european trebuie privit în evoluție istorică, pornind de la analiza trăsăturilor lui definitorii în cadrul cărora se înscriu:

Principiul separației puterilor în stat;

Consacrarea, promovarea și asigurarea drepturilor și libertăților inerente ființei umane;

Definirea și asimilarea noțiunii de stat de drept.

Principiul separației puterilor în stat își are originea încă în antichitate, dovadă fiind unele reflecții în acest sens, regăsite în valoroasele opere ale lui Aristotel, Herodot, Sofocle, care, după părerea unor autori, sînt prea vagi după conținut și nu pot fi considerate fundament al teoriei separației puterilor în stat [13, p. 17-18].

Potrivit documentelor existente, pentru prima dată doctrina modernă a separației puterilor în stat a fost formulată de filozoful englez John Locke, căruia i se atribuie paternitatea acestei teorii. O apreciere nouă și argumentată a teoriilor separației puterilor în stat a dat-o mai apoi marele filozof francez Charles de Secondot baron de Montesquieu, inspirat de concepțiile lui John Locke.

În consecință, concepțiile acestor doi filozofi privind separația puterilor în stat au influențat nu numai asupra postulatelor teoretice, dar și asupra proceselor de organizare statală. Astfel, teoria separației puterilor în stat a fost pusă la baza Constituției SUA din 1787 și a Declarației franceze a drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, care în art. 16 consacră că statul care nu asigură separația puterilor în stat nu are constituție.

Pornind de la această convingere, în prezent cea mai mare parte a constituțiilor din întreaga lume s-a conformat acestui principiu și indiferent de modul în care este discutat, el rămîne a fi remediul care va asigura armonia activităților statale, afirmarea democrației liberale și protecția persoanei.

O altă trăsătură fundamentală a constituționalismului este consacrarea, promovarea și asigurarea drepturilor și libertăților inerente ființei umane a preocupat mai mulți filozofi, juriști și alte categorii de gânditori din diferite epoci, care și-au expus ideile lor în diferite opere și lucrări științifice, cum ar fi: învățatul elen Pericle (490-429 î. e. n.); Aristotel în lucrările sale Etica și Politica; Cicero (109- 43 î. e. n.): Despre Republică, Despre regi, Despre obligații; Titus Lucrețius (99- 55 î. e. n.) Despre natura lucrurilor, precum și unele lucrări ale lui Seneca.

În anul 1215 în Anglia a fost adoptat un document care a intrat în istorie sub titlul de Magna Carta Libertatum, pe care regele l-a remis baronilor și episcopilor englezi, acesta conținând privilegii pentru opoziția regelui. Acest eveniment a pus bazele unor teorii privind protecția omului, însă mutații serioase în acest domeniu se produc în Epoca Renașterii.

Prima consacrare a drepturilor omului a apărut în America, în perioada războiului de independență între coloniile engleze și coroană în documentul oficial Declarația Drepturilor, adoptată la 12 iunie 1776 în statul Virginia, în care se afirma: ”Toți oamenii de la natură în mod egal sînt liberi și independenți și au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viață și libertate, precum și la mijlocul de a dobîndi și conserva proprietatea și de a urmări să obțină fericirea și siguranța”. Documentul nu este altceva, decît viitoarea Declarație franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789 [6, p. 196].

Influența exercitată de declarațiile nord-americane este incontestabilă și a propulsat Europa spre făurirea propriului constituționalism, alături de Convenția europeană a drepturilor omului.

Actualmente, aceste idei progresiste și-au găsit consacrarea în marea majoritate a constituțiilor adoptate din lume, condiționând evoluția permanentă a constituționalismului european.

Definirea și asimilarea noțiunii de stat de drept este cea de-a treia trăsătură fundamentală europeană, promovată de gândirea germano – franceză a constituționalismului, a cărei concepție este la fel de veche ca și statul și dreptul însuși.

Teoriile privind originea statului de drept sînt alimentate de ideile apărute în antichitatea îndepărtată: la originea statului de drept stă chipul zeiței justiției și dreptății, Themis, care simbolizează unitatea forței și a dreptului și insuflă ideea că originea legală ocrotită de zeiță este obligatorie în mod egal pentru toți.

Conform concepției aristotelice, într-o formă de stat, conducătorii trebuie să urmărească binele comun, iar legătura deosebit de esențială pentru statul de drept a fost enunțată de Aristotel astfel: ”Conceptul dreptății este legătura intimă cu închipuirile despre stat, fiindcă dreptul ca criteriu al justiției și echității este mijlocul de reglementare a relațiilor politice” [11, p. 9].

Un merit deosebit în dezvoltarea concepției statului de drept îi revine marelui demnitar, jurist, literar și filozof Marcus Tullios Cicero, care, potrivit opiniilor lui, statul este de drept nu ca urmare a respectării legilor proprii și a angajamentelor externe, ci de aceea că statul după esența și originea sa, nu este altceva decît dreptul natural al poporului concordat și sistematizat.

Ideile gânditorilor antici au fost preluate și dezvoltate în timpul Renașterii de ctitorii filosofiei juridice și doctrinelor politice. În interpretarea acestora, supremația legii se prezintă sub chipul unui stat în care domnește legea, se consacră drepturile și libertățile individului și este separarea puterilor. În rațiunea lui, atunci cînd ”statul încalcă drepturile poporului stabilite prin contract între instituțiile statului și oameni, poporul poate și are dreptul să se revolte” [29, p. 94].

O altă concepție filozofică privind statul de drept a fost realizată de fondatorul idealismului clasic Immanuel Kant. Conform ideilor sale, dreptul era tratat ca o totalitate a condițiilor, în care voința liberă a fiecăruia poate coexista cu voința liberă a tuturor și, acest lucru se poate întâmpla grație legii universale. La Kant, statul de drept este indicat republica, capabilă să elimine războaiele, antagonismele sociale și să conducă la o pace eternă purtînd amprenta unui stat civilizat.

În accepțiunea sa, ”apariția statului și scopul acestuia sînt rezultatul necesității de apărare și de dezvoltare a drepturilor inalienabile ale cetățenilor” [22, p. 300- 301].

Totuși, un rol deosebit de important în edificarea teoriei statului de drept aparține doctrinei franceze, remarcată în lucrarea savantului jurist francez Carre de Marlberg, cu titlul Contribuție la teoria generală a statului, publicată în anul 1920. Autorul evidențiază, că regimul statului de drept presupune, că limitele pe care statul și le-a impus să fie în interesul indivizilor, aceștia să aibă posibilitatea de a le invoca pentru a-și apăra drepturile. Concluzia trasă de Marlberg este că obiectul final al statului de drept constituie apărarea cetățenilor de abuzurile autorităților de stat [29, p. 49].

Legislatorii constituanți actuali consacră în legile fundamentale ca pe unul din cele mai de seamă obiective statul de drept. Astfel, referiri la statul de drept conțin constituțiile Germaniei (art. 28), Spaniei (art. 1), Portugaliei (art. 2). La acest fundament al unei societăți democratice, consemnat printre primele principii constituționale, pe lîngă România, Polonia, Rusia, Bielorusia, Slovacia, Cehia și alte țări, a aderat și Republica Moldova.

Etapa contemporană a constituționalismului în Republica Moldova a început odată cu adoptarea unor acte de importanță istorică: Declarația cu privire la suveranitate, Declarația cu privire la independență, Decretul cu privire la puterea de stat etc., care au influențat în mod radical forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic și care au contribuit la adoptarea Constituției Republicii Moldova la 29 iulie 1994.

Aflându-se în faza incipientă, țara noastră studiază practica mondială în vederea creării statului de drept, experiența de până acum a omenirii și analiza eșecurilor. În perspectivă, rămâne să elaborăm strategia de adaptare a condițiilor politice și social – economice a Republicii Moldova la conceptul și caracteristicile statului de drept.

Noțiunea și diversitatea formelor de constituție

Constituțiile într-adevăr nu se creează, ci se constituie. Apariția lor marchează maturitatea societății civile, iată de ce, adoptarea unei constituții nefictive se echivalează cu un act de inițiere politică a poporului. Aceasta înseamnă că societatea nu numai că a conștientizat supremația sa de principiu asupra puterii statului, ci și a început să se identifice cu factorul principal al progresului politic.

Ca orice lege organică, constituția trebuie să se opună abuzului juridic și celui politic. Cel mai important însă este faptul că ea protejează societatea civilă împotriva reglementării excesive, obscurantismului ideologic, degenerării puterii într-o guvernare depersonalizată și abstractă. În această ordine de idei sînt întemeiate temerile profesioniștilor contemporani, potrivit cărora cea mai „elegantă și echilibrată” constituție poate da naștere celei mai odioase dictaturi deoarece chiar dacă constituția se vrea a fi o barieră în fața arbitrariului puterii, ea rămâne, totuși, doar o „barieră de hârtie” [12, p. 210-211].

Etimologic, cuvântul „constituție” provine de la latinescul „constitutio”, care înseamnă așezare cu temei sau starea unui lucru și cu astfel de sens noțiunea era utilizată în Grecia antică [35, p. 189].

În sistemul de drept român această noțiune este frecvent utilizată încă din timpul Imperiului Roman. Spre exemplu, titlul de constituție era atribuit actelor care certificau dobândirea termenului de prescripție necesar obținerii cetățeniei romane de către persoanele care pe parcursul a trei ani practicaseră brutăritul sau construiseră o casă. Anume aici pentru prima dată noțiunea „constitutio„ era echivalată cu acea de lege dată de către împărat și care astăzi este cunoscută sub denumirea de „constituție imperială” [28, p. 111].

Noțiunea reapare în sec. al XVIII-lea, în perioada pregătirii și realizării primelor revoluții burgheze, cînd i se atribuie un sens nou și prin care se înțelegeau legile de organizare politică și administrativă a statului, folosită de SUA, care în 1787 a adoptat prima constituție scrisă din lume. Astfel noțiunea „constituție” desemna numai acele legi care, reglementând organizarea și funcționarea statului, limitau puterea monarhului și garantau anumite libertăți fundamentale și individuale [18, p. 147].

În același sens întâlnim această noțiune în declarația franceză a dreptului omului și cetățeanului din 1789. La această etapă cuvântul „constituție” desemna acea lege fundamentală a statului care cuprindea normele de bază ale acestuia, norme prin care se organiza guvernământul și se consacrau acele drepturi și libertăți care erau considerate indispensabile existenței și afirmării personalității umane, având un caracter relativ, constant.

În literatura de specialitate cuvântul „Constituție” mai este definită ca fiind „organizarea exercițiului suveranității” și fiindcă exercițiului suveranității se numește guvern, definește constituția ca organizarea formei de guvern pe care poporul suveran și-o dă.

Unii autori consideră că există două concepții privind Constituția: concepția politică și concepția juridică. Conceptul juridic al constituției se raportează la un subansamblu precis determinat al sistemului de drept, alcătuit dintr-un sistem de norme cu forță juridică supremă, prin care se reglementează organizarea societății în stat. Constituția este o lege supremă din punct de vedere juridic în raport cu celelalte legi. Atîta vreme cât Constituția este în vigoare, ea constituie baza cadrului juridic al societății, adică a dreptului pozitiv definitorie pentru Constituție, este forța sa juridică.

Cristian Ionescu definește Constituția ca un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filosofie politică și socială și adoptat de națiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare și de funcționare ale puterilor statului, raporturile dintre acestea, principiile generale ale ordinii publice a societății precum și drepturile și îndatoririle cetățenilor, act care este adoptat și modificat potrivit unei proceduri speciale.

Doctrina contemporană a dreptului Constituțional a mai atribuit noțiunii de constituție un alt sens dublu: constituția de facto și constituția de iure. Constituția de facto presupune organizarea politico-socială real existentă în cadrul societății respective, inclusiv statutul real al individului. Constituția de iure, presupune un document, o lege fundamentală ce se bucură de o forță juridică supremă, elaborată și adoptată printr-o procedură specială și care reglementează cele mai importante relații sociale.

În consecință, constituția este izvorul suprem de drept în sistemul de drept al statului deoarece:

legitimează puterea, transformând voințele individuale sau colective în voință publică;

conferă autoritate guvernanților;

determină funcțiile și atribuțiile autorităților publice;

consacră drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, dirijează relațiile dintre ei, dintre cetățeni și autoritățile publice;

indică valorile politice, ideologice și morale ale societății respective;

reprezintă fundamentul și garanția ordinii de drept.

Constituțiile se clasifică în baza a diferitelor criterii:

În funcție de forma de exprimare, constituțiile se împart în constituții nescrise, constituții scrise și constituții mixte.

În categoria constituțiilor nescrise intră constituțiile care, nefiind fixate și neavând forma unui izvor de drept scris, există totuși în realitate. După durată ele sînt temporare și aplicate în rezultatul unor revoluții sau lovituri de stat. Constituțiile scrise sînt constituite dintr-un act normativ unic sau mai multe. Cînd constituția reprezintă un act normativ unitar, se spune că este o constituție codificată, iar cînd constituția este formată din mai multe acte normative se spune că aceasta este necodificată.

Constituțiile codificate, la rândul lor, se împart în constituții desfășurate și nedesfășurate.

În teoria dreptului constituțional se întâlnesc trei categorii de constituții scrise, care se clasifică după cum urmează:

constituții normative care sunt în consonanță cu realitatea politică;

constituții nominale, care există numai pe „hârtie”, ce nu se prea respectă;

constituții semantice, care prin procedura constituțională admit să se consfințească puterea unui singur partid sau grup social.

Printre primele constituții scrise moderne se numără cele adoptate în America (Virginia 1776; Articolele Confederației – 1777; Constituția SUA – 1787), mai târziu în Europa (Polonia, Franța – 1791). Această etapă a constituționalismului a conferit „mai multă prizie regimurilor constituționale” [18, p.146-147].

În categoria constituțiilor mixte se înscriu constituțiile care pe lîngă unul sau mai multe texte scrise (Anglia cu Marea Hîrtie a Libertăților, Bil-ul drepturilor), cuprind cutuma constituțională creată de istorie și cutuma constituțională consacrată de către jurisprudență.

În funcție de modul în care constituțiile pot fi modificate, acestea se împart în rigide și flexibile. Constituțiile flexibile pot fi modificate conform procedurilor de modificare a legilor ordinare. Totuși trebuie de luat în calcul, că flexibilitatea excesivă a unei constituții poate deveni periculoasă pentru drepturile cetățenilor care pot fi oricînd subminate, reduse prin voința unei majorități parlamentare (Anglia, Israel, Noua Zeelandă).

Constituțiile rigide sînt acelea care pot fi modificate conform unor principii și proceduri particulare ce diferă în mare măsură de cele utilizate la modificarea legilor ordinare.

Potrivit art.142 alin.(2) din Constituția Republicii Moldova Legea fundamentală nu poate fi revizuită dacă în urma acesteia vor fi suprimate drepturile, libertățile fundamentale ale cetățenilor sau garanțiile de realizare a acestora. În practica constituțională se interzice revizuirea constituției pe o anumită perioadă de timp de la data adoptării ei de exemplu, Constituția SUA stipulează că nici o modificare nu poate fi adusă constituției decît după 21 de ani de la momentul adoptării.

Unele Constituții mai prevăd și alte reguli privitoare la revizuirea lor. Astfel, art.142 din Constituția Republicii Moldova interzic revizuirea constituției pe durata stării de urgență, de asediu și de război. Prin urmare, rigiditatea constituției este o caracteristică a constituționalismului și totodată, un avantaj pentru statul de drept.

În funcție de durata de acțiune a constituțiilor în timp, acestea se clasifică în temporare și permanente [18, p. 58].

Temporare sînt constituțiile adoptate și apoi aplicate într-o perioadă stabilită de timp sau durata de activitate a acesteia poate fi determinată de survenirea anumitor evenimente. În majoritatea țărilor constituțiile sunt permanente, dar aceasta nu denotă „veșnicia lor”, ci reflectă doar ideea legislatorului în momentul adoptării acestora. Deseori se întîmplă ca constituțiile permanente să fie abrogate în urma unor lovituri de stat ca de exemplu, în anii 60 Bolivia a cunoscut 20 de constituții, Republica Dominicană – 15, Venezuela – 22 de constituții etc.

După regimul politic, constituțiile pot fi clasificate în democratice și autoritare. Cele democratice consacră și asigură un larg spectru de drepturi și libertăți cetățenești, creează posibilități reale pentru înființarea și activitatea mai multor partide politice, eligibilitatea autorităților publice ș.a., iar constituțiile autoritare reduc, limitează în mare măsură drepturile și libertățile cetățenești, sînt puternic ideologizate, consacră principiul monopartitismului.

Conținutul normativ al constituției

Pentru elaborarea proiectelor de constituții identificarea conținutului normativ prezintă un interes real și este indispensabilă atât pentru înlăturarea impreciziei în stabilirea deosebirilor față de alte legi cât și pentru explicarea celorlalte deosebiri sau a supremației Constituției. În stabilirea conținutului normativ al constituției un interes mare prezintă opinia conform căreia conținutul este condiționat de trei elemente:

reguli relativ la tehnica guvernamentală (cui aparține puterea de stat, cum se instituie guvernanții);

reguli străine organizării puterii (reguli cărora legislatorul dorește să le dea o anumită stabilitate, de exemplu, statutul persoanei, al proprietății, alte dispoziții de ordin economic și social);

declarații de drepturi.

Unii autori susțin că conținutul normativ al legii fundamentale este constituit din două blocuri: primul include elemente obligatorii, iar al doilea bloc cuprinde alte norme [22, p. 126]. Spre exemplu unii autori ruși consideră că blocul de elemente obligatorii trebuie să cuprindă dispoziții ce țin de:

suveranitatea populară;

statutul juridic al persoanei;

componența și structura instituțiilor centrale ale puterii publice;

principiile fundamentale privind reglementarea normativă a relațiilor sociale;

contractul de federalizare, statutul formelor de autonomie sau statutul unităților administrativ teritoriale.

Autorii mai admit ca în acest bloc fiecare stat poate include în constituție și alte prevederi cu privire la:

principiile de politică externă;

politica ecologică a statului și condițiile de ocrotire a mediului;

raportul dintre stat și confesiunile religioase;

dispoziții privitor la independența națională;

principiile fundamentale ale politicii economice etc. [27, p.130].

Din cele relatate mai sus se poate concluziona, că în stabilirea conținutului normativ al constituției trebuie să se țină cont că în ea sînt cuprinse cele mai importante necesități politice, economice, sociale și juridice la etapa actuală și în perspectivă.

Trebuie de menționat, însă, că în conținutul normativ al constituției unui stat sînt cuprinse norme care reglementează în principiu sferele activității, organizate în statul respectiv. În baza principiilor stabilite de constituție sînt reglementate mai aprofundat și mai concret legile ordinare, care realizează această reglementare.

Elaborarea, adoptarea, revizuirea și abrogarea constituției

Supremația constituției față de alte izvoare de drept presupune și o procedură specială de adoptare. Adoptarea constituției este un proces complex în cadrul căruia sînt diferențiate trei elemente:

1. Inițiativa adoptării;

2. Organul competent să adopte;

3. Modurile de adoptare.

Unele constituții prevăd, în mod expres, organul care poate iniția procesul de elaborare și adoptare a constituției, pe cînd alte constituții nu conțin asemenea reglementări, această prerogativă rezultând din sistemul normativ care reglementează tehnica de elaborare a legilor;

Organul competent să adopte Constituția este determinat prin noțiunea de putere constituțională sau putere constituantă. Putere constituantă poate fi de două tipuri:

puterea constituantă originară, care are menirea de a stabili o Constituție nouă, atunci cînd apar state noi sau în urma înfăptuirii revoluțiilor. Titularul puterii constituante originare poate fi poporul sau guvernul;

puterea constituantă derivată sau instituită: modul de organizare și funcționare este prestabilit într-o Constituție anterioară;

În practică sînt cazuri cînd puterea constituantă derivată și-a asumat prerogativele puterii constituante originare, cu toate că puterea derivată nu este în drept de a adopta o nouă Constituție, ci numai de a o revizui pe cea existentă, după cum se consideră [19, p. 157].

Dacă în procesul de studiere a constituției ca lege fundamentală distingem constituții cutumiare, scrise și mixte, după cum am menționat mai sus, analizând modurile de adoptare a constituției ne referim îndeosebi la cele scrise.

Pe parcursul dezvoltării fenomenului constituțional s-au cunoscut mai multe moduri de adoptare a constituțiilor și până la momentul actual există mai multe opinii în acest sens. Spre exemplu, I. Muraru, analizează următoarele forme de adoptare a constituției:

Formele monarhice, care se referă la constituțiile ce exprimă voința unei singure persoane;

Democratice, care asigură participarea efectivă a poporului la opera de adoptare a lor.

Formele mixte presupun combinarea formelor monocratice cu cele democratice de adoptare a constituțiilor [12, p. 147].

În dreptul constituțional clasic după modul lor de adoptare, constituțiile sînt de mai multe feluri:

Constituție acordată, numită și carta concedată, adoptată de către monarh, ca stăpîn absolut care își exercită puterea sa. Constituția respectivă este o operă a monarhului și se adoptă datorită constrângerilor ce se fac față de monarh. În rezultat, el este nevoit să recunoască unele drepturi ale cetățenilor.

Se consideră că o diversitate a constituției acordate este și Coranul, recunoscut în calitate de lege fundamentală în teocrațiile musulmane [16, p. 144].

Statutul (Constituția plebiscitară) reprezintă, de asemenea, o cartă concedată care se votează pe cale plebiscitară. Din acest considerent, ea se consideră mai progresivă față de constituția acordată, dar neajunsul ei constă în faptul că în procesul organizării plebiscitului se bazează pe teroare și represiuni.

Constituția – pact se adoptă prin intermediul unui pact încheiat între popor și rege, unde este reprezentat de Parlament. Prin acest act guvernanții impuneau anumite condiții monarhului de care el trebuia să țină cont.

Constituția – convenție era adoptată de către un organ electiv (adunare, convenție constituantă), unicul scop al căruia consta în adoptarea Constituției. Sînt și cazuri, cînd un astfel de organ s – a transformat într-un parlament obișnuit, ca de exemplu, în Grecia, anul 1975.

Constituția referendară, considerată drept cea mai democratică, este adoptată de o adunare constituantă, uneori de Parlament, parcurgîndu – se mai multe etape:

inițiativa constituțională;

elaborarea proiectului;

discutarea publică a proiectului;

adoptarea proiectului de către Parlament cu o majoritate calificată (cu cel puțin 2/3 din numărul total al membrilor Parlamentului);

aprobarea Constituției de către popor prin referendum, organizat în condiții pașnice, fără constrângerea sau orientarea forțată a electoratului.

Constituția Republicii Moldova se atribuie la categoria constituțiilor parlamentare, deoarece a fost adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994 de către organul reprezentativ și unica autoritate legislativă a statului cu votul a 2/3 din numărul total de deputați, nefiind supusă referendumului popular după cum se preconizase.

După modul de adoptare, Constituția țării noastre nu se încadrează în nici o categorie de constituții, ceea ce ne face să concluzionăm că am instituit o nouă formă de adoptare a constituțiilor – forma parlamentară.

Indiferent care ar fi procedura de adoptare a constituției, autoritatea investită cu acest drept va trebui să respecte o serie de condiții, care, din considerente proprii, nu pot fi ignorate sau depășite ” [20, p.126].

Prin urmare, orice procedură de adoptare a constituției poate fi considerată corectă doar în cazul cînd asigură realizarea puterii constituante. Numai subiecții de drept constituțional cu atribuții de putere constituantă sînt în drept să adopte o constituție. Nerespectarea acestei condiții vine în contradicție cu esența politico – juridică a constituției și poate fi calificată drept o flagrantă încălcare a principiilor fundamentale ale organizării de stat.

La adoptarea constituției se ține cont de prezentul, dar și de viitorul constituantului, de posibila evoluție a relațiilor sociale, de necesitatea unei anumite dirijări a vieții politice. Se poate întîmpla ca la un anumit moment constituția să nu mai corespundă cerințelor societății și să se ajungă la necesitatea modificării sau abrogării unor articole din constituție, sau, uneori, la completarea acesteia cu noi articole.

Procedura de revizuire este subordonată anumitor reguli, cum sînt:

Dreptul de a revizui constituția trebuie să aparțină autorității publice care a adoptat-o;

Autoritatea publică împuternicită să revizuiască constituția este determinată de însăși normele constituționale;

Procedura de revizuire a constituției nu se deosebește de cea de adoptare.

Inițiativa de revizuire, de regulă, vine din partea unor subiecți expres desemnați de însăși legea fundamentală, cum ar fi: poporul, parlamentul, șeful statului, guvernul etc. De exemplu, revizuirea Constituției spaniole poate fi inițiată de guvern, de Congresul deputaților și de Senat, precum și de adunările comunităților autonome (art. 166; art. 87 alin. 1 și 2); Constituția Bulgariei poate fi revizuită la inițiativa unei pătrimi din deputații Adunării Populare ori a președintelui republicii (art. 154).

Comparativ cu aceste țări, Constituției Republicii Moldova poate fi inițiată de: un număr de cel puțin 200000 de cetățeni ai republicii cu drept de vot. Cetățenii care inițiază revizuirea constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din unitățile administrativ – teritoriale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puțin 20000 de semnături în sprijinul acestei inițiative; un număr de cel puțin o treime din deputați în Parlament; Guvernul Republicii Moldova.

Autoritatea publică competentă să decidă asupra inițiativei de revizuire poate fi parlamentul, un congres al celor două camere în cazul parlamentelor bicamerale, convenție federală în cazul statelor federative etc.

Comparativ cu SUA, unde revizuirea Constituției poate fi realizată ori de către ori Congresul sau două treimi din ambele camere vor considera necesar sau la cererea adunărilor legislative a două treimi din statele membre ale federației (art. 5), prerogativa de dezbatere a inițiativei de revizuire a Constituției în țara noastră îi aparține Parlamentului, căruia, conform art. 141 din Constituție, i se prezintă proiectele de legi constituționale, dar numai după acestea sînt avizate prin hotărîrea Curții Constituționale, adoptate cu votul a cel puțin patru judecători.

Parlamentul Republicii Moldova este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituției numai după cel puțin șase luni de la data prezentării inițiativei legislative cu votul a două treimi din deputați.

Procedura de adoptare a legii de revizuire a Constituției este etapa decisivă a procesului de revizuire și diferă de la o țară la alta. Ea își găsește reglementare în textele constituționale.

Spre exemplu, în Letonia, modificările la articolul 1, 2, 3, și 6, chiar dacă sînt votate de Parlament, trebuie să obțină în mod necesar votul favorabil al cetățenilor în cadrul unui referendum pentru a avea forța legii.

În Italia (art. 138 alin. 1) sînt adoptate de fiecare cameră (Camera deputaților și Senat) după două deliberări succesive separate printr-un interval de cel puțin trei luni și aprobate cu o majoritate absolută al membrilor fiecărei Camere la al doilea tur de scrutin.

Propunerile de revizuire constituțională în Rusia trebuie să fie adoptate cu votul a două treimi din numărul deputaților Dumei de Stat și a membrilor Consiliului Federației, iar în Bulgaria, conform art. 155, adoptarea legilor de revizuire a Constituției are loc prin Adunarea populară, dacă pentru aceasta s-au pronunțat trei pătrimi din membrii Parlamentului prin trei votări organizate la diferite zile. Dacă pentru legea de revizuire s-au pronunțat mai puțin de trei pătrimi din voturile parlamentarilor, textul proiectului este pus unei noi dezbateri, care poate avea loc nu mai devreme de două luni și nu mai tîrziu de cinci luni. În cazul dat, legea de revizuire a Constituției poate fi adoptată cu votul a două treimi din numărul total de parlamentari.

Inițiativa de revizuire a Constituției Republicii Moldova poate fi considerată nulă, dacă Parlamentul nu adoptă legea de modificare a Constituției timp de un an de la data prezentării inițiativei respective (art. 143).

Uneori pentru ratificarea revizuirii Constituției este chemat poporul. Astfel, conform art. 142 din Constituția Republicii Moldova, dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale.

Procedura de adoptare a legii de revizuire a Constituției este, probabil, etapa decisivă a procesului de revizuire, aceasta găsindu-și o reglementare detaliată în textele constituționale.

Procedura de abrogare a Constituției poate avea loc numai prin adoptarea unei noi constituții de către puterea constituantă. În literatura de specialitate se accentuiază, că constituția poate fi supusă revizuirii, dar nici într-un caz nu poate fi abrogată printr-o procedură similară revizuirii.

2. EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONSTITUȚIONALISMULUI ȘI ORGANIZAREA DE STAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA

2.1. Abordări științifice privind etapele dezvoltării constituționale ale Republicii Moldova

Istoria dezvoltării constituționalismului în Republica Moldova a trecut prin mai multe etape, dar este necesar de a interpreta și analiza acele evenimente care au o legătură directă, nemijlocită cu constituția privită în sens material. Este vorba de evenimente care definesc cadrul instituțional de constituire și de executare a puterii politice, raporturile dintre guvernanți și guvernați, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor și ale altor categorii de indivizi.

Privit în sens larg, procesul de dezvoltare sau evoluție constituțională a instituțiilor organice ale unui stat, se referă la dezvoltarea sau evoluția vieții de stat (dezvoltarea politică). În sens restrâns, procesul respectiv se referă în exclusivitate la instituțiile de guvernare și la raporturile stat – individ consacrate expres în constituție și în alte acte normative care dezvoltă norme, principii constituționale, cum ar fi, Codul electoral, Legea cetățeniei ș.a. [25, p. 156].

Trebuie de concretizat, că etapa constituțională nu coincide cu etapa istorică. Ele pot avea rădăcini comune, dar conținutul și formele lor de manifestare diferă. Etapa istorică cuprinde ansamblul proceselor, evenimentelor, datelor și fenomenelor social – politice, economice, culturale, juridice, religioase ș.a. care au avut loc într-o anumită societate umană localizată geografic și temporal, care definesc dezvoltarea generală a societății respective într-o anumită perioadă. Aceste evenimente, date, procese, parcurg o traiectorie ciclică, urmând un curs de creștere și descendență. Etapa constituțională este o parte a ciclului istoric raportat la ceea ce este semnificativ în dezvoltarea constituțională a unei societăți într-o anumită limită de timp. Această etapă reflectă și exprimă dezvoltarea vieții statului, evoluția instituțiilor de guvernare, raporturile stat – cetățean din perspectiva constituției.

În istoriografia și doctrina constituțională din țara noastră, în publicistica partidelor politice de la sfârșitul secolului trecut s-au susținut mai multe puncte de vedere vizând istoria de dezvoltare constituțională în Republica Moldova. Tradițional, ea a fost divizată în cinci etape, care îți avea începutul în mod cronologic în anii 1817-1838 [25, p. 139].

Prima etapă cuprinde fenomenele legate de așa – numita ”construcție a organizării de stat sovietice moldovenești”. Promotorii acestor idei includ în această etapă crearea organizației regionale de partid Moldova a PC din Ucraina, adoptarea Manifestului Guvernului muncitoresc – țărănesc provizoriu a RSS Basarabene (adoptat la 5 mai și dat publicității la 8 mai 1818, care a fost în vigoare până în luna decembrie a aceluiași an). Manifestul este primul act cu caracter constituțional în istoria Republicii Moldova, în viziunea adepților ideii, deoarece el proclamă formarea Republicii Sovietice Socialiste Basarabia și intrarea ei în componența RSFSR [30, p.90 – 91].

A doua etapă cuprinde perioada în care a fost în vigoare Constituția RASS Moldovenești, adoptată la 23 aprilie 1925 de Congresul I General al Sovietelor din republica autonomă și continuă până la începutul anului 1938.

Etapa a treia începe cu adoptarea la 6 ianuarie 1938, de către Congresul extraordinar al Sovietelor din RASS Moldovenească a celei dea doua Constituții a RASSM, numită ”Constituția socialismului victorios” se încheie această etapă cu transformarea RASS Moldovenești în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Etapa a patra cuprinde perioada în care este în vigoare Constituția Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, adoptată la 10 februarie 1941, la prima sesiune a Sovietului Suprem al republicii.

Etapa a cincea începe cu adoptarea, la 15 aprilie 1978, de către sesiunea a VII-a extraordinară a Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, a Constituției care a consfințit construirea în Republica Moldova a ”societății socialismului dezvoltat”.

Această etapizare nu mai este actuală, deoarece evenimentele de ultimă oră, precum și accesul la arhivele statului și la studiile științifice, reînvierea sentimentului național duc la acceptarea unei alte etapizări cu o cronologie mai matură. Aceasta ne duce la ideea, că nu putem evita problema Basarabiei și trecutul ei istoric, deoarece originea și evoluția instituțiilor politice, sociale, culturale și constituționale sînt în mare măsură identice cu acelea de încă până la 1400.

În literatura de specialitate, mai recentă, unii autori încearcă o altă etapizare a procesului de evoluție a constituționalismului în Republica Moldova:

Etapa începînd cu perioada anilor 1831 până la primul război mondial. Aici se include Regulamentele organice (1831 – 1832), Proclamația de la Islaz (1848), Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), constituția României din 1866;

Perioada interbelică, care cuprinde Constituțiile României din anii 1923 și 1938;

Constituțiile socialiste (1925, 1938, 1941, 1978);

Constituția Republicii Moldova din 1994.

Se pare că nici această etapizare nu este corectă, deoarece nu este întemeiată pe anumite argumente judicioase. În plus, nu numai juriști, dar și istoricieni pun în prezent problema evoluției constituționalismului în Republica Moldova.

Din sursele documentate, se poate constata că Moldova are o cronologie mult mai matură decît cea propusă de unii autori, care nu țin cont și de faptul că constituționalismul poate exista chiar și în lipsa unei constituții [31, p.78].

Drept rezultat, investigarea problemei dezvoltării constituționale a Republicii Moldova rămîne în continuare deschisă, necesitând să fie realizată în legătură organică cu problema constituirii formațiunii statale Republica Moldova, să fie prezentată luîndu-se în considerație legitățile și etapele istorice ale dezvoltării statului nostru.

Contemporanii noștri, cercetători în domeniul dreptului, istoriei, care studiază problema dezvoltării constituționalismului național, au abordat o altă clasificare de etapizare a acestuia, care este mai aproape de realitățile naționale:

Etapa incipientă, care începe de la instituirea și extinderea puterii domnești în Moldova istorică până la 1812;

Constituționalismul din Basarabia în componența Imperiului rus (1812- 1917);

Etapa consolidării constituționalismului (1917 – 1940), care se împart în două subperioade: cea din 1918 – 1940 și 1924 – 1940;

Etapa constituționalismului în RSSM (1940 – 1991);

Constituționalismul și organizarea de stat în Republica Moldova.

În opinia personală, dezvoltarea constituțională în Republica Moldova este un fenomen legat indisolubil de procesul de formare a comunității lingvistice, psihologice constituită într-o anumită unitate economică și culturală, iar mai apoi statală, cunoscută în prezent de comunitatea internațională drept Republica Moldova. Cu toate acestea, istoria constituțională a unui stat se începe odată cu nașterea statului și este foarte important de dovedit că în trecutul îndepărtat al statului nostru au existat unele idei și principii constituționale, care au fost aplicate de înaintașii noștri.

Aceasta o dovedesc și scrierile cronicarilor noștri Miron Costin, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, a marelui istoric Nicolae Iorga ș.a., care tangențial sau direct demonstrează ideea constituționalismului în relațiile dintre popor și stăpânitorul lor, în regulile privind succesiunea la Scaunul Domnesc, căci aceste relații alcătuiesc cuprinsul unei constituții, vechiul drept obișnuielnic nescris.

Etapa incipientă a constituționalismului în Republica Moldova

În cele ce urmează, voi încerca să argumentez pe baza literaturii studiate, că în trecutul statului nostru au existat unele idei, principii constituționale, aplicate de strămoșii noștri.

Cu toate că este greu de dovedit faptul că la începutul organizării de stat a existat o idee bine determinată în cele două state feudale românești, dar, fără îndoială, exista un ansamblu de cutume, de reguli de guvernare care fixau, cel puțin, locul, rolul unor structuri de putere în procesul de conducere, unele raporturi ale acestora cu cei guvernați, unele privilegii sociale și politice acordate de domnitor, voievod unor reprezentanți ai boierimii, clerului.

Se cunoaște, că în perioada constituirii statelor române funcția șefului statului – Domnia era ereditară în fiecare din ele și numai cînd toată familia domnească dispărea neexistând nici un descendent al acesteia, putea să se petreacă alegerea domnitorului. Această documentare o putem găsi în lucrarea ”Descrierea Moldovei”, de Dimitrie Cantemir, care scria: ”Nu le lipsea nici o superioritate a puterii supreme cu care se mândresc principii cei mai mari. Afară de Dumnezeu și sabia lor, nu recunoșteau pe nimeni superior în țară!..războiul, pacea, viața, moartea și bunurile tuturor locuitorilor depindeau de voința lor și de toate acestea puteau să dispuie după voință, pe drept sau pe nedrept, fără să se poată împotrivi cineva…”.

Deoarece în acea perioadă în nici un stat nu se putea face o delimitare clară între cutuma constituțională și cutuma cu conținut juridic, civil, penal, administrativ, fiscal etc., ideea constituționalismului trebuie căutată în relațiile dintre popor și stăpânitorul lor, în regulile privind succesiunea la scaunul domnesc, exemple demonstrate mai sus.

Una și aceeași persoană hotăra, de aici și abuzurile, dar nu trebuie să ne închipuim că nu existau anumite limite. Dacă nu erau scrise, ele erau orale, transmise din generație în generație, formând așa – numitul ”obiceiul pământului”, peste care nu se putea trece fără primejdie” [21, p. 345].

Treptat sistemul ereditar este transformat consecutiv în sistemul electiv – ereditar, guvernat de anumite reguli:

Scaunul domnesc se transmitea numai în cadrul familiei domnești în linie directă celui mai în vîrstă copil de gen masculin;

Pretendentul la tron, pe lîngă apartenența la familia domnească nu trebuia să fie ”însemnat”, adică schilod, cu cicatrice, beteag. Aceasta nu-i permitea accesul la tron, dar au existat și excepții în acest sens;

Scaunul Domnesc putea fi revindecat de fiii legali și nelegitimi ai domnitorului;

Pentru descendenții direcți nu exista nici o preferință, feciorii și frații având egale succesorale, rămînînd să fie determinat prin alegeri cel care merită mai mult;

Alegerea domnitorului era organizată cu participarea boierilor, care ”reprezentau Țara”. În mod tradițional, era ales succesorul desemnat de domnitor încă în timpul vieții;

Dacă în timpul vieții domnitorul nu recomanda succesorul la Scaunul Domnesc, boierii și reprezentanții clerului (mitropolitul, episcopii) acordau tronul unuia din fiii, frații sau alte rude de ”os domnesc”.

Aceste exemple ne dovedesc despre existența unei Constituții nescrise în care se regăseau și elemente populare, ce dădeau dreptul Marelui Sfat al țării de alegere a domnitorului, dreptul de hotărîre în politica externă și dreptul de a restabili vechiurile obiceiuri ori de a le înnoi.

Aceste cutume, obiceiuri întruneau întru totul elementul psihologic, apreciat în doctrină ca un element constitutiv al cutumei constituționale.

Există și acte normative care au o valoare constituțională. Este vorba de Constituția din 7 februarie 1740 a lui Constantin Movrocordat, care a domnit de șase ori în țara Românească și de patru ori în Moldova. Constituția respectivă a fost adoptată și în Moldova în perioada de domnie a acestuia (1741- 1743) și tradusă de francezul Flacpat sub titlul de constituție, care a fost publicată în revista ”Mercure de France” [42, p. 116].

„Constituția” cunoscută și comentată în Apus nu a fost un act de autoritate al Domnului, ci „rezultatul acordului dintre el și reprezentanții categoriilor privelegiate”.

Acest act lansa o nouă concepție de cârmuire: „purta grijă pentru cei mici, pentru păturile nevoiașe, cărora caută să le creeze condiții de viață suportabile, dar prin măsuri realizate cu ajutorul Stărilor privilegiate, pe care le cheamă și aici la sfat și colaborare” [35, p. 106].

În această perioadă incipientă, trebuie de menționat și exemplul viu de constituționalism, de la Adunarea de la Iași, convocată de Constantin Movrocordat pe timpul celei de a treia domnii în Moldova din 6/ 17 aprilie 1749, care prin actul semnat fac dovadă faptului că consultarea „obștei” în Moldova se întemeiază pe o tradiție veche și își are originea tocmai în „descălecare”. Pare a fi firesc și faptul că Adunarea din 1749 a fost o formă de manifestare primitivă a unui referendum popular, iar hotărîrea de desființare a veciniei a rezultat din dezbateri anevoioase și îndelungate confirmate de Hrisovul acestei Adunări.

Până la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, sub influența liberalismului francez în Moldova încep a fi întreprinse tentative de a contura o nouă organizare politică și constituțională a statului.

Fenomenul constituționalismului în formare, care de alt fel determina și organizarea de stat în Moldova de atunci, suporta transformări esențiale sub ocupația militară rusă de la 1806- 1812. Odată cu ocuparea Moldovei (noiembrie 1806) de către armata rusă, în principat se înregistrează o criză a puterii centrale determinată de schimbarea frecventă a domnului. Din acest motiv, în februarie 1808 Alexandru I numește senatorul S. Kușnicov în funcție de Președinte al Divanului Moldovei și Munteniei, care întreprinde o serie de măsuri de reformare a Divanurilor.

În procesul de reformare inițiat de Kușnicov au fost operate schimbări în componența Divanului, (de la 7 la 4), care fusese instituit „nelegitim” de către boieri.

Întâiul Divan cu cele trei departamente urma să exercite puterea supremă executivă și rolul de instanță judiciară supremă. Se evidențiază, însă, expansionismul imperial și controlul strict al Divanului Moldovei de către administrația rusă. În același timp sînt reduse funcțiile principale ale acestui organ până la stabilirea și încasarea impozitelor, la asigurarea armatei ruse cu provizii și furaje și satisfacerea altor necesități ale militarilor. Mai mult de atât, în 1810 Kușnicov este înlocuit cu senatorul Krasno-Milașevici, care instituie posturi de executori.

În concluzie, reorganizarea Divanului Moldovei a urmărit scopul de a distruge vechile obiceiuri și tradiții ale constituționalismului incipient din Moldova în scopul stabilirii unui control nelimitat al administrației ruse asupra organizării de stat din acest principat.

Aceste împrejurări și fenomene examinate denotă că această perioadă necunoscută până acum poate fi considerată perioadă a originilor constituționalismului democratic în Republica Moldova.

Constituționalismul în Basarabia, parte componentă a Imperiului Rus

La 16 mai 1812, prin semnarea actului de cesiune de către reprezentanții Porții și Rusiei, Principatul Moldovei a fost sfâșiat, și ca urmare, o parte a lui – o bună parte a teritoriului actual al Republicii Moldova – a fost aruncat într-un nou jug colonizator, al stăpânirii rusești, fiind lipsit de posibilitatea dezvoltării economice și politice independente mai mult de un veac. În acest mod s-a încălca flagrant normele de drept internațional.

Teritoriul dintre Nistru și Prut, cedat Rusiei, care era mai mare cu 7400 kilometri mai mare decît cel ce rămase sub cârmuirea Domnului Moldovei, a căpătat denumirea de Basarabia. Prima lege în privința Basarabiei a fost aprobată de împăratul rus la 2 august 1812, purtînd titlul „Înființarea administrației provizorii în oblastea Basarabiei”.

Potrivit legii, conducerea Basarabiei era încredințată unui „guvern provizoriu” constituit din două departamente: administrativ – cultural și economico – financiar. Guvernatorul putea contacta cu șefii guvernelor vecine, cu domnii Moldovei și Munteniei pe problemele ce-l interesa, dar se supunea doar șefului suprem al armatelor de pe Dunăre.

În urma analizei primei legi rusești în Basarabia, se observă că guvernul rus a păstrat unele momente existente aici mai înainte, ca guvernul provinciei cu departamentele lui constituite din consilieri (boieri moldoveni sau ruși) amintește divanul moldovenesc, iar ispravnicii din provincii aveau funcțiile anterioare ispravnicilor din Moldova.

În anul 1816 se stabilește o nouă organizare administrativă pentru Basarabia, constituindu-se astfel, Consiliul General format din două camere care era condus de generalul rus Bachmetiev.

Teritoriul este reorganizat în opt județe. Tentativa de integrare în spațiul țarist a trezit nemulțumiri în rândurile băștinașilor, iar pentru a potoli spiritele, Bachmetiev lansează o proclamație prin care promite că Basarabia se va administra după vechile sale drepturi și obiceiuri, că locuitorii se pot folosi în cererile lor de limba moldovenească și greacă ca în Moldova [35, p. 29].

Nici boierimea nu era de acord cu distrugerea elementului național și a constituționalismului originar și s-a ridicat în apărarea libertății, drepturilor strămoșești, obiceiurilor și limbii materne, înaintând o petiție împăratului Alexandru I prin intermediul mitropolitului Gavriil Bănulescu – Bodoni, care se opunea de asemenea tendințelor autocrate. Ei au căutat să demonstreze că orînduirea statornicită de secole în provincie este cea mai potrivită, căutînd susținere și în alte instanțe imperiale. Această luptă a durat mai bine de patru ani.

Din ordinul țarului se instituie o comisie care avea însărcinarea de a elabora un nou statut pentru Basarabia, care mai tîrziu a fost elaborat și promulgat sub titlul „Așezămîntul organizării oblastei Basarabiei” [36, p. 235].

„Așezămîntul” introduce unele modificări în orînduirea teritorial – administrativă a Basarabiei. Teritoriul ei a fost împărțit în 6 ținuturi: ținutul Hotin cu capitala Hotin, ținutul Iași cu capitala Bălți, ținutul Orhei cu capitala Chișinău și ținuturile Bender, Akkerman și –Izmail toate trei având capitala cu același nume. Fiecare ținut avea o structură administrativă, compusă de președinte – ispravnicul și patru comisari aleși de nobilime și confirmați de către guvernatorul general, iar în orașe au fost înființate Dume orășenești după modelul rusesc. Organul reprezentativ al „Așezămîntului” era Sfatul Suprem, format din 11 membri: Președintele; 4 membri ai guvernului provincial – guvernatorul civil, viceguvernatorul, Președintele Tribunalului civil și Tribunalului Penal și 6 deputați aleși de nobilime.

Dacă să ne referim la funcția legislativă a Sfatului, se atestă mai multe opinii, dar nu există încă documente doveditoare care ar confirma că au fost adoptate careva legi de Sfat încă nu au fost atestate.

Conform „Așezămîntului”, puterea executivă era realizată de către guvernatorul civil al provinciei, care se subordona guvernatorului general al Podoliei (militar) și de către guvernul provincial.

Organele judiciare în Basarabia erau tribunalele penale și civile. Judecînd în apel, ele aveau ca primă instanță tribunalele ținutale, constituite dintr-un judecător și doi asesori. Trebuie de menționat și faptul, că tribunalul penal judeca și delibera, călăuzindu-se de legile rusești, iar tribunalele civile – de „legiuirile și obiceiurile Moldovei”.

Referitor la utilizarea limbii băștinașilor, „Așezămîntul” dispunea că în activitatea sa Sfatul Suprem poate utiliza atât limba rusă, cât și cea moldovenească, cu respectarea anumitor condiții.

În urma studierii acestui document putem conchide, că toate organele administrative și judecătorești, de la vorcicul satului până la membrii Sfatului Suprem, erau elective.

Dacă să facem o comparație cu legea provizorie din 1812, care repeta sistemul moldovenesc al divanului și păstra dreptul public și privat al Moldovei, „Așezămîntul organizării oblastei Basarabia” introduce instituțiile de administrare de model rusesc și înlocuiește dreptul public moldovenesc cu dreptul public rusesc. Cu toate acestea, nobilimii din Basarabia i se oferă posibilitatea de a influența asupra tuturor aspectelor vieții economice, politice, sociale din provincie. Din aceste considerente, memoralistul rus F.F.Vighel (viceguvernatorul Basarabiei din 1925), numește Basarabia „o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov” [37, p. 6].

Acest punct de vedere este susținut și de cercetătorii autohtoni, care consideră „Așezămîntul” ca o „mică constituție”, o veritabilă dovadă a constituționalismului național, care crea pentru Basarabia anumite condiții de dezvoltare, în conformitate cu vechile sale tradiții istorice, fapt pentru care susțin ideea autorilor că acest document istoric este „o adevărată constituție largă și liberă, care, așeza Basarabia în hotarele imperiului rusesc alături de Polonia, Finlanda și Georgia, care primise și ele de la Alexandru I constituțiuni analoage” [38, p. 187- 188]. Această „constituție acordată” cunoscută în istoria statului nostru, a funcționat doar o perioadă scurt de timp în redacția sa inițială (mai puțin de doi ani).

În această perioadă au loc mai multe încălcări ale acestui document, iar în anul 1829 el este abrogat pentru a fi înlocuit cu „Regulamentul” lui Voronțov, confirmat de către țar. Această lege desființează autonomia Basarabiei și introduce un nou regim pentru funcționarea limbii. „Toate afacerile, se spune în lege, se lucrează în limba rusă…”, adică se interzicea folosirea limbii moldovenești în actele publice, iar băștinașii care doreau să ocupe o funcție în aparatul administrativ trebuiau să cunoască limba rusă.

După reformele din 1861, 1870, în anul 1871 Basarabia și-a pierdut statutul de provincie (oblaste) privelegiată, devenind o simplă „gubernie” a Imperiului țarist, administrată după legile rusești.

Analiza evenimentelor din perioada menționată ne permit să deducem următoarele concluzii:

Anexarea Basarabiei de către Rusia a fost un adevărat flagel pentru întreaga populație, care a fost deturnată de la calea firească de dezvoltare a unei proprii organizări de stat, stagnînd astfel și evoluția constituționalismului de origine;

Timp de mai bine de o sută de ani populația Basarabiei a luptat pentru menținerea vechilor așezăminte ale organizării de stat. La aceasta au contribuit toate păturile sociale;

În această zonă au existat forme specifice de rezistență contra măsurilor întreprinse de regimul de ocupație;

S-a păstrat instinctul de conservare a neamului, fapt ce a permis basarabenilor să reziste împotriva autorităților rusești de a-i înstrăina de organizarea de stat, de legile și obiceiurile cunoscute de la strămoși;

În pofida acțiunilor de deznaționalizare întreprinse de guvernul rus, Basarabia și-a păstrat identitatea națională și nu s-a încadrat în organizarea de stat a Imperiului țarist;

Un factor determinant în rezistența Basarabiei, care a amplificat lupta ei pentru unitatea națională a fost Unirea Principatelor de la 1859;

Evenimentele din primele trei sferturi ale sec. al XIX-lea au dus la modificarea structurii etnografice ca urmare a politicii de colonizare.

Este necesar de menționat, că după unirea Moldovei și Valahiei într-un stat unic- România, o importanță constituțională a avut-o statutul dezvoltator al Convenției de la Paris, iar mai apoi Constituția din 1866. Ea consacră chiar în primul articol că: Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumire de România [39, p. 53].

Constituția consfințea principii constituționale progresiste moderne și de asemenea monarhia constituțională pe baza separării puterilor. Cele trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească acționau în baza legii. Unul din principiile moderne al dreptului constituțional consfințit de constituție, era declararea și garantarea drepturilor și libertăților românilor. Cetățenia putea fi acordată numai cetățenilor de rit creștin [40, p. 53].

Constituția a consfințit lipsa în stat a deosebirii de clasă, indicînd că toți cetățenii sînt egali în fața legii. Un alt principiu al Constituției din 1866 era principiul supremației constituției, care însemna că toate legile trebuie să corespundă constituției și că aceasta nu poate fi suspendată nici parțial și nici total.

Constituția din 1866, cu unele modificări a rămas în vigoare până în anul 1923 fiind considerată ca una din cele mai liberale din Europa. Ea și-a găsit reflecție într-o mare măsură în satele celor trei județe basarabene, aflate în componența statului român până în anul 1878.

2.4. Constituționalismul în Basarabia, parte componentă a României

După revoluția rusă din februarie 1917, s-a configurat o altă etapă de dezvoltate a constituționalismului în procesul de integrare a Basarabiei în organizarea de stat a României.

Din dorința de a avea propria organizare de stat, populația este chemată să ceară autonomie națională. În aprilie 1917 la Chișinău este creat Partidul Național, avîndu-l ca lider pe Vasile Stroescu. Programul partidului cuprindea un șir de revindecări, dar un interes sporit prezentau cele ce pot fi considerate de ordin constituțional, cum ar fi:

Autonomie pentru Basarabia în domeniile administrativ, economic, cultural;

Alegerea unui organ reprezentativ, Sfatul Țării, cu drept exclusiv de exercitare a puterii supreme în ținut;

Introducerea limbii materne a populației autohtone drept limbă oficială în administrație și justiție ș.a. [2, p. 41].

Pentru autodeterminarea națională a Basarabiei s-a pronunțat în mod hotărît Congresul militarilor moldoveni, convocat la Chișinău între 20 – 27 octombrie 1917. Pe data de 25 octombrie delegații congresului au proclamat autonomia teritorială și politică a Basarabiei. Acest act a fost motivat de cultura națională proprie, trecutul istoric al Basarabiei și principiul libertății și al dreptului națiunii la autodeterminare. Congresul a hotărît ca învățămîntul să devină gratuit și obligatoriu în limba română.

Ca organ reprezentativ a fost ales Sfatul Țării din 120 de membri, care a convocat prima ședință la 21 noiembrie 1917.

Basarabia care forma spatele armatei române și ruse ce luau parte la primul război mondial, era inundată de cete de soldați ruși de pe frontul român care comiteau acte de violență, de jaf [21, p. 50].

Situația a devenit mai acută, cînd la mijlocul lunii decembrie 1917 bolșevicii au tins să acapareze puterea de stat din Basarabia. Având în vedere amenințarea trupelor rusești, Sfatul Țării a solicitat ajutor Guvernului Român. Acesta răspunde solicitării și astfel Armata Română intră în Chișinău la 13 ianuarie 1918, având ca scop restabilirea ordinii. În condițiile respective, parlamentul basarabean proclamă la 24 ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească independentă.

Unica soluție găsită atunci de patrioți a fost unirea ei cu vechea Moldovă. Astfel, întrunit în ședință solemnă la 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu Regatul României, act recunoscut oficial și de comunitatea internațională prin Tratatul privitor la unirea Basarabiei cu România, semnat la Paris de către Imperiul britanic, Franța, Italia și Japonia la 20 octombrie 1920. Evenimentele istorice care au precedat, au condus la adoptarea unei noi Constituții, cea din 1923, dar care aproximativ 60% din textul ei era preluat din Constituția din 1866.

În constituție cele trei puteri erau independente una de alta și se limitau reciproc. Constituția garanta drepturile și libertățile cetățenilor, ca libertatea constituției, a presei, a întrunirilor, dreptul la asociere, egalitatea tuturor în fața legii, libertatea individuală, inviolabilitatea personală și a domiciliului, secretul corespondenței, dreptul la învățămînt, dreptul de a alege și a fi ales etc., regăsite și în constituția actuală a Republicii Moldova.

Constituția din 1923 a înscris principiul supremației legii și al statului de drept, organizînd controlul constituționalității legilor și contenciosul administrativ.

Aceste și alte prevederi de mare importanță, confereau statului român un caracter democratic, o organizare unitară, urmînd ca pe baza constituției să se adopte o serie de legi speciale care să o traducă în practică.

Constituția din 1923 a fost abrogată la data de 27 februarie 1938. Ulterior a fost repusă în vigoare, într-o formă parțială și modificată, prin Decretul Regal nr. 1626 din 31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilor în cadrele Constituției din 1866 și cu modificările Constituției din 29 martie 1923, semnat de Regele Mihai I și publicat în „Monitorul Oficial” nr. 202 din 2 septembrie 1944, modificîndu-se astfel și Constituția din 1923.

O modificare expresă a Constituției din 1923 este realizată prin Decretul Regal nr. 2218 din 13 iulie 1946. În același „Monitor Oficial”este publicată și Legea nr. 650 din 15 iulie 1946 pentru alegerea Adunării Deputaților, promulgată prin Decretul Regal nr. 2219 din 13 iulie 1946.

Constituția din 1923 a fost abrogată expres la data 30 decembrie 1947, prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, promulgată prin Decretul nr. 2299 din 30 decembrie 1947, semnat de Petru Groza, Președintele Consiliului de Miniștri și publicată în „Monitorul Oficial” nr. 300 bis din 30 decembrie 1947.

Cu toate că legea fundamentală a fost la acea perioadă criticată, mai ales de opoziție, toate partidele aflate la putere până la 1938, au guvernat pe baza prevederilor sale. Constituția respectivă avea să-și pună amprenta asupra întregii evoluții a societății românești timp de aproape două decenii.

În concluzie, trebuie de menționat că Constituția din 1938 a avut o importanță deosebită în dezvoltarea de mai departe a statului, în special, și a dezvoltării constituționalismului în Europa, în general, prin următoarele momente:

În timp ce în unele state vecine sau îndepărtate din Europa se instaurează regimuri totalitare, lichidîndu-se libertățile democratice, ca: Ungaria, URSS, Italia, Bulgaria, Spania – poporul român prin factorii de decizie politică a adoptat o constituție care a înscris principiile unui regim democratic, ce au stat la baza drepturilor omului;

Noul „așezămînt” constituțional a fost apreciat atât în țară, cât și peste hotare ca unul dintre cele mai democratice de pe continent;

Constituția a contribuit la consolidarea statului român unitar, a independenței și suveranității sale;

A înlesnit dezvoltarea unor forme ale democrației, încetățenirea civilizată a politicului și protecției sociale pentru categorii a maselor largi;

Evenimentul din martie 1923 a deschis o altă etapă de consolidare a unirii, definind mai clar trăsăturile și conținutul regimului politic din România.

Tot la această etapă de dezvoltare a constituționalismului se referă și Constituția României din 1938, condiționată de premisele social – economice și politice în perioada de 15 ani după adoptarea constituției precedente.

Instaurând dictatura personală, la 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea avea nevoie de o consacrare juridică a dictaturii regale.

Prin înaltul Decret Regal nr. 900 din 20 februarie 1938, Regele Carol al II-lea decretează noua Constituție a României, hotărînd supunerea ei „Națiunii Române spre „buna știință și învoire”.

În același număr al „Monitorului Oficial” al României sînt publicate:

Proclamația Regelui Carol al II-lea către români, din 20 februarie 1938, prin care acesta prezintă pe scurt conținutul noii Constituții declarate și o supune „învoirii poporului român”;

Înaltul Decret Regal nr. 901 din 20 februarie 1938, prin care poporul român a fost chemat în ziua de 24 februarie 1938 să se pronunțe prin plebiscit asupra Constituției decretate de Rege;

Înaltul Decret Regal nr. 902 din 20 februarie 1938, prin care au fost numiți cei cinci membri ai Comisiunii pentru totalizarea rezultatului plebiscitului [25, p. 238].

Noul regim a fost instituționalizat prin Constituția din 1938, fiind suspendată Constituția din 1923. Monarhia își asigura o poziție dominantă, precumpănitoare în sistemul politic al țării.

Analizînd noua Constituție, se constată, că regele și-a concentrat toată puterea în mâinile sale și declarat „Capul statului” (art. 30). Puterea legislativă era executată de rege prin intermediul parlamentului bicameral limitat numai la legiferare și având un caracter corporativ. Puterea executivă o exercita tot regele, prin guvern, numit și revocat de el însuși, fără răspundere politică față de parlament. Puterea judecătorească nu avea dreptul de a judeca actele de guvernământ.

Constituția a dat o lovitură votului universal, urcînd limita de vîrstă pentru dreptul de vot de la 21 la 50 de ani și acorda acest drept numai știutorilor de carte. Tot regele numea jumătate dintre membrii Senatului.

În opinia proprie, parlamentul a devenit un organ mai mult „decorativ”, despuiat de principalele sale atribuții. Membrii adunărilor legiuitoare erau obligați să depună jurământ de credință față de rege. Deputații și senatorii aveau dreptul de a adresa întrebări miniștrilor, la care aceștia erau obligați să răspundă, dar nu puteau da vot de alegere a unui ministru sau guvernului. Cu toate că deputații și senatorii aveau dreptul de inițiativă legislativă, dar numai pentru legile „de interes general”, care și acestea puteau fi respinse prin votul regelui.

Adunările legiuitoare aveau dreptul de a vota bugetul, dar dacă nu-l adoptau „în timp util”, acesta putea fi stabilit de puterea executivă. Astfel, o pârghie esențială care orienta politica economică a statului putea fi scoasă de sub decizia parlamentului. Constituția respectivă a fost suspendată la 5 septembrie 1940.

În consecință, se poate concluziona:

Constituția din 1938 a fost una nedemocratică, doctrinală;

Regimul politic era dominat de autoritatea regală, care ulterior va evolua pe o curbă sinuoasă, sub influența schimbărilor survenite în viața internațională și a presiunilor la care era supusă România, alunecând, la sfârșitul perioadei, spre totalitarism.

Constituționalismul în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească

Procesul de constituire a organizării de stat în teritoriul Republicii Moldova sub forma Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) este descris într-un mod destul de controversat, iar evenimentele care au avut loc în acest ținut sînt de mulți autori ideologizate și descrise diferit.

În elucidarea acestui subiect, este necesar să pornim de la inițiativa creării autonomiei, care, după părerea unor analiști politici, ideea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești nu a apărut în sînul populației băștinașe din raioanele din stînga Nistrului, ci la inițiativa comuniștilor, care au plecat din Basarabia după unirea ei cu România [41, p. 158-159].

Analiza surselor bibliografice ne face, însă, să înțelegem, că procesul de instituire a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești se află într-o strînsă legătură cu problema Basarabiei care, în condițiile reconstituirii imperiului rus de tip socialist în care există o națiune și o cultură dominantă (cea rusă), constituia excepția de la regula reîncorporării, fiind unicul teritoriu anexat de Rusia țaristă pe care „neoimperialismul rusesc, de expresie leninistă, n-a reușit să și-l readjudece”.

Documentele istorice ne demonstrează că inițiativa constituirii republicii nu venea din partea populației moldovenești, ci „biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist bolșevic din Rusia prin Decretul cu privire la RASS Moldovenească din 29 iulie 1924” a decis formarea republicii autonome. Drept urmare, la 12 octombrie 1924, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central (CEC) din Ucraina, de legislatura a opta, a adoptat Declarația cu privire la formarea RASS Moldovenești în componența RSS Ucrainene [42, p. 60].

Pornind de la principiile fundamentale de drept constituțional, formarea unui stat printr-un act adoptat de legislativul altui stat nicidecum nu poate fi considerat drept o manifestare a suveranității naționale exprimate de popor, care evoluează în exclusivitate în calitate de factor intelectual și condiție juridică indispensabilă în procesul de constituire a oricărei forme de organizare de stat.

În componența republicii întrau o parte din județele Odesa, Ananiev, Tiraspol, Balta și Tulcin. Astfel, formată, RASS Moldovenească avea nevoie de acte legislative corespunzătoare, inclusiv de Constituție.

La 19 aprilie 1925 și-a început lucrările Congresul I general al Sovietelor de deputați ai muncitorilor, țăranilor și ostașilor roșii în Moldova – organul legislativ superior. Congresul a adoptat Constituția Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești în conformitate cu Constituția Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene și Uniunii Republicii Sovietice Socialiste. Constituția prevedea alegerea Comitetului Executiv Central și formarea guvernului republicii, numit Sovietul Comisarilor Narodnici.

La 23 aprilie 1925, deputații Congresului I general al Sovietelor din RASS Moldovenească au adoptat în unanimitate Constituția, care n-a fost opera populației băștinașe, după cum trebuia să fie în condițiile democratice. Deoarece textul hotărârii Congresului urma să fie supus aprobării Congresului Sovietelor din Ucraina, Constituția a fost aprobată definitiv la 10 mai 1925, ea mai fiind numită constituție socialistă.

De asemenea, au fost aprobate drapelul oficial și stema de stat a republicii autonome, în calitate de simboluri principale ale formațiunii statale noi create, consfințite mai apoi în noua Constituție (art. 48).

Partidul comunist își asuma rolul structurilor de stat; are loc contopirea organelor superioare de partid cu organele superioare ale puterii de stat. Sovietele s-au transformat în niște instituții formale.

Constituția era alcătuită din 48 de articole structurate în 7 capitole.

În baza prevederilor Constituției a fost reorganizat sistemul politic existent: Congresul Sovietelor, care era organul reprezentativ al puterii. Dispozițiile acestuia, însă, puteau fi anulate de Congresul Sovietelor din Ucraina sau de Comitetul Executiv Central. Congresele ordinare ale sovietelor din republica autonomă erau convocate de Comitetul Executiv Central din republică odată pe an , iar din aprilie 1927- în sesiuni odată la doi ani.

Sînt puse bazele funcționării puterii muncitorimii și țărănimii sub forma unui sistem unitar reprezentativității organelor Sovietelor de deputați ai muncitorilor, țăranilor și militarilor Armatei Roșii. Republicii i se acorda dreptul de a participa la formarea organelor supreme „ale puterii de stat” din Ucraina prin intermediul reprezentanților săi la Congresul Sovietelor din Ucraina și chiar dreptul de a avea reprezentanți în Sovietul Naționalităților.

Art. 4 din Constituție stabilea că actele normative ale Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU) și Uniunii Republicii Sovietice Socialiste (URSS) se bucură de forță juridică și pe teritoriul republicii autonome, cu unele excepții.

„Organele supreme” ale republicii autonome erau în drept:

Să emită legi referitoare la organizarea Comisariatelor Narodnice neunificate, a comitatelor executive locale;

Să emită decrete și hotărâri suplimentare la legislația Ucrainei vizând învățământul, ocrotirea sănătății, asigurării sociale, justiției, agriculturii etc.;

Totodată, se consacră egalitatea limbilor tuturor naționalităților din republică și se „asigură” dreptul fiecărui cetățean din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească de a se exprima în limba maternă în relațiile cu autoritățile publice.

Capitolul V din Constituție (art. 40-44) reglementează activitatea puterii judecătorești.

Conform normelor constituționale, justiția era efectuată de către instanțele judecătorești (judecătoriile populare din republică), instituite în conformitate cu legislația Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene și Uniunii Republicii Sovietice Socialiste și cu prevederile constituționale. Funcțiile de supraveghere a activității organelor republicane judecătorești erau exercitate de Judecătoria Principală a autonomiei, care funcționa pe baza unui regulament special, aprobat de Comitetul Executiv Central al Ucrainei.

Conform Constituției (art. 42), Judecătoria Principală avea următoarele funcții:

Examinarea dosarelor de procedură civilă și a celor de procedură penală în corespundere cu art. 28 din Codul de procedură penală a RSS Ucrainene, în calitate de instanță de judecată de gradul unu;

Permisiunea de a judeca în calitate de instanță de judecată de gradul unu a dosarelor de importanță majoră, persoanelor cu funcții de răspundere de rang superior din autonomie, înafara de cazurile intentate de conducerea centrală;

Examinarea în recurs a sentințelor și hotărârilor judecătoriilor populare cu dreptul de abolire și revocare;

Interpretarea legilor locale privind practica judecătorească etc.

În planul de activitate casație – revizie Judecătoria Principală se supunea, conform art. 43, controlului Judecătoriei Supreme a RSS Ucrainene.

Procuratura RASSM se afla în subordinea RSSU, iar din 1933, cînd a fost organizată Procuratura URSS se subordona și Procuraturii URSS.

În consecință, Constituția a instaurat, din punct de vedere legislativ, o dictatură a proletariatului („unul conduce, ceilalți se subordonează”), bazată pe comunitatea dintre clasa muncitoare și țărănime și a decretat rolul primordial de conducere al Partidului Comunist în organizarea politică a Moldovei Sovietice. Valoarea Constituției ca document de bază al statului este scăzută deoarece nu conținea prevederi referitoare la drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului, lucru desprins din art. 16 din Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului , din 26 august 1789 („Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are Constituție”).

În legislație domina conceptul de tutelare a personalității sub aspect civil și funcțional. O bună parte din actele normative aveau un caracter instructiv, fiind urmate de expresii autoritare de genul: „nu se permite”, „are datoria”, „este obligat” etc.

Tendința de acaparare centralizarea și ținerea sub control a tuturor „mișcărilor” a paralizat, practic, societatea a devenit o piedică imensă pentru inițiativa cetățenilor, a colectivelor și organizațiilor din ținut. Rolul societății a fost marginalizat, baza juridică elaborată în exclusivitate de stat, atributele de drept – monopolizate.

Doctrina sovietică, precum că în URSS prin anul 1936 a biruit socialismul, a determinat necesitatea adoptării unei noi Constituții. La 5 decembrie 1936, Congresul al VIII-lea general extraordinar al Sovietelor din URSS a adoptat o nouă Constituție unională, care a modificat esențial structura și statutul organelor puterii administrative, acestea devenind mai simple și mai clare.

Un capitol aparte al Constituției „Organizarea statului”, era dedicat organizării unitare statale. Aici se preciza statutul URSS în calitate de stat unional indivizibil, unic, formulându-se și competențele de care dispune. Tot aici era asigurată și suveranitatea republicilor unionale, aceasta fiind în realitate, doar o suveranitate condiționată, limitată.

Campaniile electorale formale (candidaturile erau automat declarate) se organizau cu mult fast, cu caracter de gală, care semăna cu un ritual al democrației, lucru păstrat și până în zilele noastre. Calitățile civice ale deputaților nu se luau în calcul, ci doar indicii de producție și să fie activiști de partid. Astfel regimul politic totalitar și-a găsit locul în albia constituționalității.

Ucraina sovietică își adoptă Constituția sa și imediat după aceasta, RASSM începe activitatea de elaborare a noii Constituții.

La Congresul al VII-lea extraordinar al Sovietelor din RASSM , organizat la 6 ianuarie 1937, se adoptă Constituția, care cuprindea 11 capitole și 114 articole. Ca și în Constituțiile precedente (Constituția RASSM din 1925, Constituția URSS din 1936 și 1937), conținutul normativ era determinat de principiile constituționalismului sovietic, păstrând continuitatea prevederilor și principiilor de bază, urmărind consolidarea mecanismului dictaturii proletariatului.

Capitolul I (art. 1- 12) cuprindea reglementări normative privind organizarea socială; declară Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească drept un stat socialist al muncitorilor și țăranilor (art. 1). Erau stipulate formele proprietății socialiste: proprietatea de stat și proprietatea cooperativa colhoznică (Cap. I, art. 5).

Structura de stat era reglementată de normele cap. II. Din punct de vedere administrativa teritorial, RASSM era divizată în 14 raioane: Ananiev, Balta, Valea Hoțului, Cotovsc, Ocnaroșie, Grigoriopol, Prciana, Rîbnița, Slobozia, Ciorna, Tiraspol, acesta din urmă fiind subordonat nemijlocit autorităților publice centrale din republică.

Constituția a înlocuit sistemul de congrese al sovietelor printr-un organ reprezentativ – Sovietul Suprem al RASSM, unicul organ legislativ, ales de cetățenii republicii pe un termen de 4 ani, era investit cu atribuții de adoptare și revizuire a Constituției, organizarea administrativ – teritoriale a republicii, elaborarea și adoptarea legilor (art. 21), formarea Sovietului Comisarilor Narodnici (SCN) etc. El își organiza activitatea prin formarea de comisii: de mandat, de cercetare și revizuire.

Președintele Sovietului Suprem dirija activitatea Sovietului Suprem și era ales din rândurile deputaților. Constituția prevedea și instituirea unui organ intern de lucru – Prezidiul Sovietului Suprem, care avea competența de a convoca sesiunile acestui organ, de a emite decrete, a interpreta legile, de a organiza referendumuri și alte prerogative. Deputații se bucurau de imunitate parlamentară, ca și în prezent. Legile se adoptau prin simpla majoritate de voturi.

Constituția acorda cetățenilor RASSM cetățenie „triplă” (art. 17), declarând că fiecare cetățean al RASSM este în același timp și cetățean al RSSU și cetățean al URSS. Aveau dreptul de a alege și a fi aleși cetățenii RASSM care au atins vârsta de 18 ani.

În continuare, ne vom referi la modul de exercitare a puterii judecătorești reglementat în capitolul 7 din Constituție. Articolul 73, prevedea că în RASSM justiția se înfăptuiește de către judecătoriile populare, de Judecătoria supremă și judecătoriile speciale ale URSS.

Instanța judecătorească superioară în republică era considerată Judecătoria supremă, formată prin alegeri de către Sovietul Suprem al RASSM, pe un termen de 5 ani, care coordona activitatea tuturor instanțelor judecătorești din republică. Organele judecătorești de primă instanță se alegeau de către cetățenii raionului respectiv, pe baza votului universal, egal, direct și secret pe un termen de 3 ani.

Conform Constituției, justiția se înfăptuia în baza următoarelor principii: asigurarea dreptului de a lua cuvânt în proces în limba maternă, publicitatea proceselor judiciare, asigurarea dreptului inculpatului la apărare, independența judecătorilor și subordonarea lor numai legii etc.

În același capitol (art. 81), se declară: controlul asupra respectării legității de către autoritățile publice și cetățenii republicii se realizează de către Procurorul RSSU, cu aprobarea Procurorului URSS, pentru același termen. În consecință vedem că instanța judecătorească republicană era subordonată și verificată de 2 puteri centrale judecătorești.

Procuratura era direct responsabilă de activitatea structurii de informare, veghea ca deținuții să fie încadrați în limitele legalității și a unui regim adecvat de detenție [44, p. 118 – 119].

Organele procuraturii și organele de ocrotire a normelor de drept au contribuit esențial la realizarea uneia dintre cele mai importante funcții atribuite statului socialist, în faza sa incipientă de dezvoltare: înăbușirea claselor exploatatoare. Una din problemele arzătoare era lupta contra birocratismului, instituirea unei disciplinei și autodiscipline de neclintit a muncitorilor.

Un capitol separat (VIII) a fost consacrat drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor: dreptul la muncă, învățătură, odihnă, la asistență și protecție socială, libertatea cuvântului, a presei, mitingurilor și demonstrațiilor. De asemenea, se consacră libertatea în drepturi a femeilor și bărbaților, egalitatea în drepturi a cetățenilor, indiferent de naționalitate și rasă (art. 90), inviolabilitatea persoanei (art. 94), inviolabilitatea domiciliului (art. 95), dreptul la azil politic (art. 96).

Cu toate acestea, trebuie de menționat, că în condițiile regimului politic marxist, aceste drepturi și libertăți constituționale rămâneau, în marea majoritate, a fi formale. Ca exemplu elocvent în acest sens, poate servi art. 93 din Constituție, care stipula dreptul cetățenilor de a se uni în organizații obștești: sindicale, cooperative, organizații de tineret, sportive și de apărare, societăți culturale, tehnice și științifice, conținea și clauza conform căreia „cei mai activi și conștienți cetățeni din rândurile clasei muncitoare și din alte pături ale truditorilor” sînt în drept să se unească în partidul comunist (al bolșevicilor). Astfel, conchidem, că se încalcă principiul egalității în drepturi ale cetățenilor, consacrat în art. 90 din Constituție, iar dreptul de asociere se limitează la un singur partid politic.

Ultimul capitol din Constituție, format dintr-un singur articol, se referă la modul de revizuire a Constituției. Aceasta putea fi modificată prin hotărârea Sovietului Suprem al RASSM, adoptată cu votul a două treimi din numărul deputaților și probată de către Sovietul Suprem al RSSU.

În 1939 textul Constituției RASSM, cu modificările și completările de rigoare, aprobat de sesiunea întâi și cea de a doua ale Sovietului Suprem al republicii, a fost reeditat.

Concluziile cu referință la constituționalismul din RASSM:

Fundamentarea constituționalismului în perioada de referință și organizarea de stat a avut loc sub supravegherea autorităților sovietice și ucrainene, care promovau o politică autoritară;

Regimul politic a funcționat având la bază principiul dictaturii proletariatului, în care drepturile cetățenilor erau ignorate și încălcate;

Acțiunile antidemocratice de încălcare a prevederilor constituționale erau declanșate și dirijate de chiar aparatul de stat subordonat partidului bolșevicilor;

Partidul și-a creat un mecanism represiv cu scopul de a institui și a menține puterea nelimitată asupra societății, încuraja formele de violență și teroare socială;

Venerarea conducătorilor și edificarea cultului personalității lui Stalin a condus la împiedicarea tentativelor de democratizare a societății, la centralizarea sistemului autoritar;

Economia națională s-a crea pe baza principiilor socialiste de gospodărire în mod forțat, utilizându-se metode de opresiune și constrângere, reprimare fizică și politică;

Nu s-au creat garanții constituționale, economice și de altă natură pentru asigurarea drepturilor și libertăților esențiale ale cetățenilor RASSM.

Constituționalismul în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

Următoarea etapă, la fel de importantă în evoluția constituționalismului în Moldova se referă la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) în 1940 și adoptarea Constituției din 1941.

În urma evenimentelor din 1940, condiționate de Protocolul adițional-secret Molotov-Ribbentrop, cînd României i-au fost impuse serioase cedări teritoriale, soldate cu ruperea teritoriului dintre Nistru și Prut și partea de nord a Bucovinei, a fost constituită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Statul nostru a fost creat și integrat în URSS.

La 10 februarie 1941, Sesiunea I a Sovietului Suprem al RSSM a adoptat Constituția RSSM.

Trăsăturile de bază ale acestei Constituții se caracterizează prin continuitatea prevederilor Constituției URSS din 1936, Constituției RSSU din 1937, cât și Constituției RASSM din 1925 și 1938. Ea cuprindea 11 capitole și 125 de articole.

Capitolul I „Orânduirea socială”, conținea principiile generale de organizare statală a noii republici socialiste unionale. RSSM se declară ca stat socialist „al muncitorilor și țăranilor”.

Baza politică o constituie sovietele de deputați ai oamenilor muncii, iar baza economică „sistemul socialist al economiei și proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție”. Proprietatea socialistă putea să se manifeste sub forma proprietății de stat sau sub forma cooperatist-colhoznică.

Pe lîngă aceste forme, Constituția (art. 9) admitea și existența proprietății private a țăranilor individuali și meseriașilor, sub formă de mici întreprinderi private industriale și de comerț, în limitele stabilite de lege.

O altă particularitate a constituției din 1941 era faptul, că printre obiectele ce se puteau afla în proprietate personală se număra și inventarul agricol.

La fel ca și în Constituția RASSM, munca era declarată datoria și lucrul de cinste al fiecărui cetățean apt de muncă, potrivit principiului „cine nu muncește, acela nu mănâncă”.

Capitolul II, RSSM se declară stat cu drepturi suverane, care poate să-ți exercite independent puterea de stat, cu condițiile respectării articolului 14 din constituția URSS, care practic reducea această independență la zero. Mai mult decît atât, având dreptul să iasă din componența URSS, în lipsa unui mecanism juridic, care ar fi reglementat acest proces, RSSM nu ar fi putut deveni un stat independent de facto. Conform constituției teritoriul RSSM nu poate fi schimbat fără consimțământul ei [46, p. 220].

Ca organe supreme ale puterii de stat, Constituția menționa Sovietul Suprem și Prezidiul Sovietului Suprem, ambele având putere legislativă și parțial executivă.

Sovietul Comisarilor Narodnici – Guvernul RSSM, era caracterizat ca organ suprem și de dispoziție al puterii de stat, condus de un președinte. Ca organe locale, Constituția arăta Sovietele locale, organe alese în baza dreptului electoral universal, egal, direct cu scrutin secret.

Justiția se înfăptuia de judecătoria Supremă a RSSM, raionale poluare și de judecătoriile speciale. În conformitate cu Legea despre organizarea sistemului judiciar al URSS, al republicilor unionale și autonome din anul 1938, art. 26, Sovietul Comisarilor Narodnici din RSSM a aprobat dislocarea judecătoriilor, instituind în republică 86 de sectoare.

Cetățenilor RSSM li se recunoștea automat cetățenia URSS, iar cetățenilor celorlalte republici unionale li se garantau drepturi egale cu ale cetățenilor RSSM.

În ce privește drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, precum și sistemul electoral (cap. VIII- IX), practic erau recopiate articolele respective din Constituția RASSM.

Se declară dreptul la muncă, odihnă, asigurare materială la bătrânețe și la învățătură.

Proclamând drepturi și libertăți, Constituția (art. 108- 111) dispunea și o serie de obligațiuni:

Respectarea Constituției și legilor RSSM;

Executarea legilor;

Respectarea disciplinei de muncă, atitudinea onestă fașă de datoria obștească;

Respectarea regulilor conviețuirii socialiste;

Păstrarea și consolidarea proprietății obștești socialiste, drept fundament unic, inviolabil al regimului socialist, în calitate de sursă a bogăției și prosperității Patriei.;

Drepturile acordate cetățenilor țării nu impunea nici un fel de obligațiuni statului privind asigurarea lor. Din contra, statul nu tolera nici o încălcare sancționând aspru neexecutarea acestora. În baza art. 109 din Constituție, adeseori erau supuși represiunilor în masă chiar și oamenii flămânzi atunci când strângeau, de exemplu, câteva spice de grâu, secară, ovăz, rămase după recoltare.

Modificarea Constituției putea fi făcută doar de Sovietul Suprem al RSSM cu două treimi din voturi. Constituția din 1941 renunță la principiile universale: pluralismul politic, separația puterilor, supremația legii și a statului de drept [47, p.115].

Concluzii privind unele particularități ale Constituției din 1941:

Odată cu formarea noului stat socialist, RSSM, s-u creat condițiile necesare pentru extinderea regimului politic sovietic pe întreg teritoriul de astăzi a Republicii Moldova;

RSSM era împuternicită să realizeze puterea de stat de sine stătător (art. 14) și dreptul la ieșirea din URSS (art. 14 din Constituție);

Drepturile și libertățile cetățenești aveau conținut declarativ, iar unele din ele au devenit doar lozinci comuniste;

Colectivizarea totală forțată, naționalizarea industriei și „revoluția culturală”- ca model de socialism, considerat unic, perfect și obligatoriu;

Conținutul normativ al constituției n-a ținut cont de factorii naționali de configurare a dreptului;

Represiunile, deportarea masivă a populației au reflectat cu claritate mecanismul de funcționale al sistemului de guvernare;

Organizarea sovietică a statului a servit intereselor partidului comunist, care pentru a ține în mâinile sale pârghiile de dirijare socială a apelat la aplicarea forței;

Realizările obținute de RSSM, în pofida presiunilor făcute, se datorează în exclusivitate oamenilor educați de generații pe parcursul anilor de până la perioada sovietică.

După condamnarea cultului lui Stalin, procesele reformatoare au silit URSS să elaboreze o altă Constituție. Congresul al XXIII – lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), care și-a ținut lucrările în anul 1961, a formulat tezele privind transformarea statului dictaturii proletariatului într-un stat al întregului popor și despre trecerea de la democrația proletară la democrația întregului popor. În 1962 Sovietul Suprem al URSS a format o Comisie Constituțională pentru elaborarea unui proiect de constituție, dar activitatea acestea a eșuat în urma consecințelor urmate după demiterea conducătorului statului sovietic N. Hrușciov.

Abia în anul 196l la congresul al XXV-lea la PCUS, problema proiectului noii constituții a fost iarăși abordată, care trebuia să reflecte „evoluția democrației socialiste, particularitățile de bază ale societății sovietice”. Proiectul respectiv a fost aprobat și publicat în presă la 4 iunie 1977 și supus discuției procedură ce dura până în luna octombrie. Proiectul a fost examinat de circa 1,5 milioane de adunări ale oamenilor muncii, 450 de adunări de partid deschise și mai bine de 50 mii de sesiuni ale Sovietelor de diferite ranguri, la care au participat peste 2,1 milioane de deputați, 300 mii dintre care au luat cuvântul [48, p. 62-63]. După 9 luni de activitate a comisiei, proiectul a fost publicat în presă la 21 martie 1978 și pus în dezbatere 30 de zile. La adresa Comisiei Constituționale au fost trimise peste 2 mii de scrisori cu propuneri și sugestii asupra textului proiectului de Constituție [49, p. 233].

Astfel, la sesiunea a opta extraordinară a Sovietului Suprem al RSSM, Constituția a fost votată în unanimitate. Structura ei era alcătuită din preambul, 10 secțiuni, care conțin 19 capitole și 172 articole. Constituția avea capitole noi, consacrate unor relații sociale, cum sînt: „Activitatea politică externă și apărarea Patriei Socialiste”, „Dreptul norodului”, „Planul de stat de dezvoltare economică și socială”. O noutate pentru practica socialistă reprezenta și secțiunea „Justiția, Arbitrajul și Procuratura”.

Prin conținutul său normativ, această Constituție a consacrat bazele orânduirii sociale și politice a RSSM, drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenilor, a determinat principiile organizării și scopurile statului socialist, orânduirea națională statală și administrativ – teritorială a republicii, modul de formare a organelor de stat.

În baza studiului literaturii de specialitate, a comentariilor analiștilor politici, se poate desprinde clar din preambulul Constituției sfidarea adevărului istoric, prin faptul că „construirea societății socialiste”, după cum se sublinia, este rezultatul revoluției din octombrie și rolul deosebit al Partidului Comunist, lucru care nu corespunde adevărului.

În capitolul I, art. 2, se declară că „toată putere în RSSM aparține poporului”, care o exercită prin Sovietele de deputați ai norodului, lucru anihilat prin conținutul normativ al art. 6, același capitol, Partidul Comunist este apreciat ca „forță conducătoare și îndrumătoare a societății sovietice”. În capitolul II, se menționa că „baza sistemului economic al RSSM o constituie proprietatea socialistă” sub formă de proprietate de stat, cooperatiste colhoznică și a altor organizații obștești, nemenționîndu- se că această proprietate a provenit din lichidarea proprietății private. Astfel, prin art. 13 proclamă un nou tip „sovietic” de proprietate personală a cetățenilor din RSSM, care includea obiectele de uz curent, de consum personal, confort și obiectele din gospodăria auxiliară, domiciliul și mijloacele financiare provenite din muncă. Dacă e să ne referim la drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, Legea fundamentală lărgește acest cadru, dar ele au rămas a fi doar niște lozinci.

Ca și mai înainte era negat principiul separării puterii în stat.

Organul suprem al puterii de stat era Sovietul Suprem (cap. 12), constituit din 380 de deputați aleși pe un termen de 5 ani. Organul era condus de președinte și 4 vicepreședinți.

Sovietul Suprem își organiza activitatea în formă de sesiuni convocate de două ori pe an.

În competența excepțională a Sovietului Suprem intra:

Adoptarea Constituției RSSM și modificarea ei;

Adoptarea planurilor de dezvoltare economică și socială a țării;

Aprobarea bugetului de stat al RSSM și a dărilor de seamă privind executarea lui;

Formarea organelor subordonate Sovietului Suprem.

Prezidiul Sovietului Suprem se delega din rândurile deputaților în componența următoare: Președinte, doi vicepreședinți, secretarul și 15 membri ai Prezidiului. Atribuțiile acestui organ erau stipulare în art. 108 din constituție.

Puterea executivă era atribuită Sovietului Miniștrilor al RSSM (art. 118), ca organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat. El era format de către Sovietul Suprem și avea în componența sa președinte, prim-vicepreședinte și vice-președinți ai miniștrilor.

Declarat stat sovietic socialist suveran, care face parte din URSS, caracterul de suveranitate pornea de la ceia de a ieși liber din componența Uniunii Sovietice (art. 72 din Constituția URSS și art. 69 din Constituția RSSM), considerat, printre altele, un drept, care „conținutul real al suveranității republicii unionale”. Dar cu toate că se declara acest drept, afirmația respectivă venea în contradicție cu concepția URSS ca „stat multinațional unional unitar”.

Spre deosebire de Constituția din 1941, noua Constituție cuprindea o secțiune aparte, consacrată în întregime sovietelor de deputați ai poporului. Capitolul 10 din această secțiune conținea reglementări privitoare la sistemul electoral, iar capitolul 11 determina statutul deputaților în soviete.

Organele judecătorești erau formate în baza principiului egalității judecătorilor și asesorilor narodnici. Capitolul 18 se referea la arbitrajul de stat, care putea soluționa litigiile de natură economică dintre întreprinderi, instituții și organizații. Procuratura era investită cu atribuția de supraveghere supremă asupra executării stricte și uniforme a legilor.

Constituția respectivă se deosebea radical de celelalte constituții sovietice. Elementele de noutate ar fi:

Pentru prima dată în istoria constituționalismului sovietic s-a încercat o interpretare a noțiunii de sistem politic și a elementelor lui constitutive;

Proclama munca liberă, fără exploatare, a cetățenilor drept izvor al bogăției obștești și al bunăstării;

Introdus un nou compartiment consacrat sovietelor de deputați ai poporului;

S-a stabilit o responsabilitate sporită a organelor executive și de dispoziție ale sovietelor de deputați ai poporului;

Intensifică garanțiile materiale, politice și juridice;

Acest model de Constituție a influențat mult comportamentul maselor de „oameni ai muncii” în scopul „construirii comunismului”.

În concluzie, putem constata că Constituția din 1978 cu greu poate fi inclusă în categoria constituțiilor tradiționale. Ea a fost fundamentată pe principii marxist – leniniste și privită ca un instrument aparținând clasei dominante și nu un rezultat al unui compromis social, nefiind fondată pe colaborarea diferitelor categorii sociale.

În opinia specialiștilor, dar și cea proprie, opțiunea poporului pentru un regim politic marxist nu a fost una liber formată și nici exprimată cu voință suverană în organele reprezentative. Perioada dintre anii 1941 și până în 1978 a fost una distinctă, care și-a lăsat amprenta în evoluția constituționalismului în Moldova, deoarece sistemul constituțional socialist a întrunit toate trăsăturile sistemelor totalitare de guvernare de tip marxist, dându-le o formă sau alta.

În fiecare dintre constituțiile adoptate au existat elemente comune, dar și separate, Cele patru constituții au în comun lichidarea oricărei opoziții politice; oficializarea unei doctrine bazate pe concentrarea puterii în mâinile elitei aflate la conducere; caracterul formal al drepturilor cetățenilor; exercitarea discreționară a puterii.

3. CONSTITUȚIONALISMUL ÎN REPUBLICA MOLDOVA LA ETAPA CONTEMPORANĂ

Elaborarea și adoptarea constituției Republicii Moldova în vigoare

În ultimul deceniu Republica Moldova a cunoscut reforme semnificative realizate pe fundalul transformărilor politice, economice, sociale atât din țară, cât și de peste hotare. În urma acestor transformări, dar și a atmosferei care domina în Comunitatea Statelor Independente (CSI), a fost nevoie de adoptat o nouă Lege fundamentală a țării, procesul căreia a fost complicat și de durată.

Adoptarea Constituției este cel mai important eveniment istoric. La 27 august 1991 Republica Moldova și-a proclamat independența și se cerea ca, imediat după aceasta, să fie adoptată Constituția, deoarece a avut loc o trecere foarte importantă de la un stat totalitar la un stat democratic, de la o economie arhi – centralizată la economie de piață, de la un singur partid cu o singură ideologie la pluripartitism, la pluralismul de opinie, la statul de drept și multe altele probleme care trebuiau să fie reglementate în Constituție. Însă, Republica Moldova a mers puțin pe altă cale, mai bine zis, am fost nevoiți să mergem pe o altă cale. Mai întîi de toate Republica Moldova a aderat la cele mai importante acte internaționale, cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU, la pactele cu privire la drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale și la un șir de acte internaționale în baza cărora a început să se dezvolte țara. În paralel, au fost adoptate principalele legi, cum ar fi: Legea cu privire la proprietate, care a introdus noi forme de proprietate, Legea cu privire la simbolurile statului, legile cu privire la cetățenie, la societățile pe acțiuni, la sistemul bancar și multe altele care în 1994 s-au regăsit în Constituție.

De ce nu a fost, totuși, adoptă Constituția în primii ani? Pentru că situația nu era simplă: o parte din deputații din Parlament nu doreau adoptarea Constituției pentru că vedeau totuși o soluție în unirea cu România, o altă parte din parlamentari se vedea înapoi în URSS, iar a treia parte, pur și simplu, înțelegea foarte bine că, dacă va fi adoptată o nouă Constituție, Parlamentul va pleca acasă și nu se știe dacă vor mai reveni în noul Parlament. La un moment dat se preconiza ca deputații să fie jumătate de an în Chișinău, iar apoi să se întoarcă la locul de muncă.

Din necesitatea de a trece la un Parlament profesional, a fost adoptată legislația ca să fie în Parlament 101 de deputați și nu 380. Din aceleași considerente nu s-a putut adopta nici Constituția, dar, totuși, s-a obținut această victorie și aici se are în vedere faptul că Parlamentul a plecat din funcție înainte de termen, și-a organizat alegeri parlamentare, iar noul Parlament a adoptat Constituția.

La 29 iulie 1994 se adoptă Constituția Republicii Moldova și intră în vigoare la 27 august, același an. Tot la această dată, Constituția Republicii Moldava din 15 aprilie 1978 este abrogată în întregime.

Această Constituție a fost elaborată în aceleași condiții de criză politică, ca și în celelalte republici socialiste care și-au declarat independența. Acest document a satisfăcut și așteptările societății, generând multiple activități orientate spre realizarea conceptului statului de drept.

Constituția reglementează ansamblul relațiilor sociale fundamentale ce țin de organizarea puterii de stat.

Conținutul ei normativ este structurat din punct de vedere juridic, în 151 de articole grupate în șapte titluri, unele având capitole și secțiuni.

Titlul I al Constituției „Principii generale”, cuprinde normele referitoare la structura unitară a statului, la forma republicană de guvernământ. Republica este caracterizată ca un stat suveran și independent, unitar și indivizibil, democratic, de drept în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sînt garantate.

Tot în acest titlu se consacră neutralitatea permanentă a Republicii Moldova și se stipulează neadmiterea dislocării trupelor militare ale altor state pe teritoriul țării. Tot aici sînt incluse dispoziții privind simbolica de stat a țării (drapel, imn și stemă).

Potrivit art. 6 (sec.4), sînt interzise partidele politice, care prin scopurile ori prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, principiilor statului de drept, suveranității, integrității și independenței Republicii Moldova.

Titlul II, „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” este structurat în trei capitole. În capitolul I sînt stabilite principiile constituționale ce țin de problemele generale ale drepturilor și libertăților; în capitolul II- drepturile și libertățile fundamentale; în capitolul III sînt stabilite îndatoririle fundamentale: îndatorirea de fidelitate față de țară, de apărare a patriei, de a respecta Constituția și legile, îndatorirea de a satisface serviciul militar. În acest capitol, de asemenea, sînt stipulate dispoziții privitoare la dobândirea și pierderea cetățeniei: în Republica Moldova nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrat de cetățenia sa și nici de dreptul de a-și schimba cetățenia. Aici se mai prevede, că și cetățenii străini și apatrizi au aceleași drepturi și îndatoriri ca și cetățenii Republicii Moldova.

Titlul III, denumit „Autoritățile publice”, fiind structurat pe capitole, capitolele – pe secțiuni, reflectă concepția cu privire la distribuirea competențelor în realizarea puterii de stat între principalele categorii de organe de stat și raporturile dintre ele. Titlul e consacrat în strictă conformitate cu principiul separației puterilor în stat în puterea legislativă, executivă și judecătorească, stabilind totodată necesitatea colaborării lor.

Mai întâi sînt prevederi referitoare la Parlament. Acesta este ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat, pentru un mandat de patru ani (cap. IV, sec. 1). Conform dispozițiilor, acesta este unicul organ suprem reprezentativ și unica autoritate legislativă a statului cu o structură unicamerală, compus din 101 deputați, aleși pentru un mandat de patru ani, care își desfășoară activitatea în cadru sesiunilor ordinare, extraordinare sau speciale.

Capitolul IV, sec. 2 reglementează statutul deputaților, stabilește incompatibilități și imunități privind activitatea lor.

Capitolul IV, sec. 3 conține dispoziții privind procesul de legiferare și domeniului de reglementare rezervat legilor organice.

Capitolul V, cuprinde reglementări privind șeful statului Președintele Republicii Moldova, care este ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat pentru un mandat de patru ani și care este garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale ale țării.

Capitolul VI, conține norme referitoare la rolul, structura, investirea, incompatibilitatea, actele emise de Guvern.

Capitolul VIII, „Administrația publică”, reglementează activitatea administrației publice centrale și de specialitate, forțele armate, principii de bază ale administrației publice locale, raionale, orășenești, sătești, organizarea administrativ – teritorială a republicii. Acest capitol conține dispoziții privitoare la posibilitatea atribuirii unor forme și condiții speciale de autonomie unor localități din stânga Nistrului, precum și unor localități din sudul Republicii Moldova.

Capitolul IX, „Autoritatea judecătorească”, conține dispoziții referitoare la instanțele judecătorești: Curtea Supremă de Justiție, Curtea de Apel, tribunalele și judecătoriile specializate. Secțiunea a doua din acest capitol reglementează modul de instituire, componența și competența Consiliului Superior al Magistraturii, iar secțiunea trei, conține norme privitoare la Procuratura Republicii.

Titlul IV, denumit „Economia și finanțele publice”, cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public național, impozitele și taxele statului, Curtea de Conturi.

Titlul V, „Curtea Constituțională”, reglementează controlul constituționalității legilor. Fiind un organ politico – jurisdicțial, special și specializat, ea va asigura pe calea controlului de constituționalitate supremația Constituției în sistemul juridic normal.

Curtea Constituțională este formată din 6 judecători numiți pe un mandat de 6 ani.

Titlul VI, „Modul de revizuire a Constituției”, reglementează, că Constituția poate fi revizuită prin referendul republican sau de Parlament. Conform art. 155 (sec. 2), nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.

Titlul VII, „Dispoziții finale și tranzitorii”, este constituit din norme referitoare la intrarea în vigoare a Constituției.

Conform recomandărilor experților OSCE, privind criteriile de apreciere a unei constituții ca fiind democratică, putem afirma, că Legea fundamentală a țării noastre poate fi apreciată ca o constituție democratică.

Acest argument, pot fi aduse unele exemple, cum ar fi:

– În privința libertății cuvântului, constituția nu se limitează la afirmarea unor principii. Libertatea de exprimare este reglementată în detalii, prevăzându-se toate formele ei de manifestare (art. 28) și stabilindu-se garanții, precum ar fi interzicerea cenzurii (art. 32, 33);

– În privința garanției proprietății, Constituția corespunde exigențelor internaționale. Astfel, este prevăzută obligația statului de a ocroti proprietatea (art. 127), fără a stabili un regim juridic privelegiat uneia dintre formele ei, este prevăzută imposibilitatea exproprierii, cu excepția cazurilor cînd exproprierea se face numai „pentru o cauză de utilitate publică”, stabilită cu dreaptă și prealabilă despăgubire (art. 46);

– În privința criteriului referitor la pluralismul politic, trebuie de remarcat următorul fapt: Constituția Republicii Moldova stabilește, în art. 5, că democrația în republică se exercită în condițiile pluralismului politic, incompatibil cu dictatura și cu totalitarismul;

– În privința stabilirii unor garanții ale respectării tratatelor internaționale, Constituția corespunde exigențelor unei legi fundamentale democratice. Art. 8 stabilește, în acest sens, că Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite, să execute cu bună credință toate angajamentele care decurg din principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional, din tratatele internaționale, la care Republica Moldova este parte. Potrivit art. 8 alin. 2, se acordă prioritate prevederilor internaționale în caz de ne concordare între tratatele internaționale, la care Republica Moldova este parte, și legile interne, etc.

La ziua de astăzi avem opt legi constituționale care au introdus modificări în Constituție, aceste modificări fiind absolut necesare. Cînd s-a pregătit textul Constituției, au fost studiate constituțiile a 62 de state, dar, totuși, cei care au lucrat erau cu o mentalitate veche, sovietică, încă nu cunoșteam pe deplin standardele internaționale privind valorile supreme ce se conțin în Constituție.

Opiniez, că Constituția Republicii Moldova are multe aspecte pozitive, dar și multe aspecte negative, dintre care pot fi identificate următoarele:

Caracterul inert al doctrinei juridice și a procesului de aplicare a dreptului;

Deformarea sau imperfecțiunea deciziilor cu caracter constituțional – juridic;

Recepționarea „decorativă” sau reproducerea mecanică a valorilor constituționale contemporane.

Tentativele de modificare și revizuire a constituției Republicii Moldova

Edificarea noii organizări de stat în conformitate cu principiile constituționalismului contemporan în Republica Moldova s-a încununat cu adoptarea Constituției în vigoare.

De la acel eveniment istoric a trecut o durată redusă de timp, care s-a soldat cu o serie de tentative de revizuire a legii fundamentale care, în viziunea guvernanților, sunt condiționate de unele „ imperfecțiuni care devin un obstacol serios în procesul de guvernare”.

Constituția conține multe inexactități, goluri, precum și lipsa unor mecanisme eficiente care ar stabili un echilibru adecvat al puterilor în stat, iar de aici și confruntările politice între partidele de guvernământ și impactul negativ asupra dezvoltării socio-economice a statului, opinează autorii contemporani din domeniul dreptului.

Se consideră că confruntările dintre ramurile puterii au apărut chiar după adoptarea Constituției, în deosebi pe parcursul anului 1995, dintre Președintele țării și Prim-ministru, confruntări care au constituit o consecință inevitabilă a unor formulări neclare ale Constituției (care nu precizează cu claritate cine reprezintă autoritatea executivă supremă, tipul consacrat de republică).

Constatăm, cu mare regret, că actualmente în Republica Moldova nu avem o conlucrare cu adevărat a puterilor instituționalizate în stat, ci mai mult o confruntare între partidele politice de guvernământ. Confruntarea acestora se manifestă,mai ales, în condițiile instabilității politice, confruntare care știrbește în mare măsură imaginea Republici Moldova pe glob, diminuează încrederea opiniei publice internaționale.

Confruntările politice sunt generate de circumstanțe de ordin social, de scăderea în continuare a nivelului de trai al populației, de adâncirea crizei economice generale din republică, de tergiversarea promovării unor reforme stringente (cum s-a procedat în cazul reformei sistemului de pensionare, reformei administrativ-teritoriale etc.), de tărăgănarea soluționării conflictului din Transnistria.

Una din cea mai esențială modificare în Constituția adoptată relativ nu demult a fost semnalată chiar de șeful statului care, optând pentru republică prezidențială, a supus referendumului consultativ din 23 mai 1999 problema formei de guvernământ a Republicii Moldova.

Pentru elaborarea modificărilor în Constituție a fost creată și o Comisie Națională, care a pregătit și a dat publicității pentru o dezbatere publică Proiectul de lege pentru modificarea Constituției Republicii Moldova.

În virtutea dreptului de inițiativă legislativă, la 6 mai 2000, Președintele țării a prezentat Curții Constituționale, spre avizare, Proiectul de lege pentru modificarea Constituției Republicii Moldova. Ulterior perfectat în baza propunerilor comisiei mixte, sub egida Comisiei Europene pentru Declarație prin Drept, proiectul propunea:

Parlamentul să fie ales în baza sistemului electoral mixt: 70 de deputați-în circumscripții electorale uninominale, iar 30 de deputați într-o circumscripție electorală națională;

Președintele Republicii Moldova să exercite puterea executivă, în modul prevăzut de Constituție, și să vegheze respectarea Constituției, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

Prim-ministru să fie numit de Președintele Republicii Moldova, după consultarea fracțiunilor parlamentare și după alegerea acestuia de către Parlament, iar membrii Guvernului să fie numiți de Președintele Republicii Moldova la propunerea Prim-ministrului.

Proiectul includea o nouă procedură constituțională – moțiunea de cenzură constructivă, prin care Parlamentul, exprimând vot de neîncredere Prim-ministrului (care nu atrage demisia Guvernului, ci doar a Prim-ministrului), propune Președintelui Republicii Moldova, pentru numire altă candidatură.

În calitate de comentariu pe marginea acestui Proiect de lege pentru modificarea Constituției Republicii Moldova elaborat de către Comisia națională pentru modificarea Constituției putem menționa următoarele:

Proiectul de lege propunea o nouă organizare a puterilor de stat ale Republicii Moldova, optînd pentru o formulă care putea efectua însăși evoluția democratică a țării. Chiar dacă în principiu competența Parlamentului continua să fie aceea de a emite legi, cea a Guvernului de a pune în aplicare legile, iar a judecătorilor de a sancționa nerespectarea lor, în realitate fiecare dintre aceste autorități rămânea, direct sau indirect în mâinile Președintelui Republicii Moldova, ale cărui puteri creșteau în mod nemăsurat și necontrolat, acesta putând dispune în mod arbitrar de ele, influențându-le activitatea și chiar grăbind-o până la desființare.

Practic, acest Proiect de modificare a Constituției înlătura orice mecanism de control și echilibru între puterile statului, deși acesta era unanim recunoscut ca esențial pentru evoluția democratică a unui stat, fiind în același timp garanția principală a unui stat de drept.

Proiectul de modificare a Constituției opta pentru un executiv dualist, cu un Prim-ministru ca șef al Cabinetului, dar și cu un Președinte cu largi prerogative executive, deci practic o republică prezidențială.

În această situație ar fi trebuit întărit tocmai mecanismul reciproc de control dintre Guvern și Parlament. De exemplu, ar fi trebuit accentuat rolul Parlamentului la momentul investirii noului Guvern, prin aprobarea membrelor acestuia și a programului de guvernare. În locul controlului parlamentar, Proiectul introducea formula în care Președintele numește Prim-ministrul și întregul cabinet, pe care îi și demite fără niciun control, tot el aproba programul de guvernare al Guvernului, iar după aceea tot el semna (Prim-ministru contrasemna) toate actele prin care programul era pus în aplicare (art.82 alin.1 și 96 alin.3).

Articolul 105 introducea delegarea legislativă pe baza unei legi de abilitare elaborate de Parlament în acest scop, dar și pentru situații „excepționale”, nedefinite, prin intermediul hotărârilor-legi de urgență, formulă care poate fi cu ușurință utilizată abuziv, urmarea fiind reducerea rolului Parlamentului la unul pur decorativ.

O astfel de posibilitate era cu atât mai evidentă cu cât proiectul de lege scotea practic Guvernul de sub controlul Parlamentului, în conformitate cu art.82 alin. (2), Guvernul fiind responsabil politic numai în fața Președintelui, singurul caz de răspundere în fața Parlamentului fiind cel prevăzut de art.106, anume asumarea răspunderii ca procedură excepțională.

Articolul 88 din Proiectul de lege enumeră câteva dintre noile atribuții ale Președintelui. Conform lit. c), acesta „exercită funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Securitate, asigură conducerea generală și conlucrarea autorităților publice în domeniul asigurării securității statului, legalității și ordinii publice, instituie și conduce în acest scop, organe administrative specializate și consultative de nivel național”.

Este evidentă confuzia dintre competențele privind coordonarea activităților relativ la siguranța națională și celor care țin de exercitarea efective a atribuțiilor de conducere a unor astfel de structuri.

Practic, prin textul citat mai sus se putea ajunge ca în Republica Moldova să nu mai existe nici o instituție publică sau agenție guvernamentală cu activitate în domeniul siguranței naționale condusă în mod independent, ceea ce reprezintă un grav pericol, întrucât întotdeauna un președinte, indiferent al cărui stat va avea și un interes propriu, politic, iar utilizarea structurilor de tipul serviciilor de informații, poliție etc. pentru apărarea acestor interese personale este foarte tentantă, mai ales dacă însăși legea fundamentală permite.

Mai mult însă, conform Proiectului de lege Președintele putea să-și construiască singur atâtea servicii câte va dori, deoarece nici o altă autoritate a statului nu i se va opune: prezidând ședințele Guvernului putea să dicteze hotărârea de înființare (art.83), iar controlând bugetul asupra căruia nu Parlamentul, ci Guvernul are ultimul cuvânt (art.131), putea să aloce fondurile necesare.

Litera d) al art.88 din Proiectul de lege îi conferea Președintelui dreptul de a numi și revoca din funcție „ persoanele oficiale de stat” , iar litera e) îi oferă dreptul de a cere „demisia persoanelor de stat alese sau numite în funcție de alte autorități publice, în cazul în care persoanele respective nu-și onorează obligațiile de serviciu, discreditează, prin comportamentul lor autoritatea statului”. Așa dar, pe de o parte, Președintele avea un control asupra instituțiilor statului prin intermediul numirilor pe care le putea face.

Este adevărat că textul preciza că acest lucru va fi făcut „în condițiile legii”, dar legea însăși, prin procedura hotărârilor-legi de urgență, nu era decît un alt mecanism pus în mâinile Președintelui, fără posibilitatea unui control eficient din partea unei alte autorități a statului.

Pe de altă parte, Președintele avea dreptul să solicite demisia altor persoane oficiale fie și numai pentru că acestea „discreditează” autorități ale statului, de exemplu se exprimă critic la adresa Președintelui.

Litera g) al aceluiași art.88 îi asigura Președintelui independență financiară deplină, prin instituirea unor „programe prezidențiale în scopul soluționării problemelor de interes național” și creșterea de „fonduri speciale pentru susținerea financiară și materială a realizării acestora”, fapt ce însemna instituirea unei proceduri eminamente discreționare la îndemâna Președintelui.

Controlul Președintelui asupra celorlalte autorități ale statului este întregit de puterile covârșitoare pe care le are asupra Justiției. Practic, dacă Proiectul de lege ar fi fost adoptat, ar fi fost imposibil să se mai vorbească de o justiție independentă în Republica Moldova.

Chiar și actuala Constituție îi acordă Președintelui atribuții de maximă importanță, cum ar fi conferirea gradelor superioare de clasificare a lucrătorilor din procuratură și judecătorii (art.88 litera h), numirea judecătorilor în funcție (art.116), dar în prezent acesta are loc într-un regim în care Președintele are puteri limitate, iar rolul său este în mare măsură de mediator între puterile statului.

În aceste condiții, independența justiției prin independența și imparțialitatea judecătorilor este fundamentală.

Anume aceste dimensiuni sunt desființate prin reglementările propuse. Astfel, competențelor anterioare ale Președintelui li se adăugau controlul asupra Consiliului Superior al Magistraturii: Președintele Republicii Moldova devine Președinte, iar Ministrul Justiției și Procurorul General devin membrii ai Consiliului (art.125).

Așadar, principalii reprezentanți ai executivului puteau avea cuvânt decisiv în ceea ce privește desfășurarea activității judecătorilor și sancționarea acestora.

Trebuie remarcat că, în dorința de a-i conferi Președintelui cât mai multe priorități, au trecut neobservate câteva inadvertențe flagrante. Astfel, conform art.124, Președintele Republicii Moldova era garantul independenței judecătorești, cu toate că Proiectul de lege îl transforma în principalul reprezentant ale executivului, ba mai mult, îi dădea dreptul să controleze justiția din interior, prin intermediul Consiliului Superiore al Magistraturii.

În același timp, în calitate de Președinte al acestui Consiliu, el era pus în situația de a face propuneri pentru numirea judecătorilor, pe care ulterior, în calitate de Președinte al Statului, tot el trebuia să-i numească. Se regăseau practic în Proiectul de lege pentru modificarea Constituției trăsăturile specifice statului totalitar, ascunsă sub o aparentă legalitate.

Este adevărat că teoria și practica dreptului constituțional cunosc nu doar regimul parlamentar, ci și pe cel semi prezidențial și chiar pe cel prezidențial, de tip francez de exemplu, sau de tip american,în care atribuțiile Președintelui statului sunt foarte mari. În același timp însă mecanisme fine și bine puse la punct asigură controlul fiecăreia de către cealaltă putere, realizînd astfel echilibrul acestora. Ca să nu mai vorbim că independența justiției care este ferm garantată.

Din nefericire, Proiectul de lege pentru modificarea Constituției Republicii Moldova nu urmărea nici întărirea sistemului parlamentar și nici introducerea unui regim prezidențial de tip democratic. El ar fi dus, inevitabil, la instaurarea unui regim autoritar, în care Președintele s-ar afla deasupra tuturor celorlalte puteri ale statului, pe care le-ar putea controla și influența în conformitate cu propriile-i interese.

Un astfel de regim semăna mai degrabă cu cel instituit prin Constituție în Federația Rusă, dar experiența ultimilor ani a dovedit că un regim autoritar nu este în stare să asigure nici măcar stabilitatea într-o țară, cu atât mai mult să-i determine bunăstarea. El ar putea însă să compromită orice încredere a populației în valorile și instituțiile statului democratic și de drept.

Pe parcursul dezbaterilor purtate pe marginea Proiectului s-a dovedit că acesta n-a fost susținut de majoritatea specialiștilor. Spre exemplu, Procurorul General în exercițiu în perioada vizată, considera că numirea în funcție a Procurorului General de către Președintele Republicii Moldova poate fi apreciată ca o imixtiune a puterii executive în activitatea procurorului, fiind astfel transformat într-un instrument al acestuia. În aceeași opinie, trebuie să fie păstrată procedura actuală de numire în funcție a Procurorului General de către Parlament.

Pe data de 29 iunie 2000 Parlamentul a luat în dezbatere două proiecte de modificare a Constituției. Primul era propus de Guvern și prevedea modificarea statutului Procuraturii Generale a Republicii, cel de-al doilea proiect aparținea unui grup de 39 de deputați și conținea o serie de propuneri privind abilitarea Guvernului cu împuterniciri suplimentare.

După cum a comunicat Serviciul de presă al Legislativului la ședința de marți, 30 iunie 2000, Biroul permanent a decis ca Parlamentul să mai ia în dezbatere încă un proiect de modificare a Constituției, inițiativa legislativă fiind semnată de 41 de deputați și conținând o serie de propuneri ca Guvernului să i se atribuie împuterniciri suplimentare.

Astfel în Parlament erau depuse trei inițiative de modificare a Constituției, toate fiind avizate la Curtea Constituțională.

De menționat, că oamenii de știință din republică au contribuit din plin la formarea unei atitudini constructive, argumentate din punct de vedere științific care acorda un suport teoretic considerabil membrelor legislativului. Astfel s-a promovat ideea că pentru realizarea de facto a separației puterilor este necesară „acordarea delegării legislative Guvernului de către Parlament”, care a și fost prevăzută în noua redacție a Constituției (art.106).

Unii autori au încercat să scoată în vileag chiar și cauzele care au dus la revizuirea Constituției, printre care se enumerau următoarele:

ineficiența funcționării instituțiilor politice din țară;

dezechilibrul puterilor în stat, tendința lor spre monopolizarea puterii, amestecul unei puteri în prerogativele altei puteri, incapacitatea lor de a conduce;

lipsa de responsabilitate a puterilor în stat pentru guvernarea rea;

stoparea reformelor, atât a celor politice, precum și a celor economice;

schimbarea rapidă, imprevizibilă a raportului de forțe politice din societate;

neconlucrarea organismelor de guvernământ cu societatea civilă.

La 22 iunie 2000 Parlamentul a creat o comisie specială, care trebuia să definitiveze documentele de revizuire a Constituției.

Pe 11 iulie 2000 Curtea Constituțională a dat avize pozitive asupra a 3 proiecte de legi de modificare a Constituției.

La 5 iulie Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea de revizuire a Constituției având drept bază proiectul propus de înșiși parlamentarii.

Pe 22 iulie 2000 șeful statului s-a adresat corpului de deputați cu un mesaj prin care a contestat într-un stil vehement, pe alocuri destul de dur, pasul întreprins de către Parlament, prin care, în aprecierea lui parlamentarii au ignorat vrerea poporului exprimată în referendumul consultativ de la 23 mai 1999.

Într-adevăr, Legea fundamentală a Republicii Moldova, nu rezistă cerințelor timpului. Șeful statului s-a referit cronologic le evoluția problemei privind reforma constituțională. El a amintit că încă din 1996 Președintele în exercițiu propunea instituirea regimului de republică prezidențială. Dar pe atunci a prevalat opinia că motivul situației de criză nu rezidă în forma de guvernare. Pe parcurs însă, prin confruntarea experienței unor țări dezvoltate cu derularea evenimentelor din republica noastră, a devenit clar că prăbușirea social-economică este generată și de cauze ce țin de regimul de guvernare a statului.

De aceea în 1999 s-a revenit la ideea formei de republică prezidențială. Pusă la referendumul consultativ, opinia a fost sprijinită de majoritatea participanților la plebiscit. Drept răspuns deputații au adoptat varianta de republică parlamentară.

Șeful de stat a remis spre reexaminare Legea privind modificarea unor articole din Constituție, votată la 5 iulie 2000, motivând că aceasta „încalcă în cel mai grosolan mod principiul de organizare a puterii de stat”- principiul separării echilibrate a prerogativelor autorităților publice, consfințit de Constituție.

Astfel se instituie, constată el în continuare, monopolul necondiționat al legislatorului, care „de unul singur alege șeful statului, formează componența Guvernului, formează parțial Curtea Constituțională, Curtea Supremă de Justiție, Curtea de Conturi, numește Procurorul General etc.,iar Președintele devine o „figură butaforică”, fiind lipsit de dreptul la inițiativă legislativă, de dreptul de a prezida ședințele guvernului, precum și de dreptul de a fi ales sau demis din funcție de popor.

Șeful de stat a propus parlamentarilor o nouă formulă de efectuare a reformei constituționale. El a solicitat declararea unui moratoriu asupra Legii constituționale promulgate de dânsul; adoptarea unei hotărâri privind desfășurarea la 5 noiembrie 2000 a altui referendum constituțional prin care electoratul să decidă asupra formei de guvernare. Totodată el găsește de cuviință să fie operate unele modificări în Codul Electoral, care ar stipula un nou principiu de alegere a Parlamentului fie după un sistem mixt (70 de circumscripții și 30 pe liste de partid), fie după un sistem proporțional.

Comisia specială pentru examinarea proiectelor de legi privind modificarea Constituției a pregătit un aviz privind propunerile șefului statului, dintre care au fost acceptate doar cîteva, și anume:

1) a lăsa în competența Președintelui Republicii dreptul la inițiativă legislativă;

2) a lăsa fără modificări art. 86 din Constituție;

3) referitor la desfășurarea la 5 noiembrie 2000 a unui referendum constituțional, Comisia specială a găsit de cuviință ca această propunere să fie examinată de legislativ în conformitate cu art.141-143 din Constituție.

În cele din urmă, Parlamentul a votat cu 87 de voturi legea constituțională, readresînd-o iarăși șefului spre promulgare.

La 26 iulie 2000 Parlamentul Republicii Moldova face o declarație în care se adresează cu un apel către Președintele republicii în vederea promulgării legii propuse, motivînd că asta va constitui o etapă nouă în istoria Republicii Moldova, în procesul de consolidare a suveranității și că aceasta va confirma buna intenție de a promova transformările democratice, al căror promotor a fost și actualul Președinte.

Ca răspuns la Declarația Parlamentului, pe 27 iulie 2000 Președintele Republicii Moldova adresează la rîndul său o Declarație Parlamentului prin care încearcă să convingă Parlamentul că: legea pentru modificarea Constituției din 5 iulie contravine opiniei poporului, exprimate în cadrul referendumului consultativ din 23 mai 1999; încalcă principiul constituțional fundamental – separația puterilor; instituie monopolul necondiționat al puterii legislative.

În condițiile acestei legi, șeful statului devine o autoritate lipsită de atribuțiile necesare pentru a asigura echilibrul constituțional al puterilor, fără capacitatea de a acționa, o autoritate tutelată. Astfel, sistemul politic parlamentar, instituit la 5 iulie, nu este „adecvat situației din Republica Moldova și va lovi ca un bumerang în fiecare dintre noi, în interesul comun de a avea o putere de stat valabilă și eficientă.”

Președintele țării considera că pentru a depăși civilizat și democratic situația de criză politica acută este nevoie de a se suspenda reexaminarea la revoltarea Legii din 5 iulie și să se adopte o hotărâre privind desfășurarea la 5 noiembrie 2000 a referendumului republica constituțional asupra ambelor proiecte de modificare a Constituției.

După cum se știe la 21 iulie Parlamentul a revotat Legea din 5 iulie și a respins propunerea Președintelui Republicii Moldova. Potrivit Constituției și hotărârilor Curții Constituționale Președintele era obligat să promulge Legea în termen de 2 săptămâni.

Legea constituțională introducea în art. 74 după alin. (2) un nou alineat, (3), cu următorul cuprins: „Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum și propunerile legislative ale deputaților acceptate de acesta sînt examinate de Parlament în modul și după prioritățile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură de urgență. Alte Propuneri legislative se examinează în modul stabilit”.

Articolul 78 în cuprinsul său reglementa procedura de alegere a Președintelui republicii.

Astfel, Președintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret. Poate fi ales Președinte al Republicii Moldova cetățeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniți, a locuit sau locuiește permanent pe teritoriul Republicii Moldova numai puțin de 10 ani și posedă limba de stat. Se va considera ales candidatul care a obținut votul a 3 cincimi din numărul deputaților aleși. Dacă nici un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se va organiza al doilea tur de scrutin între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului descrescător de voturi obținute în primul tur. Dacă și în turul al doilea nici un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se va organiza alegeri repetate.

Dacă și după alegerile repetate Președintele Republicii Moldova nu va fi ales, Președintele în exercițiu poate dizolva Parlamentul stabilind data alegerilor în noul Parlament.

Legea a păstrat interdicția ca nici o persoană sa nu poată exercita funcția de Președinte al Republicii Moldova decît pentru cel mult două mandate consecutive.

În cazul săvârșirii unor fapte ilegale stabilite în prevederile Constituției, Președintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaților aleși.

Propunerea de demitere poate fi inițiată de cel puțin o treime din deputați și se aduce neîntârziat la cunoștința Președintelui Republicii Moldova. Președintele este în drept să dea Parlamentului și Curții Constituționale explicații cu privire la faptele ce i se impută.

Legea cu privire la revizuirea Constituției a mai modificat și conținutul atribuțiilor Guvernului, inclusiv raporturile dintre acesta și șeful statului.

Momentul de cotitură generat de Legea din 5 iulie 2000 a fost transformarea Republicii Moldova dintr-o republică prezidențială în una parlamentară.

Această revizuire a Constituției a fost însoțită și de aprecieri negative, considerîndu-se că „reforma constituțională din 5 iulie 2000 nu și-a atins întru totul scopul. Ea nu a îmbunătățit raporturile dintre ramurile puterii în republică, nu a consolidat în adevăratul sens al cuvântului puterea executivă.”

Unele realizări și perspectivele de evoluție a constituționalismului în Republica Moldova

Investigația științifică a organizării de stat și a constituționalismului național, mai ales în perspectiva eventualei evoluții, trebuie să țină cont de faptul că Republica Moldova reprezintă un spațiu geopolitic ce se caracterizează, în primul rînd, prin demolarea criteriilor „societății constructorului comunismului” și consolidarea pe ruinele acestora a unor noi principii, democratice.

Consolidarea și evoluția constituționalismului în Republica Moldova este un proces care se desfășoară în condiții politice și social-economice destul de dificile. Confruntările politice care, deseori, se manifestă în confruntări directe, ambițiile politicienilor afectează procesul de organizare a statului în conformitate cu principiile constituționalismului contemporan, fapt ce duce la situații de criză socială.

Analiza aprofundată a legislației constituționale și a procesului de realizare a acesteia în Republica Moldova a făcut posibilă evidențierea unor tendințe în evoluția constituționalismului în Republica Moldova:

1) Extinderea sferei de reglementare constituțională a relațiilor sociale;

2) Renunțarea la rolul paternist al statului și acordarea mai multor drepturi societății civile;

3) Extinderea cadrului drepturilor și libertăților fundamentale acordate cetățenilor, acordarea unei atenții sporite drepturilor civile și politice, tendința legislatorului de a se conforma standardelor internaționale în domeniul drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;

4) Recunoașterea principiului de superioritate a drepturilor individului în raport cu drepturile statului;

5) Implementarea principiilor de transformare a republicii într-un stat de drept;

6) Consacrarea principiului separației puterilor în stat și tendința spre delimitarea pe cale constituțională a competențelor dintre puterile legislativă, executivă și judiciară;

7) Reducerea atribuțiilor autorităților publice centrale în unitățile administrativ-teritoriale și intensificarea influențelor executivului în teritoriu;

8) Aplicarea realizărilor constituționalismului internațional ținându-se cont de specificul și factorii naționali în procesul de reglementare constituțională a relațiilor sociale;

9) Perfecționarea Legislației constituționale naționale ținând cont de normele general acceptate ale dreptului internațional;

10) Sporirea atenției acordate garanțiilor juridice care asigură supremația Constituției.

Aceste obiective vor fi realizate cu succes cînd poporul Republicii Moldova va fi cuprins de spiritul și sentimentul de Patrie, pilonii pe care se sprijină viabilitatea oricărui stat.

În contextul celor menționate se înscriu cu o mare reușită cuvintele savantului român Simion Mehedinți, care încă la începutul secolului precedent spunea că „ parcă avem toate formele civilizației, dar ne lipsește cu desăvârșire fondul sufletesc al lor: parlamente fără voință, miniștri fără conștiința, armată fără pregătire, capi de partide fără simțul simțul răspunderii, precum și năvălirea unor elemente prea inferioare în viața politică”.

După o analiză a Constituției în vigoare, s-a propus elaborarea unei noi Constituții. În acest sens, în cadrul Parlamentului Republicii Moldova s-a creat o Comisie specială de modificare a Constituției.

Proiectul Constituției precum și Legea cu privire la procedura de adoptare a legii supreme au fost votate de către membrii comisiei la 24 martie 2010 și tot atunci s-a înaintat propunerea organizării unui referendum pentru adoptarea proiectului.

După ce proiectul a fost elaborat, acesta urma să fie discutat în cadrul Alianței pentru Integrare Europeană și separat, de către fiecare fracțiune parlamentară, apoi expediat spre avizare Comisiei de la Veneția.

În proiectul noii Constituții s-au propus multe completări și modificări. Se specifica, de exemplu, că Republica Moldova va deveni o țară prezidențială, întrucât se propune ca șeful statului să fie ales prin vor direct.

O altă prevedere ar fi că la scrutin vor participa cetățeni de la vârsta de 16 ani.

La capitolul limbii oficiale a Republicii Moldova comisia a propus două variante – fie că este limba română, fie că limba de stat se va menționa într-o lege organică. Varianta finală o va decide Parlamentul.

Curtea Constituțională a dat avize opozitive asupra proiectelor de lege constituțională privind modificarea și completarea art. 78 din Constituție, unul fiind înaintat de 36 de deputați din fracțiunea parlamentară Partidul Comunist al Republicii Moldova (PCRM) și altul de 51 de deputați din Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), menționând că proiectele întrunesc condițiile impuse de dispozițiile constituționale ale art. 141 și art. 142.

Printre unele elemente comune între aceste două proiecte pot fi enumerate următoarele:

Ambele proiecte au un obiect comun – modificarea art. 78 din constituție privind alegerea Președintelui țării;

Scopul, de asemenea este comun – perfecționarea mecanismelor juridice de alegere a Președintelui și depășirea crizei constituționale;

Au premise comune pentru depășirea crizei constituționale prin adoptarea de actualul Parlament a unuia din ele, într-o formă perfecționată;

Stipulează condiții unice. Candidatul la funcția de președinte trebuie să fie cetățean al Republicii Moldova, cu vârsta cuprinsă nu mai puțin de 40 de ani, să locuiască permanent pe teritoriul Republicii Moldova cel puțin 10 ani și dă posede limba de stat.

Imperfecțiunile comune la acestor proiecte de lege sînt:

Nerespectarea materiei constituționale, unele contradicții între prevederile propuse și prevederile în vigoare, nerespectarea echilibrului între normele concurente și cele ce țin de instituția Președintelui și raporturile acestuia ci Parlamentul și Guvernul.

Curtea Constituțională a decis că proiectele pot fi înaintate spre examinare Parlamentului, urmând să fie luate în considerare enunțurile expuse în partea descriptivă a avizelor.

Ambele proiecte n-au răspuns la întrebarea ce fel de formă de guvernământ va avea țara.

Aspectele particulare ale proiectelor PCRM și AIE:

PCRM propune alegerea Președintelui Republicii Moldova de către Parlament în trei tururi – cu votul a 61, 57 și 50% + 1 deputați; AIE prevede ca Președintelui Republicii Moldova prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Potrivit proiectului AIE, președintele poate fi ales de majoritatea alegătorilor. Dacă la alegeri se va înregistra același indice de participare ca în anul 2009, atunci președintele ar putea fi ales cu 50% + 1 deputați din numărul alegătorilor care s-au prezentat la voturi.

Potrivit proiectului PCRM, dispozițiile art. 78 din constituție vor intra în vigoare după dizolvarea Parlamentului ales la 29 iulie 2009 și vor fi aplicabile pentru Parlamentul de legislatura a XIX. Proiectul AIE nu conține astfel de condiții. Legea adoptată va fi aplicată în mod obișnuit după promulgare, dacă legiuitorul constituant nu va prevedea norme tranzitorii.

Proiectul PCRM prevede, că în cazul cînd Președintele nu este ales în trei tururi, se dizolvă Parlamentul și se organizează noi alegeri parlamentare, după care situația se poate repeta.

PCRM nu indică în proiect numărul de mandate pe care le poate avea Președintele; AIE prevede că nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte mai mult de două mandate succesive.

Curtea Constituțională a observat și unele neajunsuri ale proiectelor. Cu toate acestea, proiectele au fost adoptate cu votul a 6 judecători și prezentate Parlamentului.

În urma activității respective, a fost ales Președintele țării, dar o nouă Constituție nu a fost adoptată

Pe parcursul ultimilor ani, Republica Moldova a întreprins importante reforme legislative în vederea racordării legislației naționale la standardele internaționale, în special la cele ale Uniunii Europene. Ținând cont de importanța Uniunii Europene în regiune, Plenul Curții Supreme de Justiție din Moldova a emis o hotărâre privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (în continuare C.E. D.O.).

Conform acelei hotărâri, C.E.D.O. reprezintă o parte integrantă a sistemului de drept național și este aplicată direct de instanțele judecătorești naționale. Ca și în cazul altor tratate regionale și internaționale din domeniul drepturilor omului, C E.D.O. are prioritate față de restul legilor care vin în contradicție cu acestea.

În anii 90, Republica Moldova a ratificat câteva convenții și tratate internaționale în domeniul drepturilor omului, inclusiv Convenția asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare față de Femei (în continuare CEDAW) în 1994, Convenția Organizației Internaționale a Muncii (OIM) privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei (1995), Convenția OIM privind egalitatea de remunerarea mâinii de lucru masculine și a mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală (1999) și Carta Socială Europeană revizuită.

Prezintă importanță faptul că fiecare dintre aceste documente conțin prevederi ce reglementează interzicerea discriminării între sexe în mai multe domenii.

Ralierea la standardele europene presupune și respectarea dreptului internațional și a tratatelor internaționale la care țara noastră este parte (Carta Organizației Națiunilor Unite); promovarea unei politici de integrare europeană, lucru atestat și în propunerile de Proiect la Constituția Republicii Moldova, care stipulează:

– în scopul promovării stabilității, bunăstării, modernizării și asigurării securității țării sub aspect politic, economic și social, Republica Moldova își orientează politica sa externă și externă spre integrare în organizațiile și organismele internaționale, prioritară fiind integrarea în Uniunea Europeană (art. 10, p.1);

– în procesul de integrare în organizațiile și organismele internaționale, Republica Moldova poate delega acestora unele competențe prin legile de ratificare a tratatelor de aderare (art. 10, p. 2);

– Republica Moldova își păstrează dreptul de a se retrage din organizațiile internaționale la care este parte. (art. 10 p.).

În acest sens, pe parcursul a mai multor ani, Republica Moldova a întreprins multe acțiuni. În anii 90, țara noastră a ratificat câteva convenții și tratate internaționale bilaterale în domeniul drepturilor omului și alte domenii. De exemplu:

în cadrul Consiliului Europei:

Convenția asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare față de Femei (în continuare CEDAW), semnată la 1 iulie 1994;

Convenția culturală europeană, adoptată la 18 decembrie 1954 la Paris, în vigoare pentru Republica Moldova – 24 mai 1994;

Protocolul Opțional la Convenția CEDAW, semnat la 28 februarie 2006;

Convenția Organizației Internaționale a Muncii (OIM) privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei (1995);

Convenția OIM privind egalitatea de remunerarea mîinii de lucru masculine și a mîinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală (1999) și Carta Socială Europeană revizuită;

Convenția europeană pentru conservarea patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la 03 octombrie 1995, în vigoare pentru Republica Moldova – 01 aprilie 2002;

Convenția europeană pentru protecția patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la La Valetta, 16 ianuarie 1992, în vigoare pentru Republica Moldova – 22 iunie 2002;

Convenția – cadru a Consiliului Europei privind valoarea socială a patrimoniului cultural pentru societate, adoptată la Faro la 27 octombrie 2005, în vigoare pentru Republica Moldova prin Legea de ratificare Nr. 198-XVI din 26 septembrie 2008;

Convenția europeană privind coproducția cinematografică, adoptată la 02 octombrie 1992, semnată de Republica Moldova la 11 ianuarie 2008;

Convenția peisajului european, adoptată la Florența la 20 octombrie 2000, în vigoare pentru Republica – 01 martie 2004;

semnează cu Uniunea Europeană Acordul de Parteneriat și colaborare, care prezintă baza juridică a relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană. Acordul a fost semnat la 28 noiembrie 1994 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o durată inițială de 10 ani.

Acest aranjament asigură baza colaborării cu Uniunea Europeană în domeniul politic, economic, social, juridic, cultural – științific, comercial;

Dialogul politic între Republica Moldova și Uniunea Europeană este asigurat prin intermediul reuniunilor în formatul Dialogului Politic UE- Moldova (COEST, Directorii Politice) în cadrul cărora se discută parcursul reformelor în Republica Moldova, relațiile dintre UE- Republica Moldova cu subiectele de interes comun în domeniul politicii externe și de securitate. Pe parcursul anului se organizează vizite reciproce, întâlniri și consultări la toate nivelele;

în luna mai 2004 Republica Moldova a fost inclusă în Politica Europeană de Vecinătate a UE. Planul de Acțiuni RM-UE a fost semnat la 22 februarie 2005;

la 4 mai 2006, RM a fost acceptată în calitate de membru cu drepturi depline în cadrul Procesului de Cooperare în Europa de Sud – Est, ceea ce confirmă încă odată apartenența Republicii Moldova la spațiul Sud – Est European și deschide noi perspective de relații între Republica Moldova și Uniunea Europeană;

pe 6 octombrie 2005 a fost instituită Delegația Uniunii Europene în Republica Moldova pentru a facilita mai mult relațiile moldo – comunitare, primul ambasador al UE în Moldova a devenit Cesare de Montis (octombrie 2005- noiembrie 2009), iar din noiembrie 2009 ambasador este Dirk Schuebel;

în iunie 2008 a fost lansat parteneriatul de mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană, iar începând cu 7 mai 2009 Republica Moldova participă la inițiativa Parteneriatului Estic contribuind activ la dezvoltarea dimensiunii bilaterale și a celei multilaterale;

la 1 ianuarie 2010 Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline a Comunității Energetice Europene;

la 15 iunie 2010 a fost lansat dialogul Republica Moldova – Uniunea Europeană în domeniul liberalizării vizelor, iar Planul de acțiuni în această problemă a fost primit la 24 ianuarie 2011 și conține două seturi de condiții, care odată implementate vor contribui la instituirea unui regim fără vize între Republica Moldova și Uniunea Europeană;

semnarea acordului privind aderarea Republicii Moldova la Spațiul Aerian Comun cu Uniunea Europeană (16 iunie 2012);

definitivarea protocolului privind principiile generale pentru participarea Republicii Moldova la programele UE etc.

În cadrul Organizației Națiunilor Unite:

Constituția Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură, adoptată la Londra la 16 noiembrie 1945, în vigoare pentru Republica Moldova din 27 mai 1992;

Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat împreună cu Protocolul I la Convenție, adoptată la 14 mai 1954 la Haga, în vigoare pentru Republica Moldova din 09 martie 2000;

Convenția pentru protecția patrimoniului mondial cultural și natural, adoptată la 16 noiembrie 1972, în vigoare pentru Republica Moldova din 24 martie 2006;

Convenția privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 10 februarie 2003, în vigoare pentru Republica Moldova din 24 martie 2006;

Convenția privind protecția și promovarea diversității de expresii culturale, adoptată la Paris pe 20 octombrie 2005, în vigoare pentru Republica Moldova din 05 octombrie 2006;

Convenția asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea și împiedicarea operațiunilor ilicite de import, export și transfer de proprietate al bunurilor culturale, adoptată la 14 noiembrie 1970 la Paris, în vigoare pentru Republica Moldova din 14 decembrie 2007.

În cadrul Comunității Statelor Independente CSI):

Acordul cu privire la restituirea valorilor culturale și istorice de origine, adoptat la 14 februarie 1993 la Minsk, în vigoare pentru Republica Moldova – din aceeași dată;

Acordul cu privire la colaborare în domeniul culturii, adoptat la 15 mai 1992 la Tașkent, în vigoare pentru Republica Moldova din19 mai 1992;

Acordul de colaborare în domeniul cinematografiei semnat în or. Almatî la 10 februarie 1995;

Acordul cu privire la crearea Consiliului de colaborare culturală a statelor – membre ale CSI, adoptat la 26 mai 1995 la Minsk, în vigoare pentru Republica Moldova din 24 iunie 2002;

Hotărârea despre Regulamentul privind procedura de returnare a valorilor culturale, exportate și importate ilicit, adoptată în or. Beșkek la 09 octombrie 1997, în vigoare din 11 iunie 2002;

Acord cu privire la instituirea sistemului de împrumut inter bibliotecar în cadrul statelor – membre CSI, adoptat la 13 ianuarie 1999, în vigoare pentru Republica Moldova din 19 noiembrie 2001;

Acordul privind instituirea Consiliului interstatal de colaborare în domeniul presei periodice, editării, difuzării cărții și poligrafiei, adoptat la 04 iunie 1999 la Minsk, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 iunie 2002;

Acordul privind exportul și importul valorilor culturale, adoptat la 28 septembrie 2001 la Moscova, în vigoare pentru Republica Moldova din 11 decembrie 2002;

Acordul cu privire la colaborarea în domeniul editării, difuzării cărții și poligrafiei, adoptat la 16 aprilie 2004 la Choplon – Ata, în vigoare pentru Republica Moldova din 30 mai 2005;

Acordul cu privire la crearea fondului de susținere a colaborării în domeniul culturii între statele – membre CSI, adoptat la 11 septembrie la Moscova etc.

În cadrul Organizației pentru Democrație și Dezvoltare Economică (GUUAM):

– Protocolul de colaborare în domeniul culturii ale statelor – membre GUUAM pentru anii 2007- 2010, adoptat la 19 iunie 2007 la Bacu, în vigoare pentru Republica Moldova din 19 iunie 2007.

e) În cadrul Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră:

– Convenția țărilor riverane Mării Negre privind colaborarea în domeniul culturii, educației, științei și informației, adoptată la 16 martie 1993 la Istanbul, în vigoare pentru Republica Moldova din10 octombrie 1994.

e) În cadrul Uniunii Latine:

– Convenția cu privire la crearea Uniunii Latine, adoptată la 15 mai 1992 la Madrid, în vigoare pentru Republica Moldova din 07 septembrie 1992;

– Acordul între Republica Moldova și Uniunea Latină privind stabilirea la Chișinău a unui Birou, privilegiile și imunitățile sale pe teritoriul moldovenesc, adoptat la 30 noiembrie la Paris, în vigoare pentru Republica Moldova din 16 iulie 2001.

Constituția Republicii Moldova, art. 4 (2), articolul 8 (1) și (2) din 29 iulie 1994, obligă statul să respecte tratatele la care acesta este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale. Respectiv, Convenția CEDAW poate fi interpretată direct de către instanțele judecătorești naționale.

Angajamentul Republicii Moldova de a-și îndeplini obligațiunile asumate prin semnarea acestor documente este confirmat de importante reforme legislative întreprinse pe parcursul ultimilor ani în diverse domenii.

Cercetarea evoluției constituționalismului și organizării de stat în Republica Moldova a permis a face o serie de recomandări științifice din partea cercetătorilor în domeniu, printre care menționăm următoarele:

1. Necesitatea simțită în statul nostru impune instituirea în cadrul Academiei de Științe a Republici Moldova a Institutului „ Statul și Dreptul”, organizat după modelul instituțiilor similare din Europa care ar vrea sarcina de a prezenta societății într-o formă absolut obiectivă, fără nici un subiectivism politic, stadiul transformărilor și directiva mișcărilor evolutive a ideilor și principiilor în materia dreptului public în general și în materia constituționalismului în special, fapt foarte util poporului nostru pentru edificarea statului de drept.

2. Pentru aplicarea eficientă a Constituției ea trebuie să fie asigurată: cu o putere legislativă bine organizată, cu o putere executivă care asigură continuitatea și divizarea atribuțiilor de ordin executiv și cu un mecanism de aplicare imediată a sancțiunilor în orice caz de violare a legilor și Constituției.

3. Un serviciu incontestabil adus constituționalismului di Republica Moldova ar fi crearea unui Consiliu legislativ menit să elaboreze proiecte de legi într-o redactare mai perfectă, cu utilizarea unei terminologii mai adecvate și mai exacte, cu armonizarea prescripțiilor din proiectul de lege cu celelalte dispoziții ale legislației și cu principiile fundamentale ale dreptului. Din punct de vedere structural, Consiliul poate fi constituit din două categorii de membri: permanenți și provizorii. Acest mod de organizare va acorda viitorului consiliului legislativ continuitate ( prin membrii permanenți) și totodată va exclude posibilitatea formării unui „corp de castă” ( prin delegația parlamentară).

ÎNCHEIERE

Subiectul supus investigației în prezenta lucrare îl formează încercarea de a reflecta, procesul apariției și evoluției constituționalismului și organizării de stat în Republica Moldova de la primele manifestări ale acestor fenomene până la etapa contemporană.

În același timp, au fost supuse investigației și formele, metodele de exercitare a puterii de stat, mecanismele destinate asigurării democrației, protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în diferite etape de evoluție a constituționalismului național.

Pentru a menține o legătură logică și coerentă între aspectul teoretic și cel practic al fenomenelor supuse cercetării, prezenta lucrare a debutat cu analiza științifico-juridică a unor instituții juridice de drept constituțional, cum ar fi: teoria constituției, supremația constituției și condițiile juridice de asigurare a ei.

Cunoașterea și interpretarea științifică a acestor instituții fundamentale de drept constituțional facilitează implementarea cu succes a acestora în procesul de edificare a statutului de drept în Republica Moldova în conformitate cu principiile și practica constituționalismului modern.

Astfel, supunând analizei teoretico-științifice problemele ce țin de condițiile apariției și dezvoltării constituționalismului și organizării de stat în Republica Moldova, am ajuns la următoarele concluzii:

1. Considerăm incorecte încercările de a transfera terminologia utilizată de doctrina dreptului constituțional contemporană pentru desemnarea realităților antice.

2. Actualmente, nu poate fi acceptată interpretarea marxistă a esenței constituției din următoarele considerente: oricât de avansate și profunde vor cercetările efectuate în domeniul constituționalismului, nu poate fi admisă nici o tentativă care ar duce la ignorarea conceptului de constituție zămislit de „părinții” din epoca pionieratului, pe care am încercat să o expunem într-un retrospectiv chiar la începutul acestei teze și care a fundamentat constituționalismul ca doctrină juridică și mișcare politică.

3. Constituția reprezintă un act normativ fundamental care se bucură de supremație în raport cu toate celelalte și care reglementează principiile, modul de organizare și funcționare a autorităților publice și raporturile dintre ele, raporturile dintre aceste autorități și cetățeni, consfințește și garantează drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului.

4. Trebuie să raportăm etapa constituțională a unei societăți, și în cadrul acesteia, dezvoltarea sa constituțională, la o etapă în care cutuma constituțională și, mai târziu, constituția au o fizionomie clară, cînd conținutul normelor constituționale este clar și stabil, reglementând de sine stătător relații sociale fundamentale (din domeniul larg al procesului de organizare a societății în stat și realizarea puterii publice).

De asemenea, ne referim la etapa constituțională de dezvoltare a unui stat prin raportare exclusivă la evoluția structurilor de guvernare consfințite în cutuma constituțională sau în constituție (în sens material) și a raporturilor dintre ele, precum și raporturilor stat-cetățean, care au relevanță pe planul libertăților și drepturilor individului.

Dintr-o asemenea perspectivă, ne putem referi la etapele de dezvoltare constituțională ale statului nostru anterior adoptării constituțiilor socialiste, deși în mod obișnuit se consideră că se poate vorbi de o etapă constituțională în dezvoltarea politică a unui stat doar dacă acesta ar avea o constituție scrisă.

5. Cutuma constituțională clară, stabilă, sistematizată și cunoscută, care stă la baza raporturilor de putere, suplinește lipsa constituției scrise. Acesta este motivul pentru care considerăm că etapa incipientă a constituționalismului național, bazându-se pe o asemenea cutumă, a început să capete contururi inițiale, specifice orânduirii feudale, în sec. al XIV-lea atingând forme mai mult sau mai puțin definitivate doar la începutul sec. al XX-lea.

6. Încercările de etapizarea constituționalismului în Republica Moldova despre care am menționat în prezenta teză nu pot fi susținute dogmatic, pornind de la faptul că autorii acestor viziuni leagă cu insistență apariția constituționalismului de adoptarea propriu-zisa a constituției, fără a ține cont de faptul că constituționalismul poate exista chiar și în lipsa unei constituții.

În prelungirea acestei idei, susțin afirmațiile și convingerile autorilor cu privire la faptul, că conținutul reglementării constituționale este determinat nu de viziunile câtorva doctrinari-juriști, ci de tradiția multiseculară a principiilor politico-juridice.

Privit prin acest unghi de vedere, constituționalismul este o stare de lucruri care poate exista și în lipsa unui act normativ de excepție, deoarece pentru edificarea unui regim constituțional este suficient dacă „creația juridico-statală se va raporta cu principiile constituționalismului propuse de istorie”.

7. „Domnia”, ca instituție a organizării de stat prezentă în istoria statului nostru, nu a fost un fenomen izolat în conducerea statului și neinfluențat de condiții interne și externe. Datorită acestui fapt ea trebuie cercetată în timp și în raport cu alți factori de ordin politic, cum ar fi „boierii” și „țara”.

8. Condiția de supunere a guvernanților legilor, fie și obișnuielnice, exprimă esența unui regim constituțional.

9. Apariția și dezvoltarea constituționalismului și organizării de stat în Republica Moldova s-a desfășurat sub influența a trei curente:

– Constituționalism incipient, care a fost inițiat și promovat sub influența obiceiurilor și legilor autohtone, din care s-a alimentat cu reguli de organizare de stat obligatorii pentru executare și care, în fond, a avut drept areal de răspândire Moldova istorică până la dezmembrarea acesteia;

– Constituționalismul clasic european, care a fost aplicat în teritoriul de astăzi al statutului nostru după revenirea Basarabiei în componența României ( 1918-1940 ) prin constituțiile României din anii 1866, 1923, 1938, inspirate de la cele mai democratice constituții cunoscute de civilizație la acea etapă;

– Constituționalismul socialist, care s-a manifestat în perioada de activitate a regimului de guvernare din URSS, atunci cînd statalitatea RASS Moldovenești și a RSS Moldovenești au fost expresia teoriei marxist-leniniste promovate de Partidul Comunist.

10. Constituția socialistă nu poate fi inclusă în categoria constituțiilor propriu-zise, al căror conținut normativ este determinat de tradiția constituțională multiseculară.

11. Procesul de ajustare a organelor constituționale a Republicii Moldova la standardele sovietice s-a dezvoltat conform ideologiei comuniste a organizării de stat care promova o politică imperială sovietică, ce nu se conforma voinței adevăratului titular al puterii-poporul, asigurând de-a lungul anilor o supremație exclusivă a legii unionale în teritoriu.

12. Popoarele și statele membre ale federației sovietice nu conștientizaseră, în perioada regimului totalitar, faptul că drumul spre valorile unanim acceptate de civilizație, bazate pe principiul dreptății și al umanismului, li se permite

13. Poporul Republicii Moldova nu a trăit pe deplin o experiență istorică a democrației și nu a beneficiat de o conducere democratică, dar această tendință este.

14. Pe parcursul a mai multor ani ( Basarabia în componența imperiului rus, RASSM), populația din teritoriul de astăzi a Republicii Moldova nu a avut o conștiință proprie a statalității, căci destinele ei se aflau în mâinile unor politicieni demagogi și insensibili față de problemele maselor populare.

15. În ultimele decenii lumea s-a dezvoltat într-un ritm vertiginos cunoscând dimensiuni politice și de organizare statală calitativ noi.

16. Reformele constituționale care au loc în fostele state europene din lagărul socialist și cele din fosta URSS, printre ele și Republica Moldova, sunt o dovadă în plus a importanței deosebite a teoriei constituției în etapa actuală.

17. Necunoașterea și, drept rezultat, nerespectarea legităților și postulatelor teoriei constituției duc la diferite încălcări constituționale comise de Parlament, Președinte, Guvern, organele administrației publice locale, de persoane juridice sau fizice, duc la instabilitate în țară.

18. Constituția trebuie să fie considerată nu o creație și un instrument ale puterii de stat, ea trebuie să reflecte interesele societății și valorile sociale, să fundamenteze scopurile și direcțiile de dezvoltare a societății, să reprezinte nucleul de constituire a sistemului de drept național.

19. În ceea ce privește spiritul și conținutul Constituției Republicii Moldova în vigoare, putem afirma că însăși concepția asupra legii fundamentale s-a schimbat, renunțându-se la principiile socialiste de organizare, revenirea la unele principii clasice din acest domeniu fiind evidente.

20. Stabilitatea și bunăstarea unui popor depind, în ultima instanță, de Legea Fundamentală a statului respectiv. Una dintre cele mai importante transformări de acest gen rezidă în faptul că normele actuale de drept, comparativ cu cele care nu mai fac parte din dreptul pozitiv al Republicii Moldova, au introdus o axiologie nouă a dreptului, bazată pe crearea și protejarea valorilor sociale promovate de societatea contemporană.

21. În măsura în care statul sovietic a avut drept obiectiv central unitatea, integritatea teritorială, prosperitatea materială și spirituală a popoarelor, regimul politic din URSS poate fi apreciat, istoric, drept guvernare benefică, cu toate că s-au impus și accente monocratice și dictatoriale.

22. Istoria statului și dreptului sovietic întotdeauna a pretins să demonstreze că natura raporturilor dintre guvernanți și guvernanți derivă în special din problemele ce țin de cauzele care au dus la instaurarea regimului totalitar comunist, metodele și scopurile urmărite.

23. Prezentul studiu, dedicat analizei științifice-juridice a procesului de evoluție a constituționalismului și organizării de stat în spațiul care formează condiția juridică fundamentală de existență a statului Republica Moldova, este o investigație de pionierat privitor la circumstanțele care au contribuit la apariția și dezvoltarea acestor fenomene.

24. Problema apariției și evoluției constituționalismului și organizări de stat în Republica Moldova impune cunoașterea premiselor în care au apărut germenii acestui fenomen progresist, a factorilor obiectivi și subiectivi, intern și extern, care au contribuit la manifestarea lor în spațiul teritorial al statului nostru.

25. O constituție nu poate fi „împrumutată” orbește, nu poate izvorî din experiența istorică a altor popoare, din necesitățile altor societăți și din contingențele spirituale ale timpului, dar nici nu poate fi opera unui legislator, oricât de inspirat și perfect ar fi acesta, deoarece ea nu urmărește scopul de a inventa ceva nou, ci numai de a consfinți din punct de vedere politic și juridic, într-o atmosferă solemnă, psihologia socială, starea economică, valorile spirituale, dezideratele dreptății sociale și aspirațiile etice ale poporului cere formează condiția juridică fundamentală de existență a statului.

26. O constituție nouă poate fi inspirată numai de două mare izvoare la care putem apela cu siguranță totdeauna: la trecutul nostru care este experiența umană verificată și la conștiința maselor largi ale poporului nostru.

Pornind de la ideea că constituția reprezintă pentru stat aceea ce reprezintă conștiința pentru ființa umană s-a spus frumos că „o Constituție contemporană este însăși conștiința națională codificată, adică este mai mult decât o formulare tehnică juridică a totalității normelor aplicate la funcționarea puterilor publice”.

Numai astfel poate fi explicată tendința fostelor republici sovietice și a statelor socialiste din Europa de a-și consacra noua organizare de stat prin elaborarea în starea de urgență a Legelor Fundamentale.

În consecință, societatea modernă are nevoie de Constituție în calitate de instrument al integrării sociale, care să funcționeze realmente prin spiritul și conținutul celor scrise, consacrînd valorile politice, ideologice și morale, sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic, Constituția reprezintînd garanția esențială a ordinii de drept și instituirea unui echilibru politic și a armoniei sociale.

Pentru respectarea și recunoașterea demnității umane, a drepturilor și libertăților fundamentale, prin garantarea supremației legii, statuarea separației și echilibrului puterilor, a eligibilității și răspunderii autorităților, a independenței autorității judecătorești ș.a. s-au depus eforturi și sacrificii mari secole la rînd.

Avem nu doar dreptul, ci și obligația istorică de a participa la elaborarea științei umane, iar sarcina primordială a cercetătorilor noștri trebuie să urmărească „recunoașterea națională, promovarea realizărilor autohtone în context universal”.

Constituția actuală la care a aspirat poporul nostru se vrea a fi un model dinamic general al sistemului de valori și are menirea de a garanta progresul stabil al societății, dar la acest capitol mai sunt rezerve.

Istoria evoluției constituționalismului în spațiul nostru de existență a fost marcată de spiritul juridic al unor categorii de conducători de țară, care s-au străduit să inventeze cele mai acceptabile sisteme de drept pentru realizarea valorilor sociale.

Fiecare etapă istorică și-a adus aportul, într-o măsură mai mare ori mai mică, la procesul de evoluție și dezvoltare a constituționalismului în Republica Moldova.

În perspectivă, Republica Moldova trebuie să tindă spre afirmarea și consolidarea constituționalismului prin:

Promovarea consecventă a valorilor democratice, care ar permite ca reformele democratice să fie orientate, în exclusivitate, spre limitarea puterii, descentralizarea forțelor politice, economice și administrative;

Imprimarea unui caracter real acțiunilor legate de realizarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului și asigurarea garanțiilor constituționale;

Principiul domniei legii trebuie să îmbrace un alt conținut, iar cultura politică să crească;

Stabilirea, pentru instituțiile publice, a atribuțiilor funcționale cu precizie, conform principiului separației puterilor în stat și instituirea garanțiilor care ar exclude exercitarea „necontrolată” a acestor atribuții.

Pornind de la ideea că constituția reprezintă pentru stat aceea ce reprezintă conștiința pentru ființa umană s-a spus frumos că „o Constituție contemporană este însăși conștiința națională codificată, adică este mai mult decît o formulare tehnică juridică a totalității normelor aplicate la funcționarea puterilor publice”.

Numai astfel poate fi explicată tendința fostelor republici sovietice și a statelor socialiste din Europa de a-și consacra noua organizare de stat prin elaborarea în starea de urgență a Legilor Fundamentale.

Bibliografie

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 1 din 18.08.1994.

http://lex.justice.md1/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=311496.

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată la 4.XI.1950 la Roma.

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=285802&lang=1.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. http://www.prigoana.ro/doc/proiect-de-lege-acsa/anexa4.pdf.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, sociale și culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline=….

Protocolul I Adițional la convențiile de la Geneva, referitor la protecția victimilor conflictelor armate internaționale: adoptat la 8 iulie 1977. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar). Chișinău: GURANDA-ART, 1999. 60 p.

Constituția României din 1866. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755

Monografii și articole de specialitate

Arseni A. Controlul constituționalității legilor: istorie și actualitate. Chișinău: Museum, 2002. 112 p.

Arseni A. Jurisdicția constituțională în Republica Moldova. Chișinău: Museum, 2000. 165 p.

Barbăneagră A. Reforma judiciară și drept. În: Revista de filozofie și drept, nr. 2, 1993, p. 58-65.

Brătianu Gh. Marea Neagră – de la origine și până la cucerirea otomană. București: Meridiane, 1988. 186 p.

Bulgaru M. Dreptul de a mînca. București: Economica, 1998. 132 p.

Costachi Gh. Din experiența Curților Constituționale din unele state europene privind apărarea drepturilor omului. Conferință. În: Rolul Curții Constituționale în sistemul protecției drepturilor omului și respectarea CEDO și jurisprudenței Curții europene pentru drepturile omului în jurisprudența și legislația națională. Chișinău: ARC, 2007, p. 344-349.

Dabu V. Drept constituțional și instituții politice. București: Comunicarea, 2001. 342 p.

Deleanu I. Drept Constituțional și instituții publice. București: Meridiane, 1991. 255 p.

Deleanu I. Justiția constituțională. București: Lumina Lex, 1995. 167 p.

Deleanu I. Separația Puterilor în Stat – dogmă sau realitate? București: Lumina Lex, 1995. 145 p.

Giurescu C.C. Istoria Românilor. Vol. I- III. București: Lumina Lex, 2013. 335 p.

Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Volumul I. Chișinău: Arc, 2001. 125 p.

Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Volumul II. Chișinău: Museum, 2004. 140 p.

Guceac I. Evoluția Constituționalismului în Republica Moldova. Chișinău: Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, 2000. 342 p.

Guceac I. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre Statul de Drept. Chișinău: Museum, 2001. 385 p.

Gucquel Z. Droit constitutionelle et institutions politiques. Paris: Montchrestien, 1991. 278 p.

Ivanov V.M. Dezvoltarea Constituțională RSSM. Chișinău: Arc, 1981. 180 p.

Kant. Critica rațiunii practice. București: Editura Științifică, 1972. 389 p.

Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. Vol. I. București: Economica, 1964. 487 p.

Muraru I., Constantinescu N. În: Studii constituționale. Vol. I. București: Economica, 1995. 198 p.

Pierre. Institution Politique. Droit Constitutionelle, II edition. Paris: Masson, 1992. 455 p.

Popa V. Constituția României. Cunoștințe despre stat și drept. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1979. 225 p.

Smochină A. Jurisdicția constituțională: aspecte teoretice și practice. Conferința internațională „Valorile constituționale – factori ai stabilității regimului democratic”. Chișinău, 2009, p. 146 – 152.

Voiculescu G. Statul și dreptul. În: Revista Politica, Nr. 3, 2007, p. 58.

Voiculescu M. Istoria Doctrinelor Politice. București: Meridiane, 1992. 365 p.

Yoram D. Constituționalism Israilian în condițiile lipsei constituției. În: Revista națională de drept, nr. 12, 2001, p. 135 – 137.

Apанoвcкий К. Гocyдаpcтвeннoe пpавo заpyбeжныx cтpан. Mocква: Фopyм, 2000. 566 c.

Apиcтoтeль. Пoлитика. Mocква: Фopyм, 1991. 420 c.

Apтeнюk C. Ocнoвныe Этапы Укpeплeния и Pазвития coтpyднeчecтва c бpатcкими и наpoдными (1918-1940). Кишинeв: Hаyка, 1976. 299 c.

Бoйкo П. O кoнcтитyции MCCP 1978 гoда. Mocквa: БEК, 1985. 210 c.

Двopeцкий H. Латинo – Pyccкий cлoваpь. Mocква: БEК, 1986. 485 c.

Зopькин B. Д. Cyд и cyть. B: Bcepocийcкая пpавoвая газeта, N-1, 1992, c. 3-4.

Кoлocoв Ю.M., Кpивчинкoва Э.C. Meждyнаpoднoe пpавo. Mocква: Фopyм, 2000. 566 c.

Кoлocoв Ю.M., Кyзнeцoв B. И. Meждyнаpoднoe пpавo. Mocква: Фopyм, 1995. 433 c.

Кoлocoв Ю.M., Кyзнeцoв B. И. Meждyнаpoднoe пpавo. Mocква: Фopyм, 1998. 101 c.

Лyкашyк И.И. Meждyнаpoднoe пpавo – ocoбeнная чаcть. Mocква: БEК, 1997. 305 c.

Oвceпян Ж.И. Cyдeбный кoнcтитyциoнный кoнтpoль в заpyбeжныx cтpанаx. Mocква: БEК, 1994. 243 c.

Панoв B. П. Meждyнаpoднoe yгoлoвнoe пpавo. Mocква: ИHФPA-M, 1997. 222 c.

Tиyнoва Л. Б. Пpавoвoe гocyдаpcтв и кoнcтитyциoнализм, вып.2. Becтник: ЛTУ, 1991, c. 175 -177.

Tиyнoва Л. Б. Пpавoвoe гocyдаpcтв и кoнcтитyциoнализм, вып.3. Becтник: ЛTУ, 1991, c. 277 – 279.

Site internet

Curs de drept constituțional [online].

http://www.ro.wikipedia.org/wiki/Drept_constitu%C8%9Bional (citat la 17.01.2014).

Dicționar explicativ al limbii române [online]. http://www.dexonline.ro/ (citat la 14.01.2014).

Dicționar de termeni juridici [online]. http://www.justice.md/md/dic/ (citat la 29.12.2013).

Istoria statului și dreptului [online]. http://www.cnaa.md/nomenclature/law/120001/i/ (citat la data de 14.01.2014).

Regulamentul Organic în Țările Române [online]. http://www.romania-actualitati.ro/regulamentul_organic_in_tarile_romane-42017 (citat la data 17.01.2014).

SUMMARY

The aim of the herein piece is to research the appearance process of constitutionalism and its evolution and state organization of the Republic of Moldova, beginning with the first expressions of these phenomena until present day. All the while, it is researched state power exercise methods and forms, mechanisms assuring democracy and protection of human rights and freedoms during different evolution stages of the national constitutionalism.

In order to maintain a logic and coherent link between theoretical and practical aspect of the researched phenomena, this piece started with a scientific and juridical analysis of the judicial institutions with constitutional law, as for example constitution theory, its supremacy and assuring judicial conditions.

The knowledge and the scientific interpretation of these fundamental institutions with constitutional law facilitate their successful implementation in the edification process of the law state of the Republic of Moldova according to the principles and practice of the modern constitutionalism. Thus, analyzing from theoretical and scientific point of view the issues regarding the constitutionalism appearance and development and Republic of Moldova state organization, we came to the following conclusions:

The Constitution is a fundamental regulation, which is more supreme relatively to others and which regulates the principles, organization and functioning way of the public authorities and their interrelation, the relations between public authorities and citizen. It guarantees and hallows human and citizen rights and freedoms.

We have to report the constitutional state of a society, and within its constitutional development, a stage where the common law, and later, the constitution have clear features, when the constitutional norms content is clear and stable, regulating by itself the fundamental social relations (from the wide organization process of the society in the state and the realization of the public power).

The attempt to divide the constitutionalism in Republic of Moldova on stages, fact mentioned in herein piece, cannot be upheld dogmatically, if we take into consideration that the authors of these visions link persistently the constitutionalism appearance with constitution adoption it self, although the constitutionalism may exist without a constitution.

In order to maintain this idea, I uphold the authors’ statements and convictions that the content of the constitutional regulation cannot be determined only by the visions of some doctrinaire jurists, but by the centuries-old tradition of the judicial-political principles.

Seen from this point of view, the constitutionalism is a state of affairs which can also exist without an exceptional regulation, because to raise a constitutional regime is enough if “the state-judicial creation will relate with the constitutionalism principles proposed by the history”.

The essence of the constitutional regime is the obedience condition of the governors to the laws, even to ordinary ones.

The constitutionalism appearance and its development and the state organization of the Republic of Moldova were developed under the influence of three currents:

The incipient constitutionalism, initiated and promoted under the influence of the local laws and traditions, from which it have fed itself with state organization rules required for fulfillment, and which had spread in historical Moldova, before its dismemberment.

The European classical constitutionalism, which was applied in today’s state territory, after Bessarabia returned in Romania’s composition (1918-1940), through Romania’s constitution of the years 1866, 1923, 1938, constitution inspired from the most democratic constitutions known by the civilization at that period.

Socialist constitutionalism, which manifested during URSS governance, when the statehood of Moldavian ASSR (Moldavian Autonomous Soviet Socialist Republic) and Moldavian SSR (Moldavian Soviet Socialist Republic) was the expression of the Leninist and Marxist theory promoted by the Communist Party.

Today’s constitution, to which aspired our people, wants to be a general dynamic model of the values system and it has the aim to guarantee the stable progress of the society, but there are still reserves at this chapter. The history of the constitutionalism evolution in our space was marked by the judicial spirit of some country leaders categories, who tried to invent the most acceptable legal systems in order to realize social values. Each historical stage contributed less or more at the evolution and development process of Republic of Moldova’s constitutionalism.

In perspective, Republic of Moldova has to aspire to the consolidation and affirmation of the constitutionalism through:

Consequent promotion of the democratic values, which will allow to orient the democratic reforms, exclusively, to the power limitation, political, economic and administrative forces decentralization;

Imprinting a real character to the actions linked to the fundamental rights and freedoms of citizen and human and assuring constitutional guarantees;

The rule of law principle has to have a different content, and the political culture has to increase;

Establishing, through public institutions, ascertained functional attributions, according to the separation principle of the powers in the state and assuring guarantees which will exclude “uncontrolled” exercise of these attributions.

Considering the idea that the constitution represents for the state the same as it represents for the human being, it was stated that “a today’s Constitution is the encoded national consciousness itself, which means that it is more than just a juridical-technical formulation of the total applied norms for the public powers functioning”.

Only in this way can be explained the tendency of the former soviet republics and socialist states from Europe, to dedicate the new state organization to the urgent elaboration of the Fundamental Laws.

Bibliografie

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 1 din 18.08.1994.

http://lex.justice.md1/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=311496.

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată la 4.XI.1950 la Roma.

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=285802&lang=1.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. http://www.prigoana.ro/doc/proiect-de-lege-acsa/anexa4.pdf.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, sociale și culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline=….

Protocolul I Adițional la convențiile de la Geneva, referitor la protecția victimilor conflictelor armate internaționale: adoptat la 8 iulie 1977. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar). Chișinău: GURANDA-ART, 1999. 60 p.

Constituția României din 1866. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755

Monografii și articole de specialitate

Arseni A. Controlul constituționalității legilor: istorie și actualitate. Chișinău: Museum, 2002. 112 p.

Arseni A. Jurisdicția constituțională în Republica Moldova. Chișinău: Museum, 2000. 165 p.

Barbăneagră A. Reforma judiciară și drept. În: Revista de filozofie și drept, nr. 2, 1993, p. 58-65.

Brătianu Gh. Marea Neagră – de la origine și până la cucerirea otomană. București: Meridiane, 1988. 186 p.

Bulgaru M. Dreptul de a mînca. București: Economica, 1998. 132 p.

Costachi Gh. Din experiența Curților Constituționale din unele state europene privind apărarea drepturilor omului. Conferință. În: Rolul Curții Constituționale în sistemul protecției drepturilor omului și respectarea CEDO și jurisprudenței Curții europene pentru drepturile omului în jurisprudența și legislația națională. Chișinău: ARC, 2007, p. 344-349.

Dabu V. Drept constituțional și instituții politice. București: Comunicarea, 2001. 342 p.

Deleanu I. Drept Constituțional și instituții publice. București: Meridiane, 1991. 255 p.

Deleanu I. Justiția constituțională. București: Lumina Lex, 1995. 167 p.

Deleanu I. Separația Puterilor în Stat – dogmă sau realitate? București: Lumina Lex, 1995. 145 p.

Giurescu C.C. Istoria Românilor. Vol. I- III. București: Lumina Lex, 2013. 335 p.

Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Volumul I. Chișinău: Arc, 2001. 125 p.

Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Volumul II. Chișinău: Museum, 2004. 140 p.

Guceac I. Evoluția Constituționalismului în Republica Moldova. Chișinău: Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, 2000. 342 p.

Guceac I. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre Statul de Drept. Chișinău: Museum, 2001. 385 p.

Gucquel Z. Droit constitutionelle et institutions politiques. Paris: Montchrestien, 1991. 278 p.

Ivanov V.M. Dezvoltarea Constituțională RSSM. Chișinău: Arc, 1981. 180 p.

Kant. Critica rațiunii practice. București: Editura Științifică, 1972. 389 p.

Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. Vol. I. București: Economica, 1964. 487 p.

Muraru I., Constantinescu N. În: Studii constituționale. Vol. I. București: Economica, 1995. 198 p.

Pierre. Institution Politique. Droit Constitutionelle, II edition. Paris: Masson, 1992. 455 p.

Popa V. Constituția României. Cunoștințe despre stat și drept. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1979. 225 p.

Smochină A. Jurisdicția constituțională: aspecte teoretice și practice. Conferința internațională „Valorile constituționale – factori ai stabilității regimului democratic”. Chișinău, 2009, p. 146 – 152.

Voiculescu G. Statul și dreptul. În: Revista Politica, Nr. 3, 2007, p. 58.

Voiculescu M. Istoria Doctrinelor Politice. București: Meridiane, 1992. 365 p.

Yoram D. Constituționalism Israilian în condițiile lipsei constituției. În: Revista națională de drept, nr. 12, 2001, p. 135 – 137.

Apанoвcкий К. Гocyдаpcтвeннoe пpавo заpyбeжныx cтpан. Mocква: Фopyм, 2000. 566 c.

Apиcтoтeль. Пoлитика. Mocква: Фopyм, 1991. 420 c.

Apтeнюk C. Ocнoвныe Этапы Укpeплeния и Pазвития coтpyднeчecтва c бpатcкими и наpoдными (1918-1940). Кишинeв: Hаyка, 1976. 299 c.

Бoйкo П. O кoнcтитyции MCCP 1978 гoда. Mocквa: БEК, 1985. 210 c.

Двopeцкий H. Латинo – Pyccкий cлoваpь. Mocква: БEК, 1986. 485 c.

Зopькин B. Д. Cyд и cyть. B: Bcepocийcкая пpавoвая газeта, N-1, 1992, c. 3-4.

Кoлocoв Ю.M., Кpивчинкoва Э.C. Meждyнаpoднoe пpавo. Mocква: Фopyм, 2000. 566 c.

Кoлocoв Ю.M., Кyзнeцoв B. И. Meждyнаpoднoe пpавo. Mocква: Фopyм, 1995. 433 c.

Кoлocoв Ю.M., Кyзнeцoв B. И. Meждyнаpoднoe пpавo. Mocква: Фopyм, 1998. 101 c.

Лyкашyк И.И. Meждyнаpoднoe пpавo – ocoбeнная чаcть. Mocква: БEК, 1997. 305 c.

Oвceпян Ж.И. Cyдeбный кoнcтитyциoнный кoнтpoль в заpyбeжныx cтpанаx. Mocква: БEК, 1994. 243 c.

Панoв B. П. Meждyнаpoднoe yгoлoвнoe пpавo. Mocква: ИHФPA-M, 1997. 222 c.

Tиyнoва Л. Б. Пpавoвoe гocyдаpcтв и кoнcтитyциoнализм, вып.2. Becтник: ЛTУ, 1991, c. 175 -177.

Tиyнoва Л. Б. Пpавoвoe гocyдаpcтв и кoнcтитyциoнализм, вып.3. Becтник: ЛTУ, 1991, c. 277 – 279.

Site internet

Curs de drept constituțional [online].

http://www.ro.wikipedia.org/wiki/Drept_constitu%C8%9Bional (citat la 17.01.2014).

Dicționar explicativ al limbii române [online]. http://www.dexonline.ro/ (citat la 14.01.2014).

Dicționar de termeni juridici [online]. http://www.justice.md/md/dic/ (citat la 29.12.2013).

Istoria statului și dreptului [online]. http://www.cnaa.md/nomenclature/law/120001/i/ (citat la data de 14.01.2014).

Regulamentul Organic în Țările Române [online]. http://www.romania-actualitati.ro/regulamentul_organic_in_tarile_romane-42017 (citat la data 17.01.2014).