Evolutia Competentelor Consiliului Uniunii Europene

Drept

Evolutia Competentelor Consiliului Uniunii Europene

Byadmin ianuarie 1, 2024

Evoluția competențelor Consiliului Uniunii Europene

Capitolul 1

Aspecte definitorii ale Consiliului Uniunii Europene

1.1. Constituirea Consiliului Uniunii Europene

1.2. Componența Consiliului

Capitolul 2

Organizarea și funcționarea Consiliului

2.1. Secretariatul General

2.2. Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER

2.3. Comitete și grupuri de lucru

2.4. Președinția Consiliului

2.5. Modul de deliberare în cadrul Consiliului

2.6. Competențele Consiliului Uniunii Europene

Capitolul 3

Studiu de caz privind competența bugetară în cadrul Consiliului

Concluzii

Bibliografie

LISTĂ DE ABREVIERI

AELS Asociației Europene a Liberului Schimb

CEE Comunitatea Economică Europeană

CEEA Comunitatea Economică Europeană a Atomului

CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului

JAI Justiția și Afacerilor Interne

PAC Politica Agricolă Comună

PE Parlamentul European

PESA Politicii Europene de Securitate și Apărare

PESC Politica Externă și de Securitate Comună

PIB Produsul Intern Brut

TUE Tratatul Uniunii Europene

UE Uniunea Europeană

Capitolul 1

Aspecte definitorii ale Consiliului Uniunii Europene

În primul rând noțiunea de Consiliu trebuie să se diferențieze de alte instituții ale Uniunii Europene. De multe ori, Consiliul Uniunii Europene este confundat cu Consiliul European și nu numai, el mai este confundat cu Consiliul Europei care este o organizație internațională separată de domeniul UE.

Ca să nu se poată confunda, cei trei termeni, se apelează la mai multe criterii. Astfel, între cele două instituții ale Uniunii criteriile de diferențiere sunt:

a) în primul rând momentul apariției diferă, în sensul că, în cazul Consiliului acesta a apărut pe cale convențională, fiind înființat prin Tratatele constituind Comunitățile Europene, iar în cazul Consiliului European, el a apărut pe cale neconvențională, prin întâlnirile la vârf ale șefilor de stat și guvern;

b) în al doilea rând diferă componența, în sensul că, în cazul Consiliului el este format din miniștri, în principala sa formațiune cei ai afacerilor externe, iar Consiliul European este compus din șefii de stat și/sau guvern ai statelor membre UE;

c) iar în al treilea rând diferă atribuțiile pe care le au de îndeplinit: în acest sens, Consiliul este o instituție cu valențe aproape exclusiv legislative pe când Consiliul European una cu caracter politic.

În ceea ce privește diferențierea față de Consiliul Europei, diferențele apar mai evident, acesta din urmă nefăcând parte din fenomenul comunitar, fiind înființat în 1949 și fiind un organism internațional care grupează statele europene într-o unitate mai strânsă, în vederea salvgardării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun și favorizează progresul lor economic și social.

1.1. Constituire Consiliului Uniunii Europene

La înființarea lor, fiecare dintre cele trei Comunități Europene avea câte o instituție similară:

– Consiliul Special al Miniștrilor (în cadrul CECO);

– Consiliul Comunității Economice Europene (în cadrul CEE);

– Consiliul Comunității Europene a Energiei Atomice (în cadrul Euratom).

Încă de la prima sesiune din 25 ianuarie 1958, Consiliile CEE și CEEA au avut un Secretariat Comun, același cu cel existent pentru CECO. Totuși, nu era fiabil a se menține o separare a celor trei instituții cu activitate asemănătoare mai ales că, o integrare pentru viitor a domeniilor celor trei comunități era unul dintre scopurile prevăzute de „Părinții fondatori" ai fenomenului comunitar. De aceea, în 1965, a apărut un nou Tratat, numit de Fuziune, prin care s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel, conform art. 1 al tratatului sus-menționat, se prevedea că acesta (Consiliul) exercită puterile și competențele atribuite instituțiilor respective în tratatele care instituiau Comunitățile, ca și cele prevăzute în Tratatul de fuziune.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, instituția a fost numită „Consiliul de Miniștri". După intrarea în vigoare a actului comunitar menționat anterior, Consiliul este denumit „Consiliul Uniunii Europene". Conform modificării aduse de Tratatul de la Lisabona, denumirea din prezent este aceea de „Consiliul".

1.2. Componența Consiliului

Consiliul este compus din reprezentanții fiecărui stat membru. Tratatul de la Maastricht precizează că, reprezentanții statelor sunt la nivel ministerial și trebuie să fie abilitați să angajeze guvernul țării pe care o reprezintă.

În cazul în care, un membru al Consiliului nu poate participa la reuniunea Consiliului, el poate fi reprezentat de un funcționar național de rang înalt, de reprezentantul permanent sau de adjunctul acestuia (reprezentantul permanent este ambasadorul țării respective la UE). Funcționarul respectiv poate lua parte la dezbaterile din Consiliu, însă nu are drept de vot, acesta putând fi delegat doar unui alt membru al Consiliului.

Membrii Consiliului pot fi însoțiți de funcționari care îi asistă. Numărul acestora din urmă este fixat de către Consiliu, iar numele și calitatea lor trebuie comunicate în avans Secretarului General al Consiliului, pentru a li se da permise de acces în sala de Consiliu.

Se permite Comisiei să participe la reuniunile Consiliului, însă este posibil ca acesta să se reunească și în absența Comisiei atunci când discuta chestiuni interne.

Accesul la reuniunile Consiliului se face sub rezerva prezentării unui permis eliberat de Secretariatul general. Forma acestor permise este stabilită de Regulamentul nr. 1826/69 al Consiliului din 15 septembrie 1969.

În prezent Consiliul este compus din 28 de membri.

Deși nu există decât un singur Consiliu, acesta se reunește însă în formațiuni diverse, în funcție de natura problemelor abordate, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Conform Regulamentului de Procedură al Consiliului din 2006 (RPC), structurile Consiliului erau:

1. Afaceri generale și relații externe;

2. Afaceri economice și financiare;

3. Justiție și afaceri interne;

4. Ocuparea forței de muncă, politica socială, sănătatea și consumatorii;

5. Competitivitate (piață internă, industrie și cercetare);

6. Transport, telecomunicații și energie;

7. Agricultură și pescuit;

8. Mediu;

9. Educație, tineret și cultură.

Fiecare stat membru trebuie să stabilească modul de reprezentare în cadrul Consiliului.

Mai mulți miniștri pot participa ca membri cu drepturi depline în aceeași structură a Consiliului, ordinea de zi și organizarea lucrărilor fiind adaptate în consecință.

Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe se referă la „Afaceri Generale", pe de o parte, și „Relațiile Externe", pe de altă parte, în conformitate cu două reuniuni distincte, cu ordini de zi distincte și eventual, care au loc la date diferite.

Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul Afaceri Generale primește locul central în cadrul noilor reglementări, el trebuind să asigure coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului și să pregătească reuniunile Consiliului European urmărind aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia.

Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a 11 numii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii. În același timp, prin excepție de la regula comună, este prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.

Capitolul 2

Organizarea și funcționarea Consiliului

2.1 Secretariatul General

Dat fiind că, de două ori pe an funcția de președinte al Consiliului e transferată de la un stat membru la altul, a făcut necesară existența unui Secretariat General cu atribuții complexe care să gestioneze activitatea instituției și să permită o oarecare eficiență a lucrărilor. Astfel, Consiliul este asistat de Secretariatul General, sub responsabilitatea secretarului general, asistat, la rândul său, de un Secretar General adjunct, însărcinat cu funcționarea Secretariatului General. Secretarul General și Secretarul General Adjunct sunt numiți de Consiliu, hotărând cu majoritate calificată.

Consiliul decide cu privire la organizarea Secretariatului General.

Sub autoritatea sa, Secretarul General și Secretarul General Adjunct adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura buna funcționare a Secretariatului General.

Secretariatul General este implicat îndeaproape și continuu în organizarea, coordonarea și controlul consecvenței lucrărilor Consiliului și a punerii în aplicare a programului său pe 18 luni. Sub responsabilitatea și îndrumarea președinției, Secretariatul General asistă Consiliul la identificarea soluțiilor.

În conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, Secretarul General asistă Consiliul și președinția, cu privire la probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, inclusiv coordonarea lucrărilor reprezentanților speciali.

După caz, Secretarul General poate solicita președintelui să convoace un comitet sau un grup de lucru, în special în ceea ce privește problemele referitoare la politica externă și de securitate comună, sau să introducă un punct pe ordinea de zi a unui comitet sau grup de lucru.

Secretarul General sau Secretarul General Adjunct prezintă Consiliului un proiect de estimare a cheltuielilor Consiliului în timp util pentru a se asigura că termenele prevăzute în dispozițiile financiare sunt respectate.

Secretarul General, asistat de Secretarul General Adjunct, are răspundere deplină în gestionarea creditelor înscrise în secțiunea II — Consiliul — a bugetului și adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura gestionarea corespunzătoare a acestora. Acesta execută creditele în cauză, în conformitate cu dispozițiile regulamentului financiar aplicabile bugetului Comunităților Europene.

Din anul 1999, când a fost desemnat în funcția de Secretar General al Consiliului Javier Solana, acesta a fost și Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, în această calitate, a ajutat Consiliul la elaborarea și executarea deciziilor politice și, în numele acestuia, susținea dialogul politic cu statele terțe.

2.2. Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER)

Dat fiind faptul că, reuniunile Consiliului au loc doar câteva zile pe lună, era nevoie de existența unui organism care să asigure o continuitate a lucrului la nivelul Consiliului. De aceea, a apărut soluția Comitetului reprezentanților permanenți ai statelor membre.

COREPER este format din reprezentanții permanenți ai statelor membre pe lângă UE. Aceștia sunt diplomați de carieră, în timp ce adjuncții lor sunt uneori, originari din ministerele tehnice.

Numărul membrilor COREPER diferă de la un stat la altul, singurele constante reprezentându-le prezența, din partea fiecărui stat, a unui Reprezentant Permanent și a unui Reprezentant Permanent Adjunct. Deși există un singur COREPER, acesta se reunește la două nivele. COREPER I reunește reprezentanții permanenți adjuncți, în timp ce COREPER II include șefii misiunilor diplomatice ale statelor membre pe lângă UE. Repartizarea atribuțiilor între cele două formule poate varia însă, ca regulă generală, astfel, COREPER II urmărește dosarele ce vor fi examinate de către Consiliile afaceri generale, economie și finanțe, buget, dezvoltare, justiție și afaceri interne, în timp ce COREPER I examinează celelalte chestiuni, cu precădere piața internă, politica socială, protecția consumatorilor, transporturi, cercetare, sănătate, educație, pescuit, probleme veterinare, protecția mediului și cultură.

Lucrările COREPER sunt sprijinite de o serie de grupuri de lucru. Secretariatul general actualizează și publică lista organismelor de pregătire. Numai comitetele și grupurile de lucru din această listă se pot întruni în calitate de organisme de pregătire ale Consiliului.

COREPER este ustiție și afaceri interne, în timp ce COREPER I examinează celelalte chestiuni, cu precădere piața internă, politica socială, protecția consumatorilor, transporturi, cercetare, sănătate, educație, pescuit, probleme veterinare, protecția mediului și cultură.

Lucrările COREPER sunt sprijinite de o serie de grupuri de lucru. Secretariatul general actualizează și publică lista organismelor de pregătire. Numai comitetele și grupurile de lucru din această listă se pot întruni în calitate de organisme de pregătire ale Consiliului.

COREPER este prezidat, în funcție de punctele de pe ordinea de zi, de către reprezentantul permanent sau de către reprezentantul permanent supleant al statului membru care deține președinția Consiliului. Cu excepția cazului în care Consiliul decide altfel, diversele comitete prevăzute în Tratate sunt de asemenea prezidate de un delegat al statului membru respectiv.

La toate reuniunile COREPER-ului și ale grupurilor de lucru este prezentă și Comisia.

COREPER răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului și de îndeplinirea sarcinilor care îi sunt încredințate de Consiliu. Acesta asigură consecvența politicilor și acțiunilor Uniunii Europene și veghează la respectarea următoarelor principii și norme:

(a) principiile legalității, subsidiarității, proporționalității și al justificării actelor;

(b) normele de stabilire a competențelor instituțiilor și organelor Uniunii;

(c) dispozițiile bugetare;

(d) normele privind procedura, transparența și calitatea redactării.

Toate punctele înscrise pe ordinea de zi a unei reuniuni a Consiliului fac obiectul unei examinări prealabile a COREPER, cu excepția cazurilor în care acesta din urmă decide altfel. COREPER depune toate eforturile pentru a ajunge la un acord la nivelul său, care este prezentat Consiliului în vederea adoptării. Acesta asigură prezentarea adecvată a dosarelor către Consiliu și, dacă este cazul, prezintă orientări, opțiuni sau sugestii de soluții. În cazul unei urgențe, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide să delibereze fără ca această examinare prealabilă să aibă loc.

Pentru pregătirea reuniunilor structurilor Consiliului care se întrunesc o dată la șase luni, în cazul în care aceste reuniuni se desfășoară în prima jumătate a acestei perioade, reuniunile altor comitete decât COREPER și cele ale grupurilor de lucru desfășurate în cursul celor șase luni precedente sunt prezidate de delegatul statului membru, care trebuie să exercite președinția reuniunilor Consiliului menționate anterior.

În cazul în care, un dosar este analizat în principal în cursul unei perioade de șase luni, un delegat al statului membru care deține președinția în timpul acelei perioade de șase luni poate, în cursul perioadei precedente de șase luni, să prezideze reuniunile comitetelor, cu excepția COREPER-ului, cât și ale grupurilor de lucru, atunci când acestea dezbat dosarul respectiv. Aplicarea practică a acestor prevederi face obiectul unui acord între cele două președinții în cauză.

În cazul particular al examinării bugetului Comunităților Europene, pentru un an financiar dat, reuniunile organelor pregătitoare ale Consiliului, altele decât COREPER, care se ocupă cu pregătirea punctelor de pe ordinea de zi a Consiliului privind examinarea bugetului sunt prezidate de un delegat al statului membru care deține președinția Consiliului în cursul celei de-a doua perioade de șase luni a anului anterior anului financiar în cauză. Același lucru se aplică, cu acordul celeilalte președinții, în ceea ce privește prezidarea reuniunilor Consiliului, în momentul în care se discută punctele menționate anterior privind bugetul. Președințiile vizate se consultă cu privire la modalitățile practice.

În conformitate cu dispozițiile relevante menționate în continuare, COREPER poate adopta următoarele decizii de procedură, cu condiția ca punctele referitoare la acestea să fi fost incluse pe ordinea de zi provizorie cu cel puțin trei zile lucrătoare înainte de reuniune. Se impune o decizie în unanimitate în cadrul COREPER pentru orice derogare de la perioada respectivă:

(a) decizia de desfășurare a unei reuniuni a Consiliului într-un alt loc decât Bruxelles sau Luxemburg;

(b) autorizația de realizare a unei copii sau a unui extras al unui document al Consiliului pentru a fi folosit în proceduri judiciare;

(c) decizia de a ține o dezbatere publică în cadrul Consiliului sau de a nu a ține o anumită deliberare a Consiliului în public;

(d) decizia de a face publice rezultatele voturilor și declarațiile înregistrate în procesele verbale ale Consiliului;

(e) decizia de a utiliza procedura scrisă;

(f) aprobarea sau modificarea proceselor verbale ale Consiliului;

(g) decizia de a publica sau de a nu publica un text sau un act în Jurnalul Oficial;

(h) decizia de a consulta o instituție sau un organism ori de câte ori această consultare este impusă de tratate;

(i) decizia de a stabili sau de a prelungi un termen limită pentru consultarea unei instituții sau a unui organism;

(j) decizia de a prelungi perioadele stabilite la art. 294 alin. (7)

(k) aprobarea formulării unei scrisori care urmează a fi transmisă unei instituții sau unui organism.

2.3. Comitete și grupuri de lucru

Consiliul este sprijinit de Comitetul Reprezentanților Permanenți ai guvernelor statelor membre pe lângă Uniunea Europeană (Coreper) și de peste 150 de grupuri de lucru și comitete foarte specializate, cunoscute sub numele de „grupuri de pregătire ale Consiliuluiˮ.

Grupurile de pregătire pot fi împărțite în două categorii principale:

comitete instituite de tratate, prin decizii interguvernamentale sau printr-un act al Consiliului – majoritatea acestor comitete sunt permanente și de multe ori au un președinte numit sau ales

comitete și grupuri de lucru instituite de Coreper – acestea se ocupă de chestiuni foarte specifice și sunt prezidate de un delegat din țara care asigură prin rotație, timp de șase luni, președinția Consiliului.

În plus, pentru un anumit scop, pot fi create comitete ad-hoc, care încetează să existe atunci când și-au îndeplinit misiunea.

2.4. Președinția Consiliului

Președinția Consiliului este rotantă, ea fiind exercitată pe rând, de fiecare stat membru, pentru o perioadă de câte șase luni, asigurându-se astfel o strictă egalitate între toate statele membre UE.

Începând cu 1 ianuarie 2010, președinția este asigurată de către Spania.

Conform Concluziilor întâlnirii miniștrilor de externe ai statelor membre UE, din 12 decembrie 2005, ordinea președinților care vor urma este:

– a doua jumătate a lui 2010: Belgia;

– 2011: Ungaria, Polonia;

– 2012: Danemarca, Cipru;

– 2013: Irlanda, Lituania;

– 2014: Grecia, Italia;

– 2015: Letonia, Luxemburg;

– 2016: Olanda, Slovacia;

– 2017: Malta, Marea Britanie;

– 2018: Estonia, Bulgaria;

– 2019: Austria, România;

– 2020: Finlanda.

Tratatul și Regulamentul de Procedură al Consiliului nu definesc de o manieră abstractă funcțiile Președinției, însă enumeră sarcinile acesteia. Astfel, președinția este responsabilă pentru aplicarea Regulamentului de procedură și asigură buna derulare a dezbaterilor. În acest scop, președinția poate, cu excepția cazurilor în care Consiliul decide altfel, să adopte orice măsură adecvată necesară pentru ca timpul disponibil în cursul reuniunilor să fie folosit în cel mai bun mod posibil, în special:

(a) să limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numărul de persoane din fiecare delegație prezente în sala de reuniune și să decidă dacă să autorizeze sau nu deschiderea unei săli suplimentare;

(b) să stabilească ordinea în care se tratează punctele și durata discuțiilor care le sunt consacrate;

(c) să organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, în special limitând timpul în care participanții pot lua cuvântul și stabilind ordinea intervențiilor lor;

(d) să solicite delegațiilor să prezinte în scris propunerile lor pentru modificarea unui text în discuție înainte de o anumită dată însoțite, dacă este cazul, de o scurtă explicație;

(e) să solicite delegațiilor care au poziții identice sau similare privind un anumit punct, text sau parte a unui text să o aleagă pe una dintre ele pentru a exprima poziția lor comună în cadrul reuniunii sau în scris înainte de reuniune.

Președinția este asistată de reprezentantul statului membru care va deține președinția următoare. La cererea președinției și acționând după instrucțiunile sale, statul membru o înlocuiește, după cum est necesar, și o eliberează, dacă este necesar, de anumite sarcini și asigură continuitatea lucrărilor Consiliului.

Președinția organizează reuniunile diferitelor comitete și grupuri de lucru astfel încât, rapoartele acestora să fie disponibile înainte de reuniunile COREPER în care trebuie analizate.

Consiliul poate fi reprezentat în fața Parlamentului European sau a comitetelor acestuia de către președinția sa sau, cu acordul acesteia din urmă, de președinția următoare sau de către Secretarul General. Consiliul poate de asemenea să fie reprezentat în fața comitetelor respective de către Secretarul General Adjunct, sau de către înalți funcționari ai Secretariatului general, care acționează conform instrucțiunilor președinției.

Corespondența adresată Consiliului se trimite președintelui la adresa Consiliului: Consiliul Uniunii Europene Rue de la Loi 175 B-1048 Bruxelles.

În ceea ce privește președinția Consiliului, factorii de decizie europeni au hotărât ca după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul ar trebui să înceapă pregătirea deciziei de stabilire a procedurilor de aplicare a deciziei privind exercitarea președinției Consiliului și să o aprobe din punct de vedere politic, în termen de șase luni.

2.5. Modul de deliberare în cadrul Consiliului

Întrunirea Consiliului. Consiliul se întrunește atunci când este convocat de președintele său, la inițiativa acestuia sau la cererea unuia dintre membrii săi sau a Comisiei.

Cu șapte luni înainte de începerea mandatului său, după consultarea, dacă este cazul, a președinției anterioare și a celei următoare mandatului său, președinția face cunoscute datele pe care le preconizează pentru reuniunile Consiliului care trebuie să aibă loc, pentru ca acesta să își finalizeze activitatea legislativă sau pentru a lua decizii operaționale.

Sediul Consiliului este la Bruxelles. În lunile aprilie, iunie și octombrie, reuniunile Consiliului se desfășoară la Luxemburg.

În situații excepționale și din motive bine întemeiate, Consiliul sau Comitetul Reprezentanților Permanenți, hotărând în unanimitate, pot decide ca o reuniune a Consiliului să se desfășoare în alt loc.

Pentru fiecare perioadă de 18 luni, cele trei președinții care urmează să fie în exercițiu, pregătesc în strânsă cooperare cu Comisia și în urma consultărilor corespunzătoare, un proiect de program al activităților Consiliului pe perioada respectivă. Cele trei președinții prezintă împreună proiectul de program, cu cel târziu o lună înainte de perioada în cauză, în vederea aprobării acestuia de către Consiliul Afaceri Generale.

Președinția care urmează să preia mandatul, stabilește ordini de zi provizorii orientative ale reuniunilor Consiliului programate în următoarea perioadă de șase luni, prezentând activitatea legislativă și deciziile operaționale preconizate. Aceste ordini de zi provizorii orientative se stabilesc cu cel puțin o săptămână înainte de începerea mandatului președinției în cauză, pe baza programului de 18 luni și după consultarea Comisiei. În cazul în care se consideră necesar, se pot prevedea reuniuni suplimentare ale Consiliului, în afara celor planificate anterior.

Ordinile de zi provizorii orientative similare ale reuniunilor Consiliului, programate în perioada de șase luni următoare perioadei menționate mai sus, se stabilesc de către președinția vizată, după consultarea Comisiei și a președinției următoare, cu cel puțin o săptămână înainte de începutul mandatului său.

În cazul în care, pe parcursul unei perioade de șase luni oricare din reuniunile planificate pe parcursul perioadei în cauză nu se mai justifică, președinția nu mai convoacă reuniunea menționată.

Având în vedere programul de 18 luni al Consiliului, președintele întocmește ordinea de zi provizorie pentru fiecare reuniune. Ordinea de zi se trimite celorlalți membri ai Consiliului și Comisiei, cu cel puțin 14 zile înainte de începerea reuniunii.

Ordinea de zi provizorie conține punctele pentru care, cererea de includere pe ordinea de zi prezentată de un membru al Consiliului sau de Comisie, precum și orice document aferent au fost transmise Secretariatului General cu cel puțin 16 zile înainte de începerea reuniunii respective. Pe ordinea de zi provizorie se indică de asemenea, printr-un asterisc, punctele asupra cărora președinția, un membru al Consiliului sau Comisia pot solicita un vot. O asemenea indicație se face după îndeplinirea tuturor cerințelor de procedură prevăzute de tratate.

Punctele referitoare la adoptarea unui act sau a unei poziții comune privind o propunere legislativă sau o propunere de măsură care urmează să fie adoptate în baza titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, nu sunt incluse pe ordinea de zi provizorie în vederea adoptării unei decizii, decât după încheierea perioadei de șase săptămâni prevăzute la punctul 3 din Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană.

Consiliul poate deroga, hotărând în unanimitate, de la termenul de șase săptămâni în cazul în care includerea unui punct pe ordinea de zi este supusă excepției din motivele de urgență.

Numai punctele pentru care documentele au fost trimise membrilor Consiliului și Comisiei cel târziu până la data la care s-a trimis ordinea de zi pot fi incluse pe ordinea de zi respectivă.

Secretariatul General transmite membrilor Consiliului și Comisiei, cererile de includere a punctelor pe ordinea de zi și documentele pentru care termenele menționate anterior nu au fost respectate.

În cazul în care, până la sfârșitul săptămânii anterioare săptămânii care precede o reuniune a Consiliului, COREPER nu a finalizat examinarea articolelor legislative, președinția le elimină de pe ordinea de zi provizorie, cu excepția cazurilor în care se impune un alt mod de acțiune din motive de urgență.

Ordinea de zi provizorie se împarte în partea A și partea B. Punctele a căror aprobare de către Consiliu este posibilă fără dezbatere se includ în partea A, dar acest lucru nu exclude posibilitatea ca orice membru al Consiliului sau al Comisiei să își exprime opinia cu ocazia aprobării acestor puncte și ca declarațiile acestora să fie consemnate în procesul verbal.

Ordinea de zi este adoptată de Consiliu la începutul fiecărei reuniuni. Pentru includerea pe ordinea de zi a unui alt punct decât cele care figurează pe ordinea de zi provizorie este necesară decizia în unanimitate a Consiliului. Punctele astfel introduse pe ordinea de zi se pot supune votului dacă toate normele de procedură prevăzute în tratate au fost respectate.

Cu toate acestea, un punct „A" se retrage de pe ordinea de zi, cu excepția cazului în care Consiliul decide contrariul, dacă o poziție privind un punct „A" ar putea conduce la o dezbatere suplimentară sau dacă un membru al Consiliului sau Comisia solicită acest lucru.

Orice cerere de includere a unui punct: „diverse", este însoțită de un document explicativ.

Reuniunile Consiliului nu sunt publice, decât în cazurile menționate la articolul 8 din RPC.

Comisia este invitată să ia parte la reuniunile Consiliului. Aceeași dispoziție se aplică și pentru Banca Centrală Europeană în cazurile în care aceasta își exercită dreptul de inițiativă. Cu toate acestea, Consiliul poate decide să delibereze fără ca Banca Centrală Europeană sau Comisia să fie prezente.

Membrii Consiliului și ai Comisiei pot fi însoțiți de funcționari care îi asistă. Numele și funcțiile funcționarilor în cauză se notifică în prealabil Secretariatului General. Numărul maxim de persoane pentru fiecare delegație, prezente în sala de reuniune a Consiliului în același timp, inclusiv membrii Consiliului, poate fi stabilit de Consiliu.

Accesul la reuniunile Consiliului se face sub rezerva prezentării unui permis eliberat de Secretariatul General.

Dispozițiilor privind accesul public la documente, deliberările Consiliului intră sub incidența secretului profesional, cu excepția cazurilor și în măsura în care Consiliul decide altfel.

Consiliul sau COREPER pot autoriza eliberarea, în scopul utilizării în cadrul procedurilor juridice, a unei copii sau a unui extras din acele documente ale Consiliului, care nu au fost încă date publicității, în conformitate cu dispozițiile privind accesul public la documente.

Consiliul acționează în calitatea sa legislativă, atunci când adoptă norme care sunt obligatorii din punct de vedere juridic în sau pentru statele membre, prin regulamente, directive, decizii-cadru sau decizii, pe baza dispozițiilor relevante ale tratatelor, cu excepția deliberărilor care conduc la adoptarea unor măsuri interne, acte administrative sau bugetare, acte privind relațiile interinstituționale sau internaționale, sau acte neobligatorii (precum: concluzii, recomandări sau rezoluții).

În cazul în care i se prezintă propuneri sau inițiative legislative, Consiliul se abține de la adoptarea actelor care nu sunt prevăzute în tratate, precum rezoluțiile, concluziile sau declarațiile, altele decât cele menționate la articolul 9 din RPC.

Președinția este responsabilă pentru Regulamentul de procedură și asigură buna desfășurare a dezbaterilor. în special, președinția asigură respectarea dispozițiilor anexei V, privind metodele de lucru pentru un Consiliu lărgit.

Pentru a asigura buna desfășurare a dezbaterilor, președinția poate, cu excepția cazurilor în care Consiliul decide altfel, să ia orice măsură adecvată necesară pentru ca timpul disponibil în cursul reuniunilor să fie folosit cât mai eficient, în special:

(a) să limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numărul de persoane din fiecare delegație prezente în sala de reuniune și să decidă dacă, să autorizeze sau nu, deschiderea unei săli suplimentare;

(b) să stabilească ordinea în care se abordează punctele și durata dezbaterilor pe marginea acestora;

(c) să organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, în special limitând timpul în care participanții pot lua cuvântul și stabilind ordinea intervențiilor lor;

(d) să solicite delegațiilor să prezinte în scris propunerile lor pentru modificarea unui text luat în discuție înainte de o anumită dată, însoțite, dacă este cazul, de o scurtă explicație;

(e) să solicite delegațiilor care au poziții identice sau similare, asupra unui anumit punct, text sau parte a unui text să desemneze una dintre aceste delegații pentru a exprima poziția lor comună în cadrul reuniunii sau în scris înainte de reuniune.

Președinția este asistată de reprezentantul statului membru care va deține președinția următoare. La solicitarea președinției și acționând în conformitate cu instrucțiunile sale, statul membru menționat o înlocuiește, dacă și după cum este cazul, o eliberează, dacă este necesar, de anumite sarcini și asigură continuitatea lucrărilor Consiliului.

Președinția organizează reuniunile diferitelor comitete și grupuri de lucru astfel încât, rapoartele acestora să fie disponibile înainte de reuniunile COREPER în care trebuie analizate.

Cu excepția cazului în care, rațiuni de urgență impun un alt mod de acțiune, președinția amână pentru o reuniune ulterioară a COREPER orice problemă legislativă asupra căreia comitetul sau grupul de lucru nu și-a finalizat dezbaterile cu cel puțin cinci zile lucrătoare înainte de reuniunea COREPER.

Pentru a asista Consiliul în sarcina sa de a asigura calitatea redactării actelor legislative pe care le adoptă, serviciul juridic este responsabil cu verificarea, la momentul oportun, a calității redactării propunerilor și a proiectelor de acte, precum și cu formularea unor sugestii privind redactarea destinate Consiliului și organelor sale.

Pe parcursul întregului proces legislativ, cei care înaintează texte privind lucrările Consiliului acordă o atenție specială calității redactării.

Consiliul poate fi reprezentat în fața Parlamentului European sau a comitetelor acestuia de către președinție sau, cu acordul acesteia din urmă, de președinția următoare sau de către Secretarul General. De asemenea, Consiliul poate fi reprezentat în fața comitetelor vizate de Secretarul General Adjunct sau de înalți funcționari ai Secretariatului General, care acționează în conformitate cu instrucțiunile președinției.

Consiliul poate, de asemenea, să își prezinte punctele de vedere Parlamentului European, printr-o declarație scrisă.

Corespondența adresată Consiliului se trimite președintelui la următoarea adresă a Consiliului: Consiliul Uniunii Europene rue de la Loi/Wetstraat 175 B-1048 Bruxelles.

Metodele de lucru pentru un Consiliu lărgit. Anexa V a RPC prevede reguli speciale de urmat, în ceea ce privește un Consiliu lărgit.

Președinția se asigură că, grupurile de lucru sau comitetele transmit dosarele către COREPER doar în momentul în care există perspectiva concretă de avansare sau de clarificare a pozițiilor la acest nivel. Și invers, dosarele sunt înapoiate grupurilor de lucru sau comitetelor doar atunci când este necesar și în orice caz, doar cu scopul de a rezolva probleme precise și bine definite.

Președinția ia măsurile necesare pentru a asigura avansarea lucrărilor între reuniuni. De exemplu, cu acordul grupului de lucru sau al comitetului, aceasta poate desfășura consultările necesare, în modul cel mai eficient, asupra unor probleme specifice în vederea raportării posibilelor soluții către grupul de lucru sau comitetul în cauză. Președinția poate, de asemenea, să aibă consultări scrise solicitând delegațiilor să răspundă în scris la o propunere înainte de următoarea reuniune a grupului de lucru sau a comitetului.

Ori de câte ori este oportun, delegațiile prezintă în scris pozițiile pe care le-ar putea adopta în cadrul viitoarei reuniuni, înainte de reuniunea în cauză. Dacă acestea se referă la modificări de text, delegațiile propun o formulare precisă. în măsura în care este posibil, delegațiile care susțin poziții identice își prezintă în comun contribuțiile în scris.

COREPER evită reluarea activității desfășurate deja în cadrul pregătirii lucrărilor. Această dispoziție se aplică în principal pentru punctele „l", pentru informările privind organizarea și ordinea punctelor tratate, pentru informările privind ordinea de zi și organizarea viitoarelor reuniuni ale Consiliului. In măsura în care este posibil, delegațiile propun punctele „diverse" în cadrul pregătirii lucrărilor COREPER mai degrabă decât în cadrul COREPER.

Președinția prezintă delegațiilor, de îndată ce este posibil, în cadrul pregătirii lucrărilor COREPER, toate informațiile necesare pentru a permite pregătirea temeinică a lucrărilor COREPER, inclusiv informațiile referitoare la obiectivul pe care președinția încearcă să îl atingă în urma discutării fiecărui punct de pe ordinea de zi. Și invers, dacă este necesar, președinția încurajează delegațiile să aducă la cunoștința celorlalte delegații, în cadrul pregătirii lucrărilor COREPER, informații privind pozițiile pe care le vor adopta în cadrul COREPER. în acest context, președinția finalizează ordinea de zi a COREPER. În cazul în care circumstanțele o impun, președinția poate convoca mai frecvent grupurile de pregătire a lucrărilor COREPER.

Pe ordinea de zi a Consiliului nu se înscriu puncte care să fie doar prezentate de Comisie sau de un membru al Consiliului, cu excepția cazului în care este prevăzută o dezbatere privind noi inițiative importante.

Președinția evită înscrierea pe ordinea de zi a COREPER a punctelor cu scop pur informativ. Astfel de informații, ca de exemplu rezultatul reuniunilor în alte forumuri, cu un stat terț sau o altă instituție, problemele de procedură sau de organizare etc, ar trebui transmise delegațiilor în cadrul pregătirii lucrărilor COREPER, în scris ori de câte ori este posibil, și nu se reiau în cadrul reuniunilor COREPER.

La deschiderea reuniunii, președinția oferă toate informațiile suplimentare necesare cu privire la desfășurare și indică în mod special timpul pe care intenționează să îl aloce fiecărui punct. Se evită introducerile lungi și repetarea informațiilor aduse deja la cunoștința delegațiilor.

La începutul dezbaterilor asupra unui punct de fond, președinția comunică delegațiilor, în funcție de tipul dezbaterii necesare, durata maximă a intervenției lor cu privire la punctul vizat. În majoritatea cazurilor, intervențiile nu trebuie să depășească două minute.

Luările de cuvânt de către toți participanții sunt în principiu excluse; pot fi folosite în principiu doar în situații excepționale în cazul unor probleme specifice, președinția stabilind un timp pentru fiecare alocuțiune.

Președinția se concentrează cât mai mult posibil asupra dezbaterilor, mai ales invitând delegațiile să răspundă la textele de compromis sau la propuneri specifice.

Pe parcursul reuniunilor și la încheierea acestora, președinția evită rezumatele lungi ale dezbaterilor și se limitează la concluzii concise asupra rezultatelor (de fond și/sau de procedură) obținute.

Delegațiile evită repetarea punctelor prezentate de vorbitorii care au luat deja cuvântul. Alocuțiunile trebuie să fie scurte, precise și la obiect.

Delegațiile care împărtășesc aceeași poziție sunt încurajate să se consulte pentru ca un singur purtător de cuvânt să prezinte poziția comună asupra unui anumit punct.

În cadrul dezbaterii textelor, delegațiile prezintă propuneri concrete de texte, în loc să se limiteze la exprimarea dezacordului față de o anumită propunere.

Cu excepția cazului în care președinția indică altfel, delegațiile nu iau cuvântul atunci când sunt de acord cu o anumită propunere; în acest caz, tăcerea se consideră acord de principiu.

Votul. Aspecte generale. Pe lângă situațiile în care deliberările Consiliului sunt deschise publicului, în care Consiliul acționează în calitatea sa legislativă, rezultatele voturilor și explicațiile voturilor date de membrii Consiliului, precum și declarațiile din procesele verbale ale Consiliului și punctele din procesele verbale respective privind adoptarea actelor legislative, se aduc la cunoștința publicului.

Aceeași regulă se aplică pentru:

(a) rezultatele voturilor și explicațiile voturilor, precum și declarațiile din procesele verbale ale Consiliului și punctele din procesele verbale respective, referitoare la adoptarea unei poziții comune;

(b) rezultatele voturilor și explicațiile voturilor membrilor Consiliului sau ale reprezentanților acestora în Comitetul de conciliere, precum și declarațiile înscrise în procesele verbale ale Consiliului și punctele din acele procese verbale referitoare la reuniunea Comitetului de conciliere;

(c) rezultatele voturilor și explicațiile voturilor, precum și declarațiile din procesele verbale ale Consiliului și punctele din procesele verbale menționate referitoare la stabilirea de către Consiliu a unei convenții în temeiul prevederilor din Tratat cu privire la cooperarea judiciară în materie penală.

Atunci când rezultatul unui vot în Consiliu este făcut public, explicațiile voturilor prezentate în momentul votului se fac, de asemenea, publice, la cererea membrilor Consiliului în cauză.

Declarațiile incluse în procesele verbale ale Consiliului și punctele din procesele verbale privind adoptarea actelor prevăzute la literele (a), (b) și (c) se fac publice prin decizia Consiliului sau a COREPER adoptată la cererea unuia dintre membrii acestora.

Exceptând cazurile în care deliberările Consiliului sunt deschise către public, voturile nu sunt făcute publice în cazul discuțiilor care conduc la voturi indicative sau în cazul adoptării actelor pregătitoare.

Consiliul votează la inițiativa președintelui.

De asemenea, președintelui i se solicită să inițieze o procedură de vot, la inițiativa unui membru al Consiliului sau al Comisiei, cu condiția ca majoritatea membrilor Consiliului să se pronunțe în acest sens.

Atunci când se votează, orice membru al Consiliului poate să hotărască doar în numele unui singur alt membru.

Consiliul poate vota numai în prezența majorității membrilor Consiliului care au drept de vot în conformitate cu tratatele. Atunci când se votează, președintele, asistat de Secretariatul General, verifică dacă este întrunit cvorumul.

Atunci când o decizie trebuie adoptată de Consiliu cu majoritate calificată și în cazul în care un membru al Consiliului solicită acest lucru, se verifică dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă proporția stabilită prin Tratate.

Procedura scrisă obișnuită și procedura tacită. Actele Consiliului privind o problemă urgentă pot fi adoptate printr-un vot exprimat în scris, în cazul în care Consiliul sau COREPER decid în unanimitate să folosească procedura menționată. În împrejurări speciale, președintele poate propune, de asemenea, utilizarea acestei proceduri; în acest caz, se pot utiliza voturile exprimate în scris, dacă toți membrii Consiliului sunt de acord cu această procedură.

În cazul în care votul exprimat în scris se referă la o problemă pe care Comisia a înaintat-o Consiliului, se solicită acceptarea de către Comisie a utilizării procedurii scrise.

Secretariatul General elaborează lunar o sinteză a actelor adoptate prin procedura scrisă.

La inițiativa președinției, Consiliul poate acționa prin intermediul unei proceduri scrise simplificate, denumite „procedura tacită":

(a) în scopul adoptării textului unui răspuns la o întrebare scrisă sau, după caz, la o întrebare orală și înaintată Consiliului de un membru al Parlamentului European, după ce proiectul de răspuns a fost examinat de COREPER;

(b) în scopul numirii membrilor Comitetului Economic și Social European și a supleanților acestora, precum și a membrilor Comitetului Regiunilor, după ce proiectul de decizie a fost examinat de COREPER;

(c) în scopul deciziei de consultare a altor instituții sau organisme, ori de câte ori consultarea este impusă de tratate;

(d) în scopul punerii în aplicare a politicii externe și de securitate comună prin rețeaua COREU (procedura tacită COREU).

În acest caz, textul relevant se consideră adoptat la sfârșitul perioadei stabilite de președinție, în funcție de urgența problemei, cu excepția cazului în care un membru al Consiliului obiectează.

Secretariatul General constată finalizarea procedurilor scrise.

Procese verbale. Pentru fiecare reuniune se întocmește un proces verbal și, după aprobare, acesta este semnat de Secretarul General sau de Secretarul General adjunct. Aceștia pot delega competența de semnare a proceselor verbale directorilor generali ai Secretariatului General.

Ca regulă generală, procesul verbal indică, pentru fiecare punct de pe ordinea de zi: documentele prezentate Consiliului; deciziile adoptate sau concluziile la care a ajuns Consiliul; declarațiile făcute de Consiliu și cele a căror includere pe ordinea de zi a fost solicitată de un membru al Consiliului sau de Comisie.

Secretariatul General elaborează proiectele de procese verbale în termen de 15 zile și le înaintează Consiliului sau COREPER, în vederea aprobării.

Înainte de această aprobare, orice membru al Consiliului sau Comisia pot solicita să se introducă mai multe detalii în procesul verbal cu privire la orice punct de pe ordinea de zi. Aceste solicitări pot fi formulate în cadrul COREPER.

Cu excepția cazurilor în care Consiliul hotărăște în unanimitate contrariul din motive de urgență, Consiliul deliberează și ia decizii numai pe baza unor documente și proiecte elaborate în limbile specificate în normele în vigoare care reglementează regimul lingvistic. Orice membru al Consiliului poate să se opună dezbaterii dacă textele oricăror modificări propuse nu sunt elaborate în limbile acestui regim.

Modul de votare. Votul în Consiliu se exprimă de reprezentantul fiecărui stat, în ordine alfabetică prin ridicarea mâinii (procedura votului poate fi evitată de președinția Consiliului când constată unanimitatea).

Autorii tratatelor consacră 3 modalități de a vota, și anume:

A. Majoritatea simplă

Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile limită.

B. Unanimitatea

Hotărârile în cadrul Consiliului trebuie adoptate cu unanimitate doar în situația în care acest lucru este prevăzut expres.

Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică întrunirea unanimității, cu alte cuvinte acestea se contabilizează ca și cum ar fi voturi favorabile.

Atunci când Consiliul decide cu unanimitate, abținerile nu se iau în calcul. Rezultă, așadar, că uneori este mai ușor de obținut adoptarea unei decizii cu unanimitate decât cu majoritate calificată, căci, în acest ultim caz, abținerile pot împiedica atingerea numărului de voturi necesar pragului majorității calificate.

C. Majoritatea calificată

Majoritatea calificată este modalitatea cea mai frecvent prevăzută.

Votul majoritar, înlocuind treptat unanimitatea, pentru a deveni principal la sfârșitul perioadei de tranziție, este marea inovație a tratatelor comunitare prin care s-a dorit să se vadă principalul simbol al „supranaționalității". Totuși, în ciuda caracterului său original și echilibrat, regula majorității ponderate nu a reușit totdeauna, în practică, să surmonteze toate dificultățile. Este vorba de situația creată în 1965, când Franța a blocat procesul decizional în cadrul Consiliului CE, prin așa-numita „politică a scaunului gol"; în fapt, ea a lipsit timp de 6 luni de la dezbaterile legate de finanțarea politicii agricole comunitare pe care o considera ca aducând atingere intereselor ei naționale. Conflictul creat atunci prin absența Franței a fost aplanat prin „Compromisul de la Luxembourg" din 29 ianuarie 1966 care prevedea: „Consiliul trebuie, atunci când este vorba de interese foarte importante ale unuia sau mai multor state membre, să facă tot posibilul de a se ajunge, într-un interval rezonabil, la o soluție care să poată fi adoptată de către toți membrii Consiliului, fără ca să se aducă atingere nici intereselor naționale, nici interesului comunitar".

Doctrina comunitară a considerat că, „compromisul de la Luxembourg" are două dezavantaje majore: în primul rând, nu prevedea ce se întâmplă atunci când concilierea dintre state nu poate ajunge la niciun rezultat, ci doar constată că divergențele dintre statele membre subzistă și în al doilea rând, nu prevedea criterii precise care să determine care sunt „interesele foarte importante" ale țărilor membre asupra cărora trebuie, la un moment dat, realizat un compromis (aprecierea, sub acest aspect, fiind lăsată statelor membre).

Datorită acestor dezavantaje, s-a admis chiar că fiecare stat membru dispune de un așa-numit „drept de veto pozitiv". Acesta semnifică faptul că, atunci când Tratatele cer ca o hotărâre a Consiliului să fie luată cu unanimitate de voturi și unul sau mai multe state se opun, dar acceptă să-și concilieze părerile divergente până vor ajunge la un compromis acceptat de către toate părțile interesate, hotărârea este considerată luată, deși un/ unele stat/ state a/au fost împotriva votului (față de propunerea inițială).

Al doilea moment important cu privire la modalitatea de vot în Consiliu îl reprezintă „compromisul de la Ioannina". Acesta a reprezentat soluția la situația care a apărut în timpul negocierilor pentru aderare a Austriei, Finlandei și Suediei. In perioada în care Comunitățile cuprindeau 12 state membre și totalul voturilor în Consiliu era de 76, numărul necesar pentru blocarea unei decizii era de 23. După aderarea ultimelor trei state, Marea Britanie și Spania doreau să se mențină același număr de voturi, în timp ce alte state vroiau creșterea numărului de voturi la 27.

Rezolvarea acestei situații s-a făcut prin compromisul de la Ioannina, cuprins în Decizia Consiliului din 29.03.1994, care prevedea că în situația în care un număr de țări întrunesc între 23 și 26 de voturi împotrivă, Consiliul va depune toate eforturile pentru ca într-o perioadă de timp rezonabilă să se găsească o soluție care să fie adoptată cu cel puțin 65 de voturi, urmând ca în toate celelalte cazuri deciziile să fie adoptate cu 62 de voturi. Deși s-a decis ca acest compromis să fie menținut doar până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, când se considera că se va produce reforma instituțională a Uniunii, nereușita Conferinței interguvernamentale în cadrul căreia s-a discutat proiectul de tratat de a realiza unele progrese în acest domeniu, a condus la menținerea în vigoare a prevederilor acestui compromis.

Începând cu 1 ianuarie 2007 și până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, repartizarea voturilor a fost următoarea:

– Germana, Franța, Italia și Marea Britanie – câte 29 de voturi;

– Spania și Polonia – câte 27 de voturi;

– România – 14 voturi;

– Olanda – 13 voturi;

– Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria și Portugalia – câte 12 voturi;

– Bulgaria, Austria și Suedia – câte 10 voturi;

– Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda – câte 7 voturi;

– Cipru, Estona, Letona, Luxemburg și Slovenia – câte 4 voturi;

– Malta – 3 voturi.

Pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare cel puțin 255 de voturi favorabile, exprimate de majoritatea membrilor în cazul în care Tratatele impun adoptarea acestora la propunerea Comisiei.

În celelalte cazuri, pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare cel puțin 255 de voturi favorabile, exprimate de cel puțin două treimi din membri.

În cazul în care decizia trebuie adoptată de Consiliu cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita să se verifice dacă statele membre care constituie majoritatea calificată, reprezintă cel puțin 62% din populația totală a Uniunii. În cazul în care se constată că această condiție nu este îndeplinită, decizia respectivă nu se adoptă.

Articolul 146 TCE consacră principiul conform căruia, în absența unei dispoziții specifice în Tratat, hotărârile în Consiliu se iau cu majoritatea simplă a membrilor săi. Este cazul, de exemplu, al adoptării Regulamentului Interior sau al solicitării adresate Comisiei de a prezenta o propunere legislativă. Recursul la votul cu majoritatea membrilor este însă excepțional, Tratatul prevăzând, de regulă, în mod expres procedura de vot ce va fi urmată (majoritate calificată sau unanimitate).

Marea noutate în cadrul problematicii Consiliului adusă de Tratatul de la Lisabona este reprezentată de modul în care se desfășoară procesul de decizie. Astfel, în prezent, Consiliul decide cu majoritate calificată, cu excepția cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate, în practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificată este extins la numeroase domenii de acțiune (de exemplu, imigrarea sau cultura). În același timp, este prevăzut ca, începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii. începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor tranzitorii stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se definește după cum urmează:

Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.

Conform Anexei III din RPC: populația totală a fiecărui stat membru pe perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 31 decembrie 2006 era următoarea:

Înainte de data de 1 septembrie a fiecărui an, statele membre comunică Biroului Statistic al Comunităților Europene, datele privind totalul populației lor la 1 ianuarie a anului în curs.

Începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care, Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.

Începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor tranzitorii stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se definește după cum urmează. Majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația acestor state.

Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35 % din populația statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită.

Prin derogare de la cele de mai sus, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația respectivelor state.

Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este necesară unanimitatea.

Până la 31 octombrie 2014, fără a aduce atingere articolului 235 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, rămân în vigoare următoarele dispoziții:

Pentru deliberările Consiliului European și ale Consiliului, care necesită majoritate calificată, voturile membrilor sunt ponderate după cum urmează: Belgi-12; Bulgaria-10; Republica Cehă-12; Danemarca-7; Germania-29; Estonia-4; Irlanda-7; Grecia-12; Spania -27; Franța-29; Italia-29; Cipru-4; Letonia-4; Lituania -7; Luxemburg-4; Ungaria-12; Malta-3; Țările de Jos-13; Austria -10; Polonia-27; Portugalia -12; România -14; Slovenia-4; Slovacia -7; Finlanda -7; Suedia -10; Regatul Unit-29.

Deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puțin 255 de voturi favorabile exprimate de majoritatea membrilor în cazul în care, în temeiul tratatelor, acestea trebuie să fie adoptate la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puțin 255 de voturi favorabile exprimate, de cel puțin două treimi dintre membri.

Un membru al Consiliului European sau al Consiliului poate solicita, la adoptarea, cu majoritate calificată, a unui act de către Consiliul European sau de către Consiliu, să se verifice dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din populația totală a Uniunii. În cazul în care se constată că nu este îndeplinită această condiție, actul în cauză nu este adoptat.

Până la 31 octombrie 2014, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, respectiv în cazurile în care se face trimitere la majoritatea calificată definită în conformitate cu articolul 238, alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, majoritatea calificată se definește ca fiind aceeași proporție de voturi ponderate și aceeași proporție a numărului de membri ai Consiliului, precum și, dacă este necesar, același procentaj al populației statelor membre menționate.

Între 1 noiembrie 2014 și 31 martie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând:

(a) cel puțin trei pătrimi din populație; sau

(b) cel puțin trei pătrimi din numărul statelor membre necesare pentru a constitui o minoritate de blocare rezultând din aplicarea articolului 16, alineatul (4) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană sau a articolului 238, alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene își exprimă opoziția față de adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra chestiunii în cauză.

În cursul acestor deliberări, Consiliul depune toate eforturile pentru a ajunge, într-un termen rezonabil și fără a aduce atingere termenelor obligatorii stabilite de dreptul Uniunii, la o soluție satisfăcătoare, care să răspundă preocupării exprimate de membrii Consiliului menționați mai sus.

În acest scop, președintele Consiliului, asistat de Comisie și în conformitate cu regulamentul de procedură al Consiliului, întreprinde toate inițiativele necesare pentru a facilita un acord pe baze mai largi în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului își dau concursul în acest sens.

Începând cu 1 aprilie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând: (a) cel puțin 55 % din populație; sau (b) cel puțin 55 % din numărul statelor membre, necesare pentru a constitui o minoritate de blocare rezultând din aplicarea articolului 16, alineatul (4), primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană sau a articolului 238, alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene își exprimă opoziția față de adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra chestiunii în cauză.

În cursul acestor deliberări, Consiliul depune toate eforturile pentru a ajunge, într-un termen rezonabil și fără a aduce atingere termenelor obligatorii stabilite de dreptul Uniunii, la o soluție satisfăcătoare, care să răspundă preocupării exprimate de membrii Consiliului menționați mai sus.

În acest scop, președintele Consiliului, asistat de Comisie și în conformitate cu regulamentul de procedură al Consiliului, întreprinde toate inițiativele necesare pentru a facilita un acord pe baze mai largi în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului își dau concursul în acest sens.

Actele. Semnarea actelor. Textul actelor adoptate de Consiliu și cel al actelor adoptate în comun de Parlamentul European și de Consiliu sunt semnate de președintele în exercițiu la momentul adoptării lor și de Secretarul General sau de Secretarul General adjunct. Secretarul General și Secretarul General adjunct pot delega competența de a semna directorilor generali ai Secretariatului General.

Atribuțiile Consiliului. Consiliul Uniunii Europene îndeplinește un rol deosebit de important în cadrul sistemului instituțiilor comunitare. El coordonează domenii majore ale preocupărilor Uniunii Europene, asigurând totodată, respectarea celor „patru libertăți": libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, la care se adaugă punerea în circulație a monedei unice. În acest sens, se vor prezenta mai jos principalele sale atribuții.

Atribuții legislative. Consiliul este principalul legislator al Uniunii Europene, având puterea necesară de a lua decizii cu privire la problemele Uniunii Europene pe care le reglementează. Consiliul acționează în calitatea sa de legislator, atunci când adoptă norme care sunt obligatorii din punct de vedere juridic în sau pentru statele membre, prin regulamente, directive, decizii-cadru sau decizii, pe baza dispozițiilor relevante din Tratate, cu excepția deliberărilor care conduc la adoptarea unor măsuri de ordin intern, acte administrative sau bugetare, acte privind relațiile interinstituționale sau internaționale sau acte neobligatorii (precum concluzii, recomandări sau rezoluții).

În cazul în care i se prezintă propuneri sau inițiative legislative, Consiliul se abține de la a adopta acte care nu sunt prevăzute în Tratate, cum sunt rezoluțiile sau declarațiile, altele decât cele prevăzute în art. 9 din Regulamentul Intern.

Atribuții bugetare. Consiliul are ample atribuții în elaborarea și aprobarea bugetului comunitar. În acest domeniu colaborează în special cu Parlamentul European, instituție care a obținut de-a lungul anilor o mare putere de decizie mai ales în domeniul bugetar.

Atribuțiile executive. Consiliul are atribuții executive în raport cu normele pe care le adoptă și cu cele care integrează dreptul primar. În acest sens, are capacitatea de a adopta acte administrative concrete prin care să se aplice o normă. în mod normal, executarea normelor comunitare corespunde statelor membre sau Comisiei, acestea dispunând, față de Consiliu, de aparate birocratice care, în plus, au și un caracter permanent.

Atribuții în domeniul PESC. Unul dintre domeniile de prim rang a acțiunii Consiliului este cel al afacerilor externe. Astfel, este de competența lui semnarea de acorduri cu terțe state, grupări de state sau organizații internaționale. Aceste decizii se iau, după caz, prin majoritate calificată sau unanimitate. În unele situații, avizul prealabil al PE este consultativ, în altele este obligatoriu.

Un aspect important în acest domeniu este și Agenția Europeană de Apărare, aflată sub autoritatea Consiliului, care are ca misiune:

(a) să contribuie la identificarea obiectivelor privind capacitățile militare ale statelor membre și să evalueze respectarea angajamentelor privind capacitățile asumate de statele membre;

(b) să promoveze armonizarea necesităților operaționale și adoptarea de metode de achiziție performante și compatibile;

(c) să propună proiecte multilaterale în vederea îndeplinirii obiectivelor în materie de capacități militare și să asigure coordonarea programelor derulate de statele membre și administrarea programelor de cooperare specifică;

(d) să susțină cercetarea în materie de tehnologie a apărării, să coordoneze și să planifice activitățile de cercetare comune și studierea soluțiilor tehnice care răspund necesităților operaționale viitoare;

(e) să contribuie la identificarea, și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice a sectorului de apărare și la îmbunătățirea eficienței cheltuielilor militare.

Agenția Europeană de Apărare este deschisă tuturor statelor membre care doresc să participe. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, adoptă o decizie care definește statutul, sediul și regulamentul de funcționare ale Agenției. Această decizie ține seama de gradul de participare efectivă la activitățile Agenției. în cadrul Agenției se constituie grupuri specifice care reunesc statele membre ce derulează proiecte comune. Agenția își îndeplinește misiunile în colaborare cu Comisia, daca este necesar.

Atribuții în sectorul apărării dreptului comunitar. Comisia Europeană este instituția Uniunii pe care, tratatele au identificat-o ca fiind în principal responsabilă de apărarea aplicării dreptului comunitar. Totuși, și în cazul Consiliului există astfel de competențe.

Atribuții în impulsionarea acțiunii și a dreptului comunitar. Consiliul are competențe de inițiativă sau impulsionare a acțiunii comunitare, în majoritatea cazurilor, inițiativa actelor comunitare aparține Comisiei, instituția însărcinată cu impulsionarea acțiunii comunitare în general.

Consiliul poate face presiuni asupra Comisiei pentru ca aceasta să prezinte inițiative legislative legate de obiectivul realizării tratatelor constitutive.

Consiliul poate depune recurs și împotriva PE, pe același motiv de „inactivitate legislativa".

Alte atribuții. Consiliul stabilește salariile, indemnizațiile și pensiile președintelui Consiliului European, ale președintelui Comisiei, ale înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, ale membrilor Comisiei, ale președinților, membrilor și grefierilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și ale secretarului general al Consiliului. Consiliul stabilește, de asemenea, toate indemnizațiile care țin loc de remunerație.

În cazul în care, Secretarul General al Consiliului este desemnat ca depozitar al unui acord încheiat de Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale, al unei convenții încheiate între statele membre, actele de ratificare, acceptare sau aprobare a acordurilor și convențiilor respective se depun la adresa Consiliului.

În asemenea situații, Secretarul General îndeplinește sarcinile de depozitar și se asigură, de asemenea, că datele de intrare în vigoare a acordurilor sau convențiilor în cauză sunt publicate în Jurnalul Oficial.

2.6. Competențele Consiliului Uniunii Europene

Trebuie să stabilim de la bun început că, în funcție de Tratate, competențele Consiliului diferă. Dacă încercăm să stabilim existența unor „competențe de sinteză", derivate din toate tratatele, vom realiza următoarea clasificare a „puterilor generale ale Consiliului":

– competențe decizionale;

– competențe consultative;

– competențe de coordonare;

– competențe în materie de PESC și JAI;

– competențe în domeniul relațiilor externe.

Putem aborda subiectul și prin analiza competențelor din perspectiva „rolului Consiliului în sistemul instituțional comunitar"; în acest caz vom avea următoarea clasificare: normative; bugetare; executive; de relații internaționale; de apărare a dreptului comunitar.

Competențele sintetice. In cazul CE, Consiliul „garantează realizarea finalităților stabilite de către TCE și în condițiile stabilite de către acesta (art. 145 TCE). Chiar dacă TCEEA nu are aceeași formulare, Consiliul are aceleași largi puteri de decizie și in cazul CEEA. Așadar, se poate spune că puterea sa de decizie cuprinde :

– sfera politică;

– puterea normativă generală de natură legislativă ;

– puterea executivă și de reglementare, chiar dacă tendința este de a o transfera, punctual și progresiv Comisiei.

Comisia participă atât la puterea legislativă, cât și la cea executivă, pe de o parte, prin dreptul său de a propune acte normative și, pe de alta, pentru că orice decizie normativă a Consiliului se ia in strânsa colaborare cu Comisia. în fine, observăm că progresiva „democratizare a democratici comunitare" pennite Consiliului „să împartă" puterile sale cu alte instituții. De exemplu, in materie bugetară, în privința pieței interne, a aplicării principiului egalității, a politicilor culturale, educaționale, de sănătate etc, trebuie să decidă (prin Codecizie, Cooperare, Aviz consultativ, după caz) împreună cu PE.

In plus, Consiliul are puteri executive.

Rezumând, Consiliul are putere de decizie :

– legislativă, în baza căreia aprobă norme generale și de bază;

– executivă, în baza căreia execută și dezvoltă respectivele norme.

Desigur, competența legislativă o condivid, în cea mai mare parte, cu PE, iar în privința celei executive, Comisia Europeană îi este partener. In plus, conform art. 145.3, Consiliul are obligația de a transfera progresiv puterile sale executive Comisiei, nefiind o instituție cu vocație de executiv, ci mai degrabă o instituție cu vocație de decizie politică și normativă. Să nu uităm nici că, față de un adevărat executiv. Consiliul nu este o instituție omogenă, întrucât:

– fiecare membru al Consiliului reprezintă un guvern diferit și, în plus, fiecare guvern este reprezentat de diferite persoane, în funcție de tema Consiliului;

– nu are o existența permanentă ;

– nu are inițiativă în exercitarea puterii sale de decizie și execuție;

– nu are puterea de a asigura îndeplinirea propriilor norme.

In plus, față de un executiv național, Consiliul nu-si asumă răspunderi politice comunitare. Membrii Consiliului, ca și reprezentanții guvernelor naționale, răspund politic în fața propriilor parlamente. Or, o asemenea răspundere exclude pe cea comunitară. Esre adevărat. Consiliul răspunde Ia interpelările din PE și prezintă rapoarte la începutul și la sfârșitul unei președinții; mai mult decât atât, se supune dezbaterilor generale din PE pe durata fiecărei președinții, dar, cu toate acestea, nu se supune moțiunii de cenzură, procedură prevăzută doar pentru Comisie, instituție având cu adevărat vocație executivă.

Competențe conforme cu locul ocupat în sistemul instituțional. Competențele Consiliului pot fi analizate și din perspectiva locului și rolului acestuia în sistemul instituțional comunitar. Dintre cele șase instituții comunitare, Consiliul deține cele mai importante competențe (mai puțin în cazul CECO/CECA). Această afirmație pare o confirmare a slăbiciunii și chiar a unei „imaturități" a procesului de integrare, dacă avem în vedere că cele mai mari competențe le are Consiliul, și nu Comisia sau Parlamentul European, singurele despre care putem afirma, fără teama de a greși, că sunt tipic comunitare și în afara influențelor naționale (cel puțin din punct de vedere doctrinar). Deși Consiliul continuă să reprezinte „centrul de gravitație" al sistemului instituțional, odată cu creșterea puterii PE și a Comisiei, puterea (aproape absolută) a Consiliului se diminuează progresiv, ceea ce nu îl împiedică pe Dewost să afirme că, în raport cu scopurile lor finale declarate, Comunitățile Europene și Uniunea Europeană continuă să fie doar „ceva mai mult decât o Organizație internațională clasică, iar dreptul comunitar ceva mai mult decât dreptul internațional clasic”.

Art. 145 al TCE stabilește că, pentru a garanta atingerea finalităților stabilite prin tratat, Consiliul:

– coordonează politicile economice generale ale statelor membre;

– dispune de putere de decizie.

Potrivit art. 115 TCEEA, „Consiliul își va exercita competențele și puterile sale, în condițiile respectivului Tratat”.

In esență, Consiliul coordonează activitatea statelor membre și a Comunității. La prima vedere, puterile sale de coordonare și decizie sunt însă limilaicla politicile economice ale statelor membre. fără să existe și referiri explicite la capacitatea sa de a coordona celelalte instituții comunitare sau alte politici. In orice caz, Consiliul îs.i poale utiliza puterea de coordonare și decizie în toate situațiile prevăzute de tratate.

Competențe normative. Consiliul are largi competențe normative, atât în ceea ce privește actele normative cu caracter general (regulamentele), cât și în privința celor care au un destinatar precis (statele membre) sau care se referă la o situație anume ce obligă la modificarea dreptului intern (directiva). Această putere legislativă a Consiliului nu este absolută, deoarece, chiar dacă el este cel care emite respectivele acte normative, o face la Recomandarea Comisiei, aceasta având, prin urmare, inițiativa legislativă. Atunci când Consiliul dorește adoptarea unui act normativ altfel decât a fost propus de către Comisie, o poate face doar prin unanimitate, ceea ce nu este ușor. Se poate spune chiar că această prevedere funcționează ca o modalitate de a „controla" Consiliul și de a-i „refuza puterea absolută". Dacă însă Consiliul adoptă un act normativ împreună cu PE – art. 189B TCE -, „subordonarea" sa față de propunerile Comisiei nu mai este atât de evidentă, Consiliul și PE, prin intermediul Comitetului de Conciliere PE-Consiliu, putând sa reelaboreze propunerea Comisiei. într-o asemenea situație, ar fi necesară pentru aprobare doar majoritatea calificată a Consiliului și majoritatea absolută a PE. Putem spune că, în acest caz, nu mai funcționează regula generală conform căreia Consiliul legislează în baza propunerilor Comisiei.

Cu limitele expuse, se poate afirma că cel care deține puterea normativă comunitară este Consiliul.

Competențe bugetare. Competențele bugetare ale Consiliului convertesc, practic, această instituție în autoritatea bugetară a Comunităților Europene. Așa cum am văzut, conform art. 203 TCE, Consiliul este instituția care are ultimul cuvânt în privința Cheltuielilor Obligatorii (CO), ceea ce înseamnă aproximativ 80% din total. Aceste ample atribuții ale Consiliului în elaborarea și aprobarea bugetului comunitar au însă limite, printre acestea enumerându-se dreptul PE de a respinge proiectul de buget al Consiliului. Consiliul este astfel obligat să elaboreze alt buget, PE fiind, alături de Consiliu, coautor al acestuia.

Competențe executive. Consiliul are competențe executive în raport cu normele pe care le adoptă și cu cele care se referă la dreptul primar. Altfel spus, are capacitatea de a adopta acte administrative concrete prin care să se aplice o normă. In mod normal, executarea normelor comunitare corespunde statelor membre sau Comisiei, acestea dispunând, față de Consiliu, de aparate birocratice mult mai serioase care, în plus, au și un caracter permanent. Potrivit art. 145 TCE, Consiliul „va atribui Comisiei competențele de executare a normelor pe care le elaborează, Consiliul putând să-și rezerve, în cazuri specifice, exercitarea directă a unor competențe executive". In practică, dacă nu există o prevedere expresă de atribuire a executării normelor, această competență este implicit a Comisiei. Situațiile mai des întâlnite de competențe executive în cazul Consiliului le găsim în legătură cu politica de transporturi, ajutoare publice etc, în conformitate cu art. 75. IC și 93.2 TCE.

Competențe internaționale. Este de competența Consiliului semnarea de acorduri cu terțe state, grupări de state sau organizații internaționale. Aceste decizii se iau, după caz, prin majoritate calificată sau unanimitate. In unele situații, Avizul prealabil al PE este consultativ, în altele este obligatoriu.

Nici în această situație nu putem vorbi despre o competență absolută a Consiliului, deoarece, conform art. 113 și 228 TCE, un asemenea acord trebuie să aibă în prealabil Recomandarea Comisiei pentru deschiderea negocierilor cu state, grupări de state sau organizații internaționale. Odată autorizată negocierea de către Consiliu, aceasta se realizează, în baza mandatului Consiliului, de către comisie împreună cu comitetele speciale ale Consiliului (desemnate să asiste Comisia la respectivele negocieri).

În cazul CEEA, competențele Consiliului în domeniul relațiilor internaționale sunt importante. An. 206 TCEEA semnalează că CEEA poale stabili acorduri cu state terțe, grupuri de state sau organizații internaționale, Consiliul fiind cel care are competență în acest sens. Acordurile se adoptă prin unanimitate și cu consultarea prealabilă a adunării. In acest caz, negocierile le inițiază Consiliul – din proprie inițiativă -, fără nici un amestec inițial sau ulterior al Comisiei. Dacă respectiva negociere atrage modificări de tratat, atunci trebuie parcursă metodologia stabilită de art. 204 TUE, fostul art. 236 TCEE.

Capitolul 3

Studiu de caz privind competența bugetară în cadrul Consiliului

Așa cum am exprimat mai sus, competențele bugetare ale Consiliului convertesc, această instituție în autoritatea bugetară a Comunităților Europene.

În studiul de față voi analiza competența bugetară a Consiliului pe anul în curs.

Bugetul anual al UE conține o secțiune specifică (secțiunea II) pentru bugetul comun al Consiliului UE și al Consiliului European.

În bugetul UE pentru 2015, secțiunea II reprezintă aproximativ 0,4 % din bugetul UE. Aceasta corespunde unei sume de 541,8 milioane EUR și reprezintă aproximativ 7,8 % din cheltuielile administrative totale ale tuturor instituțiilor UE.

Bugetul Consiliului este gestionat de Secretariatul General al Consiliului UE.

Bugetul UE pentru 2015 a fost aprobat de Comitetul Reprezentanților Permanenți al Consiliului la 9 decembrie 2014 și a fost confirmat de Consiliu la 12 decembrie 2014. Parlamentul European l-a aprobat oficial la 17 decembrie 2014.

Consiliul și Parlamentul European au convenit să stabilească valoarea totală a creditelor de plată pentru 2015 la 141,2 miliarde EUR și cel al creditelor de angajament la 145,3 miliarde EUR.

Acestea lasă marje suficiente în cadrul plafoanelor stabilite în cadrul financiar multianual (CFM) pentru perioada 2014-2020, pe care bugetele anuale ale UE trebuie să le respecte. Marjele sunt necesare pentru a asigura capacitatea UE de a face față unor situații neprevăzute.

Bugetul general al Uniunii este instrumentul care stabilește și autorizează, pentru fiecare exercițiu financiar, suma totală a veniturilor și a cheltuielilor considerate necesare pentru Uniunea Europeană și pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

La baza întocmirii și executării bugetului stau mai multe principii: unitate, exactitate bugetară, anualitate, echilibru, unitate de cont, universalitate, specificitate, bună gestiune financiară și transparență.

În cazul principiului unității și principiului exactității bugetare se înregistrează toate veniturile și cheltuielile Uniunii, în cazul în care acestea sunt prevăzute de buget, într-un document unic.

În cazul principiului anualității se adoptă bugetul pentru fiecare exercițiu bugetar și se utilizează, în principiu, atât creditele de plată, cât și creditele de angajament pentru exercițiul bugetar în cursul anului respectiv.

Principiul echilibrului implică estimările veniturilor pentru exercițiul bugetar care trebuie să fie egale cu creditele de plată pentru exercițiul respectiv: operațiunile de împrumut în scopul acoperirii unui eventual deficit bugetar nu sunt compatibile cu sistemul resurselor proprii și nu sunt autorizate.

În conformitate cu principiul unității de cont, bugetul se întocmește și se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro.

Principiul universalității implică faptul că veniturile totale acoperă creditele totale de plată, cu excepția unor anumite venituri, determinate în mod limitat, alocate pentru finanțarea unor anumite cheltuieli. Veniturile și cheltuielile sunt înregistrate integral în buget, fără a fi ajustate între ele.

Principiul specificității implică faptul că fiecare credit trebuie să aibă o anumită destinație și să fie alocat unui obiectiv specific în scopul prevenirii oricărei confuzii între credite.

Principiul bunei gestiuni financiare este definit în raport cu principiile economiei, eficienței și eficacității.

De aici se desprinde faptul că, bugetul este întocmit în conformitate cu principiul transparenței, asigurând o bună informare privind execuția bugetară și conturile.

Prezentarea creditelor și a resurselor în buget se face în funcție de destinație, adică întocmirea bugetului pe activități (activity-based budgeting), în vederea consolidării transparenței în gestiunea bugetului în ceea ce privește obiectivele bunei gestiuni financiare, în special obiectivele eficienței și eficacității.

Cheltuielile autorizate prin prezentul buget se ridică la 145 321 531 152 EUR în credite de angajament și 141 214 040 563 EUR în credite de plată, ceea ce reprezintă o rată de variație de + 1,84 % și, respectiv, de + 1,57 % în comparație cu bugetul pentru 2014.

Veniturile bugetare se ridică la 141 214 040 563 EUR. Rata uniformă a resursei TVA este de 0,30 %, iar cea a resursei VNB este de 0,7481 %. Resursele proprii tradiționale (taxe vamale și taxe pe zahăr) reprezintă 11,92 % din finanțarea bugetului pentru 2015. Resursa TVA reprezintă 12,93 %, iar resursa VNB reprezintă 74,04 %. Alte venituri pentru prezentul exercițiu financiar sunt estimate la 1 575 497 557 EUR.

Resursele proprii necesare pentru finanțarea bugetului pe 2015 reprezintă 1,00 % din VNB total, situându-se astfel sub plafonul de 1,23 % din VNB, calculat prin aplicarea metodei prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 163, 23.6.2007, p. 17).

Tabelele următoare prezintă, pas cu pas, metoda utilizată pentru calcularea finanțării bugetului 2015.

FINANȚAREA BUGETULUI GENERAL. Credite care urmează să fie acoperite în cursul exercițiului financiar 2015, în temeiul articolului 1 din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene

Tabel nr. 3.1. CHELTUIELI

Sursa: Consiliul UE

Tabel nr. 3.2. Venituri

Sursa: Consiliul UE

Tabel nr. 3.3.

Sursa: Consiliul UE

În ceea ce privește, cercetarea, inovarea și educația, creditele de plată pentru activități precum cele specificate au fost majorate cu peste 38 %. Astfel, de aici rezultă că s-au majorat cu 4,4 miliarde EUR mai mult decât în bugetul UE pentru 2014 adoptat anul trecut.

Cât privește sprijinul pentru fermieri, s-a apreciat pentru fermierii care se confruntă cu dificultăți ca urmare a interdicției de a exporta produse alimentare către Rusia să fie finanțat din surplusuri financiare mai mari decât se preconizase și din corecții în cadrul Fondului european de garantare agricolă, în loc să fie utilizată rezerva pentru situații de criză a sectorului agricol.

În privința daunelor cauzate de dezastrele naturale, rezultă din decizii ale Consiliului și Parlamentului că s-au convenit asupra mobilizării unei sume totale de 126,7 milioane EUR din Fondul de solidaritate al UE. Sprijinul este destinat următoarelor țări:

– Bulgaria: 10,5 milioane EUR

– Croația: 17,6 milioane EUR

– Grecia: 3,7 milioane EUR

– Italia: 16,3 milioane EUR

– Serbia: 60,2 milioane EUR

– Slovenia: 18,4 milioane EUR

Consiliul lucrează în prezent la o serie de propuneri de rectificare a bugetului UE pentru 2015. Aceste propuneri de rectificare, numite și „proiecte de bugete rectificative”, sunt necesare pentru adaptarea bugetului anual al UE la noile evoluții și necesități.

Printre proiectele de bugete rectificative pentru 2015, există o propunere de realocare a fondurilor în vederea creării unui fond de garantare pentru viitorul Fond european pentru investiții strategice, precum și o propunere pentru transferul fondurilor neutilizate din 2014 în vederea sprijinirii programelor UE care sunt concepute pentru stimularea creșterii economice și crearea de locuri de muncă.

Concluzii

Consiliul este format din reprezentanții statelor membre, așa cum precizează art. 2 al Tratatului de Fuziune din 1965 care substituie art. 27 TCECA, 146 TCEE și 116 TCEEA. De asemenea, conform articolelor H7, G41 și El 5 ale Tratatului Uniunii, Consiliul este compus din câte un reprezentant al fiecărui stat membru.

Din aceste formulări se deduce dubla natură a Consiliului:

– pe de o parte, de instituție comunitară, în măsura in care este regularizat prin dreptul comunitar care îi și recunoaște atribuții și competențe proprii a căror exercitare este reglementată de norme comunitare;

– pe de alta, de instituție de reprezentare a guvernelor statelor membre.

Consiliul ar trebui să fie o instituție comunitară la fel ca și Comisia sau PE, dar faptul că este compus din reprezentanții guvernelor tace ca acesta să se transforme într-un tor de apărare a intereselor naționale. In acest sens, Consiliul nu se diferențiază mult de o organizație internațională clasică. In același timp însă, Consiliul are o „voință proprie", distinctă de cea a membrilor săi, ceea îi permite realizarea obiectivelor proprii UE, acestea putând, puncfual și pe termen scurt, să nu coincidă cu cele ale unuia sau ale mai multor state membre. De aceea vorbim despre dubla alteritate a Consiliului, înțeles ca și instituție comună și Conferință internațională.

Faptul că unele decizii ale Consiliului nu se adoptă prin unanimitate, faptul că „valoarea" votului membrilor săi nu este aceeași, că acordurile din Consiliu nu trebuie ratificate de parlamentele naționale, că unele decizii ale Consiliului generează drepturi și obligații directe pentru statele membre determină ca acesta să fie „ceva mai mult" decât o organizație internațională clasică deși adesea este prezentat ca un simplu for al reprezentanților guvernelor statelor membre.

În unele cazuri bine determinate și cel puțin pe termen scurt, reprezentanții unor state membre se pot simți afectați de anumite decizii, ceea ce le confirmă o dublă calitate : de „membri ai Consiliului" și de „reprezentanți ai guvernelor statelor membre”.

Această contradicție își găsește rezolvarea în apartenența voluntară a statelor membre la Comunitățile Europene, statele „afectate" uneori pe termen scurt fiind convinse că, pe termen lung, vor beneficia de această apartenență și că, deși pe termen scurt sau în probleme punctuale pot fi în contradicție cu deciziile Consiliului, se vor bucura, pe termen lung, de beneficiile respectivelor politici. Aceasta face ca, atunci când se reunesc în Consiliu, membrii executivelor naționale să nu poată acționa ca reprezentanți ai statelor membre, ci „ca membri ai Consiliului”.

Procesul decizional al Consiliului se supune normelor prevăzute în dreptul primar și derivat; acestea stabilesc, între altele, că reprezentanții guvernelor statelor membre pot adopta acorduri „doar ca membri ai Consiliului", și „nu ca membri ai guvernelor", aceasta demonstrând statutul Consiliului: acela de a fi mai mult decât o Conferință interguvernamentală.

Consiliul, instituție comună a UE. Consiliul nu este deci o Conferință interguvernamentală și nici deciziile sau actcie normative adoptate nu sunt acorduri internaționale, deși reunește reprezentanții statelor membre în calitatea lor de „apărători și reprezentanți" ai intereselor naționale. Deși membrii Consiliului apără interesele naționale, rezultatul deliberărilor îl reprezintă armonizarea intereselor particulare într-unui comun, superior. în acest sens, CJCE stabilește că „nu se vor putea considera acorduri internaționale acele acorduri ce reprezintă o decizie comunitară atât prin subiectul lor, cât și prin cadrul instituțional în care au fost adoptate".

Consiliul nu este nici un organ comun al statelor membre stabilit ad hoc, ci o instituție a UE care definește, după un complex proces de confruntări, interesul comun.

Consiliul, deși nu este independent de statele membre, exprimă o voință proprie, distinctă de voința fiecărui stat membru în parte, iar decizia Consiliului este obligatorie pentru toate statele membre, indiferent de modul în care acestea au votat.

În anumite domenii, tratatele nu atribuie instituțiilor comune puterea de decizie, ci, dimpotrivă, o rezervă guvernelor statelor membre. Tratatele lasă unele chestiuni în afara sistemului instituțional (al UE, desigur). Altfel spus, în unele domenii, dacă se iau decizii sau se ajunge la acorduri, acestea nu se supun regulilor Uniunii, adică nu trebuie să se plece de la o propunere a Comisiei și să fie votate în Consiliu cu sau fără Avizul PE. Deciziile de acest fel suni „proprii unei colectivități de state" și conforme cu regulile dreptului internațional, fiind asemănătoare cu cele ale unei Conferințe internaționale în care reprezentanții guvernelor ajung la un acord și stabilesc principiile și modalitățile colaborării.

Mai corect ar fi să spunem că aceste decizii ale colectivității statelor membre se situează, în cazul UE, la limita dintre dreptul internațional și cel comunitar; – respectivele acorduri interguvernamentale nu le pot substitui pe cele comunitare, a căror adoptare și proceduri sunt stabilite prin tratate;

Comisia este invitată să participe la sesiunile COREPER prin membrii cabinetului, Secretariatului General al Comisiei, comisari, directori generali etc. Aceeași situație o întâlnim la nivelul grupurilor de lucru sau al subcomitetelor.

Cooperarea Consiliu-Comisie în cadrul COREPER este reglemantată prin art. 15 al Tratatului de Fuziune, unde se arată că „cele două, Consiliul și Comisia, se vor consulta reciproc și-și vor determina, prin acord, modalitățile de colaborare". Articolele 162 TCE, 131 TCEEA, așa cum apar acestea redactate în TUE, reiterează ideea acestei cooperări în aceiași termeni.

COREPER are deci un rol important atât în privința comunicării și a colaborării dintre Consiliu și Comisie, cât și în eficientizarea activității Consiliului.

Dacă o propunere discutată în COREPER nu ajunge să fie votată în Consiliu sau este votată, dar respinsă -, respectiva chestiune se reîntoarce la COREPER, urmând a fi retrimisă Consiliului după ce a fost din nou studiată și reanalizată conform indicațiilor acestuia. în concluzie, putem spune că COREPER apare ca fiind garantul continuității și permanenței Consiliului.

Această instituție, constituită din reprezentanții statelor membre la nivel ministerial, rămâne principalul organ de adoptare a deciziei, alături de Parlamentul European.

Tratatul de la Lisabona prevede câteva modificări organizatorice importante: – restructurarea sistemului de exercitare a președinției Consiliului; – practica rotației semestriale între statele membre este menținută, elementul de noutate fiind acela că un grup de trei state va putea asigura, în comun, pe o perioadă de 18 luni, îndeplinirea unor funcții ale Președinției; – acestea vor putea partaja președinția unor formațiuni/ organizări ale Consiliului pentru perioade mai lungi decât cele semestriale; – structura formațiunilor/ organizărilor Consiliului este amendată, în sensul separării actualului Consiliu Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE) în două formațiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de orientarecoordonare a activității tuturor celorlalte formațiuni/ organizări) și Consiliul pentru Relații Externe (care, prin excepție de la regula comună, va fi prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate). Lista celorlalte formațiuni/ organizări ale Consiliului (de ex. agricultură, mediu etc.) este stabilită prin decizie separată.

Procedura de adoptare a deciziilor la nivelul Consiliului: acestea se pot adopta în unanimitate, cu majoritate simplă sau cu majoritate calificată. În prezent, majoritatea calificată reprezintă un număr fix de voturi acordat fiecărui stat membru, în funcție de ponderea sa la nivelul Uniunii. Tratatul de la Lisabona modifică definiția majorității calificate, aceasta fiind egală cu cel puțin 55% dintre statele membre, a căror populație cumulată va trebui să reprezinte cel puțin 65% din populația Uniunii. Noua formulă este prevăzută să intre în vigoare de la 1 noiembrie 2014. Între 1 noiembrie 2014 și 31 martie 2017, orice stat membru poate cere ca votul cu majoritate calificată aplicat unei anumite decizii să urmeze regula stabilită prin Tratatul de la Nisa (2001). Potrivit Tratatului de la Lisabona, numărul domeniilor în care decizia se ia cu majoritate calificată în loc de unanimitate va crește.

Bibliografie

Tratate și cărți

Antonescu Virginia Mădălina, Instituțile Uniunii Europene in perioada Post-Nisa, Editura Lumen, București, 2012.

Andresan-Grigoriu Beatrice, Stefan Tudorel, Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007.

Barbulescu Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeana, Editura Polirom, București 2008.

Courty G., G. Devin, Construcția europeană, Editura C.N.I. Coresi S.A., București, 2002.

Diaconu N., Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Duculescu V., Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2003.

Duculescu V., Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam, în Analele Academiei de Poliție A. l. Cuza, anul VI, 1998.

Filipescu Ion P., Augustin Fuerea, Drept Instituțional Comunitar European, Editura Actami -București, 2011.

Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor –editia revazuta si adaugită, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2006.

Ghica L.-A. (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Meronia, 2006.

Jinga I., Uniunea Europeană, realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2007.

Jinga I., A. Popescu, Integrare europeană. Dicționar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Leicu, Corina; Leicu, Ioan, Instituții comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2007.

Mazilu Dumitru, Integrarea Europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București, 2010.

Marcu V., Drept instituțional comunitar, ed. a 2-a, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Moroianu Zlătescu I., R. C. Demetrescu, Drept instituțional și drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.

Munteanu Roxana, Drept european-evoluție, instituții, ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 2008.

Niță D., E. Dragomir, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2010.

Prisecaru P., Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2005.

Prisecaru Petre, Politici Comune ale Uniunii Europene, Ed. Economica, Bucuresti, 2012.

Radu Stancu, Drept comunitar, -note de curs, Universitatea Spiru Haret, Bucuresti, 2011.

Rusu Eleonora Ioana, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009.

Scăunaș S., Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Editura All Beck, București, 2005.

Tudorel Stefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Voicu M., Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București, 2007.

II. Acte normative interne și internaționale

Constituția României nr. 429/2003, modificatã și revizuită, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.

Tratatul de la Paris -1951 instituind C.E.C.O.

Tratatele de la Roma -1957 instituind C.E.E –C.E.E.A.

Tratatul de la Bruxelles –semnat la 08.04.1965, privind instituirea unui Consiliu unic și a unei Comisii unice a Comunităților europene.

Tratatul de la Maastricht –semnat la 7 februarie 1992.

Tratatul de la Amsterdam -1997.

Tratatul de la Lisabona.

ADOPTAREA DEFINITIVĂ (UE, Euratom) 2015/339 a bugetului general al Uniunii Europene pentru exercițiul financiar 2015, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Adoptată la Strasbourg, 17 decembrie 2014.

III. Pagini internet

http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/preparatory-bodies/ accesat la data de 15.04.2015.

www.europeana.ro.

http://www.consilium.europa.eu/ro/policies/eu-annual-budget/eu-budget-2015/ accesat la data de 20.04.2015.