Eutanasia Si Sinuciderea Asistata din Perspectiva Drepturilor Omului

CUPRINS:

CAP.I. EUTANASIEREA-UN SUBIECT CONTROVERSAT

Conceptualizarea eutanasiei…………………………………………………………………4

Abordarea istorică a eutanasiei…………………………………….…………………………6

Dreptul la viață vs dreptul la moarte……………………………………..………………….8

Tipurile eutanasiei……………………………………………………..……………………10

1.4.1. Eutanasie voluntară și voluntară………………………………………………………………………10

1.4.2. Eutanasia activă și pasivă………………………………………………………………………………..11

CAP.II. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A EUTANASIEI DIN PERSPECTIVA DREPTURILOR OMULUI

2.1. Încadrarea juridică în planul dreptului internațional general…………………………….12 2.1.1. Prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului……………………………….12

2.1.2.Prevederile Organizației Națiunilor Unite……………………………………………………..14

2.2. Problematica eutanasiei și sinuciderii asistate la nivel regional european……………17 2.2.1. Perspectiva Cartei Uniunii Europene asupra eutanasiei și sinuciderii asistate….17 2.2.2. Eutanasia și sinuciderea asistată în viziunea Consiliului Europei………………….18 2.2.3. Poziția CEDO față de chestiunea eutanasiei și sinuciderii asistate…………….22

CAP.III. DESIGN-UL CERCETĂRII

Cercetare privind gradul de acceptare socială a fenomenului eutanasierii

3.1. Prezentarea temei cercetării………………………………………………………………..30

3.2. Motivația alegerii temei…………………………………………………………………….30

3.3. Scopul și obiectivele cercetării……………………………………………………..….……30

3.4. Metode și tehnici de cercetare………………………………………………………………31

3.5. Populația investigată………………………………………………………………..……..31

3.6. Prelucrarea datelor………………………………………………………………………………………………….31

3.7. Analizarea și interpretarea datelor…………………………………………………………………………….32

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

ANEXE

CAP.I. EUTANASIEREA ȘI SINUCIDEREA ASISTATĂ-UN SUBIECT CONTROVERSAT

Conceptualizarea eutanasiei și sinuciderii asistate

Conceptul de eutanasie, de-a lungul istoriei a suferit o serie de înțelesuri și simboluri, în funcție de contextul în care era adus în discuție. Își are la origine grecescul „eu”, ce înseamnă bun, și „thanatos”, ce înseamnă moarte, prin urmare „moarte bună, liniștită, lipsită de suferință.

Greco-romanii utilizau acest termen, ideea de „moarte bună”, fără durere, fără a se face însă vreo referință la vreun ajutor din partea unor terțe persoane. Primul individ care a utilizat acest cuvânt a fost omul de Știință Suetonius care a descris moartea împăratului Augustus, ca fiind o „moarte rapidă și lipsită de suferință în brațele soției sale, Livia, experimentând astfel euthanasia pe care și-o dorise”.(Nuno Ferreira, 2007).

Înțelegerea eutanasiei subliniază două caracteristici importante al acestui act. În primul rând, eutanasia implică luarea deliberată a vieții unei persoane; și, în al doilea rând, viața este luată de dragul persoanei a cărei viață este luată – de obicei pentru că el sau ea suferă de o boală incurabilă sau în faza terminală. Acest fapt distinge eutanasia de celelalte forme de a lua viața. (Draper Heather, 1998).

În majoritatea definițiilor propuse de literatura de specialitate întâlnim un element comun care este este acela de intenție–intenție în curmarea vieții iar acest termen se deosebește de omor prin scopul urmărit-uciderea reprezentând o abatere de la normele sociale iar eutanasia, acolo unde este practicată urmărește un bine social, acela de curmare a suferințelor persoanelor bolnave printr-o moarte ușoară, blândă.

În concepția lui Michael Wreen eutanasia se justifică doar atunci când este pusă în corelație cu dreptul la viață universal, astfel că eutanasia trebuie să fie voluntară, ceainvolunatară provocând pentru omenire un rău imens”(Michael Wreen, 1988).

Această pledoarie este împărtășită și de filozoful Heather Draper(1998), care susține, de asemenea, că motivul pentru care se punecapăt vieții unei persoane reprezintă dorința cârmuitoare de a viza cele mai bune interese ale individului în ceea ce privește moartea cuiva. Draper a mai susținut faptul că orice încercare de definire a eutanasiei trebuie să cuprindă o constelație de patru elemente: un agent și un subiect; o intenție; o legătură de cauzalitate, în așa fel încât acțiunile agentului să ducă la un rezultat; și un rezultat. Având la bază aceste elemente, a oferit o definiție cuprinzătoare și satisfăcătoare, conform căreia eutanasia este reprezentată de „moartea ce rezultă din intenția unei persoane de a ucide o altă persoană, folosind cele mai blânde și lipsite de durere mijloace cu putință, acțiune motivată doar de cele mai bune interese ale persoanei care moare”.

Conceptul de eutanasie, așa cum tindem să credem, nu are la origine o anume legătură între pacient și medic, ci, oricine curmă viața cuiva pentru a ocura chinurilor sale, se găsește în preajma faptei de eutansiere.

Acest concept a fost formulat de către Francisc Bacon în perioada anolor 1561-1626, care îi oferă un înțeles pur filozofic. În concepția lui eutansaie înseamnă moarte bună, liniștită, feiricită. în limba greacăveche :eu înseamnăbun, armonios;thanatosînseamnămoarte).(Annas, G, 1990).

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX)propune totdouădefiniții1.moarte fărădureri;2.metodă de provocare de către medici a unei morți precoce, nedureroase,unui bolnav incurabil, pentru a-i curma suferința grea sau prelungită.(Dicționarul explicat al limbii române, 2009).

Dicționarul juridic penal”definește euthanasia ca fiind"uciderea săvârșităsub impulsul unui sentiment de milă , pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferă de o boală

incurabilă  și a cărei moarte este, din această cauză,inevitabilă."(George Antoniu et.al, 1976).

Eutanasia poate fi efectuată atât comisiv, cât și omisiv. În percepția autorilor Trif, Astarastoae și Cocora eutanasia este reprezentată de "un ansamblu de acțiuni sau inacțiuni

medicale, având suport etico-juridic și fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la

scurtarea suferințelor unui bolnav care în momentul actual, din punctul de vedere al științei

medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, ci, dimpotrivă, prognosticul este un sfârșit

apropiat și inevitabil." (2004).

Codul de Deontologie medicală nu oferă o definiție a eutanasiei, însă prevede în art.22 faptul că este contrară principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic, practicarea eutanasiei.(2012).

Acest concept mai este denumit și crima provocată din compasiune, presupunând o acțiune directă, cu consimțământul persoanei de ai provoca acesteia din urmă moartea.Această sotuație apare în cazurile de boli terminale și incurabile (cum ar fi de exemplu cancerul), pacienții afișând suferinte constante și greu de suportat fără nici o speranță de vindecare.

Sinuciderea asistată medical (SAM) este una dintre formele de eutanasie și presupune moartea unui pacient ca urmare directă a asistenței acordate de un medic.(Asociația Pro Vita, 2003).

Sinuciderea asistată este actul de sinucidere comis de către cineva cu ajutorul altor persoane, de regulă pentru a încheia suferința cauzată de o boală foarte severă. Noțiunea de „sinucidere asistata” este confundată adeseori cu cea de eutanasie. În timp ce eutanasia este actul de ucidere a unei persoane pentru a o elibera de suferințe cumplite, sinuciderea asistată este un procedeu în care o persoană asigură un pacient competent cu asistență necesară, dar pacientul este cel care determină propria sa moarte. Un astfel de caz este cel în care un doctor prescrie unei pacient o doză letală de medicamente, la cererea pacientului, pe care pacientul intenționează să o folosească pentru a-și pune singur capăt vieții. Unul dintre motivele principale, printre pacienții care au cerut asistare în vederea sinuciderii și au primit prescripții pentru medicamente letale, îl constituie o dorință de a controla circumstanțele morții, dorința de a muri acasă, credința că viață trăită astfel nu are rost, împăcarea cu ideea morții.( Kyriaki Mystakidou et.al 2005).

Suicidul asistat se efectuează în cazul în care i se pun la dispoziția pacientului informații șimijloacede provocare a sinuciderii(medicamente letale, gaz de monoxid de carbon,armăde foc, mașinăde sinucis)cu care acesta își va putea lua viața cu ușurință, fără un alt sprijin din partea unei alte persoane.(Battin M, 1992).

Sinuciderea asistată medical (SAM) reprezintă curmarea vieții unui pacient cu implicarea indirectă a medicului, care în general are rolul de a administra medicamentația care provoacă moarteași asistăpacientul în intenția sa de a-și pune capăt vieții. Dinaceastăcauzăse folosește termenul dephysician assisted suicide,care fiind dejaconsacrat și de notorietate pe paginile web a primit prescurtarea  PAS.

Abordarea istorică a eutanasiei și sinuciderii asistate

Fiecare societate cunoscută de noi deține în conștientul ei un principiu sau principii care interzic luarea vieții. Dar există mari diferențe între tradițiile culturale în percepția lor cu privire la etica eutansierii. Dacă ne întoarcem la rădăcinile tradiției noastre occidentale, constatăm că, în vremuri grecești și romane, anumite practici, cum ar fi pruncuciderea, sinuciderea și eutanasia au fost larg acceptate. Cei mai mulți istorici din Vest sunt de acord că iudaismul și creșterea creștinismului au contribuit foarte mult la sentimentul general că viața umană are sfințenie și nu trebuie să fie luată în mod deliberat. Pentru a lua o viață umană nevinovată este, în aceste tradiții, uzurparea dreptului lui Dumnezeu de a da și lua viața. Aceasta a fost văzută de scriitorii creștini influenți ca o încălcare a legii naturii.( Wesley Jesse, 1997).

În cultura poporului roman, sufletele, după moarte erau guvernate de regatul Orcus, un regat care interacționa cu cei rămași pe pământ printr-o groapă(mundus) acoperită cu o piatră(lapis manalis). Această piatră era descoperită de câteva ori pe an pentru ca sufletele celor plecați din lumea pământească să aibă posibilitatea să își revadă cei dragi, rămași pe pământ.

Moartea la romani era celebrată prin diferite ritualuri funerare precum: înmormântarea, doliul și depunerea de alimente pe mormintele celor decedați pentru ca ei să aibă posibilitatea să se hrănească.

Romanii tolerau atât suicidul cât și eutanasia. Referitor la acest aspect romanii au elaborat Legea celor 12 Table (450 i.H.)care admitea uciderea copiilor născuți cu dizabilități. Lucius Seneca –un filozof roman(4 i.H. ? 65 d.H.) susținea că suicidul nu este un pîcat este daca persoana în cauză este afectată de înaintarea în vârstă iar întreținerea sa și psihicul îi este afectat. În percepția filozofului Plinius cel Batran (23-79 d.H.) medicina avea dreptul și libertatea de a dispune curmarea vieții pacientului pentru a stopa suferințele sale" iar un imparat roman-Publius Hadrianus (76-138 d.H.) a cerut medicului său sa-l ucidă pentru a-i curma suferințele datorate degradarii într-un mod iremediabil a stării sale de sănătate.

Geto-dacii credeau în eternitate ,în spirit dar și în trup. În credința lor, după trecerea de la viață la moarte oamenii ajungeau la Zalmoxis, alături de care dăinuiau în eternitate, fapt ce reiese din vitejia soldaților dar și innaceptarea ideii față de moarte. Geto-dacica obișnuiau să se sacrifice pentru a transmite direct mesaje lui Zalmoxis. Herodot trece în revistă sacrificarea soțiilor odată cu moartea soților lor. Ca ritual de înmormântare practicau încinerația.

Pe acest fundament cultural s-a pretat tradiția creștină ortodoxă. Aceasta susținea dreptul la viață imuabil și fundamental fiecărei persoane. În credința creștină viața este un dar de la Dumnezeu, de aceea omul nu poate decide când să moară și când să trăiască. Acceptarea eutanasiei și suicidului ar fi o consecință a negării existenței lui Dumnezeu. Astfel își explică credincioșii grija față de bolnavi, ameliorarea stării lor de sănătate și învierea din morți a lui Lazăr .

Creștinii-ortodocși nu accepta aceste modalități de curmare a vieții nici în cazul celor mai greu de suportat chinuri. Aceste situații nu pot exonera de răspundere păcatul de distrugere a vieții. Așa se explică de ce criminalii beneficiază de un serviciu religios minim, ei nu au dreptul să fie înmormântați în cimitir, alături de alți creștini. Influențarea suicidului și asistarea la acesta constituie păcate capitale, alături de eutanasie. Din punctul de vedere al Bisericii moartea apare ca o sancțiune pentru "păcatul strămoșesc"și acesta importă pregătirea credinciosului pentru "marea trecere". Sacrificiul lui Isus ne aduce viață eternă (cu moartea pre moarte călcând). Cultura și religia au determinat aparițăia unei conceptie traditionale conform căreia creștinii percep moartea ca fiind părăsirea sufletului din corp și moartea fizică a individului, corpul fiind considerat "casa sufletului".( Helga, Kuhse,1992).

Dreptul la viata vs dreptul la moarte

Indivizii care sunt contra fenomenului eutanasiei și sinuciderii asistate dețin percepția conform căreia fiecare ființă umană se bucură de un drept fundamental imuabil-dreptul la viață.

Atentarea la acest drept înseamnă încălcarea eticii, a moralei, indiferent dacă la baza acestei decizii stau motivații empatice, cum ar fi curmarea suferințelor. În percepția actorilor sociali a recurge la astfel de fapte înseamnă a deține o atitudine lipsită de etică.

Dreptul la viață este dreptul fundamental și natural al individului, de la acesta desprinzându-se celetalte. De-a lungul istoriei indivizii au avut parte de diferite abuzuri iar lupta pentru afirmarea drepturilor și libertăților lor fundamentale a reprezentat obiectivul lor principal. Recunoașterea drepturilor omului s-a facut prin elaborarea unor coduri de legi recunoscute pe plan internațional (Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice) și pe plan regional (Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția Americană a Drepturilor Omului).(Scripcaru et al, 1998).

Legislația internă prevede în aceeași măsură dreptul la viață și necesitatea respectării în mod absolut a acestuia , ca și principiu constituțional, dar și Codul Penal în vigoare (care sancționează orice atingere adusă vieții), precum și prevederile specifice ale unei meserii, de exemplu ce a profesiei de medic, legate în Codul de deontologie medicală al CMR (Jugastru, 2002).

Cei care sunt contra eutanasiei și sinuciderii asistate pleacă de la concepția că, negând respectarea vieții umane, se creeaza niște decalaje morale, psihologice și de constiinta sociala, cu rezultate greu de monitorizat pe termen lung.

Viața are un caracter sacru dată fiind originea sa divină (esenta sa divina), acesta fiind și rațiunea pentru care Biserica se opune cu vehemență eutanasiei (Stan, 2001). Nimeni nu este îndreptățit să curme viața cuiva, cu atât mai mult dacă este de profesie medic, întrucât acesta are ca și fundament în acțiunile lui alinarea suferinței și prezervarea vieții, nici de cum omorul.

Îndemnurile spiritual-religioase "să nu ucizi" și "să-ți iubești aproapele"completează poziția Biserivii vizavi de dreptul la viață și constituie un plus pentru a ne opune practicării eutanasiei.(Zanc, Lupu, 2004).

Cei pro-eutansiei sunt de concepție că există un "drept de a muri", care nu se află în antiteză cu dreptul la viață, ci îl completează.(Jugastru, 2002).

Auzim adesea afirmându-se că "moartea face parte din viața", și îi marchează sfârșitul așa așa cum nașterea îi marchează începutul. Avem posibilitatea de a ne ghida viața cum considerăm de cuviință. Când însă finalul vieții este marcat de suferință și deznădejde avem puterea, în pofida libertății individuală să propunem în acest sens o atitudine voluntară, de refuz al unui sfârșit de zile de viață lipsit de demnitate. Adepții eutansiei susțin că aceasta este o atitudine împotriva afirmațiilor lui Seneca: "Nu viața e binele, ci faptul de a viețui bine. În consecință, omul înțelept trăiește atâta timp cât trebuie, nu cât timp poate. Adepții aceștia vor reflecta întotdeaua în termeni de calitate, nu de cantitate", iar "Atunci când moartea implică suferințe, și există o altă modalitate mai simplă și ușoară, de ce să nu alegi pe cea mai facilă?" (citat de Engelhardt, 2005, pg 405).

O posibilă justificare în susținerea eutanasiei ar putea fi libertatea individuală cu tot ce presupune ea (dreptul la autodeterminare al fiecărei persoane), principiu fundamental al bioeticii actuale (Oana, 2004)

Pacientul are posibilitatea de a-și afirma consimnțământul informat cu privire la activitatea terapeutică, devenind colaborator și având puterea de a decide pe parcursul derulării acestui act. Este normal să-i fie respectat și dreptul de a decide când să moară sau când să trăiască iar conditia esențială pentru exercitarea acestui drept are la bază decizii nealterate, acest drept putând fi solicitat deci strict în cazul eutanasiei voluntare. Dreptul de a muri poate să-și mai aibă considerentul în necesitatea respectului demnității umane. Suferința profundă din bolile terminale și incurabile justifică opțiunea pentru un final letal, însă demn (Oana, 2004).

Engelhardt (2005, p. 405) afirmă, in pofida celor enunțate că: "Sinuciderea asistată de medic și eutanasia voluntară activă în lupta cu suferința are posibilitate de a oferi autocontrol. Ele fac parte din demnitatea personală ca auto-stăpânire.Tot el afirmă(Engelhardt, 2005, p. 406) ca: "În cazul unei societăți care valorizează alegerea individuală și autodeterminarea în ce privește modul de trăire a vieții, aceasta va trebui sa valorizeze alegerea individuală și în ceea ce privește moartea […]. Decizia de a muri sau de a trăi în lipsa oricărui control personal sunt considerate ca fiind lipsite de demnitate."Percepția celor care susțin existența "dreptului de a muri" a fost însă criticat. În primul cei împotriva eutanasiei susțin că "nu este vorba de a da un drept persoanei care este omorâtă, ci persoanei care omoară în cadrul eutanasiei. Cu alte cuvinte, eutanasia nu se referă la dreptul de a muri, ci la dreptul de a omorî." (Reasons for Euthanasia n.d.)

În al doilea rand, chiar daca am fi pro actului eutanasic, aceasta nu s-ar realiza ân virtutea unui "drept" de a muri, ci ar fi de fapt o libertate de a apela la eutanasie (Trif,Astarastoae, Cocora, 2002). Libertatea se exercită în anumite condiții, strict delimitate. După cum spunea unul din părinții Constituției americane: "libertatea individului duce până acolo unde nu atinge libertatea celorlalți." În acest sens, exercitarea acestei libertăți trebuie să fie sub controlul reglementărilor juridice, fiind recunoscut dreptul lui de intervenție în protejarea intereselor terților, ale societății în general și chiar pentru a proteja individul împotriva sa însuși. (Humphry, Wickett, 1991, p. 231).

1.4. Tipurile eutanasiei

1.4.1. Eutanasie voluntară și voluntară

Eutanasia care se realizează cu consimțământul pacientului se numește eutanasie voluntară. Ea presupune îndeplinirea a trei condiții și anume: există un agent al actului de eutanasie și un beneficiar al acesteia, reprezentat de pacient; actul eutanasiei este comis în mod deliberat și în cunoștință de cauză asupra posibilelor sale consecințe; acțiunea agentului este efectuată având în vedere apărarea intereselui și spre binele beneficiarului (pacientului). La această ultima condiție se mai adaugă un atribut caracteristic, și anume acela că moartea survine în urma cererii sau consimțământului explicit al pacientului, sub condiția ca pacientul să se afle în deplinătatea facultăților sale mintale. În concluzie, eutanasia voluntară reprezintă acțiunea premeditată a unei persoane de a omorî, acțiunea ce nu poate fi dusă la îndeplinire fără ajutorul unei terțe persoane. ( JenniferJackson, Ethics in medicine, 2006).

Eutanasia involuntară se întâmplă atunci când persoana este capabilă de a-și da consimțământul informat, dar nu îl dă, fie pentru că nu alege să moară, fie pentru că nu a fost întrebată. Eutanasia involuntară îmbrăca formă unei infracțiuni de omor în majoritatea jurisdicțiilor legale.( Hazel Biggs, Euthanasia: Death with Dignity and the Law, Hart Publishing).

În unele clasificări mai apare și concepția de eutanasie non-voluntară. Eutanasia non-voluntară este cea care se realizează când consimțământul expres al persoanei nu poate fi obținut, cazul cel mai frecvent fiind acela când pacientul se află într-o stare vegetativă. Decizia poate fi luată ținând cont de ceea ce și-ar fi dorit persoana aflată în stare de incapacitate , sau ar putea fi luată pe considerentul a ceea ce și-ar fi dorit cel care trebuie să ia decizia dacă el s-ar fi aflat intr-o stare de incapacitate, sau, în final, poate fi luată de către doctori. (http://ibnlive.in.com/news/active-euthanasia-versus-passive-euthanasia/145218-3.html).

1.4.2. Eutanasia activă și pasivă

Eutanasia activă presupune folosirea unor substanțe sau forțe letale pentru a suprima viața unui pacient aflat în agonie și având dureri foarte mari. Eutanasia pasivă constă în inacțiunea unei persoane, ce are drept rezultat suprimarea vieții pacientului, care se află în stadiul terminal a bolii și suferă de dureri insuportabile. Poziția legală generală în lume asupra acestor concepte este aceea că eutanasia activă este ilegală, dacă nu există o legislație care să permită folosirea ei, pe când eutanasia pasivă este legală chiar dacă nu este stipulată în legislație, cu condiția ca anumite precauții și garanții să fie luate. Diferența dintre eutanasia activă și cea pasivă constă în aceea că în cazul eutanasiei active, este luată o măsură pentru a încheia viață unui pacient, pe când în cazul eutanasiei pasive nu este luată o măsură care l-ar putea păstra în viață. În cazul eutanasiei pasive doctorii nu încheie deliberat viață unei persoane, pur și simplu nu o mențin.

Diferență dintre eutanasia și sinucidere asistată constă în persoana care administrează doza letală. În cazul eutanasiei, aceasta este administrată de un doctor sau de un terț, pe când în cazul sinuciderii asistate o face însuși pacientul, sfătuit de un doctor.

CAP.II. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A EUTANASIEI DIN PERSPECTIVA DREPTURILOR OMULUI

2.1. Încadrarea juridică în planul dreptului internațional general

2.1.1. Prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului

Încă de la crearea Declarației Universale a Drepturilor Omului, activiștii și susținătorii au facut presiuni pentru drepturile bărbaților, femeilor, copiilor, animalelor și altele asemenea, în țările în care statul i-a neglijat sau i-a abuzat pe acestia. Dreptul la educație, dreptul la vot, dreptul la muncă, dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la viață, sunt doar câteva din multele drepturi ale omului, care sunt acceptate ca înnascute ale tuturor ființelor umane. Conceptul general a drepturilor omului este credința că indivizii trebuie să aibă dreptul și posibilitatea de a stabili în mod liber "destinul" sau autonomia lor individuală. (http://www.globalethicsnetwork.org/profiles/blogs/the-parallels-of-euthanasia-autonomy-of-the-individual-and-their).

Declarația Universală a Drepturilor Omului se bazează pe ideea că există valori umane, și că aceste valori sunt inerente în individul uman. În preambulul Declarației se afirmă că "fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume" este "recunoașterea demnității inerente și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane". Mai mult, preambulul leagă demnitatea umană, valorile umane cu drepturile omului, care sunt descrise ca "drepturi inalienabile", drepturi de care nu am putea fi privați și nu ne putem lipsi. (http://www.lifeissues.net/writers/fle/fle_01euthhumanright.html).

Aceste drepturi ale omului care reflectă valorile umane trebuie, spune Preambulul, "să fie protejate de statul de drept", altfel omenirea poate fi împinsa, "în ultimă instanță, la revoltă împotriva tiraniei și opresiunii". Această protecție a statului de drept este necesară nu numai pentru ființele umane pentru a putea trăi împreună în pace în cadrul statului, dar, de asemenea, astfel ca națiunile să poata trăi împreună în pace. Declarația Universală a Drepturilor Omului se prezintă în lume ca "un standard comun pentru toate popoarele și toate națiunile", și ca un ghid pentru fiecare structură în societate și pentru fiecare individ, pentru că drepturile identificate în Declarația ar putea avea "recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă"asigurată.

La articolul 1 al Declarației întalnim anumite prevederi despre ființele umane care afectează înțelegerea restului documentului. Ființele umane, se afirma, "se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi". Această valoare de egalitate între ființele umane, această dispoziție  de a nu demonstra vreo preferință între indivizi în recunoașterea "drepturilor și libertăților prevăzute în această Declarație" este definită în articolul 2. În special, în dreptul internațional al drepturilor și libertăților din Declarație nu trebuie să existe nicio distincție de orice fel ", cum ar fi rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, originea națională sau socială, averea, nașterea sau orice altă situație." În acest fel Declarația exclude discriminarea față de persoanele în vârstă și cei foarte tineri, cu handicap fizic și mental și bolnavii cronici. Toți au pretenții egale față de drepturile și libertățile enunțate din Declarație.

La articolul 3 al Declarației se începe articularea valorile umane de a fi apărat în ceea ce privește drepturile omului. "Orice persoană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei." Astfel, viața umană are un caracter atât inviolabil, cât și inalienabil. Declarația nu începe cu cazuri grele sau excepții, ci cu afirmația generală care se referă la valoarea vieții umane. De asemenea, este interesant de observat ordinea drepturilor articulate – viață în primul rând, apoi libertatea, și apoi securitatea persoanei. Cu excepția cazului în dreptul la viață poate fi garantată de către stat, atunci nu există niciun drept semnificativ de libertate sau la securitatea persoanei sale. Dreptul la viață are in mod logic prioritate, înainte de considerentele privind  calitatea vieții individului.

Potrivit multor experți, "dreptul de a muri", este reglementat de prezentul articol. Individul are dreptul de a refuza dreptul la viață. Dacă considerăm că viața este un drept, atunci avem voie să refuzăm acest drept, atunci când suntem capabili de a face această alegere. Chiar dacă nu este o parte a acestui document universal, în zilele noastre un pacient poate refuza tratamentul medical, ceea este considerat a fi eutanasie pasivă. Medicul trebuie să aibă aprobarea pacientului pentru orice procedură medicală. (http://www.lawteacher.net/human-rights/essays/euthanasia.php).

Mulți susținători care pledează pentru dreptul de a muri susțin că Declarația Universală a Drepturilor Omului, care pretinde pentru toți oamenii "dreptul la viață, la libertate si la securitatea persoanei", poate fi, de asemenea, interpretată ca fiind dreptul de a decide să nu aibă viață. Susținătorii acestei idei susțin, de asemenea, că de vreme ce indivizii au dreptul de a exercita un control asupra propriilor corpuri, prin urmare, ei au, de asemenea, dreptul de a stabili modul în care corpul lor trăiește sau moare. Cu toate acestea, cei care argumentează împotriva eutanasiei punctează faptul că dreptul la viață trebuie să fie interpretat ca fiind dreptul de a proteja și păstra viața. De asemenea, ei susțin că dreptul de a muri nu implică obligația de a ajuta la a pune capăt vieții. Acest argument vechi merge atât de departe înapoi în timp, încat este găsit în Jurământul lui Hipocrate, jurământul vechi la care medicii greci erau obligați să adere, care susține că medicii ar trebui  "nici să nu dea un medicament mortal pentru cineva care a cerut acest lucru, nici să nu facă vreo sugestie în acest sens. "( http://www.theinternational.org/articles/307-bringing-death-to-light-is-there-a-right).

2.1.2. Prevederile Organizației Națiunilor Unite

În 1952, atât societățile britanice, cât și cele americane au trimis o petiție la Națiunile Unite pentru a convinge includerea în  Declarația Drepturilor Omului a unei legi cu privire la legalizarea eutanasiei. Apoi, în 1973 a fost dată o hotărâre judecătorească conform careia un medic ar putea fi în măsură să prevină suferințe grave, chiar dacă asta însemna să pună capăt vieții pacientului la un interval mai scurt. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost legal la momentul respectiv, și erau prevăzute mai multe pedepse în cazul în care era comis. Comitetul pentru Drepturile Omului din Olanda au discutat despre eutanasie și sinuciderea asistată, și după mai mulți ani de dezbateri, proiectul de lege care permitea sinuciderea asistată în cazul bolnavilor terminali a intrat în vigoare la 1 aprilie 2002. Acesta a fost urmat de legalizarea eutanasiei în unele țări . După mai mulți ani, Organizația Națiunilor Unite încă poartă discuții cu privire la eutanasie și posibilitatea încadrarii ei ca fiind un drept privind sănătatea . (http://www.cimun.net/topic-a-ga.php).

În anii 1940 și 1950 existau speranțe mari pentru mișcarea care milită pentru legalizarea eutanasiei. În 1952, Societatea pentru Eutanasie din America a formulat o petiție către Comitetul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite, prin care se dorea declararea dreptului la moarte ca fiind un drept fundamental al persoanelor aflate pe punctul de a muri datorită unei boli incurabile. Petiția a fost semnată de peste 2.500 de persoane proeminente atât din Statele Unite ale Americii, cât și din Marea Britanie. Organizația Națiunilor Unite nu a adoptat această rezoluție, dar ea a reprezentat un gest care simboliza creșterea toleranței și acceptării față de ideea de eutanasie de o parte și de alta a Atlanticului.( Ian Dowbiggin, A Merciful End : The Euthanasia Movement in Modern America: The Euthanasia Movement in Modern America, Oxford University Press, p.94)

În orice discuție cu privire la drepturile omului, trebuie să fie luate în considerare pe deplin dispozițiile Cartei ONU, precum și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care urmărește să precizeze articolul 55 din Carta ONU. Articolul 55 angajează Organizația Națiunilor Unite "să promoveze respectul , și respectarea, drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie." Națiunile membre ale Organizatiei Natiunilor Unite se angajează la promovarea "respectului universal și respectării, drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie", prin intermediul unui angajament.( John Flemming , Euthanasia: Human Rights and Inalienability)

Statele care sunt părți la Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile civile și politice (CCPR) sunt obligate să raporteze la fiecare 5 ani Comitetului pentru Drepturile Omului al Convenției, cu accent pe problemele de drepturile omului, în general, și "dreptul la viață", în special. Comitetul și-a exprimat îngrijorarea privind legea olandeză cu privire la încetarea vieții la cerere și a sinuciderii asistate pentru prima data în 2001, apoi în 2009.( http://www.worldrtd.net/news/un-human-rights-committee-dutch-euthanasia-law).

În Raportul din 27 august 2001 privind legea olandeză a încetării vieții la cerere și a sinuciderii asistate, s-a menționat faptul că „(…) în cazul în care un stat parte încearcă să relaxeze protecția legală cu privire la un act destinat în mod deliberat pentru a pune capăt vieții umane, Comitetul consideră că Pactul obligă să se aplice un control mai riguros pentru a determina dacă obligațiile partii ce reprezinta statul de a asigura dreptul la viață sunt respectate (articolele 2 și 6 ale Pactului).” (Consideration of reports submitted by States parties under article 40 of the Covenant. Concluding observations of the Human Rights Committee on Netherlands ).

Cu privire la numărul de condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru ca un doctor să nu răspundă penal în cazul eutanasiei, „Comitetul este îngrijorat ca nu cumva un astfel de sistem să poată eșua să detecteze și să prevină situațiile în care presiunea excesivă ar putea conduce la eludarea acestor criterii.”. În ceea ce privește faptul că legea noua urma să se apliceși copiilor, „Comitetul consideră că este greu compatibilă o decizie motivată să pună capăt vieții cu capacitățile de evoluție și maturizare ale minorilor. Având în vedere ireversibilitatea eutanasiei și sinuciderii asistate, Comitetul dorește să sublinieze convingerea că minorii au nevoie specială de protecție.” Comitetul a recomandat, de asemenea, statelor părți revizuirea legii și un mecanism de ante-control mai riguros, precum si o explicație mai vastă cu privire la aplicarea criteriilor pentru a stabili existența unei „cereri voluntare și bine gândite”, „suferința insuportabilă” și „nicio altă alternativă rezonabilă”.

În ceea ce privește Raportul din data de 25 august 2006, „Comitetul rămâne îngrijorat de amploarea eutanasiei și sinuciderii asistate în statul parte. Conform legii cu privire la încetarea vieții la cerere și a sinuciderii asistate, deși un al doilea medic trebuie să dea un aviz, un medic poate termina viața unui pacient fără nici o examinare independentă de către un judecător sau magistrat pentru a garanta că această decizie nu a fost subiectul unei  influențe excesive sau greșite. (art. 6)”. Cu această ocazie, Comitetul își reiterează recomandările anterioare și solicită statului membru o revizuire a legislației existente în lumina recunoașterii dreptului la viață stipulat în Pact. Comitetul și-a mai exprimat îngrijorarea și cu privire la procedura actuală a eutanasiei , deoarece nu include o etapă pre-hoc, ci doar o etapă procedurală post hoc, precum și în legătură cu faptul că decizia este luată de către medici. Comitetul ar prefera o decizie luată într-o etapă premergătoare eutanasierii de către un judecător pentru a preveni posibile rele tratamente ale acestei legislații.( http://www.njcm.nl/site/english/show/20).

La Consiliul pentru Drepturile Omului de la Geneva din 2011 reprezentantul Sfântului Scaun a declarat că delegația sa a luat "un act puternic de excepție" la un raport din cadrul reuniunii, care face referire la "problemele legate de autonomia pacientului în ceea ce privește decizia de a pune capăt vieții." El a cerut medicilor și oamenilor de știință să reziste "practicilor care scurtează durata de viață ale celor în vârstă și bolnavilor,practici care s-ar dovedi a fi, de fapt, forme de eutanasiei" La Grupul de Lucru Deschis cu privire la Îmbatranire de la New York, națiunile nu au fost de acord dacă un nou tratat ar proteja cel mai bine persoanele în vârstă. Statele Unite ale Americii au recomandat numirea unui raportor special și Uniunea Europeană a sugerat recurgerea la sistemul de corp al tratatelor existent, care este alcătuit din comitete desemnate. Delegații la ambele întâlniri s-au confruntat cu faptul că lumea va avea 2 miliarde de oameni reprezentând persoane în vârstă până în 2050, de la 600 milioane în 2002. Potrivit previziunilor ONU, procentul de persoane în vârstă din aproape fiecare țară este în creștere mai rapid ca niciodată . Israel, unde ritmul de îmbatranire este cel mai rapid din lume, a subliniat necesitatea păstrarii independenței și autonomiei oamenilor. Japonia, cel mai vechi popor din lume, a susținut că răspunsurile ar trebui să fie adaptate la situația din fiecare țară și concepute cu participarea societății civile, a sectorului privat, precum și a persoanelor vârstnice. Nici Israelul, nici Japonia nu și-au insusit un rol specific în ONU. Argumente împotriva unui nou tratat includ cereri pentru a observa mai bine convențiile existente privind drepturile omului. Departamentul Afacerilor Economice și Sociale al ONU conduce Programul ONU privind Îmbatranirea și Oficiul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului, spun că sunt atenți la "discriminările multiple", inclusiv la modul în care vârsta avansată are un impact asupra exercitării drepturilor recunoscute. (http://c-fam.org/en/2011/6664-un-considers-euthanasia-and-new-treaty-on-aging).

2.2. Problematica eutanasiei și sinuciderii asistate la nivel regional european

2.2.1. Perspectiva Cartei Uniunii Europene asupra eutanasiei și sinuciderii asistate

Articolul 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene interzice statelor orice proceduri care au scopul de a participa activ la procesul de încetare a vieții. Acest articol a fost bazat pe articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie interpretat în concordanță cu aceasta. (Steve Peers, Dr. Angela Ward, The European Union Charter of Fundamental Rights. Politics, law and policy. Essays in European Law, p.296).

În principiu, obligația pozitivă de a proteja dreptul la viață începe cu nașterea și se termină cu moartea naturală a unei ființe umane. Având în vedere discuțiile recente și legislația în statele membre ale UE care vizează dezincriminarea parțială a eutanasiei active voluntare și a sinuciderii asistate, această întrebare a fost, de asemenea, subiect de controverse în timpul redactării articolului 2 din Carta. Atunci când Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU în iulie 2001 a examinat al treilea raport periodic de stat al Olandei în conformitate cu articolul 40 CCPR, și-a exprimat profunda îngrijorare cu privire la numărul relativ mare de cazuri de eutanasie și sinucidere asistată în 2000 și la faptul că respectiva lege olandeză se aplică si minorilor care au împlinit vârsta de 12 ani. Între timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul de reper Pretty contra Regatului Unit, a decis cu privire la întrebarea dacă interzicerea de legea penala a sinuciderii asistate prin Actul britanic privind Sinuciderea din 1961 a constituit o încălcare a drepturilor la viață, viață privată și alte drepturi ale CEDO. În ceea ce privește dreptul la viață, Curtea a concluzionat că dreptul de a muri,indiferent dacă la mâinile unei terțe persoane sau cu ajutorul unei autorități publice, nu pot fi derivate din articolul 2 al Convenției.( Commentary Of The Charter Of Fundamental Rights Of The European Union http://ec.europa.eu/justice/fundamental rights/files/networkcommentaryfinal_en.pdf).

Rezultă din această jurisprudență că o interdicție penală internă strictă a eutanasiei și a sinuciderii asistate este în conformitate cu CEDO și, prin urmare, de asemenea, cu Carta UE. Dacă, pe de altă parte, o astfel de interdicție penală este cerută de obligația pozitiva a statului pentru a proteja dreptul la viață, nu a fost totusi decis de către Curte. Nu poate reprezenta nicio îndoială faptul că toate formele de eutanasie non-voluntară efectuate de către organele de stat, cum ar fi cele practicate în Germania nazistă, constituie o încălcare a articolului 2.

Dacă dezincriminarea parțială a eutanasiei active voluntare și a sinuciderii asistate în Olanda și Belgia se ridică la o încălcare a drepturilor omului, depinde, însă, de la o echilibrare atentă a obligației pozitive de a proteja dreptul la viață și de obligația statelor de a respecta dreptul ființelor umane de a muri cu demnitate, care pot fi derivate de la dreptul la viață privată în articolul 8 din CEDO și articolul 7 Carta UE, precum și de accentul puternic pe inviolabilitatea demnității umane în articolul 1 al Cartei.

(http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/files/networkcommentaryfinal_en.pdf).

2.2.2.Eutanasia și sinuciderea asistată în viziunea Consiliului Europei

În dezbaterea internațională în curs de desfășurare cu privire la legalizarea eutanasiei, un punct important de referință a fost recomandarea împotriva legalizării adoptată în 1999 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Recomandarea 1418 a cerut statelor membre "să respecte și să protejeze demnitatea persoanelor bolnave sau pe moarte din toate punctele de vedere" (Council of Europe, Recommendation 1418, Protection of the Human Rights and Dignity of the Terminally Ill and the Dying, (1999). În acest scop se recomandă un trio de mijloace:

recunoașterea și protejarea dreptului unei persoane la îngrijiri paliative corespunzătoare al bolnavilor terminali sau pe moarte;

protejarea dreptului persoanei la autodeterminare al bolnavilor terminali sau pe moarte ;

susținerea interdicției de a lua în mod intenționat viața bolnavilor terminali sau pe moarte . (idem).

În legătură cu acest al treilea scop s-a adăugat:

recunoscunoașterea dreptului la viață, în special cu privire la o persoană în fază terminală sau pe moarte, este garantată de către statele membre, în conformitate cu articolul 2 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că "nimeni nu poate fi lipsit de viața sa în mod intenționat "(idem).

Prima propoziție a Recomandării 1418, „Protejarea drepturilor omului și a demnității persoanelor în fază terminală sau pe moarte”, reprezintă un consens între statele ce fac parte din Consiliul Europei, în ciuda multor decenii în care s-a discutat despre această problemă sensibilă, fapt ce a născut multe păreri contrare, ce au fost susținute agresiv de părți. Acest consens a fost posibil deoarece demnitatea umană este argumentul invocat atât de cei care se opun oricărei forme de eutanasie, cât și de cei care cred că, în circumstanțe bine definite, ar trebui să li se admită pacienților în stadiu terminal sau pe moarte cererile insistente de încetare a vieții, ce au fost luate în considerare cu atenția cuvenită. În schimb, concluziile recomandării sunt intransigente: „incurajarea statelor membre ale Consiliului Europei de a respecta și de a proteja demnitatea persoanelor în stadiu terminal sau pe moarte în toate privințele… prin susținerea interdiectiei contra luării vieții persoanelor în stadiu terminal sau pe moarte, în timp ce… recunosc faptul că dorința de a muri a unei persoane în stadiu terminal sau pe moarte nu reprezintă un drept recunoscut de lege de a muri prin ajutorul unei terțe persoane”. Aceasta a fost o poziție ambiguuă și au fost motive legitime să se creadă că va conduce la o amânare, cel puțin temporară, a dezbaterilor aprinse din ultimele decenii. (Dick Marty, Recommendation 1418- The position of the Council of Europe, in Ethical eye: Euthanasia – Volume II, national and European perspectives, Council of Europe Publishing, 2004, p. 123).

În septembrie 2003, un raport intitulat "Eutanasia", a fost adoptat cu o majoritate mică de Comitetul Social , al Sănătatii și al Familiei al Consiliului. Raportul a cuprins un proiect de rezoluție (nouă paragrafe) și un memorandum explicativ ( șaizeci și trei de paragrafe). Memorandumul a fost scris de către domnul Dick Marty, un membru radical-liberal al Adunării Parlamentare și raportorul Comitetului. În aprilie 2004, Adunarea Parlamentară a votat pentru a trimite raportul înapoi la Comitetul Social , al Sănătatii și al Familiei pentru reconsiderare. John Keown, Defending the Council of Europe’s Opposition to Euthanasia
http://www.uffl.org/vol15/keown05.pdf

Cu un număr rezoluții prezentate de către domnul Dick Marty, din Elveția, acest raport invită Adunarea Parlamentară să solicite guvernele statelor membre ale Consiliului Europei " să analizeze dacă ar trebui să fie prevăzut în legislație, în cazul în care acesta lucru nu a fost deja introdus, scutirea de la urmărire penală a medicilor care sunt de acord sa ajute pacientii incurabili care trec prin stari de durere constantăși de nesuportat și suferință fără nicio speranță de îmbunătățire a stării lor, sa le fie suprimate viețile, la cererea acestora persistentă, voluntară și bine luată în considerare, în funcție de condițiile și procedurile prescrise, riguroase și transparente”.( Social, Health and Family Affairs Committee, Doc. 9898, Euthanasia Report).

În 2010, Consiliul Europei a adoptat Rezoluția 1763, intitulată „Dreptul la obiecție pe motive de conștiință în îngrijirea medicală legală”. Aceasta prevede la primul punct: „Nicio persoană, spital sau instituție nu vor fi constrânse, trase la răspundere sau discriminate în vreun fel, din cauza refuzului de a efectua, găzdui, asista sau prezenta la (…) sau eutanasie sau orice act care ar putea provoca moartea unui fetus uman sau embrion, pentru orice motiv.(Council of Europe, Resolution 1763, The right to conscientious objection in lawful medical care, 2010 http://assembly.coe.int/Mainf.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta10/ERES1763.htm.)

La 25 ianuarie 2012, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluție care atestă faptul că "eutanasia trebuie să fie întotdeauna interzisă." Aceasta articulează un principiu puternic pentru viață și împotriva eutanasiei, având în vedere că, pentru prima dată, eutanasia a fost respinsă în mod atât de clar de către o instituție politică europeană. Rezoluția numărul 1859/2012 este intitulată "Protecția drepturilor omului și a demnității umane, luând în considerare dorințele exprimate anterior de catre pacienti", și are ca scop o clarificare a principiilor care ar trebui să guverneze practica "testamentelor" sau "directivelor în avans" din Europa.

Paciențiilor ar trebui să le fie permis și sa fie încurajati să-și exprime în avans dorințele lor cu privire la o eventuală intervenție medicală și tratament în cazul în care are loc o situație în care acestia nu mai sunt capabili de a face acest lucru.

Această rezoluție prevede:

„Există un consens general pe baza articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la intimitate, potrivit caruia nu poate exista nicio intervenție care afectează o persoană fără consimțământul său. Din acest drept al omului decurg principiile autonomiei personale și principiul consimțământului. Aceste principii susțin că un pacient adult capabil nu trebuie să fie manipulat și că voința lui sau a ei, atunci când și-a exprimat-o în mod clar, trebuie să prevaleze chiar dacă aceasta înseamnă refuzul tratamentului: nimeni nu poate fi obligat să urmeze un tratament medical împotriva voinței lui sau a ei.”

"(…) acoperă, de asemenea, situația în care un pacient nu mai este capabil să-și exprime voința lui sau a ei, prin stipularea faptului că dorințele exprimate anterior în legătură cu o intervenție medicală de către un pacient care nu este, în momentul intervenției, capabil de a-și exprima dorințele sale, vor fi luate în considerare "

„Adunarea invită statele membre să ofere în dreptul intern protecția juridică și socială necesară împotriva acestor pericole și temeri specifice, cu care o persoană în fază terminală sau pe moarte se poate confrunta în dreptul intern, și în special împotriva: (…) ii. prelungirea procesului privind moartea unei persoane în stadiu terminal sau pe moarte împotriva voinței sale;”

„(…)protejarea dreptului persoanei în fază terminală sau pe moarte la auto-determinare, în acelasi timp luându-se măsurile necesare”

„pentru a se asigura că – fără a aduce atingere responsabilitatii finale terapeutice a medicului – dorințele exprimate de o persoană în fază terminală sau pe moarte cu privire la anumite metode de tratament sunt luate în considerare, cu condiția să nu încalce demnitatea umană”

„prin susținerea interdicției de a lua în mod intenționat viața persoanelor în fază terminală sau pe moarte , în timp ce: recunoscând că dreptul la viață, în special cu privire la o persoană în fază terminală sau pe moarte, este garantat de către statele membre, în conformitate cu articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de viața sa în mod intenționat";

„recunoscând că dorința unei persoane în fază terminală sau pe moarte de a muri nu constituie niciun drept legal de a muri la mâna unei alte persoane;”

„recunoscând că dorința unei persoane în fază terminală sau pe moarte de a muri nu poate în sine constitui o justificare legală de a efectua acțiuni menite să aducă moartea.”( Council of Europe, Resolution 1859, Protecting human rights and dignity by taking into account previously expressed wishes of patients, 2012).

În data de 30 ianuarie 2014, Consiliul European a emis Declarația scrisă nr. 567, numită „Legalizarea eutanasiei copiilor în Belgia”. Având în vedere votul din decembrie 2013, din Senatul belgian de a aproba cu 50 de voturi la 17 o propunere de a legaliza eutanasia copiilor (fără nicio limită de vârstă), Consiliul reamintește Belgiei prevederile Recomandării 1418 din 1999 și a Rezoluției 1859 din 2012, care interziceau expres eutanasia. Membrii semnatari ai acestei Declarații, membrii ce fac parte din Adunarea Parlamentară, sunt de părere că acest vot din Senatul Belgian:

„trădează unii dintre cei mai vulnerabili copii din Belgia prin acceptarea ideii că viața lor nu ar mai avea nicio valoare intrinsecă sau pret, și că acestia ar trebui să moară;”

„presupune în mod eronat că sunt în măsură copii să își dea consimțământul adecvat în cunoștință de cauză pentru eutanasie și că ei pot înțelege sensul grav și consecințele complexe, asociate cu o astfel de decizie”„promovează credința inacceptabilă că o viață poate fi nedemnă de a fi traită, fapt care provoacă însăși baza societății civilizate”.

De-a lungul anilor, Consiliul Europei nu și-a schimbat poziția în ceea ce privește eutanasia și sinuciderea asistată. Prin actele sale, Adunarea Parlamentară a insistat ca țările membre din Consiliul Europei să își ajusteze legislația de așa natură încât să nu contravină cu dispozițiile sale. Însă, actele emise de Consiliul Europei nu au forță juridică obligatorie pentru statele membre, așadar rămân la nivelul de recomandări, nu de obligații impuse statelor.

2.2.3. Poziția CEDO față de chestiunea eutanasiei și sinuciderii asistate

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată cu un număr de cazuri ce tratează problema eutanasiei și a sinuciderii asistate. Susținătorii eutanasiei au sperat că vor obliga în acest fel statele membre să adopte soluția legalizării, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fiind obligatorie pentru acestea.

În data de 29 aprilie 2002, în fața Curții a fost prezentat cazul Pretty contra Regatului Unit. Reclamantul era pe moarte,suferind de boala neuronului motor, o boală degenerativă care afectează mușchii pentru care nu există niciun leac. Având în vedere faptul că etapele finale ale bolii sunt dureroase și lipsite de demnitate, reclamanta a dorit să fie în măsură să controleze cum si când murea. Deși sinuciderea nu era o infracțiune în legislația engleză, asistarea unei sinucideri era. Din cauza bolii ei, reclamanta nu s-ar fi putut sinucide singură și a vrut soțul ei să o ajute. Deoarece autoritatile au refuzat cererea ei, ea s-a plâns de faptul că soțului ei nu i-ar fi fost garantată exonerarea răspunderii penale în cazul în care el ar fi ajutat-o să moară. (Factsheet –Euthanasia and assisted suicide, Press Unit)

Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a articolului 2 (dreptul la viață) din Convenție, considerând că dreptul la viață nu ar putea, fără o distorsiune de limbaj, fi interpretat ca acordând dreptul diametral opus, și anume dreptul de a muri . Curtea a hotărât, de asemenea, că nu a existat o încălcare a articolului 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenție. Curtea a hotărât în cele din urmă că nu a existat o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private), 9 (libertatea de conștiință) și 14 (interzicerea discriminării) din Convenție.(idem).

În motivarea deciziei sale, Curtea a statuat următoarele:

„Prin urmare, Curtea a constatat că niciun drept de a muri, indiferent dacă în mâinile unei terțe persoane sau cu ajutorul unei autorități publice, nu ar putea fi derivat din articolul 2. Nu a fost, prin urmare, nicio încălcare a acestei dispoziții.”

„Chiar dacă Curtea nu putea decât să manifeste înțelegere față de concepția reclamantului că, fără posibilitatea de a pune capăt vieții ei, ea s-ar fi confruntat cu perspectiva unei morți dureroase, cu toate acestea, obligația pozitivă din partea statului în care a fost invocata ar necesita ca sancțiunea statului contra acțiunilor menite să pună capăt vieții, reprezintă o obligație care nu a putut fi derivată din articolul 3. Prin urmare, Curtea a concluzionat că nicio obligație pozitivă n-a apărut în conformitate cu articolul 3, în acest context, și că nu a fost, prin urmare, nicio încălcare a acestei dispoziții.”

„Curtea a concluzionat că ingerința poate fi justificată ca "necesară într-o societate democratică" pentru protecția drepturilor altora. Nu a fost, prin urmare, nicio încălcare a articolului 8.”

„Curtea a observat că nu toate opiniile sau convingerile constituie convingeri astfel cum sunt ele protejate de articolul 9 § 1. Pretențiile reclamantului nu implică o formă a manifestarii unei religii sau credințe, prin cult, învățământ, practici sau respectarea așa cum este descrisă în a doua teză din primul paragraf. Termenul "practică" nu se referă la fiecare act care a fost motivat sau influențat de o religie sau credință. În măsura în care punctul de vedere al reclamantului a reflectat angajamentul ei la principiul autonomiei personale, cererea ei a fost o reafirmare a plângerii ridicate în conformitate cu articolul 8. Curtea a ajuns la concluzia că nu a existat o încălcare a articolului 9.”

„A fost, în opinia Curții, o justificare obiectivă și rezonabilă pentru a nu distinge în lege între cei care au fost și cei care nu au fost fizic capabili de a comite un act de sinucidere. Motive convingătoare au existat pentru a nu cauta să se facă o distincție între cei care au fost capabili si cei care nu au putut să se sinucidă fără ajutor. Granița dintre cele două categorii ar fi de multe ori foarte fină și a încerca să se introducă în lege o derogare pentru cei considerati a fi incapabili de a se sinucide ar submina grav protecției vieții, pe care Actul din 1961 a fost destinat de a o proteja, și de a crește foarte mult riscul de abuz. Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 14.” CEDO, Pretty contra Regatului Unit, 2346/02, hotărârea din data de 20 aprilie 2002 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng-press/pages/search.aspx?i=003-542432-544154#{"itemid":["003-542432-544154"]}

Cazul Pretty contra Regatului Unit a reprezentat pentru judecătorii europeni ocazia de a-și manifesta poziția privind această problemă delicată. Curtea nu poate deduce din articolul 2 un drept la moarte, indiferent dacă viața persoanei este suprimată de un terț sau cu asistarea unei autorități publice. Articolul 2 consacră dreptul la viață și nu trebuie interpretat, printr-o distorsiune a limbajului, privind consacrarea dreptului opus, și anume a dreptului la moarte.( Jean-Francois Renucci, Droit Europeen des Droits de L’Homme. Contentieux Europeen, L.G.D.J., 2007, p.55).

În data de 20 ianuarie 2011, Curtea a emis o hotarare in cazul Haas contra Elvetiei. Acest caz a ridicat problema dacă, în virtutea dreptului la respectarea vieții private, statul ar fi trebuit să asigure de faptul că un om bolnav care dorește să se sinucidă ar putea obține o substanță letală (pentobarbital de sodiu), fără prescripție medicală, prin derogare de la lege, astfel încât să fie în măsură să-și pună capăt vieții, fără durere și cu niciun risc de eșec. (Factsheet –Euthanasia and assisted suicide, Press Unit http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf.)

Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private) din Convenție. Acesta a observat, în special, că statele membre ale Consiliului Europei au fost departe de a fi ajuns la un consens în ceea ce privește dreptul unei persoane de a alege cum și când să se încheie viața ei.Marea majoritate a statelor membre au părut a plasa mai multă greutate cu privire la protecția vieții unui individ (articolul 2 din Convenție), decât pe dreptul de a pune capăt vieții cuiva (articolul 8 de Convenție) . Prin urmare, statele au avut o largă marjă de apreciere în această privință. Mai mult, în ceea ce privește întrebarea dacă reclamantul a avut acces efectiv la un raport medical care i-ar fi permis sa obțină pentobarbital de sodiu, Curtea nu a fost convinsa că el a fost în imposibilitatea de a găsi un specialist dispus să-l ajute, așa cum a pretins.(idem).

Curtea a conchis:

„A rămas a fi stabilit dacă domnul Haas a avut acces efectiv la un raport medical care i-ar fi permis să obțină pentobarbital de sodiu (în cazul în care nu, dreptul său de a alege când și cum a murit ar fi fost teoretic și iluzoriu). Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsa că el a fost în imposibilitatea de a găsi un specialist dispus să-l ajute așa cum a pretins. Având în vedere considerațiile de mai sus și având în vedere marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale cu privire la acest aspect, Curtea a conchis, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 8.” (Cedo, Hass contra Elvetiei, 31322/07, hotărârea din data de 20 ianuarie 2011).

Cazul Koch contra Germaniei a fost prezentat Curții în data de 19 iulie 2012. După o cădere petrecută în fața casei sale, soția reclamantului a fost paralizată aproape complet din anul 2002 și a avut nevoie de ventilație artificială și îngrijire permanentă din partea personalului de asistență medicală. Ea a dorit să pună capăt a ceea ce a văzut precum o viață nedemnă prin sinucidere. Cererea reclamantului în numele soției sale pentru o doză letală de medicamente a fost refuzată, autoritățile constatând că autorizația ar putea fi acordată numai pentru sprijinirea vieții sau scopuri de susținere a vieții, și nu în scopul de a ajuta o persoană să pună capăt vieții lui sau a ei . Factsheet –Euthanasia and assisted suicide, Press Unit http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf

Curtea a considerat că refuzul instanțelor germane de a examina pe fond plângerea reclamantului cu privire la această decizie, introdusă în numele soției sale și în nume propriu, a încălcat drepturile sale procedurale în temeiul articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private si de familie) din Convenție. (idem).

Prin urmare, Curtea a emis urmatorul raționament:

„În ceea ce privește întrebarea dacă domnul Koch a avut statutul legal pentru a introduce o plangere privind o încălcare a drepturilor soției sale, Curtea face referire la cazurile anterioare în care a constatat că articolul 8 a fost de natură non-transferabilă și că, prin urmare, plângerile în temeiul acestui articol nu ar putea fi urmărite de o rudă apropriată sau de un alt succesor al persoanei în cauză. Curtea nu a fost prezentată cu motive suficiente pentru a se îndepărta de la această constatare în cazul d-lui Koch. El nu avea, prin urmare, statutul legal de a se baza pe drepturile soției sale în temeiul articolului 8. Acea parte a plângerii a trebuit, astfel, să fie respinsă ca inadmisibilă.”

„Având în vedere constatările sale în temeiul articolului 8, Curtea nu a considerat necesar să examineze dacă a existat, de asemenea, o încălcare a drepturilor domnului Koch în conformitate cu articolul 13 sau în temeiul articolului 6§1 (dreptul de acces la instanță).”( CEDO, Koch contra Germaniei, 497/09, hotărârea din data de 19 august 2012).

În cazul Sanles Sanles contra Spaniei din 20 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea ca inadmisibilă (incompatibilă ratione personae), în conformitate cu articolele 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante), 5 (dreptul la libertate și siguranță), 6 (dreptul la un proces echitabil), 8 (dreptul la respectarea vieții private), 9 (libertatea de conștiință) și 14 (interzicerea discriminării) din Convenție. Aceasta a constatat că reclamanta nu a fost afectată în mod direct de pretinsele încălcări ale Convenției, prin urmare, ea nu ar putea pretinde că a fost o victimă a lor. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat anterior inadmisibilă o cerere formulată de insuși cumnatul reclamantei, cazul Sampedro Camean contra Spaniei, prin decizia Comisiei din 17 mai 1995. (Factsheet –Euthanasia and assisted suicide, Press Unit http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf).

Cumnatul reclamantei a devenit tetraplegic în urma unui accident în 1968 și s-a sinucis în ianuarie 1998, cu ajutorul unei terțe părți, în timp ce acțiunea privind recunoasterea dreptului la o moarte demnă era în curs. Solicitanta este moștenitorul desemnat legal de el pentru a continua procedura pe care el a instituit-o în timp ce era în viață. În fața Curții, ea a solicitat recunoașterea dreptului la o viață demnă sau o moarte demnă, sau la non-interferența cu dorința cumnatului ei de a pune capăt viații salei, deoarece paralizia sa totală a rezultat într-o suferință intolerabilă pentru el. Ea a denunțat, de asemenea, amestecul statului cu exercitarea dreptului la libertate și la libertatea de conștiință a cumnatului sau, precum și inegalitatea din legea penală între sinucidere și asistarea unui invalid la comiterea sinuciderii. Ea a acuzat, în cele din urmă, abuzul și durata procedurilor la Curtea Constituțională Spaniolă.

Curtea a hotărât următoarele:

„Curtea conchide că reclamanta nu poate acționa în numele domnului Sampedro și nu poate pretinde a fi o victimă a articolelor 2, 3, 5, 8, 9 și 14 din Convenție, în conformitate cu articolul 34. Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 1 și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35§4.”

„Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cauzei, procedura nu a fost suficient de lungă pentru a se putea fi ajuns la concluzia că a existat un aspect al unei încălcări a articolului 6 § 1 al Convenției. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 din Convenție.” CEDO, Sanles Sanles contra Spaniei, 25949/94, hotărârea din data de 20 octombrie 2000

În cazul Ada Rossi și alții contra Italiei, din 22 decembrie 2008, reclamanții, persoane suferind de un handicap grav și asociațiile care apără interesele unor astfel de persoane, au depus o plângere cu privire la o decizie internă pronunțată de o instanță, care permite întreruperea alimentației artificiale și a hidratarii victimei aflate intr-o comă, precum și asupra efectelor negative pe care executarea acestei decizii ar putea să le aibă asupra lor. Ei s-au bazat pe articolul 2 (dreptul la viață) și 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenție.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione personae), constatând că reclamanții nu ar putea fi declarati victime directe ale presupuselor încălcări, și nici nu ar putea fi considerați potențiale victime. Curtea a amintit în special că, în principiu, nu era suficient pentru un reclamant să pretindă că simpla existență a unei legi a încălcat drepturile sale în temeiul Convenției; era necesar ca legea să fi fost aplicată în detrimentul său.

Mai mult decât atât, exercitarea dreptului la o solicitare individuala nu ar putea fi folosita pentru a preveni o posibilă încălcare a Convenției: numai în circumstanțe foarte excepționale ar putea un solicitant pretinde totusi a fi o victimă a unei încălcări a Convenției din cauza riscului unei viitoare încălcări.(Factsheet –Euthanasia and assisted suicide, Press Unit http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf).

Curtea a emis următoarea motivație:

„Reclamanții nu au putut fi, prin urmare, declarați a fi victime directe ale presupuselor încălcări. A rămas de competența Curții să ia în considerare dacă acestia ar putea fi considerati potențiale victime.”

„Curtea a subliniat că a acceptat deja că un solicitant ar putea fi o potențială victimă în anumite cazuri. Cu toate acestea, în opinia Curții, pentru ca un reclamant să pretindă a fi o victimă, el trebuie să producă dovezi rezonabile și convingătoare pentru probabilitatea o încălcare care îl afectează personal va avea loc; o simplă bănuială sau ipoteză nu ar fi fost insuficientă în această privință. În speță, reclamanții nu au îndeplinit această cerință, după cum hotărârile judecătorești de ale căror efecte s-au temut au fost adoptate în legătură cu un anumit set de circumstanțe cu privire la o terță parte.”

„În consecință, reclamanții individuali nu ar putea pretinde a fi victime ale eșecului statului italian de a proteja drepturile lor în temeiul articolelor 2 și 3. Aceste plângeri au fost, prin urmare, declarate inadmisibile.”

„Curtea a reiterat că statutul de victimă a fost acordat pentru o asociație – și nu membrilor săi – în cazul în care aceasta a fost afectată în mod direct de măsura în cauză, de exemplu, în cazul în care asociația a fost înființată pentru a apăra interesele membrilor săi în fața instanțelor. În concluzie, asociațiile solicitante nu ar putea fi considerate drept victime ale unei încălcări a drepturilor prevăzute în Convenție. În consecință, plângerile lor în temeiul articolelor 2 și 3 au fost declarate inadmisibile.”

„După cum procedura în cauză a avut terțe părți implicate, iar reclamanții nu au fost o parte la acestea, Curtea a declarat plângerea în temeiul articolului 6 § 1 inadmisibilă ca fiind vădit nefondată.” (CEDO, Ada Rossi si altii contra Italiei, 55185/08, 55483/08, 55516/08, 55519/08, 56010/08, 56278/08, 58420/08, 58424/08, decizia din data de 22 decembrie 2002).

Cauza pendinte din fața Curții Europene a Drepturilor Omului Gross contra Elvetiei din data de 14 mai 2013, a fost deferită către Marea Camera în octombrie 2013. Cazul se referă la reclamația unei femei în vârstă, care dorește să pună capăt vieții ei, dar care nu suferă de o boală clinică, si este bazată pe faptul că a fost în imposibilitate de a obține permisiunea autorităților elvețiene de a-i fi furnizată o doză letală de medicament, cu scopul de a se sinucide. Reclamanta critică faptul că negarea dreptului ei de a decide de ce mijloace și în ce moment viața ei se va termina de catre autoritățile elvețiene a încălcat articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Factsheet –Euthanasia and assisted suicide, Press Unit http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf

În hotararea sa din 14 mai 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, prin majoritate, că a existat o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această situație incertă a fost de natură să fi cauzat reclamantei un grad considerabil de chin. La 7 octombrie 2013, cauza a fost trimisă în fața Marii Camere la cererea Guvernului elvețian.

S-au decis următoarele:

„Aceste considerații au fost suficiente pentru Curte pentru a concluziona că legea elvețiană, oferind în același timp posibilitatea de a obține o doză letală de un medicament pe bază de prescripție medicală, nu a oferit orientări suficiente care să asigure claritate în ceea ce privește întinderea acestui drept. A existat o încălcare a articolului 8 al Convenției în această privință.”

„În același timp, Curtea nu a luat o poziție cu privire la întrebarea dacă reclamanta ar fi trebuit să beneficieze de posibilitatea de a dobândi o doză letală de medicamente permițându-i-se astfel să pună capăt vieții ei. Acesta a considerat că era în primul rând de competența autorităților naționale să emită orientări cuprinzătoare și clare pentru a decide această întrebare.”

Examinarea modului în care sunt puse în aplicare deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, ce actioneaza drept brațul judiciar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ilustrează atât potențialul de intervenție în materie de state suverane și dezavantajele asociate cu aceasta intervenție. Mai mult decât atât, examinarea cazurilor de eutanasie în cadrul Curții Europene de Drepturilor Omului demonstrează conservatorismul inerent activităților judiciare și reticența oricărui organism pan-european față de interferința cu politica de stat în domenii extrem de controversate. (CEDO, Gross contra Elvetiei, 67810/10, hotărârea din data de 14 mai 2014).

Prin urmare, dreptul la viață nu implică un drept la moarte, moartea nefiind un drept fundamental. Din punct de vedere moral, poziția Curții este dificil de contestat, cu atât mai mult cu cât toate interpretările extensive tradiționale a drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se justifică decât printr-o protecție crescândă a acestor drepturi fundamentale. Așadar, admiterea existenței unui drept la moarte, ce ar decurge din dreptul la viață promovat de articolul 2, ar apărea că o amenințare a acestei garanții.( Jean-Francois Renucci, Droit Europeen des Droits de L’Homme. Contentieux Europeen, L.G.D.J., 2007, p.55).

CAP.III. DESIGN-UL CERCETĂRII

Cercetare privind gradul de acceptare socială a fenomenului eutanasierii

3.1. Prezentarea temei cercetării

Eutanasia reprezintă cel mai controversat subiect iar percepțiile privitoare la eutanasie se pot grupa în două categorii : pro și contra acesteia, ambele având la bază o multitudine de argumente juridice, medicale, etice și morale.

În ceea ce privește practicarea eutanasiei părerile sunt divizate.Unii consideră că dacă s-ar practica eutanasia de către medici, bolnavii v-or ajunge să se teamă de vizitele la medici iar medicii s-ar abate de la etica profesională iar legalizarea ei ar aduce atingere principiului general al dreptului la viață și astfel s-ar ajunge la practicarea omuciderii în mod abuziv.

Pe o poziție diametral opusă se situează susținătorii eutanasiei. Aceștia consideră moartea preferabilă bolii însoțită de dureri insuportabile. Cei care susțin acest fenomen sunt ghidați de convingerea că diligența privind continuarea tratamentului aparține doar bolnavului, întrucât el este singurul cu drepturi depline de a decide acest lucru.

3.2. Motivația alegerii temei

Motivația alegerii temei este una obiectivă. În primul rând subiectul eutanasiei este puțin abordat, s-au făcut foarte puține studii și cercetări pe aceasta temă. În al doilea rând dreptul la viață reprezintă un drept fundamental și inalienabil.

​ În ceea ce privește eutanasia în România, prea puține studii s-au elaborat în acest domeniu și nu toate dintre ele au fost realizate la nivel național. Din acest motiv este foarte greu de apreciat care este percepția publică cu privire la gradul de acceptare socială a acestui fenomen.

3.3. Obiectivul general și obiectivele specifice

Scopul(obiectivul principal)cercetării îl reprezintă evidențierea gradului de acceptare socială a fenomenului eutanasierii contribuie la conturarea stilului de viață.

Obiective specifice:

1. identificarea opiniei publice cu privire la legalizarea eutansiei

2. identificarea percepției indivizilor cu privire la factorii care i-ar determina să opteze pentru eutanasie

3. identificarea cazurilor în care indivizii ar asista pe cineva să se sinucidă

4. identificarea percepției pro și contra eutanasiei

3. 4. Metode și tehnici de cercetare

Pentru a ne forma o imagine de ansamblu în ceea ce privește percepția indivizilor despre eutanasie și factorii care influenștează aceasta am utilizat metoda anchetei iar ca instrument de cercetare chestionarul.

3.5. Populația investigată

Subiecții cercetați au fost aleși din grupul de prieteni și colegi de la locul de muncă. Astfel am aplicat chestionare unui număr de 50 de respondenți.

3.6. Prelucrarea datelor

Cercetarea cantitativă permite determinarea parametrilor specifici manifestării fenomenelor sociale: frecvență, intensitate, asocieri.

După crearea variabilelor, acestea au fost prelucrare cu ajutorului software-ului SPPS 16.0.for Windows iar graficele și diagramale au fost generate in programul Excel, respectiv Word.

3.7. Analiza datelor și interpretarea lor

Tabelul de mai jos a fost contruit pentru a studia cazurile în care respondenții ar fi de acord să recurgă la eutanasie. Analizând acesta, putem cu ușurință observa că, cel mai mare procent dintre respondenți, respectiv 26%, reprezentând un număr de 19 persoane, declară că ar recurge la eutanasie doar dacă viața pacientului este dependentă de aparate. Următorul procent, respectiv 17% și reprezentat de un numar de 17 respondenți, ar fi de acord cu eutansia dacă pacientul prezintă dureri greu de suportat și poate trăi doar dacă i se administrează morfina.

Interesant de observat este faptul că doar 2 respondenți susțin faptul că ar recurge la eutansie daca pacientul se află în imposibilitatea de a se îngriji sau dacă o rudă de-a lui îi solicită să îi întrerupă viața.

În ceea ce privește acordul persoanelor chestionate cu privire la legalizarea eutanasiei, un procent foarte mare dintre respondenți au declarat faptul că sunt împotriva legalizării eutansiei, respectiv un număr de 50 respondenți, respectiv un procent de 68% din totalul acestora.

Cu toții știm că eutanasia și sinuciderea asistată sunt subiecte care au provocat dintotdeauna discuții înflăcărate și reacții din cele mai diverse, atât în mediul academic, politic, medical, cât și în viața de zi cu zi. Prin cercetarea de față s-a ajuns încă o dată la concluzia că majoritatea românilor sunt împotriva eutansierii iar motivele raționale ale acestei algeri ar putea fi următoarele: valorile religioase care consideră viața sacră și inviolabilă.

Conform acestui principiu, nici o persoană nu are dreptul de a lua viața altcuiva. Conform altui punct de vedere, unde există viață există speranță. Susținătorii săi sunt de părere că în condițiile evoluției rapide a societății moderne, a tehnologiei și tehnicilor medicale, eutanasia ar lua dreptul unor persoane bolnave de a beneficia de viitoarele tratamente și implicit de o viață mai bună. Deasemenea percepția majoritară este faptul că legalizarea eutanasiei în cazurile medicale grave ar face din această practică o rutină, folosită pe scară largă.

În ceea ce mă privește consider că chiar dacă cineva își dorește să fie eutanasiat, această dorințaă ar putea fi rezultatul depresiei sau a interpretării eronate a diagnosticului. Deasemenea, orice formă de sinucidere este greu de suportat pentru persoanele apropiate care rămân în viață iar o astfel de decizie ar afecta în special copiii din viața bolnavului.

Fig. 1 Împărțirea pe gen a respondenților

La cercetare au participat un număr total de 73 de respondenți, iar împărțirea pe genuri este reflectată în graficul de mai jos, respectiv au fost chestionați 32 respondenți de gen feminin, reprezentând un procent de 44% din total și 40 respondenți de gen masculin, reprezentând un procent de 56%.

Fig. Acceptarea socială a legalizării eutasiei

La întrebarea cum ar reacționa dacă un bolnav le-ar solicita în mod insistent să îl eutansieze, majoritatea respondenților au declarat că nu ar da niciodată curs solicitării bolnavului și doar 13 dintre respondenți declară că la rugămințile pacientului insistent ar recurge la eutansie pentru a-i curma durerea și suferința impuse de boala de care suferă.

Grafic 1.Percepția respondenților cu privire la acceptarea provocării eutansiei din inițiativa pacientului

Analizând răspunsurile respondenților privitoare la sinuciderea asitată, precum și gradul de implicare în această acțiune, putem observa din analizarea graficului de mai jos, cel mai mare procent din respondenți, respectiv 53% declară că ar asista un bolnav incurabil privitor la intenția sa de a se sinucide. Altfel stau lucurile atunci când se pune problema procurării mijloacelor de înfăptuire a sinuciderii asistate, în cazul acesta doar 18% dintre respondenți au declarat că ar fi complice la sinucidere. Un procent de 29% declară ca ar consulta pe cineva în acest sens.

Fig. 3 Privitor la sinuciderea asitată, la care din următoarele fapte a-ți recurge, dacă ar fi cazul?

Un alt obiectiv al cercetării a fost acela de a studia motivele și rațiunile pentru care respondenții nu sunt de acord cu practicarea eutansiei. Cei mai mulți dintre respondenți care sunt contra eutansiei, își motivează alegerea în felul următor: cei mai mulți dintre ei, 30, nu sunt de acord cu eutanasia din motive religioase, urmați fiind de cei contra eutanisiei din motive deontologice, un număr de 23 subiecți, iar ultimul grup, restul de 20, nu sunt de acord cu eutanasia din motive filozofice.

Grafic 2. Motivele pentru care respondenții sunt contra-eutanasiei

La polul opus se numără cei care sunt de acord cu eutansia și am dorit, deasemenea, în legătură cu aceștia să aflăm care sunt motivele care stau la baza opțiunii lor.

Grafic 3. Motivele pentru care respondenții sunt de acord cu eutansia

Analizând graficul de mai sus putem observa că cei mai mulți dintre respondenții pro-eutansiei, declarând că sunt de acord cu practicarea ei, suțin că ar accepta acest demers din milă. Urmatorul grup ca și mărime, este cel determinat de respondenții care declară că sunt de acord cu eutanasia datorită dreptului la autodeterminare, mai exact, faptul de a dispune după bunul plac de propria viață și de a decide momentul decesului.

Fig.4 Situațiile limită în cazul în care respondenții ar recurge la întreruperea vieții cuiva

Privitor la situațiile limită, respondenții afirmă, în procent destul de mare, 69% că nu ar recurge niciodată la așa ceva, urmat de procentul celor care ar recurge la eutansie doar dacă îi solicită aceasta pacientul aflat în stare de conștiență. Un procent de 10% din respondenți se declară convinși să recurgă la eutansie în cazul în care pacientul este inconștient și le solicită aceasta rudele lui. Cel mai mic procent fiind reprezentat de respondenții care ar recurge la eutanasie doar dacă solicitarea vine din partea rudelor pacientului, atunci când acesta nu își cunoaște diagnosticul.

CONCLUZII

În urma analizării datelor cercetării, am ajuns la concluzia că majoritatea respondenților chestionați s-au declarat împotriva eutansiei și legalizării ei.

Interesant și totodată neașteptat este că nu toți cei care s-au declarat de acord cu eutanasia ar și practica-o. Aceasta poate să însemne că nu au analizat suficient, că nu au soluții definitive la problematică sau că ar dori ca această decizie să nu fie legalizată.

Am observat deasemenea că eutanasia din milă este probabil accepțiunea morală cea mai acceptată de către majoritatea celor chestionați: dacă persoana nu are dureri, opțiunea afirmativă se îndepărtează. Pentru respondenți dependența de mijloacele de întreținere artificială a vieții este cea mai importantă în luarea unei astfel de decizii.

Rolul rudelor și aparținătorilor în influențarea deciziei este foarte mic, însă relativ mare în ceea ce privește solicitarea în cazul în care pacientul nu este conștient și nu există șanse de ameliorare a stării sănătății lui.

Majoritatea se exprimă pentru eutanasie în cazul în care pacientul s-ar afla sub controlul mijloacelor de întreținere artificială a vieții.

Această cercetare întreprinsă prezintă unele limite sub raportul numărului de respondenți. Pentru o mai bună acuratețe a datelor, chestionarul poate și trebuie îmbunătățit cu întrebări mai precise și mai nuanțate, adresate unui număr mai mare de respondenți iar aceasta ar putea fi extinsă la nivel național pentru o mai bună conturare a problematicii.

Din studierea literaturii de specialitate reiese faptul că deși în Europa Centrală și Sud-Est curiozitatea este în continuă creștere, fenomenul eutanasiei nu a fost încă dezbătut deschis în complexitatea sa, ceea ce constituie un aspect defavorabil întrucât generează puncte de vedere deseori simpliste, lipsite de profunzimea individuală și socială a fenomenului.

Deși în conformitate cu Convenția asupra Drepturilor Omului și Biomedicinii, drepturile individuale prevalează asupra celor comune, este de menționat în corolar că dreptul unei persoane nu este întreg și moral cât timp încalcă dreptul unei alte persoane. Convenția pentru Protecția ființei umane și demnității omului în raport cu aplicarea biologiei și medicinii, denumită și Convenția asupra Drepturilor Omului și Biomedicinii, stipulează că interesele și bunăstarea ființei umane va prevala asupra interesului societății sau științei”

În plus, profesiunea medicală are norme pe care deși societatea le-a cerut și le-a impus singură ca o necesitate a coordonării unui comportament etic în relațiile cu oamenii: astfel, din calitatea și responsabilitatea de medic, opțiunea privind Eutasia nu poate fi decât una singură. Conștiința etică este nivelul cel mai înalt de conștiință, tocmai cea care permite a discerne binele de rău. La rândul meu, consider că definițiile trebuie lămurite și conceptele bine delimitate pentru un consens ideatic.

În cele mai multe dintre legislații, nu s-a găsit încă o soluție pentru problema ce însoțește dezbatarea din jurul eutanasiei. Dificultatea se datorează faptului că sunt multe argumente care din punct de vedere moral pledează pentru aceasta, dar și mai multe care pledează împotriva ei. Chiar dacă din punct de vedere moral s-ar ajunge la o concluzie favorabilă privind practica eutanasiei, ar subzista în continuare problemele legate de modalitatea de legiferare, de circumstanțele în care ar trebui aplicată.

Principalul argument pro ar fi cel umanitar, în sensul că societatea nu ar trebui să permită că o ființă umană să treacă prin mari suferințe pentru satisfacerea simțului moral al terților sau să impună prelungirea vieții când aceasta a devenit un chin pentru persoană, făcând din om un caz clinic interesant. Motivația juridică pentru acest argument rezidă în dreptul fiecărei persoane de a dispune de propria viață, precum și dreptul la autodeterminare ce presupune și dreptul de a muri cu demnitate. Principalului argument contra este unul ordin moral, mai exact acela că omul nu poate dispune de propria viață, argument ce este susținut și de biserică și de organizațiile religioase. Acestuia i se adaugă și un argument de ordin juridic, acela al imposibilității elaborării unei legislații care să ofere suficiente garanții că nu se va recurge la eutanasie și în cazurile când pacientul nu-și va dori acest lucru

Rămâne un mister totuși, dacă omul are dreptul să decidă când să îți pună capăt vieții. Vocile împotriva eutanasiei și sinuciderii asistate ar putea spune că persoana care face asta “se joacă de-a Dumnezeu”. Da, dar eutanasia îi dă dreptul omului să moară în demnitate și să evite suferința dinaintea inevitabilului, ar spune ceilalți, care militează pentru aceste practici.

BIBLIOGRAFIE

Academia Română(2009), Dictionarul explicativ al limbii române (editia a III-a, 2009, revizuită și adăugită), Ed. Univers Enciclopedic Gold

George Antoniu, Constantin Bulai, Gheorghe Chivulescu( 1976), Dicționar juridic penal, Ed.Științifică și Enciclopedică.

Annas G.J.(1990), Nancy Cruyan and the right to die”, New Engl.JMed, 323: p.70-73.

Colegiul Medicilor din România, Codul de Deontologie medicală din 30 martie 2012 al Colegiului Medicilor din România, publicat înMonitorul Oficial nr. 298 din 7 mai 2012.

Asociația PRO VITA, Raport comun al medicilor Eutansia și Sinuciderea Asistată

Battin M.P.(1992), Assisted Sucide, Hastings Center Report

Nuno Ferreira(2007), Latest Legal and Social Developments in the EuthanasiaDebate: Bad Moral Consciences and Political Unrest», Medicine and Law Vol. 26

Michael Wreen, The definition of Euthanasia, Philosophy and Phenomenological Research, 1988.

Heather Draper, Euthanasia, in Ruth Chadwick, Encyclopedia of Applied Ethics, Academic Press, 1998

Kyriaki Mystakidou, Efi Parpa, Eleni Tsilika, Emanuela Katsouda, Lambros Vlahos(2005), The Evolution of Euthanasia and Its Perceptions in Greek Culture and Civilization. Perspectives in Biology and Medicine.

Wesley Jesse, “Forced Exit„(Forced exit ed.). New York: Times Books, 1997

Draper, Heather. "Euthanasia" Chadwick, Ruth “Encyclopedia of Applied Ethics” Academic Press, 1998

Helga, Kuhse, “Euthanasia Fact Sheet” BIOETHICS NEWS,Vol.11 No. 4 July 1992

Jugastru C., Eutanasia de lege lata, de lege ferenda, Acta Universitatis Lucian Blaga Sibiu (Iurisprudentia), an II, nr. 1-2, 2002, pp. 31-42;

Scripcaru G., Ciuca A., Astarastoae V., Scripcaru C., Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Ed. Polirom, Iași, 1998;

Stan G., Teologie si bioetica, Biserica Ortodoxa, Alexandria, Ed.Universul Creștin, 2001

Zanc I., Lupu I., Bioetica Medicală. Principii, dileme, soluții., Editura Medicală Universitară "Iuliu Hațieganu", Cluj-Napoca, 2004.

Engelhardt Jr, H.T., Fundamentele bioeticii creștine- perspectiva ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 2005.

Oana S.C., Aspecte etice legate de perioada de sfârșit a vieții și deces, Revista Română de Bioetică, vol. 2, nr. 2, 2004, pp. 97-105;

Trif B.A., Astarastoae V., Cocora L., Euthanasia, suicidul asistat, eugenia: pro vs. contra, InfoMedica, Bucuresti, 2002

Jean-Francois Renucci, Droit Europeen des Droits de L’Homme. Contentieux Europeen, L.G.D.J., 2007, p.55).

JURISPRUDENȚĂ

Consideration of reports submitted by States parties under article 40 of the Covenant. Concluding observations of the Human Rights Committee on Netherlands

Council of Europe, Recommendation 1418, Protection of the Human Rights and Dignity of the Terminally Ill and the Dying, (1999)

Social, Health and Family Affairs Committee, Doc. 9898, Euthanasia Report

Council of Europe, Resolution 1763, The right to conscientious objection in lawful medical care, 2010

Council of Europe, Resolution 1859, Protecting human rights and dignity by taking into account previously expressed wishes of patients, 2012

Written declaration No. 567, Document 13414, Legalisation of euthanasia for children in Belgium

CEDO, Pretty contra Regatului Unit, 2346/02, hotărârea din data de 20 aprilie 2002

Cedo, Hass contra Elvetiei, 31322/07, hotărârea din data de 20 ianuarie 2011

CEDO, Koch contra Germaniei, 497/09, hotărârea din data de 19 august 2012

CEDO, Ada Rossi si altii contra Italiei, 55185/08, 55483/08, 55516/08, 55519/08, 56010/08, 56278/08, 58420/08, 58424/08, decizia din data de 22 decembrie 2002

CEDO, Gross contra Elvetiei, 67810/10, hotărârea din data de 14 mai 2014

SITE-URI INTERNET

http://www.humanrights.is/the-human-rights-project/humanrightscasesandmaterials/humanrightsconceptsideasandfora/substantivehumanrights/therightstointegrity/

http://www.globalethicsnetwork.org/profiles/blogs/the-parallels-of-euthanasia-autonomy-of-the-individual-and-their

http://www.lifeissues.net/writers/fle/fle_01euthhumanright.html

http://www.theinternational.org/articles/307-bringing-death-to-light-is-there-a-righ

http://www.cimun.net/topic-a-ga.php

http://www.worldrtd.net/news/un-human-rights-committee-dutch-euthanasia-law

http://www.njcm.nl/site/english/show/20

http://c-fam.org/en/2011/6664-un-considers-euthanasia-and-new-treaty-on-aging

http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/files/networkcommentaryfinal_en.pd

http://www.europeandignitywatch.org/day-to-day/detail/article/council-of-europe-bans-euthanasia.html

http://www.parl.gc.ca/Content/LOP/ResearchPublications/2011-67-e.htm

http://www.cga.ct.gov/2002/rpt/2002-R-0077.htm

http://www.parl.gc.ca/Content/LOP/ResearchPublications/2010-68-e.htm

http://www.lifeissues.net/writers/fle/fle_01euthhumanright.html

http://www.uffl.org/vol15/keown05.pdf

http://www.hanselawreview.org/pdf3/Vol2No1Art04.pdf

http://www.oncoline.nl/uploaded/docs/euthanasie/jaarverslagRTE_%202003_9 23[1].pdf

ANEXE

-chestionar-

Eutanasia

VĂ ROG SĂ RĂSPUNDEȚI LA CÂTEVA ÎNTEBĂRI DESPRE PERCEPȚIA DVS.ÎN CEEA CE PRIVEȘTE EUTANASIA ȘI MOTIVELE CARE STAU LA BAZA OPINIILOR DVS.NU EXISTĂ RĂSPUNSURI BUNE SAU RELE, FIECARE DINTRE NOI E ÎNDREPTĂȚIT LA LIBERTATEA DE GÂNDIRE. VĂ RUGĂM SĂ FIȚI CÂT MAI SINCER PENTRU A PUTEA SĂ ÎNȚELEGEM MAI BINE CEEA CE GÂNDIȚI

1.Anul nașterii:…………. B1. Luna de naștere………………… 2. Sex:

3. Ocupația ta (încercuiește varianta corectă):

1 – muncitor în industrie, șofer, magazioner 9 – învățător, educator

2 – maistru, tehnician 10 – cadre superioare în industrie

3 – lucrător în servicii 11 – ingineri

4 – medic, economist, jurist, magistrat 12 – profesori

5 – funcționar în administrație 13 – preoți, cantori, diaconi

6 – patron 14 – șomer, fără serviciu

7 – mic întreprinzător, lucrător pe cont propriu 15 – agricultor

8 – lucrează în armata, politie, SRI,penitenciar 16 – alte situații.(care?)……….

5. Sunteți de acord ca eutansia să se legalizeze?

6. Dacă v-ar solicita insistent și în mod repetat un bolnav incurabil să îi intrerupeți viața, a-ți da curs solicitării lui?

7. în ceea ce privește sinuciderea asistată, sunteți de acord cu următoarele afirmații?

8. Sunteți de-acord cu eutanasia? 1.DA 2.NU Dacă daca, de ce? Dacă nu, de ce?

9. În care dintre următoarele situații a-ți întrerupe viața cuiva?:

1.Nu aș recurge niciodată la așa ceva

2.Aș recurge la asta doar dacă îmi solicită pacientul aflat în stare de conștiență?

3.Aș recurge la asta dacă solicitarea vine din partea rudelor pacientului, atunci când acesta nu își cunoaște diagnosticul?

4.Aș recurge la aceasta doar dacă pacientul este inconștient și îmi solicită asta rudele lui?

Îți mulțumesc pentru colaborare!