Etiologia Delincventei Juvenile

“Delicventa juvenila a fost si este in continuare cercetata in mod variat de la o societate la alta. Acest lucru a permis lansarea unor teorii si principii excplicative pe o scara foarte larga, unele dintre acestea fiind in totala contradictie, altele completandu-se reciproc, toate avand acelasi scop: determinarea si estimarea aspectelor care se afla la baza producerii unor actiuni si manifestari penale in cadrul grupurilor de adolescenti. O parte destul de insemnata dintre acestea detin o posibilitate de generalizare scazuta in cadrul social particular in care au loc faptele cu iz penal ale minorilor, alte avand un spectru mai larg de generalizare, putand fi considerate valide in conjuncture sociale diferite”.4

Intrucat conceptul delicventei juvenile comporta o arie raspandita de conditionari si determinari specifice, in spectrul larg al acestor abordari se imbina mai multe definitii si demonstratii ce apartin in fapt de mai multe discipline stiitifice, fiecare in parte dand valoare unui anumit orizont teoretic, astfel ca in momentul de fata in acest domeniu au luat nastere o gama raspandita de tentative si modele etiologice. In cele ce urmeaza vom enumera cateva dintre cele mai representative principii si teorii:

I) Principii care accentueaza insemnatatea considerentelor personale, de ordin psihologic, care sustin ca exteriorizarile de tip delicvent ale minorilor isi au orginea in deprinderile individuale. Avand la baza ideea ca unii adolescenti delicventi se autodefinesc printr-un dezechilibru de personalitate sau printr-o optica definitorie pentru varsta adolescentei, amintim aici de negarea atributelor si normelor acceptate de mediul specific adultilor, perspectiva conduitei deviante fiind de parere ca aceste actiuni sanctionate in conformitate cu normele legale, sunt savarsite, cu precadere, de catre minorii cu deficiente, care incalca atat normele sociale cat si pe cele legislative, nedetinand posibilitatea de a ceda in fata acestora si de a le urma.

Luand in calcul cele de mai sus, se admite faptul ca inclinatia spre devianta a minorului este corelata in cele mai multe cazuri cu mediul socioeconomic si cultural in care acesta isi petrece majoritatea timpului, de deficientele socializarii morale in cadrul familiei, de factorii potrivnici la locul de munca, de lipsa de afectivitate, etc. De aici putem deduce faptul ca o conduita delicventa poate fi cauza unei nevroze sau chiar a unei depreseii nervoase, in general existand la baza o situatie in care o anumita insecuritate da nastere unei conduite agresive, conduita care la randul sau amplifica nelinistea si necesitatea starii de conflict.Pe acest considerent, delicventa juvenila apare ca si consecinta unei dificultati de acomodare intre minor si anjturajul sau, dificultati cauzate de particularitati psihice specifice varstei adolescentei, cum ar fi impulsivitatea sau egocentrismul. In concluzie, putem spune ca studierea faptelor comise de catre tinerii adolescenti se realizeaza dupa o etiologie psihologizanta, aici primand unele tulburari care au la baza conflictele din interiorul familiei. Solutia anticiparii si incercarea de a stopa infractiunile comise de catre tineri necesita o studiere atat in particular cat si in mediu microsocial, adica la nivel de familie, atat prin diminuarea presiunilor interpersonale cat si prin controlarea dezvoltarii defectuoase a unor imprejurari ce tin de grup.

II) Ipoteze care claseaza delicventa juvenila ca un rezultat direct al dezorganizarii de ordin social implicat in procesele de maturizare si dezvoltare. Principalele cauze ce stau la baza delictelor comise de catre minori trebuie urmarite in special in rezultatele negative si de natura conflictuala ce au aparut ca urmare directa a perioadei de criza si instabilitate a mediului economic. Diversi teoreticieni si specialiasti, in atentia carora au fost aduse variate aspecte ce tin in mod deosebit de dezorganizare sociala, au incercat identificarea si explicarea oscilatiilor modurilor de conduita devianta si a ratei delicventei juvenile prin studierea in paralel cu unii indicatori cu specific socioculturali, ecologici, etc din diferite zone urbane, grupuri sociale sau norme legislative. In acest mod au putut fi descoperite diferite zone criminogene cu o rata ridicata a delicventei in randul minorilor, in principal datorita “amestecului” si mobilitatii populatiei si nu in ultimul rand datorita ineficientei proceselor de educare si institutionalizare. Chiar si asa, teoria dezorganizarii sociale omite un set de variabile culturale ce pot avea ca rezultat cresterea sau diminuarea delicventei juvenile in unele zone, faptul ca o parte dintre tinerii proveniti din aceleasi arii rezidentiale, nu adopta aceeasi conduita delicventa, ramanand fara o explicatie plauzibila.

III) Ipoteze care sustin faptul ca delicventa juvenila reprezinta o cauza a neintelegerilor dintre diferitele categorii de minori si barierele sociale si normative ce ii impiedica pe acestia de a ajunge la un anumit statut social dorit. Acestea favorizeaza conflicte intre adolescenti cu privire la folosirea corecta a normelor sociale si legislative, generand un puternic conflict intre punctele tinta setate si metodele legitime de a le atinge. Putem astfel concluziona ca, delicventa juvenila nu este decat rezultatul utilizatii unor metode ilicite de catre minori si a unei vizibile nepotriviri intre normele sociale acceptate si factorii reali pe care ii impune societatea. Tinerii ajung sa fie catalogati drept delicventi fie datorita insuccesului de a atinge deziderate culturale utilizand metode legitime, fie din cauza lipsei de pricepere in promovarea de variante de success drept urmare a existentei unor impedimente sociale. Se observa ca aceasta teorie sustine practic o logica gresita intre modelele culturale si normele legitime in baza carora actioneaza tinerii, delicventa juvenila fiind considerata astfel un simplu effect al nepotrivirii dintre modelele culturale si metodele prin care se actioneaza. Acest model accentueaza insa prea mult particularitatile rigurozitatii tinerilor, ne mai luand in calcul practic motivele ce stau la baza comportamentului individual, ignorand in acelasi timp si varietatea foarte extinsa a valorilor si scopurilor diverse ale multiplelor categorii de formatiuni sociale. Privind prin prisma celor relatate anterior, o inclinatie usor nonconformista pentru sistemul conservator, generata de catre unii tineri, dar in conformitate cu evolutia istorica, poate fi definite ca o devianta pozitiva, cadrul acesteia fiind strict legat de statutul social si politic detinut de catre persoana care evalueaza situatia si care poate decide caun anume act este problematic sau deviant in cazul in care perturba ordinea si stabilitatea mediului social.

Varietatea acestor ipoteze, cat si relativitatea lor impune o deosebita atentie in utilizarea diferitelor notiuni de baza precum patologie sociala, dezorganizare si disfunctionalitate sociala, s.a. Dintre cele mentionate vom insista asupra celor utilizate mai des in etiologia delicventei juvenile, deoarece acestea sunt caracterizate de o multitudine de indicatori orientativi pentru studierea abaterilor si a comportamentelor antisociale adoptate de minori.

a. Ipoteza „rezistenței” la frustrare

O ipoteza aparte, care se straduie sa uneasca doua puncte de vedere diferite, sociologic si psihologic, aceasta teorie sau ipoteza a rezistentei la frustrare, conceputa de W.C. Reckless, care, avand ca punct de pornire anularea termenului de cauza a delicventei, indica stabilirea unui algoritm de teorii explicative care sa fie apt de a inlocui teoria cazuala. Acest tip de abordare a delicventei juvenile are ca baza ideea de structura interioara a persoanei ce poate actiona ca un scut de rezistenta in calea devierilor de la normele sociale. Putem afirma astfel ca atat structura sociala externa cat si cea psihica, interioara, opereaza in stransa legatura cu scopul de a opune rezistenta in calea abaterii de la normele sociale. Structura externă este definita de grupurile sociale la care minorul ia parte și este socializat (familie, vecinătate, prieteni, colegi) și care oferă sansa obtinerii unui statut, asigurarea unor mijloace acceptate din punct de vedere normativ de atingere a scopurilor, apartenenta la grup s.a. Pe de alta parte, structura interioară asimileaza o semnificație deosebita în anumite momente, avand rolul unei o adevărat model care asigură minorului conștiința identității de sine în comparatie cu alte persoane sau anturaje, certitudinea orientării spre teluri dezirabile și „toleranța” la frustrare. In cazul nefericit in care una sau mai multe componente ale acestor două structuri lipsesc, minorul risca să devieze de la normele sociale, riscand sa comita actiuni de natura delincventa.

“Manifestările delincvente ale tinerilor se datorează, în mare măsură, capacității reduse de depășire a situațiilor de frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială, care-l împiedică să-și satisfacă interesele și scopurile personale.”5

Notiunea de agresivitate se afla in stransa legatura cu cea de frustrare. Etiologia acesteia este insa departe de a fi lamurita pe deplin astfel incat sa poata fi acceptata de catre psihologi, socilogi sau psihiatri. Este considerata a fi parte importanta a personalitatii, ce ar putea fi dirijata inainte de momentul evadarii de sub umbrela ratiunii.

În cazul adolescenților, agresivitatea nu trebuie incadrata ca un factor sigur al unei conduite deviante, ci mai indicat, ca o încercare de gasire a propriei identități și de definire a unei laturi de natura critica, pe care o va utiliza in scopul a-și asigura statutul dorit în mediul social al adultilor.

Familia reprezinta primul cerc social in care intra orice adolescent. Acest mediu ii ofera minimul necesar subzistentei, eductia primara, confortul emotional si il canalizeaza spre atingerea celor mai inalte scopuri. Anumite familii insa duc lipsa de armonie si sunt carcaterizate de relatii tensionate care la randul lor stau la baza relatiilor deficitare dintre copii si parinti sau chiar sunt factorul determinant al conflictelor dintre adulti. Aceste dereglari sunt mai pregnante in mediile in care exista alcolici, oameni care au fost condamnati pentru comiterea de fapte penale, in care predomina starile conflictuale ce destabilizeaza atmosefera generala din sanul familiei si duc la aparitia violentei si agresiviatii printre minori. Lipsa de adaptare si agresivitatea tinerilor, ca si suma a mai multor factori, nu conduc automat catre devianta ci descriu posibile izvoare ale acesteia, insa in anumite situatii, cand minorii constientizeaza faptul ca atitudinea lor nu este adoptata de societatea in care traiesc, atat indaptarea cat si agresivitatea se transforma foarte usor in devianta. Acel moment va coincide cu negarea tiparelor conventionale, abandonarea familiei si a mediului de invatamant si intr-o ultima faza, aderarea la anturaje de referinta care suplinesc suportul moral si emotional indiferent de mijloacele utilizate.

Teoria izolarii, sau “containment theory”, propusa de Walter C. Reckless, incearca sa puna la dispozitie metode practice de prevenire a comportamentului deviant la varste fragede. Se incearca astfel demonstrarea faptului ca mecanismele psihologice ale frustrarii si agresivitatii ce stau la baza deviantei tinerilor nu au o legatura constanta, ci una intrerupta de o multitudine de variabile. Nu trebuie de asemenea uitata insemnatatea mecanismelor frustrarii si agresivitatii in provocarea unor exteriorizari deviante, sau faptul ca majoritatea faptelor ilicite comise de catre minori au ca origine tulburarea relatiilor interpersonale dintre minor si mediul social, concret, nepotrivirea dintre insusirile personale si caracterul unei comunitati incapabile sa le accepte.

b. Principiul „asocierilor diferențiale”

Principiul „asocierilor diferențiale”6, introdus de catre E.R. Sutherland, sociolog si criminolog de origine americana, are la baza ideea ca un comportament delincvent este alcatuit in principal din „elementele care intră în joc în momentul comiterii faptei”.

Principiul lui Sutherland porneste de la premisa că în mediul social oamenii, adultii, cât și cei tineri se intalnesc cu sabloane conforme cat și neconforme de comportament și atitudine, care nu se predau nici pe cale ereditară, nici nu se copiaza, ci se insusesc în actiunile de comunicare și relaționare de tip social dintre oameni și anturaje diverse. Comunicarea in cauza poate fi de natura verbală, dar și comportamentală, transmisă prin intermediul altor indivizi cu care se intra în contact in mod direct. Cadrul de insusire a delincvenței nu este unul liniar, el contine o serie particularitati în evolutia sa. Intr-o prima etapa, subiectii, aflati în contact unii cu ceilalti, încep să-și stabilieasca scopurile în funcție de analiza favorabila sau nefavorabila pe care o acordă normelor legislative. Exista astfel posibilitatea ca în anumite anturaje să predomine acele tipuri de personalitati pentru care, în mod incontestabil, legile in sine reprezintă reguli de neclintit, datorită insusirii și recunoasterii ingradirilor de ordin social. In alte grupuri insa sunt preponderenti indivizii care sustin incalcarea si depasirea acestor ingradiri. În concluzie, aderarea unei persoane la unul dintre cele două grupuri, nondelincevnte sau delincvente, simbolizeaza pasul decisiv de care se agata transformarea ulterioară a individului. Persoanele care ajung sa fie delincvente se confrunta mai des cu sabloane criminale ce apartin acelor medii care nu agreaza, nu admit sau nu se supun normele legislative. Din acest motiv, drumul spre un comportament deviant, apărut prin asociere cu tipare criminale, contine aceiasi factori determinanti ca și cel ce conduce spre o viata normala, lipsita de delincventa. Aceasta evolutie nu se obtine printr-un simplu proces de copiere a personalitatii, ci prin insusirea și punerea in practivca a metodelor de savarsire a delictelor.

Alte componente cu ajutorul carora se definesc asocierile diferențiale fac referire la uzualitatea, intervalul in care au loc și volumul sau intensitatea acestora, componente care oferă minorului optiunea de a decide și a-si insusi între conduita convenționala, și alte conduite deviante. Alegerea și învățare începe încă din perioada copilăriei și se desfasoara pe tot parcursul vieții. In tot acest interval de timp, individul se va afla permanent în fața unor situatii cu multiple finalitati sau mijloace variabile care la randul lor pot marca conduita sa morală.

Tinand cont de aceste limitari, unele din relatarile acestui principiu își găsesc o autenticitate relativa în aria delincvenței juvenile. Avem aici în vedere faptul că, în cadrul grupurilor sociale există metode și trepte diferite de socializare a tinerilor care nu se aseamana întotdeauna. Astfel, pe parcursul procesului de socializare treptata, chiar dacă tinerii isi insusesc și interiorizează o parte din limitarile sociale preluate din sanul familiei sau de la școală, ei pot deprinde anumite conduite nonconformiste în cadrul anturajului din exteriorul cadrului familial. Din acest motiv, în studierea etiologiei delincvenței juvenile se cere să se ia in calcul si proprietatile socializatoare ale mediului familial, care, în anumite situatii, se pot transforma in reale modalitati de transmisie a unor atitudini negative în rândul minorilor.

c. Teoria „dezorganizării sociale”

Paul Dobrescu afirma in “Sociologie Româneascã, Volumul I, nr. 1-2/2003” ca “o incercare de o insemnatate deosebita ca si interpretare sociologică a delincvenței juvenile este strans legata de, Scoala de la Chicago, creatã în jurul primului Departament de Sociologie din SUA, institutie care se confruntată cu cresterea alarmanta a nivelui de criminalitate ce ia nastere în mediul social American din perioada interbelică. Cunoscutã în primul rând ca o orientare sociologicã, Scoala de la Chicago a înscris prima contributie de rãsunet de pe continentul american la studiul comunicãrii sociale, avansand un set de ipoteze care se straduie să surprindă influența proceselor de dezvoltare, anume, a efectelor mai putin dorite declanșate de acestea asupra fenomenului de delincvență.” Conform acestei ipoteze, originea și traictoria delincvenței sunt rezultatul marilor depresiuni sau crize socialo-economice, al tendintelor de urbanizare sistematizata și exod al mediului rural. Indicele delincvenței este mai proeminent în ariile și zonele definite prin degradare fizică, nivel cultural scazut, factori ce împiedică exercitarea unui real control social al mediului comunitar, generând la randul sau curente de dispersare socială si, evident, devianță.

“Utilizând metode statistice și cartografiere a delictelor constate de tribunale, s-a ajuns la concluzia că rata delincvenței juvenile sancționate este mult mai ridicată în zonele puternic industrializate și urbanizate, fapt verificabil în mod particular prin frecvența și gravitatea delictelor contra persoanei, proprietății și moravurilor.”7

Daca ar fi sa studiem starea sociala a familiei, nivelul de trai in care are loc socializarea minorului si felul acestui process de socializare, putem deduce usor ca delincventa juvenila este rezultatul deficientelor materiale, a disputelor individuale si colective in care adolescentul joaca un rol important. Putem sublinia astfel faptul ca tinerii delincvenți au ca origini familii cu un nivel socioeconomic și cultural foarte scazut, condiții precare de confort și care au numerosi copii, nereușind astfel să asigure un nivel satisfacator de socializare sau o educație adecvata. Adolescentii cu deviatii de comportament locuiesc, de regulă, în zonele sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate. Cei mai multi ocolesc școala și mediul școlar ceea ce, în final, ii impinge catre abandonul mediului de invatamant, aderand la anturaje infractionale.

Teoria dezorganizării sociale sustine că factorul hotarator în angrenajul delincventei juvenile consta in scăderea funcțiilor de socializare exercitate de comunitate, in consolidarea ordinii sociale și a unitatii grupurilor datorită diversitatii populației și varietății regulilor de conduită, dar și in multiplicarea curentelor aculturative în mediul urban. În concluzie, temeiurile de baza ale delincvenței se regasesc în interiorul comunității din orase care, ajunge sa fie prin ea însăși o sursă posibila criminogenă, prin “impingerea” unor minori spre a comite acte ilicite. Soluția eradicării acestui fenomen rezida, deci, în gasirea și aplicarea unor soluții la nivelul comunitatii și nu in mod particular, evidentierea fiind asuora ameliorarii factorilor de natura economica, sociala și culturala din zonele defavorizate.

Delincventa, corelata in mod direct cu lipsa de unitate sociala, ii determina pe alti autori sa sustina ideea ca tinerii care au crescut si au primit educatia de baza in zonele mai putin favorizate si care sunt predispusi a comite acte ilicite, prezinta conditii sociale complet diferite de cele ale celor care locuiesc in zone rezidentiale favorizate. Deoarece conditiile trai sunt catalogate ca fiind acceptabile si neacceptabile, conduita minorilor este impartita, la in acelasi mod, ca fiind acceptabila sau neacceptabila strict raportata la aceste conditii. Prin urmare apare necesitatea remodelarii mediului in care creste si se dezvolta minorul pentru a putea anticipa aparitia si dezvoltarea atitudinilor deviante. In acest sens, diminuarea delincventei juvenile nu reprezinta doar o tema de sanctiune sociala ci una de reorganizare a mediului social si cultural, pentru cazurile de delincventa fiind solicitata o rezolvare in interiorul comunitii si nu cu adolescentul deviant separat de aceasta.

“Această teorie consideră în mod exclusivist delincvența juvenilă ca un efect nemijlocit și direct al proceselor de urbanizare, industrializare și dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbări și dezorganizării sociale. Or, așa cum au demonstrat o serie de studii și cercetări de ecologie a delincvenței, deși se poate stabili o corelație statistică semnificativă între nivelul dezvoltării socioeconomice a unei anumite zone și nivelul delincvenței juvenile, aceasta nu înseamnă implicit și o relație cauzală directă, putând interveni diferiți factori covarianți care acționează prin intermediul unei rețele de alți factori (familie, școală, grup de prieteni, de cartier, comunitate locală etc.). Fiindcă relația dintre dezorganizarea socială și delincvența juvenilă nu este directă, nemijlocită, ci indirectă, mediată, o abordare corectă a etiologiei delincvenței juvenile trebuie să includă diferitele conexiuni intermediare ce influențează acest fenomen și care sunt susceptibile de a suporta o explicație cauzală.”8

d. Teoria „subculturilor delincvente” și teoria „anturajelor stradale”

Luand in calcul modelele sociale ca principal fctor în stabilirea comportamentului deviant al minorilor, teorie de fata sustine necesitatea de a lua nota de imboldurile personale ale delincvenței juvenile din punctual de vedere al subculturilor predominante în cadrul societății. Cei mai de seama sustinatori ai acestui concept (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger ș.a.) sunt de opinie că subcultura este definite ca o subdiviziune a tiparelor culturale la care iau parte o fractiune din grupurile sociale. Aceste subculturi iau nastere ca un raspuns la protestul față de principiile și valorile sociale. De aici se deduce ca, orice subcultură contine un pachet de valori și principii opus fata de cel al societății, deseori aflandu-se în contrazicere cu sistemul de factori dominanti (cel mai bun exemplu fiind cazul „contraculturii”). In momentul in care indivizii ce aparțin unor asemenea subculturi folosesc metode și mijloace ilicite și antisociale pentru a-și atinge scopurile, putem considera ca ne aflăm în pragul unor „subculturi delincvente”.

Recunoscand existența mai multor modele și trepte diferentiate de socializare, Cohen arata faptul că în cadrul familiei copiii isi insusesc, prin intermediul adultilor, tipuri de valori și norme unitare, pe cand, prin socializarea desfasurata la școală, această unitate dispare. Prin urmare, scara de valori prin care sunt evaluate performanțele minorilor în școală aparține celor privilegiati. Astfel, expusi presiunii celor două modele de socializare, in familie și la școala, minorii aparținând claselor defavorizate raspund intr-o maniera asemănătoare nevrozei, prin manifestarea frustrării și aderarea la anturaje delincvente. In acest fel, „subcultura” devianta apare ca un raspuns la valorile și tiparele clasei privilegiate, grupul de minori delincvenți afisand un comportament conform cu normele„subculturii” la care au aderat.

“Preluând aceste idei, alți autori consideră că delincvența juvenilă are ca sorginte constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate și structurate, care reprezintă în esență un „mod de supraviețuire” și de adaptare a celor marginalizați și frustrați în raport cu modelul normativ și valoric al celor privilegiați. Banda reprezintă, într-un anumit fel, o „formă de organizare socială” negativă a tinerilor, datorită eșecului acțiunii unor instituții sociale, corupției și indiferenței față de situația tineretului, șomajului, sărăciei și ocaziilor prea puțin numeroase de distracție și recreare. Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, mizerie, șomaj, inegalitate etc.), aceste bande organizează acțiuni ilicite pentru a-și realiza scopurile și interesele, transformându-se, uneori, în adevărate „subculturi criminale” sau „subculturi bazate pe crimă și violență”, comițând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostituție etc.).”9

Delincvența juvenilă, ca si manifestarea a răspunsului față de diferentierea socială, nu este un act individual, ci unul colectiv, definit de sistemul secundar de parti componente al subculturilor delincvente. Acestea ingaduiesc membrilor lor atât ocuparea unor functii și forme de activitate ilicita, cât și “legalizarea” și motivarea actiunilor intreprinse în grup. Subculturile delincvente recruteaza, de obicei, indivizi care, din cauza faptului că le sunt inaccesibile caile economice si culturale, apeleaza la modalitati ilegitime de izbanda.

Una dintre versiunile teoriei „subculturilor delincvente”, care cauta să clarifice problema delincvenței juvenile ca fiind rezultatul unui comportament insusit, este cea a „anturajelor stradale” sau “corner street society”, emisa de William Foote Whyte. Acesta sustine că adolescenta si tineretea se contureaza, printre altele, cu ajutorul stabilirii și fundamentarii unor relații de prietenie, de sociabilitate și comunicare între adolescenti, care se intanesc si planuiesc diverse metode de actiune. Aderarea și asistarea la activitățile grupului este considerată un mod important de socializare a minorul, deoarece în această perioadă el are o atitudine duplicitara: supunere și indignare, originalitate și imitare. Acesta simte nevoia de recunoastere, acceptare și stimulare de către cei de o seama cu el, anturajul oferind o posibilitate sigură de a-și expune și duce la bun sfarsit aspirațiile. Prin prezenta in aceste grupuri, minorul își imbogateste limbajul, aptitudinile, si asimileaza și interiorizeaza o multitudine de capacitati și norme specifice grupului. O parte din aceste anturaje se afla intr-un asa zis stadiu “marginal” în societate, în centrul lor fiid preponderent sentimente de frustrare și lipsa de satisfactie socială și individuală, violență ș.a. Aici iau nastere, respingerea tiparelor și valorilor societății adulte și construirea unor scari de valori și tipare proprii de conduită, în care domina modalitatile ilicite de atingere a indelurilor sociale. Prin acceptarea acestor tipare de comportament illicit și a unor incercari de reușită indezirabile, anturajele de minori se transpun în reale izvoare cu potential deviant, prin deprinderea de către membrii acestora a mai multor tehnici infracționale. Pericolul ce inconjoara grupurile de pe strazi constă în faptul că sunt compuse, în mare parte, din minori cu carente serioase de socializare, victime ale abandonului scolar si familial, fără loc de munca și persoane condamnate pentru fapte penale. Aceasta este cauza pentru care, activitatea antirajelor stradale, definita inițial prin distrugerea morală a spatiilor publice, se canalizeaza treptat și cu preponderente deviante spre comiterea unor fapte de o gravitate insemnata.

Desi interesanta si usor amagitoare, teoria „subculturilor delincvente” și cea „anturajelor stradale” supraevalueaza importanța socializării de tip negativ în interiorul colectivului si neglijeaza stimulul motivației individuale în savarsirea actelor ilicite.

e. Teoria „etichetării sociale”

Numeroasele ipoteze care si-au facut loc în sociologia delincvenței au încercat solutionarea delincventei juvenile atat din perspectiva culturii deviante cu accentul pe individ in sine sau pe anturaje, cat si din perspective normative, accentul fiind pus pe societate. In ceea ce priveste subcultura devianta, este necesara observarea resorturilor delincvenței juvenile din punctul de vedere particular al indivizilor dar si al grupurilor implicate, defindu-se ca fiind problematice impedimentele sociale intampinate de acestia. Devianta, disfunctia sociala si dezorganizarea sunt privite din aceeasi perspectiva din punctul de vedere al culturii normative, orice tip de actiune sau activitate care aduce atingeri la ordinea si stabilitatea sistemului social fiind catalogata drept problematica.

“Considerând ca modelul cel mai potrivit pentru analiza delincvenței juvenile este acela de a investiga interacțiunea indivizilor într-un anumit context sociocultural și normativ, reprezentanții etnometodologiei și interacționismului simbolic concep delincvența nu ca o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă.”10

Practic, se doreste aflarea normelor sociale care definesc tiparele de conduită obligatorii, cine le elaboreaza si le pune in aplicare dar și cine stabilește tipurile de comportamente ce se conformeaza cu normele cat și cele care se îndepartează de la ele si care sunt criteriile de departajare. Încercând să ofere un raspuns la aceste întrebări, sustinatorii teoriei etichetării sociale afirma că niciun comportament nu este prin el însuși deviant sau conform cu normele. Delincvența in sine nu exista decât în sensul în care societatea o defineste, sanctionând individul sau grupurile considerate a fi deviante. Ea nu reprezintă o caracteristică definitorie a acțiunii unui individ, ci o consecintă a aplicării unei judecati emise de către mediul social. Prin urmare, persoana care primeste o astfel de eticheta din partea celorlalti, va adopta un comportament deviant.

Parintii teoriei etichetării sociale privesc delincvența ca tip aparte de reacție socială de apărare din partea anumitor anturaje, tipologia și intensitatea acestei reacții fiind in stransa legatura cu o serie de factori: puterea, statutul social, starea materiala etc. In cele mai multe cazuri, cei care au o stare materiala buna sunt parte componenta a categoriilor privilegiate social, avand astfel tendința de a defini ca deviante actiunile nonconformiste ale unor persoane din clasele inferioare ale societății, care, fie acceptă acest lucru si se comporta în conformitate, fie aleg si adoptă noi tipuri de conduita. Din acest motiv, caracterizarea unui comportament ca fiind deviant depinde doar partial de actele comise cu adevărat de persoanele care încalcă normele, acesta fiind, practic, consecința a gandirii celorlalti.

Modelul etichetării sociale a fost de multe ori introdus în definirea delincvenței juvenile cât și în recuperarea socială a minorilor care au săvârșit fapte ilicite, lucru reflectat in plan social și legislativ pe diferite trepte de penalizare si reeducare a delincvenților sau în cadrul programelor de prevenire a diferitelor abateri comise de minori. In concluzie, privind o multitudine de analize și cercetari, in majoritatea legislațiilor sunt considerate ca deviante acele actiuni care contravin tiparelor de conduită stabilite de către mediul adult, delincvența fiind acea calitate a anumitor grupuri de tineri proveniți din categoriile neprivilegiate, deși comportamentul lor nonconformist ne putand fi deosebit de cel al altor tineri ce aparțin unor medii sociale privilegiate. In alte cazuri, aceasta etichetare se aplică preponderent tinerilor care au comis fapte de natura penala și care tind sa adopte o conduita în conformitate cu această sintagma, marginalizându-se din punct de vedere social si devenind practic imposibil de recuperat social.

“Încercând sa ofere o explicație cât mai nuanțată și corectă a fenomenului de delincvență juvenilă, diversele perspective și orientari teoretice analizate nu reușesc totuși, să surprindă totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delincvente săvârșite de adolescenți si tineri. Ele au însă meritul de a fi semnalat aspectele și factorii cei mai puternic implicați în etiologia fenomenului delincvență juvenilă, ca și principalele disfuncții și carențe ale unor instituții cu rol de socializare și control social, indicând, uneori, modalitățile și mijloacele de intervenție și prevenire a actelor antisociale comise de tineri.”11

Privind catre meritele unora dintre aceste teorii și ipoteze etiologice, trebuie amintit că ele nu pot fi aplicate și urmate în totalitate, fără precauțiile de rigoare, în ceea ce priveste aspectele delincvenței juvenile din țara noastră. Cu toate ca unele fapte săvârșite de minori în societatea romaneasca sunt încă departe de gradul de periculozitate și intensitatea a actelor deviante comise de tineri din alte țări, acestea sunt o problema socială importanta care vizeaza toți factorii educativi și de control social. Devine necesara, astfel, initierea unor ample cercetări cu caracter disciplinar, capabile să evite obstacolele de natura conceptuala care împiedica sustinerea unor teorii și modele explicative aplicabile in realitatea fenomenului de delincvență juvenilă din Romania. Aceste obstacole intervin, spre exemplu, în negarea existenței acestui fenomen, fie prin falsificarea statisticilor de tip penal cu privire la faptele ilicite comise de minori, statistici care, nu sunt aduse in atentia opiniei publice, fie prin solicitarea excesiva a factorului „conștiință” în definirea mecanicilor de savarsire a unor asemenea acte.

Avand in vedere ca procesul reconstuirii si structurarii societatii civile este inca intr-o faza incipienta, in Romania are loc o inmultire a fenomenelore și proceselor disfuncționale, aspectele educării, adaptării și, promovării adolescentilor devenind priorotare dar și dificile in acelasi timp, nerezolvarea acestora fiind cauza principala a apariției unor situatii de inadaptare, și delincvență în rândul adolescenților.

Din acest motiv, solutionarea problemelor tinerilor, modelarea si adaptarea legislației pentru tineret în diferite arii cum ar fi învățământul sau familia, conduc, în primul rând, spre constientizarea si diminuarea factorilor și condițiilor care dau nastere manifestărilor antisiociale în rândul tinerilor, prin prezentarea unor modele etilogice și predictive in masura să redea complexitatea diferților factori delictogeni. Un astfel de model ar trebui să cuprinde trei modele de analiză :

Modelul macrosocial, care să evidentieze modificarile și procesele principale care pot infunența, fenomenul de delincvență juvenilă, cum ar fi : dezvoltarea marilor orase, degradarea controlului comunitar, creșterea nivelului de permisivitate și de toleranța sociala. In acest pas al analizei, un rol important il au încercările de caracterizare și operționalizare a unor teorii ce vizeaza ideea de anomie și dezorganizăre sociala, control social, si patologie sociala”, adaptate realități societății romanesti;

Modelul microsocial, care să implice identificarea funcțiilor și disfuncționalitatilor intervenite în activitatea principalilor factori cu rol social, familia, școala si anturajele de diverse tipuri. Aceste disfuncții apar, de exemplu, la nivelul multor medii familiale si constau în reducerea impactului educativ al familiei, diminuarea controlului parental, creșterea ratei divorturilor si instabilitatii în cadrul familiei.

Modelul individual, care sa aduca in lumina structura personalității minorului, multitudinea de trăsături psihice și de caracter care se poate evidentia în atitudini deviante, ca și distingerea timpurie a unor manifestări de impulsivitate si agresivitate.

Deoarece analiza etiologică nu pune la dispozitie suficiente indicii asupra pornirilor spre delincvență a tinerilor, va trebui contopita cu analiza predictivă, care sa permita demascarea influentelor viitoare ale curentului de delincvență juvenilă și elaborarea unor metode și strategii de combatere.