Eroarea Si Dolul
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Notiuni introductive
Capitolul II. Eroarea
2.1. Noțiune
2.2. Clasificare
2.2.1. Considerații generale
2.2.2. După natura realității fals reprezentate: eroarea de fapt și
eroarea de drept
2.2.3. După gravitatea erorii si consecințele produse: eroarea
esențială și eroarea neesențială
2.3 Structura – falsa reprezentare a realității
2.4. Condiții
2.4.1. Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost
determinant pentru incheierea actului juridic
2.4.2. Partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că
elementul fals reprezentat era determinant pentru incheierea actului
juridic
2.5. Efecte juridice
2.5.1. Acțiunea în constatarea nulității relative
2.5.2. Posibilitatea adaptării contractului
2.6. Studii de caz
Capitolul III. Analiză comparativă a erorii între Noul Cod Civil si Codul Civil 1864
Capitolul IV. Dolul
4.1. Noțiune
4.2. Structură
4.2.1. Elementul obiectiv (material
4.2.2. Elementul subiectiv (intențional
4.3. Condiții
4.4. Efecte juridice
4.4.1. Acțiunea în constatarea nulității relative
4.4.2. Acțiunea în repararea prejudiciului
4.4.3. Posibilitatea confirmării și adaptării contractului
4.5. Proba dolului
4.6. Studii de caz
Capitolul V. Analiză comparativă a dolului între Noul Cod Civil și Codul Civil 1864
Capitolul VI. Analiză comparativă între eroare și dol
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Lucrarea de față prezintă analiza a două vicii de consimțământ foarte des intâlnite în raporturile juridice de zi cu zi, respectiv eroarea și dolul. Pe lângă cele două vicii menționate anterior, Codul Civil mai prevede alte două vicii ale consimțământului: violența și leziunea cu o incidență la fel de mare în raporturile juridice.
Cele două vicii de consimțământ tratate în această lucrare au o importanța deosebită, deoarece de multe ori ajungem in situația de a avea consimțamântul viciat fară a realiza acest lucru în momentul încheierii unui act juridic, fapt ce poate avea consecințe juridice nedorite. De aceea, avem la dispoziție acțiunea in anulare a actului juridic prin invocarea unui viciu de consimțamant, lucru care permite instanței de judecată să verifice situația de fapt și să constate vicierea consimțamântului.
Am ales această temă deoarece îmi prezintă un interes foarte ridicat prin prisma faptului că viciile de consimțământ reprezintă în ansamblu, o situație juridică prin care se creează o nedreptate unei persoane, lucru care contravine în primul rând spiritului dreptului, dar și regulilor de conviețuire socială, cele două vicii de consimțământ prezentate fiind si foarte uzitate în raporturile juridice incă din cele mai vechi timpuri și pană în ziua de azi. În opinia mea, principalul motiv pentru care viciile de consimțământ prezentate in această lucrare sunt frecvent întâlnite în raporturile juridice, este acela că se creează foarte ușor în percepția persoanei o situație juridică necorespunzătoare realității.
Lucrarea este structurată în șase capitole, dintre care primul capitol cuprinde noțiuni introductive despre consimțământ și despre viciile acestuia (o trecere in revistă a tuturor viciilor de consimțământ prevăzute în Codul Civil și a cauzelor producerii acestora), despre importanța consimțământului la momentul încheierii actelor juridice, precum și a tuturor celorlalte aspecte care stau la baza sa
Al doilea și al treilea capitol reprezintă o analiză amănunțită a erorii, pornind de la noțiunea și caracterele juridice ale acesteia și încheind prin prezentarea unor studii de caz concludente pentru a înțelege mai bine modul în care eroarea se întâlnește în cadrul raporturilor juridice civile.
Al patrulea și al cincilea capitol reprezintă, de asemenea, o analiză a dolului prin prezentarea acelorași aspecte enumerate anterior și la viciul erorii.
Ultimul capitol al lucrării este reprezentat de o analiză comparativă a celor două vicii prin prezentarea asemănărilor și deosebirilor dintre ele, dar și a cadrului juridic in care acestea pot apărea.
În final, voi prezenta concluziile desprinse din urma studierii celor două vicii de consimțământ, câteva păreri personale în privința folosirii celor două vicii de consimțământ, dar și soluții ce consider că s-ar impune pentru ca eroarea si dolul să se intâlnească din ce în ce mai rar în raporturile juridice viitoare.
Capitolul I
Noțiuni introductive
Prin consimțământ se ințelege acea condiție de fond, esențială și generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a incheia un act juridic civil manifestată în exterior. Această manifestare de voință poate să fie înțeleasă, pe de o parte, ca reprezentând voința exteriorizată a autorului actului unilateral sau a uneia dintre parțile actului bilateral.
Ceea ce este esențial pentru un act juridic este manifestarea de voință a părții ori a părților actului juridic și intenția parții/parților ca ea sa producă efecte juridice.
Din definiția de mai sus rezultă că elementul fundamental al unui act juridic este reprezentat de voința juridică. Sub aspect juridic, voința include două elemente: cauza, sau scopul pentru care se incheie un act juridic civil și consimțământul. Deoarece actul juridic reprezintă, așa cum am văzut, o manifestare de voință facută cu scopul de a produce efecte juridice, studierea voinței juridice se impune în fiecare context. Între vointă și consimțământ există o stransă legatură, deoarece consimțământul este o condiție de fond a valabilității actului juridic civil.
Formarea voinței juridice este rezultatul unui proces psihologic complex, care cuprinde mai multe etape: nevoia simtită de subiectul de drept și reflectarea acesteia în conștiință; alegerea mijlocului de satisfacere a acelei nevoi; luarea hotărârii de incheiere a actului juridic civil; exteriorizarea hotărârii luate prin aducerea la cunostința altor subiecte de drept. Din acest proces psihologic, pe planul dreptului civil prezintă importanță apariția motivului determinant, deoarece acesta îndeamnă la încheierea actului juridic, și hotărârea exteriorizată de a încheia actul juridic, pentru că această reprezintă cele două elemente ale voinței juridice.
În dreptul civil, voința juridică este guvernată de două principii:
a) Principiul libertății actelor juridice civile, numit și principiul autonomiei de voință.
Principiul libertății actelor juridice civile este reglementat de art. 1169 Cod Civil care prevede că ,,părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”. Din aceste dispoziții legale rezultă conținutul acestui principiu, și anume că, dacă se respectă legea și bunele moravuri, persoanele au libertatea de a încheia orice acte juridice unilaterale și bilaterale doresc.
Pe plan juridic, princiul libertății actelor juridice civile reprezintă capacitatea, forța voinței de a da naștere unui act juridic și de a explica efectele actului juridc deoarece dreptul obiectiv confirmă forță juridică voinței individuale.
Analitic, conținutul principiului în discuție poate fi exprimat după cum urmează:
– subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil;
– în cazul în care încheie un act juridic civil, părțile sunt libere să stabilească, așa cum doresc, conținutul acestuia;
– părțile sunt libere c, prin acordul lor, să modifice actul juridic pe care l-au încheiat anterior;
– părțile sunt libere că, prin acordul lor, să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat anterior .
Din acest principiu, reies două consecințe foarte importante: subiectele de drept sunt libere să încheie atât acte juridice numite, cât și acte juridice nenumite și că atunci când legea nu prevede în mod expres altfel, părțile au libertatea de a alege forma pe care o va îmbraca actul juridic încheiat.
Cu toate acestea, principiul libertății actelor juridice civile nu este absolut, având următoarele limite:
– ordinea publică, mai exact normele care reglementează ordinea socială, economică și politică în stat;
– morala, adică respectarea bunelor moravuri,
– normele imperative civile, adică acelea de la care nu se poate deroga, respective normele de ordine privată.
Sancțiunea care intervine în cazul în care actul juridic civil se încheie cu depășirea acestor limite, este nulitatea absolută sau nulitatea relativă a actului respectiv.
Anumite limitări ale principiului de voință există și în cazurile în care, în temeiul anumitor dispoziții legale, nu toate elementele contractului reprezintă rezultatul direct și nemijlocit al acordului voinței părților. În acest sens, avem în vedere contractul de adeziune, deoarece în cazul acestui contract voința uneia dintre părți privește în cea mai mare măsură decizia de a încheia sau nu contractul și mai puțin stabilirea conținutului acestuia. Pe de altă parte, folosirea tot mai des a contractelor de adeziune, din care mai fac parte așa-numitele contracte impuse, controlate, tipizate, de consumație, a dus la reconsiderarea limitelor principiului libertăților actelor juridice civile.
De asemenea, în aceeași situație ne aflăm și în cazul în care părțile au convenit asupra elementelor esențiale ale contractului, însă nu ajung la un accord în privința elementelor secundare ale acestuia sau persoană căreia i-a fost încredințată stabilirea lor nu hotaraeste asupra acestora, astfel încât instanța de judecată va dispune, la cererea oricărei părți, completarea contractului, ținându-se seama, după împrejurări, de natură să și de intenția părților.
Alt exemplu în acest sens, este reprezentat de posibilitatea instanței de a reduce cuantumul clauzei penale, dacă penalitatea stabilită de părți este vădit excesivă față de prejudiciul care putea fi prevăzut de părți în momentul încheierii contractului. Alte situații asemantaroare mai pot fi constituite de ,,stabilirea de către instanța a cuantumului remunerației depozitarului în condițiile art. 2106 Cod Civil; stabilirea de către instanța a termenului de restituire a împrumutului de consumație în condițiile art. 2162 Cod Civil.
b) Principiul voinței reale, numit și principiul voinței interne.
Executarea obligațiilor asumate de părțile contractante, dar și concordanță dintre aceste obligații și manifestarea de voință a părților solicită stabilirea voinței reale, interne a părților.
Acest principiu cuprinde două elemente: un elemente intern (psihologic) și un element extern (social). Atunci când există concordanță între aceste două elemente, deci există identitate între voință internă și cea exteriorizată, nu există nicio problema în a determina principiul aplicabil, deoarece practic, există o singură voință. Pot există însă cazuri în care cele două elemente să nu se afle în concordanță, apărând în acest caz, problema stabilirii elementului care urmează să aibă prioritate.
Rezolvarea acestei probleme se face in funcție de concepția adoptată cu privire la raportul dintre vointa internă (reală) si voința declarată (exteriorizată). In această privintă, există două conceptii, subiectivă si obiectivă, definite astfel: ,,Concepția subiectivă acordă prioritate voinței interne, satisfăcând prin aceast securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuție valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanță între voinț internă și cea exprimată. Concepția obiectivă acordă întâietate voinței declarate, cuantumul clauzei penale, dacă penalitatea stabilită de părți este vădit excesivă față de prejudiciul care putea fi prevăzut de părți în momentul încheierii contractului. Alte situații asemantaroare mai pot fi constituite de ,,stabilirea de către instanța a cuantumului remunerației depozitarului în condițiile art. 2106 Cod Civil; stabilirea de către instanța a termenului de restituire a împrumutului de consumație în condițiile art. 2162 Cod Civil.
b) Principiul voinței reale, numit și principiul voinței interne.
Executarea obligațiilor asumate de părțile contractante, dar și concordanță dintre aceste obligații și manifestarea de voință a părților solicită stabilirea voinței reale, interne a părților.
Acest principiu cuprinde două elemente: un elemente intern (psihologic) și un element extern (social). Atunci când există concordanță între aceste două elemente, deci există identitate între voință internă și cea exteriorizată, nu există nicio problema în a determina principiul aplicabil, deoarece practic, există o singură voință. Pot există însă cazuri în care cele două elemente să nu se afle în concordanță, apărând în acest caz, problema stabilirii elementului care urmează să aibă prioritate.
Rezolvarea acestei probleme se face in funcție de concepția adoptată cu privire la raportul dintre vointa internă (reală) si voința declarată (exteriorizată). In această privintă, există două conceptii, subiectivă si obiectivă, definite astfel: ,,Concepția subiectivă acordă prioritate voinței interne, satisfăcând prin aceast securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuție valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanță între voinț internă și cea exprimată. Concepția obiectivă acordă întâietate voinței declarate, satisfăcând astfel securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece după ce a fost exteriorizată, voință juridică produce efecte ce nu ar putea fi înlăturate pe motiv că voință declarată nu coincide cu voință internă”.
Codul civil dă prioritate voinței reale a părților, care exprimă adevăratul conținut al actului juridic, respectiv intențiile reale ale părților. În acest sens, Codul Civil prevede în art. 1266 alin. 1: ,,contractele se interpretează după voință concordanță a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, potrivit art. 1289 alin. 1 Cod Civil: ,,contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natur contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”. Rezultă că, în materia simulatiei, actul care produce efecte între părți este actul secret, care este real, corespunzător voinței reale a părților, și nu actul public, care corespunde voinței declarate.
Un alt argument de text în sprijinul existenței principiului voinței reale îl reprezintă art. 1206 C. Civ., potrivit căruia, consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violența sau în caz de leziune, în sensul că din această dispoziție legală rezultă ca manifestarea de voință este producătoare de efecte juridice dacă a fost liberă si conștientă, adică reală, iar nu și atunci când a fost alterată printr-un viciu de consimțământ.
Codul Civil stabilește și anumite excepții de la principiul voinței reale. Astfel, în cazul simulației, terților de bună-credință nu le este opozabil actul juridic secret, care corespunde voinței reale a părților contractante, ci actul juridic aparent, deoarece doar acesta putea fi cunoscut de terți. În materie de probe ,,nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urm confecționării actului, chiar cu privire la o suma ce nu depășește 250 lei” (art. 1191 alin. 2), deoarece, altfel, ar există pericolul stabilirii cu ajutorul martorilor mincinoși a unor situații juridice nereale, chiar dacă într-un caz concret, înscrisul respectiv n-ar fi redat în mod fidel voinț adevărată, reală a părții sau părților acelui act.
Viciile de consimțământ reprezintă acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic. Pentru c actul juridic să producă efectele sale firești și să fie pe deplin valabil este necesar c voinț persoanei care a participat la încheierea s nu fie viciată. Această condiție este considerată îndeplinită dacă voință este liberă și netulburată în manifestările ei. Viciile de consimțământ sunt: eroarea, dolul, violența și leziunea. Potrivit art. 1204 Codul Civil, pentru a fi valabil, consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. Din dispozițiile Codului Civil reiese concluzia că, pentru valabilitatea să, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții pentru a fi valabil:
a) Să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ.
Îndeplinirea acestei condiții oferă valabilitate actului juridic și exprimă ideea că subiectul de drept trebuie să aibă puterea să aprecieze și să prevadă efectele juridice care se produc plecând de la manifestarea sa de voință. Ea nu trebuie confundată cu condiția capacității, deoarece prezența sau lipsa discernământului este o stare de fapt, iar capacitatea reprezintă o stare de drept. Astfel, se impun următoarele precizări:
– persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile;
– cel lipsit de capacitate de exercițiu este prezumat a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală;
– minorul între 14 și 18 ani are discernământul în curs de formare;
– pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privința, deoarece reprezentanții lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu.
Pe lângă cazurile în care legea prezumă că o persoană este lipsită de discernământ, numite incapacități legale, se mai pot întâlni și cazuri în care persoane care se prezumă că au discernământ în mod normal, sunt de fapt, lipsite temporar de discernământ, deoarece se pot afla într-o anumită stare care le pune în imposibilitatea de a-și da seama de urmările faptelor comise. Aceste cazuri se mai numesc și incapacitați naturale și sunt specifice situațiilor când o persoană se află în stare de somnambulism, beție, hipnoză sau furie puternică.
În ipoteza în care actul juridic este încheiat de alienatul sau debilul mintal care, nefiind pus sub interdicție judecătorească are capacitate deplină de exercițiu, și discernământul fiind prezumat, va trebui să distingem între următoarele situații: dacă actul juridic a fost încheiat în momente de luciditate, el va fi valabil; în caz contrar, va trebui să se probeze lipsa de discernământ, raportat la momentul perfectării actului. Lipsa discernământului la momentul încheierii actului juridic atrage sancțiunea nulității relative a actului, deoarece ea echivalează cu lipsa consimțământului. Acest lucru este precizat expres și de Codul Civil care prevede că ,,este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afl, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea in neputinta de a-si da seama de urmarile faptei sale. În cazul persoanelor juridice, de obicei, nu există probleme în această privința, deoarece reprezentanții lor sunt mereu persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu.
b) Să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.
Această cerință reiese din esenț actului juridic, care reprezintă o manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Drept urmare, consimțământul trebuie să reprezinte angajarea autorului său din punct de vedere juridic. Nu orice manifestare de voință sau promisiune are caracter de consimțământ în raporturile juridice civile, ci doar aceea făcută cu intenția de a se obliga din punct de vedere juridic. Persoana care își manifestă consimțământul cu acest scop se angajează din punct de vedere juridic, astfel că obligația asumată este susceptibilă de a fi executată, la nevoie, prin forța de constrângere a statului.
Consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:
– când manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau pură complezență;
– când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă (art. 1403 C. Civ);
– dacă manifestarea de voință este prea vagă;
– dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservation mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.
c) Să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Această cerință rezultă din caracterul conștient și liber al actului juridic civil. Legea civilă română impune ca formarea voinței să fie liberă, neinfluențată și nealterată prin așa-numitele vicii de consimțământ sau vicii ale voinței. Viciilor de consimțământ le este specific faptul că există manifestare de voință, adică există consimțământ, doar că acesta este alterat fie în conținutul său intelectual, în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, în cazul violenței și al leziunii.
Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia ,,vicii de voință” este mai exactă decât expresia ,,vicii de consimțământ”, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimțământul, ci și cauza (scopul) actului juridic, or, după cum a văzut, consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică, iar, pe de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci și în cazul actelor juridice unilaterale.
Teoria viciilor de consimțământ are și un fundament moral. Se consideră că ar fi contrar moralei și regulilor de conviețuire socială ca o persoană să beneficieze de situația de inferioritate în care s-a aflat la un moment dat autorul actului juridic, ca urmare a necunoașterii realității, a manoperelor dolosive folosite de cealaltă parte sau a constrângerii asupra sa.
Pentru a atinge validitatea unui act juridic, orice viciu trebuie să aibă o anumită gravitate. Se poate considera, ca regulă generală, că viciul trebuie să fie destul de grav pentru a determina pe autor să încheie actul juridic, mai exact, acesta trebuie să fie de așa natură încât partea a cărei voință a fost viciată nu ar fi încheiat actul dacă voința sa ar fi fost netulburată. În acest caz, voința există, și deci poate forma un act juridic, însă ea nu s-a putut manifestă în deplină cunoștință de cauza sau în deplină libertate. Din acest motiv, legea permite părții a cărei voință a fost viciată să ceară în instanță anularea actului juridic, printr-o acțiune numită ,,acțiune în anulare”, însă atâta timp cât această acțiune nu a fost exercitată, actul juridic există și își produce efectele.
Manifestarea voinței poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită (implicit). În dreptul civil exteriorizarea voinței se face prin mai multe modalități: în scris, verbal și prin fapte ori gesturi concludente.
Voința este tulburată în cazul în care intervine o cauză de eroare, care însă fără a fi suficient de gravă pentru a o distruge, este destul de gravă pentru a o tulbura. Atunci când cauza erorii se datorează unui caz fortuit și nu voinței unei persoane, tulburarea se numește eroare propriu-zisă, iar când cauza erorii este rezultatul manoperelor frauduloase ale unei persoane, eroarea poartă numele de dol.
Voința nu este liberă nici atunci când una din părți a consimțit la încheierea actului juridic în mod forțat, fiind constrânsă prin exercitarea violenței fizice sau psihice asupra sa. Există anumite condiții și limite în care consimțământul părților poate fi viciat și de leziune, atunci când există o disproporție vădită între contraprestațiile părților la momentul încheierii contractului.
Viciile voinței nu impiedică formarea actului juridic, prin aceasta distingându-se de absența voinței. O voință viciată există în fapt și poate forma un act juridic, insă ea nu s-a putut manifesta în deplină cunoștință de cauză sau în deplină libertate.
Capitolul II
Eroarea
2.1. Noțiune
Eroarea este falsa reprezentare a realității de către una dintre părți la încheierea unui contract, cu privire la unul sau altul dintre elementele acelui contract. Eroarea se poate produce în momentul formării consimțământului sau al exprimării acestuia, precum și în momentul transmiterii ori interpretării lui.
Potrivit concepției Noului Cod Civil, eroarea de transmitere sau de comunicare atrage anularea actului juridic. Atunci când consimțământul unei persoane este exprimat neclar, destinatarul saău îl poate interpreta greșit, din eroare.
Eroarea este o imagine greșită, deformată a realității, care însă nu este provocată de cineva, ci se datorează celui aflat în eroare. Cu alte cuvinte, eroarea este spontană reprezentând ,,greșeala pe care o comite o persoană când face un act juridic, cu privire la toate elementele indispensabile formării actului”.
Eroarea in formarea consimțământului, daca privește un element esențial pentru încheierea actului juridic, poate conduce la anularea actului juridic.
2.2. Clasificare
2.2.1. Considerații generale
Eroarea în formarea consimțământului se clasifică astfel:
După natura realității fals reprezentate întâlnim:
– eroarea de fapt.
– eroarea de drept.
După gravitatea erorii și consecințele produse:
– eroarea esențială.
– eroarea neesențială.
2.2.2. După natura realității fals reprezentate: eroarea de fapt și eroarea de drept
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a realității unor situații de fapt, care au legătură cu încheierea actului juridic. Ea privește fie obiectul actului juridic, fie valoarea aceastuia, fie persoana cocontractantă sau beneficiară a actului juridic unilateral.
Eroarea de drept constă în falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenței ori conținutului unei norme juridice. În concepția Noului Cod Civil, eroarea de drept poate duce la anularea actului juridic. Acest lucru reiese din dispozițiile art. 1207 alin. (1) Cod Civil care prevede că ,,partea care, în momentul încheierii contractului se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa, sau după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului”.
Astfel, potrivit art. 1207 alineatul 3 Cod Civil: ,,eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului”.
Eroarea de drept nu va putea fi insă invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile. Astfel, nu orice eroare (de fapt sau de drept) reprezintă viciu de consimțământ, ci doar eroarea esențială.
2.2.3. După gravitatea erorii si consecințele produse: eroarea esențială și eroarea neesențială
Potrivit art. 1207 alin. (2) Cod Civil, eroarea este esențială dacă falsa reprezentare cade asupra:
– naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealalaltă parte crede că încheie un alt act juridic.
– identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), în sensul că una dintre părți crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun.
Aceste două cazuri mai poartă numele în doctrină de eroare obstacol, deoarece sunt erori distructive de voință, datorită cărora voințele părților nu se pot întâlni și astfel actul juridic nu se poate forma în mod valabil.
– calităților substanțiale ale obiectului prestației ori alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error în substantiam). Calitatea substantială a obiectului poate privi atât substanța materială a obiectului cât și substanța intelectuală a acestuia.
Eroarea asupra calităților obiectului prestației face referire la conduita părților, mai exact la acțiunile și inacțiunile la care acestea sunt obligate și care, de regulă, privesc un bun. Prin urmare, eroarea poate să privească atât natura, cât și calitățile esențiale determinante ale conduitei părților în momentul încheierii actului juridic, dar și natura și calitățile determinante ale bunului, în absența cărora actul juridic nu s-ar fi încheiat. Datorită faptului că viciul erorii asupra calităților obiectului prestației privește o calitate esențială, determinantă a obiectului, lipsa acestor elemente face ca actul juridic să nu fie cel voit, iar partea aflată în eroare poate cere anularea sa. Voința reală a părții aflată în eroare a fost alterată astfel încât s-a ajuns la un alt rezultat decât cel urmărit.
Atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestației, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroare (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimțământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obține anularea actului juridic astfel încheiat, decât în condițiile art. 1221 alin. (1) și art. 1222 alin. (2) Cod Civil.
– asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam). Pentru a ne afla în prezența acestei erori, este necesar ca identitatea persoanei ori o calitate a acesteia să fi fost foarte importantă, astfel încât, în absența acestora, actul juridic să nu se fi încheiat. Asemenea situații sunt cel mai des întâlnite în cazul actelor juridice intuitu personae. Eroarea asupra persoanei se poate referi la identitatea civilă, fizică, ori la anumite calități esențiale ale persoanei în cauză. În principiu, eroarea asupra persoanei nu atrage anularea actului juridic, însă prin excepție eroarea esențială poate atrage anularea ,,când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat”.
Ultimele două cazuri mai sunt denumite în doctrină și eroare – viciu de consimțământ și constau în alterarea consimtamântului de natură să atragă nevalabilitatea sa.
Eroarea neesențială sau indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic și care nu afectează valabilitatea actului. Această eroare poate atrage cel mult o majorare sau o diminuare valorică a prestației, ori este posibil să nu aibă chiar nici o consecință juridică. Exemple de astfel de erori sunt: eroarea de calcul, eroarea de tehnoredactare, eroarea de comunicare sau de transmitere. Eroarea de calcul nu atrage anularea contractului, ci poate conduce numai la rectificarea sa, putând fi corectată la cererea oricăreia dintre părți. Însă, în cazul în care eroarea de calcul a fost asupra cantității și aceasta a fost esențială pentru încheierea actului juridic, atunci este considerată viciu de consimțământ și se poate cere anularea actului.
Pentru a putea fi invocată, în concordanță cu art. 1208 din Noul Cod Civil, eroarea trebuie să fie scuzabilă în sensul că respectivul contract nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile. Totodată, Codul civil prevede că actul juridic nu poate fi anulat atunci când eroarea poartă ,,asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
Există cazuri în care legea califică eroarea ca neesentială, astfel Codul Civil prevede că ,,eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
2.3. Structura – falsa reprezentare a realității
În alcătuirea erorii esențiale intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realitătii. Din acest motiv, probarea erorii esențiale este foarte dificilă deoarece dovada erorii nu poate fi făcută direct, ci numai indirect, prin probarea anumitor elemente din care să rezulte faptul că cel care invocă existența erorii a avut o reprezentare falsă a realității în momentul încheierii actului juridic civil. Fiind un fapt juridic, eroarea poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții.
2.4. Condiții
2.4.1. Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic
Această condiție presupune faptul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea de către partea aflată în eroare, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat. Astfel, cel care invocă eroarea trebuie să facă dovada faptului că tocmai elementul asupra căruia s-a înșelat este cel care l-a determinat să încheie actul juridic, având o influență determinantă asupra consimțământului său.
Aprecierea caracterului determinant al elementului fals se face după un criteriu subiectiv, adică in concreto, în funcție de circumstanțele în care s-a contractat și persoana celui in cauză. Acest criteriu subiectiv poate să privească, de exemplu: profesia, experiența de viață, nivelul de pregătire, vârsta, precum și alte date care privesc persoană aflată în eroare. De asemenea, se poate folosi și un criteriu abstract pentru aprecierea caracterului determinant, și anume atitudinea oricărei alte persoane aflată într-o situație asemănătoare cu cel care pretinde că a fost în eroare. În acest sens, Codul civil prevede că actul juridic ,,nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile”, dar și că ,,nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
În cazul în care falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestației, atunci este vorba despre o eroare lezionară care este supusă regulilor leziiunii ca viciu de consimțământ, și nu a erorii – viciu de consimțământ (error in substantiam).
2.4.2. Partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul fals reprezentat era determinant pentru încheierea actului juridic
Această cerință se aplică în cazul încheierii actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros și ,,este justificată de necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, certitudinii operațiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său, care ar putea obține cu mai multă ușurință desființarea actului juridic. Cerința nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant’’. Acest lucru presupune că eroarea trebuie să se refere la un anumit element pe care părțile, în mod normal, l-au avut în vedere în momentul încheierii actului juridic și are ca scop evitarea situațiilor în care se poate invoca eroarea asupra unor motive subiective, care ar influența stabilitatea circuitului civil. De asemenea, nu se cere ca eroarea să fi fost cunoscută de către cocontractant, ci acesta trebuie doar să fi fost conștient de împrejurările esențiale care au fost avute în vedere la momentul încheierii actului juridic. În cazul în care cocontractantul știa că cealaltă parte se află în eroare și tace, atunci actul juridic poate fi anulat pentru dol prin reticență și nu pentru eroare.
Astfel, este de reținut că această condiție nu se pune în cazul contractelor cu titlu gratuit întrucât, în cazul acestor contracte, scopul concret și subiectiv care a determinat voința dispunătorului va fi socotit cauza chiar dacă cel gratificat nu a cunoscut această împrejurare, pe de o parte, iar pe de altă parte, interesul asigurării stabilității circuitului civil, în general, cedează în acest caz, interesului ocrotirii voinței dispunătorului care încearcă să evite o pagubă (certat de damno vitando), pe când gratificatul tinde să păstreze un avantaj neremunerat (certat de lucru captando).
În cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, nu este necesar ca ambele părti să se afle in eroare, pentru a fi în prezența acestui viciu de consimțământ, ci este suficient ca numai una din părți să se gasească în eroare.
2.5. Efecte juridice
2.5.1. Acțiunea în constatarea nulității relative
Prin dispozițiile Noului Cod Civil (art. 1207 alin. 1) s-a prevăzut anulabilitatea actului pentru eroarea esențială, care, sub aspect terminologic, trebuie ințeleasă ca atrăgând nulitatea relativă. Pentru a interveni această sancțiune, în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu trebuie ca fiecare parte să se afle în eroare, ci este suficient ca numai una din părți să se găsească în eroare. În cazul în care ambele părți, sau mai multe părți, se află în eroare, atunci fiecare parte poate să ceară anularea actului juridic pentru eroarea căreia îi este victimă. De altfel, dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea să fie cunoscut cu diligențe rezonabile, partea care se află în eroare nu poate invoca anulabilitatea actului juridic. În acest sens, prevăd și dispozițiile Codului Civil, statuând că ,,nu atrage anularea eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
Nulitatea relativă a unui act juridic nu poate interveni nici în situația unei simple erori de calcul, care poate fi înlăturată la cererea oricăreia dintre părți, prin rectificare. Excepția de la această regulă este reprezentată de situația în care eroarea de calcul se concretizează într-o eroare asupra cantității, esențială pentru încheierea actului juridic, caz în care se poate cere anularea.
2.5.2. Posibilitatea adaptării contractului
Noul Cod Civil aduce un element de noutate în acest domeniu pentru părți, și anume posibilitatea să adapteze contractul, adică să îl execute așa cum a fost înțeles de către partea aflată în eroare. Adaptarea contractului se poate realiza numai cu consimțământul celeilalte părți.
Astfel, potrivit art 1213 alin. 1 Cod Civil, dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l-a înțeles această din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractul și înainte să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau că execută fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare.
De asemenea, potrivit art. 1213 alin. 3, dreptul de a obține anularea se stinge în cazul în care această declarație de executare a contractului a fost realizată și comunicată părții aflate în eroare în termenul de 3 luni sau contractul deja a fost executat, caz în care notificarea este considerată lipsită de efecte juridice.
2.6. Studii de caz
1. Prin sentința civilă nr. 314 din 15 februarie 2002, Judecătoria Beiuș a respins acțiunea formulată de reclamanții C.V. și C.M. împotriva pârâtului C.D., pentru revocarea contractului de donație încheiat între părți. Hotărârea a fost menținută prin decizia civilă nr. 786 din 23 septembrie 2002 a Tribunalului Bihor și decizia civilă nr. 26 din 15 ianuarie 2003 a Curții de Apel Oradea.
Se reține că, prin contractul de donație autentificat prin încheierea nr. 3268 din 17 noiembrie 1998 de notarul public A.F., reclamanții recurenți și-au donat dreptul de proprietate în favoarea pârâtului intimat C.D., cu privire la imobilul proprietatea lor, situat în P. nr. 17, în natură casă cu anexe gospodărești și teren aferent în suprafață de 820 mp., înscris în C.F. Prin același contract de donație, reclamanții recurenți și-au păstrat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului donat pârâtului intimat.
Prin declarație, reclamanții recurenți și-au revocat testamentele încheiate pe seama pârâtului intimat. Prin acțiunea introdusă, reclamanții recurenți au solicitat rezoluțiunea contractului de donație încheiat cu pârâtul intimat, pentru motivele invocate prin acțiunea introductivă, precum și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Se mai arată că ei au fost în eroare la încheierea contractului de donație, în sensul că aveau cunoștință că s-a încheiat un contract de întreținere și nu de donație, că intimatul pârât și soția sa nu respectă cele convenite și au exercitat asupra lor acte de agresiune.
Curtea a apreciat că actul de donațiune încheiat între reclamanții recurenți și intimatul pârât a fost încheiat cu respectarea condițiilor cerute de art. 813 Cod civil.
În raport de probele administrate în cauză, declarațiile martorilor audiați, actele depuse în instanțe, în mod justificat instanțele anterioare au reținut că nu ne regăsim în situațiile cerute de art. 831 Cod civil și au respins ca nefondată acțiunea reclamanților recurenți, pentru rezoluțiunea contractului de donațiune cu numărul de mai sus.
Faptul că, prin contractul de donațiune a cărui rezoluțiune se cere, reclamanții recurenți și-au păstrat dreptul de uzufruct viager, nu poate duce la concluzia, așa cum susțin recurenții reclamanți, că între ei s-a încheiat un contract de întreținere.
Analiză:
În speța de față ne aflăm în prezența unei erori esențiale a reclamanților asupra naturii actului juridic încheiat (error in negotium), deoarece aceștia au crezut că au încheiat un contract de întreținere, când de fapt contractul încheiat era unul de donație.
Urmare a acestui fapt reclamanții au solicitat instanței de judecată revocarea acestui contract, cerere care a fost respinsă inițial de Judecătoria Beiuș, decizie ce a fost menținută apoi și de Curtea de Apel Oradea.
Obiectul contractului îl reprezintă un teren format din casă și anexe gospodărești, care era înscris în Cartea Funciară conform susținerilor reclamanților și asupra căruia și-au păstrat un drept de uzufruct viager.
Din cele reținute de intanță consider că din moment ce aceștia și-au rezervat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului este clar că erau conștienți de faptul că au încheiat un contract de donație și nu unul de întreținere, deoarece în cazul contractului de întreținere nu se înstrăinează bunul cu titlu gratuit așa cum se face în cazul contractului de donație, ci presupune doar o întreținere a proprietarului bunului pe perioada vieții de catre o persoana, urmând ca la decesul proprietarului bunul să treacă în proprietatea persoanei îngrijitoare.
În privința testamentelor invocate de reclamanți, nu văd ce relevanță ar avea acestea pentru a obține o soluție favorabilă deoarece reprezintă două problem de drept total diferite, atât timp cât ei cer revocarea unui contract de donație, ori în testament nu se face referire la acest lucru, ci se precizează doar că au fost încheiate pe seama păratului.
Referitor la solicitarea făcută instanței de a dispune rezoluțiunea contractului de donație, sarcina dovezii aparține părții care o invocă, adică reclamanților, însă aceștia nu au putut face dovada erorii, faptul că pârâtul și soția sa au exercitat acte agresiune asupra lor și că nu respectă cele convenite neavând nicio relevanță juridică în problema de drept existentă în acest caz.
Restabilirea situației anterioare de carte funciară se poate face doar de către reclamanți în urmă obținerii unei decizii favorabile, ori cum acest lucru nu s-a întâmplat imobilul va rămâne în proprietatea reclamantului pe baza contractului de donație încheiat de părți în favoarea sa.
Astfel, din moment ce contractul a fost încheiat prin respectarea condițiilor prevăzute de lege, lucru care reiese și din constatările instanțelor pe baza declarațiilor martorilor și a actelor depuse la dosar, acesta este valabil și își produce efecte în favoarea păratului care este proprietar, având dreptul de a exercita așa cum dorește acest atribut și a nu i se aduce atingere de către nicio terță persoană.
2. Reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâții C.F., C.V. și C.T., pentru a se constata nulitatea declarației de renunțare la succesiunea autoarei C.A., dată în dosarul notarial nr. 370/1991 și înregistrată în registrul de renunțări sub nr. 117/1991.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul casă de locuit a aparținut în proprietate exclusivă tatălui său, C.I., că anterior dezbaterii succesiunii mamei a convenit cu fratele sau C.I. ( în prezent decedat) ca în masa succesorală să fie cuprinse doar bunurile mobile, iar declarația de renunțare a semnat-o fără a avea cunoștință de compunerea emolumentului, fiind așadar în eroare asupra substanței obiectului, eroare ce produce nulitatea actului, conform art. 954 Cod civil.
A mai arătat că imobilul în discuție a fost trecut în certificatul de moștenitor privind succesiunea autorului C.I., între părți s-a purtat un litigiu având ca obiect anularea acestuia, proces în cursul căruia reclamanta a luat cunoștință de certificatul eliberat la 19 aprilie 1991 pentru succesiunea mamei sale.
Prin sentința civilă nr. 709/22.02.2007 pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești acțiunea a fost respinsă, reținându-se că la semnarea declarației de renunțare la moștenire reclamanta a avut cunoștință de compunerea masei succesorale, semnând și încheierea din 19 aprilie 1991 dată în dosarul notarial nr. 370/1991 în care s-au menționat bunurile autoarei C.A.
S-a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada vicierii consimțământului său, iar elementele erorii obstacol, care ar atrage nulitatea actului, nu sunt întrunite.
Împotriva sentinței reclamanta a declarat apel, susținând că abia în anul 2006 a cunoscut că imobilul casă de locuit era bun propriu al tatălui sau și nu bun comun, iar față de această dată acțiunea nu este prescrisă.
S-a mai invocat neconcordanța dintre considerentele și dispozitivul hotărârii, cât și faptul că în sentință nu sunt arătate motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției, iar instanța nu a avut în vedere actul de donație care lămurea pe deplin adevăratele raporturi juridice dintre părți.
Prin decizia civilă nr. 195A din 7 mai 2007 Tribunalul Gorj a respins apelul reclamantei, apreciind că în speță nu sunt îndeplinite cerințele din art. 954 Cod civil, de vreme ce nu s-a făcut dovada erorii asupra substanței bunului ce a făcut obiectul succesiunii, prin semnarea actelor notariale din dosarul nr. 370/1991 de catre reclamantă confirmându-se ca aceasta a avut cunoștință de compunerea masei succesorale.
În baza art. 299 Cod procedura civilă, împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, arătând că declarația de renunțare la succesiune este lovită de nulitate întrucât a fost în eroare cu privire la bunurile ce fac parte din succesiune, în momentul semnării declarației reclamanta neavând cunoștință de regimul juridic al imobilului casă de locuit.
Analiză:
În cazul de față ne aflăm în prezența unei erori esențiale a reclamantei asupra substanței obiectului, deoarece aceasta consideră că a avut o reprezentare greșită a realității asupra compunerii emolumentului care face obiectul declarației de renunțare la succesiune pe care o invocă.
În fapt, este vorba despre o persoană care dorește să se constate nulitatea declarației de renunțare la o succesiune dezbătută în anul 1991, prin introducerea unei acțiuni la instanță în anul 2007, pe motiv că ar există un bun imobil, respectiv o casă de locuit care forma obiectul succesiunii defunctului și despre care reclamanta nu avea cunoștință de cauză. Pe lângă acest aspect, ea mai susține că a aflat abia în anul 2006 că acea casă era bun propriu al tatălui sau și probabil consideră că nu ar fi trebuit să facă parte din masă succesorală.
Pentru ca eroarea, ca viciu de consimțământ invocată de reclamantă drept cauză de nulitate a actului contestat, să ducă la nulitatea actului, este necesar ca ea să fi fost determinană pentru încheierea actului juridic.
Prin substanță se înțelege orice calitate esențială a obiectului actului juridic, avută în vedere în principal la încheierea acestuia și a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi împiedicat formarea acordului de voință.
În speță însă, condițiile erorii asupra substanței obiectului actului juridic nu sunt îndeplinite în privința declarației de renunțare la succesiune dată de reclamanta în dosarul notarial nr. 370/1991.
Probele cauzei prezentate în speță referitoare la certificatul de moștenitor privind succesiunea autorului C.I., dar și la culpa instanței privind considerentele și dispozitivul hotărârii, precum și actul de donație invocat de reclamantă nu dovedesc pretențiile acesteia, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se constata nulitatea declarației de renunțare.
Drept urmare, recursul nu este fondat și va fi respins.
Capitolul III
Analiză comparativă a erorii între Noul Cod Civil și Codul Civil 1864
Asemănări:
– definiția erorii este aceeași în Noul Cod Civil și Codul Civil 1864, precizându-se că eroarea reprezintă falsa reprezentare a realității la momentul încheierii actului juridic civil.
– în ambele reglementări eroarea este clasificată după aceleași criterii, respectiv: după natura realității fals reprezentate și după consecințele produse.
– atât în vechea reglementare cât și în cea din Noul Cod Civil se regăsesc anumite tipuri de eroare: eroarea de fapt și de drept, eroarea obstacol, eroarea – viciu de consimțământ și eroarea indiferentă.
– singurul element care intră în structura erorii, și anume falsa reprezentare a realității, se regăsește, de asemenea, în ambele reglementări.
– privitor la condițiile necesare pentru invocarea erorii, acestea sunt aceleași și în Codul Civil 1864 și în Noul Cod civil, respectiv: elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic și cealaltă parte să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul fals reprezentat era determinant pentru încheierea actului juridic.
– în ambele reglementări este suficient ca numai o singură parte să fie în eroare pentru a putea fi invocată, iar în cazul în care ambele părți sau mai multe părți se află în eroare, fiecare poate cere anularea actului pentru eroarea în care se află.
– sancțiunea pentru existența erorii este aceeași în ambele reglementări: nulitatea relativă a actului juridic.
Deosebiri:
– spre deosebire de reglementarea din Codul Civil 1864, unde eroarea era tratată într-un singur text și cu caracter general (art 954), în Noul Cod Civil sediul materiei se regăsește pe mai multe articole (art 1207-1213).
– în Noul Cod Civil sunt reglementate mai multe feluri ale erorii care pot apărea la momentul încheierii contractului și anume: eroarea nescuzabila, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere.
– Noul cod Civil prevede posibilitatea adaptării contractului, putându-se evita anularea actului juridic, însă doar în condițiile prevăzute expres de lege.
– în Codul Civil 1864 eroarea care privea persoan cu care s-a contractat nu ducea la nulitatea actului juridic, cu excepția situației când considerarea persoanei reprezenta cauza principală pentru care fusese încheiat actul.
Capitolul IV
Dolul
4.1. Noțiune
Dolul (sau viclenia) este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
Potrivit articolului 1214 alineatul 1 Cod Civil, consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări care se cuveneau să i le dezvăluie. Fiind o eroare provocată, o inducere în eroare, dolul poate să privească orice împrejurare esențială, sau neesențială, pentru încheierea actului juridic. Dolul se caracterizează prin anumite acțiuni ori inacțiuni ale cocontractantului sau ale unui terț care induc în eroare cealalaltă parte. Acesta poate interveni în momentul încheierii actului juridic și poate să privească, uneori, și executarea actului respectiv.
,,Dolul nu este deci un viciu, decât în măsura în care are drept rezultat să determine o eroare în voința autorului actului. Dacă autorul cunoaște sau descoperă dolul înainte de încheierea actului, nu se mai poate spune că a încheiat actul sub impulsul erorii provocată de dol și că voința să a fost viciată; în consecință actul va fi valabil. Dolul care are ca rezultat să determine o persoană a face un act, prin inșelarea acestuia asupra motivelor care îl pot determina să facă actul respectiv, reprezintă un viciu suficient pentru a-l îndreptăți pe autorul indus în eroare să ceară anularea contractului.
Concepțiile asupra dolului au evoluat de la ideea de delict, specifică dreptului român și vechiului drept francez, la ideea de viciu de consimțământ, lansată de canonici și preluată apoi de școală dreptului natural și transmisă până în dreptul modern .
Doctrina este unanimă în a susține dubla natură juridică a dolului: de viciu de consimțământ și de delict civil, cu consecințe asupra sancționării dolului inclusiv printr-o acțiune în despăgubiri, cumulativ sau alternativ cu acțiunea în anulare.
4.2. Structura
Structura dolului se bazează pe două elemente constitutive, ce trebuie să existe cumulativ, și anume:
– un element material, obiectiv, constând în utilizarea de mijloace viclene (manopere dolosive, acte de șiretenie, abilități sau mașinațiuni) prin care persoană este indusă în eroare;
– un element subiectiv, intențional, ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic.
4.2.1. Elementul obiectiv (material)
Elementul obiectiv poate consta atât într-o acțiune (fapt comisiv), dar și într-o inacțiune (fapt omisiv). În literatura juridică, cel mai uzitat exemplu de dol care constă într-o acțiune este acela când, ,,în materia liberalităților, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captație, adică în specularea afecțiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat”.
În cazul actelor juridice cu titlu gratuit, dolul comisiv poate îmbraca forma captatiei și a sugestiei.
Captația constă în folosirea unor mijloace viclene cu scopul de a câștiga afecțiunea dispunatorului și a-l determina pe acesta să facă o liberalitate în favoarea autorului mijloacelor viclene, pe care în mod normal nu ar fi făcut-o. În practica judiciară s-a stabilit însă că simplă simulare a unor sentimente de afecțiune, chiar și acordarea unor îngrijiri exagerate, nu sunt de natură să atragă nulitatea actului de liberalitate, întrucât ceea ce interesează în cazul captației nu este atât scopul, cât mijloacele folosite.
Sugestia constă tot în folosirea unor mijloace viclene, însă cu scopul de a dezaproba, a condamna afecțiunea dispunatorului față de rudele sale ori față de persoana căreia intenționa să-i facă o liberalitate și a-l convinge astfel pe acesta să dispună în favoarea altei persoane decât cea avută la început în vedere.
Atunci când dolul se materializează prin inacțiuni, acesta se numește dol prin reticență și se concretizează prin necomunicarea celeilalte părți sau prin ascunderea față de aceasta a unei împrejurări esențiale, pe care partea ar fi trebuit să o cunoască. În această situație, una din părțile actului juridic păstrează tăcerea asupa unor împrejurări pe care ar fi trebuit să le aducă la cunoștință celeilalte părți, dacă ar fi fost de bună-credintă. Un exemplu poate fi, la încheierea unei asigurări de viață, dacă asiguratul păstrează tăcerea asupra faptului că suferă de o boală gravă incurabilă, atunci contractul poate fi anulat pentru dol prin reticență. Suntem în prezența unei obligații legale generale de informare care există, în opinia dominantă, atunci când o parte contractantă cunoaște o împrejurare determinantă pentru încheierea contractului, în situația în care cealaltă parte este în imposibilitate de a se informa ea însăși asupra acelei împrejurări.
Problema în acest caz, se pune de obicei în cazul ,,obligației de informare” ce revine părții profesioniste sau mai experimentate, ori care deține informații importante, pe de o parte, și a ,,obligației de a se informa” care se impută fiecărei părți contractante, pe de altă parte. O nepăsare completă însă, din partea unei părți de a se informa sau căderea acesteia într-o eroare nescuzabilă, poate să îl apere pe debitorul obligației de informare de o eventuală acuzație de dol reticent, pentru că dolul este o eroare provocată, însă și scuzabilă. Evaluarea fiecăreia dintre aceste două obligații de informare, în sensul existenței sau inexistenței dolului prin reticență sau a erorii nescuzabile, este o problemă de fapt, care trebuie soluționată în funcție de împrejurările încheierii contractului, calitatea părților, dar și de circumstanțele de fapt ale speței. Deoarece obligația de informare decurge tocmai din buna-credință, în acest context, nu se mai poate spune că este necesar ca ,,obligația de informare” să fie prevăzută de lege pentru a putea fi sancționată reticența. De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu consumatorii, ,,partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor esențiale care stau la baza declarației sale de voință, iar, în caz contrar, acesta poate pretinde că a fost victima unui dol prin reticență.
De precizat că nu orice reticență constituie dol, chiar dacă privește elemente ale încheierii contractului, ci suntem în prezența dolului doar în cazul în care circumstanțele particulare ale speței fac condamnabilă tăcerea. Nu constituie însă dol, din cauza lipsei elementului obiectiv, faptul de a profita la momentul încheierii actului juridic de lipsa de experiență a unei persoane sau de ignoranța acesteia. De asemenea, se poate reține în sarcina potențialei victime și o minimă obligație de a se informa, ignoranța acesteia trebuind să fie legitimă. Cu toate acestea, există situații în care, în raport de împrejurările cauzei, anularea actului juridic ar putea fi atrasă de alte motive.
Inițial a fost respinsă idea unui ,,dol prin reticență” (printr-un fapt omisiv) considerându-se că ,,cine nu vorbește nu înșeală”, însă în prezent se consideră că acesta se concretizează în ascunderea ori necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.
Doctrina si practica juridică apreciază că dolul, în ambele sale forme, trebuie să fie comis cu intenție, adică una din părți să folosească mijloace frauduloase, dolosive, sau să omită anumite împrejurări esențiale, în mod fraudulos. Prin intenție, doctrina înțelege urmărirea inducerii în eroare a celeilalte părți cu ocazia încheierii contractului și asimilează culpa gravă dolului. Așadar, pentru faza încheierii contractului, dolul, în ambele sale forme, poate fi rezultat fie al intenției, fie al culpei grave.
4.2.2. Elementul subiectiv (intențional)
Cu privire la elementul subiectiv al dolului în doctrină și jurisprudență se consideră că ,,provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie dol, însă, într-o asemenea situație, partea indusă în eroare din neglijența celeilalte părți va putea să solicite despăgubiri, dacă este cazul, iar, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele erorii esențiale, actul juridic va putea fi desființat pentru acest viciu de consimțământ.
De asemenea, lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, din cauza incompatibilității lor. S-a admis în practica judiciară că nu este admisibilă anularea unui testament atât pe motivul lipsei discernământului, cât și pentru faptul că voința i-a fost viciată prin dol sub forma captației deoarece cele două cauze de nulitate se exclud reciproc. Este de înțeles că atunci când o persoană nu are discernământ la momentul încheierii actului juridic, acest discernământ inexistent să nu poată fi captat sau influențat.
Nu poate exista dol în cazul în care împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte. Această soluție se justifică prin faptul că dolul este o eroare provocată, iar partea cealalaltă a încheiat actul juridic în cunoștință de cauza, adică fără a fi în eroare. Lipsa intenției în provocarea erorii, adică neglijența ori imprudența, nu reprezintă vicierea consimțământului prin dol.
Doctrina consideră că elementul material al dolului poate fi constituit și de o minciună exprimată cu intenția de a induce în eroare, însă caracterul intenționat al minciunii nu trebuie să fie însoțit și de acte exterioare, ca de exemplu să ia forma scrisă prin inserarea anumitor date inexacte în actul juridic. Cu toate acestea, minciuna trebuie să aibă o anumită gravitate pentru a reprezenta dol.
4.3. Condiții
Singură cerință a dolului este ca acesta să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți, sau de la un terț, însă în acest din urmă caz doar atunci când cocontractantul a cunoscut ori ar fi trebuit să cunoască existența dolului.
Cerința îsi are originea în dreptul roman – si nihil in ea re dolo malo auli agerii factum sit neque fiat. Deși, din această cerință ar rezulta că dolul este aplicabil doar actelor juridice bilaterale, deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de ,,cealaltă parte”, este de reținut că dolul (sub forma captației sau sugestiei) poate fi întâlnit și în cazul actelor juridice unilaterale, într-un asemenea caz, desigur că nu mai este necesară îndeplinirea cerinței în discuție, această soluție sprijinindu-se și pe un argument de topografie a textelor, în sensul că art. 1214-1215 C. Civ. sunt așezate în Capitolul I, Titlul II al Cărții a V-a, consacrat nu actelor juridice în general, ci contractelor, iar, în privința actului juridic unilateral, art. 1325 C. Civ. stabilește că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Făcând referire la un anumit act juridic unilateral, respectiv testamentul, Codul Civil prevede în art. 1039 alin. 2 că ,,dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta”. În materie testamentară, manoperele dolosive pot consta în regizarea unor situații, minciuni ori reticențe dolosive. Astfel de manopere pot fi concretizate, de exemplu, prin: sechestrarea dispunătorului, îndepărtarea acestuia de rude și prieteni sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, interceptarea corespondenței, abuzul de influență sau de autoritate. Simularea de grijă sau afecțiune, ca și prestarea interesată a unor servicii și îngrijiri în favoarea dispunătorului nu sunt în sine fapte frauduloase, anormale, astfel încât nu pot fi sancționate indiferent de impuritatea gândurilor persoanei care le prestează. În practică, dolul (sub forma sugestiei), este invocat frecvent pentru a se obține anularea unei dispoziții testamentare (act unilateral) făcute de o persoană al cărui consimțământ se pretinde că ar fi fost viciat.
În cazul actelor juridice bilaterale, dacă această cerință a dolului nu ar fi îndeplinită, actul juridic poate fi totuși anulabil, în măsura în care sunt întrunite elementele erorii esențiale. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile erorii, victima dolului comis de un terț poate exercita doar o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al dolului, însă nu și împotriva celeilalte părți contractante, deoarece aceasta este străină de dolul în cauză. Această posibilitate, de a cere despăgubiri, este păstrată că opțiune pentru cel al cărui consimțământ a fost viciat care are două posibilități: de a cere anularea contractului, împreună cu daune-interese, sau de a cere menținerea acestuia și reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.
De asemenea, se admite că în cazul actelor juridice bilaterale, condiția este îndeplinită si în cazul în care dolul provine de la un terț, iar cocontractantul cunoaște această împrejurare, precum și în cazul în care dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
De regulă, dolul provine de la cealaltă parte, deoarece de cele mai multe ori eroarea este provocată de manoperele dolosive ale celeilalte părți sau de omisiunile ei frauduloase.
Deoarece dolul are o dimensiune delictuală (contractuală), este normal să existe condiția ca acesta să provină de la cealaltă parte sau de la reprezentantul acestuia.
Atunci când dolul provine de la reprezentantul legal sau convențional al uneia din părți, acesta poate fi o persoană fizică sau un organ de administrare a persoanei juridice. Deși nu participă direct la dol, părții contractante îi profită încheierea contractului, deoarece efectele acestuia se produc asupra sa. Nu este necesar că dolul să fie comun (să existe pentru fiecare parte a actului bilateral), dar dacă există reciprocitate de dol, fiecare poate cere anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.
În cazul în care dolul provine de la prepusul uneia din părți, de obicei, prepusul lucrează în interesul comitentului, astfel că efectele actelor juridice încheiate de prepus se produc asupra comitentului.
Cu privire la situația în care dolul provine de la gerantul afacerilor celeilalte părți, acesta încheie acte juridice pentru o altă persoană, respectiv pentru gerat și îi profită acestuia din urmă.
Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terțe persoane, străine de contract, în principiu nu poate fi sancționat contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o soluție injustă. În schimb însă, dolul este imputabil cocontractantului dacă se dovedește că a cunoscut, sau, după caz, trebuia să cunoască manoperele dolosive ale terțului și nu a avertizat cealaltă parte despre eroarea care i-a fost provocată. În situația în care cocontractantul știa despre manoperele frauduloase ale terțului și nu le-a adus la cunoștință celeilalte părți, acesta este și el responsabil de dol prin reticență. În aceste cazuri, ,,independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”. Este posibil însă, ca terțul să fi acționat la instigarea cocontractantului sau cu complicitatea acestuia, caz în care cocontractantul participă indirect la manoperele viclene. În cazul dolului provenit din partea unui terț ,,partea al cărei consimțământ a fost viciat are de dovedit, pe lângă condițiile dolului precizate în art. 1214, și unul din următoarele elemente în persoana cocontractantului: fie efectiva cunoaștere a dolului, fie anumite împrejurări din care să rezulte că acesta se afla în situația de a cunoaște dolul”.
Rezultă că art. 1257, instituind dreptul de opțiune între acțiunea în anulare (și daune-interese) și menținerea contractului, este opozabil cocontractantului (inclusiv reprezentantului, prepusului și gerantului afacerilor sale), nu și terțului, a cărui formă de răspundere este menționată expres în alin. (2) al art. 1215.
În concepția Noului Cod Civil, este pus accentul pe dimensiunea delictuală a dolului, astfel încât este suficient să existe o intenție a părții de a induce în eroare cocontractantul său, în absența căreia nu s-ar fi încheiat actul juridic respectiv ori s-ar fi încheiat în alte condiții, rămânând victimei dolului posibilitatea de a alege dacă solicită anularea actului juridic sau despăgubiri.
Codul Civil permite anularea actului juridic pentru dol, chiar și atunci când eroarea provocată nu a fost esențială, ceea ce înseamnă că nu este necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic. Astfel, chiar și în cazul în care manoperele frauduloase folosite de una din părți nu au determinat încheierea actului juridic, ci doar acceptarea de către cealaltă parte a anumitor clauze mai puțin favorabile, se poate invoca nulitatea relativă a actului juridic.
4.4. Efecte juridice
4.4.1. Acțiunea în constatarea nulității relative
În sancționarea dolului, trebuie să pornim de la faptul că acesta este atât un viciu de consimțământ, dar și o faptă ilicită.
Actul juridic viciat prin dol este anulabil, deci lovit de o nulitate relativa. Pentru exercitarea acestei acțiuni, nu este necesar ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral sau plurilateral. În cazul în care există reciprocitate de dol, atunci fiecare parte poate să ceară anularea actului juridic pentru dolul a cărui victimă este, ceea ce înseamnă că dolul uneia dintre părți nu poate fi influențat de dolul altei părți.
Acest lucru reprezintă o diferență față de dreptul roman, ,,în care se admitea compensația (dolus cum dolo compensatur ori și duo dolo malo fecerint, invicem, de dolo non agent – dacă două persoane sunt de rea-credință una față de cealaltă, niciuna nu va putea să exercite acțiunea care izvorăște din dol), dolul uneia dintre părți nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părți”.
Existența elementului material în structura dolului face justificată și exercitarea acțiunii în răspundere civilă delictuală, deoarece utilizarea unor mijloace frauduloase reprezintă o faptă ilicită. În acest sens, Codul Civil dispune că ,,în caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit”.
Așadar, victima dolului poate exercita două acțiuni: acțiunea în constatarea nulității relative a actului juridic și acțiunea în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin folosirea unor mijloace frauduloase pentru inducerea sa în eroare. De asemenea, se pot cumula ambele acțiuni, deci se poate cere atât nulitatea relativă a actului juridic, cât și despăgubiri. În funcție de cazul în care dolul a vizat sau nu un element determinant pentru încheierea contractului, victima acestuia poate să opteze pentru menținerea contractului, cu o echilibrare corespunzătoare a prestațiilor, însă ținându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a dolului.
Chiar dacă art. 1257 Cod Civil se referă doar la reducerea prestației celui al cărui consimțământ a fost viciat prin dol, apreciem că este posibilă și majorarea prestației celeilalte părți. Acest argument se bazează pe faptul că ,,este vorba de aplicarea principiului reparării în natură a prejudiciului în materia raspunderii civile, în sensul că repararea constă tocmai în înlăturarea prejudiciului”.
Acțiunea în constatarea nulității relative poate fi introdusă doar împotriva celeilalte părți a actului juridic civil, nu și împotriva unui terț.
4.4.2. Acțiunea în repararea prejudiciului
Dolul este și un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul dolului a cauzat un prejudiciu, se va naște un raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară și să obțină repararea prejudiciului. Victima dolului unui terț îl poate chema în judecată pe autorul dolului, solicitând instanței să-l oblige la despăgubiri, în măsură în care manoperele frauduloase i-au cauzat un prejudiciu, conform articolului 1215 alineatul 2 din noul Cod Civil.
Astfel, dacă prin admiterea acțiunii în constatarea nulității relative nu s-a putut repune partea în situația anterioară, mai exact prejudiciul cauzat acesteia nu a fost reparat în întregime, va putea acționa în instanță autorul dolului pentru a obține despăgubiri.
Victima dolului se poate folosi de ambele acțiuni sau se poate limita numai la acțiunea în despăgubire, în cazul în care dorește ca actul juridic încheiat de el să își producă efectele. Acțiunea în despăgubire poate fi admisă chiar și atunci când are loc confirmarea actului juridic anulabil. Acest lucru reiese din dispozițiile Codului Civil care prevede în art. 1265 alin. 3: ,,Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese”.
Și jurisprudența franceză s-a pronunțat în sensul că dreptul de a cere anularea unui contract pentru dol nu exclude posibilitatea exercitării de către victima manoperelor dolosive a acțiunii în responsabilitate delictuală pentru a obține repararea prejudiciului pe care l-a suferit.
Acțiunea în repararea prejudiciului poate fi introdusă si împotriva unui terț, sau doar împotriva acestuia, datorită caracterului delictual al faptei terțului.
4.4.3. Posiblitatea confirmării și adaptării contractului
Confirmarea presupune renunțarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic. Așa cum am precizat anterior, confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol nu implică și renunțarea la dreptul părții de a cere daune-interese.
Deoarece dolul este o eroare provocată, nu trebuie exclusă nici posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 1213 Cod Civil referitoare la adaptarea contractului, în situația în care împrejurările concrete ale speței permit acest lucru. Opinia contrară s-ar întemeia pe ideea că intenția frauduloasă a uneia dintre părți ar putea conduce la menținerea actului juridic numai dacă partea indusă în eroare acceptă aceasta; totuși, mai există o situație din care rezultă că adaptarea contractului poate avea loc chiar dacă la încheierea acestuia una dintre părți a urmărit să obțină un avantaj nejustificat, în detrimenul celeilalte părți [leziunea în cazul majorului – art. 1221 alin. (1) și art. 1222 alin. (3) C. Civ.].
4.5. Proba dolului
Deoarece dolul nu se presupune, adică nu se prezumă, el trebuie dovedit. Sarcina probei îi revine persoanei care susține că este victimă a dolului. Dolul trebuie să fie dovedit de victima acestuia, deoarece acesta nu rezultă din conținutul actului juridic și nici măcar dintr-un eventual dezechilibru între prestațiile părților. Fiind un fapt juridic (adică acele manopere dolosive) dolul va putea fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv prin declarație de martori sau prin prezumții.
Cu privire la formele dolului, proba acestuia diferă în funcție de situația în care elementul material constă într-un fapt pozitiv, sau într-un fapt negativ în cazul dolului prin reticență. Pentru acest ultim caz, sarcina probei este răsturnată, în sensul că partea al cărei consimțământ a fost viciat are de dovedit doar existența informațiilor și relevanța lor pentru încheierea contractului, urmând ca pretinsul autor al dolului să dovedească, în apărarea sa, fie comunicarea informațiilor respective, fie inexistența sau necunoașterea acestora.
4.6. Studii de caz
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 27.06.2007, sub nr-, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâtul D.I. solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună anularea testamentului autentificat sub nr. 384 din 23.02.2006 de BNP lăsat de defuncta sa soră în favoarea pârâtului, pentru dol sub forma captației și sugestiei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a învederat că este unica moștenitoare legală a sorei sale care a decedat la 1.04.2006, cu ultim domiciliu în B-. 7,. 3,. A, 6, sector 1.
Cu cinci săptămâni înaintea decesului, aceasta a lăsat un testament în favoarea pârâtului.
Pentru a o determina pe sora sa să întocmească acest testament, pârâtul o împiedica să ia legătura cu reclamanta sau prietenele sale, sechestrând-o în propria casă, obișnuind să-i intercepteze corespondența și îndepărtând-o de rude și prieteni.
Reclamanta pretinde că voința reală a defunctei nu a fost aceea de a-i testa toate bunurile mobile și imobile pârâtului, ci de a lăsa moștenirea în favoarea reclamantei și fiului său, respectiv, nepotul defunctei.
La dobândirea apartamentului, reclamanta a avut o contribuție substanțială de 40 % din valoare, respectiv suma de 75.000 lei la data respectivă, sumă cu care reclamanta a înțeles să o ajute la momentul respectiv, datorită faptului că sora sa abia terminase facultatea, iar salariul pe care îl încasa era insuficient.
În aceste condiții, defuncta nu a dorit în mod real gratificarea pârâtului, iar la momentul la care a întocmit testamentul era grav bolnavă de neoplasm în fază terminală, iar pârâtul, psiholog fiind, sub pretextul că o sufletește și o consiliaza, încerca să o determine să îi întocmească testament pentru toate bunurile sale.
Sora sa a avut în permanență îngrijire din partea reclamantei, cât și susținere materială la care se adăugau și diverse sume în valută de la fostul soț al acesteia, iar pârâtul nu a ajutat-o niciodată cu bani sau medicamente.
Cu multă abilitate, pârâtul a determinat-o pe reclamantă ca, într-un moment în care de abia fusese externată din spital la 17.02.2006 cu diagnosticul "depășită chirurgical și oncologic" și după un icter mecanic, să-i facă un testament la data de 23.02.2006 la un notar public, cu toate că medicul care a îngrijit-o a declarat că se îndoiește că testatoarea ar fi fost deplasabilă, cât timp ea nu putea coborî nici măcar o scară fără lift și cu atât mai puțin, trei etaje.
Manoperele frauduloase ale pârâtului, exercitate asupra sorei reclamantei pentru obținerea testamentului, constau în faptul că acesta i-a exploatat slăbiciunile fizice și intelectuale.
Pârâtul și defuncta nu aveau nimic în comun, în sensul că nu aveau preocupări coincidente și nici nu erau de aceeași religie, nu a locuit niciodată împreună cu sora sa, ci doar venea în vizită la aceasta, fiind lipsit de orice sentiment pentru ea și încercând în permanență să o sugestioneze să vândă apartamentul.
Permanent pârâtul a avut intenția de a induce testatoarei o stare de dependență față de el, acesta cunoscând că o persoană ce se află în preajma morții este mult mai influențabilă și labilă psihic, iar manoperele exercitate asupra unei astfel de persoane, și-ar putea atinge mai ușor scopul.
Pârâtul a ascuns tuturor efectuarea testamentului de către defunctă și chiar reclamanta a aflat cu numai 2 zile înainte de deces despre acest act de voință al sorei sale.
Din momentul la care pârâtul a cunoscut că reclamanta a fost informată despre testament (de către organele de poliție cărora li se adresase cu plângere împotriva lui), acesta a sechestrat-o pe sora sa, a schimbat încuietoarea ușii apartamentului, a oprit tratamentul cu perfuzii ce-i era administrat bolnavei și a interzis acesteia orice contact cu rude, cunoscuți sau prieteni.
Există sugestie ca formă de manifestare a dolului în cazul testamentelor, întrucât pârâtul prin mijloace ascunse și tendențioase, a inspirat testatoarei ideea de a întocmi un testament în favoarea sa, pe care aceasta din proprie inițiativă nu l-ar fi făcut.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 960 Cod civil.
Prin sentința civilă nr. 8876/5.06.2007, Judecătoria sectorului 1 respins ca neîntemeiată acțiunea principală.
Prin decizia civilă nr.624 A/18.04.2008, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, a respins apelul ca nefondat.
Analiză:
În această speță este vorba despre invocarea vicierii consimțământului prin dol sub forma captației și sugestiei, cu privire la un testamentul întocmit de sora reclamantei în favoarea pârâtului, care ar fi determinat-o pe testatoare să îi lase toată moștenirea acestuia, prin folosirea de unor manopere dolosive și profitând de faptul că sora reclamantei era grav bolnavă, într-o stare terminală.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit anularea testamentului lăsat de defunctă în favoarea păratului, pentru dol sub forma sugestiei și captatiei, ca formă specifică de manifestare a dolului în materia testamentelor.
Sarcina probațiunii într-o atare cerere, era dovedirea manoperelor dolosive de captație și sugestie pe care pârâtul, beneficiar al testamentului, le-ar fi exercitat asupra sorei recurentei la un moment anterior sau contemporan întocmirii testamentului, pentru a o determina să îl instituie legatar universal, manopere în absența cărora aceasta nu ar fi procedat în acest fel.
Astfel de dovezi, este mai greu de imaginat că ar putea decurge din chiar momentul întocmirii testamentului în formă autentică, ceea ce presupune că agent instrumentator este notarul public, fiind posibil de conceput în eventualitatea unui testament olograf, care nu implică respectarea altor formalități decât scrierea, semnarea și datarea de mâna testatorului, caz în care s-ar putea admite și posibilitatea contactului în momentul întocmirii lui cu legatarul, care, în acest fel, ar fi putut exercit acte de captație și sugestie, chiar și în momentul redactării testamentului.
Insă, dat fiind caracterul de act autentic al testamentului atacat în cauză, este exclus ca reclamanta să se prevaleze de împrejurări concomitente întocmirii testamentului la un notar public pentru a dovedi pretinsele manopere dolosive ale pârâtului.
Reclamanta consideră în susținerile sale că pârâtul, având calitatea de psiholog, ar avea experiență în astfel de cazuri, și astfel a profitat de starea în care se afla sora sa pentru a o determina să îl instituie pe el legatar universal, fapte care însă nu au putut fi dovedite în instanță.
Cu atât mai mult, acuzațiile pe care le aduce pâratului că ar fi sechestrat-o în casă și că ar fi împiedicat-o pe sora sa să ia legătura cu alte persoane nu au relevanță deoarece aceasta era grav bolnavă și nu putea fi conștientă de aceste manopere dolosive pe care le-ar fi făcut pârâtul, neavând posibilitatea fizică să constate aceste lucruri.
Pe de altă parte, sprijinul material și financiar pe care reclamanta l-a acordat sorei sale, atât în momentul achiziționării apartamentului cât și după aceea, nu prezintă relevanță în speță în scopul dovedirii dolului sub formă captației și sugestiei, deoarece aceste fapte au fost premergătoare încheierii testamentului de defunctă, ele având doar rolul de a arăta că între reclamanta și sora sa era o relație apropiată, însă nu reprezintă o dovadă a faptului că defuncta a dorit să testeze în favoarea reclamantei și a fiului acesteia.
Referitor la ascunderea testamentului în momentul aflării de către reclamantă a existenței acestuia, nu văd ce incidență ar avea acest lucru în materia dolului, deoarece ascunderea cu rea-credință a testamentului defunctei ar determina eventual doar nedemnitatea pâratului la moștenirea lăsată.
Având în vedere și faptul că testamentul a fost încheiat în formă autentică la notar, un exemplar al acestuia se află și la biroul notarului public care putea în orice moment să îl prezinte pentru a se afla circumstanțele in care a fost încheiat și conținutul său.
Drept urmare, reclamanta nu a putut face dovada dolului invocat și astfel testamentul lăsat de defunctă își va produce efectele juridice prevăzute în conținutul său, fiind valabil.
2. Asupra recursului civil de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii, înregistrate la 27 februarie 2003, îl constituie reclamarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1272 din 16 august 2002 privind apartamentul nr. 3 din Alba Iulia, pe temeiul art. 948 C. civ. în lipsa consimțământului vânzătorului.
Judecătoria Alba Iulia, prin sentința civilă nr. 2144/2003, a respins acțiunea ca nefondată, iar Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul reclamantului ca neîntemeiat.
Ambele instanțe au reținut , în esență, că:
– acțiunea a fost formulată echivoc sub aspectul motivului invocat, dolul,
– raportul de expertiză psihiatrică a stabilit că reclamantul ,,suferă de debilitate mintală ușoară și are discernământul mult diminuat”,
– dolul invocat nu întrunește, în speță, condițiile art. 960 C. civ., căci pretinsul dol ar proveni de la soția vânzătorului, dar aceste manopere dolosive nu au fost probate și, în sfârșit,
– dacă s-ar fi probat, dolul este sancționat, conform art. 961 C. proc. civ., cu nulitatea relativă, iar prin acțiune s-a cerut declararea nulității absolute.
Contra deciziei reclamantul a declarat recurs, invocând temeiurile din art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
– au existat și s-au probat manoperele dolosive, constând în promisiuni mincinoase,
– contractul a fost fictiv, iar prețul nu s-a plătit, iar în final [alin. (1) pct. 3] afirmă că „ prețul trecut este neserios”.
Recursul este nefondat.
Contractul de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate se invocă, are prețul menționat, are o cauză legală și morală, martorii atestând plata efectivă a sumei de 3000 dolari SUA și primirea ei de către recurentul vânzător.
În cererea de chemare în judecată se invocă „folosirea de mijloace dolosive” de către vânzătoarea T.E. (2),precum și faptul că prețul a fost trecut fictiv, fiind o donație deghizată, în favoarea pârâtei C.E. (mama pârâtei 1).
Instanța de apel a făcut, deci, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 960 C. civ. ,reținând că nu sunt îndeplinite condițiile dolului pentru a fi sancționat actul juridic atacat.
Potrivit art. 960 C. civ. „Dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
Pe de altă parte, conform art. 961 C. civ. „convenția făcută prin eroare, violență sau dol, nu este nulă de drept ci dă loc numai acțiunii de nulitate”.
Prin însăși cererea de chemare în judecată se invocă dolul imputat vânzătoarei T.E. (soția reclamantului) și nu cumpărătoarei pârâte, iar probele administrate nu atestă susținerile și nici existența manoperelor dolosive.
Dar, nici ipoteza prețului fictiv nu a fost probată, martorii confirmând predarea sumei și primirea ei de către vânzătorul reclamant.
Susținerea relativă la prețul neserios și disproporționat (de zece ori mai mic) formulată pentru prima dată în recurs nu poate fi primită, cât timp nu a fost făcută în primă instanță și în apel, iar, pe de altă parte, ea ar „legitima” anularea actului și nu declararea nulității absolute cerută expres prin acțiune.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.V.I. împotriva deciziei nr. 213/A din 13 februarie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia.
Analiză:
În speța de față este vorba despre un contract de vânzare-cumpărare pentru care se cere constatarea nulității absolute pentru lipsa consimțământului vânzătorului, ulterior invocându-se și dolul.
Reclamantul a făcut o greșeală esențială încă din momentul introducerii acțiunii la Judecătorie și la Curtea de Apel, prin faptul că în pretențiile sale nu este precizat clar temeiul juridic pe care își întemeiează acțiunea, prima dată considerând că nu a existat consimțământul vânzătorului la momentul încheierii contractului, iar apoi invocând dolul că viciu de consimțământ. Diferența între cele două temeiuri este fundamental diferită, deoarece lipsa consimțământului la încheierea unui contract se sancționează cu nulitatea absolută a acestuia, pe când în cazul dolului, persoana în cauză își exprimă consimțământul însă această exprimare este provocată de anumite manopere dolosive ale cocontractantului sau ale unei terțe persoane.
Pe de altă parte, conform celor reținute de instanțe, reclamantul nu putea încheia acte juridice deoarece acesta nu era în deplinătatea facultăților mintale, lucru care reiese și din raportul de expertiză psihiatrică menționat de primele două instanțe în care se atestă că suferă de ,,debilitate mintală ușoară și are discernământul mult diminuat”. Ori în această situație, actele încheiate de el ar fi nule absolut pentru lipsa consimțământului și nu pentru vreun viciu de consimțământ, respectiv dolul care este invocat în speță de reclamant.
Cu toate acestea, chiar și în cazul în care se constată existența dolului, fapt care nu a putut fi probat în instanță, sancțiunea care se impunea era nulitatea relativă a contractului și nu nulitatea absolută așa cum a cerut reclamantul.
Astfel, instanțele în mod corect au reținut că acel contract de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat, dovadă făcând faptul că au existat martori la momentul încheierii contractului care au atestat primirea prețului de către vânzător. Mai mult, dolul ar fi trebuit invocat de către reclamant împotriva cumpărătoarei, ori in speța de față este invocat impotriva soției sale, astfel că nu există niciun motiv pentru ca cererea acestuia să fie admisă.
Cu privire la susținerea reclamantului, cum că s-ar fi încheiat de fapt un contract de donație și nu unul de vânzare-cumpărare, în speță nu există nicio circumstanță din care să reiese faptul că ar fi incidentă simulația, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit prin martori că prețul a fost plătit.
Din cele prezentate în speță, consider că reclamantul a avut un interes ascuns pentru anularea acelui contract de vânzare-cumpărare, lucru care nu a putut fi realizat însă, deoarece practic se contrazice în argumentări considerând în mod eronat că este incident dolul, dar că nu există nici consimtamântul vânzătorului. Prin aceasta cred că s-a dorit crearea unei confuzii în sarcina instanței de judecată și ascunderea adevărului, care nu îi profită reclamantului, astfel că acesta a încercat prin orice mijloace ca acel contract să fie anulat și să revină în patrimoniul soților.
În concluzie, nu există nicio dovadă a reclamantului că ar fi existat manopere dolosive pentru care să poate fi invocat dolul sau că ar există simulația care să mascheze vânzarea prin intermediul unei donații, astfel că nu poate fi admisă cererea sa nici de către instanța de recurs.
Capitolul V. Analiză comparativă a dolului între Noul Cod Civil și Codul Civil 1864
Asemănări:
– sensul dolului este același în Noul Cod Civil și în Codul Civil 1864, respectiv inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea unor mijloace viclene cu scopul de a încheia un act juridic.
– în ambele reglementări dolul are în componența sa două elemente: elementul obiectiv (material) și elementul subiectiv (intențional).
– sancțiunea dolului este aceeași în ambele reglementări, respectiv nulitatea relativă a actului juridic și posibilitatea exercitării acțiunii în repararea prejudiciului.
– reglementarea probei dolului este aceeași în Noul Cod Civil și Codul Civil 1864, precizându-se că dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv prezumții și martori.
Deosebiri:
– Noul Cod Civil oferă posibilitatea confirmării și adaptării contractului în cazul vicierii consimțământului prin dol.
– în nouă reglementare nu se mai face distincția care se făcea în Codul Civil 1864 între dolul principal și dolul incident.
– Noul Cod Civil prevede doar o singură condiție pentru existența dolului, respectiv să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul, ori gerantul afacerilor celeilate părți, sau de la un terț, pe când Codul Civil 1864 prevedea, pe lângă aceasta, și ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic.
Capitolul VI. Analiză comparativă între eroare și dol
Asemănări:
– ambele vicii de consimțământ prevăd posibilitatea adaptării contractului în cazul existenței lor.
– ele constau într-o faptă comisivă.
– sancțiunea existenței viciului este aceeași în ambele cazuri: nulitatea relativă a actului juridic.
– ambele vicii sunt elemente de fapt, astfel că pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, inclusiv prezumții și martori.
– nici în cazul erorii și nici al dolului nu este necesar ca viciul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral sau multilateral pentru a fi sancționat.
Deosebiri:
– dolul este o eroare provocată și nu spontană sau fortuită precum eroarea propriu-zisă.
– dolul poate consta și într-o faptă omisivă.
– sfera de aplicare a dolului este mai mare decât cea a erorii, deoarece partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere constatarea nulității relative a contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu era esențială.
– dolul este mai ușor de dovedit decât eroarea datorită elementului său obiectiv, deoarece eroarea reprezintă o stare psihologică a celui aflat în eroare, iar dolul este caracterizat de anumite acțiuni sau inacțiuni ale cocontractantului sau ale unui terț care induc în eroare cealaltă parte.
– eroarea are în structura sa doar un singur element, falsa reprezentare a realității, pe când dolul este format din două elemente: un element obiectiv (material) și un element subiectiv (intențional).
– pentru existența erorii este necesară îndeplinirea a două condiții: elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic și partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul fals reprezentat era determinant pentru încheierea actului juridic, în timp ce pentru existența dolului este necesară îndeplinirea unei singure condiții: să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau de la un terț.
– în cazul dolului se pot cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, pe când eroarea nu prevede această posibilitate.
– dolul prevede și posibilitatea confirmării contractului în cazul existenței sale.
Concluzii
În zilele noastre, eroarea și dolul reprezintă două vicii de consimțământ care, din păcate, sunt întâlnite din ce în ce mai des. Acest fapt se datorează în primul rând contextului social în care trăim, dar și din cauza situației economice și a lipsei ridicate de cultură și educație în rândul multor persoane.
În privința erorii, cauza principală a acesteia o reprezintă neglijența persoanelor în momentul încheierii actelor juridice civile. Așa cum reiese din definiția sa, eroarea este falsa reprezentare a realității la momentul încheierii unui act juridic, reprezentând o imagine greșită, eronată a realității, care însă nu este produsă de cineva, ci se datorează doar persoanei aflată în eroare. Din acest motiv, putem susține că dacă persoană care încheie un act juridic ar fi mai atentă și ar depune toate diligențele necesare pentru a se informa corect asupra tuturor împrejurărilor care privesc încheierea unui act juridic, atunci s-ar putea evita mult mai ușor existența erorii.
Eroarea se clasifică după două criterii:
– după natură realității fals reprezentate: eroarea de fapt și eroarea de drept.
– după gravitatea sa și consecințele produse: eroarea esențială și eroarea neesențială.
Deoarece eroarea este formată doar dintr-un singur element, de natură psihologică, dovada existenței sale poate fi făcută prin orice mijloc de probă, inclusivă prezumții și martori.
Trebuie precizat că ne aflăm în existența erorii doar atunci când elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realității este determinant pentru încheierea actului juridic, iar cealaltă parte cunoaște sau ar fi trebuit să cunoască acest lucru. De aici rezultă că, în cazul în care partea care încheie actul juridic se află în eroare asupra unui element mai puțin important și fără foarte mare relevanță la momentul încheierii contractului, nu ne aflăm în prezența erorii, deoarece se consideră că partea putea să încheie actul juridic respectiv și fără considerarea acelui element.
De asemenea, nu există eroare, atunci când partea cocontractantă cunoștea că cealaltă parte se află în eroare asupra unui element neesențial pentru încheierea contractului și tocmai din acest motiv nu a înștiințat-o asupra acelui element, considerând că nu prezintă importanță în privința încheierii contractului.
În cazul în care o parte care a încheiat un act juridic se află în eroare, poate cere anularea actului pentru acest viciu de consimțământ, sau poate, de asemenea, să îl adapteze, adică să îl execute așa cum a fost înțeles, însă doar cu acordul celeilalte părți.
În privința dolului, producerea acestuia se datorează celeilalte părți sau a unui terț și constă în inducerea în eroare intenționată a celeilalte părți la momentul încheierii actului juridic, cu ajutorul unor manopere frauduloase, tocmai pentru a o determina să încheie acel actul juridic. Cu alte cuvinte, așa cum se precizează și în definiția sa, dolul este o eroare provocată, fără de care partea cocontractantă nu ar fi încheiat actul respectiv. Deoarece este o eroare provocată, spre deosebire de eroarea propriu-zisă acesta poate să privească orice împrejurare legată de încheierea actului juridic, considerată esențială sau neesențială, fiindcă nu mai prezintă relevanță acest lucru pentru existența sa.
Spre deosebire de eroare, dolul are în componența sa două elemente, care trebuie să existe cumulativ, respectiv:
– elementul obiectiv, material, ce constă în folosirea manoperelor frauduloase prin care cealaltă parte este indusă în eroare.
– elementul subiectiv, intențional, ce constă în intenția de a induce în eroare cealaltă parte, pentru a o determina să încheie actul juridic.
Dolul poate preveni atât de la cealaltă parte contractantă dar și de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți, precum și de la un terț, însă în acest din urmă caz doar dacă cocontractantul cunoștea sau trebuia să cunoască existența dolului.
În cazul în care se constată existența dolului, partea care este victima acestuia poate cere anularea actului, dar și despăgubiri pentru repararea prejudiciului. De asemenea, acesta poate solicită confirmarea contractului, care presupune renunțarea la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic.
Pe baza celor relatate mai sus, consider că prin voința oamenilor aceste două vicii de consimțământ pot fi evitate, o posibilă soluție pentru acest lucru reprezentând îmbunătățirea relațiilor personale dintre cetățeni, prin onestitate, dar și prin atenție și informare corectă asupra tuturor aspectelor premergătoare încheierii unui act juridic civil.
Bibliografie
Baias F-A., Chelaru E., Constantinovic R., Macovei I., Noul cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013.
Bârsan C., Beleiu G., Deak F. (coordonatori), Dumitrache B., Nicolae M., Popescu R., Instituții de drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2001.
Bojincă M., Actul juridic civil, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2011.
Boroi G., Drept Civil. Partea generală, Editura All Educational, București, 1998.
Boroi G., Anghelescu C.A., Curs de drept civil. Partea Generală, Editura Hamangiu, București, 2011.
Boroi G., Stanciulescu L., Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Botea G., Țiclea A., Stancu G., Leș. I., Vlad B., Lozneanu V., Instituții de drept civil și drept procesual civil, ediția II, Editura Lumina Lex, București, 2008.
Cercel S., Introducere în dreptul civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.
Codul Civil.
Curtea de Apel Oradea.
Curtea de Apel Ploiești.
Cojocaru A., Drept civil. Partea generală, ediția III, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Dogaru I. (coordonator), Cercel S., Dănisor G., Dănisor D.C., Istrătoaie M., Nițoiu R., Soreață M.M., Stanciu C., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Editura All Beck, București, 2005.
Dogaru I., Cercel S., Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Dogaru I., Dănisor D.C., Popa N., Cercel S., Bazele dreptului civil, volumul I. Teoria generală, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A., Tratat de drept civil român, volumul I, Editura All Beck, București, 2008.
legeaz.net
Lupan E., Sabău-Pop I., Tratat de drept civil român, volumul I. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Micescu I.N., Curs de drept civil, Editura All Beck, București, 2000.
Naghi G., Actul juridic civil. Accente, Editura Themis, București, 2001.
Nicolae A.G., Uliescu M., Instituții de drept civil în Noul Cod Civil, Editura Universul Juridic, 2010.
Nicolae M., Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Poenaru E., Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2002.
Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile, volumul II. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009.
Popa V.V., Drept Civil. Partea generală. Persoanele, Ediția II. Editura C.H. Beck, București, 2006.
Stoica V., Pușcaș N., Trușcă P., Drept civil. Instituții de drept civil, Ediția II, Editura Universul Juridic, București, 2004.
Tribunalul București, secția civilă.
Tribunalul Gorj, secția civilă
29. Trușcă P., Drept Civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică.
Persoana juridică, ediția III, Editura Universul Juridic, București, 2005.
30. Ungureanu C.T., Drept Civil. Partea Generală. Persoanele, Editura
Hamangiu, București, 2013.
31. www.iccj.ro
32. www.juridice.ro.
Bibliografie
Baias F-A., Chelaru E., Constantinovic R., Macovei I., Noul cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013.
Bârsan C., Beleiu G., Deak F. (coordonatori), Dumitrache B., Nicolae M., Popescu R., Instituții de drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2001.
Bojincă M., Actul juridic civil, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2011.
Boroi G., Drept Civil. Partea generală, Editura All Educational, București, 1998.
Boroi G., Anghelescu C.A., Curs de drept civil. Partea Generală, Editura Hamangiu, București, 2011.
Boroi G., Stanciulescu L., Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Botea G., Țiclea A., Stancu G., Leș. I., Vlad B., Lozneanu V., Instituții de drept civil și drept procesual civil, ediția II, Editura Lumina Lex, București, 2008.
Cercel S., Introducere în dreptul civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.
Codul Civil.
Curtea de Apel Oradea.
Curtea de Apel Ploiești.
Cojocaru A., Drept civil. Partea generală, ediția III, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Dogaru I. (coordonator), Cercel S., Dănisor G., Dănisor D.C., Istrătoaie M., Nițoiu R., Soreață M.M., Stanciu C., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Editura All Beck, București, 2005.
Dogaru I., Cercel S., Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Dogaru I., Dănisor D.C., Popa N., Cercel S., Bazele dreptului civil, volumul I. Teoria generală, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A., Tratat de drept civil român, volumul I, Editura All Beck, București, 2008.
legeaz.net
Lupan E., Sabău-Pop I., Tratat de drept civil român, volumul I. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2006.
Micescu I.N., Curs de drept civil, Editura All Beck, București, 2000.
Naghi G., Actul juridic civil. Accente, Editura Themis, București, 2001.
Nicolae A.G., Uliescu M., Instituții de drept civil în Noul Cod Civil, Editura Universul Juridic, 2010.
Nicolae M., Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Poenaru E., Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2002.
Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile, volumul II. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009.
Popa V.V., Drept Civil. Partea generală. Persoanele, Ediția II. Editura C.H. Beck, București, 2006.
Stoica V., Pușcaș N., Trușcă P., Drept civil. Instituții de drept civil, Ediția II, Editura Universul Juridic, București, 2004.
Tribunalul București, secția civilă.
Tribunalul Gorj, secția civilă
29. Trușcă P., Drept Civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică.
Persoana juridică, ediția III, Editura Universul Juridic, București, 2005.
30. Ungureanu C.T., Drept Civil. Partea Generală. Persoanele, Editura
Hamangiu, București, 2013.
31. www.iccj.ro
32. www.juridice.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eroarea Si Dolul (ID: 127736)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.