Elemente de Drept Executional In Materia Respectarii Drepturilor Condamnatilor
Elemente de drept execuțional în materia respectării drepturilor condamnaților
Abstract
Individual's arrival in the penitentiary is a form of penalties applied by the community to individuals who has wandered from moral rules and judicial authorities. With the entry in the penitentiary, the subject feels in a smaller or larger extent, on the basis of his age structure, psychological, social maturity and the level of culture, the effect depriving of freedom and reacts in a way to this new situation. Upon entry in the penitentiary there has been a psychological and moral decay, a radical dispossession of the old roles, of its social identities. Restricting freedom’s effects disturb, in particular, the normal development of the personality, creates conditions for occurrence and development of some mental and psychosocial disorders.
Key words: incarceration, psychological consequences, criminal law, detention system, social reintegration, inprisonement shock.
Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuință de prim ordin, a cărei satisfacere condiționează formarea și manifestarea echilibrată a personalitații.Pe parcursul vieții, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate pentru anumită perioadă. O formă aparte a libertății o reprezintă reacția socială față de persoanele care încalcă legea penală și se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenție, unde este supus efectelor coercitive ale vieții de penitenciar, având un statut de subordonat față de lege.
Pentru orice om privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu puternice rezonanțe în mediul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate. Frustrarea afectivă și informațională, lipsa comunicării, veșnicul interes față de aspectele personale și materiale nu mai lasă loc întotdeauna soluțiilor morale la problemele cotidiene.
Pentru persoana condamnată mediul penitenciar ridică cel puțin două probleme importante, de adaptare la mediul penitenciar și de evoluție ulterioară a personalității sale.
Afectând întreaga personalitate, punându-și amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate afectează profund viața persoanei și relațiile ei sociale, familiale și profesionale. În multe cazuri, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanetizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse într-un penitenciar reprezintă o situație de amplă rezonanță în modul său de viața, atât pe durata detenției, cât și după aceasta, în libertate.
1.1 Considerații istorice privind regimul de executare a pedepselor în dreptul românesc
Pentru perioada antică nu există mărturii scrise despre sistemul juridic și aplicarea pedepselor în Dacia. În schimb, există dovezi referitoare la cultura și civilizația din Dacia, care permit să tragem concluzia că atât sistemul juridic, cât și aplicarea pedepselor au funcționat în limitele orânduirii sociale care a dominat lumea geto-dacă.
Dimitrie Cantemir în ,,Descrierea Moldovei” aprecia că această legea se întemeiază pe ,,legile împăraților romani și țarigrădeni, căt și pe hotărârile soboarelor bisericești”.
Până în secolul al XV-lea, „Legea românească” a funcționat identic în cele trei provincii după care, în Transilvania, s-a impus dreptul maghiar de judecare și pedepsire a celor vinovați, odată cu întărirea puterii nobililor unguri.
Din Porunca pe care, în . Mavrocordat a trimis-o ispravnicilor, observăm preocuparea domnului pentru reforma sistemului penitenciar. Astfel, ispravnicii nu mai pot cumula calitatea de judecători și de globnici, nemaiputând ridica decât gloabele aplicate tâlharilor, dar pentru care exista poruncă domnească (titlu executoriu, în accepțiunea modernă a termenului). Asta pentru că ispravnicii nu aveau competența jurisdicțională în materie de omor și de tâlhărie. Înalta trădare (hiclenia) era judecată de domn, în divan. Ocna era rezervată a fi aplicată numai de domn, iar ispravnicilor li se interzicea să încaseze, abuziv, banii grosului (taxa de eliberare din pușcărie, de la gros), aceasta revenind altor dregători, cum ar fi marele armaș sau marele spătar. Din groapa ocnei nu aveai scăpare, oricât de scurtă ar fi fost pedeapsa; era imposibilă, fizic, o supraviețuire de peste cinci ani.
În Manualul lui Fotino din anul 1766, în capitolul despre dregători (p. 4), se prevedea că aceștia trebuiau, în zilele de duminică și de sărbători, să verifice dacă deținuții din închisori sunt bine hrăniți și tratați omenește de paznicii lor. Dispoziția, preluată din legiuirile bizantine, o regăsim și în Manualul juridic al lui Andronachi Donici (titlul 2, cap. 18). În anul 1804, domnul Constantin Ipsilanti constata că deținuții erau lipsiți de hrană și de încălzire, cerșind pe la boieri și pe la negustori. În aceeași vreme, Al. Ipsilanti a interzis globirea, înlocuind-o cu bătaia. El a construit și un local de închisoare.
După Regulamentele Organice, a fost elaborat și aplicat Regulamentul temnițelor, când marele armaș a fost înlocuit cu vornicul temnițelor. Mărturii relevante, cu privire la modul de executare a pedepselor și condițiile de detenție în perioada menționată anterior, sunt cuprinse în mai multe documente ale vremii – codicele «Bandinus» din 1646, descrierea arhidiaconului Paul din Alep, care călătorise prin Țările Române între 1650–1660, însoțindu-l pe Macarie, patriarhul de Antiohia, precum și Descriptio Moldavie din 1775. Potrivit însemnărilor din aceste documente, pedepsele erau foarte aspre atât în Moldova, cât și în Muntenia, mai totdeauna pedeapsa cu moartea înlocuindu-le pe celelalte: „Detențiunea era premergătoare morții, căci cine era trimis la închisoare, cu greu mai scăpa cu viață”. Cei arestați erau aruncați în gropnițe și beciuri, lipsiți cu totul de orice îngrijire. ,,Condamnații la ocnă nu mai vedeau lumina zilei”. În beciurile curților domnești zăceau nu numai tâlharii, ci și boierii vinovați de uneltiri împotriva domnitorului.
Gradarea pedepselor în funcție de faptele săvârșite, care reflectă o concepție modernă asupra executării pedepselor, a fost introdusă, cu caracter de noutate, de către Constantin Mavrocordat care a mai instituit și o comisie de boieri având ca atribuții luarea de măsuri contra cetelor de hoți. Pentru prima dată în istoria pedepselor, ideea de executare a acestora în funcție de anumite criterii de separațiune a fost introdusă de Nicolae Mavrogheni, domn al Munteniei (1786-1790). Acesta a poruncit „ca femeile să nu fie închise la un loc cu bărbații, iar în cazul în care închisoarea nu permite această separațiune, să fie închise la un om de ispravă și însurat dacă pârcălabul satului n-ar fi însurat”. În ceea ce privește deținuții arestați preventiv, același domnitor ia decizia ca aceștia să fie cât mai curând judecați, neputând fi ținuți în aresturile preventive mai mult de patru zile.
Alexandru Moruzi, domnitor al Moldovei, dar și al Munteniei, a introdus munca obligatorie a deținutilor în fabrici, pentru plata despăgubirilor celor condamnați la datorii mici. Un alt domnitor care a continuat eforturile de reformare și modernizare a sistemului penitenciar a fost Mihail Șuțu. Acesta solicita să-i fie prezentată cu regularitate siluția celor închiși, însoțită de dosarele personale ale respectivilor, și lua măsuri ca nici o persoană să nu poată fi pusă sau scoasă din ocnă fără porunca sa scrisă. Totodată, el a introdus libertatea cu garanție, la acea vreme un instrument procedural foarte modern, precursor al liberării condiționate din vremurile noastre. În acest timp, toți deținuții erau puși la munci publice, tratamentul lor era mai omenesc, se clădiseră închisori cu mai multe camere în care dormeau pe jos, pe rogojini, cu picioarele în butuci.
În Transilvania, informații despre începuturile și modul de organizare a penitenciarelor le avem din lucrarea „Privațiuni de libertate în feudalism în Ungaria”. Conform acesteia, construirea de închisori la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a cunoscut un avânt ca urmare a intensificării stării de revoltă a populației românești împotriva celor ce îi deposedaseră de pământ. La cererea nobililor maghiari, au fost construite închisori în capitalele tuturor județelor transilvănene. Ca o caracteristică, aproape toate penitenciarele din Transilvania au fost construite în forma de «M», inițiala Mariei Tereza, care a adoptat același tip de construcție pentru penitenciarele din Imperiul Austro-Ungar. Odată cu începutul secolului al XIX-lea, se poate vorbi despre o adevărată evoluție a sistemului penitenciar, atât în Moldova, cât și în Muntenia.
Prin Regulamentele Organice, în ambele Țări Române se instituie un nou regim al închisorilor. Acestea sunt trecute sub autoritatea vornicului în Muntenia, în Moldova funcționând mai departe instituția armașului.
Se introduc pedepsele disciplinare pentru detinuții recalcitranți sau pentru încercările de evadare. Sunt prevăzute pedepse și pentru paznicii neglijenți în serviciu. În toată Țara Românească existau 6 temnițe; două dintre ele, la București și Craiova, erau temnițe de corecție, celelalte patru fiind numite închisori de pedeapsă – Giurgiu și Brăila de recluziune, iar Telega și Ocnele-Mari de muncă silnică pe viață sau pe timp limitat. Alături de acestea, existau și 14 închisori de județe. În Moldova existau 13 temnițe de județe; la Iași exista criminalul și arestul poliției, iar la Târgu-Ocna o temniță de muncă silnică. Grigore Ghica a modernizat sistemul penitenciar din Moldova.
Odată cu Unirea din 1859 dintre Țara Românească și Moldova, domnitorul Al. I. Cuza a întreprins o serie de măsuri de reformă, inclusiv în domeniul închisorilor. Astfel, începând din 1 octombrie 1869, Administrația temnițelor a fost desființată, sistemul penitenciar din Moldova a început să fie aplicat și în Muntenia și a fost aprobat ,,Regulamentul pentru organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare și cele de binefacere din România”.
Acest Regulament a stabilit o concordanță cu Codul penal existent. Prin el se realiza o împărțire a penitenciarelor în: preventive; corecționale pentru condamnări de la 6 zile la doi ani; de recluziune la muncă silnică în ocne pe viață sau temporar; de recluziune la munci silnice mai ușoare; corecționale pentru nevârstnici (de la 8 la 20 de ani); de recluziune pentru femeile de toate categoriile. S-a stabilit, în mod amănunțit, regimul executării pedepselor privative de libertate, bazat pe principii moderne. Regimul instituit prin acest regulament a durat 12 ani, până când regele Carol I a elaborat Legea închisorilor din 1874, bazată pe sistemul celular mixt și pe înființarea închisorilor pentru minori.
Mișcarea de reformă a sistemului penitenciar pornită de la începutul secolului al XX-lea a dus la adoptarea, în Legii pentru organizarea penitenciarelor și instituțiilor de prevenție. Prin această lege, pentru prima dată, ideea de eliminare din societate pentru infracțiunile săvârșite este înlocuită prin aceea de încercare de reeducare, izolarea definitivă urmând a se aplica numai celor constatați ca fiind incorigibili, anormali și psihopați. Prin această lege s-a impus individualizarea, prin tot ce este specific fiecărui condamnat, combinată cu separațiunea, pentru obținerea efectelor optime ale procesului de reeducare; nu lipsea nici principiul specializării profesionale pe baza aptitudinilor.
Primul act politic realizat de Regele Mihai și guvernul condus de Constantin Sănătescu a fost Decretul Regal de Amnistie Generală, prin care au fost amnistiate toate infracțiunile politice comise după 11 ianuarie 1918, însoțit de Decretul-Lege 442 care desființa toate lagărele.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 s-a aprobat înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă. În 1969 este adoptată Legea nr. 23 privind executarea pedepselor și, în același an, Regulamentul de aplicare a prevederilor acesteia. Prevederile celor două documente conțineau reglementări detaliate cu privire la organizarea locurilor de deținere, regimul persoanelor condamnate, drepturile și îndatoririle acestora, precum și cu privire la sancțiunile ce se pot aplica.
În prezent, actul normativ care disciplinează această materie este Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, lege prin care s-a urmărit alinierea legislației execuțional-penale românești la standardele europene și internaționale în materie de respectarea drepturilor omului și ale persoanelor condamnate.
1.2. Regimurile de executare a pedepselor
Regimul penitenciar general
Dreptul penitenciar are menirea de a stabili regimul de executare a pedepsei inchisorii, și totodată mijloacele de utilizare a acestui regim.
Menținerea disciplinei în penitenciare se realizează prin reglementări legale, elaborate în lumina pactelor și convențiilor internaționale, derivate din aplicarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și din art. 9 din Convenția internațională privind drepturile civile și politice, care interzic orice detenție arbitrară, stabilind principiul legalității în administrarea disciplinei.
Regimurile de executare se deosebesc prin gradul de libertate cu privire la posibilitatile de mișcare a persoanelor private de libertate și activitatea desfasurata de acestea zi de zi, în raport de situația juridică, starea de sănătate, vârsta, categoria în care au fost introduse și comportamentul detinutului în timpul executării pedepsei. Față de cele prezentate trebuie făcută precizarea, de altfel deosebit de importantă, că tratamentul diferențiat în mediul privativ nu reprezintă o discriminare.
În ce privește diferențierea de regim în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a deținuților condamnați, precizăm faptul că, prin limitarea libertății de mișcare pentru muncă și alte activități, regimurile de executare opun între ele interesele multiple de siguranță ale penitenciarului, fac rezumatul de temă limpede care să excludă orice echivoc de interpretare a măsurilor stricte de pază, escortare și supraveghere, cum sunt munca și alte activități sub pază și supraveghere continuă, muncă și alte activități sub supraveghere în afara penitenciarului, muncă și alte activități în afara penitenciarului, fără supraveghere.
Referitor la diferențierea de regim în raport cu modul de desfășurare a activităților, subliniem că fiecare dintre aceste activități, desfășurate pe categorii de condamnați și de absolută respectare a separațiunii, are același regim real de subordonare față de interesele consolidate și de aceeași parte cu cele ale societății.
Diferențierea de regim în raport cu condițiile de detenție are în vedere tot scopul executării pedepsei. Putem spune că scopul executării pedepsei închisorii are un preț. În oricare dintre penitenciarele României, acest preț este, totalmente, inclus în condițiile de detenție.
Privarea de libertate, prin executarea pedepsei penale într-un loc de detenție, nu presupune izolarea totală a infractorului și nu are ca scop cauzarea de suferințe fizice și psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
În România există patru regimuri de executare a pedepselor care, în ordinea gravității lor, sunt:
regimul de maximă siguranță;
regimul închis;
regimul semideschis;
regimul deschis.
Regimul de maximă siguranță
Acest regim se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum și celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului. Aceste persoane incluse într-un astfel de regim sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere, fiind escortate permanent în interiorul penitenciarului. Aceste persoane sunt cazate individual, iar atunci când prestează o muncă sau desfășoară activități culturale, educative, terapeutice, de consiliere psihologică sau socială, o fac în grupuri mici, sub supraveghere continuă și doar în interiorul penitenciarului.
Datorită severității sale, regimul nu se aplică următoarelor categorii de persoane condamnate: care au împlinit vârsta de 65 de ani, femeilor însărcinate,sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an, persoanelor care au gradul I de invaliditate, precum și celor cu afecțiuni locomotorii grave. Acestor persoane li se va aplica regimul închis.
Detaliind, Regulamentul prevede că: „regimul de maximă siguranță constă în asigurarea unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, restrângerea libertății de mișcare a persoanelor private de libertate, menținerea ordinii și disciplinei, concomitent cu desfășurarea unor activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, care să dea posibilitatea trecerii în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.”
Art. 56 din Regulament se referă la programul zilnic într-un astfel de regim de executare. Astfel, potrivit acestui text de lege, programul zilnic este riguros stabilit și cuprinde: activități administrative, lucrative, plimbare, asistență medical, activități de educație și intervenție psihosocială, asistență religioasă și timp de odihnă.
Persoanele private de libertate care nu prestează muncă sau nu participă la alte activități pot desfășura în comun, activități educaționale, de intervenție psihosocială, sportive sau religioase, în limita a minim 3 ore, iar servirea mesei se realizează în camerele de detentie sau în spații special amenajate.
In cazul in care persoanele private de libertate nu prestează muncă sau nu desfășoară activități de instruire școlară și formare profesională au dreptul la o plimbare zilnică de cel puțin două ore, în curțile special amenajate în aer liber, din cadrul penitenciarelor. Detinutii din cadrul regim, carora li s-a aplicat sancțiunea disciplinara a izolarii, au dreptul la o plimbare zilnică de cel puțin o oră, în curțile special amenajate în aer liber, din cadrul penitenciarelor . Persoanele private de libertate care au un bun comportament, respectă regulile de ordine interioară si sunt apte din punct de vedere medical, pot presta o muncă, în grupuri mici, în interiorul locului de deținere, în spații prevăzute cu dispozitive de închidere sigure și sub supraveghere permanentă.
Programele și activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială se desfășoară, pe baza recomandărilor din Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică, individual sau în grupuri mici, în locuri anume destinate, sub strictă supraveghere. (art. 57 din Regulament).
În ceea ce privește vizita, daca persoana privata de libertate a avut un comportament adecvat și dacă exista un interes în resocializare, directorul locului de deținere poate aproba ca vizita să se desfășoare fără dispozitiv de separare in spatiul special amenajat cu acest scop.
Regimul închis
Executarea pedepsei într-un mediu penitenciar închis constă în privarea de libertate, în izolare socială. Legea cadru al executarii pedepselor (Legea 254/2013) stabilește caracteristicile diferitelor forme și regimuri de executare a pedepselor, inclusiv pentru regimul închis. În ultimele decenii, executarea pedepsei în mediu penitenciar închis s-a mai ,,îmblânzit”. Astfel, izolarea nu mai este atât de dură, se îngăduie contacte cu familia, primirea de corespondență și de pachete, iar lipsirea de libertate poate fi întreruptă dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
Regimul închis este cel mai des întâlnit regim de executare a pedepselor, sub incidența sa intrând majoritatea populației carcerale. Se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depășește 13 ani. În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și persoana condamnatului, pot determina includerea acestuia în regimul de executare imediat inferior, ca grad de severitate, condamnații sunt cazați în comun; prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, etc. în grupuri în interiorul penitenciarului sub pază și supraveghere; condamnații pot presta muncă și în afara penitenciarului sub pază și supraveghere continuă cu aprobarea directorului penitenciarului.
Sub aspectul noțiunii, Regulamentul prevede că regimul închis constă în: asigurarea unor măsuri de pază, supraveghere și escortare care să permită persoanelor private de libertate să desfășoare, în grupuri, activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, pentru a da posibilitatea trecerii în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.
In masura in care, persoanele private de libertate clasificate inițial intr-un regim de detentie inferior in grad si care au comis o abatere disciplinară sau care, prin conduita lor, afectează desfășurarea normală a activităților din cadrul penitenciarelor, li se poate schimba regimul de detentie intr-unul mai sever fata de cel in executarea caruia se aflau.
Acest regim se poate aplica si: persoanelor private de libertate care-si executau inițial pedeapsa în regimul de maximă siguranță si au avut o comportament bun pe durata executarii pedepsei; în mod excepțional, se poate aplica si persoanelor private de libertate condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, în considerarea naturii, modului de săvârșire a infracțiunii și a persoanei condamnatului; deținuților care au împlinit vârsta de 65 de ani, femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an și persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum și celor cu afecțiuni locomotorii grave, dacă acestea au fost condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani. Regimul închis se execută în penitenciare anume destinate sau în secții special amenajate în celelalte penitenciare.
Cazarea detinutilor se face prin separarea femeilor de bărbați și de ceilalți majori, având în vedere atât starea de sănătate, cât și conduita acestora, camerele de detentie fiind permanent închise și asigurate. Masa se servește, de regulă, în spații special amenajate sau în camerele de detentie ale detinutilor.
Conform art. 67 din Regulamentul de aplicare a Legii 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, programul zilnic cuprinde: „prestarea unei munci, activități educative,culturale, terapeutice și sportive, consiliere psihologică, asistență socială și religioasă, asistență medicală, plimbare, timp de odihnă și alte activități necesare stimulării interesului persoanelor private de libertate de a-și asuma responsabilități.”
Activitățile desfasurate conform Regulamentului se desfășoară atat in mod individual, cat si în grup, sub paza și supravegherea permanentă a personalului din penitenciar. Persoanele private de libertate „care din diferite motive nu sunt folosite la muncă, la activități de instruire școlară și profesională sau programe de intervenție psihosocială, pot desfășura activități în afara camerelor de deținere în limita a minimum 4 ore. Asistența medicală se asigură la cabinetele medicale ale locului de deținere.”
Regimul semideschis
Acest tip de regim de executare a pedepsei se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an , dar care nu depășește 3 ani.
Persoanele aflate in executarea pedeapsei în regim semideschis au dreptul de a presta muncă și de a desfășura activități la nivel educational, cultural, terapeutic, activitati de consiliere psihologică și asistență socială, atat în cadrul locului de detentie, cat si în afara penitenciarului, sub supraveghere.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis au dreptul de a se căsători sau în localitatea în a cărei rază teritorială este situat penitenciarul în localitatea în care domiciliază, cu acordul directorului centrului de detinere si cu permisiunea acestuia de a ieși din penitenciar, până la 5 zile.
Detinutii sunt cazati în comun, beneficiaza de libertate de miscare fara a fi insotiti de catre personal, în interiorul penitenciarului, prestează muncă și desfășoară activitățile educative, terapeutice, sub supraveghere, însă în grupuri și în spații deschise pe toata durata zilei.
Locul de executare – regimul semideschis se execută în penitenciare anume destinate ori în locuri sau secții special amenajate, prin respectarea principiului separarii femeilor de barbati.
Cazarea detinutilor se face pe baza unor criterii pentru separarea sau gruparea acestor persoane, cum ar fi compatibilitatea intelectuală și de ordin cultural, dar si in functie de interesul fiecaruia de a participa la activități de resocializare și de folosire la muncă.
Activitățile educaționale și de intervenție psihosocială se desfășoară, în spațiile special amenajate din interiorul locului de detentie, care rămân deschise pe timpul zilei, formandu-se grupuri pe baza unor programe implementate care sa vina in sprijinul dezvoltarii aptitudinilor și deprinderilor persoanelor private de libertate in vederea reintegrarii în viața socială.
Dreptul la vizită se acordă în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. 3 din regulament:
în cazul detinutilor încadrati în regimul semideschis, vizita se desfășoară în spații special amenajate, dar fata de celelalte regimuri mai sus mentionate nu exista dispozitive de separare între detinut și vizitator,ci doar supraveghere vizuală;
în cazuri temeinic justificate, directorul unității poate dispune, în situațiile prevăzute anterior ca vizita să se desfășoare în spații cu dispozitive de separare, numai pe perioada care a determinat această măsură.
Regimul deschis
Regimul deschis oferă persoanelor private de libertate posibilitatea de a se deplasa neînsoțite în interiorul locului de deținere, de a presta munca și de a desfășura activitățile educative, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în afara locului de deținere, fără supraveghere. Potrivit legii:
regimul deschis se aplică condamnatilor la pedeapsa închisorii de cel mult un an, persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis fiind cazate în comun, ele putandu-se deplasa fara însoțitor, în interiorul penitenciarului, pot desfășura activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială si au dreptul de a presta munca atat in cadrul penitenciarului, cat si în afara acestuia, fără supraveghere.
La baza acestui regim consta disciplina liber consimțită, sentimentul de responsabilitate civica și încurajarea de a folosi cu bună-credință drepturile si libertățile ce le sunt oferite prin lege.
Locul de executare – regimul deschis se execută în penitenciarele destinate in acest scop ori în locuri sau secții special amenajate din interiorul altor penitenciare.
Cazarea detinutilor se face pe baza acelorasi criterii mentionate la regimul semideschis, se realizează în comun, camerele de cazare se țin deschise atât ziua, cât și noaptea, iar condamnații au acces liber în zonele stabilite de administrația penitenciarului.
Detinutii pot presta muncă în condiții similare cu persoanele libere, având obligația de a reveni la locul de cazare după terminarea serviciului; au dreptul de a desfășura activități educative și de intervenție psihosocială atat în interiorul, cat si în afara locului de deținere, fără supraveghere, formandu-se grupuri pe baza unor programe implementate care sa vina in sprijinul dezvoltarii aptitudinilor și deprinderilor persoanelor private de libertate in vederea reintegrarii în viața socială.
Persoanele private de libertate își desfasoara activitățile administrativ-gospodărești si isi organizeaza singure timpul, cu respectarea programului stabilit de administrație. De asemenea, ele pot urma cursuri de școlarizare și de calificare, au dreptul de a beneficia de tratamente medicale in afara penitenciarului.
Obligații și interdicții specifice – administrația locului de deținere stabileste timpul, zonele și traseele pe care, persoanele private de libertate, au dreptul de a se deplasa. Nerespectarea acestor dispozitii de către persoanacondamnata atrage răspunderea disciplinară sau penală conform prevederilor legale.
Persoanelor private de libertate le sunt eliberate, de administrația locului de deținere, documente de legitimare pe care sunt obligate să le prezinte, la cererea organelor, competente pe timpul cât se află în afara locului de deținere.
Dreptul la vizită se acordă în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin.3 din Regulamentul de aplicare a Legii 254/2013 care prevede, ca si in cazul detinutilor aflati in regim semideschis, în cazul persoanelor aflate în regimul deschis, vizita se desfășoară în spații special amenajate, fără dispozitive de separare între detinut și vizitator, sub supraveghere vizuală; în cazuri temeinic justificate, directorul unității poate dispune, în situațiile prevăzute anterior ca vizita să se desfășoare în spații cu dispozitive de separare, numai pe perioada care a determinat această măsură.”
Privarea de libertate produce suferințe și o degradare a personalității, iar educația poate să joace un rol important în limitarea acestor consecințe. De fapt, efectele nefaste ale detenției – depersonalizarea, instituționalizarea, desocializarea – sunt cele care justifică, în beneficiul educației în penitenciare, desfășurarea unor resurse și eforturi mai mari decât cele de care beneficiază societatea, în general. O educație reală poate să contribuie, într-o oarecare măsură, la normalizarea situației anormale, care este detenția.
Regimul penitenciar special
Individualizarea executării pedepsei închisorii este o reflectare a principiului individualizării executării sancțiunilor penale, principiu deosebit de important în această materie, fiindcă el înseamnă operațiunea de adaptare a pedepsei și a executării ei la cazul individual și la persoana condamnatului, în așa fel încât să se asigure aptitudinea funcțională și realizarea scopului ei.
Pe lângă regimul general, pentru anumite categorii de condamnați se impune un regim special , pe criterii de sex, vârstă, antecedente penale, natura infracțiunii săvârșite, durata pedepsei, etc.
În felul acesta se realizează un regim penitenciar individualizat, mai adaptat în funcție de elementele individuale sociale sau de conduită ale fiecărui condamnat, pentru reeducarea lui.
Individualizarea executării pedepsei închisorii într-un loc de detenție în raport cu categoriile de condamnați realizează o individualizare pe grupe de condamnați.
După datele personale și sociale ale acestuia și după datele care privesc conduita acestuia în timpul executării, există următoarele regimuri penitenciare speciale:
condamnați la pedeapsa privativă de lungă durată;
condamnați la pedeapsa privativă de scurtă durată;
condamnați recidiviști și primari;
condamnați vârstnici;
condamnați femei, bolnavi etc.
Astfel, în funcție de astfel de condamnați se creează regimuri diferite de penitenciar, cărora li se aplică tratamente adecvate. Diferențierea urmărește, pe de o parte, asigurarea unor relații juste între faptă, personalitatea criminogenă a condamnatului și forma de executare a pedepsei, iar pe de altă parte, crearea condițiilor pentru îndreptarea fiecărui condamnat. Condamnații se repartizează la locurile de deținere, ținându-se seama de natura infracțiunii, durata pedepsei și starea de recidivă, de comportarea și receptivitatea acestora la acțiunea de reeducare. Deținerea femeilor se face separat de bărbați.
Se aplică diferențiat normele și regulile de deținere care, în principal, privesc natura, locul și programul de muncă al deținuților, sistemele de pază și supraveghere, periodicitatea și întinderea drepturilor prevăzute de lege, sistemul de hrănire, starea de sănătate, conținutul acțiunilor socio-educative, aplicarea măsurilor disciplinare și beneficiul liberării condiționate.
1.3. DREPT COMPARAT PRIVIND REGIMURILE DE DETENȚIE ÎN SISTEMUL PENITENCIAR INTRACOMUNITAR ȘI AMERICAN
„Apărarea valorilor sociale împotriva infracțiunilor se efectuează, în primul rând, prin mijloace economice, sociale, prin ridicarea nivelului de trai al cetățenilor, prin mijloace culturale, educative și prin ridicarea conștiinței etice și juridice a acestora. În al doilea rând , această apărare se realizează prin mijloace juridice penale, prin încriminarea faptelor care reprezintă pericol social grav și prin pedepsirea persoanelor care comit asemenea fapte. Folosirea acestor mijloace penale se face nu într-un scop de represiune și răzbunare, ci într-un scop util și social, acela de apărare a valorilor sociale împotriva infracțiunilor.”
Pedeapsa, care este o sancțiune penală severă, în dreptul nostru penal este o măsură de constrângere , dar și un mijloc de reeducare a condamnatului, iar scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni fie din partea condamnatului ( prevenire specială ) fie din partea altor persoane ( prevenire generală).
În literatura de specialitate se subliniază că prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni prin mijloace juridice penale se desfășoară în trei momente/etape și anume: în etapa stabilirii prin lege a infracțiunilor și pedepselor, în etapa aplicării pedepselor de către instanța de judecată celor ce săvârșesc infracțiuni și în etapa executării de către persoanele condamnate a pedepselor aplicate.
În România , conform Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor judiciare în cursul procesului penal pedepsele și măsurile preventive privative de libertate se execută în penitenciare, centre de detentie sau centre educative pentru minori, centre de arestare preventivă, centre de reținere și arestare preventivă, secții speciale de arestare preventivă.
La nivel european, a fost publicat studiul documentar „ Administrații penitenciare în Europa” realizat de Consiliul Europei, Directoratul Afacerilor Legale, sub coordonarea domnului Wolfang Rau, seful secțiunii de penologie și criminologie. Pentru efectuarea Studiului au fost folosite informațiile puse la dispoziție de 27 de state membre ale Consiliului Europei.
Tipul, mărimea și numărul instituțiilor penale
Așezămintele destinate executării pedepselor și măsurilor penale diferă de la un stat la altul ca tip, mărime și număr de instituții.
La noi în țară penitenciarele se diferențiază în funcție de regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, acestea sunt:
a) regimul de maximă siguranță;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;
d) regimul deschis.
Pentru anumite categorii de persoane condamnate la pedepse privative de libertate se pot înființa penitenciare speciale. Acestea sunt:
centre de detentie;
centre educative;
penitenciare pentru femei;
penitenciare – spital.
Regimurile de executare a pedepselor se diferențiază în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanelor condamnate, modul de desfășurare a activităților și condițiilor de detenție.
Tipul așezămintelor de detenție poate fi clasificat după mai multe criterii:
În funcție de gradul de siguranță, majoritatea administrațiilor penitenciare europene dispun de instituții de maximă siguranță, închise, semideschise și deschise, chiar dacă denumirile folosite sunt diferite: colonii cu regim general sau normal, regim întărit și regim strict în Belarus și Lituania, penitenciare de categoriile I,II,III și IV în Suedia sau de categoriile A, B și C în Regatul Unit al Marii Britanii. Excepție face Slovenia , unde nu există nici penitenciare de maximă siguranță și nici penitenciare spital.
În funcție de categoria persoanelor care sunt deținute în instituțiile penale, toate administrațiile penitenciare au așezăminte pentru arestați preventiv și persoane condamnate definitiv, instituții pentru tineri și adulți, pentru bărbați și femei.
În Elveția, există închisori distincte pentru delicvenții primari și pentru recidiviști, în vreme ce în Macedonia există instituții pentru străini și pentru apatrizi, iar în Regatul Unit al Marii Britanii instituții pentru infractorii imigranți.
În raport de competența teritorială, sunt instituții penale de stat și locale ( Danemarca), naționale și districtuale (Norvegia), instituții centrale și regionale ( Portugalia), penitenciare districtuale și de district judecătoresc (Italia).
După durata pedepsei de executat există instituții penale pentru pedepse scurte și pentru pedepse lungi ( Elveția , Italia, Olanda, Portugalia).
Alte tipuri de așezăminte penitenciare:
penitenciare tranzitorii (Bulgaria);
tabere de muncă deschise (Belarus, Finlanda, Lituania);
colonii semideschise (Belarus);
case de corecție pentru tineri (Belarus, Macedonia, Slovacia, Turcia);
instituții pentru executarea unor măsuri pentru toxicomani, alcoolici, etc. (Elveția și Italia);
instituții cu regim mai liber, instituții de semidetenție și penitenciare private (Elveția);
instituții de terapie socială (Germania);
așezăminte juridice , așezăminte agricole și institute de educare pentru tineri (Grecia);
ferme penale și colonii de muncă penală (Italia);
instituții de muncă pentru tineri și centre pentru cei care rămân în penitenciar pe timpul nopții (Olanda);
spitale judiciare de psihiatrie (Italia și Spania);
instituții de inserție socială și unități dependente (Spania);
Instituții de probațiune (Suedia);
Institutul de medicină legală (Ungaria).
Câteva mențiuni referitoare la instituțiile pentru minorii infractori:
În Irlanda, pentru tinerii infractori care au vârsta peste 16 ani funcționează așezăminte speciale, iar pentru cei care au vârsta sub 16 ani se află în școli aparținând Departamentului Educației și Stiinței;
În Slovacia, minorii infractori pot fi internați în case corecționale pe o perioadă de 1-3 ani;
În Regatul Unit al Marii Britanii, tinerii infractori sub 16 ani se află în unități ce aparțin autorităților locale.
În ceea ce privește numărul așezămintelor penitenciare, acesta este cuprins între limite ce variază de la 2 în Andorra (unul cu o capacitate de 40 de locuri, iar celălalt 60 de locuri) la peste 450 de așezăminte în Turcia.
În celelalte țări situația este următoarea: Austria 45 așezăminte, Belarus 86, Bulgaria 13, Cehia 33, Danemarca 55 ( 16 închisori de stat și 39 închisori locale), Elveția 170, , Finlanda 41, Germania 218 penitenciare și 64 instituții pentru punerea în practică a măsurilor penale, Grecia 28, Irlanda 14, Italia 284, Letonia 15, Lituania 14, Luxemburg 2, Macedonia 10, Norvegia 57, Olanda 39, Portugalia 52, Regatul Unit al Marii Britanii 138, Slovacia 18, Slovenia 11, Spania 74, Ungaria 31.
În prezent, în România în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se află 35 de penitenciare ( 25 cu regim de maximă siguranță, în care există secții închise și semi deschise, 6 penitenciare cu regim închis, în care și există secții semideschise, 1 penitenciar cu regim semideschis, 1 penitenciar cu regim închis pentru femei, 2 penitenciare pentru minori și tineri, 3 centre de reeducare pentru minori, 6 penitenciare spital.
Administrarea sistemelor penitenciare
În majoritatea țărilor europene, sistemul penitenciar este acum administrat în cadrul Ministerului de Justiție. Din punct de vedere istoric, în Europa Centrală și de Est și în țările Asiei Centrale, sistemul penitenciar a făcut parte din Ministerul de Interne. Consiliul Europei a stabilit ca o condiție de aderare pentru noile state membre transferul responsabilității față de administrația penitenciară de la Ministerul de Interne, la Ministerul de Justiție.
Paradoxal, într-una dintre cele mai vechi țări din Consiliul Europei, Anglia și Țara Galilor, nu există Minister de Justiție, iar serviciul penitenciar este o agenție executivă a Ministerului de Interne.
Argumentul în favoarea transferului către Ministerul de Justiție are două aspecte. În primul rând, într-o serie de țări Ministerul de Interne este identificat cu poliția și, în mod tradițional, arestul preventiv este considerat ca fiind o parte importantă a procesului de investigație a infracțiunii și de identificare penală. O modalitate de a asigura înfăptuirea acestui lucru este plasarea în ministere diferite.
Un al doilea motiv în favoarea acestui transfer de responsabilitate îl reprezintă accentuarea faptului că sistemul penitenciar trebuie să fie mai degrabă un sistem civil și nu o organizație militară.
În termeni organizaționali, este important ca sistemul penitenciar să fie o verigă în lanțul responsabilității publice. În țările democrate acest lucru este realizat cu ajutorul departamentelor guvernamentale care sunt în subordinea miniștrilor care, la rândul lor răspund în fața parlamentului. Astfel, ceea ce se petrece în închisori și modul în care sunt tratați deținuții pot fi supuse controlului parlamentar.
Prin definiție, executarea pedepsei cu închisoarea este deseori pusă în aplicare în condiții care nu sunt deschise controlului public și este astfel important să se delimiteze clar puterea celor care gestionează implementarea pedepsei și a privațiunilor pe care le implică.
În statele democratice aceste limite sunt stabilite prin legi aprobate de parlament și prin hotărâri ale miniștrilor. În realitate, trebuie să se găsească un echilibru între implicarea politicienilor în probleme de politică generală și implicarea acestora în gestionarea de zi cu zi a penitenciarelor într-o manieră care ar putea sugera faptul că încarcerarea în sine este mai degrabă o problemă politică decât una judiciară.
Echilibrul poate fi realizat mai ușor atunci când responsabilitatea publică se extinde, așa cum se întâmplă în Țările de Jos, dincolo de drumul îngust de la Ministerul de Justiție către Parlament. Există o varietate de mecanisme de supraveghere și de agenții de control organizate de către diferite ministere, având deseori autoritatea de a controla diferite aspecte din penitenciar și din viața carcerală. Rapoartele acestor agenții sunt deseori publicate. De exemplu, în cadrul Ministerului de Justiție există o Comisie Centrală de Consultanță a cărei membri vizitează închisorile pentru a verifica dacă sunt respectate condițiile de încarcerare în conformitate cu cerințele legale. În plus, fiecare penitenciar are un comitet local care supraveghează condițiile carcerale și care gestionează plângerile deținuților. Inspectoratul Național de Îngrijiri de Sănătate, care aparține de Ministerul Bunăstării și al Sănătății, supraveghează asistența medicală și tratamentul deținuților cu tulburări mentale. Inspectoratul Muncii, care aparține de Ministerul Afacerilor Sociale, controlează condițiile de muncă ale personalului, dar și ale deținuților cuprinși în activitățile industriale. Există un Inspectorat al Ministerului Bunăstării și al Sănătății care verifică calitatea și condițiile de livrare a alimentelor. Conducerea locală controlează siguranța contra incendiilor, iar Curtea de Conturi, instituție independentă, are autoritatea legală de a face revizia contabilă a activității instituțiilor penitenciare.
Aceste corpuri de control și de revizie contabilă sunt independente de sistemul penitenciar și pot acționa și ca o contrabalansare în cazul unor încercări politice de a introduce schimbări ce pot amenința tratamentul uman al deținuților. Alte jurisdicții au sisteme de verificare similare.
In Anglia și Țara Galilor și în Țările de Jos incidente specifice din închisori au atras implicarea ministerială majoră la nivel de detaliu. Pe de altă parte, în Suedia implicarea ministerială este minimă, fapt ce a permis sistemului penitenciar suedez și serviciului de probațiune să fie mult mai productiv în conceperea politicilor sale. În Polonia progresele de ultimă oră în acest sector prezintă un interes aparte, deoarece a fost posibil ca sistemul penitenciar să treacă prin schimbări radicale la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 doar datorită faptului că miniștrii erau atât de ocupați cu alte probleme, încât nu au realizat care era scopul schimbărilor care se introduceau.
Diferența dintre stabilirea obiectivelor specifice unui sistem penitenciar, de care trebuie să se ocupe ministerul responsabil de penitenciare și gestionarea de zi cu zi a închisorilor – care este sarcina administrației penitenciare, este foarte greu de menținut. Dacă penitenciarele sunt gestionate într-o manieră profesională și consecventă, atunci este esențial ca această diferență să se observe.
Modul de acordare a drepturilor deținuților
Reglementările privind numărul de scrisori, pachete, programul de vizită și absențele temporare din instituțiile penale sunt diferite în funcție de categoria de securitate a penitenciarelor și particularitățile fiecărei țări.
Dreptul la corespondență
În general, corespondența deținuților este nelimitată și nerestricționată în majoritatea țărilor din cadrul Uniunii Europene, cu mențiunea că din motive de securitate, aceasta poate fi controlată sau verificată cu aprobarea autorităților competente. Excepție de la această regulă, face corespondența adresată unor instituții de stat și organizații neguvernamentale, precum și cea adresată reprezentanților legali.
Corespondența primită nu este limitată. Deținuții pot să și trimită corespondență fără limită pe cheltuiala proprie, în marea majoritate a țărilor, excepție făcând Irlanda și Regatul Unit al Marii Britanii. În Slovenia, corespondența cu familia este nerestricționată , însă pentru corespondența cu alte persoane este necesară aprobarea guvernatorului locului de deținere.
Dreptul la convorbiri telefonice
În România persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice cu cartelă instalate în penitenciare. Convorbirile telefonice au caracter confidențial și se efectuează sub supraveghere vizuală.
Pentru a asigura exercitarea dreptului la convorbiri telefonice, directorul centrului de detinere are obligația de a lua măsurile necesare in vederea instalarii de telefoane publice dotate cu cartelă, în interiorul penitenciarului, cheltuielile efectuate cu convorbirile telefonice fiind suportate de către detinuti (acestia au dreptul de a efectua si convorbiri telefonice în limba maternă, cu respectarea prevederilor legale).
În penitenciarele din țările Uniunii Europene convorbirile telefonice sunt permise. În Irlanda, Slovenia și Austria costurile sunt suportate de deținut.
În Belarus însă convorbirile telefonice sunt permise în cazuri de urgență, cu o durată de maxim 15 minute. Ele sunt plătite și controlate de administrația penitenciarului.
În Italia este permisă o convorbire telefonică la 15 zile. Durata maximă este de 6 minute, iar convorbirile cu o persoană din afara familiei sunt permise numai în mod excepțional, în cazuri urgente. Convorbirile telefonice purtate cu persoane care au comis infracțiuni grave sunt întotdeauna cenzurate.
Dreptul de a primi vizite și dreptul de a primi bunuri
În România persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi vizite, în spații special amenajate, sub supravegherea vizuală a personalului administrației penitenciarului.
Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific. Durata și periodicitatea vizitelor se stabilesc prin Ordin al ministrului justiției, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi oricând, în condiții de confidențialitate, vizite ale apărătorului, cu care poate comunica în limba maternă, atât cu el, cât și cu persoanele care le vizitează. Mai au de asemenea dreptul de a primi bunuri sau sume de bani, acestea din urmă fiind consemnate în fișa contabilă nominală. Dreptul la vizită este un drept garantat prin Standardele Minime Garantate pentru Tratamentul Persoanelor private de Libertate.
Numărul și greutatea pachetelor care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate, precum și bunurile care pot fi primite, păstrate și folosite de aceste persoane se stabilesc, în cazul României, prin ordin al ministrului justiției, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Vizitele și primirea pachetelor constituie drepturi ale deținuților ce nu pot fi limitate decât din motive de ordine și siguranță. Ele sunt reglementate în mod diferit, în funcție de țară și de tipul penitenciarului, astfel:
Letonia – vizitele pot fi scurte de 2 ore, sau lungi 36 de ore , acordate de cel mult 8 ori pe an ( cele lungi).
Austria – o vizită de 30 de minute în fiecare săptămână și o vizită de 1 ora la fiecare șase săptămâni. Se pot primi și pachete cu hrană și tutun în greutate de ;
Belarus – vizitele pot fi scurte (max. 4 ore) și lungi în camere aflate în interiorul spațiului de deținere – acordate numai rudelor apropiate.
Cehia – există posibilitatea , în anumite condiții să primească vizita unui membru al familiei care este arestat sau deținut.
Finlanda – deținuților le este permis să primească vizite în timpul orelor programate pentru vizită, sâmbăta și duminica sau în zilele de sărbători legale; când sunt motive speciale, pot avea loc vizite și în afara acestor ore; durata variază în funcție de penitenciar, între 30 și 90 de minute , iar numărul vizitatorilor este limitat la trei. În penitenciarele închise , vizitele sunt supravegheate.
Italia – se acordă 4 vizite pe lună, cu durata de 30-60 minute, cel mult trei persoane, sub control vizual, deținuții aflați în infirmerie pot fi vizitați în acel loc. Pachetele în greutate de max. . Pot fi primite la fiecare vizită, iar cărțile se primesc separat fără ca greutatea lor să se ia în calcul. La fiecare schimbare de anotimp este permisă primirea unui pachet cu haine adecvate.
Învoirile, absențele autorizate sau recompensele
În România, conform prevederilor legale în vigoare, cei care au o bună conduită și au dovedit stăruință în muncă sau în cadrul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale, li se pot acorda următoarele recompense:
a) ridicarea unei sancțiuni disciplinare aplicate anterior;
b) suplimentarea numărului convorbirilor online;
c) suplimentarea drepturilor la pachete și/sau vizite;
d) suplimentarea dreptului la vizită intimă,cu îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 69,cu excepția alin (1.) lit d).;
e) permisiunea de ieșire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an;
f) permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai mult de 25 de zile pe an;
g) permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu mai mult de 30 de zile pe an.
Permisiunea de ieșire din penitenciar poate fi acordată în condițiile art. 98 în următoarele cazuri:
a) prezentarea persoanei condamnate în vederea ocupării unui loc de muncă după punerea în libertate;
b) susținerea unui examen de către persoana condamnată;
c) menținerea relațiilor de familie ale persoanei condamnate;
d) pregătirea reintegrării sociale a persoanei condamnate;
e) participarea persoanei condamnate la înhumarea soțului/soției, unui copil, părinte, frate/soră sau bunic.
Învoirile sau absențele autorizate din instituțiile penale europene sunt extrem de diverse atât ca frecvență, cât și ca durată, motiv pentru care voi face o prezentare punctuală a situațiilor existente:
Andorra – permisiile de ieșire din penitenciar sunt foarte rare, se acordă doar pentru motive familiale grave și numai la condamnații cu pedepse mici;
Austria – este prevăzută o absență autorizată de maxim 8 zile, atât din motive familiale , cât și pentru cele economice. Se mai acordă 5 zile de învoire , o dată sau de două ori deținuților a căror liberare este iminentă, având drept scop asigurarea locuinței și locului de muncă.
Elveția – pot fi acordate „concedii de circumstanță ” ( participare la botezuri , înmormântări etc., pregătirea pentru ieșirea din închisoare, importante motive profesionale, de sănătate și altele), concedii relaționale ( pentru menținerea, restabilirea sau crearea unor relații ce vor fi reluate după eliberare), frecvența și durata acestora fiind stabilite prin regulamente interne;
Finlanda – deținuții pot beneficia de scurte plecări, în funcție de durata sentinței și după ce au executat o jumătate din aceasta, dar nu mai puțin de două luni. Plecarea se aprobă numai dacă deținutul nu este predispus să încalce condițiile impuse. Plecările scurte pot fi date pentru maximum șase zile într-o perioadă de patru luni, iar deținuții pot fi escortați. Dacă un deținut are un motiv important, atunci se poate acorda o plecare scurtă imediat după începerea executării pedepsei;
Italia – deținuții pot beneficia, cu aprobarea autorității competente, de o vizită la o rudă apropiată sau la parteneri, în cazul unui pericol iminent datorat îmbolnăvirii grave sau rănirii. Autoritatea poate să prevadă ca deținuții să fie escortați și păziți în timpul unei astfel de plecări. Durata maximă de plecare acasă este de 5 zile plus timpul de care deținutul are nevoie pentru a ajunge la destinație. Când plecarea acasă depășește 12 ore, se poate ordona ca deținutul să-și petreacă noaptea într-un așezământ penitenciar. Deținuții care au un comportament corespunzător și nu sunt considerați ca fiind periculoși din punct de vedere social, pot beneficia, cu aprobarea autorității judiciare competente și la sugestia guvernatorului de o recompensă care constă într-o plecare de câteva zile.
Activități și programe organizate în instituțiile penale
Scopul programelor organizate în instituțiile penale este de a dezvolta abilitățile mentale și sociale ale deținuților, de a-i pregăti să trăiască și să se adapteze în cadrul comunității, după punerea în libertate, prevenindu-se astfel săvârșirea altor fapte infracționale.
Esențiale pentru realizarea scopului corecției, fără excepție, în toate administrațiile penitenciare europene, care au răspuns chestionarului, sunt considerate:
– munca, folositoare din punct de vedere social;
– educația generală și pregătirea profesională;
– diferite activități culturale, sportive și recreative;
– educația religioasă.
Acestea se organizează în instituțiile penale într-o manieră particulară, în funcție de specificul categoriilor de deținuți și de posibilitățile fiecărui stat în parte.
În România, individualizarea regimului de executare a pedepselor private de libertate se stabilește de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor private de libertate, în funcție de conduita, personalitatea, vârsta, starea de sănătate și posibilitățile de reintegrare socială ale persoanei condamnate.
Persoana condamnată este inclusă, ținând seama de criteriile enumerate mai sus, în programe care urmăresc în principal:
desfășurarea de activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială;
instruirea școlară;
formarea profesională.
Programele menționate sunt realizate de serviciile de educație, consiliere psihologică și asistență socială din cadrul penitenciarelor, cu participarea consilierilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, a voluntarilor, a asociațiilor și fundațiilor, precum și a altor reprezentanți ai societății civile.
Pentru fiecare persoană condamnată, specialiștii serviciului de educație și asistență psihosocială întocmesc un „Plan individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică, în care consemnează activitățile și programele recomandate, în funcție de riscurile și nevoile identificate” – art. 41 alin. 4 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor judiciare în cursul procesului penal.
Activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială au ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate și se organizează la nivelul fiecărui penitenciar, inclusiv cursuri de școlarizare pentru ciclul primar, gimnazial și liceal în condițiile stabilite de Ministerul Educației și Cercetării împreună cu Ministerul Justiției, fiind desemnat personal didactic asigurat și salarizat de inspectoratul școlar în a cărui rază teritorială este situat penitenciarul. În diplome nu se fac mențiuni referitoare la absolvirea cursurilor în stare de detenție.
Formarea profesională
Formarea profesională a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate se realizează, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor, prin cursuri de calificare și recalificare, stabilite de administrația penitenciarului împreună cu Agenția Națională de Ocupare a Forțelor de Muncă sau cu structurile teritoriale ale acesteia. În certificatul de absolvire nu se fac mențiuni cu privire la desfășurarea cursului în perioada detenției.
Cursurile se organizează la unitățile care funcționează în cadrul penitenciarelor sau unităților stabilite în acest scop prin acorduri încheiate între administrația penitenciarului și fiecare unitate în parte.
Cheltuielile legate de formarea profesională sunt suportate de Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Administrației Naționale a Penitenciarelor sau de alte persoane fizice sau juridice.
Educația școlară și profesională constituie o altă componentă de bază a procesului corecțional, disponibilă în toate instituțiile penale din țările care au răspuns chestionarului și este organizată, de regulă, în cadrul sistemului general educațional din statul respectiv, pe diferite nivele. Câteva particularități privind învățământul în administrațiile penitenciare europene:
Belarus –toți deținuții care au sub 30 de ani trebuie să urmeze cursurile școlii generale, cele liceale fiind voluntare;
Bulgaria –cursurile de calificare sunt suportate din fonduri exterioare instituției penale, respectiv Fondul de șomaj și fondurile Ministerului Muncii și Protecției Sociale;
Danemarca – circa 40% din cei aflați în închisori, în special în cele deschise, pot beneficia de educație în afara penitenciarului;
Lituania – toți deținuții care nu au studii liceale sunt obligați să urmeze acest gen de cursuri în perioada detenției;
Macedonia –educarea deținuților face parte din sistemul general de educație, este obligatorie și se realizează în penitenciar sau în școlile din orașul în care se află;
Spania – formarea profesională urmărește inserția socială a deținuților și este finanțată de Institutul Național al Muncii, comunitățile autonome și fonduri sociale europene.
Norvegia – Serviciul penitenciar s-a abținut de la realizarea unui sistem educațional propriu, adoptând sistemul școlar general;atât responsabilitatea acestei probleme, cât și cea a finanțării educației este în sarcina autorităților școlare locale, penitenciarul fiind responsabil doar de dotarea claselor;
Ungaria – există un liceu special pentru deținuții care aparțin minorității rromilor.
Învățământul la distanță poate fi urmat de toți deținuții care doresc acest lucru în Andorra, Austria, și în Spania și deținuții condamnați pe termen lung în Regatul Unit al Marii Britanii.
Munca
În România, conform noii Legi de executare a pedepselor și a măsurilor judiciare în cursul procesului penal “Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care sunt apte de a munci, cu acordul lor, pot presta o muncă în raport cu calificarea și aptitudinile lor, precum și activitățile necalificate”.
Munca persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate în penitenciare se realizează:
-în regim de prestări de servicii pent ru operatorii economici, persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului;
-în regie proprie;
-în interesul penitenciarului, pentru activități cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului;
-în caz de calamitate și pe baza de voluntariat;
-în alte cazuri, în condițiile legii.
Administrația penitenciarului poate încheia contracte de prestări de servicii cu operatori economici, persoane fizice sau persoane juridice, interesați în folosirea la muncă a persoanelor condamnate.
Munca este obligatorie, cel puțin teoretic, pentru deținuții din Austria, Belarus, Cehia, Danemarca, Elveția,Finlanda, Luxemburg, Macedonia, Norvegia, Slovacia și Ungaria deoarece aproape toate administrațiile penitenciare menționează lipsa posibilităților de muncă pentru toți deținuții din instituțiile penale, iar cei care lucrează, cu excepția celor din Andorra, sunt plătiți pentru activitatea desfășurată.
În Austria, remunerația pentru munca depusă în penitenciare este echivalentă cu salariul brut al unui muncitor necalificat în domeniul prelucrării metalelor, din care se rețin până la 75% pentru cheltuieli de detenție. Deținuții cei mai harnici pot primi o remunerație suplimentară. Începând din anul 1993, Actul penitenciar austriac a fost completat cu un amendament prin care s-a introdus asigurarea de șomaj pentru deținuți. Ca urmare, deținuții pot beneficia de perioade de calificare, astfel încât să își poată îndeplini obligația de a munci și a plăti contribuțiile pentru asigurarea de șomaj.
Munca nu este obligatorie în Regatul Unit al Marii Britanii, Suedia și Slovenia, dar deținuții slovaci care muncesc cu normă întreagă și au rezultate bune sunt plătiți, asigurați împotriva accidentelor de muncă și beneficiază de asigurări de pensie.
Asistența psihologică și socială
Asistența psihologică și socială ocupă un loc din ce în ce mai important în procesul de corecție al deținuților, fapt reliefat de majoritatea administrațiilor penitenciare care au completat chestionarul Consiliului Europei, astfel:
în Andorra , asistența socială și psihologică este garantată în toate penitenciarele;
în Austria, în fiecare instituție penală există grupuri de consiliere, rolul asistenților sociali este de a-i ajuta pe deținuți să păstreze legătura cu familia, să garanteze dreptul la asigurările sociale și să pregătească un loc de cazare și de muncă deținuților care vor fi puși în libertate;
în Bulgaria, în toate închisorile își desfășoară activitatea cel puțin doi psihologi și un psihiatru;
în Belarus sunt psihologi în toate penitenciarele;
în Italia, asistența psihologică și socială este asigurată pe tot parcursul detenției;
în Slovacia, la începutul executării pedepsei, fiecare deținut este obligat să se supună unei examinări psihologice și consultații generale, pe baza concluziilor deprinse fiind stabilite programele ce vor fi urmate de fiecare deținut în parte;
în Slovenia, metoda de bază în procesul de restabilire a deținuților este metoda socio-terapeutică utilizată în toate instituțiile penale, alături de o abordare dinamică a pazei și siguranței. Aceste metode de lucru au început să fie introduse în anii ’70 și au condus la organizarea socio-terapeutică a penitenciarelor din această țară.
1. prima formă este constituirea de grupuri mici, care se întâlnesc o dată pe săptămână, discuțiile fiind conduse de personalul penitenciarului, în special pedagogi.
2. Cea de-a doua formă este comunitatea terapeutică care aduce, laolaltă, personal și deținuți și este, de obicei, condusă de director. Întrunirile de acest gen permit comunicarea directă, deschisă, individuală între personal și deținuți; sunt activități de grup, care fac ca problemele de fiecare zi să se rezolve mai ușor și permit realizarea unor regimuri instituționale care satisfac nevoile deținuților în cea mai mare măsură.
În Turcia, activitățile psiho – sociale cuprind socimetrie, asistență socială individuală, terapie individuală, grup social de lucru și grup de terapie.
În Cehia, asistența socială și psihologică este accesibilă la cerere, în Elveția serviciile psihiatrice și psihologice funcționează în instituțiile penale pentru pedepse lungi, iar în Letonia, Lituania și Luxemburg asistența socială și cea psihologică poate fi asigurată numai în câteva instituții.
În Portugalia, datorită faptului că majoritatea populației penitenciare este dependentă de droguri, se acordă o importanță deosebită asistenței medicale pentru tratarea acestei probleme, fiind înființate două comunități terapeutice, precum și unități libere de drog, în care se desfășoară programe specifice.
În Regatul Unit al Marii Britanii se derulează programe pentru prevenirea comportamentului infracțional, care dau deținuților posibilitatea să ia atitudine și să devină conștienți de infracțiunile pe care le-au comis. Programele legate de abilitățile cognitive urmăresc înțelegerea motivelor care au dus la comiterea infracțiunilor. De asemenea, sunt programe specifice destinate consumatorilor de droguri și celor care au comis infracțiuni sexuale.
Activitățile sociale și culturale
Aceste activități îmbracă o paletă extrem de diversă, care se regăsește în toate instituțiile penale:
activități sportive (fotbal, baschet, volei, tenis și tenis de masă, șah, fitness, biliard etc.);
concursuri culturale și sportive;
activități muzicale (audieri de muzică, coruri, formații);
activități teatrale (vizionare și interpretare);
concursuri și jocuri care solicită inteligența;
întâlniri, seminarii și conferințe;
TV și cinema;
folclor (cântece și dansuri)
Educația religioasă
În cadrul penitenciarelor, religia are un rol esențial in viața deținuților.
Educația religioasă (citit, rugăciuni, întâlniri cu preoți etc.) se regăsește, de asemenea, în toate administrațiile penitenciare și este asigurată de:
preoți angajați permanent sau cu jumătate de normă;
voluntari și reprezentanți ai cultelor religioase și organizațiilor neguvernamentale.
Sistemul penitenciar american
Condamnații care execută pedepse în penitenciare americane au dreptul să comunice între ei. În anumite momente și locuri, o cerere în acest sens a fost considerată a nu fi rezonabilă (cazul SUA vs. Dawson). Referitor la acordarea vizitei conjugale persoanelor private de libertate, în mai multe cazuri instanțele au decis că neacordarea vizitei intime detinuților nu constituie o negare a drepturilor constituționale. Conform Constituției, deținuții au dreptul la corespondență. Totuși, un lung șir de cazuri a stabilit ca administrația penitenciarelor poate impune limite rezonabile acestui drept. Limitele includ restricționarea numărului de persoane cu care deținuții pot să corespondeze, deschiderea și citirea scrisorilor primite și expediate, ștergerea anumitor părți din corespondența primită și expediată și refuzul de a primi și expedia material pentru un deținut. Motivele sunt justificate de securitatea penitenciarului (împiedicarea contrabandei, a planurilor de evadare) și resursele materiale și umane limitate. Într-o nouă perspectivă, administrația penitenciarului trebuie să-și justifice judicios acțiuni precum deschiderea corespondenței și citirea acesteia. Instanțele consideră că cenzurarea corespondenței trebuie să fie limitată la încălcări concrete ale siguranței deținerii, precum: planuri de evadare, planuri de împiedicare a desfășurării activităților programate sau planuri de contrabandă.
Majoritatea instanțelor recunosc dreptul persoanelor private de libertate la petiționare. Instanțele, în general, au acordat administrației penitenciarului dreptul de a refuza discreționar detinuților să corespondeze cu alți deținuți, deseori pe motivul că asemenea acțiuni țin de funcționarea administrativă, iar curtea a refuzat să intervină. Totuși, curtea federală a decis că este permis deținuților din penitenciare diferite să corespondeze. Dreptul prevăzut de “primul amendament” de a primi informații și idei nu este absolut, a decis Curtea Supremă, aducându–i–se două importante limitări: materialele pornografice și materialul care implică un evident și imediat pericol de a instiga sau produce încălcări ale legii. Limitarea numărului de persoane cu care persoanele private de libertate pot coresponda este considerată o excepție de către instanțe, iar administrația penitenciarului este obligat să justifice o asemenea limitare. Referitor la acordarea dreptului la vizită, persoanele private de libertate pot fi vizitate de persoane din afara penitenciarului la solicitarea acestora.
Administrația penitenciarelor poate limita dreptul la vizită al condamnaților în baza unor limite rezonabile legate de interese execuționale. Sunt considerate firești perchezițiile corporale sumare, iar dacă este nevoie se pot efectua percheziții corporale amănunțite asupra vizitatorilor. Percheziția corporală amănunțită, care poate să fie o experiență umilitoare, se realizează doar dacă persoana în cauză prezintă un pericol pentru securitatea instituției sau a încalcat anterior regulile efectuării vizitei, în caz contrar se consideră că percheziția corporală amănunțită canstituie o invazie în intimitatea persoanei și o ofensă a demnității individuale.
În decizia Houchins vs. Kqed, Înalta Curte a Statelor Unite ale Americii a decis că mijloacele de presă nu au un drept constituțional de acces într-o închisoare statală mai mult decât alte persoane, de a intervieva deținuți și de a face interviuri, înregistrări sonore, filme, fotografii, să publice broșuri, articole în ziare, radio și TV. Nu este nicio cerință care să oblige conducerea închisorii să facă înregistrări ale emisiunilor de radio și televiziune. Nu există obligația de a furniza informații presei.
Curtea Supremă, referitor la problematica privind accesul reprezentanților mass-media într-o închisoare statală, a decis că gradul de transparență a unei instituții penale este o problemă de politică legislativă care nu poate fi soluționată de instanțe. Disciplina, ordinea și controlul sunt principalele preocupări ale admnistrației penitenciarelor și instituțiilor corecționale americane.
De rezultatele acestora depinde securitatea instituției, a personalului și a deținuților și reabilitarea condamnaților. În ceea ce privește acordarea liberării condiționate, se consideră că scopul principal al acesteia este ajutarea deținutului pentru reintegrarea în societate, ca individ util acesteia, cât mai devreme posibil, fără a executa întreaga pedeapsă impusă prin hotărârea instanței. Un alt scop este reducerea costurilor bugetare ale păstrării deținuților în custodie. În unele state, liberarea condiționată este acordată în mod automat după ce deținutul execută termenul minim stabilit. În altele, liberarea condiționată se acordă de către autorități bazându-se pe informațiile despre deținut, făcându-se o analiză asupra capacității deținutului de a fi util societății. Din jurisprudență s-a concluzionat că nu există un drept de a fi eliberat condiționat după un anumit termen, dar există dreptul de a fi analizată posibilitatea liberării condiționate la anumite termene.
1.4. CONSECINȚELE SOCIO-PSIHOLOGICE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE ȘI REINTEGRAREA SOCIALĂ A CONDAMNAȚILOR
Influența pedepselor asupra persoanelor condamnate
Ca fenomen social, criminalitatea lezează interesele societății, iar cei care încalcă regulile sunt etichetați ca atare. Sancțiunea pentru aceștia este privarea de libertate, unde deținutul este supus efectelor coercitive ale vieții de penitenciar, având un statut de subordonat față de lege. Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situație de amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea în libertate.
Efectele limitării libertății perturbă evoluția normală a personalității, creează condiții pentru apariția și amplificarea unor tulburări psihice și psihosociale.
Afectând întreaga personalitate, punându-și amprenta asupra întregului comportament, lipsa libertății marchează profund viața indivizilor și relațiile lor sociale. Reacția socială instituționalizată față de infractori, infracțiune și infracționalitate reprezintă un sistem coerent și unitar de măsuri dozate în funcție de: valorile care sunt ocrotite de normele de drept penal; de dinamica fenomenului infracțional în ansamblu și pe genuri de infracțiuni; de etiologia criminalității; de eficacitatea controlului social exercitat de organele specializate ale statului în activitatea de prevenire și combatere a infracțiunilor; de eficacitatea instituțiilor și mijloacelor extra-penale în prevenirea și combaterea infracționalității.
Restrângerea acută a libertății individuale, relațiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis și activitățile monotone, toate acestea resimțite de către deținut drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană. În multe cazuri, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.
Penitenciarul creează un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut dinamic și modalități aparte de structurare și manifestare.
Doi sunt factorii care determină aceste relații interpersonale:
cadrul specific al penitenciarului: mod de organizare; genuri de activități; supraveghere permanentă;
și specificul populației penitenciare.
Restrângerea acută a libertății individuale, mediul închis și activitățile monotone sunt resimțite de către deținut drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană. Astfel, în multe cazuri, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.
Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se integreze în cerințele normelor de conviețuire socială sau de o moralitate dubioasă și au un trecut încărcat care apasă asupra conștiinței lor.
Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere:
a spațiului de viață;
a timpului personal: suspendarea viitorului; relativitatea trecutului;
a comportamentului social: izolarea; abandon.
Închisoarea este o instituție „totală”, în sensul de loc de rezistență în care un grup de indivizi care au o situație identică, fiind despărțiți de societatea exterioară pentru o perioadă de timp oarecare (uneori chiar apreciabilă), duc împreună un ciclu de viață îngrădită prin interdicții formale de a desfășura anumite activități, de a avea contact cu familia, de a personaliza spațiul locuit, de a avea inițiative etc.
Astfel, în multe cazuri, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.
Deținuții pot fi clasificați în diverse moduri: bărbați și femei, adulți și minori, recidiviști și nerecidiviști, cu familie și fără familie, sănătoși și bolnavi somatic, cu un nivel de cultură ridicat și cu un nivel de cultură scăzut, români și străini, apți de muncă și inapți de muncă, din mediul urban și din mediul rural, etc.
În concluzie, populația penitenciară prezintă o serie de particularități, în general nefavorabile unui demers cultural-educativ, motiv pentru care îndreptarea morală a celor aflați în detenție devine foarte dificilă. Statisticile indică, în general, un nivel scăzut de școlarizare, inclusiv neștiutori de carte, instabilitate profesională, vârsta de până la 30 ani, trăsături negative de caracter, o anume experiență antisocială chiar și în cazul celor care nu au antecedente penale, nivel de aspirații privind aspectele materiale ale vieții în discordanță cu posibilitățile și calitățile personale.
Așadar, mediul penitenciar nu permite exteriorizarea autentică a sentimentelor și gândurilor din partea deținuților, întrucât relațiile interumane dintre ei sunt marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectivă și informațională.
De aceea, educatorii din penitenciare au un rol atât de important în umanizarea acestei instituții.
Fenomene psiho-sociologice ale mediului privativ de libertate
Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voință sau a unei obligații cetățenești (cum este cazul internării într-un spital sau efectuarea stagiului militar), ci reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și juridice. O dată cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul de cultură, efectul privării de libertate și reacționează într-un mod personal la această nouă situație.
Șocul depunerii (încarcerării)
Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă naștere unui fenomen deosebit, și anume șocul încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de frământări psihice și psihosociale, începând cu criza de detenție manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive și autoagresive (sinucideri, autoflagelări). Șocul depunerii se manifestă și prin restrângerea libertăților individuale.
Percepția deținutului asupra pedepsei și a mediului privativ
Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare deținut problema ispășirii. Când pedeapsa este apreciată ca fiind măsura faptei, condiția de zi cu zi exprimă o acceptare supusă tuturor rigorilor, când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată.
Ca urmare, deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil administrației locului de detenție, dominat de sentimente de victimizare.
În ceea ce privește fenomenul de percepție asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori – materiali și spirituali; obiectivi și subiectivi; sociali și psihosociali, care numai în corelație și interdependență devin relevanți pentru înțelegerea climatului specific mediului privativ.
Detenția determină adoptarea unei atitudini ostile față de personalul închisorii, față de lumea din afară și, concomitent, dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale deținuților intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității. În această situație, primul pas va fi strădania deținutului de a se integra grupului de deținuți, de a-și dezvolta conduite dezirabile prevalate în acest grup, printre altele și de supunerea necondiționată față de liderul informal, chiar dacă riscă să fie prost văzut de cadre. El va opta pentru situația gratifiantă (imediată), deci face cauză comună cu grupul de deținuți, căci deținuții sunt mai în măsură în a-i sancționa premial sau penal decât cadrele.
Mediul penitenciar și depresia persoanelor condamnate
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme:
de adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viață
de evoluție ulterioară a personalității sale.
În general, ceea ce pare a fi afectat în mai mare măsură la deținuți sunt normele după care își conduc activitățile și relațiile interumane, aprecierile individuale și colective ale faptelor cotidiene.
Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în mediul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate. Atât timp cât individul se află în locul de detenție, între oameni care – asemenea lui – au comis fapte antisociale, dificultățile cele mai mari sunt localizate în relațiile cu cei din jur.
În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise „fabricate” în penitenciar la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni deculpabilizante. Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și, nu rareori, asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial consideră că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciază ca fiind prea aspră.
Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la unul activ, în care interesul personal, egoismul și autoconservarea primează. În planul conduitei, de la morala conformistă – fundată pe vinovăție – se trece la morala frustrării, întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, atitudinea față de muncă, familie, lege și viitor și implicit modul de viață în penitenciar. Totuși valorile morale nu se anulează în penitenciar, ci există și se realizează ca valori într-o ambianță deosebită.
Nu este vorba despre regimul legal de executare a pedepsei, care prin el însuși nu împiedică manifestările morale, ci la faptul că în detenție individul își duce existența zilnică în mijlocul unei colectivități umane caracterizată prin devieri comportamentale, colective care nu în puține cazuri sancționează pe cel care adoptă o conduită morală.
Raporturile interumane ce se stabilesc între deținuți sunt puternic marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectivă și informațională. Aceasta face ca raporturile dintre indivizi să fie determinate de interese materiale imediate, care alterează ambianța morală în cadrul colectivului de deținuți. În aceste condiții cu greu poate fi vorba de existența sau menținerea unor deținuți cu atitudini exemplare pentru restul condamnaților.
În mediul penitenciar, ceea ce duce la transformarea mentalității deținuților este nevoia de reconstituire a unui sistem de valori funcțional, în paralel cu activarea încrederii în sine și în viitor, cu corectarea atitudinii față de muncă, de lege și de pedeapsă.
În timp, se poate aprecia că individul a progresat moral dacă acțiunile lui sunt cantitativ și calitativ ameliorate în sens moral față de trecut, dacă această ameliorare îi conferă un grad de umanizare trăită ca o stare de fericire interioară.
Pedeapsa privativă de libertate, ca pedeapsă prevăzută de lege și aplicată de instanța de judecată, este o măsură complexă, ce ridică o serie întreagă de probleme:
în primul rând, ca durată în timp (luni sau ani) executarea pedepsei trebuie observată, îndrumată și supravegheată pe toată perioada detenției;
în al doilea rând, executarea pedepsei închisorii se face într-o instituție specială și complexă, respectiv penitenciarul, instituție care are o anumită structură organizatorică, începând cu baza materială, cu problemele de pază și securitate, cu problema personalului și a particularităților acestuia și terminând cu probleme ale vieții de zi cu zi în penitenciar;
în al treilea rând, există multe probleme personale (de sănătate, educație, muncă, necesități etc.) extrem de dificile ale celor care execută pedeapsa în penitenciar.
Factorii de stres care își pun amprenta asupra persoanelor private de libertate sunt:
durata condamnării;
gama de frământări psihice și psihosociale (criza de detenție, comportamente agresive și autoagresive);
înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalității prin obligativitatea purtării uniformei etc.
Este de dorit, ca în executarea pedepsei să se întreprindă măsuri care să reducă diferențele dintre mediul liber și cel închis, precum și crearea condițiilor de întoarcere progresivă la viața din societate.
În cele mai multe regimuri penitenciare, viața deținuților este aproape de cea normată și reglementată atât de minuțios, încât reduce aproape la zero posibilitatea de a-și manifesta inițiativa, de a-și asuma responsabilitatea. În perioada premergătoare liberării este necesar să existe posibilitatea încredințării unor responsabilități cu privire la propria persoană sau cu privire la muncă, familie, întreținere, cheltuirea banilor sau trecerea de la un regim de maximă siguranță la un regim mai lejer.
Șocul încarcerării, contactul cu subcultura carcerală îl face pe deținut să-și formeze o nouă viziune asupra propriei persoane și să elaboreze o „strategie de supraviețuire”.
Detenția induce adoptarea unei atitudini ostile (fățișe sau ascunse) față de personalul închisorii, față de lumea „din afară" și dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale acestora intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității.
Adoptarea acestor „norme carcerale" sunt generate dintr-o puternică motivație care, așa cum a formulat A. Maslow, se subsumează categoriei de motive desemnate prin „necesitatea apartenenței la grup". Fenomenul de detenție este rezultatul „presiunii sociale" exercitate de grupul informal de deținuți și reprezintă o forță de contra-educație față de eforturile educativ-terapeutice ale personalului specializat din penitenciar.
Populația penitenciară reprezintă un grup uman care are caracteristicile oricărui grup: statute și roluri formale sau informale, lideri formali și informali, ce au un cuvânt greu de spus. Grupul se supune unor norme, care nu sunt neapărat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului, precum și unor tradiții transmise de la o „generație” la alta de deținuți. În cadrul grupului apar și fenomene socio-afective (atragere, respingere, izolare, ignorare, neutralitate), care au o deosebită virulență, atât prieteniile, cât și ostilitățile sunt „pe viață și pe moarte”, fapt care afectează climatul organizațional și starea de disciplină.
Condamnații sunt în situația de a-și pierde intimitatea, de a fi controlați direct, de a fi percheziționați corporal în totalitate, de a nu putea să se exprime liber, de a se comporta după standarde pe care de cele mai multe ori le detestă ori nu le acceptă. Lipsa unor atribute ale libertății, traiul în colectivități de infractori, restricțiile permanente, lipsa celor dragi și apropiați, îndelungata claustrare în camere suprapopulate, creează pentru cei mai mulți dorința, mai mult ori mai puțin manifestă, de a scăpa de acest fel de viață, de a face tot ce este posibil pentru reîntoarcerea în societate.
Cei mai mulți dintre condamnați aleg calea executării pedepsei așa cum sunt stabilite regulile penitenciare, pentru a ieși din închisoare, respectiv, se conformează de voie ori nevoie la regimul impus, încearcă să obțină maximum de facilități pe care le oferă legea și regulamentul închisorii, cel puțin formal dovedesc celor care cer aceasta (personalului) că sunt pe calea spre reintegrare, participă la toate programele organizate de penitenciar, voluntari, biserică și organele de probațiune, participă la muncă oricât de grea li se pare aceasta, pentru a termina cât mai repede pedeapsa și a părăsi penitenciarul.
În această „lume” a infractorilor se afirmă lideri negativi, care își recrutează „locotenenți”, se înconjoară de acoliți și simpatizanți, subjugă pe cei mai slabi fizic ori psihic, realizând o „ordine” interioară a penitenciarelor, ce scapă supraveghetorilor sau care uneori este folosită de aceștia, pentru a ține sub control efectivele foarte mari, în condițiile în care personalul este puțin, pregătit și dotat tehnic destul de precar, când conducerea este slabă și carieristă, dorind mai mult „liniștea penitenciarelor” decât rezolvarea reală a problemelor. Astfel, apar și în penitenciare „clanuri" care domină viața din închisoare, rivale între ele și care se luptă pentru supremație, care profită de situația grea a închisorilor și de permanenta criză a sistemului penitenciar, pentru a aduce de „afară" regulile crimei organizate. Astfel, apar în penitenciare rețele de distribuție a drogurilor, căi de corupere a cadrelor, a medicilor, a judecătorilor, în scopul punerii în libertate „condiționată", întreruperea pedepsei „pe caz de boală", internarea în spitale în scop de evadare, întreruperea pedepsei pentru diverse operații „care nu se pot realiza în rețeaua penitenciară” ori pentru că infractorii „nu suportă regimul penitenciar”. Toate aceste eludări ale legii nu se pot face fără foarte mulți bani, avantaje ori șantaj, mijloace clasice ale crimei organizate.
Există în penitenciare și condamnați „care nu mai au nimic de pierdut", printre aceștia numărându-se cei care sunt la începutul unei pedepse foarte mari, de 20-30 ani, ori condamnații la detențiune pe viață, infractorii multi-recidiviști ale căror condamnări executate trec de multe ori de două, trei decenii, infractorii de obicei care „nu pot rezista" în libertate mai mult de o lună, două, viața lor fiind numai în penitenciare, condamnați care în viața liberă nu mai au pe nimeni, nici o rudă, ori pe care rudele i-au renegat pentru faptele lor, condamnați bolnavi de diferite boli incurabile ori de mai multe boli psihice grave, care atunci când li se ivește ocazia încearcă să se coalizeze pentru ca să obțină tot felul de facilități ori ca să se răzbune împotriva personalului ori „sistemului"- penal, social, cultural, etnic etc.
Capacitatea psihică, indispensabilă pentru existența capacității penale, în absența căreia o persoană nu poate răspunde penal, constă într-o sumă de însușiri psihice care se formează și se dezvoltă treptat, pe măsura înaintării în vârstă, în faza copilăriei și a adolescenței, adică pe întreaga durată a perioadei care precede ajungerea la majorat și pe care atât legislația noastră penală, cât și cea civilă, o cunosc sub denumirea de minoritate.
Minorii cunosc, în mod normal, paralel cu dezvoltarea lor fizică, o progresivă dezvoltare și perfecționare a ansamblului facultăților psihice, o îmbogățire continuă a „patrimoniului” lor intelectual și moral. Pe parcursul acestui proces, ei dobândesc în mod treptat aptitudinea de a deosebi binele de rău, de a conștientiza ceea ce poate fi îngăduit și ceea ce nu poate fi permis, de a-și da seama de natura și urmările, nocive sau nu, ale comportărilor sale. Numai atunci când capacitatea psihică a minorului a atins acest grad de dezvoltare se poate pune, pentru minor, problema de a răspunde penal, deoarece în aceste condiții minorul devine receptiv la exigențele legii penale și poate reacționa în mod pozitiv la tratamentul penal la care ar urma să fie supus.
Reintegrarea socială a condamnaților
Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate.
Pregătirea pentru liberare a deținutului este capătul drumului, este scopul muncii socio-educative, fundamentul activităților cultural-educative desfășurate în penitenciar, care urmărește un singur obiectiv: să arate deținutului mijloacele posibile în privința creșterii capacității sale de reinserție socială.
A pregăti liberarea unui deținut este o acțiune ce se desfășoară cu participarea acestuia și începe, teoretic, din prima zi de detenție. Pe tot parcursul executării pedepsei, este obiectivul urmărit de către personalul compartimentului cultural-educativ, în legătură directă cu alți intervenienți (vizitatori, membri voluntari ai diverselor organizații, psihologi, sociologi, pedagogi) pentru a facilita, în măsura posibilului, readaptarea deținutului la viața în libertate.
Pentru ca procesul de reintegrare socială să aibă succes, trebuie să se lucreze în echipă pluridisciplinară.
De aceea, eforturile tratamentului penitenciar tind să se direcționeze spre trei obiective principale:
cultivarea deprinderii de a munci;
dobândirea unei vieți adecvate și a unor îndeletniciri prin educare socială
pregătire profesională;
asistență de specialitate și îndrumare expresă;
Se realizează acțiuni individuale sau colective premergătoare liberării, ținându-se seama de riscul recidivei pentru cei „interesați”, precum și de evoluția lor în detenție. Aceste activități desfășurate la nivel de așezământ penitenciar trebuie asistate, pe cât posibil și de parteneri externi calificați, care pot interveni pe teme legate de:
– slujbe în exteriorul locului de detenție;
– asistență socială, șomaj;
– formare profesională și civică;
– locuințe și posibilități de cazare;
– sănătate, asigurări sociale, internări în spitale, cure etc.
O atenție deosebită trebuie să se acorde menținerii și îmbunătățirii relațiilor dintre deținut și familia sa, dacă acestea sunt de dorit și sunt în interesul celor două părți. Deținutul trebuie să fie încurajat să mențină sau să stabilească relații cu persoane sau organizații din exterior, care să poată favoriza interesele familiei sale și propria sa readaptare socială.
Includerea asistenței religioase, ca parte a tratamentului desfășurat în penitenciar ajută deținuții să-și schimbe atitudinile și comportamentul. Sprijinul în asistența spirituală este asigurat permanent prin preotul unității și prin reprezentanți ai diverselor culte religioase sau serviciilor umanitare.
Pentru menținerea tonusului fizic și psihic al persoanelor private de libertate se organizează activități recreative, culturale, sportive. Desfășurarea acestora presupune existența unui corp de educatori și instructori culturali suficient din punct de vedere numeric și bine pregătit profesional. Printre acțiunile organizate se numără:
– convorbiri și discuții libere între educatori și condamnați;
– lectura sau recenzia unor cărți;
– conferințe scurte pe teme de comportare morală;
– vizionarea unor filme și programe de televiziune, audiții radio, citirea unor articole sau materiale pe teme de comportare și trăsături morale.
Munca în penitenciar-mijloc de reintegrare socială a condamnaților
Munca în penitenciar reprezintă o componentă de bază a regimului penitenciar. Prin muncă se realizează reeducarea condamnaților, dar în același timp condamnații își achită datoriile de întreținere în penitenciar întrucât altfel ar deveni niște întreținuți de către stat. Munca nu trebuie să fie degradantă, nici arbitrară și nici nu trebuie să ducă la epuizarea condamnatului.
Munca reprezintă un drept al celui condamnat, contribuind nu numai la păstrarea integrității sale psihice și fizice, dar și la posibilitatea de a se reintegra în societate după liberare.
Constituția României revizuită în anul 2003 prevede în art. 42 alin. 2 lit. „b” că munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată nu constituie muncă forțată. Tot astfel, Convenția nr. 29 referitoare la munca forțată prevede în mod expres în art. 2:
în cuprinsul prezentei Convenții termenul de „muncă forțată” sau„obligatorie” va desemna toată munca sau serviciile exercitate de un individ sub amenințarea unei pedepse din partea cuiva și pentru care respectivul individ nu s-a oferit de bunăvoie.
totuși termenul de „muncă forțată sau obligatorie” nu va cuprinde în înțelesul prezentei Convenții: „… munca sau serviciile prestate de un individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judiciară, cu condiția ca această muncă sau servicii să fie efectuate sub controlul și supravegherea autorităților publice și ca respectivul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția particularilor, companiilor sau persoanelor juridice”.
În anul fost înființată Reforma Penală Internațională (P.R.I.), organizație neguvernamentală cu membri din 75 de țări. Această organizație acționează pentru a îmbunătăți condițiile din închisori, promovând tratamente umane și imparțiale pentru toți cei care au încălcat legea. P.R.I. caută să realizeze reforme penale printr-o largă paletă de acțiuni care vizează atât condiția deținutului (a celui condamnat definitiv, dar și a celui deținut preventiv), cât și condiția victimei.
Realizat de specialiști în drept internațional penal din mai multe țări, Manualul „A pune regulile în acțiune” a fost redactat sub egida P.R.I. Referindu-se la toate aspectele regimului de detenție, manualul tratează și problematica muncii în închisoare.
Deși munca, se spune la pct. 86 din manual, s-a aflat la baza filosofiei penitenciare și este una din principalele activități, se știe că nu se poate asigura un loc de muncă permanent tuturor deținuților. Activitatea de muncă este utilă atât timp cât se încadrează în limitele normalității aceleiași activități din afara închisorii.
Aceasta presupune aplicarea acelorași reglementări legale deținuților, ca și muncitorilor liberi. Regulile minime ale O.N.U., se arată la pct. 85 din manual, încearcă să găsească un echilibru între folosirea constructivă a timpului deținuților și ocrotirea lor împotriva exploatării ca sursă ieftină și abundentă de forță de muncă.
Așadar, în concepția documentului, munca reprezintă o activitate care conduce la formarea și dezvoltarea aptitudinilor proprii fiecărui individ, aceasta chiar fără garanția unui loc de muncă după liberare. Accesul la formarea profesională depinde fără îndoială și de disponibilitatea de personal calificat și de baza materială pentru asigurarea învățământului. În practică, munca în penitenciar, precum și activitatea de calificare a deținuților care poate eșua din cauza lipsei de organizare a acesteia.
Munca este o coordonată deosebit de importantă a executării pedepsei privative de libertate, întrucât ea poate deveni o pârghie de bază în reeducarea socială și în reîncadrarea infractorilor în societate.
Pentru ca munca condamnaților în condițiile art. 83 din Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal să-și poată atinge scopul reeducativ, ea trebuie organizată în așa fel încât să contribuie la realizarea acestui scop. Pentru aceasta, așa cum am arătat, au fost înscrise principii exprese privind regimul muncii condamnaților. Legiuitorul nostru a pornit de la ideea că munca constituie un element de necesitate inerentă oricărei pedepse, dar și o metodă sigură de reeducare a infractorilor. Necesitățile mediului penitenciar cer ca toți condamnații care sunt apți de muncă să poată desfășura o activitate. Munca în penitenciar pregătește integrarea socio-profesională a condamnaților, exprimă conjugarea intereselor penitenciarului ca instituție cu interesele personale ale condamnaților și poate ajuta la reducerea agresivității și opoziției față de regulile de drept.
Dacă munca este un act de continuă conservare și creare a unor valori culturale, și prin aceasta de umanizare și desăvârșire a naturii însăși, vom întâlni o atitudine adecvată față de muncă numai acolo unde cel ce muncește – om liber sau privat de libertate – se consideră a fi un participant conștient la această operă generală, socială și culturală și, pornind de aici, își subordonează activitatea regulilor sociale și culturale respective. De aceea, educația realizată în condițiile mediului penitenciar trebuie să deschidă celui ce învață perspectiva acestei conexiuni sociale generale, contribuind la formarea „cetățeanului util".
În condițiile penitenciarului constatăm și alte caracteristici ale activității productive depuse de deținuți: fiind o muncă impusă și prost remunerată (în condițiile legii), deținuții nu au sentimentul de apartenență colectivă la întreprinderea, ferma sau atelierul în care muncesc, își multiplică revendicările, interesul de promovare nu există, nu se preocupă de calitatea produselor, ideea de carieră profesională nu își găsește rostul.
Din punct de vedere al regimului de detenție, în principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiași tratament ca și ceilalți condamnați. O diferențiere prevăzută în legea menționează că femeile care execută pedeapsa privativă de libertate nu vor fi folosite la munci grele, executând o muncă potrivită (croitorie, țesătorie etc), iar cele care sunt însărcinate sau au în îngrijire copii în vârstă de până la un an nu pot presta muncă în timpul nopții sau în locuri vătămătoare, periculoase sau care prezintă risc pentru sănătatea sau integritatea acestora.
În stabilirea activităților socio-culturale ce vizează femeile aflate în detenție sunt avute în vedere câteva criterii:
perioada stabilită pentru detenție;
infracțiunea și gradul de recidivă;
vârsta și structura psiho-socială a deținutei;
spațiile și baza materială de care dispune unitatea de detenție;
metode și forme care să asigure o cât mai mare receptare a mesajului de resocializare.
În dreptul penal și în dreptul execuțional penal al societății noastre, ca urmare a concepției adoptate de legiuitor privind scopul și rolul executării pedepsei, în special concepția umanistă despre executarea pedepsei și funcția ei de reeducare pe care aceasta trebuia s-o îndeplinească, durata zilei de muncă este determinată, spre deosebire de trecutul mai îndepărtat când aceasta era nedeterminată și până la epuizare. În determinarea duratei muncii se are în vedere faptul că este vorba de munca unui condamnat, pe de o parte și, că acesta trebuie reintegrat în societate, pe de altă parte.
Contactul persoanelor private de libertate cu lumea exterioară
Regulile europene pentru penitenciare REC (2006)2 prevăd că deținuților li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondență, telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terțe persoane și reprezentanții organismelor exterioare, precum și să primească vizite de la aceste persoane.
Orice restricție sau supraveghere a comunicărilor și vizitelor, necesară în cadrul urmăririi și anchetei penale, menținerii ordinii, securității și siguranței, precum și prevenirii infracțiunilor penale și protecției victimelor – inclusiv în urma unui ordin specific dat de o autoritate judiciară – trebuie, totuși, să permită un nivel minim acceptabil de contact.
Legislația națională trebuie să specifice organismele naționale și internaționale, precum și funcționarii cu care deținuții pot comunica fără restricții. Modalitățile de realizare a vizitelor trebuie să permită deținuților să mențină și să dezvolte relațiile cu familiile, cât mai normal posibil. Autoritățile penitenciarului vor ajuta deținuții să mențină o legătură adecvată cu exteriorul, oferindu-le asistență socială în acest sens. Deținutul trebuie să fie informat imediat despre decesul sau îmbolnăvirea gravă a unei rude apropiate. Ori de câte ori este posibil, persoana încarcerata are nevoie de o autorizație prealabilă pentru a părăsi penitenciarul, escortat sau liber, pentru a vizita o rudă bolnavă, pentru a participa la o înmormântare sau pentru alte motive umanitare.
Persoanele privative de libertate au dreptul de a lua legătura cu membrii de familie și de a-i anunța imediat cu privire la măsura dispusă sau la transferul într-un alt penitenciar, precum și cu privire la o îmbolnăvire sau vătămare gravă. Chiar dacă acestia nu solicită în mod expres, autoritățile vor informa de indată soția/soțul deținutului/deținutei sau cea mai apropiată rudă ori o persoană desemnată în prealabil de către deținut, cu privire la deces, îmbolnăvirea sau vătămarea gravă sau transferul deținutului respectiv într-un alt penitenciar sau într-un spital. Deținuților trebuie să li se ofere posibilitatea de a se informa, în mod regulat, cu privire la problemele de interes public, prin realizarea unor abonamente la ziare, publicații periodice sau de alt tip sau prin urmărirea emisiunilor de radio și televiziune, cu excepția cazurilor în care o autoritate judiciară a dispus o decădere a acestor drepturi, pentru o durată determinată de timp.
Deținuții au dreptul de a comunica cu mass-media, cu exceptia cazurilor în care există motive întemeiate care să interzică acest drept din motive de siguranță, interes public sau protecție a victimelor, a altor deținuți sau a personalului.
Asistența religioasă a persoanelor private de libertate
În cadrul Regulilor penitenciare europene transpare ideea că la baza regulilor cu privire la respectarea religiei ceea ce contează este responsabilitatea personală a condamnatului.
Astfel, regulile europene tratează problema religiei ca o parte a tratamentului și a programelor la care participă condamnații: dacă așezământul cuprinde un număr suficient de deținuți aparținând aceleiași religii trebuie să fie numit sau aprobat un reprezentant calificat al acelei religii, în caz că numărul deținuților justifică și împrejurările permit, măsura trebuie luată pentru mai mult timp. Reprezentantul calificat, numit sau aprobat trebuie să fie autorizat să organizeze periodic slujbe religioase și să facă de fiecare dată când este indicat, vizite duhovnicești în particular deținuților care au religia sa. Dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei religii nu se va refuza niciodată nici unui deținut. Dimpotrivă, dacă un deținut se opune vizitei unui reprezentant al unei religii, trebuie să se respecte din plin atitudinea sa.
Acest drept este prevăzut și în legislația noastră care prevede libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate nu pot fi îngrădite. Persoanele condamnate au dreptul la libertatea credințelor religioase, fără a aduce atingere libertății credințelor religioase a celorlalte persoane condamnate. Persoanele condamnate pot participa, pe baza liberului consimțământ, la servicii sau întruniri religioase organizate în penitenciare și pot procura și deține publicații cu caracter religios, precum și obiecte de cult.
Este foarte important ca toți cei care participă la proiecte de resocializare prin religie, să fie lăsați și încurajați, să lucreze cu condamnații mai mult individual, pentru a dezrădăcina concepțiile violente, unele chiar în numele unor convingeri religioase sau mistice (sataniștii), aceasta fiind primul pas spre inocularea unor valori morale unanim acceptate și de aici la respectarea legilor și la o viață normală.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII
BARBU, G., ȘERBAN, Al., Drept execuțional penal, Editura All Beck, București, 2005
BĂLAN, Ana, STĂNIȘOR, Emilian, MINCĂ, Marinela, Penologie, Editura Oscar Print, București, 2003
BĂRBULESCU, D., Educația prin muncă, în Domenii ale pedagogiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
BONTAȘ, I., Întreprinderea productivă ca factor educativ, în Domenii de pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
BULAI, Constantin, Individualizarea pedepselor, în Explicații teoretice ale codului penal român, vol. II, Editura Academiei, București, 1970
BUTOI, Ioana – Teodora, BUTOI, Tudorel, Psihologia judiciară, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2003
CHIȘ, Ioan, Instrumente internaționale de Drept Execuțional Penal, Editura A.N.I, București, 2005
DVOACEK, Maria, Începuturile regimului penitenciar, în Istoria dreptului românesc, vol. II, Partea întâi, Editura Academiei Române, București, 1984
PALMER, J.W., PALMER, S. E., Constitutional Rights of Prisoners, Anderson Publishing co, Cincinnati 1999;
POPESCU, AGATA MIHAELA, Drepturile si libertătile democratice. Drepturile omului. Cadrul generos al vietii, activitătii si realizării persoanei umane, Editura Universitatea Naționala de Apărare “Carol I”, București, 2006;
RACHIERU, Adina, Impactul programelor de asistență socială în penitenciar, Editura Lumen, Iași, 2009
RUSE, M., Planificarea și organizarea activităților productive cu deținuții, în Buletin Penitenciar nr. 4/1983
ZIDARU, Petrache, Drept execuțional penal. Tratamentul penitenciar. Regimul penitenciar. Practica penitenciară, Editura All Beck, București, 2001
II. LEGISLAȚIE ȘI DOCUMENTE JURIDICE INTERNAȚIONALE
Constituția României
Noul Cod penal
Noul Cod de Procedură Penală
Legea nr. 254 din 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
H.G. 1849/2004,privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor
ORDIN Nr. 2003/C din 22 iulie 2008 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Administrației Naționale a Penitenciarelor
Regulamentul de aplicare a Legii 254/2013
Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune
Hotărâre nr. 1439/2004 din 02/09/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal
Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului
Decretul 1629 din 2 septembrie 1944 (Decretul 1629/1944).
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților;
BIBLIOGRAFIE
TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII
BARBU, G., ȘERBAN, Al., Drept execuțional penal, Editura All Beck, București, 2005
BĂLAN, Ana, STĂNIȘOR, Emilian, MINCĂ, Marinela, Penologie, Editura Oscar Print, București, 2003
BĂRBULESCU, D., Educația prin muncă, în Domenii ale pedagogiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
BONTAȘ, I., Întreprinderea productivă ca factor educativ, în Domenii de pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
BULAI, Constantin, Individualizarea pedepselor, în Explicații teoretice ale codului penal român, vol. II, Editura Academiei, București, 1970
BUTOI, Ioana – Teodora, BUTOI, Tudorel, Psihologia judiciară, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2003
CHIȘ, Ioan, Instrumente internaționale de Drept Execuțional Penal, Editura A.N.I, București, 2005
DVOACEK, Maria, Începuturile regimului penitenciar, în Istoria dreptului românesc, vol. II, Partea întâi, Editura Academiei Române, București, 1984
PALMER, J.W., PALMER, S. E., Constitutional Rights of Prisoners, Anderson Publishing co, Cincinnati 1999;
POPESCU, AGATA MIHAELA, Drepturile si libertătile democratice. Drepturile omului. Cadrul generos al vietii, activitătii si realizării persoanei umane, Editura Universitatea Naționala de Apărare “Carol I”, București, 2006;
RACHIERU, Adina, Impactul programelor de asistență socială în penitenciar, Editura Lumen, Iași, 2009
RUSE, M., Planificarea și organizarea activităților productive cu deținuții, în Buletin Penitenciar nr. 4/1983
ZIDARU, Petrache, Drept execuțional penal. Tratamentul penitenciar. Regimul penitenciar. Practica penitenciară, Editura All Beck, București, 2001
II. LEGISLAȚIE ȘI DOCUMENTE JURIDICE INTERNAȚIONALE
Constituția României
Noul Cod penal
Noul Cod de Procedură Penală
Legea nr. 254 din 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
H.G. 1849/2004,privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor
ORDIN Nr. 2003/C din 22 iulie 2008 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Administrației Naționale a Penitenciarelor
Regulamentul de aplicare a Legii 254/2013
Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune
Hotărâre nr. 1439/2004 din 02/09/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal
Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului
Decretul 1629 din 2 septembrie 1944 (Decretul 1629/1944).
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elemente de Drept Executional In Materia Respectarii Drepturilor Condamnatilor (ID: 127717)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.