Elemente de Ancheta Penala Folosite In Ascultarea Martorilor

ELEMENTE DE ANCHETĂ PENALĂ

FOLOSITE ÎN ASCULTAREA MARTORILOR

C U P R I N S:

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Importanta ascultării martorilor

1.2. Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei

CAPITOLUL II. ASPECTE DE ORDIN PSIHOLOGIC ÎN FORMAREA DECLARAȚIILOR MARTORILOR

Sectiunea II.1. Recepția(percepția) faptelor și împrejurărilor de fapt de către martori

II.1.1. Recepția senzorială

II.1.2. Decodarea evenimentului judiciar

II.1.3. Memorarea

II.1.4. Reproducerea(reactualizarea) evenimentului judiciar

Sectiunea II.2. Factori de distorsionare a recepției senzoriale a martorilor din perspectiva criminalistică

II.2.1. Factori de natură obiectivă

II.2.2. Factorii de natura subiectiva

CAPITOLUL III. AUDIEREA PROPRIU- ZISĂ A MARTORILOR

Sectiunea 1. Pregatirea în vederea ascultării martorilor

Sectiunea 2. Reguli tactice aplicate în ascultarea martorilor

2.1. Conduita tactică în etapa de identificare a martorului

2.2. Conduita tactică din momentul relatării libere a martorului

2.3. Reguli tactice aplicate în etapa formulării de întrebări

Sectiunea 3. Consemnarea declarațiilor martorilor, alte mijloace tehnice de fixare

3.1. Fixarea declarațiilor prin mijloace tehnice criminalistice

Sectiunea 4. Verificarea și aprecierea declarațiilor martorilor

Sectiunea 5. Particularități tactice aplicate în ascultarea diferitelor categorii de martori

5.1. Ascultarea martorilor ocular

5.2. Ascultarea martorilor care au luat cunoștință indirect despre faptele sau împrejurările ce formeaza conținutul declarațiilor

5.3. Ascultarea martorilor propuși de către părti

5.4. Ascultarea martorilor minori

5.5. Ascultarea vârstnicilor

5.6. Ascultarea martorilor cu dizabilități

5.7. Ascultarea martorilor cu dizabilități psihice

5.8. Ascultarea persoanelor ce nu cunosc limba română

CAPITOLUL IV. PROTECȚIA MARTORILOR

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

In realizarea justitiei penale probele, printre care si ascultarea martorilor, ocupa un rol important, iar întreaga evolutie a dreptului procesual penal s-a desavârsit in jurul transformarilor pe care le-a suferit sistemul probelor in decursul timpului. Pentru a scoate la lumină adevărul cu privire la o învinuire concretă, fie în a demonstra vinovăția sau nevinovăția celui pus sub învinuire apelăm la probe.

În procesul judiciar, este necesar că organele de urmărire penală și cele de judecată să fie înarmate cu cunoștințe privind legile de bază ale psihologiei judiciare și despre condițiile subiective sau obiective care pot influența procesele de percepție.

Studiind caracteristicile psihosociale ale participanților la procesul penal (infractor, martor, victimă), ale anchetatorului și chiar ale judecătorului sau apărătorului, cât și legitățile psihice specifice diverselor faze ale săvârșirii faptei penale sau soluționării cauzei; psihologia judiciară, tactică de ascultare a martorilor, inculpaților, chiar și în situația în care aceștia sunt minori, bolnavi sau handicapați mintal, în efectuarea unor activități de urmărire penală, cum sunt: recunoașterea, confruntarea sau perchizitia.

Față de de cele arătate mai sus, pentru rezolvarea unui proces penal trebuie îndeplinite conditiile ascultării persoanelor direct implicate și a celor care, deși nu au participat activ la săvârsirea faptei ilegale pot furniza informații valoroase care să contribuie la aflarea adevărului. În acest sens ascultarea unei persoane are o dublă semnificație și anume:

reprezintă o modalitate importanta de obținere a mijloacelor de probă ;

este posibil în anumite situații, să constituie o formă de exercitare a dreptului la apărare lucru valabil dacă se are în vedere ascultarea unui inculpat căruia în acest mod i se dă posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere și de a lupta împotriva acuzațiile ce i se aduc.

O definiție a acestei activități poate fii dată astfel:

,,Ascultarea persoanelor în ancheta penală este o activitate procesuală și de tactică criminalistică realizată de organele de urmărire penală (organe de cercetare penală și procuror) pentru a se stabili probele care vor contribui la aflarea adevărului în cauza respectivă”

Pot avea calitatea de anchetatori într-o cercetare penală :

ofițerul de cercetare penală;

procurorul

Potrivit Codului de Procedură Penală, organele de cercetare penală sunt :

organele de cercetare ale poliției judiciare, constituite din lucrători specializați din Ministerul Afacerilor Interne anume desemnați de ministrul de interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

organe de cercetare judiciare speciale, din această categorie făcând parte: comandanți ai unităților și centrelor militare, ofițerii poliției de frontieră, căpitanii porturilor și șefii comenduirilor de garnizoană.

În cadrul noțiunii de anchetor, pot fi incluși toți ofițerii de poliție sau din alte structuri autorizate ale statului care desfășoară activități de descoperire, cercetare și instrumentare a cauzelor penale.

Cel ce conduce ancheta judiciară trebuie să fie perseverent, calm, răbdător, deoarece timpul lucrează în defavoarea infractorului. Starea tensională îl îndeamnă să comită greșeli.

În urma activității de anchetă desfășurate de organele judiciare s-au stabilit câteva tipuri de anchetatori și anume :

a. Anchetatorul temperat. Acesta are un comportament natural, firesc și dă o importanță egală tuturor momentelor și amănuntelor, va asculta interlocutorul cu atenție și interes, răbdător, calm, dar intervine în mod oportun pentru lămurirea aspectelor esențiale ale cauzei.

b. Anchetatorul amabil. Este caracterizat de tipul deschis, degajat calm uneori chiar zâmbitor. Reprezintă tipul de anchetator care manifestă o anumită transparență în relația cu cel ascultat, o anumită jovialitate. Acesta va realiza o atmosferă degajată, propice pentru un studiu psihologic atent al celui ascultat însă această amabilitate trebuie să fie constantă și să nu depășească un anumit prag pentru că în caz contrar echilibrul se poate rupe.

c. Anchetatorul autoritar. Are o ținuta rigidă, solemnă, impunătoare și caută să își impună propria voința in fața subiectului ascultării. Contactul psihologic se realizează foarte greu sau chiar deloc, anchetatorul bazându-se în primul rând pe intimidarea persoanei ascultate.

d. Anchetatorul vorbăreț. Îl întrerupe des pe cel anchetat, anticipează unele cuvinte ale acestuia, face completări. Uneori, intervine inoportun și fără eficiență în anchetă, calitatea anchetei putând avea de suferit. Faptul că vorbește mult poate fi determinat fie de ideea că este complexat de necesitatea afirmării, fie din dorința de a se descărca de tensiunea afectivă.

e. Anchetatorul patern. Adoptă un comportament blând, manifestând compasiune, însă această atitudine poate dăuna anchetei deoarece acest comportament poate fi exploatat de infractorii versați.

f. Anchetatorul cabotin. Se caracterizează prin exagerarea utilizării stilurilor adoptate de alți anchetatori, rezultatele putând fi diverse(amuzament, penibilitate, inhibarea celui ascultat etc.)

g. Anchetatorul violent. Reprezintă o categorie de anchetatori care parțial a dispărut în sensul că, în conjunctura actuală, în care se pune un accent tot mai mare pe respectarea drepturilor omului nu se mai folosește violența fizică. Se mai menține încă într-o oarecare măsură violența verbală, ale cărei efecte sunt apropiate de cele ale violenței fizice, chiar dacă urmele lipsesc.

Dacă în dreptul procesual modern legea reglementează conținutul și mecanismul probatoriului, în decursul timpului sistemul probelor a parcurs mai multe faze :

în orînduirea primitivă soluționarea conflictelor dintre persoane era rezolvată de obicei pe calea răzbunării între rudele părților între care a izbucnit inițial conflictul. În această fază primitivă (etnică) nu există o reglementare a probelor, iar aprecierea celor care judecau asupra probelor era suverană și absolută, fără a mai fi nevoie de a menționa care au fost elementele ce au servit la formarea convingerii asupra vinovăției sau nevinovăție celui judecat.

după această epocă, sistemul probelor ajunge la fază religioasă (teoretică) în care prin intervenția divinității se ajungea la stabilirea vinovăției sau nevinovăției. Sistemul probator în acest context se obținea pe calea duelului judiciar, ordaliilor, anumite forme de juramânt, astfel încât judecată lui Dumnezeu arată de partea cui este dreptatea. Un asemenea sistem probator a fost folosit în dreptul feudal-ordaliile, care prin diferite încercări la care era supus martorul sau una dintre părți se află dacă divinitatea intervine miraculos și dovedește nevinovată cuiva, fără a ține seamă de legile naturii. Cele mai cunoscute încercari erau: probă fierului roșu, apa fierbinte sau rece, împărtașania, mersul peste bare de fier înrosite. Prin duelul judiciar se încerca că divinitatea să intervină de partea celui care avea dreptate.

în fază legală (autocratică) pentru fiecare faptă penală se cereau anumite probe. Dacă în această fază mărturisirea se putea obține prin tortură, aflarea corpului delict la o anumită persoană nu mai necesită alte probe, în schimb martorii devin din ce în ce mai importanți.

1.1. Importanța ascultării martorilor

În accepțiunea legii procesuale penale, martorul este persoana care având cunoștințe despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal este ascultată de organele judiciare în această calitate.

Practic, nu există speță penală în care pentru aflarea adevărului să nu contribuie în mod esențial declarațiile martorilor.

Acest fapt a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale, în cadrul procesului penal, caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoaștere a împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor.

Din dorința de a sublinia importanța acestui mijloc de probă, unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”, această caracterizare se întemeiază atât pe vechimea în timp a acestui mijloc de probă, cât și pe faptul că el este aproape nelipsit dintr-un proces penal .

Definind martorul, legea arată că acesta este “persoana care are cunoștință despre fapte sau imprejurări de fapt care constituie proba în cauza penală”. Pentru a putea fi martor, este necesar ca o astfel de persoană să fie chemată în această calitate de un organ judiciar penal.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Mai pot fi martori inclusiv persoane cu anumite deficiențe senzoriale(orbi, surzi) sau de natură psihică.

Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală, “o probă destul de plăpândă”, în procesul penal proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și esențială pentru rezoolvarea scopului cauzei penale.

În sine, martorul nu este mijloc de probă, au acest caracter declarațiile lui dacă concură la rezolvarea cauzei.

Scopul ascultării martorilor se dimensionează pe următoarele coordonate:

stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea;

obținerea de date privind metodele și mijloacele folosite de făptuitor;

stabilirea identității făptuitorilor și a contribuției fiecăruia la pregătirea și desfășurarea activității infracționale;

determinarea activităților întreprinse de făptuitori înainte și după comiterea infracțiunii;

identificarea locurilor unde au fost ascunse ori valorificate bunurile sau valorile provenite din infracțiune, inclusiv a persoanelor care au procurat astfel de bunuri;

obținerea unor date de natură să conducă la extinderea cercetărilor în cauză atât cu privire la complici, instigatori ori tăinuitori, cât și cu privire la alte fapte penale;

stabilirea unor date privitoare la modul de viață al infractorilor: anturaj, locuri frecventate, bunuri mobimea în timp a acestui mijloc de probă, cât și pe faptul că el este aproape nelipsit dintr-un proces penal .

Definind martorul, legea arată că acesta este “persoana care are cunoștință despre fapte sau imprejurări de fapt care constituie proba în cauza penală”. Pentru a putea fi martor, este necesar ca o astfel de persoană să fie chemată în această calitate de un organ judiciar penal.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Mai pot fi martori inclusiv persoane cu anumite deficiențe senzoriale(orbi, surzi) sau de natură psihică.

Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală, “o probă destul de plăpândă”, în procesul penal proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și esențială pentru rezoolvarea scopului cauzei penale.

În sine, martorul nu este mijloc de probă, au acest caracter declarațiile lui dacă concură la rezolvarea cauzei.

Scopul ascultării martorilor se dimensionează pe următoarele coordonate:

stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea;

obținerea de date privind metodele și mijloacele folosite de făptuitor;

stabilirea identității făptuitorilor și a contribuției fiecăruia la pregătirea și desfășurarea activității infracționale;

determinarea activităților întreprinse de făptuitori înainte și după comiterea infracțiunii;

identificarea locurilor unde au fost ascunse ori valorificate bunurile sau valorile provenite din infracțiune, inclusiv a persoanelor care au procurat astfel de bunuri;

obținerea unor date de natură să conducă la extinderea cercetărilor în cauză atât cu privire la complici, instigatori ori tăinuitori, cât și cu privire la alte fapte penale;

stabilirea unor date privitoare la modul de viață al infractorilor: anturaj, locuri frecventate, bunuri mobile sau imobile dobândite în perioada ce face obiectul cauzei penale;

obținerea unor date cu privire la locurile unde au fost ascunse bunurile învinuitului sau inculpatului, în scopul sustragerii acestora de la indisponibilizare prin măsurile asigurătorii;

dovedirea existenței sau inexistenței bunurilor sau valorilor obiect al infracțiunii în patrimoniul persoanei vătămate la data săvârșirii faptei, pentru a proba lipsa de temei a sesizării ori pentru a demonstra că pretențiile civile formulate sunt exagerate.

Realizarea scopului procesului penal și cele ale nevoilor apărării ordinii publice l-au condus pe legiuitor să autorizeze, în sistemul de dovezi, proba cu martori ca regulă, deoarece cele mai multe infracțiuni se săvârșesc astfel încât, chiar dacă lasă urme despre comitere lor, nu lasă urme despre persoana participanților.

Caracterul obișnuit și necesar al probelor ține de esența unui proces echitabil, constituind o garanție a exercitării dreptului fundamental al oricărei persoane la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenție, în jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a statuat că “într-o societate democratică, în sensul convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc important, încât o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului acestei dispoziții”.

Diferențierile făcute după izvorul informației prezintă importanță în aprecierea declarațiilor martorilor deoarece fidelitatea mărturiilor mediate și a celor din zvon public este în raport invers proporțional cu numărul verigilor intermediare ce separă percepția inițială de martor.

1.2. Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei

Din punct de vedere al mijlocirii faptelor aduse la cunoștința organelor judiciare și izvorul – sursa, ca punct de plecare al mărturiei – se poate vorbi atât în literatura cât și în practica juridică despre mărturia nemijlocită/mijlocită, imediată/indicată, derivată, „din auzite”, din „zvon public”.

Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepția imediată, originară a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor sau sunt dobândite personal de martor – ex proprersis sensibus. La mărturia fără interpunere, între sursa din care provin și sunt transmise informațiile și martorul care le percepe și le dezvăluie, nu se interpun verigi nemijlocite. Percepția nemijlocită implică prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor. Mărturia va avea această însușire ori de câte ori martorul s-a aflat în situația de a fi putut percepe direct, chiar dacă temporal nu a perceput faptele concomitent sau dacă spațial s-a aflat la o anumită distanță de locul producerii lor.

Sursa mărturiei este o sursă mediată derivată, deoarece martorul indirect furnizează informații nu asupra unor fapte și împrejurări percepute din sursa originară, ci o sursă mediată, derivată. Între sursa primară și cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun verigi intermediare. Aceste verigi intermediare pot fi una din părți (ex auditu partis), martori proprii (ex auditu alieno) – acele persoane care au perceput direct, prin propriile simțuri faptele și împrejurările legate de infracțiune și făptuitor. Punctul de plecare al acestei mărturii este mereu determinant, precis individualizat și, de regulă, poate fi confruntat, verificat, cu sursa, elementul primar de informare. La această mărturie imediată se apelează atunci când fie există o împiedicare absolută de a se obține informații din sursa primară (ex: încetarea din viață a părții sau a martorului ocular de la care martorul indirect deține informații), fie este o împiedicare vremelnică (ex: imposibilitatea temporară de a asculta un martor propriu-zis).

Izvorul mărturiei „din auzite”/„din zvon public” sau „după cum spune lumea”, derivă dintr-o sursă nedeterminată și indeterminabilă, constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o anumită notorietate a cărei proveniență nu poate fi precizată.

Între sursa originară și cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente intermediare. Din acest punct de vedere o asemenea mărturie este cu atât mai nesigură cu cât numărul de verigi intermediare este mai mare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în care se constată mai întâi o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta circulă pentru a putea fi mai ușor de povestit, apoi o accentuare a unor impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste și, în sfârșit, asimilarea, prelucrarea informațiilor în raport cu deprinderile, interesele, sentimentele celui care primește informația.

Singura condiție esențială și acceptată pentru ca o persoană să dobândească calitatea de martor în procesul penal o constituie deținerea unor informații despre vreo faptă sau împrejurare care pot servi la stabilirea și aflarea adevărului. În această situație, pot fi martori persoanele care direct sau indirect cunosc astfel de împrejurări.

Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare și apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers proporțional cu numărul verigilor ce separă percepția inițială de martor ca subiect cunoscător prin mijlocirea căruia faptele au ajuns la cunoștința organelor judiciare. Valoarea ei este subordonată cunoașterii sursei din care provine și de aceea se explică de ce mărturia de plecare nu poate fi individualizată; ea se întemeiază pe un zvon, pe opinii mai mult sau mai puțin răspândite, încetează de a mai fi directă și va fi înlăturată.

În procesul de confruntare a informațiilor provenite din sursa inițială cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existența unei depline concordanțe între acestea, dar și o neconcordanță asupra unor elemente care, considerându-se lipsite de importanță, nu au fost comunicate martorului.

Concordanța dintre sursa derivată și cea inițială dovedește că martorul mediat a reținut exact informațiile primite pe când absența unor elemente sau comunicarea inexactă își găsește explicația în selecția operată în informațiile percepute, omisiunea voită a unor laturi, deci transmiterea orală numai a acelor informații considerate de sursă ca fiind esențiale.

Neconcordanța informațiilor poate fi consecința unei denaturări involuntare a informațiilor atunci când acestea, deși fidel transmise, au suportat distorsionări datorită unor cauze subiective, nemijlocit legate de personalitatea martorului mediat: prelucrarea și interpretarea denaturată a informațiilor, raționalmente subiective sau a unor cauze voluntare care rezidă din persoana martorului derivat (relația avută cu cel pentru care urmează să depună mărturie sau raportul dintre el și organul judiciar – anchetatorul) sau datorită relei sale credințe denaturând în mod deliberat faptele.

Alteori, cauza nepotrivirii informațiilor din sursa primară cu cele din cea derivată este rezultatul faptului că martorul ocular, învinuitul, inculpatul, partea vătămată în special, furnizează organului judiciar informații false, iar martorul mediat, informații exacte, situație în care este necesară cunoașterea motivelor care produc asemenea neconcordanțe.

În cazul în care mărturia mediată nu poate fi confruntată cu sursa inițială (cel de la care martorul indirect deține informațiile a încetat din viață sau nu poate fi găsit), poate fi reținută sub o dublă condiție, și anume:

persoana martorului să inspire deplină încredere;

mărturia nemijlocită să fie confirmată de ansamblul probelor existente în cauză.

Cunoașterea izvorului mărturiei reprezintă o cale de a afla informațiile reale și necesare pentru aflarea cauzei. Nu de puține ori cei care lansau „zvonurile”, dădeau detalii despre victimă, faptă, împrejurările în care acestea s-au petrecut, erau adevărații autori. A cerceta fiecare verigă pentru a ajunge la izvorul mărturiei necesită timp, se impune cunoașterea unor anumite categorii de oameni care te pot îndruma și oferi informațiile necesare, iar rezultatele pot fi negative sau pozitive, pot „face lumină” sau „te afundă”. Toate această activitate revine anchetatorului – procuror sau organ de poliție, care trebuie să navigheze printr-o mare de informații, de zvonuri, de persoane care declară acele lucruri compatibile cu persoana lor și situația avută.

CAPITOLUL II

ASPECTE DE ORDIN PSIHOLOGIC ÎN FORMAREA DECLARAȚIILOR MARTORILOR

Toate formele de viață, de la cele mai simple până la animale și om, dispun de memorie- aceasta fiind o condiție a vieții, inclusiv a celei psihice. Memoria este o capacitate reflectorie absolut necesară, fără de care viața în general ar fi imposibilă, cu atât mai mult cea psihică.

Fără trecutul din memorie viața omului ar fi practic imposibilă. Am trăi într-un prezent continuu, fără trecut și fără viitor, incapabili să înregistrăm schimbările. Toate obiectele care acționează asupra noastră ni s-ar părea absolut noi, necunoscute. Nu am avea posibilitatea să folosim rezultatele cunoașterii și ar trebui să o luăm de fiecare data de la început.

Din punctul de vedere al dezvoltării și organizării, memoria umană, în raport cu formele existente la alte specii, a atins gradul maxim de complexitate.

Față de cele arătate mai sus declarațiile martorilor, și nu numai, nu reflectă întotdeauna realitatea, datorită unor cauze și condiții multiple și complexe ce țin de persoană martorilor și de împrejurările în care au fost percepute faptele și fenomenele .

Sectiunea I. Recepția faptelor și împrejurărilor de fapt de către martori

În actiunea de formare a declarațiilor martorilor, mărturia este considerată rezultatul unui acțiuni de observare și memorare involuntară a unor fapte sau împrejurari de fapt, legate strâns de desfașurarea unei activiteți ilicite, urmat de reproducerea lor în fața organelor de cercetare penală.

Mărturia, ca proces de cunoaștere, parcurge, patru faze:

recepția;

decodarea;

memorarea;

reproducerea.

II.1.1. Recepția senzorială

Elementele care definesc recepția senzorială a unor evenimente ca primă etapă a formării depoziției, conturează un proces psihic de cunoaștere, care parcurge mai multe etape:

a) Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau persoanelor prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț. Apariția senzațiilor și, ulterior, a percepțiilor, este în funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor. Analizatorul este definit ca sistemul sau aparatul organismului uman, alcătuit din organele de simț, căile nervoase de transmitere și centrii corespunzători de pe scoarță cerebrală.

Senzația nu se naște decât în momentul în care stimulul atinge un prag minim, capabil să provoace senzația. Cu cât sensibilitatea analizatorului este mai mare, cu atât este posibilă nașterea de senzații prin stimuli mai puțin intenși. În egală măsură există și o intensitate maximă a stimulilor dincolo de care nu se mai produc senzații. Este important de reținut că intensitatea minima sau maximă prin care stimulii pot determină o senzație – cunoscută sub denumirea de pragurile senzației – variază de la persoană la persoană, magistratul trebuie să aprecieze în fiecare caz în parte limitele posibilităților de percepție ale unui martor.

b) Percepția este rezultatul unei reflectări mai complexe care conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor; o manifeastare de organizare a senzațiilor, implicit a informațiilor pe care un martor le-a receptat în funcție de diferiții factori: interes, experiență, necessitate, ș.a.

Limitele mijloacelor de percepție sunt determinate și de calitatea organelor de recepție, de prezența unor stări de boală ce pot influența negativ apariția senzației sau distorsiona informația.

Faptele, obiectele sau persoanele sunt sesizate diferențiat, unele fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deși au posibilitatea de a acționa analizatorii. Cauzele acestei separări, sub raport perceptiv a unei persoane, obiect sau fenomen dintr-o masă mai mare de oameni, lucruri sau fapte, pot fi dintre cele mai diferite. Astfel de cauze cum ar fi, de exemplu, cunoașterea acestor persoane, obiecte, fenomene, interesul manifestat față de ele, modul în care elementul perceput se desprinde de fond, culoare, poziție, mișcare.

Recepția vizuală

Declarația ca sursă constituită de senzațiile vizuale, exprimă depoziția tip, cel mai des întâlnită, deoarece este necesară reconstituirea cât mai fidelă a locului în care s-a înfăptuit infracțiunea. În cercetarea depoziției este necesar să se constate dacă martorul este obișnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se referă depoziția sa, deoarece de gradul de obișnuință, se va exprima la fel fenomenul de constantă de percepției, în funcție de aceasta în mod neintenționat va distorsiona realitatea, omițând sau adăugând informații.

Recepția auditivă

Recepția auditivă este un alt izvor al depoziției. Senzațiile auditive reprezintă rezultatul mișcarii undelor sonore asupra receptorilor auditivi (ele vor putea fi înregistrate doar dacă se găsesc în intervalul de frecvență 20-20000 cili/s). Sistemul senzațiilor auditive nu poate fi înțeles fără cunoașterea însușirilor fundamentale ale undelor sonore: înălțime, intensitate și timbru.

Recepția mișcării

Percepția și implicit probarea prin mijlocirea mărturiei nu interesează în orice pricină penală, ci numai în cazul acelor infracțiuni la care precizarea mobilitații, dar mai ales a vitezei mobilitații unor obiecte, părți ale corpului etc., ar putea contribui la înțelegerea mecanismului producerii infracțiunii, a cauzelor acesteia sau la înțelegerea modului de materializare a activității ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii.

II.1.2. Decodarea evenimentului judiciar

Decodarea evenimentului judiciar, reprezintă o particularitate ce tine de calitatea de martor, despre asocierea evenimentelor percepute cu starea de ilegalitate.

Lucrurile, obiectele, tot ceea ce ne înconjoară devin parte lăuntrică a vieții noastre. Între momentul perceptiv al declarației și cel al reproducerii acesteia în fața organelor judiciare a faptelor percepute, se interpune momentul conservării, al păstrării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – deci memorarea – forma de reflectare a experienței acumulate și funcție a creierului uman. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume descifrarea sau prelucrarea informațiilor.

Aparatul nostru senzorial nu sesizează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care numai la nivelul cortical, în scoarța cerebrală, vor fi integrate în ansambluri și vor fi prelucrate și decodate.

Fenomenul este asemănător cu ceea ce se întâmplă când vorbim la telefon. Prin emițător sunt emise sunete, care sunt transformate în impulsuri electromagnetice și transmise spre receptor. Aceste semnale sunt apoi recompuse în cuvinte, care, făcând parte dintr-un limbaj cunoscut de persoana de la celălalt capăt al firului – se structurează după sens, conferind un conținut inteligibil mesajului original transmis.

Uneori, pe canalul de transmisie apar „sunete suparatoare”, astfel încât comunicarea are întreruperi, într-un grad mai mare sau mai mic, dar acest lucru nu va împiedica comunicarea, interlocutorii completând logic și cu înteles eventualele pierderi ale cuvintelor.

Datorită activismului psihic, în conștiința noastră apar sensuri întregi, logic/semantic structurate cu toate că ele nu sunt stocate memorial, ci parțial provin din reconstituiri.

Informațiile emise, recepționate integral sau parțial sunt decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvânt și este purtător de cuvânt. Persoane adulte și normale nu percepem decât lucrurile denumite, adică nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare, ci vom vedea „masa”, „scaunul”, „omul” etc. Legătura dintre obiecte, fenomene, situații și grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învățate, sunt achiziții postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor.

Descifrarea informațiilor efectuate, găsirea și selectarea cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvânt este purtător de sens, acest sens este apropiat la toți cunoscătorii acelui limbaj – un anume dialect. Depășind această particularitate, cuvintele nu indică numai obiecte, stări, fenomene, ele au și conotații colective. Descoperirea unor asemenea semnificații, care se pot referi la un punct nodal al cazului se va face cu mult tact și abilitate. Cunoașterea sensurilor suplimentare, de către ofițerul de poliție este importantă în descifrarea cuvintelor, în sesizarea momentelor pe care le exprimă un martor în deeclarațiile sale. Martorii pot fi recrutați din orice mediu. Este știut faptul că infractorii folosesc un anumit jargon – în care se utilizează timpul prezent.

În procesul de descifrare se conștientizează calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. Ei acest moment apar o serie de întreruperi involuntare(pe care le vom analiza ulterior), deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, fapt care potențează relativitatea lor. Alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii, deoarece la om ele participă la orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.

În cadrul declarațiilor martorilor, aprecierea corectă a vitezei, a distanțelor, a timpului este definitorie pentru că în funcție de asemenea aprecieri depinde încadrarea juridică a infracțiunii. Supraaprecierile sau subaprecierile pot schimba esențial situația creată.

II.1.3. Memorarea

Memorarea are un rol deosebit în procesul de formare a declarațiilor martorilor. Prin intermediul ei omul poate reține, păstra și reda realitatea înconjurătoare percepută anterior, fiind caracterizată prin selectivitate și individualitate.

Memorarea involuntară este dominată în raport cu cea voluntară și influețată de interesul manifestat de martor în momentul apariției stimulului care determină perceperea vizuală sau auditivă.

Pentru activitatea de ascultare însă, trebuie reținut că aceasta poate fi mecanică sau logică avându-se în vedere criteriul înțelegerii fenomenelor percepute – voluntară sau involuntară. În majoritatea cazurilor intervine memorarea involuntară, deoarece martorul, în mod neașteptat și nevoit, percepe anumite fenomene, obiecte, stări ori împrejurări de fapt în legătură cu care este solicitat, ulterior, să facă declarații.

Persoanele abilitate trebuie să aibă în vedere că memorarea este influențată de diverși factori – starea emoțională, interesul, ocupația, gradul de înțelegere a fenomenului perceput, timpul avut la dispoziție, s.a. – care se exprimă diferit cu vârstă persoanei ascultate în calitate de martor. Nu rare sunt cazurile când martorul, deși a perceput în întregime fenomenul, totuși face declarații foarte vagi cu privire la unele împrejurări, în timp ce pe altele le reda cu lux de amănunte. Soluțiile de acest gen nu pot fi explicate printr-o compensare, ci mai curând prin interesul trezit martorilui de anumite împrejurări și indiferentă față de altele.

Factorul timp afectează atât claritatea cât și exactitatea memorării. De la început se pierd din memorie detaliile fără esență, apoi, tot mai mult, sunt vizate aspectele esențiale, pentru că, în final, să intervină uitarea, motiv pentru care factorul timp trebuie avut în vedere cu prioritate atunci când se trece la interogare. Nu întâmplător, în criminalistică se recomandă că martorii să fie ascultați cât mai repede posibil de la perceperea evenimentului. În aceeași ordine de idei, nu trebuie omis faptul că, în intervalul de timp dintre memorare și reactualizare, cele petrecute suferă un proces de prelucrare și sistematizare.

În interesul aflării adevărului, trebuie să se obțină de la martor, pe cât este posibil, o ,,copie" a realității percepute și nicidecum o prelucrare a acesteia.

Particularitățile memoriei se manifestă cu pregnanță în procesul reproducerii fenomenelor, când, de la martorii prezenți la desfășurarea evenimentelor, faptelor, împrejurărilor despre care sunt chemați să vorbească, se pot obține cele mai complete și veridice declarații.

Martorii oculari ajută organul de cercetare la reconstituirea etapelor din derularea faptelor sau împrejurărilor de fapt, pe care aceștia le-au perceput ori cred că le-au perceput.

De exemplu, în cazul unui accident rutier, martorii se sesizează despre acesta că urmare a zgomotului produs sau a strigătului persoanei accidentate. În această situatie: martorii au sesizat împrejurările în care s-a produs evenimentul de circulație ori numai urmările acestuia – acțiunea conducătorului auto și a victimelor după accident?

În astfel de condiții, martorii au tendința de a completă declarațiile cu presupunerile, părerile sau concluziile personale referitoare la ceea ce s-a petrecut până în momentul în care s-au sesizat despre producerea evenimentului.

De aici, atenția deosebită care trebuie acordată stabilirii faptelor și împrejurărilor pe care martorii le-au perceput într-adevăr și ,,contribuția" lor la declarațiile pe care le fac.

Martorii oculari au posibilitatea să perceapă semnalmentele, particularitățile sau caracteristicile făptuitorilor. Prin ascultarea lor trebuie să fie solicitate cât mai multe detalii privind condițiile de percepere(timp, loc, luminozitate, durată a perceperii, semnalmente ori caracteristici reținute) și măsură în care pot să contribuie, pe bază celor păstrate în memorie, la identificarea diferitelor aspecte.

II.1.4. Reproducerea evenimentului judiciar

Omul reține și reactualizează doar o parte a informațiilor. Selectivitatea poate fi determinată de implicarea noastră emoțională, de atitudinea pe care o avem față de un anumit eveniment.

Reactualizarea constă în revalorificarea datelor păstrate în memorie și se realizează prin recunoaștere și reproducere.

Repoducerea informațiilor stocate este un fenomen complex, desfașurat în legatură cu procesul găndirii prin repreyentarea lumii care ne înconjoară.

Reproducerea se realizează prin relatarea, de către martor, oral sau în scris, a celor percepute cu ocazia evenimentului care a avut loc. Valoarea acestor informații este foarte importantă pentru elucidarea cazului, de multe ori chiar decisivă. Momentul reproducerii situează martorul în contact nemijlocit cu persoanele și modul în care are loc audierea (instanță judecătorească, prezența inculpatului, a părții vătămate, a apărătorului, a publicului etc.). Această împrejurare poate avea un efect inhibitor asupra capacității de reproducere și a comunicării. Reproducerea exactă a faptelor este condiționată atât de dezvoltarea completa și statornicia perceperii și memorării, cât și de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informațiilor. Inteligență, nivelul cultural, ușurință de a expune fapte curente constituie factorii care influențează pozitiv fidelitatea mărturiei.

Reproducerea faptelor poate fi distorsionată. Sunt menționate patru categorii de denaturări: prin adiție, omisiune, substituire și prin transformare.

Denaturările prin adiție constau în adăugarea la faptele reale percepute a unor elemente care depășesc sferă informațiilor reținute de martori, cu ocazia producerii evenimentului la care au asistat.

Denaturările prin omisie, constau în relatarea unor informații mai puține decât au fost percepute în mod real, deci au un caracter incomplet ce nu acoperă integral sferă faptelor întâmplate.

Denaturările prin substituire constau în operarea unor modificări în structură informațiilor obținute de martori, prin aceea că faptelor reale percepute le sunt alăturate sau chiar sunt înlocuite cu altele, anterior percepute.

Denaturările prin transformare se datoresc caracterului selectiv al memorării, prelucrării și stocării; situații în cursul căreia datele sunt supuse unei permanente reorganizări și restructurări în timp și spațiu.

Toate aceste distorsiuni pot fi întâlnite și în depozițiile martorilor de bună credința, care în mod involuntar denaturează realitatea, ei fiind convinși că depoziția este conformă cu adevărul.

Depozițiile pot fi denaturate prin sugestibilitatea interogativă – utilizându-se întrebări sugestive și amăgitoare.

Recunoașterea este un proces mai simplu și mai ușor de realizat decât reproducerea deoarece se realizează în prezența obiectului sau evenimentului despre care trebuie furnizată informația. În esența, ea poate luă formă recunoașterii unor persoană și obiecte pentru a se stabili, prin identificare, dacă sunt aceleași cu cele care au fost percepute în condițiile săvârșirii infracțiunii sau în orice alte împrejurări, anterior sau ulterior acelui moment.

Recunoașterea de către martor a persoanelor sau obiectelor aflate în anumite raporturi cu infracțiunea poate fi precisă, imprecisă sau eronată:

recunoașterea este exacta atunci când impresiile actuale provenite de la persoanele sau obiectele ce se prezintă martorului sunt identice cu cele din timpul evenimentului.

recunoașterea este imprecisă atunci când pe fondul coincidenței uneia din impresiile anterioare cu cele actuale se constată existența unor deosebiri, identificarea persoanei sau obiectului este incompletă, martorul nereușind să le localizeze în spațiu și în timp.

recunoașterea este eronată, falsă, când identificarea se face nu în bază unor însușiri esențiale ci prin asemănarea unor însușiri neesențiale ale persoanelor și obiectelor percepute acum și anterior.

II.2. Factori de distorsionare a recepției senzoriale a martorilor din perspectiva criminalistică

Factorii de distorsionare(bruiaj), sunt determinați de legitățile generale ale senzorialității, cu influența directă asupra modului de recepționare, proprii fiecărei persoane. Dintre aceste legități, menționam:

a) modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului, care se constituie în structuri și configurații, permițând martorului să perceapă întregul înaintea părților componente. Viteza cu care sunt sesizate elementele componente ale întregului variază de la individ la individ. Un martor poate spune despre o mașină numai că era de culoare albă, altul poate indica marca, diverse detalii, inclusiv numărul de de înmatriculare;

b) constanța percepției, fenomen care determină o anumită corectare a imaginii percepută, clasic fiind procesul de așezare în poziția normală a unei imagini care, pe retina noastră apare răsturnată, potrivit legilor opticii geometrice. În acest caz, distorsionările sunt specifice percepției de persoane, obiecte sau împrejurări familiare martorului.

c) fenomenul de iluzie, duce la cunoașterii eronate, prin deformarea subiectivă a realității. Din diversele iluzii, cele optico-geometrice sunt mai frecvențe în perturbarea mărturiei. De pildă, o persoană poate fi apreciată mai slabă sau grasă, după cum această a fost percepută într-un grup de indivizi mai slabi sau mai grasi.

d) fenomenul de expectanță, prin care este pregătită să recepționeze anumiți stimuli, filtrandu-i pe alții. Exempul clasic este cel al mamei care se trezește imediat la plânsul copilului, dar poate dormi liniștită în prezența altor zgomote mai puternice.

e) efectul "Hallo", – cazul persoanelor ce înșală care, datorită înfățișării remarcante și exprimării corecte sunt crezuți cu ușurință, spre deosebire de o persoană cinstită, dar cu o prezența mai puțin agreabilă.

Clasificarea factorilor de bruiaj a mărturiei, în literatură de specialitate se face potrivit specificului procesului judiciar, fără diferențieri semnificative de cele întâlnite în lucrările de psihologie. Ascultarea unui martor presupune, de la bun început, să se țină cont alături de legitățile generale ale senzorialității, de principalii factori obiectivi și subiectivi capabili să influențeze procesul de percepție.

II.2.1. Factori de natură obiectivă

Factorii de natură obiectivă sunt determinați de împrejurarile în care are loc percepția, cei mai importanți fiind :

a) vizibilitatea poate fi redusă de distanță de la care se face cunoașterea, de condițiile de iluminare(soare care bate din față, întuneric, umbră), de condițiile meteorologice(ploaie, ceată, ninsoare,), de diverse obstacole mijlocitoare, între cel care percepe și locul în care se desfășoară întâmplarea;

b) audibilitatea este influențată, de asemenea, de distanță, de condițiile de propagare a sunetelor, specifice fiecărui loc în parte (cunoscându-se că sunetele se propagă mai bine la suprafața apei, decât în păduri sau în localitate), de existența unor unde sonore care pot perturba audiția și de factori meteorologici (vânt, ploaie, furtună), obstacole care pot da naștere la ecouri, reverberația sunetelor întâlnite în locuri închise.

c) durată percepției reprezintă un alt element obiectiv important de care depinde calitatea recepției. Perioada de timp posibilă percepției poate fi în funcție de timpul mai mare sau mai mic în care se desfășoară o acțiune, fie a persoanelor sau a obiectului perceput sau de viteză de deplasare, fie a celui care percepe, iar cateodată de tipul de iluminare(de exemplu, faptele percepute la lumina de la iluminat stradal).

d) mascarea înfățișării, alt factor, care nu trebuie neglijat fiind determinat de însăși persoană autorului infracțiunii, care încearcă să se facă percepută mai greu, în acest sens apelând la deghizări, acționând cu rapiditate, căutând să distragă atenția, inclusiv cu ajutorul unor complici, folosindu-se de întuneric sau de diverse obstacole pentru a nu fi observat.

II.2.2. Factorii de natură subiectivă

Factorii de natură subiectivă sunt reprezentați de totalitatea particularităților psiho-fiziologice și de personalitatea individului, apte să influențeze procesul perceptiv. Dintre aceștia, considerăm necesar să-i amintim pe cei mai importanți :

a) calitatea organelor de simț reprezintă un factor psiho-fiziologic esențial pentru o bună percepție, orice defecțiune a acestora, fie pe latură percepției, fie pe cea corticala (orbire, miopie, surzenie) reducând până la anulare o parte din posibilitățile receptive ale persoanei.

b) personalitatea și gradul de instruire a individului joacă un rol important în procesul perceptiv, mai ales atenției când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care asistă. De exemplu, medicul ce poate să sesizeze o anumită stare patologică sau conducătorul auto care aprecieaza mai exact viteză cu care circulă un autovehicul.

c) vârstă și inteligență persoanei reprezintă alți factori subiectivi majori în percepție, atât experiență de viață, cât și calitalile intelectuale având un aport deosebit în receptarea faptelor, a împrejurărilor în care a avut loc un anumit eveniment.

d) avântul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după care trebuie făcută separarea între un individ și altul cu privire la capacitatea și modul de a raționa și de distinge fapte sau date.

e) stările de oboseală , precum și reducerea capacității perceptive, că urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor, conduc la o scădere a acuității senzoriale.

f) stările emotive mai ales cele cu un anumit grad de intensitate, au o influența ce produce frânarea asupra procesului de cunoaștere, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia, situație întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter șocant(accidente grave, scandaluri, omoruri) și mai ales atunci când, în comiterea faptelor respective sunt implicate rude, prieteni sau cunoștințe apropiate.

g) atenția se număra printre factorii de care depind direct calitatea și realismul informațional al percepției. În primul rând, se cuvin avute în vedere calitățile atenției, cum sunt: stabilitatea și mobilitatea acesteia, gradul de concentrare și distribuția ei. În al doilea rând, trebuie ținut seamă de tipurile de atenție, voluntară sau involuntară, ultima întâlnită mai des în cazul martorilor, din cauza apariției neașteptate a unui stimul puternic, șocant (țipat, împușcătură) sau a interesului pe care îl poate atrage o persoană, obiect, discuție, acțiune.

h) tipul perceptiv. Martorul cu recepție de tip perceptiv are capacitatea de a reține mai multe detalii, mai multe amănunte, spre deosebire de tipul sintetic, care reține întregul, caracteristicile sale generale.

CAPITOLUL III

AUDIEREA PROPRIU – ZISĂ A MARTORILOR

Sectiunea 1. Pregătirea în vederea ascultării martorilor

Ascultarea martorilor necesită o pregătire incipientă menită a asigura cele mai bune condiții de realizare a acestei activități. Pentru obținerea unor declarații de martor conforme cu adevărul precum și complete, organul de cercetare trebuie să se pregătească în mod corespunzător.

Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o serie de obligații menite să ducă la aflarea adevărului și cuprinde următoarele activități:

1. studierea dosarului cu materialele cauzei;

2. stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori și cunoașterea acestora;

3. stabilirea momentului și locului ascultării precum și asigurarea condițiilor în care se va realiza ascultarea;

4. citarea martorilor;

5. întocmirea planurilor de ascultare.

1. Studierea dosarului cauzei.

În fază incipientă a activității pregătitoare studierea dosarului cauzei are un rol de prim ordin în desfășurarea în bune condiții a cazului respectiv. Studierea atentă, completă a întregului material existent în dosarul cauzei duce la ocolirea apariției unor consecințe negative în procesul ascultării.

Scopul cercetării materialului cauzei în procesul penal se face pentru:

determinarea faptelor și împrejurărilor ce urmează a fi elucidate prin ascultarea fiecărui martor;

determinarea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori, aspectele sau împrejurările ce pot fi clarificate cu fiecare martor în parte;

determinarea ordinii în care vor fi ascultați martorii, prioritate au cei care au perceput nemijlocit faptele sau împrejurările ce urmează a fi clarificate;

determinarea condițiilor obiective sau subiective care au putut influența percepția și memorarea faptelor sau împrejurărilor.

Organul judiciar are obligația să asculte atât persoanele care oferă date referitoare la determinarea existenței infracțiunii și la probarea vinovăției, cât și persoanele ce pot relata evenimente de natură să ducă la dovedirea nevinovăției asigurând astfel dreptul la apărare al învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal.

Organul de urmărire penală va trebui să stabilească dacă la înfăptuirea infracțiunii au participat mai multe persoane, de asemenea va determina martori care pot fi ascultați pentru dovedirea anumitor împrejurări. Rezultatul studiului materialelor cauzei se vor face în forma scrisă, organul judiciar având obligația să noteze toate împrejurările importante, toate aspectele ce urmează a fi dovedite deoarece acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor. Cercetarea materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului material probator existent, analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, a ansamblului probelor.

2. Stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori într-o cauză penală.

Organul de urmărire penală, alături de cele menționate mai sus, pentru buna desfășurare a ascultării martorilor, are datoria de a asigura condițiile în care se va realiza aceasta. Astfel, se impune crearea unor condiții optime pentru ascultare: un birou, un instrument de scris, formularul pe care se va scrie, planul de ascultare.

Pe timpul ascultării organul judiciar trebuie să-și păstreze calmul pentru ca martorul să poată fi calm și să colaboreze eficient la aflarea adevărului în cauza penală. Pentru ca ascultarea să se realizeze în condiții bune organul de urmărire penală va adopta cea mai bună tactică de ascultare stabilindu-se în fiecare cauză, în funcție de:

personalitatea și psihologia martorului;

poziția martorului față de inculpat sau de părțile participante la desfășurarea procesului penal;

interesul pe care este posibil să-l aibă martorul în soluționarea cauzei(rudă, prieten, coleg de serviciu);

dorința de a nu spune adevărul.

Față de cele prezentate mai sus, ascultarea martorului se va face numai în camera de consiliu cu participarea completului de judecată, procurorului și a apărătorului inculpatului. În aceste condiții se ofere o protecție mai bună a martorului.

3. Determinarea momentului și locului ascultării precum și asigurarea condițiilor în care se va realiza ascultarea.

Alegerea locului unde martorii urmează a fi ascultați este de multe ori determinată de considerente de ordin tactic. Deoarece legea nu prevede un loc anume, ascultarea se poate efectua acolo unde organul judiciar consideră că acesta poate exercita o influență favorabilă asupra obținerii declarațiilor, sau locul unde urmează a fi ascultați poate fi impus de situația în care se află martorii.

Din principiu martorii sunt ascultați la sediul organului judiciar, sediul parchetului, instanței, de asemenea martorii pot fi ascultați la locul unde se află la un moment dat, domiciliul, locul de muncă. În cazul martorilor suferinzi, ascultarea va avea loc la locul unde se află sub îngrijiri medicale – spital, domiciliu iar în cazul celor aflați în executarea unei pedepse privative de libertate la locul unde sunt închiși. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfățișeze la locul, ziua și ora arătate în citație, în caz de nerespectare martorul poate fi adus silit la instanța de judecată. Ascultarea martorului se face la un moment cât mai apropiat de înfăptuirea infracțiunii. Din momentul luării la cunoștință de către martor că va fi ascultat și până la ascultarea propriu-zisă trebuie să treacă cât mai scurt timp, pentru ca martorul să nu fie influențat de persoanele interesate în cauză.

Când sunt mai mulți martori ascultarea lor se va face separat și se va evita să ia legatura între ei pentru a nu se influența reciproc. Când un organ judiciar sau o instanță de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, se poate adresa unui alt organ judiciar sau unei alte instanțe de judecată, pentru efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie. Aceasta se poate adresa numai unui organ sau instanțe egale în grad. Organul judiciar sau instanța de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune și alte întrebări dacă necesitatea lor rezultă din cursul ascultării. În actul de citare a martorului pentru ascultare se va menționa data exactă pentru prezentare – anul, luna, ziua, ora și adresa exactă a locului unde se va face audierea, sediul organului și camera unde se va prezenta.

4.Chemarea martorilor

Ascultarea martorilor presupune cunoașterea, recunoașterea celor care au perceput împrejurările legate de infracțiune sau de făptuitor, a numărului celor ce urmează a fi ascultați în această calitate. Recunoașterea martorilor constituie atât atributul organelor judiciare cât și a părților, precizarea sferei ce urmează a fi ascultați constituie atributul exclusiv al organelor judiciare. În cursul urmăririi penale cei ce urmează a fi audiați ca martori sunt întotdeauna cunoscuți în momentul începerii procesului.

Atunci când identitatea martorilor nu e cunoscută, organele de urmărire penală în paralel cu efectuarea altor activități, încep investigațiile menite a individualiza martorii.

Organele de urmărire penală pot ajunge la individualizarea martorilor a căror identitate nu e cunoscută, prin intermediul:

• naturii infracțiunii săvârșite, domeniul de activitate în care s-a comis infracțiunea pot furniza indicii cu privire la sfera de persoane din rândul cărora s-ar putea recruta martorii;

• mediului, timpuuil, locului comiterii, pot oferii indicii cu privire la limitele și categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii.

Locul și timpul comiterii infracțiunii pot furniza informații, indicii cu privire la categoriile de persoane în rândul cărora se pot afla cei care în calitate de martori au putut sesiza împrejurări legate de aceasta.

Natura infracțiunii comise, domeniul de activitate în care s-a comis fapta, locul comiterii, modul și mijloacele utilizate de făptuiror, anumite preocupări profesionale pot fi indicii cu privire la limitele teritoriale și categoriile de persoane din rândul cărora pot fi aleși martorii în cauza penală.

Persoanele ce pot fi ascultate în calitate de martori pot fi cunoscute organelor de urmărire penală și din alte surse exterioare propriilor investigații, prin acele indicații cuprinse în unele moduri de încunoștințare a organelor judiciare sau prin precizările făcute de părțile din proces.

La constituirea cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în calitate de martori se face deosebire după cum această activitate are loc în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății.

În timpul urmăririi penale, dacă la săvârșirea infracțiunii au participat mai multe persoane atunci, ascultarea tuturor celor ale căror declarații ar putea să contribuie într-o măsură sau alta la dovedirea unor împrejurări importante.

Organul judiciar nu poate opera de la bun început o selecție a martorilor pe criteriul importanței lor. La delimitarea cercului de persoane desemnate de părți se ține seama, de regulă acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declarații consideră că le vor fi favorabile. Criteriul de delimitare a cercului martorilor propus de părți trebuie să-l constituie concludența probei, măsură în care prin ascultarea martorilor propuși se ajunge la lămurirea unor aspecte până atunci cunoscute.

Martorii care au dat declarații în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultați din nou în fața instanței de judecată. Instanța analizând depozițiile celor deja ascultați poate opera o selecție a martorilor și considerând inutilă ascultarea unora dintre ei, poate restrânge sfera martorilor. Numărul martorilor în fața instanței de judecată este mai redus față de cei ascultați în cursul urmăririi penale.

5. Redactarea planului de ascultare.

Redactarea planului de ascultare reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii ascultării martorului. În urma analizării dosarului cauzei se stabilesc problemele ce urmează a fi lămurite cu fiecare martor sau categorie de martori identificați în cauză.

Pe baza problemelor respective se impune întocmirea unui plan de ascultare, plan care va cuprinde:

poziția martorului în cauză;

datele ce caracterizează personalitatea acestora;

necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării;

întrebările ce urmează a fi adresate martorilor.

Planul de ascultare, poate fi întocmit pentru fiecare martor în parte. Întrebările adresate martorului trebuie să fie scurte, clare, concise, adresate logic și cronologic în raport de gradul de înțelegere și memorare. Este interzis folosirea întrebărilor expresive ori cele de natură a pune în dificultate martorul. În cazul martorilor nesinceri întrebările vor fi formulate în mai multe variante și de rezervă: succesiunea întrebărilor va fi stabilită, astfel încât s-o pregătească pe următoarea. Dacă martorul va fi ascultat cu privire la mai mulți participanți la săvârșirea faptei, se va întocmi plan de ascultare pentru fiecare persoană. Ascultarea se va realiza separat pentru fiecare persoană pe declarații separate. În timpul audierii, planul de ascultare poate fi completat cu alte întrebări, ori se poate renunța la anumite întrebări dacă martorul a răspuns la ele din proprie inițiativă.

Planul de ascultare se constituie ca fiind un instrument de lucru prin intermediul acestuia problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în fața organului de urmărire penală.

Sectiunea 2. Reguli tactice aplicate în audierea martorilor

Ascultarea propriu-zisă a martorilor este data de momentul în care devine vizibil rolul regulilor de efectuare a acestui act procedural, act cu larg rasunet. Audierea unui martor – țn funcție de împrejurarea în care martorul se afla la prima ascultare, atât în fața organelor de urmărire penală, cât și a instanțelor de judecată – parcurge trei etape, ce se conduc, pe lângă regulile procesuale penale si de reguli tactice criminalistice în etape distincte: etapa identificării martorilor, etapa relatării libere si etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martor.

2.1. Conduita tactică în etapa de stabilire a identității martorului

Etapa stabilirii identității martorului, în care este inclusă si pe aceea a depunerii juramântului, constă potrivit prevederilor art. 114 din N.C.P.C., în întrebarea martorului despre nume, prenume, etate, domiciliu și dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad, precum si dacă se află în serviciul uneia dintre părți. Dacă însă există îndoiala asupra identității martorului, aceasta se stabilește prin orice mijloc de proba, după care, martorul este întrebat dacă este sot sau ruda cu vreuna din părți și în ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infracțiunii. Conform alin.2, lit. (b), art. 114 din, N.C.P.P., înainte de ascultare, martorul depune juramantul. Dupa depunerea jurământului, martorului i se pune în vedere ca, daca nu va spune adevarul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Încă din această primă etapă, aparent condusă numai de norme procedurale, organul judiciar este obligat să se conducă după câteva reguli tactice, proprii debutului audierii, absolut necesare creării unui climat psihologic adecvat obținerii de declarații complete și sincere:

a. Primirea martorului într-o manieră corectă, civilizată, care trebuie să fie prezentă încă din momentul asteptării până în momentul audierii propriu-zise. În acest context, reamintim necesitatea luării de măsuri destinate evitării contactului cu alți martori, cu alte părți din proces.

b. Crearea unui cadru de ascultare sobru, caracterizat de seriozitate, lipsit de factori stresanți, care pot distrage atenția martorului, cum ar fi, de exemplu, prezența unor persoane străine, a unor obiecte, aparate sau instalații ce pot stârni curiozitate sau teama.

c. Comportarea organului judiciar într-un mod calm, încurajator, astfel încât să fie redusă încordarea, neliniștea firească a martorului. Este total contraindicată atitudinea de răceală, de sfidare, de aroganța, care poate conduce la inhibarea martorului sau chiar la determinarea acestuia să evite declarații complete, mai ales dacă este bruscat. Un comportament necivilizat determină pe un martor să nu declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările cauzei sau sa refuze sa răspundă la întrebari, deși poate fi de bună-credință.

Un climat psihologic favorabil confesiunii se obține prin discuții libere, prin începerea degajată a unor probleme care nu intră imediat pe terenul investigat, dar care privesc persoană martorului, cum ar fi de exemplu, situația familială, activitatea desfășurată la locul de muncă, etc.

În acest mod, se pot cunoaște, în parte, și personalitatea martorului, ca și eventualele raporturi cu alte persoane antrenate în săvârșirea faptei și alte date care pot fi utile în clarificarea ei. Atitudinea calmă, încurajatoare, sobră, dar nu rigidă, trebuie menținută pe întreagă perioadă a ascultării martorului, în special în ipoteză primei audieri, când anchetatorul și martorul se află la primul lor contact.

2.2. Conduita tactică din momentul relatării libere a martorului

În cea de-a doua etapă a audierii, denumită relatare libera, dupa crearea cadrului psihologic favorabil obținerii unor declarații sincere, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta (alin. 1, art 114 din N.C.P.P.,).

Relatarea liberă prezintă un avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă, datorită faptului că este spontan, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martor. Pentru aceasta, martorul trebuie lăsat să expună, potrivit personalității sale, așa cum își reamintește, ceea ce a perceput și conform modului său de ordonare a ideilor. Începe astfel, și posibilitatea studierii și cunoașterii mai bune a martorului. O depoziție liberă prezintă garanția unei mari statornicii în convingeri, dacă martorul nu are nimic de ascuns sau pe cineva de protejat.

Raportată la cele de mai sus, conduita magistratului sau a anchetatorului, se va ghida după următoarele reguli:

Ascultarea martorului cu răbdare și calm, fără a fi întrerupt, chiar dacă acesta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără nici o semnificație pentru clarificarea cauzei, dar altele foarte importante, cu atât mai mult cu cât nu sunt cunoscute de anchetator.

Evitarea oricdrui gest, reacție sau expresie, mai ales ironică, prin care se aprobă sau resping afirmațiile martorului. Această conduită nu trebuie interpretată Tn sensul unei atitudini rigide, inhibitorii. Încruntarea, limbajul ironic, gesturile de nervozitate, lipsa de atenție, expresii de genul: " Hai, nu ai spune?", "Fii serios", "Ce vorbești?", au darul de a bloca martorul, de a-i creea neîncredere în organul judiciar.

Ajutarea cu tact a martorului, mai ales dacă nivelul intelectual îl împiedică să facă o relatare liberă cât de cât coerentă, fără însă a-1 sugestiona. Nu trebuie să surprindă situațiile în care, înșiși intelectualii se dovedesc a fi martori slăbi, incoerenți, blocați de situația în care se găsesc.

Dacă martorul se abate în mod deliberat de la subiectul relatării sau se pierde în amănunte, organul judicia de cercetare penală trebuie să intervină cu suficientă fermitate, dar civilizat, în reorientarea relatării spre obiectul mărturiei. El va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor care fac obiectul cauzei, fără că prin această să fie anulată spontaneitatea declarației.

Organul judiciar își va notă aspectele mai semnificative, că și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere, dar fără să se procedeze cu ostentație sau să se întrerupă martorul cerându-i să mai repete o anumită idee sau să fie mai explicit.

2.3. Reguli tactice aplicate în etapa formulării de întrebări

Aceasta este ultima etapă a audierii, neavând un caracter obligatoriu. Se întâlnesc situații în care martorii fac declarații clare și complete, încă din etapa relatării Iibere, fără a mai fi necesar folosirea de întrebări. Totuși, organul judiciar este nevoit să intervină cu întrebări de natură să clarifice relatările martorului sau să le verifice.

Această etapă mai este denumită: "Interogarea martorului", "Relatarea ghidată", "Depoziție-interogatoriu".

1. Întrebarile sunt necesare întrucât depoziția martorului poate conține denaturări de natură obiectivă sau subiectivă, frecvente fiind:

denaturarea prin adăugare(adiție) în care martorul relatează mai mult decât ceea ce a perceput, exagerând sau născocind fapte imaginare;

denaturarea prin omisiune, relatarea având caracter incomplet, că urmare a uitării, a subestimării importanței unui anumit aspect, ca urmare a unei eventuale rele-credințe;

denaturarea prin substituire, în care faptele, persoanele, obiectele reale percepute sunt înlocuite, substituite cu altele, percepute anterior, că urmare a asemănărilor existente între ele;

denaturarea prin transfonnare, de genul modificării succesiunii reale a faptelor, a modificării locului a unor detalii în timp și în spațiu.

2. Pentru evitarea denaturărilor de mai sus, dar și pentru stabilirea corectitudinii sau exactității depoziției, organul judiciar va trebui să intervină cu întrebări, care se împart în mai multe categorii:

Întrebări de completare a aspectelor omise din declarație sau care conțin detalii suficiențe pentru stabilirea împrejurărilor de fapt.

Întrebări deprecizare, necesare, de pildă, pentru determinarea cu exactitate a circumstanțelor de loc, timp și mod de desfășurare a unui eveniment, precum și pentru stabilirea surselor din care martorul a obținut date despre faptă.

Întrebări ajutătoare, destinate reactivarii memoriei, că și înlăturării denaturărilor, de genul substituirilor sau transformarilor, prin referiri, de exemplu, la evenimente importante din viață martorului, evenimente desfășurate concomitant cu faptele despre care este ascultat.

Întrebări de control, destinate verificării afirmațiilor, pe bază unor date certe, în ipoteză sesizării de denaturări, în special prin adăugare sau transfonnare că și în ipoteză existenței suspiciunii cu privire la bună-credința a martorului.

Întrebările se vor referi la problemele cuprinse în planul de audiere, însă, formularea lor că atare, stabilirea ordinii în care vor fi puse, se face în funcție de datele desprinse din relatarea liberă a martorului, din coroborarea acestora cu alte informații deținute de organul judiciar.

3. Din punct de vedere tactic criminalistic, în formularea și adresarea întrebărilor este absolut necesar să se respecte urmatoarele reguli:

Întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale.

Întrebările vor viza strict faptele percepute de către martor, privind punctul său de vedere referitor la natura acestora sau la problemele de drept.

Întrebările nu vor conține elemente de intimidare, de punere în dificultate a martorului sau promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta.

Prin modul de formulare a întrebărilor și tonul pe care sunt adresate nu trebuie, în nici țin caz, să se sugereze răpunsul.

Deși fiecare dintre regulile tactice menționate mai sus îsi au importanță în rolul lor bine delimitat în obținerea de declarații sincere și complete, este necesar să se insiste asupra importanței evitării unor întrebări prin care martorului i se poate sugera răspunsul.

Întrebările sugestive conduc, prin natura lor, la denaturarea adevărului, reprezentând, mai degrabă, voința anchetatorului, care nu corespunde în toate cazurile realității. Această sugestie, denumită și "indirectă", devine cu atât mai periculoasă, cu cât acesteia i se pot alătura factori de "sugestie directă”, prin intervenția rudelor, prietenilor, colegilor de serviciu, chiar și a anchetatorului, care încearcă să-1 determine pe martor, apelând la cele mai diverse mijloace, să facă declarații conforme cu realitatea .

Dincolo de posibilul caracter sugestiv al întrebărilor, se ia în calcul și sugestibilitatea de statut, care îi poate influența pe cei de o condiție social-culturală redusă, raportat la poziția magistratului. Acest gen de sugestibilitate, indusă de autoritatea anchetatorului, se poate face simțită chiar și la persoane cu nivel cultural superior, cu o anume sensibilitate.

4.Raportat la gradul lor de sugestibilitate, întrebarile ar putea fi:

a. Întrebări determinative, deschise, lipsite de elemente de sugestibilitate ("Ce haina avea invinuitul ?", "În ce zi s-a petrecut fapta?") ca și întrebări la care se răspunde prin "da" și "nu" ("Învinuitul purta ceva în mână?").

b. Întrebari incomplet sau complet disjunctive, închise, care contin elemente de sugestie, în special ultimele, martorul fund pus sa aleagă între cele două alternative ("Victima avea sau nu geantă?", "Geanta era de culoare neagră sau albastră?"). În exemplul dat, martorul este pus în situația de a opta între cele doua culori, mai ales dacă își amintește că victima avea într-adevar geantă, dar nu i-a reținut culoarea;

c. Întrebari ipotetice, cu mare grad de recptivitate, întrucât pornesc de la presupunerea că martorul a perceput o anumită împrejurare ("Cuțitul era în mâna stângă sau dreaptă?"), desi s-ar putea sa nu fi observat acest lucru. În exemplul dat martorului i se sugerează că învinuitul a avut cuțit în mână. Sugestia devine și mai categorică, atunci când întrebarea poate să începă cu cuvintele: ("Nu este așa că…?", "Nu este așa că învinuitul a amenințat victima cu cuțitul și că i-a smuls geanta din mână?").

Se va avea în vedere și modul în care sunt adresate întrebările, întrucât, însăși modularea vocii, ca și tonul vocii, pe lângă faptul că dezvăluie starea de nemulțumire a anchetatorului, pot constitui un serios factor de sugestie.

5. Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, în mod deosebit, respectarea unei conduite tactice specifice, importanța ei fund confirmată de practica judiciară.

Comportamentul anchetatorului trebuie să fie aceeași ca și în momentul relatării libere, dar cu unele exprimări tactice, impuse de faptul ca discuția cu martorii, în această fază, devine mai complexă, inclusiv pe plan psihologic.

Regulile tactice specifice ascultarii răspunsurilor sunt, următoarele:

a. Ascultarea martorului cu toată atenția și seriozitatea, evitându-se enervarea, plictiseala, gesturile ori expresiile de aprobare sau dezaprobare care îl pot încurca pe acesta.

b. La sesizarea unor nereguli în răspunsurile martorului, organul juridic nu trebuie să reacționeze imediat, să-și exprime surprinderea ori nemulțumirea, dar pentru clarificarea ei ulterioară trebuie să o înregistreze.

c. Urmărirea cu atenție, dar fară atitudine ostentaivă, a modului în care reacționeaza martorul la întrebari, sau dacă și-a facut apariția nesinceritatea.

Dacă se constată ca martorul încearcând să mintă, raportat la particularitiățile fiecarei cauze, procedeele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultării învinuitului, firește fără depășirea cadrului legal.

În acest sens, se va proceda la reluarea audierii, la reformularea întrebarilor, inclusiv la confruntare, cu alti martori, insistându-se asupra unor detalii care nu pot fi avute în vedere de către aceia care își pregătesc declarația prin întelegere cu părțile sau alți martori.

Dacă un martor își aduce aminte mai greu unele date, el poate să-și reamintească prin întrebări de referință, fără să i se sugereze răspunsul. Dacă că martorul a trecut de momentul de tensiune firească de la începutul audierii și că s-a realizat un contact psihologic între el și anchetator, nu trebuie exclusă apariția din nou a unor manifestări emoționale în timpul ascultării cum ar fi: congestionarea feței, tremuratul mâinilor, respirație neregulată, schimbarea mimicii, a modului de vorbire, o anumită crispare, etc. Aceste reacții se vor explica de la caz la caz deosebit, ele nereprezentând întotdeauna o particularitate de nesinceritate.

Rolul activ al organului judiciar, în etapă finală a ascultării, este prin unrmare, cu atât mai pronunțat cu cât devine necesară completarea, clarificarea sau verificarea unor afirmații, mai ales dacă sunt contradictorii și uneori, nesincere. În asemenea împrejurări, sau în ipoteză a ceea ce este denumit persistență în eroare, se impune o reaudiere a martorului, păstrându-se o conduită tactică similară. Un martor poate fi condiționat, în ultimă analiză, să facă o declarație sinceră și prin prezentarea altor probe, din care să reiasă cu claritate nesinceritatea afirmațiilor sale anterioare(înscrisuri, declarații, înregistrări diverse, etc.).

Sectiunea 3. Consemnarea declarațiilor martorilor, alte mijloace tehnice de fixare

Declarațiile martorului se consemnează conform art 123 din N.C.P.P. de către organul de urmărire penală pe formular tip de declarație. Dacă martorii doresc să-și consemneze personal declarațiile, li se pun la dispoziție coli de hîrtie și nu formularele tip de declarație.

Atunci cînd martorii își consemnează personal declarațiile, în conținutul acestora trebuie să se facă mențiunea pe lîngă datele ce le prevede formularul tipizat și despre cele privind depunerea jurămîntului și avertizare cu privire la consecințele nedeclararii adevărului, precum și obiectul cauzei în legătură cu care sunt ascultați. Când martorul este soț sau rudă apropiată, în conținutul declarației trebuie să se menționeze că i s-au adus la cunoștință prevederile legale și dorește să depună declaratie ca martor. În cazul martorilor de bună-credință, în declarație se redă conținutul celor expuse, spre deosebire de al celor de rea credință, dar în declarație se scriu atît întrebările adresate, cît și răspunsurile lor.

Declarațiile martorilor trebuie sa reflecte personalitatea acestora, gradul de instrucție și cultură, expresiile specifice, termenii uzuali folosiți. Organul de urmărire penală nu trebuie să modifice declarațiile martorilor, în sensul de a reda depozițiile acestora la nivelul său de pregatire. De asemenea, nu trebuie să înlocuiască termenii folosiți de către martor decât în măsura în care se impune eliminarea unor expresii inadecvate sau indecente.

Declarațiile se consemneză fără adaugări ori ștersaturi, iar în eventualitatea că apar, ele trebuie certificate atât de către martori cât și de persoana care conduce ascultarea. Pentru evitarea oricaror obiecții sau suspiciuni, spațiile rămase libere se barează. Declarația se citește martorului, iar dacă acesta o solicită, i se dă să o citescă, după care este semnată pe fiecare pagină atât de martor, cât și de cel care a făcut ascultarea. Dacă martorul refuză sau nu poate să semneze, se va menționa despre aceasta în declarația scrisă. Cât privește imposibilitatea martorului de a semna, asemenea situații pot apărea în practică și ele trebuie rezolvate în conformitate cu prevederile legale. Dacă martorul refuză să semneze, însemna ca nu este de acord cu conținutul declarației. Această declarație nu are nici o valoare pentru cauză, din moment ce martorul nu și-o însușește și nu o confirmă sub semnatură.

În asemenea situații, nici pregătirea și nici ascultarea nu s-au desfășurat în condiții corespunzătoare. Trebuie stabilite motivele pentru care martorul refuză să semneze și, în conformitate cu prevederile legale, declarația să fie completată dupa solicitarea sa, pentru ca acesta să fie de acord cu ea și să o semneze.

3.1. Fixarea declarațiilor prin mijloace tehnice criminalistice

Declarațiile martorilor pot fi fixate și pe bandă magnetică sau audiovideo. Deși, înregistrările, benzile magnetice nu sunt prevăzute printre mijloacele de probă, ele se folosesc în cauză, în special, în scop tactic.

Pe bandă magnetică ori audio-video trebuie să fie înregistrată: data, ora și locul ascultării, numele, prenumele și unitatea organului de urmărire penală, datele de identificare a martorului, cauza în care este ascultat, faptul că martorului i s-au adus la cunoștință că declarația lui va fi înregistrată. De obicei, astfel de înregistrări se folosesc la ascultarea martorilor, cu ocazia cercetării la față locului. Ele nu înlătura declarațiile ulterioare, dar prezintă importanță și pot avea valoare deosebită pentru considerentul că informațiile furnizate de martori nu sunt viciate de influența diverșilor factori.

Cu privire la folosirea mijloacelor tehnice de înregistrare audio la audierea martorului se întocmește un proces verbal. Este de dorit ca procesul-verbal să fie întocmit pe parcursul audierii și trebuie să cuprindă:

1) avertizarea asupra faptului folosirii metodei date;

2) însemnarea despre aducerea la cunostința martorului despre folosirea înregistrării;

3) date despre mijloacele tehnice folosite;

4) faptul ascultării înregistrării de către persoanele prezente la audiere;

5) însemnare despre întrebările adresate de catre persoanele asistente la audiere,

6) însemnări despre obiecțiile si adăugările făcute de persoana audiată.

Alin. 1, art. 123 , coroborat cu art 110 din N.C.P.P. prevede că, “declarațiile martorului se consemnează în scris”. Procesul-verbal privind acțiunea de urmărire penală se întocmește în timpul efectuării acestei acțiuni sau imediat după terminarea ei de către persoană care efectuează urmărirea penală.

Procesul-verbal se citește tuturor persoanelor care au participat la efectuarea actiunii de urmărire penală, explicîndu-li-se, totodată, că au dreptul de a face obiecții, iar acestea urmează să fie consemnate în procesul-verbal.

Fiecare pagină a procesului-verbal se semnează de persoană care îl întocmește și de persoanele participante la acțiunea procesuala, cu excepțiile prevăzute de legislatia penală în vigoare.

La procesul-verbal se anexează schițele, fotografiile, peliculile, casetele audio și video, mulajele și tiparele de urme executate în cursul efectuării acțiunilor de urmărire penală.

Dacă persoana care a participat la efectuarea acțiunii de urmărire penală refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face mențiune în procesul-verbal, care va fi semnat pentru conformitate de către persoana care a efectuat acțiunea.

Persoanei care a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie să i se acorde posibilitatea de a explica cauzele refuzului, iar explicațiile ei vor fi consemnate în procesul-verbal.

Dacă persoană care a participat la efectuarea actiuniide urmărire penală nu poate semna procesul-verbal din cauza vreunui defect fizic, cel care întocmește procesul-verbal chiamă o persoană străină care, cu consimțămîntul celui care nu poate semna, certifica cu semnătura să exactitatea conținutului procesului-verbal.

Procesele-verbale ale acțiunilor procesuale, întocmite conform legislatiei penale în vigoare, constituie mijloace de probă în cazul în care ele confirmă circumstanțele constatate.

Procesul-verbal este anexat la dosar.

Sectiunea 4. Verificarea si aprecierea declaratiilor martorilor

Declarațiile martorilor trebuie verificate, pe de o parte, prin compararea conținutului acestora cu celelalte mijloace de probă – verificate – administrate în cauza, iar pe de altă parte, prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală.

Astfel, declarațiile martorului pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părții vătămate ori chiar a învinuiților sau inculpaților implicați în cauza. Când există contraziceri esențiale, fie între declarațiile diferitor martori, fie între declarațiile martorilor și ale părților, se folosește confruntarea.

Aprecierea probelor reprezintă ultima etapa a activității organelor de urmărire penală. Aprecierea declarațiilor martorului reprezintă rezultatul verificării lor și al concluziilor formulate privind existența sau inexistentă faptelor rezultate din declarațiile respective. Astfel spus, în esența, aprecierea declarațiilor martorilor constă în stabilirea sincerității și veridicității lor. Sinceritatea și autenticitatea sunt aspecte diferite. Bună-credința a martorului asigură obținerea unor declarații sincere, ceea ce nu înseamnă întotdeauna, că sunt și veridice. Sinceritatea declarațiilor martorilor depinde de personalitatea acestora, de convingerile intime că tot ceea ce afirmă reprezintă adevărul. Veridicitatea declarațiilor însemna corespondența între faptele relatate și cele petrecute în realitate, de unde concluzia că în procesul ascultării martorilor trebuie să se urmărească nu numai obținerea unor declarații sincere, ci și veridice.

În cursul părții pregătitoare a ședinței de judecată, grefierul raporteza prezentarea în instanță și motivele neprezentării celor care lipsesc.

După strigarea martorilor, președintele ședinței de judecată cere ca ei să părăsească sală de ședința și le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviințarea lui. Președintele ia măsuri ca martorii audiați să nu comunice cu cei neaudiati.

Înainte de a fi audiat, martorul, conform art 121din N.C.P.P., în instanță de judecată depune următorul jurămînt: „Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!“. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimba în funcție de credința religioasă a martorului.

În cazul în care martorul alege să facă o declarație solemnă, textul acesteia este următorul: „Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu” alin(5) art 121 din N.C.P.P. După depunerea jurămîntului, martorul este prevenit despre răspunderea penală pentru declarațiile false.

Despre depunerea jurămîntului și prevenirea prevenirea privitor la răspunderea penală pe care o poartă pentru declarațiile false se face mențiune în procesul-verbal, martorul semnînd pentru conformitate.

Citirea în ședința de judecată a declarațiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale, precum și reproducerea înregistrărilor audio și video ale acestora, pot avea loc, la cererea părților, în cazurile:

1) cînd există contradicții esențiale între declarațiile depuse în ședința de judecată și cele depuse în cursul urmăririi penale;

2) cînd martorul lipsește în ședința și absența lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută de a se prezența în instanță, fie prin motive de imposibilitate de a asigură securitatea lui.

Nu se admite reproducerea în ședința de judecată a înregistrării audio sau video fără a se da citire în prealabil declarațiilor consemnate în procesul verbal respectiv.

Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declarații, nu a acceptat să facă declarații în ședința de judecată, declarațiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în ședința de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale declarațiilor lui.

În cadrul ședinței de judecată declarațiile martorului se consemnează în scris de grefier că documente separate care se anexează la procesul verbal. Declarația scrisă se citește de către grefier, iar persoană care a depus-o cere, i se oferă posibilitatea să o citească. Dacă persoană care a depus declarația confirmă conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfîrșit. Declarația scrisă se semnează de președintele ședinței, de grefier, precum și de interpret în cazul în care acesta a participat la declarație.

Dacă persoana care a depus declarația revine asupra vreuneia din declarațiile sale anterioare sau face completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează și se semnează în condițiile menționate anterior.

Sectiunea 5. Particularitati tactice aplicate în ascultarea diferitelor categorii de martori

5.1. Ascultarea martorilor ocular

Mărturia bazată pe senzațiile vizuale este cea mai frecventă, deoarece ochiul uman receptează cea mai mare cantitate de informație .

În calitate de proces psihic, memoria asigură întipărirea, stocarea și reactualizarea experienței anterioare sub formă de imagini, cuvinte, propoziții, idei, trăiri afective, mișcări. Memoria umană este o modalitate de reflectare a trecutului. Ea nu trebuie înțeleasă însă că o înregistrare macanica deoarece – memoria fiind un proces active – faptele memorate, păstrate și reactualizate suportă modificări importante: reorganizări, sistematizări, reconstrucții. Încă din momentul întipăririi, omul modifică și reconstruiește informația pentru a-i deveni mai familiară și pentru a o putea înțelege mai bine.

În legătură cu autorul infracțiunii, martorilor oculari li se vor cere date referitoare la identitatea ori la semnalmentele exterioare ale acestuia. Pe traseul ascultării acestor martori este indicat să se insiste pe evidențierea tuturor detaliilor legate de condițiile în care au avut loc faptele și s-a realizat perceperea lor. Cu ajutorul martorilor trebuie reconstituite episoadele din desfășurarea faptelor, evenimentelor sau împrejurarilor pe care aceștia le-au perceput ori cred că le-au perceput.

De aceea martorii oculari ajută la reconstituirea fragmentelor din desfășurarea faptelor sau împrejurărilor de fapt, pe care aceștia le-au perceput ori cred că le-au perceput. De exemplu, în cazul unui accident de circulație, martorii se sesizează despre acesta că urmare a zgomotului produs sau a strigătului persoanei vătămate. Ne întrebăm: martorii au sesizat împrejurările în care s-a produs un eveniment rutier ori numai urmările acestuia – acțiunile conducătorilor auto și ale victimelor după accident?

În astfel de condiții, martorii au tendința de a completă declarațiile cu presupunerile, părerile sau concluziile personale referitoare la ceea ce s-a petrecut până în momentul în care s-au sesizat despre producerea evenimentului.

De aici, atenția deosebită care trebuie acordată stabilirii faptelor și împrejurărilor pe care martorii le-au perceput într-adevăr și ,,contributia” lor la declarațiile pe care le fac.

Martorii oculari au posibilitatea să sesizeze caracteristicile, particularitățile sau semnalmentele făptuitorilor. Prin ascultarea lor trebuie să fie solicitate cât mai multe detalii privind condițiile de percepere(timp, loc, luminozitate, durată a perceperii, semnalmente ori caracteristici reținute) și măsură în care pot să contribuie, pe bază celor păstrate în memorie, la identificarea diferitelor aspecte.

Cât de corecte sunt relatările martorilor oculari? Ce valoare trebuie să dețină în justiție mărturiile oculare? Dacă fiecare din aceste întrebări ar ridica doar probleme de ordin psihologic, nu ar fi foarte grav. După cum am mai remarcat, ele ridica probleme serioase și numeroase de ordin juridic, deoarece de mărturiile unor oameni depind viețile altora.

Martorii oculari au posibilitatea să perceapă semnalmentele, particularitățile sau caracteristicile făptuitorilor. Prin ascultarea lor trebuie să fie solicitate cât mai multe detalii privind condițiile de percepere(timp, loc, luminozitate, durată a perceperii, semnalmente ori caracteristici reținute) și măsură în care pot să contribuie, pe bază celor păstrate în memorie, la identificarea diferitelor aspect, astfel încât informațiile să nu fie distorsionate, transferate sau identificate fals.

Distorsiunile informațiilor se pot produce sub influența credințelor, a mentalităților, a prejudecăților, a stereotipurilor oamenilor.

Un alt fenomen este transferul inconștient. Un martor recunoaște corect figura cuiva vazut mai înainte, însa asociază, incorect, figura respectivă cu delictul.

Fenomenul identificărilor false se bazează pe alegerea suspecților fie direct, dintr-un șir de persoane aliniate în acest scop, fie după o fotografie sau un portret-robot. Identificările false se produc uneori din cauze obiective, cercetările demonstrând că memoria figurilor umane este mult mai dificilă decât memoria obiectelor sau a evenimentelor, ea depinzând de un sistem specific, localizat într-o parte specială a creierului. Dacă la acestea adăugăm și deghizările sau substituirile de persoană la care recurg infractorii, vom înțelege de ce identificările făcute de martori sunt diferite.

Alteori, identificarea falsă se produce din cauze subiective, deoarece martorul poate presupune că șirul de suspecți îl conține pe făptaș, ceea ce îl obligă oarecum să-l aleagă pe unul din cei prezenți. Dar există și remedii, cum ar fi: introducerea pe rând a persoanelor din șir, fără a se cunoaște dinainte câte anume vor fi, sau prezentarea secvențială a fotografiilor, una după altă, reduc vizibil numărul identificărilor false.

5.2. Ascultarea martorilor care au luat cunoștință indirect despre faptele sau împrejurarile ce formează conținutul declarațiilor

O parte importantă de martori fac parte din rândul persoanelor ce iau indirect cunoștință despre faptele sau împrejurările în legătură cu care urmează să depună.

Martorul indirect pune la dispozitie informații, dintr-o sursă derivată, mediată, dar nu asupra unor fapte sau împrejurări percepute din sursă originară. Legătură între martor și faptă cercetată, în cazul mărturiei mediate, este interpusă, între sursă primară și cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la cuostinta organelor judiciare se interpun diverse verigi intermediare.

De aceea trebuie acordată o mare atenție în stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate în calitate de martor, pentru a determină problemele ce vor fi lămurite prin ascultare, verificare și aprecierea declarațiilor obținute.

Martorilor indirecti trebuie să li se ceară să indice persoanele de la care au aflat datele ce prezintă importantă pentru cauza și, apoi, să reproducă afirmațiile acestora cu privire la faptele și împrejurările care fac obiectul mărturiei. Verificarea declarațiilor obținute în acest mod impune ascultarea persoanelor de la care martorii au aflat cele relatate și stabilirea bunei – credințe a lor, precum și dacă au preluat, reținut sau transmis fidel cele percepute în realitate.

La mărturia mediată se recurge atunci când există imposibilitatea absolută de a obține informații din sursă primară sau atunci când există o imposibilitate temporară, pasageră de a ascultă martorul care a perceput nemijlocit faptele sau împrejurările cauzei.

În verificarea acestor declarațiilor se impune ascultarea persoanelor de la care martorii au aflat cele relatate. Aprecierea acestor declarații trebuie să edifice organul de anchetă cu privire la distorrsiunile sau adăugirile făcute de martorul mediat la informația inițială și în raport de această să concluzioneze asupra bunei sau relei credințe a acestuia, dispunând reținerea sau înlăturarea mărturiei fără valoare.

Mărturia indirectă trebuie apreciată în mod critic și sub aspectul raporturilor existențe între informația și martorul mediat.

Astfel de informații se comunică între persoanele aflate în raporturi apropiate, cum ar fi rudele, prietenii, cunoștințele, ce vor purta amprenta subiectivității și de aceea se pot repercuta nefavorabil asupra caracterului veridic al mărturiei.

5.3. Ascultarea martorilor propuși de către părți

Părțile dintr-un proces penal pot propune spre ascultare personae care cunosc diferite aspecte din activitatea lor, în scopul confirmării sau infirmării unora din declarațiile făcute de acestea.

Ascultarea tuturor martorilor propuși de către învinuiți sau inculpate în apărare este obligatorie, la fel este și ascultarea martorilor propuși de către celelalte părti din procesul penal .

Dacă martorii propuși confirmă sau nu cele invocate de către părțile care au solicitat ascultarea lor nu are relevanță. Se poate că după ce au făcut propunerile de ascultare, părțile să individualizeze aspectele în legătură cu care vor fi audiați martorii respective, deoarece acestea vor focalize preocuparea organului de anchetă, celelalte aspecte, putând fi reținute numai după stabilirea incidenței lor cu cauza respective.

Organul de urmărire penală trebuie să manifeste în acest caz, unele rezerve față de acești martori și să efectueze o temeinică cunoaștere, vizând relațiile în care se află părțile, interesul pe care îl au în cauza, dacă s-a încercat sau nu coruperea lor, precum și toate datele privind personalitatea lor.

Există și situații când martorii propuși nu cunosc faptele sau împrejurările pentru care au fost chemați să depună mărturie, acest lucru reieșind din întrebările adresate fiecărui aspect sau detaliu, în legătură cu care s-a solicitat ascultarea lor, inclusive a relațiilor în care se află cu părțile care i-au propus spre ascultare. În acest fel organul judiciar face dovadă îndeplinirii obligației legale de a administră probe în favoarea părților implicate în cauza și înlătura posibilitatea că unii dintre aceștia să fie determinatiulterior să facă declarații mincinoase.

Dacă de exemplu, apare necesitatea verificării realității sau falsității alibiului invocat de inculpat, potrivit căruia, la momentul săvârșirii infracțiunii s-ar fi aflat într-o companie numeroasă în care se sărbătorea un eveniment de familie, martorilor propuși de învinuit sau de inculpate li se pot adresă întrebări în vederea demonstrării unei eventuale înțelegeri intervenite cum ar fi: oră la care au venit; care dintre invitați au sosit înainte și care au sosit mai târziu; cine au fost vecinii din dreaptă/stânga lor; la ce oră s-a terminat masă; oră la care a luat sfârșit petrecerea; ordinea plecării invitaților; dacă aceștia au fost singuri sau însoțiți; cine i-a însoțit; unde s-au despărțit, etc.

Folosirea unui asemenea procedeu tactic va duce în final la relevarea caracterului vădit contradictoriu al declarațiilor celor care s-au pus în accord pentru a declară mincinos.

5.4. Ascultarea martorilor minori

Modul de citare și audiere a martorului minor se efectuează în condițiile prevăzute în alin(1) art. 124 din Noul Cod de Procedura Penală, care se aplică în mod corespunzător.

Minorul martorului înainte de începerea audierii i se explică drepturile și obligațiile, inclusiv de a face declarații veridice. Martorul minor nu va depune jurământ.

Ascultarea martorului minor are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare. Chemarea martorului minor, se face prin părinții acestuia sau prin alți reprezentanți legali, iar în cazul în care minorul se găsește într-o instituție specială pentru minori, prin administrația acestei instituții.

Audierea martorului minor nu poate dură mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăși 4 ore pe zi.

La audierea martorului minor, participarea apărătorului și a pedagogului sau psihologului este obligatorie.

Pedagogul sau psihologul este în drept, cu consimțămîntul organului de urmărire penală, să pună întrebări minorului, iar la sfîrșitul audierii, să ia cunoștință de procesul-verbal sau, după caz, de declarațiile scrise ale minorului și să facă observații în scris referitor la plenitudinea și corectitudinea înscrierii lor. Aceste drepturi sînt explicate pedagogului sau psihologului înainte de începerea audierii minorului, despre ce se face mențiune în procesul-verbal respectiv.

Participarea reprezentantului legal al martorului minor în procesul penal este obligatorie, cu excepția prevăzută de lege.

Tactică ascultării minorilor, va fi stabilită în funcție de nivelul lor de dezvoltare, de capacitățile perceptive și de înțelegere a faptelor și evenimentelor la care au asistat. Astfel, la vîrsta de 7-10 ani copiilor le este caracteristică o dezvoltare prihica mai intensiva, o creștere accentuată sporită a potențialului perceptiv și de cunoaștere. Datorită noilor cunoștințe lingvistice acumulate, crește mult capacitatea de redare a relitatii înconjurătoare, primele elemente ale gîndirii abstracte.

Reușită audierii martorilor din această categorie de minori depinde în mare măsură de gradul de pregătire și ordinea în care ea se desfășoară. Este indicat că ascultarea să fie efectuată la școală sau în alte locuri bine cunoscute minorilor și firește cu participarea pedagogului din instituția respectivă. Accentul se va pune pe relatarea liberă a faptelor cunoscute martorului. La precizarea depozițiilor prin intermediul întrebărilor se va proceda doar în situațiile în care această se impune în mod deosebit. Deoarece copiii la această vîrsta pot fi ușor sugestionați, întrebările trebuie să fie formulate clar, direct și într-un limbaj accesibil lor. Dacă minorul încearcă să depună mărturii minciunoase, organul de urmărire penală trebuie să determine și să înlăture motivația comportării lui. După cum demonstrează practică, în majoritatea cazurilor martorii în vîrsta de pînă la 10 ani falsifica informațiile fiind influențați de prieteni, rude și alte persoane cointeresate în cauza.

Mai dificile sînt problemele privind audierea minorilor în vîrsta de 11-14 ani. Pe parcursul acestor ani majoritatea copiilor traversează o perioadă plină de transformări biofiziologice care influențează esențial psihicul, întreagă structură psihologică a individului. Datorită elementelor de gîndire logică, tendinței de interpretare a celor percepute în bază propriei experiențe recepția devine echilibrată, memoria mai cuprinzătoare și stabilă. La această vîrsta minorii se caracterizează printr-o comportare mai puțin stabilă, sînt iritabili, predispuși spre fantezie și exagerarea faptelor percepute. Nu sînt excluse nici declarațiile minciunoase, comportarea agresivă și chiar obraznică.

Cele menționate impun, pe de o parte, ascultarea fără întîrziere, a martorilor de această vîrsta, iar, pe de altă parte, crearea unor condiții psihologice favorabile desfășurării dialogului. Organul de urmărire penală care conduce audierea trebuie să manifeste multă răbdare și calm, astfel că audierea să se desfășoare într-o manieră serioasă, dar încurajatoare.

Relatarea liberă rămâne și aici fază de bază a procesului de audiere. Că și în cazul martorilor mături, declarațiile minorilor în vârstă de 11-14 ani pot fi precizate și completate prin adresarea de întrebări, la formularea cărora își vor da concursul specialiștii-pedagogi.

În situația adolescenților, adică a persoanelor de 14-16 ani, vârstă care se caracterizează printr-o stabilitate a psihicului, se vor aplică măsuri tactice prevăzute pentru ascultarea martorilor mături. Perioadă pubertății și adolescentă se cantonează între 10-14 și 14-18 ani, această din urmă extinzându-se până la 20-25 de ani Totodată, organul de urmărire penală va ține cont de nivelul de cunoștințe și de experiență de viață ale adolescentului pentru a alege cele mai adecvate modalități de discuție.

5.5. Ascultarea vârstnicilor

Referitor la tactică ascultării martorilor în vârstă, această se va stabili în funcție de gradul de evoluție al psihicului. Primele simptoame de îmbătrânire vizează potențialul perceptiv și se manifestă prin scăderea posibilităților de percepție vizuală și auditivă. Că regulă, ele apăr la vârstă de 60-65 ani, deși la unele persoane se pot observă mult mai devreme. Pe măsură înaintării în vârsta, regresia psihică devine mai accentuată. Pe lîngă scăderea evidența a capacităților perceptive, apăr elemente de disfuncție a gîndirii, memoriei și vorbirii, persoanele în vîrsta devin suspicioase, susceptibile și iritabile.

Conduită tactică a organului de urmărire penală, trebuie să se bazeze pe cunoașterea particularităților caracteristice martorului în vârstă. Întrucît persoanele de aceiași vîrsta pot avea deficiente diferite, pe lîngă trăsăturile generale menționate proprii lor, necesită a fi cunoscute și unele particularități individuale. În acest scop, organul de urmărire penală va întreprinde activități pentru obținerea informației privind modul de viață, preocupările, starea sănătății, interesele și atitudinea, în special, față de lege și dreptate. Informații de acest gen pot fi căpătate în urmă contactului cu persoanele apropiate martorului sau procedând în prealabil la o discuție cu el.

Tot la fază introductivă, organul care conduce ascultarea trebuie să informeze persoană asupra calității procesuale de martor, familiarizând-o, totodată, cu obligațiile și drepturile de care dispune conform legislației procesual-penale în vigoare. Dacă după discuția în prealabil se observă că martorul de vârsta înaintată acceptă calitatea procesuala ce i se oferă, și că se află într-o stare psihologică de încredere și binevoitoare, se va trece la relatarea liberă a faptelor și împrejurărilor ce constituie obiectul ascultării. La finele relatarii libere, se va interveni cu intrebari pentru precizarea anumitor momente din declaratiile martorului, completarea sau verificarea acestora. Audierea trebuie să se desfășoare intr-o atmosfera calma si respectuoasa. Sint contraindicate formularile care pot jigni personalitatea martorului.

La finele relatării libere, se va interveni cu întrebări pentru precizarea anumitor momente din declarațiile martorului, completarea sau verificarea acestora. Audierea trebuie să se desfășoare într-o atmosferă calmă și respectuoasă. Sînt contraindicate formulările care pot jigni personalitatea martorului.

5.6. Ascultarea martorilor cu dizabilități

Ascultarea martorilor cu dizabilități, în special, a persoanelor surde și surdomute, care nu de puține ori sunt prezente la locul săvârșirii actelor antisociale, incumbă anumite particularități specifice. Dupa cum este cunoscut, legislatia procesual penală, nu admite participarea la proces în calitate de martori a persoanelor care, datorita defecțiunilor fizice sau psihice, nu sunt în stare să percepă ți sa reproducă corect fapte și împrejurari de fapt cu semnificație probantă. Această normă procesuală nu trebuie tratată în mod absolut, dupa cum se procedează uneori. Ea nu se refera la persoanele surde si surdomute care, în majoritatea cazurilor, sunt dotate cu un perfect sistem de recepție vizuală, aceasta asigurându-le mari posibilități de observare. În practică s-a dovedit ca surdomuții, spre exemplu, fixează la maximum semnalmentele persoanelor implicate în activitatea infracționala, descriu cu mare exactitate vestimentația lor, tot felul de alte obiecte în spatiul respectiv. Fără a intra în alte discuții asupra aspectului procesual al problemei în cauză, mentionam ca prezenta deficientelor auditive si de exprimare nu exclude participarea persoanelor surde și surdomute la proces în calitate de martori daca ei au observat fapte ți împrejurări de natură să contribuie la soluționarea justă a cauzei.

Tactica ascultării persoanelor surde și surdomute este în functie de gradul de pregatire a martorului si, fireste, de raportul de legatura a acestuia cu cauza. Prin urmare, organul de urmărire penală, are datoria să se informeze în prealabil asupra acestor împrejurari. Cu acest prilej este indicat ca la etapa de pregătire să se stabilească instituția de instruire a martorului surd si mut pentru a obtine informația respectiva referitoare la capacitățile și nivelul de cunostinte ale acestuia. Se recomanda ca interpretii – participanti obligatori la acest act de urmarire penala, sa fie selectati tot din cadrul institutiilor de instruire a persoanelor handicapate.

Ascultarea propriu zisă poate pleca de la o convorbire în prealabil în cadrul căreia organul de urmarire penală va preciza obiectul ascultării și dupa aceasta va avertiza martorul despre faptul că are obligația să depună marturii numai despre ce a recepționat și că, în caz contrar, săvârseste o infracțiune de mărturie minciunoasă. În continuare martorul este invitat să expună cele observate în legatură cu fapta în cauză. Daca relatarea libera decurge anevoios, se recomandă trecerea la audiere. Evident, se va evita totul ce poate contribui la apariția unei noi stări de nervozitate, cunoscut fiind faptul ca handicapații, în mare majoritate, sunt sensibili la comportările neadecvate stării lor.

5.7. Ascultarea martorilor cu dizabilități psihice

Prin persoană cu tulburări psihice se înțelege persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de substanțe psihoactive, ale cărei manifestări se încadrează în criteriile de diagnostic în vigoare pentru practică psihiatrică .

Ascultarea acestei categorii de persoane se face numai cu titlu de excepție și doar atunci cand organul judiciar a epuizat toate căile de obținere a acelor informații, fără de care nu este posibilă aflarea adevărului în cauză. Audierea se face în prezența unor cadre medicale de specialitate, care facilitează dialogul anchetator-martor și care, din multitudinea informattilor prezentate, de regulă într-o manieră haotică, incoerență și lipsită de logică, selectează acele date care prezintă interes pentru cercetare.

5.8. Ascultarea persoanelor ce nu cunosc limba română

Codul de procedură penală prevede pentru asemenea situații folosirea unui interpret care cunoaște limba martorului. Interpret poate fi orice persoană care cunoaște limba vorbită de martori, acesta putând fi chiar coleg cu anchetatorul. Când anchetatorul cunoaște limba respectivă nu sunt probleme.

Înainte de ascultare anchetatorul trebuie să-i pună în vedere interpretului să traducă exact cuvintele în înțelesul lor din context, în cazul celor cu mai multe semnificații să nu adauge propriile cuvinte, adică să nu influențeze interogatoriul prin introducerea propriilor opinii sau păreri, de aceea, dacă este posibil, anchetatorii din cadrul organelor de urmărire penală (poliție și procuratură) este bine să apeleze la un coleg pentru a face rolul de interpret. În fața instanței de judecată există reglementări precise iar, pe de altă parte, de regulă judecătorii sau cel puțin grefierul cunosc limba minorității maghiare.

Dezavantajul ascultării prin intermediul interpretului în faza de urmărire penală este acela că anchetatorul nu poate realiza relația psihologică necesară cu martorul. Interpretul, în general, „rupe” această posibilă relație.

Pentru asemenea martori personal se recomanda ca în etapa relatării libere martorul să-și consemneze propria declarație în limba maternă care, apoi poate fi tradusă în limba română.

CAPITOLUL IV

PROTECȚIA MARTORILOR

În cazul în care există, conform cu art 125 din N.C.P.P, “o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protectiv”:

a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa;

d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

c) nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;

d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;

Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecție din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal.”

În cazul aplicării măsurilor de protecție prevăzute la alin. (1) lit. c) și d), art 125 din N.C.P.P, „declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate”.

Procurorul hotărăște acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție prin ordonanță motivată, care se păstrează în condiții de confidențialitate.

Procurorul verifică, la perioade de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au dus la luarea măsurilor de protecție, iar în caz contrar dispune, prin ordonanță motivată, încetarea acestora.

În această situație datele martorului reale vor fi consemnate într-un proces – verbal care se va păstra în condiții de maximă siguranță.

Procurorul sau instanța de judecată poate obliga ca audierea martorului protejat, să se facă prin intermediul mijloacelor tehnice specifice (audio și video), fără a fi prezent la locul unde se află organul judiciar sau în sala unde se desfășoară ședința de judecată. În acest caz, dacă situația o impune, se poate utiliza o rețea de televiziune cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.

Conținutul declarației dată în aceste condiții va fi transcrisă și se va cere să o semneze, urmând ca transcrieea să fie păstrată îtr-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

Protecția martorilor amenințați.

Dacă organul judiciar constată că există ,,o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi pus în pericol, ca urmare a datelor pe care le furnizează sau a declarațiilor sale, acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una sau mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute de lege,,.

Procurorul dispune aplicarea, față de martorul amenințat, a uneia sau a mai multora dintre măsurile prevăzute în dispozițiile art.126 din N.C.P.P. Măsurile de protecție se dispun de procuror la cererea martorului sau din oficiu, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal.

Judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsuri de protecție, prevăzute în dispozițiile art.127 din N.C.P.P., dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară.

Masura protecției martorului în cursul judecății se dispune de către instanță, fie din oficiu, fie la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate.

În cazul în care, fie în cursul urmăririi judiciare, fie în cursul judecății ascultarea martorului se face fără ca acesta să fie prezent, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, sau, după caz, instanța de judecată procedează la audierea martorului fără ca acesta să fie prezent fizic la locul unde se află procurorul ori în sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo.

Protecția martorilor vulnerabili.

,,Procurorul sau, după caz, instanța poate hotărăste acordarea statutului de martor vulnerabil categoriilor de persoane prevăzute la art.130 din N.C.P.P,,. Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot dispune măsurile de protecție prevăzute la art.126, li.b) și d) sau după caz, art.127 lit. b) -e) din N.C.P.P., care se aplică în mod corespunzător.

În procesele privind infracțiuni de violență între membri aceleiași familii, instanța poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiați în sala de ședință, urmând a fi prezentate audieri efectuate în prealabil, prin mijloace audio-video.

Procurorul sau instanța de judecată pot dispune măsuri pentru protejarea deplasării martorului la instanță, prin însoțirea lui de către poliție sau supravegherea domiciliului ori a reședinței.

În cadrul Ministerului de Interne și în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române s-a înființat conform art.3 din Legea nr.682 din 19 decembrie 2002 privind protecția martorilor Oficiul National pentru Protectia Martorilor.

Protecția și asistența martorilor a căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată ca urmare a deținerii de către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau sunt de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea cauzelor penale, se asigură, în conformitate cu prevederile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor, de către Ministerul Administrației și Internelor, prin Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, denumit în continuare O.N.P.M.

O.N.P.M. implementează Programul de protecție a martorilor, denumit în continuare Program. Pentru desfășurarea în bune condiții a activităților de protecție și asistență a martorilor, O.N.P.M. cooperează cu structurile Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Justiției și Ministerului Public, precum și ale celorlalte autorități publice centrale și locale.

O.N.P.M. își desfășoară întreaga activitate cu respectarea condițiilor necesare asigurării secretului cu privire la persoanele incluse în Program și la datele și informațiile pe care le deține cu privire la acestea, precum și a secretului cu privire la personalul, dotările și activitățile proprii, urmărind cu prioritate protejarea vieții, integrității și sănătății martorilor incluși în Program.

,,În cazul în care se constată faptul că un martor se află în stare de pericol și este necesară dispunerea măsurilor urgente de protecție, se procedează după cum urmează:

1. Unitatea de poliție ia, cu acordul martorului, una sau mai multe dintre următoarele măsuri urgente:

a) instalarea unui sistem de alarmă la domiciliul sau la reședința martorului;

b) schimbarea numărului de telefon al martorului;

c) interceptarea convorbirilor martorului, în condițiile legii;

d) supravegherea martorului prin intermediul mijloacelor audio-video, în condițiile legii;

e) asigurarea pazei domiciliului sau a reședinței martorului;

f) plasarea martorului într-o reședință temporară;

g) protejarea deplasărilor martorului la și de la organele judiciare;

h) limitarea temporară a deplasărilor martorului la cele strict necesare;

i) orice alte măsuri specifice pe care le consideră necesare.

2. Organul care administrează locul de deținere ia una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) cazarea martorului într-o cameră specială, amenajată în acest scop;

b) protejarea deplasărilor martorului la și de la organele judiciare;

c) transferarea martorului într-un alt loc de deținere;

d) asigurarea unor măsuri de protecție specială în cadrul locului de deținere;

e) orice alte măsuri specifice pe care le consideră necesare,,.

Includerea unei persoane în Program se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 682/2002. În faza de urmărire penală procurorul, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, iar în faza de judecată instanța, la solicitarea procurorului, analizează includerea în Program a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau a unei persoane apropiate, după caz, în condițiile Legii nr. 682/2002.

În cazul când o persoană, fără a avea o calitate procesuală în cauză, deține date sau informații cu caracter determinant pentru aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau pentru prevenirea producerii ori pentru recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni și dorește să coopereze cu organele judiciare și să beneficieze de măsuri specifice de asistență și protecție prevăzute de lege, aceasta prezintă organului de urmărire penală o declarație în acest sens.

Organul de cercetare penală sau, după caz, procurorul transmite O.N.P.M., în vederea evaluării posibilității de includere în Program a unei persoane, un referat preliminar cuprinzând și măsurile concrete de protecție și asistență pe care le consideră necesare, însoțit de fișa martorului, completată de acesta.

O.N.P.M. poate solicita date și informații suplimentare cu privire la martorul a cărui includere în Program este analizată și la membrii săi de familie, precum și orice alte informații pe care le consideră necesare pentru realizarea unei evaluări corespunzătoare.

În funcție de măsurile de asistență și protecție solicitate, O.N.P.M. asigură realizarea activităților necesare de verificare și investigare cu privire la martor și membrii săi de familie, în vederea cunoașterii și evaluării tuturor aspectelor necesare pentru includerea lor în Program. La solicitarea O.N.P.M., organul de urmărire penală care instrumentează cauza stabilește o întâlnire directă între specialiștii O.N.P.M. și martorul pentru care se solicită protecție.

O.N.P.M. realizează un calcul estimativ cu privire la cheltuielile necesare pentru includerea în Program, pentru fiecare persoană.

În funcție de concluziile rezultate în urma analizei datelor puse la dispoziție de organul de urmărire penală și a verificărilor efectuate de O.N.P.M., ținând seama și de resursele pe care le are la dispoziție, O.N.P.M. elaborează și înaintează organului de urmărire penală evaluarea cu privire la includerea martorului în Program, pronunțându-se în special cu privire la compatibilitatea acestuia cu Programul, posibilitățile financiare de asigurare a protecției și asistenței, măsurile de asistență și de protecție pe care consideră că le poate aplica.

Organul judiciar sau, după caz, procurorul întocmește propunerea motivată de includere în Program, pe care o înaintează procurorului, respectiv instanței, împreună cu acordul scris al martorului și cu evaluarea realizată de O.N.P.M.

Procurorul sau instanța, după caz, se hotărăsc asupra propunerii de includere în Program în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 5 zile de la primirea acesteia, prin ordonanță, respectiv prin încheiere pronunțată în camera de consiliu. Dacă este de acord cu propunerea, procurorul sau instanța comunică O.N.P.M. ordonanța, respectiv încheierea de includere în Program.

În termen de 7 zile de la data emiterii ordonanței sau a încheierii de includere în Program, O.N.P.M. elaborează schema de sprijin și ia toate măsurile necesare pentru implementarea acesteia.

Măsurile de protecție și măsurile de asistență

În funcție de particularitățile fiecărui caz, O.N.P.M. întocmește, pentru fiecare martor protejat, o schemă de sprijin care cuprinde măsurile concrete de protecție și asistență, conform celor stabilite de procuror, respectiv instanță.

,,În schema de sprijin pot fi prevăzute una sau mai multe dintre măsurile de protecție menționate la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 682/2002 și, după caz, una sau mai multe dintre măsurile de asistență prevăzute la art. 12 alin. (3) din aceeași lege.

Dacă pentru martorul aflat în stare de pericol au fost adoptate măsuri urgente, acestea pot continua prin includerea lor în schema de sprijin,,.

Pentru aplicarea măsurii de schimbare a domiciliului, O.N.P.M., cu sprijinul autorităților publice centrale și locale, desfășoară activități de identificare a unor spații de locuit corespunzătoare.

Autoritățile publice centrale și locale transmit gratuit, cu respectarea reglementărilor în vigoare, în proprietatea publică sau privată a statului și în administrarea Ministerului Administrației și Internelor, imobilele disponibile, solicitate de O.N.P.M. pentru asigurarea unui nou domiciliu martorilor protejați.

Măsurile de protecție care presupun supravegherea sau paza domiciliului ori a reședinței martorului protejat se dispun, la propunerea motivată a O.N.P.M., de conducerea Inspectoratului General al Poliției Române.

Măsurile de protecție se execută, de regulă, de către personalul specializat din cadrul inspectoratului județean de poliție sau al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București.

,,Măsurile de asistență prevăzute în schema de sprijin sunt detaliate pentru fiecare caz, specificându-se, după caz, unul sau mai multe dintre următoarele elemente:

a) locul și mediul în care se poate efectua reinserția socială, precum și măsurile concrete ce urmează a fi luate;

b) domeniul recalificării profesionale, locul, forma, cursurile sau programele la care martorul protejat urmează a participa, cuantumul costurilor acestora și valoarea ce poate fi asigurată prin Program;

c) măsurile ce urmează a fi întreprinse de O.N.P.M. pentru identificarea și obținerea de către martorul protejat a unui loc de muncă, domeniile în care poate fi identificat noul loc de muncă, pe cât posibil similare celui sau celor în care martorul protejat și-a desfășurat activitatea, precum și condițiile în care martorul poate refuza locul de muncă identificat de O.N.P.M.;

d) suma care se poate asigura martorului protejat de către O.N.P.M. ca venit lunar până la găsirea unui loc de muncă și modalitățile de transmitere a acestei sume.

O.N.P.M. urmărește ca măsurile de asistență să fie permanent corelate cu măsurile de protecție.

O.N.P.M. poate adopta unele măsuri de consiliere psihologică și personală în vederea adaptării martorului protejat în cadrul Programului.

O.N.P.M. acordă asistență martorului protejat în privința interviurilor pentru angajare sau a concursurilor la care acesta se prezintă în vederea încadrării în muncă, prin furnizarea documentelor necesare,,.

Venitul lunar care se asigură prin Program trebuie să asigure nevoile de existență ale martorului protejat și ale membrilor săi de familie.

Cuantumul venitului lunar care urmează a fi asigurat prin Program și perioada în care martorul protejat beneficiază de această măsură de asistență se stabilesc, pentru fiecare caz, în Protocolul de protecție, cu încadrarea în bugetul aprobat O.N.P.M.

În cazul persoanelor martor arestate sau deținute, Ministerul Justiției, prin Direcția Generală a Penitenciarelor, ia măsuri pentru organizarea și amenajarea unor camere speciale în cadrul unităților de penitenciare, pentru a se asigura protecția persoanelor arestate sau deținute, incluse în Program. Schema de sprijin și Protocolul de protecție pentru martorii protejați care execută o pedeapsă privativă de libertate se întocmesc de O.N.P.M. în colaborare cu Direcția Generală a Penitenciarelor.

,,Străinii incluși în Program pot beneficia de oricare dintre măsurile de protecție și de asistență prevăzute de Legea nr. 682/2002, cu excepția măsurii de schimbare a identității, pentru aplicarea căreia se colaborează, în condițiile legii, cu autoritățile competente ale statului ai cărui cetățeni sunt. În vederea asigurării șederii străinilor incluși în Program pe teritoriul României, O.N.P.M., cu sprijinul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, al Autorității pentru străini și, după caz, al Oficiului Național pentru Refugiați, asigură îndeplinirea de către aceștia a condițiilor prevăzute de lege în acest sens. Pentru aprobarea șederii pe teritoriul României, în conformitate cu prevederile art. 40, a străinilor incluși în Program, în condiții de deplină confidențialitate, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Autoritatea pentru străini și Oficiul Național pentru Refugiați desemnează câte un reprezentant care menține permanent legătura cu O.N.P.M.

O.N.P.M. nominalizează din rândul personalului propriu, în cuprinsul Protocolului de protecție, un polițist care urmează să îndeplinească atribuțiile de persoană de legătură cu martorul protejat, precum și un alt polițist care să asigure această legătură în situații critice și care are aceleași obligații ca și persoana de legătură. Persoana de legătură se asigură că, în momentul semnării Protocolului de protecție, martorul protejat a reținut numele său și modalitățile de contactare.

Persoana de legătură are obligația de a instrui martorul cu privire la obligațiile derivate din statutul său de persoană protejată, precum și de a asigura că modalitățile de comunicare sunt permanent funcționale și că în situații critice martorul are posibilitatea efectivă de a semnala apariția unei eventuale stări de pericol. Persoana de legătură are obligația de a consemna orice comunicare din partea martorului protejat și de a informa structurile abilitate în vederea verificării aspectelor semnalate și dispunerii măsurilor care se impun pentru prevenirea unor eventuale incidente. Reprezentarea martorului protejat în orice activități legate de drepturile și obligațiile acestuia se poate realiza prin unul sau mai mulți mandatari desemnați de martorul protejat prin procură specială, în condițiile legii,,.

Legătura dintre martorul protejat și mandatarii săi se realizează prin intermediul persoanei de legătură.

,,Dacă în cursul implementării Programului intervine una dintre situațiile prevăzute la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 682/2002, O.N.P.M. referitor la incetarea programului in anumite sitatii si anume:

a) la cererea martorului protejat, exprimata in forma scrisa si transmisa catre O.N.P.M.;

b) daca in cursul procesului penal martorul protejat depune marturie mincinoasa;

c) daca martorul protejat comite cu intentie o infractiune;

d) daca sunt probe sau indicii temeinice ca, ulterior includerii in Program, martorul protejat a

aderat la un grup sau organizatie criminala;

e) daca martorul protejat nu respecta obligatiile asumate prin semnarea Protocolului de protectie sau daca a comunicat date false cu privire la orice aspect al situatiei sale;

f) daca viata, integritatea corporala sau libertatea martorului protejat nu mai este amenintata;

g) daca martorul protejat decedeaza, informează în scris procurorul sau instanța care a dispus includerea în Program.

Propunerea de încetare a Programului făcută de O.N.P.M. trebuie însoțită de probele deținute, care se păstrează de O.N.P.M. în arhiva proprie pentru o perioadă de 10 ani.

Decizia de încetare a Programului se comunică în scris martorului cu cel puțin 7 zile înainte de încetarea aplicării măsurilor de protecție și asistență.

În situația în care martorul protejat solicită în scris încetarea Programului, iar O.N.P.M., pe baza datelor și informațiilor deținute, apreciază că există în continuare o stare de pericol, O.N.P.M. este obligat să îi aducă martorului la cunoștință riscurile care se mențin pentru el sau pentru membrii săi de familie ori pentru persoanele apropiate,,.

În situația în care martorul protejat își menține opțiunea, refuzul martorului de a mai beneficia de protecție și asistență se consemnează în scris.

CONCLUZII

Lucrarea ELEMENTE DE ANCHETĂ PENALĂ FOLOSITE ÎN ASCULTAREA MARTORILOR. analizează o problemă formată din mai multe părți, cu implicații evidente atât în faza urmăririi penale, cât și în cercetarea judecătorească, precum și în cea a ascultării martorului în procesul penal.

Lucrarea tratează aspectele de ordin psihologic in formarea declaratiilor martorilor, tacticile și metodele conscute privind ascultarea martorilor, fiind însă abordate și tacticile referitoare la ascultarea martorilor protejați, o instituție relativ nouă în peisajul juridic românesc, precum si protectia acestora de către instituțiile statului.

În procesul judiciar, este necesar că organele de urmărire penală și cele de judecată să fie înarmate cu cunoștințe privind legile de bază ale psihologiei judiciare și despre condițiile subiective sau obiective care pot influența procesele de percepție.

În lucrare am analizat probleme complexe privind depozițiile martorilor cu implicații evidente, atât în faza urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești. Problemele teoretice tratate în lucrare se împletesc armonios cu cele de practică judiciară.

Studiind caracteristicile psihosociale ale participanților la procesul penal(infractor, martor, victimă), ale anchetatorului și chiar ale judecătorului sau apărătorului, cât și legitățile psihice specifice diverselor faze ale săvârșirii faptei penale sau soluționării cauzei; psihologia judiciară, tactică de ascultare a martorilor, inculpaților, chiar și în situația în care aceștia sunt minori, bolnavi sau handicapați mintal, în efectuarea unor activități de urmărire penală, activitaăți redate pe parcursul lucrării.

Rezolvarea unei cauze penale nu se poate concepe decât în condițiile ascultării persoanelor direct implicate și a celor care, deși nu au participat activ la săvârsirea faptei ilegale pot furniza informații valoroase care să ducă în final la aflarea adevărului.

Într-un capitol, lucrarea prezintă problematica așa cum ea este tratată în Noul Cod de procedură penală. În realizarea justitiei penale probele, printre care si ascultarea martorilor, ocupa un rol important, iar întreaga evoluție a dreptului procesual penal s-a desavârșit în jurul transformarilor pe care le-a suferit sistemul probelor în decursul timpului.

Pentru a afla adevărul într-o cauză penală, înseamnă a determina dacă fapta există și de cine a fost săvârșită, dacă întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa.

,,Adevărul însă trebuie aflat nu numai în ceea ce privește fondul cauzei ci si cu privire la orice act al procesului penal. Aflarea adevărului într-o cauză penală nu se poate face decât cu ajutorul probelor.

Aprecierea probelor în cursul procesului penal este, liberă, dar depinde de procuror sau judecător cum va folosi libertatea care i-a fost acordată în acest domeniu.

Nu putem discuta de procedee tactice folosite în audierea martorilor fără a cunoaște cadrul procesual penal care reglementează această activitate procesuală fără a cunoaște persoana martorului din perspectiva psihologiei judidicare.

Pentru a scoate la lumină adevărul cu privire la o învinuire concretă, fie în a demonstra vinovăția sau nevinovăția celui pus sub învinuire apelăm la probe. Adevărul ce se descoperă cu ajutorul probelor nu va duce la descoperirea fidelă a realității, ci numai la certitudinea lui.

Bibliografie selectivă:

Buneci Petre, – Drept procesual penal, Curs Universitar, Bucuresti, 2004

Butoi I. T., Butoi T. – Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar, București, 2002

Butoi T. – Martorul pe taramul justitiei, Ed. Pinguin Book, București, 2003

Ciopraga A.– Tratat de tactica si criminalistica, Ed. Gama, Iasi, 1996

Ionescu L.,Sandu D., – Identificarea criminalistica, Ed. C.H. BECK, Bucuresti, 2011

Lemnaru Virgil, Apetrei Giorgică (coordonator) – Aspecte psihologice ale ascultării învinuitului sau inculpatului, Casa de editură Venus, Iași,2006

Mitrofan N., T. Butoi, V. Zdrenghea – Psihologie Judiciară, Editura Șansa, București, 1992

Olteanu G.I.,Voicu C., Paun C., Pletea C., Lazar E. – Ascultarea persoanelor in cadrul anchetei judiciare, Bucuresti, Ed. AIT Laboratories S.R.L., 2008

Pletea Constantin – Martorul, mărturia și importanța lor în procesul penal, Aspecte teoretice și practice ale procesului de armonizare a dreptului românesc cu dreptul european: a XVII-a sesiunea de comunicări științifice a cadrelor didactice și studenților, Rm. Valcea, 3-4 aprilie 2009

Sima I. D., – Dicționar de criminalistică, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Stancu E., – Criminalistică. Elemente de tactică și de metodologie criminalistică, volumul II, București, 1983

Stancu E., – Tratat de criminalistica, Bucuresti, Ed.Universul Juridic, 2007

Volonciu N., – Criminalistica, Elemente de ancheta penala, Ed. LITTLE Star, Bucuresti, 2003

Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală

Legea nr. 682/2002 privind Protecția martorilor

Hotărârea nr. 760 din 14 mai 2004 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 682/2002 privind Protecția martorilor

http://psihoconsultanta.wordpress.com /psihologie-judiciara

Bibliografie selectivă:

Buneci Petre, – Drept procesual penal, Curs Universitar, Bucuresti, 2004

Butoi I. T., Butoi T. – Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar, București, 2002

Butoi T. – Martorul pe taramul justitiei, Ed. Pinguin Book, București, 2003

Ciopraga A.– Tratat de tactica si criminalistica, Ed. Gama, Iasi, 1996

Ionescu L.,Sandu D., – Identificarea criminalistica, Ed. C.H. BECK, Bucuresti, 2011

Lemnaru Virgil, Apetrei Giorgică (coordonator) – Aspecte psihologice ale ascultării învinuitului sau inculpatului, Casa de editură Venus, Iași,2006

Mitrofan N., T. Butoi, V. Zdrenghea – Psihologie Judiciară, Editura Șansa, București, 1992

Olteanu G.I.,Voicu C., Paun C., Pletea C., Lazar E. – Ascultarea persoanelor in cadrul anchetei judiciare, Bucuresti, Ed. AIT Laboratories S.R.L., 2008

Pletea Constantin – Martorul, mărturia și importanța lor în procesul penal, Aspecte teoretice și practice ale procesului de armonizare a dreptului românesc cu dreptul european: a XVII-a sesiunea de comunicări științifice a cadrelor didactice și studenților, Rm. Valcea, 3-4 aprilie 2009

Sima I. D., – Dicționar de criminalistică, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Stancu E., – Criminalistică. Elemente de tactică și de metodologie criminalistică, volumul II, București, 1983

Stancu E., – Tratat de criminalistica, Bucuresti, Ed.Universul Juridic, 2007

Volonciu N., – Criminalistica, Elemente de ancheta penala, Ed. LITTLE Star, Bucuresti, 2003

Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală

Legea nr. 682/2002 privind Protecția martorilor

Hotărârea nr. 760 din 14 mai 2004 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 682/2002 privind Protecția martorilor

http://psihoconsultanta.wordpress.com /psihologie-judiciara