Elemente Constitutive ALE Infractiunii
ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE INFRACȚIUNII
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE INFRACȚIUNEÎN DREPTUL PENAL ROMÂN
1.1Aspecte istorice privind reglementarea infracțiunii în Legislația Penală Românească
1.2 Noțiuni introductive privind instituția infracțiunii
CAPITOLUL 2.INFRACȚIUNEA ÎN VIZIUNEA CODULUI PENAL DIN 1969
1.1 Trăsături esențiale
1.2 Conținutul juridic
CAPITOLUL 3.INFRACȚIUNEA REGLEMENTATĂ ÎN ACTUALUL COD PENAL
1.1 Trăsături esențiale
1.2 Conținutul juridic
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Am analizat în această lucrare instituția infracțiunii ca specie de faptă juridică, ca fenomen și nu în ultimul rând, ca instituție fundamentală a dreptului penal.
Săvârșirea unei fapte este o conditie necesara pentru angajarea răspunderii juridice a unui subiect de drept.Pe langa aceasta conditie,orice specie de raspundere juridica presupune si existenta unei norme ce impune o anumita conduita subiectului de drept care nu se conformeaza normei juridice.Fapta juridica generatoare de raspundere penală poarta denumirea de infracțiune.
Infracțiunea este vazută ca o faptă descrisă și sancționată de legea penală,punându-se mai presus de orice legalitate, infracțiunea este o activitate ce încalcă ordinea sociala, în aceasta abordare am analizat actul criminal ținându-se seama de personalitatea infractorului, privit sub toate aspectele.
Pentru acest demers,delicventul trebuie analizat din punct de vedere psihofizic, al problemelor sale economico-sociale și educativ-culturale, al mobilului și al scopului urmarite de săvârșirea infracțiunii.
Am mai specificat că infracțiunea are un aspect material,deoarece constituie o manifestare exterioară a comportamentului individului uman, aptă să producă modificari fizice sau stari de pericol în realitatea obiectivă.
Infracțiunea are un aspect social, pentru că este o activitate periculoasă pentru valorile sociale și dă naștere la raporturi de conflict între făptuitor și titularul valorii sociale lezate, de regulă, de stat.
Infracțiunea are un aspect uman întru-cât, este o activitate ce aparține omului, fiind o exprimare a individualității sale, inclusiv în cazul răspunderii penale a persoanei juridice.În spatele oricărei persoane juridice există voința unuia sau a mai multor oameni.
Infracțiunea are o componentă moral politică, deoarece dă expresie atitudinii etice și celei privind guvernarea în raport de valoriile social juridice. Infracțiunea are o latură juridică, pentru că reprezintă o încălcare a datoriei de conformare inserată în norma incrminatoare și produce efecte juridice. Aspectul juridic este esențial pentru considerarea unei fapte ca fiind infracțiune.
Pe larg am prezentat în câteva idei obiectivele acestei instituții numită infracțiune.
Am abordat trei capitole privind conceptul de infracțiune în dreptul penal român, infracțiunea în viziunea Codului Penal din 1969 și infracțiunea reglementată în actualul Cod Penal. Aceste capitole includ câte două sub capitole în care am analizat noțiunile introductive privind instituția infracțiunii, trăsăturile esențiale și conținutul juridic al infracțiunii.
În câteva cuvinte dezbatem elementele constitutive ale infracțiunii. Părțile componente ale infracțiunii sunt: obiectul, subiectul, latura obiectivă și latura subiectivă(laturi care au elemente). Elementul material (face parte din latura obiectivă alături de urmarea imediată și legătura de cauzalitate) este însușii actul de conduită interzis și constă fie într-o acțiune (comisiune) fie într-o infracțiune (omisiune). La anumite infracțiuni pot fi prevăzute două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni alternative sau cumulative. Elementul material are un caracter complex la unele infracțiuni zise complexe ,iar la altele acestuia îi sunt atașate unele cerințe esențiale privind locul, timpul și mijloacele de săvârșire a infracțiunii.
Elementul subiectiv(face parte din latura subiectivă a infracțiunii alături de mobil și scop) constă din formele și modalitățiile vinovăției:conștiința și voința.
În conținutul juridic al fiecărei infracțiuni trebuie să se prevadă forma de vinovăție necesară pentru ca fapta să constituie infracțiune. Infracțiunile comise se săvârșesc cu intenție, iar culpa numai când legea prevede în mod expres aceasta (de ex:uciderea din culpă).Infracțiunile omisive se săvârșesc din culpă și uneori cu intenție.La unele fapte omisive săvârșite cu intenție legiuitorul prevede aceasta, în conținutul juridic al infracțiunii prin expresiile: neîndeplinirea cu „știință” a îndatorărilor de serviciu, neplata cu „rea credință” a pensiei de întreîinere,etc.
Considerăm criminalitatea ca un fenomen care reprezintă totalitatea infracțiunilor săvârșite la un moment dat într-o societate, în care relațiile de apărare au aparut odată cu aceasta și au cunoscut atât forma relațiilor de cooperare(conviețuire normală), cât și forma relațiilor de conflict.
Această ramură de drept are rațiunea de a ameliora individul, nu numai infractorul, dar și antisocialul, adică orice individ care, într-un fel sau altul, are nevoie să fie resocializa t- omul caracterizat în mod legal cu antisocial în funcție de conduita sa antisociala, voința și vinovăția.
Dreptul penal reglează comportamente sociale, relații sociale, ceea ce înseamnă că orice alte descrieri de energie de natură extraumană, exced sferei dreptului penal.
Faptele prevăzute de legea penală sunt și trebuie să fie bine determinate prin normele care le descrie și sancționează.
CAPITOLUL 1.
CONCEPTUL DE INFRACȚIUNE ÎN DREPTUL PENAL ROMAN
ASPECTE ISTORICE PRIVIND REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII ÎN LEGISLAȚIA PENALĂ ROMÂNEASCĂ.
Istoria a consemnat și continuă să consemneze numeroase acțiuni de exterminare fizică, biologică sau culturală înteprinse împotriva unor colectivități umane, sub diferite motivații, pe aproape întreaga hartă a lumii acestea sunt crime contra umanității, astfel de grave amenințări la adresa comunității internaționale au fost încriminate prin norme ale dreptului internațional penal, incriminarile fiind ulterior preluate în legislația penală internă a multor state europene, între care și România.
Prin adunarea manifestării se atentează la existența ori integralitatea unor atribute esențiale individului, atribute cărora le corespund, în sistemul dreptului, tot atâtea drepturi fundamentale ale omului-dreptul la viață, la integritate corporală și sanatate, la libertate și la demnitate.
Legătura absolută interdependentă dintre atributele esențiale individului și însăși ființa și condiția umană conferă acestor atribute și dimensiunile unor autentice și de mare însemnătate valori sociale. Așadar, vom remarca,într-un al doilea rând, că prin faptele de aceasta natură este amenințată sau afectată chiar ființa umană, și nu numai la nivel individual, ci și în egală masură, la nivel social.
Este și rațiunea pentru care societatea este interesată alături de individ, să pună astfel de fapte, prin intermediul dreptului, sub un regim care să asigure profilaxia și caracterul puntitiv.
În sfarsit,o a treia caracteristică rigidă în modalitățile preponderent violente prin care acționează autorii infracțiunilor sunt de natură a provoca celorlalți indivizi stări emoționale, stări de neliniște, de insecuritate personală, dăunătoare desfășurării normale a vieții sociale, etc.
Infracțiunea ca instituție fundamentală a dreptului penal este săvârșirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare. Este o faptă contrară regulii de conduită, generatoare de conflict social, care atrage aplicarea sancțiunii prevăzute pentru săvârșirea ei. Însuși termenul „infracțiune” are înteles de faptă prin care se înțelege o regulă de conduită cu caracter imperativ1.
Concepția privitoare la infracțiune izvorăște din necesitate – lupta împotriva fenomenului criminalității și urmărește finalitatea – apărarea unor valori fundamentale în existența cărora societatea este interesată în mod vital: suveranitatea, independența, umanitatea și indivizibilitatea statului român, proprietatea, persoana și drepturile acesteia precum și întreaga ordine de drept.
Aceasta instituție fixează cadru în care se desfășoară această luptă, se stabilește în normele sale noțiunile de bază reglementează principiile fundamentale.
Ca orice ramură a sistemului dreptului, dreptul penal se subdivide în instituții juridice, dintre care unele sunt fundamentale. Santciuniile de drept penal reprezintă o instituție de baza a dreptului penal care alaturi de instituția infracțiunii și cea a răspunderii penale constituie pilonii oricărui sistem de drept penal2. Aceste trei instituții sunt denumite fundamentale, deoarece toate normele dreptului penal gravitează în jurul lor.Între infracțiune și celelalte instituții fundamentale ale dreptului penal există interdependență.
Fără infracțiune nu există o problemă a dreptului penal fără infracțiune nu poate fi angajată răspunderea penală și nici aplicate sancțiuni de drept penal. Ea străbate întreaga reglementare a dreptului penal, regăsindu-se, mai mult sau mai putin, în orice alte instituții și norme ale dreptului penal.
Infracțiunea este un amsamblu de norme juridice penale care reglementează condițiile de existență, adică de activitate imputabilă (comisă cu nevinovăție) unei persoane, contrară unei norme de incriminare.
Instituția infracțiunii, fiind una generală, are incidență cu privire la partea generală a Codului Penal, întreaga parte specială a acestuia, legile penale complivitoare, legile speciale și toate normele penale cu privire în legile nepenale sau tratatele de asistență juridică internațională la care România este parte.
Instituția infracțiunii are implicații în domeniul altor ramuri ale dreptului sau în domenii extrajuridice. De exemplu, în cazul unor condamnări pentru săvârșirea unei infracțiuni există consecințe juridice(interdicții,decăderi,incapacități) prevăzute de dreptul administrativ, de dreptul civil, de dreptul comercial etc. Adoptarea Codului Penal de la 1865, la scurt timp după formarea statului unitar român, în urma unirii Munteniei cu Moldova la 1859, a realizat nu numai unificarea legislației penale a țării, dar a marcat totodată un proges evident în evoluția dreptului penal român copiat în mare parte după Codul Penal francez de la 1810. Primul Cod Penal al României moderne dădea expresie principiilor școlii clasice a dreptului penal. El consacra principiul legislației incriminării și a pedepsei, responsabilitatea morală a infractorului infestat cu liber arbitru vinovăția acestuia servind ca temei al pedepsei, egalitatea în fața legii penale.
Tradițional, dreptul românesc a divizat infracțiunile după gravitatea lor, în trei categorii. Astfel, în Codul Penal din 1865 și în Codul Penal Carol al II-lea, infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crime, delicte și contravenții1.
În dreptul nostru, contravențiile au fost dezincriminate în anul 1954 prin Decretul nr.184/1954, care a abrogat toate incriminarile contravenționale din Codul Penal și din legile speciale referitoare la stabilirea și sancționarea contravenților.
Noul Cod Penal român,care a intrat in vigoare la data de 1 septembrie 2008, împarte infracțiunile în crime și delicte. Crimele sunt cele mai grave infracțiuni iar, diferența specifică o reprezintă delictele. Legiuitorul a dorit să țina seama de gravitatea diferită pe care o prezintă infracțiunile – de la fapte sancționate cu pedeapsa detențiunii pe viața până la fapte sancționate numai cu amendă și de rezonanță puternică pe care o au în societate noțiunile de „crimă” si „delict” față de cea de „infracțiune”.
În legislația penală românească este folosită noțiunea de infracțiune politică în mai multe norme penale.
Infracțiunile cu conținut unic sunt cele care nu pot fi săvârșite decât într-o singură modalitate normativă, în schimb permit comiterea în orice modalități faptice.
Exemplu, omorul simplu este o infracțiune cu un conținut unic, dar el poate fi ai cu amendă și de rezonanță puternică pe care o au în societate noțiunile de „crimă” si „delict” față de cea de „infracțiune”.
În legislația penală românească este folosită noțiunea de infracțiune politică în mai multe norme penale.
Infracțiunile cu conținut unic sunt cele care nu pot fi săvârșite decât într-o singură modalitate normativă, în schimb permit comiterea în orice modalități faptice.
Exemplu, omorul simplu este o infracțiune cu un conținut unic, dar el poate fi savârșit într-o varietate nelimitată de modalități faptice.
Infracțiunile cu conținut alternativ sunt acelea care pot fi comise în mai multe modalități.Exemplu violarea de domiciliu.
Delimitarea în infracțiuni grave si infracțiuni ușoare se face în temeiul Legii nr.39/2003.
Relevanța dintre infracțiunea cu victimă și infracțiunea fără victimă constă în aceea că în cazul infracțiunii fără victimă singurul subiect pasiv al infracțiunii este statul, iar în cazul celorlalte infracțiuni alături de stat, pot fi în această calitate și alte subiecte de drept.
Cu prilejul înscrierii unei fapte penale în legea penală, legiuitorul are sarcina să acorde atenție exprimării normelor care prevăd comportamentele nepermise de legea penală, astfel încat să nu ridice probleme de interpretare și aplicare. Aceste norme stabilesc scopul legii penale modul în care acestea se aplică în raport cu spațiul și timpul, reglementează în general infracțiunea și formele acesteia, condițiile în care o persoana își angajează răspunderea penală și modul cum se stabilește această răspundere, pedepsele care pot fi aplicate și limitele generale ale acestora.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința nesocotirii dispoziției normei juridice penale2. De regulă, membrii societății se conformează de bună voie conduitei pretinse de normele dreptului penal. Există însă și un anumit număr de persoane care nu se conformează exigențelor legii penale și săvârșesc infracțiuni.În acest caz, realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încalcate față de cei care au săvârșit faptele interzise prin normele incriminatoare.
Criminalitatea se manifestă însă în forme variate dintre care fiecare în parte se caracterizează printr-un conținut specific și un anumit grad de pericol social. De aceea, pentru a fi eficientă, lupta împotriva acestui fenomen necesită, în afara unor reguli cu caracter general și incriminarea separată, distinctă a fiecarei fapte de pericol social.
Normele cuprinse în partea specială a dreptului penal sunt extrem de numeroase și de variate. Pentru a fi întelese concret și aplicate în conformitate cu voința legiuitorului, acestea trebuie reunite în diferite grupe și subgrupe încât să rezulte un tot unitar și armonios.
Sistemul parții speciale a dreptului penal scoate în evidență, în fiecare etapă istorică de dezvoltare a societății, valorile sociale în ocrotirea cărora aceasta este interesată, precum și importanța acordată orcrotirii lor.
Astfel, de exemplu, dacă normele care prevăd infracțiunile contra persoanei sunt așezate înaintea celor care prevăd infracțiunile patrimoniale, iese în evidență că legea penală acordă prioritate ocrotirii persoanei.
Presupunând constituirea de grupe și subgrupe, pe baza unor criterii științifice, iar apoi așezarea lor ușurează analiza multifuncțională a conținutului diferitelor infracțiuni, delimitarea unora de altele, cunoașterea a ceea ce este specific fiecăreia și, în consecință, aplicarea corectă, în fiecare caz, a normei care o prevede.
Corectarea fiecarei grupe și subgrupe va începe prin arătarea aspecteleor comune infracțiunilor incluse acestora, adică prin indicarea trăsăturilor comune privind obiectul și subiectul lor, latura obiectivă și latura subiectivă, desfășurarea activității infracționale sau acționarea. Corectarea fiecărei infracțiuni în pare se va face după următorul sistem: noțiune și definiție, obiectul juridic social, obiectul material, dacă există un asemenea obiect, subiectul, latura obiectivă și latura subiectivă, tentativa și consumarea, sancțiunea iar dacă este cazul, formele agravante, cauzele de nepedepsire sau de reducere a pedepsei.
Acesta este, sistemul adoptat, în general, în orice lucrare consacrată cercetarii părții speciale a dreptului penal în întregime, unei anumite categorii de infracțiuni sau unei singure infracțiuni.
Complexitatea fenomenului infracțional, sub raportul naturii și etiologiei sale precum și necesitatea fundamentării științifice a luptei sub toate aspectele împotriva acestuia, a determinat apariția unei serii de discipline științifice care au obiect de cercetare fie fenomenul criminalității și metodele ori mijloacele de prevenire și combatere a acestuia, fie studiul și elaborarea celor mai adecvate mijloace de reacțiune împotriva infracțiunilor și de folosire a lor în practică, fie în fine, studierea și elaborarea celor mai eficace metode și tehnici de descoperire a infracțiunilor și infractorilor, de investigare științifică a acestora și a complexului de împrejurări referitoare la fapte și la faptuitori în vederea stabilirii adevărului în fiecare cauză concretă, soluționarea corectă a cauzelor, individualizarea pedepselor și celorlalte sancțiuni de drept penal aplicate de instanțele judecătorești. S-a dat, denumirea de științe penale sau criminale acelor discipline care aparțin altor domenii ale științelor sociale și umanistice decât științele juridice penale, dar având intime legături cu acestea de politică penală formulate în doctrina socialistă și-au găsit expresie în normele și instituțiile dreptului penal sovietic și ale dreptului penal al țărilor socialiste apărute după cel de-al doilea război mondial.
Ca fenomen, criminalitatea reprezintă totalitatea infracțiunilor săvârșite la un moment dat, într-o societate determinată.Ea constituie obiect de studiu pentru știința criminologiei, care o cercetează prin metode științifice sau prin alte metode specifice științelor socio-umaniste în scopul cunoașterii cauzelor și legislațiilor sale de evoluție.
1.2.NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA INFRACȚIUNII
Infracțiunea ,instituție fundamentală a dreptului concentrează în jurul său toate reglementările din legea penală.De aici necesitatea resimțită de legiuitor de a defini de la început trăsăturile esențiale ale infracțiunii, spre a asigura o orientare generală și principală, absolut necesară pentru înțelegerea și aplicarea corectă a dispozițiilor din partea generală și specială a codului penal.
Infracțiunea este, ca natură juridică o faptă juridică. Infracțiunea nu poate îmbrăca decât forma faptelor juridice stricto sensu, spre deosebire de alte ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul civil, care reglementeaza ca izvoare ale răspunderii toate speciile de fapte juridice. Mai exact,infracțiunea este o specie de faptă ilicita.
Infracțiunea este un tip de activitate neconvenabilă socialmente, deoarece vatămă sau periclitează drepturile și interesele societății sau ale unor persoane particulare.Termenul infracțiune are sub specie iuris trei acceptiuni2, al caror conținut rezultă în funcție de punctul de vedere din care este privit conceptul. Dintre aceste trei sensuri, două sunt accepțiuni abstracte, iar una este concretă.
In abstracto, infracțiunea poate fi privită în raport cu alte forme de ilict sau pentru delimitarea speciilor de ilict penal, adică a categoriilor de infracțiuni3.
La aceste doua trasaturi, art.17.C.pen.din 1969 adaugă pericolul social. Această trăsătură este inutilă în definiția infracțiunii, deoarece fapta ilicită prezintă pericol social.
În definiția abstractă în sens larg trebuie să fie inclusă orice faptă considerată infracțiune.Tot general, dar stricto sensu, infracțiunea poate fi definită ca fiind o faptă prevăzută de legea penală, și anume de o normă specială(incriminatoare). În acelașii înteles, se vorbește despre infracțiunea de șantaj, infracțiunea de viol, indiferent dacă în realitate o asemenea faptă a fost sau nu comisă.Toate normele care stabilesc infracțiunile au ca rațiune supoziția că fapta interzisă, care s-a vădit periculoasă pentru societate, anterior incriminării, s-ar putea repeta, infracțiunea fiind din această persepectivă o specie de ilicit ipotetic. Presupunând ca norma care stabilește fapta penală este respectată de toți destinatarii, infracțiunea se va înfățișa numai în maniera formală.
In concreto, infracțiunea este o faptă a unei persoane, săvârșită cu vinovatie, prin care se încalcă legea penală.În această accepțiune, infracțiunea este o faptă săvârșită în lumea înconjurătoare care poate fi încadrată în tiparul legii, adică o acțiune sau inacțiune care încalcă o normă de incriminare și care înnumește elementele unei definiții abstracte.
Din dispozitiile art.17 C.pen.din 1969 rezultă că infracțiunea constitutie o categorie juridico-penală de largă generalitate. Ea este rezultatul unu proces de abstractizare și generalizare, prin înlăturarea trăsăturilor specifice faptelor penale care formează obiectul parții speciale a codului penal, reținându-se numai acele elemente care reprezintă esența fenomenului. Când regulile de conduită sunt încălcate tulburând ordinea de drept pentru restabilirea acesteia din urmă apare în mod necesar intervenția unor organe de stat -anume împuternicite în acest scop-intervenție care are loc, de regula, în cadrul unui proces judiciar2.
Oricare ar fi valoarea socială ocrotită, oricât de speciale, excepționale, tranzitorii ar fi condițiile în care se organizează la un moment dat apărarea societății, în măsura în care aceasta se realizează prin incriminarea faptelor periculoase în legea penală, vor trebui respectate în mod obligatoriu cerințele esențiale prevăzute de art.17.C.pen. din 1969. În acest, sens pericolul social, prevederea faptei în legea penală și vinovăția reprezintă în concepția dreptului penal trăsăturile de bază, fundamentale ale infracțiunii.
Respectarea acestor cerințe constituie totodată o puternică garanție a libertății cetățenilor, asigură ordinea în relațiile sociale, previne abuzurile și arbitrariul, contribuie la crearea condițiilor favorabile dezvoltării personalității umane.
Elaborarea definiției de maximă generalitate a avut în vedere trăsăturile specifice ale infracțiunii descrise în partea specială a codului penal și în legile speciale3.Legiuitorul în raport cu nevoile apărării societății incriminează distinct în partea specială a codului penal și în legile speciale faptele care prezintă gravitatea unor infracțiuni, arătând trăsăturile lor particulare, specifice. Această descriere reprezintă o generalizare a numeroaselor fapte concrete care s-au produs și se produc în societate legând valorile care interesează întreaga societate. Întrucât există temerea că asemenea fapte se vor mai repeta, legiuitorul a înțeles să descrie activitățile tipice în legea penală, să le incrimineze spre a putea desfășura, cu ajutorul dreptului penal, lupta împotrvia lor. Incriminarile cuprinse în partea specială reprezintă infracțiuni în abstract sau ipotetice.
Ele nu cuprind decât un cadru legal, un tipar general în limitele căruia statul își propune să desfășoare activitatea de combatere a unor manifestări antisociale.
Noțiunea de infracțiune nu se confundă cu aceea de conținut al infracțiunii. Infracțiunea este săvârșirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare. Este o faptă contrară regulii de conduită, generatoare de conflict social, care atrage aplicarea sancțiunii prevăzute pentru săvârșirea ei, însușii termenul „infracțiune” are înțeles de fapta prin care se înțelege o regulă de conduită cu caracter imperativ
Totalitatea trăsăturilor proprii fiecarei infracțiuni în partea sau totalitatea condițiilor prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie o infracțiune determinată(de pildă de furt) formează conținutul acelei infracțiuni. Aceasta se reflectă în definiția pe care legea o dă infracțiunii respective2.
Spre deosebire de conținutul infracțiunii, care se raportează la fapte penale determinate, noțiunea generală a infracțiunii din art.17.C.pen.din 1969 cuprinde trăsăturile esențiale ale oricărei infracțiuni. Ea absoarbe din conținutul infracțiunilor determinate numai ceea ce este esențial, comun tuturor faptelor penale, neputându-se confunda cu noțiunea de conținut a infracțiunii,care se refera la trăsăturile specifice fiecarei infracțiuni.
Distincția de care se ocupau este clar evidențiată de faptul că stabilirea „trăsăturilor esențiale” ale infracțiunii servește legiuitorului să distingă faptele ilicite penale (infracțiunii) de celelalte fapte ilicite (abateri civile, disciplinare, administrative), în timp ce pe baza elementelor constitutive ale fiecarei fapte prevăzute de legea penală se realizează diferențierea infracțiunilor între ele, se înfăptuiește practic încadrarea faptelor concrete în textele corespunzătoare din partea specială a codului penal și se ajunge astfel la exacta lor calificare.
Din punct de vedere social, infracțiunea este o faptă prin care se cauzează o vătămare valorilor sociale sau prin care este pusă în pericol ordinea socială și relațiile generate de valori sociale. Din punct de vedere natural, infracțiunea apare ca o deviere de conduită a unui membru (individ uman) al societății, care este lipsit de respect față de ceilalți componenți ai grupului din care face parte. Din persepectivă morală infracțiunea apare ca o activitate contrară conștiinței estetice minime a societății (minima moralia). Din punct de vedere religios infracțiunea constituie păcat. În limbajul curent neacademic, adeseori prin termenul infracțiune se înțelege orice faptă ilicită, adică orice acțiune sau inacțiune prin care se încalcă o regulă juridică, confundându-se noțiunea de ilicit (în sensul de ilegalitate) cu cea de infracțiune. Aceasta semnificație nu poate fi acceptată în domeniul dreptului penal, deoarece infracțiunea este numai una dintre speciile de fapte ilicite existente.
În dreptul românesc expresia „infracțiune penală”este un pleonasm, pentru ca toate infracțiunile sunt penale. Am facut această precizare pentru că sintagma ”infracțiune penală” se regăsește înscrisă în legislația unor state, în anumite tratate internaționale și era utilizată în doctrina penală românească mai veche. De exemplu, Codul Penal portughez foloseste expresia”infracțiune penală2”
Alte sisteme de drept cum este cel francez, dau un sens mai larg noțiunii de infracțiune,întrucât includ în domeniul infracțiunilor și contravențiile.
Concepția susținută în dreptul penal al fostelor țări socialiste europene și anume, legea penală trebuie să cuprindă și o definiție a noțiunii de infracțiune în general, având în vedere tocmai importantă deosebită pe care o are infracțiunea ca instituție fundamentală a dreptului penal, într-o astfel de definiție în care să fie evidențiate trăsăturile esențiale ale infracțiunii, care trebuie să caracterizeze orice infracțiune ca fapt concret.
Codul penal român de la 1969 și-a însușiit această concepție, prevăzând, prin dispoziția art.17, trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Potrivit dispoziției din alin. 1. al acestui articol, infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevazută de legea penală3. Lămurirea acestei noțiuni o găsim în art.18 C.pen. care arată că prin fapta socialmente periculoasă se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1.C.pen.din 1969.
Infracțiunea este o faptă (deci o manifestare exterioară omenească) îndreptată împotriva regulilor de conviețuire socială și, ca atare, neconvenabilă pentru relațiile sociale. Infracțiunea apare ca o faptă care se abate de la disciplina socială.Pentru a atrage răspunderea penală fapta respectivă trebuie să prezinte trăsăturile esențiale care caracterizează infracțiunea. Orice faptă a omului se poate infățișa sub forma unei acțiuni sau inacțiuni. Prin acțiune (comunicare) se întelege o manifestare de voință(compusă dintr-un act sau mai multe acte materiale) prin care subiectul, folosindu-se de propria sa energie sau de o energie străină, urmărește să producă o schimbare în lumea exterioară (distrugere,sustragere,loveste). Acțiunea poate consta din acte, gesturi, cuvinte. Prin infracțiune se întelege un comportament pasiv lăsând să acționeze în exterior alte energii (pe care avea datoria să le oprească).
Infracțiunea de comisiune este acea faptă prevazută de legea penală prin care subiectul săvârșește ceea ce legea oprește „interzice”(de exemplu:a ucide,a fura,a insulta).
Infracțiunea de comisiune coruptă o faptă prin care subiectul nu se supune la ceea ce legea obliga a face(de exemplu, nu denunță pe un infractor etc.).
Astfel, infracțiunea este definită ca „acțiune sau inacțiune”, care fiind socotită doloasă sau culpoasă, legiuitorul a sancționat-o penalicește „sau ca” fapt material prevăzut și pedepsit de lege și care poate fi imputat autorului „sau ca” orice fapt incriminat de lege și sancționat cu pedeapsă. Teoria cauzală tratează fapta ca fiind constituită din elementele obiective, formând o latură distinctă în conținutul infracțiunii.
Majoritatea autorilor de specialitate din țările est-europene susțin ideea necesității și utilității unei definții generale legale a infracțiunii.Această concepție a fost urmată și de legiuitorul român, care a optat pentru definirea infracțiunii în legea penală.
Doctrina românească este fidelă acestei din urma punct de vedere, argumentându-se că, după ce fapta concretă este raportată la norma de incriminare, organele judiciare trebuie să verifice dacă fapta întrunește trăsăturile esențiale ale conceptului general de infracțiune pentru ca este posibilă nerealizarea vreunuia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
Din această persepectivă, definiția generală legală a infracțiunii reprezintă un instrument foarte util pentru practicieni. În al doilea rând, cu ajutorul noțiunii generale a infracțiunii se poate mai ușor delimita sfera ilicitului penal de domeniul ilicitul extrapenal, adică sfera infracțiunilor de cea a contravenților, delictelor civile, abaterilor disciplinare și a altor forme de ilicit.
În această ipostază, definiția generală a infracțiunii servește drept criteriu pentru legiuitor în opera sa de incriminare a faptelor antisociale grave. În fine, definiția generală a infracțiunii reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiul legalității incriminării și al răspunderii penale subiective .
Ca act de conduită exterioară infracțiunea, este o manifestare de energie filica, susceptibilă să producă modificări în lumea obiectivă. Fenomenul uman este acela că infracțiunea este un act de conduită umană, expresie a personalității făptuitorului. Fenomenul social descrie infracțiunea ca fiind vătămătoare sau periculoasă penru o valoare socială, fiind generatoare, de asemenea, de relații sociale de conflict între făptuitor și persoana vătămată și între faptuitor și societate. Fenomenul moral-politic exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului față de valorile socialețăi fata de ordinea de drept.Fenomenul juridi constituie încălcarea unei obligații juridice de conformare prevazută în norma incriminatoare și deci produce consecințe juridice. Infracțiunea generează un raport juridic penal de conflict, cu un conținut specific2. Definiția legală a infracțiunii prezintă o importanță deosebită. Ea are caracterul unei dispoziții legale obligatorii, este o normă de drept generală. Definiția noțiunii de infracțiune în general servește la delimitarea sferei ilicitului penal de aceea a ilicitului extrapenal, adică la delimitarea faptelor care sunt infracțiuni, în raport cu faptele care nu sunt infracțiuni. Definiția servește drept ghid pentru legiuitorul însuși în elaborarea de norme de drept penal, precum și în scoaterea din sfera ilicitului penal a unor fapte care nu mai prezintă trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Prin descrierea în normele penale incriminatoare și prin interzicerea sub sancțiune penală a diferitelor acțiuni sau inacțiuni periculoase sau vătămătoare pentru valorile sociale legislatorul creeaza de fapt noțiunile diferitelor fapte penale ca furtul, delapidarea, omorul, violul, etc. Elaborarea acestor noțiuni are lor prin abstragerea trăsăturilor caracteristice esențiale ale faptelor concrete care au fost săvârșite cândva și care trebuie să fie incriminate și sancționate pentru a se împiedica repetarea lor. Normele penale incriminatoare cuprind, așadar, noțiunile diferitelor infracțiuni care ar putea fi săvârșite în realitate.Prin conținutul infracțiunii se înțelege ansamblul condițiilor impuse de o normă de drept penal pentru existența unei anumite infracțiuni2.
Reglementările instituției infracțiunii contau într-o grupare de norme penale generale care reglementează aspectele comune tuturor infracțiunilor și anume condițiile de existență a infracțiunii ca fenomen juridic privit nu în special, adică nu din perspectiva diferitelor infracțiuni (furt, omor, înșelăciune, fals) ci în general, sub aspectul condițiilor de existentță și al trăsăturilor caracteristice comune tuturor infracțiunilor prevăzute în legislația penală.
O cerință inerentă a existenței în infracțiuni este prevederea elementelor faptei considerată infracțiune, într-o lege scrisă (lex scripta). Dreptul românesc-membru al familiei dreptului romano-germanic nu acceptă ca regulă, alte izvoare formale.Este firesc să fie așa pentru ca destinatarul legii este obligat să-și recordeze comportamentul sau la normele juridice în vigoare în momentul când desfășoară conduita.Legalitatea infracțiunii înseamna descrierea clară și precisă a faptelor ce constituie infracțiuni (nulum crimen sine lege certa)
CAPITOLUL 2
INFRACȚIUNEA ÎN VIZIUNEA CODULUI PENAL DIN 1969
2.1 TRĂSĂTURI ESENȚIALE
Scoaterea contravențiilor din sfera ilicitului penal se pare că a avut la baza ideologia epocii, deoarece se urmărea diminuarea numărului infracțiunilor, cu efecte asupra statisticii penale. Codul penal de la 1969 a abandonat trihotomia infracțională clasică și a consacrat o concepție total schimbată, nemaifăcând distinctie între specii (subdiviziuni) de infracțiuni, reglementând un concept unic-infracțiunea.
Având în vedere importanța deosebită a instituției în cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noțiunea generală de infracțiune prin trăsăturile ei esențiale.
Potrivit art.17.C.p din 1969 „Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social săvârșită cu vinovăție și prevazută de legea penală”. În legea penală,în partea specială a Codului Penal și în legile speciale, se înscriu norme prin care se reglementează și definesc diferite infracțiuni speciale și noțiunile speciale ale acestora ca: delapidarea, trădare, omor, șantaj, insulta, incendiu,etc.
În practica penală, în fața organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, se cerceteaza și se judecă, de asemenea, diferite infracțiuni speciale și noțiunile speciale ale acestora ca trădare, omor, delapidare, etc.
Pentru dreptul penal și pentru practica penală și cu atat mai mult, pentru știința dreptului penal, limitarea la aceste noțiuni nu este justificată și nu este științifică. Știința, legea penală, ca și practica penală, nu pot opera numai ca noțiuni speciale, fiindcă aceasta ar însemna o limitare în procesul de cunoaștere al infracțiunilor.Știința penală, dreptul penal, chiar și practica penală, au nevoie și de noțiunea generală de infracțiune, fiindcă această noțiune exprimă trăsăturile esențiale și comune ale tuturor infracțiunilor (delapidare, trădare, omor etc.). Noțiunea generală a infracțiunilor, ajută apoi la trasarea cadrului general al infracțiunilor și în aceelași timp, ajută la delimitarea infracțiunilor de alte fapte asemănătoare cum sunt contravențiile și abaterile disciplinare. În știința și legislația penală română se urmează acest drum, adică noțiunea generală de infracțiune este definită și reglementată de legea penală, anume de Codul Penal (art.17) .
În știința și legislația noastră penală, infracțiunea este definită prin trăsăturile ei materiale și obiective și prin trăsăturile ei juridice și formale. Urmând acest punct de vedere, vom spune că prin infracțiune se înțelege o faptă care este periculoasă pentru societate, este săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. O primă trăsătură esențială a infracțiunii care se degajă din definiția data în art.17 C.p.,din 1969 este aceea de a fi o faptă care prezintă pericol social. Această trăsătură esențială a infracțiunii relevă aspectul material și social al infracțiunii.
Fapta este o manifestare a individului în sfera realității, în cadrul relațiilor sociale. Fapta reprezintă o activitate a unui membru al societății în cadrul relațiilor sociale, în cadrul relațiilor cu semenii lui.
Fapta care prezintă pericol social .Din noianul de activități sociale ale individului, pozitive în marea lor majoritate ne interesează numai cele negative prin care se aduce atingerea valorilor sociale, care pun în primejdie valorile sociale. Numai activitățile omenești au această însușire, de a prezenta pericol social, căci numai omul se află în relații sociale. Sub acest aspect subliniem că reacția animalului, evenimentele naturii (cutremur, inundație) care prin consecințele lor sunt periculoase (vătămări, distrugeri, pierderi de vieți omenești) nu prezintă pericol social, chiar dacă rezultatul se produce în societate, ci doar pericol natural.
Pericolul social prezintă orice activitate contrară normelor în vigoare căci împiedică normală desfășurare a relațiilor sociale. Dintre faptele care prezintă pericol social se detașează prin gradul2 cel mai ridicat de pericol social- INFRACȚIUNEA.
Gradul cel mai ridicat de pericol social al infracțiunii față de celelalte forme de ilicit juridic(civil, administrativ, disciplinar) conduce la deosebiri calitative între infracțiune și faptele extrapenale (abateri, contraventii).
Fapta care prezintă pericolul social al unei infracțiuni este fapta prin care se periclitează ori se vatamă valorile sociale arătate în art.1 C.p.,din 1969 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Cu alte cuvinte, trăsătura esențială a infracțiunii de a fi o faptă ce prezintă pericol social se materializează așa cum prevede în art.18 C.p., prin două aspecte:
a) prin fapta se aduce atingere unor valori sociale importante,arătate generic în art.1 C.p.;
b)pentru sancționarea unei astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse. Prin dispozițiile art.18 C.p., din 1969 s-au consacrat criteriile legale de diferențiere a pericolului social al infracțiunii de pericolul social al altor fapte extrapenale.
Pericolul social al infracțiunii este apreciat de legiuitor în funcție de valoarea socială căreia i se audce atingere; de dinamica faptelor oferită de statistică penală; de împrejurările în care se săvârșesc faptele; de persoana infractorului s.a. Pericolul social nu este același pentru toate infracțiunile, el diferă în funcție de valoarea socială primejduită prin fapta penală și poate fi diferit pentru aceeași infracțiune în funcție de interesul ocrotirii într-un moemnt ori altul al dezvoltării sociale.
În doctrina penală pericolul social ca trăsătură a infracțiunii este cunoscut sub doua forme: generic sau abstract și concret.
Pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase legea penală ca infracțiune. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective și subiective ca: însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită; gravitatea vătămării ce i se poate aduce valorii sociale, frecvența faptelor ce se pot săvârși, persoana făptuitorului, împrejurările în care se pot săvârși astfel de fapte ș.a. Rezultatul evaluării făcute de legiuitor se materializează în cuprinderea faptelor în legea penală și prevederea pedepsei între anumite limite necesară pentru combaterea acestei fapte și totodată pentru prevenirea ei în viitor.
Pericolul social concret, este pericol ce-l prezintă o faptă concretă săvârșită de o persoană și este apreciat de instanța judecătorească cu prilejul judecării faptei el se reflectă în sancțiunea penală aplicată.
Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc în funcție de anumite criterii ce sunt prevăzute în lege și privesc vătămarea adusă sau care putea fi adusă valorii sociale, condițiile în care s-a săvârșit fapta, circumstanțele acesteia, personalitatea făptuitorului.
Aprecierea gradului concret de pericol social al unei fapte este o operație importantă2 care poate conduce la concluzia, pe de o parte, ca fapta săvârșită nu are gradul concret de pericol social al unei infracțiuni și drept urmare fapta nu este infracțiune, iar pe de altă parte gradul de pericol social este un criteriu legal de individualizare a pedepsei (art.72 C.p.din 1969).
Prevederea pericolului social ca trăsătură esențială a oricarei infracțiuni, în definiția acesteia are valoarea unei norme juridice ce servește deopotrivă legiuitorului când incriminează fapta cât și judecătorului în aprecierea concretă a pericolului social al faptei comise cu consecințe importante în individualizarea sancțiunilor atunci când pericolul social concret este al unei infracțiuni și cu neconsiderarea faptei ca infracțiune atunci aceasta nu are gradul necesar al unei infracțiuni.
O a doua trăsătură esențială a infracțiunii ce se degajă din definiția legală a acesteia în art. 17 C.p. din 1969, privește săvârșirea faptei cu vinovăție.
Vinovăția reflectă aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică2 a făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia.
Ca atitudine psihică a făptuitorului față de faptă săvârșită și față de urmările acesteia vinovăția este rezultatul interacțiunii a doi factori: conștiința și voința.În adevăr, vinovăția presupune o atitudine conștientă în sensul că făptuitorul își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, ale rezultatului acestora, care este periculos și săvârșește cu voința acestei acțiuni sau inacțiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.
În literatura juridică de specialitate se menționează o caracteristică a vinovăției „preponderentă factorului intelectiv asupra celui volitiv, conștiința răsfrângându-se prin intermediul voinței asupra faptei și asupra urmărilor acesteia3”.Voința de a săvârși fapta este determinată, cu alte cuvinte, numai după reprezentarea în conștiința făptuitorului a urmărilor faptei. Prezența atât a factorului intelectiv cât și a celui volitiv să fi vrut să săvârșească fapta este o condiție esențială a vinovăției.
Vinovăția nu poate exista, cu alte cuvinte, la săvârșirea unei fapte dacă făptuitorului nu a voit acea faptă (fiind constrâns) ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui.
Formele vinovăției ca trăsătura esențială a infracțiunii, vinovăția îmbracă două forme principale: intenția și culpa .La aceastea se mai adaugă și o formă mixtă praeterintenția sau intenția depășită specifică unor infracțiuni.
Intenția și culpa au fost reținute în codul penal și reflectă adoptarea, de către legiuitorul penal român, dintre teoriile reprezentării. Factorul intelectiv al prevederii sau al reprezentării urmărilor faptei cunoaște grade și intensități diferite2 și oferă criterii de diferențiere între formele vinovăției.
1.Intenția. Este o formă principală de vinovăție definită în art. 19 pct.1 C.p din 1969. și reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.
Intenția este cunoscută în doctrina și în legislație sub două modalități: directă și indirectă.
a)Intenția directă(prevazută in art. 19 pct.1 lit.a, C.p.din 1969) se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei.
Intenția directă cu care se săvârșesc unele infracțiuni se deduce din observarea împrejurarilor în care se săvârșește fapta, voința de a săvârșii fapta, urmărirea rezultatului (motivația săvârșirii).
b)Intenția indirectă (art.19,pct. 1, lit. b, C.p din 1969.) se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor rezultat care nu mai este urmărit ci acceptă eventualitatea producerii lui.
Ca formă a vinovăției intenția indirectă se întâlnește la săvârșirea unei fapte ce poate produce cel putin două rezultate. Față de un rezultat, poziția psihică a făptuitorului este de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenția directă), acest rezultat poate să fie deopotrivă licit ori ilicit; iar față de al doilea rezultat poziția psihică a făptuitorului este acceptare a posibilității producerii lui(intenția indirectă).Datorita acestui aspect, ca rezultatul, al doilea se poate produce, intenția indirectă, se mai numește și intenție eventuală. Față de acest rezultat eventual făptuitorul are o atitudine indiferentă de acceptare a procedurii lui, dacă însa, rezultatul prevăzut de făptuitor apare ca inevitabil, intenția cu care se săvârșește o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârșirea faptei.
În literatura juridică de specialitate, pe lângă modalitățile normative ale intenției(directă și indirectă) se mai face deosebire între: intenția simplă și intenția calificată; intenția spontană și intenția premeditată; intenția unică și intenția complexă; intenție inițială și intenție supravenită.Aceste modalități ale intenției sunt avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei căci evidențiază grade deosebite de vinovăție cu răsfrângere asupra periculozității sociale a făptuitorului.
Ca formă a vinovăției culpa este definită prin dispozițiile art. 19 pc. 2 c.p. și constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei ca aceasta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deși putea și trebuia să-l prevadă.
Culpa este cunoscută în doctrina și în legislație sub două modalități: culpa cu prevedere și culpa simplă.
a)Culpa cu prevedere.Se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmarește, nu-l acceptă și consideră fără temei că acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumită în doctrina penală, culpa cu previziune, sau ușurința ori temeritate2.
Fapte săvârșite din culpa cu previziune întâlnim foarte des în practica judiciară, în domeniul circulației pe drumurile publice. Exemplu clasic care se dă pentru ilustrarea culpei cu previziune este fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la limita evitării oricărui pericol, la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui accident (vătămarea ori uciderea unei persoane, avarierea autovehiculului etc.) rezultat pe care nu-l acceptă și consideră neîntemeiat ca acesta nu se poate produce, dar rezultatul se produce totuși.În astfel de situații conducătorul auto a săvârșit fapta din culpă cu prevedere.
Prevederea rezultatului socialmente periculos, în cazul culpei cu prevedere apropie aceasta formă de vinovăție de intenție(atât directă cât și indirectă). Poziția psihică față de rezultat, diferențiază culpa cu prevedere de intenție, căci dacă la intenția directă este urmărit rezultatul, la intenția indirectă era acceptat, în cazul ușurinței rezultatul nu este acceptat,infractorul a sperat în mod ușuratic că aceasta nu se va produce.
Întrucât deosebirea între intentie indirectă și culpă cu prevedere se prezintă numai sub raportul poziției psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care ne pot conduce la stabilirea formei de vinovăție.În doctrina penală, pe bună dreptate s-a arătat că în cazul intenției indirecte infractorul față de rezultatul pe care-l prevede, are o atitudine indiferentă de acceptare a acestuia, întrucât acesta nu face nimic pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămâne pasiv, iar în cazul culpei cu previziune, rezultatul prevăzut nu este acceptat; neacceptarea rezultând din atitudinea făptuitorului care spera să-l preîntâmpine bazându-se pe elementele obiective ce țin de împrejurările în care are loc activitatea, proprietățiile instrumentului cu care se acționeaza (în exemplul citat: vizibilitate bună, aderență buna la carosabil, frâne bune) ca și pe elementele subiective (în același exemplu: calități de bun conducator auto, experiență îndelungată în conducere). Toate acestea se dovedesc insuficiente, apreciate greșit, căci rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune căci făptuitorul a apreciat greșit, superficial, posibilitățile de preîntâmpinare a rezultatului.
b)Culpa simplă sau culpă fără prevedere ori neglijentă sau greșală cum mai este denumită în doctrina penală se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă. Culpa simplă este singura formă a vinovăției în care făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului s-a prevăzut obligația de a prevedea acest rezultat și posibilitatea prevederii acesteia. Criteriul obiectiv care se propune în doctrina penală, în stabilirea obligației de prevedere este cel al împrejurărilor în care se săvârșește fapta, pentru a observa dacă orice om normal și atent2 din categoria făptuitorului3(pregatire, experienta de viață) avea în momentul săvârșirii faptei posibilitatea să prevadă rezultatul. Dacă se stabilește că rezultatul nu a fost previzibil, deci făptuitorul nu trebuia să-l prevadă, fapta nu mai este considerată cu vinovăția (din culpa simpla) ci în caz fortuit. Culpa este cunoscută si sub alte modalități decât cele prevăzute în art.19, pct.2 Cod Penal, care au importanță în individualizarea răspunderii penale. Aceste modalități ale culpei sunt mai degrabă, denumiri ale culpei cuprinse în conțintul infracțiunii, ca de ex: „nebagare de seama”; „nedibacie”; „nesocotinta”; „nepricepere”
Intenția depășită (praterintenția) este o forma mixtă de vinovăție, ce cuprinde intenția și culpa reunite. Intenția depășită este forma de vinovăție ce se realizează prin săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor prin săvârșirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut, deși trebuia și putea să-l prevadă. Caracteristica pentru infracțiunile săvârșite cu intenție depășită este, împrejurarea că făptuitorul săvârșește o faptă urmărind un anumit rezultat, dar care rezultat se amplifică, devenind mai grav și realizând conținutul unei alte infracțiuni (ex.lovirile și vătămările de moarte-art.183 C.p.), ori o varianta agravantă a infracțiunii inițiale (ex.:tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei –art.211 al.3 C.p.din 1969).
Cea de a treia trăsătura esențială a infracțiunii ce se desprinde din noțiunea dată prin art.17 C.p.din 1969,o reprezintă prevederea acesteia în lege ca atare.
Pentru existența oricărei infracțiuni sunt necesare cele trei trăsături esențiale: fapta ce prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevazută de lege întrunite cumultativ. Lipsa oricăreia din aceste trei trăsături esențiale conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Prin prevederea în legea penală, a faptei periculoase ce se săvârșește cu vinovăție se realizează diferențierea infracțiunii de celalalte forme de ilicit juridic. Această trăsătură esențială-de faptă prevazută de legea penală-a infracțiunii decurge din principiul fundamental al legalității în dreptul penal-consacrat prin art.2. C.p.
Trăsătură esențială a infracțiunii de a fi o faptă prevazută de legea penală nu se poate confunda cu infracțiunea, care așa cum am precizat mai sus reprezintă întrunirea cumultativă și a celorlalte trăsături.
Orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare dar nu orice faptă prevazută de legea penală este și infracțiune căci prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia pe langă celalte de a prezenta pericol social și de a fi comisă cu vinovăție2.Între partea generală și partea specială a dreptului penal există o strânsă legatură3: constituie părti ale aceleași ramuri de drept-dreptul penal român;
-isvorăsc din aceeași necesitate-lupta împotriva criminalității;
-urmăresc aceeași finalitate-apărarea unor valori fundamentale în existența carora societatea este interesata: suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului român, proprietatea persoanei și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept(art.1 Cod penal);
CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII
Prin structura infracțiunii înțelegem elementele sau componentele infracțiunii și relațiile dintre acestea. Infracțiunea ca instituție juridică are aptitudinea de a fi structurată regulilor oricărui sistem. Așa cum spunea profesorul Vintila Dongoroz „nu se poate concepe o infracțiune fără o dispoziție de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracțiune fără interes, un lucru care sa fie vătămat sau primejduit prin săvârșirea faptelor care constituie infracțiune; nu se poate concepe o infracțiune fără o persoana care sa o comită (infractor) și fără alta persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau amenințată în interesele sale; nu se poate concepe o infracțiune fără un anumit loc unde s-a comis și un moment în care a fost săvârșită. Toate aceste date sau entități sunt preexistente infracțiunii”.
Deși activitatea infracțională se înfățisează ca un tot unitar, acest întreg –infracțiunea- are anumite elemente intrinseci sau extrinseci. Într-adevăr, fiind o faptă, infracțiunea este atribuita unei persoane –subiect activ- și este orientată împotriva unei valori sociale –obiect- care aparține altei persoane –subiect pasiv2-. În al doilea rând, legalitatea incriminării presupune preexistența unei norme care să prevadă fapta ca infracțiune –element legal.
Pe de alta parte, infracțiunea este o descărcare de energie pe planul relațiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman –aspectul obiectiv- exteriorizare față de care făptuitorul a avut o anumită reprezentare –elementul subiectiv (moral sau vinovăția).
Apoi, manifestarea exterioară de voință a făptuitorului grefează, uneori, pe o situație preexistentă –situație premisă – se desfășoară în spații și timp și presupune, de multe ori, folosirea unor mijloace sau instrumente.
Toate aceste elemente sau părți componente ale sistemului infracțiunii –subiecții infracțiunii, obiectul infracțiunii, locul și timpul comiterii infracțiunii, situația, premisa, modul și mijloacele săvârșirii infracțiunii, elementul legal, latura obiectivă și elementul subiectiv au relevanța pentru stabilirea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, putând fi considerate elemente sau factori ai infracțiunii.
Infracțiunea este o manifestare exterioară a omului pe planul relațiilor sociale, deoarece dreptul penal contemporan reglementează numai relațiile oamenilor unii cu ceilalți (relatio inter homines) .
Existența oricărei infracțiuni implică o faptă prevazută de legea penală. Fapta incriminată nu este însă suficientă pentru existența infracțiunii, ci trebuie sa mai fie îndeplinite și alte condiții cerute prin diferite dispoziții ale legii, unele condiții de natură să caracterizeze fapta, altele să-i determine gravitatea.
Fapta împreună cu toate condițiile care potrivit legii îi atribuie caracter penal constituie conținutul juridic al infracțiunii. În acest conținut fapta formează componentul principal, iar condițiile de care depinde existența infracțiunii se situează unele în afara faptei, premergând sau însoțind săvârșirea sa, iar altele apar ca însușiiri intrinseci ale faptei. Această îmbinare a faptei cu ansamblul condițiilor constituie structura infracțiunii care substanțial are aceeași componentă ca și conținutul juridic.
Principalele componente ale conținutului juridic și deci ale structurii infracțiunii sunt în genre: situația premisă și conținutul constitutiv. Exista însă infracțiuni la care lipsește situația premisă, așa că singura componentă a conținutului juridic rămâne conținutul constitutiv, identificându-se oarecum cu acesta.
În explicațiile teoretice sunt examinați acesti componenți. Situația premisă: este o condiție prealabilă pentru existența infracțiunii și constă în preexistența unei realități (situație, stare, calitate, raport etc.) pe care trebuie să se grefeze săvârșirea faptei prevazută de legea penală.În lipsa situației premisă la orice infracțiune condiționată de o astfel de situație, săvârșirea faptei nu e posibilă și nu poate exista infracțiune.
O realitate nu poate constitui însă o situație premisă decât atunci când este susceptibilă de a exista sau de nu a exista; fără această alternativă realitatea nu poate deveni o condiție, existența sa fiind permanentă. Aceasta explică de ce nu toate infracțiuniile au în conținutul lor juridic o situație premisă.
Se arată pentru fiecare infracțiune dacă în conținutul său juridic există condiția situației premisă (de exemplu:secret de stat în cazul infracțiunii de spionaj, femeia gravidă în cazul infracțiunii de avort, bun aflat în posesia sau deținerea unei persoane în cazul infracțiunii de furt).
La infracțiunile la care există o situație premisă, se arată, în explicații, felul în care aceasta se răsfrânge asupra conținutului constitutiv al infracțiunii.
Conținutul constitutiv al infracțiunii este după cum s-a arătat mai sus, un component al infracțiunii pe care le realizează făptuitorul sau care devin relevante prin conduita acestuia. Conținutul constitutiv atrage răspunderea făptuitorului. Cuprinsul conținutului constitutiv depinde de felul în care este incriminată fapta care prezintă pericol social. Uneori, incriminarea prevede un conținut constitutiv unic, în sensul că fapta este incriminată numai în configurația ei tipică.
În explicațiile teoretice s-a ținut deci seama de felul în care fapta este incriminată, examinându-se conținutul constitutiv în raport cu toate variantele infracțiunii, atunci când existau astfel de variante..
Conținutul constitutiv este totdeauna compus dintr-o lautră obiectivă și una subiectivă, așa încât explicațiile teoretice înglobează precizări asupra ambelor laturi.
Latura obiectivă cuprinde un element material singur sau însotit de anumite cerințe esențiale, unele intrinseci, altele extrinseci, dar relevante prin realizarea elementului material; o urmare imediată și o legatură de cauzalitate de ordin fizic între urmarea imediată și înfăptuirea elementului material.
Elementul material constă dintr-o acțiune (comisiune) sau dintr-o inacțiune (omisiune) dar poate consta și din două sau mai multe acțiuni fie alternative (art.157,163) fie cumulative (art.211), ori dintr-o acțiune sau o inacțiune alternative (art.246).
Elementul material este însoțit, la unele infracțiuni, de una sau mai multe cerințe esențiale privind: fie mijloacele de realizare a acțiunii care constituie acest element, fie locul sau timpul realizării, fie natura sau anumite particularități ale obiectului material și altele, toate de natură să imprime o notă specifică acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material.
Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă acțiunea (comportarea activa) sau inacțiunea (atitudinea pasiva) prin care și-a realizat elementul material, o urmare de care depinde existența laturii obiective și deci a infracțiunii.
Noul Cod penal nu a acceptat deosebirea artificială, din sistemul legiuirilor burgheze, care împart urmările infracțiunilor în urmări cu caracter de stare și urmări cu caracter de rezultat.În sistemul noului cod orice faptă prevazută de legea penală produce, atunci când este săvârșită, un rezultat, așa cum prevede în art.19 C.pen.din 1969 care se referă în general la „rezultatul faptei”.
Rezultatul poate fi însă o stare (de pericol) sau o leziune (vătămare materială).Urmarea imediată este, așadar, totdeauna un rezultat, care se caracterizează fie într-o stare de pericol (pericolul pe care îl prezintă fapta în abstract a devenit pericol efectiv) , fie într-o vătămare materială (un rău fizic cauzat prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii), ambele constituiind atingeri aduse valorii sociale apărată de legea penală și deci relațiilor sociale a căror ocrotire depinde de această apărare.
Urmarea imediată are existență juridică deosebită de consecințele subsecvente ale infracțiunii; de existența urmării imediate depinde existența infracțiunii, pe când consecințele subsecvente pot fi o cauză de agrevare (art.223,224,231).
În explicațiile teoretice se fac precizări atât cu privire la urmarea imediată, cât și la eventualele consecințe subsecvente.
Legatura de cauzalitate.În cuprinsul laturii obiective această legătură privește numai cauzalitatea fizică, adică legătura cauzală dintre acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material și urmarea imediată. Această legatură rezultă de cele mai multe ori din Însași materialitatea activității desfășurată de făptuitor.
Amintim că legătura de cauzalitate în săvârșirea infracțiunilor nu se limitează numai la raportul de cauzalitate fizică, ci se întregește și printr-o legătură de ordin psihic, inerentă tuturor manifestărilor umane. Acest aspect al legăturii de cauzalitate privește însă latura subiectivă. Legătura psihică rezultă totdeauna din constatarea vinovăției, fiindcă voința de a săvârși o acțiune sau de a se abține de la îndeplinirea unei obligații devine cauza psihică a rezultatului acțiunii sau omisiunii.
Latura subiectiva.Potrivit dispoziției din art.17 alin.1 C.pen.din 1969 vinovăția este una din trăsăturile esențiale ale noțiunii de infracțiune în general. Așadar, pentru existența oricărei infracțiuni trebuie ca fapta prevazută de legea penală să fie săvârșită cu vinovăție, în una din formele arătate în art. 19 C.pen.din 1969.
Așadar în conținutul constitutiv al fiecărei infracțiuni elementul obiectiv al faptei prevazută de legea penală în dispoziția din partea specială se alătură ca o componentă esențială latura subiectivă a cărei reglementare este prevazută în dispozițiile parții generale. Formele și modalitățiile vinovăției prevăzute în art.19 C.pen. devin, în mod corespunzător, potrivit naturii faptei incriminante, formele și modalitățiile elementului subiectiv în conținutul laturii subiective.
La majoritatea infracțiunilor acest element are forma intentiei: la un număr restrâns de infracțiuni, în condițiile alineatelor ultim. și penultim. ale art.19 C.pen., elementul subiectiv poate avea și forma culpa.
Dispozițiile din partea specială în care se menționează urmărirea unui scop trebuie să fie examinate însă cu multă atenție, fiindcă termenul scop are și în legea penală, ca și în vorbirea curentă, diferite accepțiuni. În accepțiunea strictă, prin scop se înțelege o finalitate ce se situează în afara infracțiunii, așa încât este suficient să se constate că acea finalitate, a fost urmărită de către făptuitor, indiferent dacă s-a realizat sau nu, pentru ca intenția calificată să existe (exemplu în cazul faptelor prevăzute in art. 155,185 alin.5,208,254 și altele).În accepțiunea largă, prin scop se poate înțelege un rezultat (exemplu:în cazul faptei prevazută în art.182 alin.2) sau o destinație (exemplu: în cazul faptei din art.157 alin.1); în astfel de cazuri termenul scop trebuie să fie înțeles ca indicând o cerință esențială privind latura obiectivă și deci fără întrunire asupra elementului subiectiv, cerință care trebuie să fie efectiv realizată pentru a întregi conținutul infracțiunii.
În explicațiile teoretice privitoare la elementul subiectiv forma intenție, sunt cercetate toate aceste aspecte în cazul fiecărei infracțiuni la care se ivesc astfel de aspecte.
În ceea ce privește elementul subiectiv forma culpa, la varianta de specie a infracțiunilor care pot fi săvârșite și cu această formă de vinovăție, în explicații s-a arătat că pentru existența elementului subiectiv nu interesează modalitatea culpei, cu previziune sau simplă (art.19 alin. 1, pct.2 lit.a si b), acestea putând fi ținute în seamă însă la individualizarea pedepsei. La infracțiunile de inacțiune (omisive), elementul subiectiv poate (potrivit dispoziției din ultimul alin.al art.19) avea uneori forma intenție sau culpa, iar alteori numai forma intenție. În explicațiile teoretice s-a avut în vedere această reglementare bimorfă arătându-se cazurile în care sunt eficiente ambele forme (art.170, 188, 216, 262) și cele la care latura subiectivă nu poate fi decât forma intenție (art.246, 248, 274, 305).
La infracțiunile care au variante agravate sau calificate împrejurarea care atrage agravarea sau calificarea poate consta uneori în producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor; în acest caz elementul subiectiv îmbracă forma praeterintenției (intenție pentru producerea rezultatului considerat ca fiind urmarea imediată și culpa pentru producerea rezultatului mai grav.
CAPITOLUL 3
INFRACȚIUNEA REGLEMENTATĂ ÎN ACTUALUL COD PENAL
3.1 TĂSĂTURI ESENȚIALE
În vederea incriminării anumitor fapte ca infracțiuni legiuitorul ia în considerare caracterul repetat al comiterii faptelor și periculozitatea acestora pentru societate. Nu toate faptele periculoase sunt incriminate ca infracțiuni, dreptul penal având un caracter selectiv, în sensul că doar faptele de o anumită gravitate intră în sfera ilicitului penal, consecințele celorlalte fapte periculoase fiind prevenite sau înlăturate prin mijloacele dreptului civil, administrativ, fiscal etc.
Prin interzicerea faptelor ca infracțiuni se arată membrilor societății, într-o formă specifică de exprimare, ce conduită trebuie să adopte față de anumite valori sociale, ce acțiuni le sunt interzise sau dimpotrivă, le sunt ordonate în vederea apărării valorilor sociale respective.
În consecință, indicarea conduitei socialmente necesare are loc nu prin prescrierea sa în mod direct, ci în mod indirect, prin descrierea și interzicerea conduitei contrare celei dorite. Tehnica legislativă folosită de legiuitor în materie penală este considerată a fi explicită și sugestivă pentru reglementarea juridică a conduitei destinatarilor legii.
Din însăși definiția infracțiunii rezultă cele trei trăsături esențiale acesteia, comună tuturor infracțiunilor: tipicitatea-prevederea în legea penală, antijuridicitatea-fapta să fie nejustificată (ilicita) și imputabilitatatea – fapta să fie imputabilă2.
Infracțiunea reprezintă o faptă contrară regulii de conduită, generatoare de conflict social, care atrage aplicarea sancțiunii prevăzute de lege pentru săvârșirea ei.
Noul Cod Penal al României, adoptat prin Legea 286/20093; republicata în Monitorul Oficial nr.117 din 1 martie 2013; cu modificările aduse prin Legea nr.255/2013 prin animarea răspunderii de către Guvern se situează pe poziția necesității unei definiții a infracțiunii, adoptând însa o definiție substanțială a infracțiunii.
Infracțiunea, în viziunea doctrinei este o manifestare umană episodică, este un segment de viață care s-a produs cândva și s-ar putea să se mai producă, pe care legiuitorul o evaluează în raport cu criterii proprii, ea prezentând un pericol pentru ordinea socială impunându-se împiedicarea repetarii ei prin folosirea constrângerii, adică a pedepsei. Infracțiunea redusă la forma cea mai simplă de exprimare am spune că este o ciocnire de voințe: aceea a făptuitorului și aceea a legiuitorului, precum și rezultatul acestei ciocniri, anume înfrângerea prin săvârșirea infracțiunii a voinței legiuitorului.
Prin descrierea în normele penale incriminatoare și prin interzicerea sub sancțiune penală a diferitelor acțiuni sau inacțiuni periculoase sau vătămare pentru valorile sociale, legiuitorul abstractizează trăsăturile caracteristice esențiale și comune ale faptelor pentru a se impiedica repetarea lor.Normele penale incriminatoare cuprind, așadar, noțiunile diferitelor infracțiuni care ar putea fi săvârșite în realitate2.
Legean nr.286/20093 definește infracțiunea ca fiind fapta prevazută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o (art.15 alin.1). Conceperea în acest mod a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii reprezintă o noutate în raport și cu noul cod penal adoptat prin Legea nr.301/20044, care definea infracțiunea ca faptă prevazută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție.
Noul Cod a continuat tradiția instaurată odată cu apariția Codului din 1968 considerând preferabil ca în Codul penal să existe o definiție a noțiunii de infracțiune(trăsături generale).
Legea considera ca trasaturi generale:
-caracterul tipic, prevederea faptei în legea penală care include săvârșirea faptei cu vinovăție;
-caracterul nejustificat al faptei;
-caracterul imputabil al faptei.
A fost înlăturată trăsătura referitoare la pericolul social al faptei, conceptul urmând a fi folosit drept criteriu în aprecierea oportunității urmăririi penale, instituție reglementată de Codul de procedură penală. Elementul de noutate îl constituie faptul că prevederea în legea penală se referă atât la elementele obiective, cât și la elementele subiective.
Vinovăția are o bază normativă, constituind un reproș pe care organul judiciar îl adresează celui care a comis fapta, pentru modul greșit în care și-a folosit însușirile. Manifestarea exterioară de voință este consecința voinței persoanei. În lipsa actului de conduită nu putem discuta despre vinovăție (nuda cogitatio neminem ledit). În ceea ce îl privește pe iresponsabil, se subliniază că există o voință care dirijează actul de conduită. Așadar, dacă persoana fără discernământ a fost constransă fizic să acționeze (este împinsă pentru a lovi o altă persoană) soluția de achitare se bazează pe inexsistența acțiunii proprii (constrângere) și nu pe iresponsabilitate
În concepția noului Cod penal, atât vinovăția cât și modul în care se prezintă conduita ilicită, trebuie să fie prevăzute de lege, să corespundă incriminării. Principala consecință este recunoașterea erorii de drept ca o cauza de neimputabilitate, care intervine ca urmare a nerecunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit, din cauza unei împrejurări care nu putea fi în nici un fel evitată.
De asemenea în cazul aplicării legii penale în timp, vor fi aplicabile dispozițiile referitoare la dezincriminare (art.4 din Noul Cod penal), atunci când fapta este comisă din culpă sub imperiul legii vechi, iar legea nouă incriminează doar săvârșirea faptei cu intenție.
O alta consecință decurgând din modalitatea de reglementare a vinovăției o reprezintă înlăturarea aplicării măsurilor de siguranță, atunci cand s-a comis o faptă prevazută de legea penală. De lege ferenda, aplicarea măsurii de siguranță este condiționată de caracterul nejustificat al faptei (art.107 alin.2 din Noul Cod Penal)2.
Caracterul nejustificat al faptei presupune condiția ca fapta să nu fi fost permisă de lege, deși corespunde unui model legal. De exemplu, acela care ucide o persoană în legitimă apărare, săvârșește o faptă care își are corespondent în codul penal (omorul), dar este permisă de lege.Nu este posibil ca dreptul să apere o valoare socială (inculpatului atacat) și totodata să impună titularului valorii obligația să accepte atingerea adusă acesteia prin atacul exercitat împotriva sa.
Caracterul nejustificat, în concepția Noului Cod penal, apare atunci când fapta este săvârșită în absența unei cauze justificative (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate, rglementate în art.19-22 din Noul Cod penal).
Caracterul imputabil al faptei este preluat de teoria normativă a vinovăției. Actul de conduită poate fi imputat doar persoanei care are un exercițiu normal al facultăților intelectuale, liber exprimate. În consecință, cauzele de neimputabilitate decurg fie din lipsă responsabilităților (minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicarea), fie din lipsa exercitării facultăților intelectuale fără constrângere(constrângerea morală, constrângere fizică, excesul neimputabil, cazul fortuit).
Concepția asupra trăsăturilor infracțiunii pornește de la pericolul social al faptei comise cu vinovăție. Doctrina propune schimbarea acestei concepții cu cea care consideră că la baza incriminării faptelor stă caracterul lor nejustificat și imputabil. Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală, presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte nu are caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă deși prevazută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o norma legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitima apărare corespunde întru-totul descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează săvârșirea ei în condițiile date.
Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poata fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproșată săvârșirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuție, sunt necesare anumite premise, și anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei(să nu se fi aflat în eroare).
Prevederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta săvârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, să corespundă descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Aceasta corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc)., cât și al elementelor de factura subiectivă (forma de vinovăție). Dacă se comite din culpă luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare la infracțiune de furt, ca fapta comisă nu este prevazută de legea penală, deoarece legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârșită cu intenție.
Prevederea în legea penală a unei fapte și sancționarea ei cu pedeapsă este esențială pentru existența infracțiunii, fiind o reflectare a principiului legalității incriminării. Ea este expresia voinței legiuitorului care, evaluând pericolul social al faptei, precum și necesitatea prevenirii și combaterii ei, descrie fapta în lege și o interzice sub sancțiunea pedepsei.
Ca trăsătură generală a infracțiunii, vinovăția scoate în evidență imputabilitatea psihică a faptei. Pentru existența infracțiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social, infracțiunea, ca act de conduita exterioară a omului, nu este o simplă descărcare de energie fizică, ci și o manifestare a conștiinței și voinței acestuia, o expresie a personalității lui. Nu orice atitudine psihică a făptuitorului poate constitui vinovăție, în sensul de trăsătură a infracțiunii, ci numai aceea care, prin procesele psihice pe care le cuprinde, prin raportul acestora cu fapta comisă și urmările ei, exprimă legatura de cauzalitate psihică între făptuitor și fapta săvârșită2.
În doctrina română, vinovăția, ca trăsătură esențială a infracțiunii, este reglementată de lege lata pornindu-se de la teoria psihologică. La stabilirea vinovăției sunt avute în vedere toate fenomenele și procesele psihice care precedă și însoțesc realizarea actului de conduită și alcătuiesc latura internă, psihică, a acestuia. Latura subiectivă a actului de conduită este caracterizată și determinată de doi factori: conștiința sau factorul intelectiv și voința sau factorul volitiv.
Voința este facultatea psihică prin care sunt mobilizate și orientate conștient energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduită. Voința de a săvârși actul de conduită face ca acesta să fie imputabil persoanei.
În conștiință apărea ideea săvârșirii faptei, se cântăresc argumentele în favoarea sau împotriva acțiunii și se ia decizia de săvârșire sau de abținere de la săvârșirea faptei antisociale. Variațiile factorului intelectiv sunt reflectate de formele și modalitățiile de vinovătie-intenția, culpa, praeterintenția.
Vinovăția nu se reduce, însă, la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei și a urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului față de valorile sociale pe care le încalcă, conștiința clară sau mai puțin clară a necesității respectării acestor valori, ținuta morală a subiectului infracțiunii.De aceea, cunoașterea vointei este necesara nu numai pentru stabilirea existentei infracțiunii,dar si pentru cunoașterea personalității infractorului și a necesității reeducări lui.
3.2 CONȚINUTUL JURIDIC
Examinând faptele ce constituie infracțiuni, ca de altfel orice fapte ilicite, constatăm că acestea au două laturi sau aspecte: conduita psihică și conduita obiectivă. Așadar, conținutul infracțiunii are două componente (aspecte): latura obiectivă (fizică sau materială)și latura psihică sau elementul moral (elementul subiectiv și vinovăția). Aceasta specie de conținut este denumit conținut constitutiv sau propriu-zis.Conținutul constitutiv se referă la substanța infracțiunii, de aceea ar putea fi denumit și conținut intrisec.
Condițiile preexistente infracțiunii (conținutul extrinsec), alături de conținutul constitutiv formează conținutul juridic al infracțiunii.
Conținutul infracțiunii reprezintă ansamblul caracteristicilor specifice, tipice și esențiale ale obiectului, subiectului, laturii obiective și laturii subiective, arătate în ipoteza normei de incriminare2. Calificarea unei fapte ca infracțiune nu se poate face decât în conformitate cu legea. Dacă fapta concretă nu prezintă vreuna dintre trăsăturile prevăzute de lege, ea nu poate fi calificată infracțiune, lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia.
În raport de conținutul infracțiunii, în cursul procesului penal faptele primesc o anumită încadrare juridică. Încadrarea juridică este dată de textele a căror îmbinare constituie caracterizarea juridică a faptei, și anume atât textul care cuprinde incriminarea, cât și celelalte texte aplicabile cauzei.
Premisele stabilirii corecte a conținutului infracțiunii, și deci încadrării juridice a unei fapte ca infracțiuniile sunt:
-stabilirea corectă a situației de fapt pe baza probelor administrate;
-identificarea datelor esențiale care corespund trăsăturilor generale și conținutului infracțiunii;
Conținutul infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor care diferențiază infracțiunile între ele, omorul de lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, furtul de tâlhărie etc.
Conținutul generic al infracțiunii cuprinde condiții cu privire la:
-actul de conduită al unei persoane, înteles sub ambele sale laturi, obiectivă și subiectivă.
-valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorita acestei valori împotriva cărora se îndreaptă actul de conduită și care constituie obiectul infracțiunii.
Fapta este incriminată ca infracțiune deoarece este îndreptată împotriva unei valori sociale ocrotite penal, astfel încât printre condițiile de existență a infracțiunii sunt incluse cele privitoare la obiectul infracțiunii;
-subiectii actului de conduită. Persoanele fizice sau juridice implicate în săvârșirea actului de conduită sunt subiecții infracțiunii și de aceea printre condițiile cerute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune sunt și cele privitoare la acești factori;
-locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Actul de conduită care stă la baza infracțiunii se desfășoară în timp și în spațiu, se consumă la un anumit moment și într-un anumit loc, iar particularitățile acestor termeni pot caracteriza o anumită faptă ca infracțiune în formă simplă sau calificată, ori dimpotrivă, pot face ca faptei să-i lipsească unul dintre elementele infracțiunii și astfel cel care a comis-o să nu poată fi tras la răspundere penală.
Condițiile folosite de legiuitor la stabilirea conținutului infracțiunilor pot fi clasificate după factorii la care se referă, după rolul și importanța pe care le au pentru existența infracțiunii, după existența lor în raport cu momentul săvârșirii faptei.
Conditiile se numesc esențiale sau constitutive, sunt condiții care formează conținutul infracțiunii în configurația tipică sau de bază, corespunzătoare conceptului acelei infracțiuni. Lipsa vreuneia dintre aceste condiții duce la inexistența infracțiunii. Condițiile circumstanțiale se adaugă celor esențiale sau constitutive , formând împreună cu acestea conținutul atenuat sau agravat al infracțiunii.
După existența lor în raport cu momentul săvârșirii faptei, condițiile pot fi împarțite în preexistente săvârșirii faptei (situația premisă, obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii), concomitentele săvârșirii faptei (locul sau timpul săvârșirii faptei) și subsecvente săvârșirii faptei (producerea unui anumit rezultat).
Noțiunea de conținut al infracțiunii are urmatoarele acceptiuni:
-conținut generic ,o construcție logică având drept scop să evidențieze ceea ce este comun tuturor conținuturilor specifice infracțiunilor existente în legislatie;
– conținut juridic, totalitatea condițiilor cerute de norma incriminatoare pentru existența unei anumite infracțiuni;
-conținut constitutiv, totalitatea condițiilor referitoare la actul de conduită, cerute de norma incriminatoare pentru existența unei anumite infracțiuni.
După variantele de incriminare, se poate face distincție între conținuturi de baza(tipice), conținuturi agravate și conținuturi atenuate, iar după formele infracțiunii, se poate face distincție între conținuturi tipice (infracțiunea fapt consumat) și conținuturi atipice(tentativa).
După includerea într-o singură normă a condițiilor referitoare la conținutul infracțiunii se poate face distincție între conținutul integral și conținutul trunchiat.
Conținuturile integrale sau tipice cuprind condițiile ce alcătuiesc conținutul juridic al infracțiunii, iar conținuturile trunchiate sau atipice corespund formelor atipice ale infracțiunii (tentativa și actele preparatorii) sau actelor de participare la săvârșirea unei infracțiuni ca instigator sau complice. Conținuturile trunchiate cuprind atât condițiile cerute pentru existența infracțiunii, cât și condițiile necesare pentru existența tentativei la acea infracțiune sau, după caz, pentru existența instigării sau complicității.Lipsa vreuneia dintre condiții conduce la inexistența infracțiunii.
Conținutul infracțiunii poate fi simplu(dacă sunt prevăzute condiții necesare pentru existența infracțiunii într-o singură variantă sau modalitate normativă) sau complex (dacă sunt prevăzute condiții pentru două sau mai multe variante ori modalități ale aceleiași infracțiuni. Infracțiunea poate fi comisă în oricare dintre variante, după cum fapta săvârșită prezintă unele sau altele dintre condițiile alternative prevăzute de lege. Pluralitatea conținuturilor alternative nu determină o pluralitate de infracțiuni. Infracțiunea rămâne unică, chiar dacă sunt realizate mai multe dintre condiîiile alternative prevăzute de lege.
Obiectul infracțiunii.Actul de conduită al celui care săvârșește infracțiunea se îndreaptă împotriva unei anumite valori sociale și, prin ea, împotriva unor relații sociale formate în jurul și datorită aceste valori.
Noțiunea de obiect al infracțiunii este susceptibilă de următoare accepțiuni:
-obiect juridic(obiect juridic generic, obiect juridic specific/special, obiect juridic principal, obiect juridic secundar/adiacent);
-obiect material.
Obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de valoarea socială ocrotită prin incriminare și relațiile sociale formate în jurul și datorită acelei valori.
Obiectul juridic generic este obiectul juridic comun unui grup de infracțiuni, iar obiect juridic specific sau individual este obiectul juridic specific fiecarei infracțiuni(viața este obiectul juridic generic al infracțiunilor contra vieții, iar viața copilului nou născut este obiectul juridic specific pentru infracțiunea de pruncucidere).
Obiectul juridic principal și obiectul juridic secundar se regăsesc la infracțiunile complexe, al căror element material este format din două sau mai multe acțiuni ori inacțiuni pe care legea le prevede și ca element material în conținutul unor infracțiuni distincte(infracțiunea de tâlhărie constă într-un furt comis prin violență; pe cale de consecință obiectul infracțiunii va avea în vedere atât patrimoniul, cât și persoana).
Dacă obiectul nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, fapta nu constituie infracțiune, chiar dacă toate celelalte cerințe ale legii ar fi îndeplinite.
În fine, fapta săvârșită cu vinovăție trebuie să fie prevazută și sancționată de legea penală. Aceasta componentă a infracțiunii este cea care face, de altfel, delimitarea faptelor ce intra în sfera dreptului penal de celelalte fapte, care formează obiect de reglementare al altor ramuri de drept.
Fapta considerată infracțiune trebuie să fie atribuită unui om care are conștiința și voință.
CONCLUZII
Duă ce fapta concretă este raportată la norma de incriminare, organele judiciare trebuie să verifice dacă fapta întrunește trăsăturile esențiale ale conceptului general de infracțiune, pentru că este posibilă nerealizarea vreuneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
Din această persepectivă, definiția generală a infracțiunii reprezintă un instrument foarte util pentru practicieni. În al doilea rând cu ajutorul noțiunii generale a infracțiunii se poate mai ușor delimita sfera ilicitului penal de domeniul ilicitului extrapenal, adică sfera infracțiuniilor de cea a contravențiilor, delictelor civile, abaterilor disciplinare și a altor forme de ilicit.
În această ipostază, definiția generală a infracțiunii servește drept criteriu pentru legiuitor în opera sa de incriminare a faptelor antisociale grave. În fine, definiția generală a infracțiunii reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiul legalității incriminării și al răspunderii penale subiective.
Descifrarea și înțelegerea normei cuprinse în testele incriminatoare sunt de neconceput fără stăpânirea temeinica a cunoștințelor despre factorii, conținutul constitutiv și formele infracțiunii, cunoștințe predate la disciplina dreptului penal, partea generală.
Înțelegerea schemei de incrimiare a unei fapte socialmente periculoase, precum și de analiză și interpretare a normei penale este incomparabil mai lesnicioasă și profitabilă decât memorizarea mecanică a prelegilor orale sau scrise.Așadar este util și important a se deprinde mecanismul de pătrundere în intimitatea normei penale și de identificare a componentelor infracțiunii examinate, în cursurile consultate urmând a se cauta și retine doar particularitățiile ce caracterizează o infracțiune sau alta.
Asistarea la cât mai multe ședințe de judecată oferă viitorului jurist practician posibilitatea de a intra în atmosfera de lucru specifică pretoritului judecătoresc, de a se familiariza cu procedurile practicate și modul în care intervin și susțin punctele de vedere-uneori divergente-subiecții oficiali și participanții la proces.
Însușirea temeinică și aprofundata a teoriei și practicii judiciare în materie penală reprezintă-alături și indispensabilă conexiune cu inteligența, seriozitatea, spiritul justițiar, onestitatea și pasiunea practicianului-o premisă sine qua non și de primă mărime în exercitarea nobilelor profesiuni menite a ocrotii eficient interesele societății și ale statului, intersele, drepturile și libertățiile fundamentale ale cetațeanului împotriva faptelor ilicit penale. Totodată, resursele și valențele individuale amintite se constituie într-un antidot redutabil ale erorilor judicare, aceste rateuri impardonabile în instrumentarea unor cauze care sunt de natură a deturna dramatic și nedrept destinul unor oameni inocenți.
Legiuitorul a sistematizat normele în partea specială a Codului Penal, folosind criteriul obiectului juridic generic, în alte cuvinte, criteriul valorii sociale ocrotite de aceste norme-lezate sau puse în pericol prin săvârșirea faptelor incriminate.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
1.Constituția României
2.Codul penal
3.Codul de procedura penală
4.Legea 286/2009 publicată în Monitorul Oficial,Partea I nr.510 din 24 iulie 2009-
Noul Cod Penal
5.Legea 301/2004 publicată în Monitorul Oficial,nr.575 din 29 iunie 2004.
Literatura de specialitate:
1.Antoniu George,Codul Penal Comentat și adnotat, vol.I, Partea generală, Ed.Stiintifica Bucuresti 1972.
2.Antoniu George, Din nou despre conținutul infracțiunii, în R.R.D., nr.5/1982.
3.Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe, Drept Penal, Partea generală, Ed.All,Beck,Bucuresti,2004.
4.Bulai Constantin, Avram Filipas, Mitrache Constantin, Drept Penal Roman, Ed.Press Bucuresti 1997.
5.Bulai Constantin, Cod Penal Românde la 1968.
6.Cod Penal, Comentat si adnotat, Partea Generală
7.Diaconescu Gheorghe, Constantin Duvac, Drept Penal, Partea specială, Ed.Fund.Rom
8.Dodescu Nadia Elena,Voinea Dan,Drept Penal Roman,Partea generală-infracțiunea,Editura Universitaria, Craiova,2010
9.Dodescu Nadia Elena,Voinea Dan,Drept Penal Roman,Partea generală-Raspunderea penală,sancțiuniile de drept penal,Editura Universitaria,Craiova 2013
10.Dodescu Nadia Elena,Pantelimon Bostina,Drept Penal Roman,Partea Specială,Ed.Arves 2013
11.Dobrinoiu V.,Pascu I.,Molnar I.,Nistoreanu Gh.,Boroi Al.,Lazar V.,Drept penal,Partea generală,Ed.Europa Nova,Bucuresti,1999
12.Dincu A.,Unele aspecte privind culpa penală,in Analele Universitatii Bucuresti,1996
13.Dongoroz Vintila,I.Oancea,Drept penal,Partea generală,Ed.Didactica si Pedagogica,Bucuresti,1971
14.Hotca Adrian Mihai,Drept penal,Partea generală,Ed.C.H.Beck
15.Lefterache Lavinia Valeria,Drept Penal,Partea generală,Ed.Universul juridic.
16.Mitrache Constantin,Drept penal,Partea generală,Ed. „Casa de Editura si Presa „Sansa””,Bucuresti 2002
17.Mateut Gheorgita,Drept penal special.Sinteze de teorie si practica judiciara,vol.I.,Ed.Lumina Lex,Bucuresti 1999
18.Oancea Ion,Explicatii teoretice ale Codului Penal Roman,vol.III,Bucuresti,1971
19.Oanta Stefan Cosmin,Scurte Consideratii privind eroarea asupra tipicitatii si eroarea asupra antijuridicitatii,in C.D.P.,nr.4/2006.
20.Poenaru I.,Problemele legislatiei in domeniul contraventiilor,Ed.Lumina Lex,Bucuresti,1998
21.Petrovici S.,Unele aspecte ale notiunii de vinovatie in dreptul penal,in S.C.J. nr.1/1958
22.Ramureanu Virgil,Competenta penală a organelor judiciare,Ed.Stintifica si Enciclopedica,Bucuresti,1980,
23.Strateanu F.,Proiectul Noului Cod Penal si reconfigurarea teoriei infracțiunii in dreptu,l roman,in C.D.P. nr.2/2009
24.Tonoviceanu I.,Drept si Procedura penală Bucuresti,vol.I.,1924
25.Udroiu Mihail,Drept Penal,Partea generală,Noul Cod Penal,Ed.C.H.Beck,Bucuresti 2014.
Surse on-line :
1.www.revcurentjur.ro
2.www.drept.uvt.ro
3.www.dexonline.ro
4.www.scribd.com
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
1.Constituția României
2.Codul penal
3.Codul de procedura penală
4.Legea 286/2009 publicată în Monitorul Oficial,Partea I nr.510 din 24 iulie 2009-
Noul Cod Penal
5.Legea 301/2004 publicată în Monitorul Oficial,nr.575 din 29 iunie 2004.
Literatura de specialitate:
1.Antoniu George,Codul Penal Comentat și adnotat, vol.I, Partea generală, Ed.Stiintifica Bucuresti 1972.
2.Antoniu George, Din nou despre conținutul infracțiunii, în R.R.D., nr.5/1982.
3.Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe, Drept Penal, Partea generală, Ed.All,Beck,Bucuresti,2004.
4.Bulai Constantin, Avram Filipas, Mitrache Constantin, Drept Penal Roman, Ed.Press Bucuresti 1997.
5.Bulai Constantin, Cod Penal Românde la 1968.
6.Cod Penal, Comentat si adnotat, Partea Generală
7.Diaconescu Gheorghe, Constantin Duvac, Drept Penal, Partea specială, Ed.Fund.Rom
8.Dodescu Nadia Elena,Voinea Dan,Drept Penal Roman,Partea generală-infracțiunea,Editura Universitaria, Craiova,2010
9.Dodescu Nadia Elena,Voinea Dan,Drept Penal Roman,Partea generală-Raspunderea penală,sancțiuniile de drept penal,Editura Universitaria,Craiova 2013
10.Dodescu Nadia Elena,Pantelimon Bostina,Drept Penal Roman,Partea Specială,Ed.Arves 2013
11.Dobrinoiu V.,Pascu I.,Molnar I.,Nistoreanu Gh.,Boroi Al.,Lazar V.,Drept penal,Partea generală,Ed.Europa Nova,Bucuresti,1999
12.Dincu A.,Unele aspecte privind culpa penală,in Analele Universitatii Bucuresti,1996
13.Dongoroz Vintila,I.Oancea,Drept penal,Partea generală,Ed.Didactica si Pedagogica,Bucuresti,1971
14.Hotca Adrian Mihai,Drept penal,Partea generală,Ed.C.H.Beck
15.Lefterache Lavinia Valeria,Drept Penal,Partea generală,Ed.Universul juridic.
16.Mitrache Constantin,Drept penal,Partea generală,Ed. „Casa de Editura si Presa „Sansa””,Bucuresti 2002
17.Mateut Gheorgita,Drept penal special.Sinteze de teorie si practica judiciara,vol.I.,Ed.Lumina Lex,Bucuresti 1999
18.Oancea Ion,Explicatii teoretice ale Codului Penal Roman,vol.III,Bucuresti,1971
19.Oanta Stefan Cosmin,Scurte Consideratii privind eroarea asupra tipicitatii si eroarea asupra antijuridicitatii,in C.D.P.,nr.4/2006.
20.Poenaru I.,Problemele legislatiei in domeniul contraventiilor,Ed.Lumina Lex,Bucuresti,1998
21.Petrovici S.,Unele aspecte ale notiunii de vinovatie in dreptul penal,in S.C.J. nr.1/1958
22.Ramureanu Virgil,Competenta penală a organelor judiciare,Ed.Stintifica si Enciclopedica,Bucuresti,1980,
23.Strateanu F.,Proiectul Noului Cod Penal si reconfigurarea teoriei infracțiunii in dreptu,l roman,in C.D.P. nr.2/2009
24.Tonoviceanu I.,Drept si Procedura penală Bucuresti,vol.I.,1924
25.Udroiu Mihail,Drept Penal,Partea generală,Noul Cod Penal,Ed.C.H.Beck,Bucuresti 2014.
Surse on-line :
1.www.revcurentjur.ro
2.www.drept.uvt.ro
3.www.dexonline.ro
4.www.scribd.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elemente Constitutive ALE Infractiunii (ID: 127715)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.